Sunteți pe pagina 1din 8

Ecouri ale dandysmului în literatura română

„Nu devii dandy.Ești sau nu ești.”1

O abordare a acestui subiect trebuie să înceapă, obligatoriu, cu mențiunea că el


(dandysmul) a fost dezbătut minuțios și tratat exhaustiv și sistematic de cercetători în
urma impactului social și cultural pe care l-a avut într-o epocă în care austeritatea era
supremul barem valoric. Și totuși, de ce, din nou, despre dandysm? Această recurență se
justifică, desigur, prin prospețimea și profunzimea ce-și păstrează subiectul, eludând
timpul și detractările, oferind tentația imperativă înspre interpretări și judecăți de valoare,
înspre ierarhizări și anarhii, cu alte cuvinte, înspre alte probabilități artistice sau
psihologice. Probabilitățile sunt ispititoare, poate la fel de ispititoare ca încercarea de a
defini dandysmul, de a-i trasa formele, de a-l materializa într-un portret în care timpul și
spațiul să fie complet abolite.
Încercarea de față își propune să refacă, prin strădaniile laborioase ale unor
specialiști, din diverse culturi și generații, un mini-istoric al fenomenului dandy reflectat
în viața și opera unui scriitor de vârf al canonului literar românesc. Că vom proiecta, după
o asemenea punere în oglindă, o imagine fidelă sau doar o umbră a fenomenului, o
datorăm, în mare parte, gradului de intruziune a dandysmului în epocă și a mobilității
scriitorilor de a se deplasa pe linia halucinantă trasată de acesta, în cultura noastră fiind o
linie, evident, firavă în comparație cu țările occidentale.
Traseul analizei pornește de la studiul Adrianei Babeți Dandysmul. O istorie2,
care constituie, incontestabil, un reper obligatoriu pentru orice încercare de dezvoltare a
subiectului. Abundența datelor, ca rezultat al consultării unei bibliografii solide,
subliniază temeinicia și seriozitatea demersului scriitoarei.
Ce a fost, ce este, ce a reprezentat dandysmul? De unde pornește și încotro s-a
extins? Care sunt granițele lui și în ce tabără se află? În ce constă esența lui și care sunt
punctele slabe? Și mai ales, cine este dandy-ul? Sunt întrebări pertinente a căror răspuns,
pe scurt, vor demasca, oarecum, acest fenomen uneori indescifrabil.

1
Barbey d’Aurevilly, Dandysmul, trad., studiu introductiv și selecția antologiei de Adriana Babeți, Ed.
Polirom, Iași, 1995, p. 38;
2
Adriana Babeți, Dandysmul. O istorie, Ed. Polirom, Iași, 2004;

1
Stârnind admirație dar și aversiune, dandysmul încearcă să „recreeze o aristocrație
[...] a temperamentului – te naști dandy - și a unui stil.”3 Iar într-o variantă artistică, plină
de farmec, în spatele căreia îl recunoaștem pe autorul celebrelor Les Fleurs du mal,
dandysmul se hrănește dintr-o poetică pură, lirismul debordând din fiecare cuvânt ce-l
definește: „este ultima explozie de eroism înlăuntrul epocilor de decadență. Este un soare
la asfințit; întocmai cu astrul ce pogoară, el este superb, fără căldură și plin de
melancolie.”4 Într-adevăr, dandysmul este pledoaria materializată pentru frumusețe
consumând și degustând tot ceea ce are de oferit Frumosul. Înainte de a-i descoperi
specificul și de a-i surprinde tendințele, îndrăznim o incursiune istorică, ce are scopul de
a plasa cuvântul „dandy” și, ulterior, conceptul de „dandysm” într-un timp și spațiu ce i-
au fost favorabile, permițându-i să crească în dimensiuni, tocmai prin crearea unei
opoziții fundamentale față de societatea, de cultura, de mentalitatea, de gândirea și
preferințele unei epoci în care moralitatea era caracterizată de sobrietate și austeritate.
Cum se strecoară cuvântul „dandy” în lexicul englezesc, nu se știe cu exactitate.
În încercarea de a face o „hermeneutică” a conceptului, vom urmări evoluția acestuia încă
de la primele atestări speculate. Există, însă, mai multe variante care încearcă să
stabilească un punct de plecare identificabil al cuvântului. Prima variantă, și cea mai
populară, susținută de unele dicționare, este că acest cuvânt a fost atestat, pentru prima
oară, la sfârșitul secolului al XVII-lea, într-o baladă scoțiană în care cuvintele „Dandy” și
„Andy” ar fi diminutivul lui Andrew. Însă pentru alții, „dandy” pătrunde în Anglia pe
filieră americană, în secolul al XVIII-lea prin cântecul soldățesc Yankee Doodle. O altă
variantă este cuvântul „dandelion” numele dat de englezi păpădiei a cărui sonorizare în
franceză e „dent de lion”, ceea ce înseamnă „dinte de leu.” Variantele continuă într-un
stil, mai degrabă fantazist, o posibilitate fiind „dandipratul”, monedă bătută de Henri al
VII-lea sau franțuzescul „dandin” ce sugerează mersul legănat. Cert este că „dandy” este
rostit pentru prima oară în cercurile selecte ale Londrei prin anii 1815-1817, acesta din
urmă fiind și anul în care cuvântul este pentru prima dată tipărit, începându-și uluitoarea
aventură. Intrarea lui în literatură i-o datorează, nu unui amator sau unui anonim ci unui

3
Istoria vieții private, vol. VII, coord. Philippe Aries și Georges Dubys, , traducere de Ion Herdan, Editura
Meridiane, București, 1994, p. 264;
4
Charles Baudelaire, Pictorul vieții moderne în Curiozități estetice, trad. de Rodica Lipatti, prefață de
Ludwig Grünberg , Ed. Meridiane, București, 1971, p. 210;

2
titan al romantismului englez. Byron este cel care legitimează intrarea cuvântului în
literatură printr-un vers din poemul Beppo. Materializarea cuvântului se face odată cu
intrarea în scenă a fermecătorului și elegantului George Brummell, care stârnește valuri
de impresie în cel mai înalt și ales cerc al societății, cel al prințului de Wales, viitorul
rege George al IV-lea. În planul evoluției intervine Barbey d’Aurevilly care, prin cultul
său față de Brummell, „singurul exponent ntabil al categoriei”5 va ridica semnificația
cuvântului „dandy” la rang de concept:„dandysm.”6 Ca stil, dandysmul este definit de
Baudelaire în Pictorul vieții moderne.
Însă eleganța și finețea nu sunt rezultante ale dandysmului, ele existând dinainte,
într-o formă care poate părea, oarecum, rudimentară în comparație cu eleganța năucitoare
a dandysmului, pe care acesta o transformă într-un superlativ absolut, pe care-și va baza
existența, făcând „din distincție principiul însuși al funcționării sale.”7 Mai înainte de a fi
numiți dandy-i, bărbații excesiv de eleganți și rafinați ce se remarcă în saloanele și
cluburile londoneze și pariziene vor fi numiți pe rând, când cu o tonalitate de admirație,
când cu dispreț, „fashionables”, „Macaroni”, „Corintieni”, „Clubiști” urmați mai târziu de
„the Bucks”, „the Beau”, „les Merveilleux” sau „les/the Lions.” The Lions apar întâi la
Londra, după ce termenul „dandy” s-a instalat temeinic. Cel mai probabil, susțin
specialiștii, e vorba de o trimitere la leii Turnului Londrei ce e un substitut simbolic al
celebrității și forței.8
Ceea ce strânge sub un numitor comun aceste fenomene umane ce frizează
normalitatea, prin stilul lor ciudat și voit sfidător, este frecventarea cu fidelitate a unor
prestigioase spații publice precum: cluburile, cafenelele, saloanele sau teatrele în care au
posibilitatea să-și expună toaleta exagerată, ea reprezentând una dintre principalele sale
ocupații: „apăreau îmbrăcați în pantaloni albi de mătase, mulați pe picior, cu ciorapi fini,
tot de culoare albă, încălțați cu pantofi de bal care tăiau respirația (tocuri roșii, catarame
bătute cu diamante adevărate), fardați, cu niște peruci aiuritor de înalte și sofisticate, bine
date cu pudră.”9 Stilul este, evident, efeminat, puternic concentrat asupra vestimentației

5
Mihaela Gheorghe, Dandysmul – realitate socială și mod de existență artistic, teză de doctorat, coord. de
Romul Munteanu, Universitatea București, Facultatea de Litere, București, 2002, p. 2;
6
Adriana Babeți, op. cit., pp. 12-14;
7
Philippe Aries și Georges Dubys, op. cit., p. 264;
8
Adriana Babeți, op. cit., p. 65;
9
Ibidem, p. 43;

3
care trebuie să fie în mod obligatoriu șocantă. Baudelaire scuză într-un fel întreaga
exagerare punând-o în seama specificității fiecărei epoci, căci „costumul, pieptănătura și
chiar gestul, privirea, zâmbetul (fiecare epocă își are portul, privirea și zâmbetul ei)
alcătuiesc un tot de o deplină vitalitate.”10
Însă, odată cu intrarea în scenă a figurii lui Brummell, care va fi imitat cu
fidelitate mai bine de două decenii, stilul este temperat și redus la un rafinament bine
filtrat, la o eleganță calculată cu o precizie geometrică. Cu alte cuvinte, sau mai bine
spus, cu cuvintele lui Baudelaire „pe el îl interesează să desprindă din modă ceea ce poate
ea conține ca element poetic în istorie, să extragă eternul din ceea ce e trecător.” 11 Căci se
subânțelege că prima marcă a dandysmului, înainte de orice altă manifestare, o constituie
vestimentația. Costumul, cravata, mănușile, pălăriile și accesoriile sunt alese dintr-o
atenție exagerat acordată înfățișării, echivalentă cu o obsesie absolută. Pentru a surprinde
tonul vestimentar și preferințele în materie de modă să urmărim descrierea cu detaliu
cromatic, făcută de Pierre Labracherie unor dandy de renume: Barbey d’Aurevilly „își
alege cu grijă cravatele, manșetele de dantelă, mănușile. Silueta lui face snzație:
redingnota umflată printr-un fel de corset se evazează ca o tunică militară ieșind de sub
centironul strâns. Pantalonii sunt gri cu dungi galbene. Pe piept îi flutură un jabou de
dantelă. Mâinile îi sunt acoperite cu mănuși cu manșetă. Ar putea părea un costum de
carnaval, dar privirea imperioasă și ținuta mândră a capului îngheață sângele pe buzele
zeflemiștilor.”12 și mai departe, în manieră asemănătoare, Baudelaire „își studiază cu grijă
costumele: poartă de cele mai multe ori joben, o haină neagră foarte largă, pantaloni de
stofă fină, o cravată neagră legată cu o neglijență melancolică, întocmai ca un artist.”13
Raportat strict la acest aspect exterior, atacând frontal pe linie ironică, va defini Carlyle
dandy-ul, în capitolul intitulat sugestiv Secta filfizonilor, drept „un Om-Purtător-de-
Haine, un om a cărui meserie, slujbă și existență constau în a purta Haine. Orice
aptitudine a sufletului, spiritului, pungii și persoanei sale este consacrată eroic acestui
obiectiv, să poarte Haine așa cum se cuvine și în mod înțelept; deci, așa cum alții se

10
Charles Baudelaire, op. cit., p. 194;
11
Ibidem, p. 193;
12
Pierre Labracherie, Parisul literar în veacul al XIX-lea, trad. de Ileana Zara, pref. De Laurențiu Ulici, Ed.
Univers, București, 1974, p. 130;
13
Ibidem, p. 132;

4
îmbracă pentru a trăi, el trăiește ca să se îmbrace.”14 Totuși trebuie de remarcat faptul că
există opinii nuanțate, unele dintre ele negând din subiectivitate, această preferință
declarată a toaletei: „dandysmul nici măcar nu simte, așa cum ar părea să creadă destul de
mulți nechibzuiți, o nestăpânită înclinare înspre îmbrăcăminte și eleganță materială.
Pentru un dandy desăvârșit, lucrurile acestea nu sunt decât simbolul superiorității
aristocratice a spiritului său.”15
Chiar dacă este un om public, dandy-ul nu este un personaj ușor de citit. Este o
prezență permanentă în spatele unei măști, este „figura celui ce nu mai are nevoie de artă,
întrucât propria sa viață este pe deplin artistică.”16 Eforturile dandy-ului sunt centrate pe
identificarea personalității cu masca pe care o poartă distanțându-se, în mod deliberat, de
lume, afișând, în permanență o atitudine de nepăsare, de sfidare a tuturor însă nu a
regulilor sociale, a convențiilor al căror maestru desăvârșit este. Nu-i pasă decât de
apariția sa în societate, de înfățișarea și manierele care-l însoțesc pretutindeni și de
mediul în care se învârte. Singurul său țel este de a stârni, în permanență uimire, șoc și
admirație deși el însuși este incapabil de sentimente, dezgustat și plictisit de lume,
indiferent la emoții. Este o plăcere ireversibilă aceea de a uimi și de a nu fi uimit
niciodată. Astfel, „forma stoarsă de conținuturi și redusă șa o carcasă perfect goală,
constituie pașaportul său în lume. Nimic numai simbolizează nimic. Toate lucrurile
rezidă în identitate.”17
Celibatul este o regulă obligatorie ce oferă timp neîmpărțit cu nimeni și consumat
în scopuri personale. Pe această linie, dandyul solidarizează cu boemul dar se distanțează
de el prin relațiile lui cu femeile. Daca boemul preferă femeia găsind-o atrăgătoare,
dandyul dezvoltă dispreț evident față de ea considerând-o o specie inferioară.
În literatura română, dandysmul este un fel de romantism tardiv, apropiindu-se
mai mult de simbolism. O tendință a dandysmului apare încă de la pașoptiști. Cuvântul
„dandy” apare ca „dandis”, pentru prima dată, în romanul neterminat al lui Kogălniceanu
Tainele inimei.

14
Thomas Carlyle, Filosofia vestimentației, trad. și note de Mihai Avadanei, studiu introductiv de Mircea
Mihăieș, ed. Institutul European, Iași, 1998, p. 251;
15
Charles Baudelaire, op. cit., p. 208;
16
Sergio Givone, Intelectualul, în Omul romantic, vol. coord. de François Furet, prefață de Elena Brăteanu,
trad. coord. de Giuliano Sfichi, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 235;
17
Ibidem, p. 239;

5
În spațiul românesc dandysmul este reprezentat, categoric, de Mateiu I. Caragiale
care reușește o intruziune aproape totală în lumea dandy-lor printr-un efort uriaș de
imaginație și voință, construindu-și progresiv identitatea și rolul în acord cu masca unui
dandy. Dacă pentru un dandy, condiția de nobil este o realitate ce nu necesită
demonstrarea ei, pentru Mateiu Caragiale aceasta se materializează în imaginație chiar cu
riscul de a cădea în ridicol, dar Mateiu își asumă încă de la început acest risc, căci
„artistul posedă lumea într-o măsură mult mai largă și mai bogată decât restul oamenilor.
Extinzându-și expresia, el creează o lume, pe care, [...] nu avem dreptul s-o numim
iluzorie.”18 Atras de heraldică și genealogie, fascinat de saloanele aristocratice, de ranguri
și titluri, personalitatea mateină se apropie mai mult de idealurile snobismului decât de
cele ale dandysmului căci „snobismul își are originea în dorințe și necesități, ce privesc
mai mult ambițiile sociale decât pe noi înșine.”19 Considerându-se un exclus și un ignorat
va atrage atenția asupra sa în cele mai șocante forme încercând să se identifice cu
prototipul unui dandy, reușindu-i prin ținută și maniere, „tânăr fiind, desfășoară o mare
morgă acasă, bea cafea numai în Vieux Saxe cu o linguriță antică, [...], apare în Cișmigiu,
într-un costum de mare efect, cu mănuși gris-clair, ghetele cu capace și cu o cravată
mauve vieux-rose ca un lampion.”20, și prin însingurare și impasibilitate, „iese doar
noaptea târziu, intră la Capșa, unde măsoară insolent, din cap până-n picioare pe toți
belferii, prin lentila monoclului.”21 Obsedat de desăvârșirea persoanei, își impune să
urmeze o serie de reguli stricte de conduită a unui dandy autentic: eleganță, răceală, stil,
reținere, sânge rece. Nu trebuie să iasă din orbita acestor reguli, căci „orice evadare de
acolo, în câmpul liber al tuturor riscurilor, e o aventură interzisă de regulament, culpabilă
și deci scandaloasă.”22
Paginile din Craii de Curtea-Veche, reflectă, într-un anume sens figuri ale dandy-
lor prin personajele Pantazi și Pașadia. Dar mai înainte de a căuta confluențele dintre
personajele mateine și figurile dandy să vedem ce încerca să transmită Pena Corcodușa

18
Petru Comarnescu, Kalokagathon, ed. Eminescu, București, 1985, p. 38;
19
Ibidem, p. 67;
20
Ion Vartic, Clanul Caragiale, Ed. Apostrof, Cluj – Napoca, 2002, p. 202;
21
Ibidem, p. 202;
22
Ibidem, p. 12;

6
prin apelativul „Crailor […] Crai de Curtea – Veche.”23 Dicționarul Explicativ al Limbii
Române arată că avem de-a face cu patru sensuri ale cuvântului „crai.” Primul sens ar fi
cel nobiliar similar cu „împărat”, „rege” care provine din germ. „Karl” care era numele
lui Carol cel Mare considerat suveran prin autonomazie, sau „rege” figură la cărțile de
joc, și „domnitor”, folosite astăzi cu sens poetic sau în basme. Un alt sens este legat de
sacru folosit cu valoare Biblică: Cei Trei Crai de la Răsărit sunt și magi. Compus: „crai-
nou” adică luna în prima ei fază, când are forma unei seceri subțiri; lună nouă. Cuvântul
poate însemna, apoi, bărbat ușuratic, care se ține de chefuri și de aventuri amoroase, adică
don juan-ul. În sfârșit, ultimul sens al cuvântului accentuat depreciativ are înțeles de
haimana, pungaș, derbedeu, desfrânat. Aceste ultime sensuri le are Craii de Curtea-
Veche. Conform explicației oferită de Archaeus.ro, Resurse lingvistice pentru limba
română, evoluția de la „rege” la „don juan” se explică, în general, prin împrejurarea că
ruinele palatului domnesc din București au folosit, în a doua jumătate a secolului XVIII,
drept han pentru diverși vagabonzi, care se distingeau, de obicei, cu numele de Craii de
Curtea-Veche. Această explicație este posibilă, dar nu cu totul sigură, deoarece ideea de
„rege” nu este firească în legătură cu un palat unde n-au existat niciodată regi. Este vorba,
mai curând, de un sens învățat dar dispărut al lui „crai”, care trebuie să fi însemnat și
„vestitor” (cf. crainic, sp. rey de armas, fr. roi darmes, etc.). Deoarece crainicii făceau
multe drumuri, este firească evoluția la „vagabond”, și de aici la „haimana” și la „golan”
sau „derbedeu.”24
O ipoteză interesantă, formulată pe baza acestor informații etimologice, înaintează
Ov. S. Crohmălniceanu în studiul despre stilul matein25 unde face legătura dintre
exuberanța lui Pantazi declanșată de „zicerea uitată, demult scoasă din întrebuințare:”26
Craii de Curtea-Veche și încântarea pe care-o manifestă vădit Pașadia la auzul acestei
formule. Explicația se află în „dispoziția crailor de a se constitui într-o „confrerie”, dând
relațiilor dintre ei caracterul asociațiilor secrete, selective.”27

23
Mateiu I. Caragiale, Opere, ediție, studiu introd., note, variante și comentarii de Barbu Cioculescu, pref.
de Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001, p. 71;
24
Archeus. ro, Resurse lingvistice pentru limba română, în
www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=CRAI;
25
Ov. S. Crohmălniceanu, Stilul matein, în Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, ed. Cartea
Românească, București, 1984;
26
Mateiu I. Caragiale, ed. cit., p. 71;
27
Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 223;

7
E posibil ca sintagma Craii de Curtea-Veche, să fi fost preluată de romancier dintr-o
sursă istorică. Ea apare prin anul 1802 când „fugind guvernul, precum s-a zis, a rămas
orașul București pustiu și fără nici un fel de rânduială. Atunci au început a domni oamenii
disperați și fără căpătâi, ce se numesc în limba poporului crai. Aceștia, intrând în Curtea
domnească, pe când și Bimbașa Sava lipsea, jăfuiră de toate, fără a lăsa nici praful prin
casă. [...] Aceștia, spărgând ușile cârciumilor și ale caselor, intrau și se dedau la orgiile
cele mai scârboase, fără nici un frâu și fără nici o măsură. Acești mizerabili se preparau a
și da foc orașului pentru ca să însemneze memoria lor prin ruine.”28
Mateiu Caragiale va descrie lumea eroilor săi, nu din exterior, ci chiar din
mijlocul decadenței. Viața de noapte trăită într-un ritm frenetic fără granițe și garanție e
suspendată între decadență și vicii: „De o lună, pe tăcute și nerăsuflate, cu nădejde și
temei, o dusesem într-o băutură, un crailîc, un joc.”29 În această manieră, dandysmul se
contopește cu decadentismul. Personajele Pantazi și Pașadia duc o existență duală
„marcată de alternanța diurn-nocturn.”30 Prin aventurile nocturne și simbolice pe care le
trăiesc, craii sunt un simbol materializat al decadenței și ruinei. În final, craii nu sunt
conduși către nemurire, către apoteoză, ci spre mocirlă, spre desfrâu și pierzanie de către
Pirgu.
Într-o formă individualizată dandy-ul matein preferă crearea de atmosferă și de
caractere și nu acțiunea. Personajele mateine se înscriu perfect în definiția pe care o dă
Barbey d’Aurevilly dandysmului ce „încalcă regula și totuși o mai respectă. Suferă în
consecință și se răzbună în chiar clipa supunerii; face uz de normă dar i se și sustrage; o
domină și este la rândul său dominat de ea. Ce fire dublă și schimbătoare!”31

28
Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei apud. Ovidiu Cotruș, Opera lui Mateiu I. Caragiale, p. 138;
29
Mateiu I. Caragiale, ed. cit., p. 58;
30
Mihaela Gheorghe, op. cit., p. 222;
31
Barbey d’Aurevilly, op. cit., p. 46;