Sunteți pe pagina 1din 10

COLINDA

Colindele sunt cântece tradiționale românești, anume felicitări (urări) de tip epico-
liric, având în general între 20 și 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului,
datină perpetuată din perioada precreștină1. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de
stea, specifice sărbătorilor creștine de iarnă, și nici colindatul cu umblatul cu steaua2.
Colindele se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou3. Unele dintre ele au o sumedenie de
variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri.

Origini

Colindele își au originile în cântările ritualice pre-creștine care însoțeau începutul sau
sfârșitul anului agrar și aveau rolul de a alunga spiritele rele și de a aduce fertilitate, rodire și
belșug.

Primele imnuri special create pentru Crăciun au apărut în secolul IV la Roma, dar erau
mai degrabă niște cântece religioase, austere, fără să aibă prea mare legăură cu colindele din
ziua de azi. Abia în secolul al XIII-lea, sub influența lui Francisc de Assisi, în Italia, Franța și
Germania au început să se compună colinde în propriile limbi. Francisc de Assisi a introdus
colindele în slujbele religioase din aceste țări, care apoi au fost folosite în diverse piese de
teatru, crescându-le astfel popularitatea. În Anglia, colindele au apărut prima dată în anul
1426, grație unui capelan care a publicat 25 de cântece de Crăciun, cântate de grupuri de
urători care se duceau din casă în casă (la fel ca și astăzi). Colindele au căpătat popularitate
după reforma luterană în țările protestante și asta pentru că în biserici era încurajată utilizarea
muzicii în cadrul serviciilor religioase.

La noi în țară, datina colindatului de Crăciun s-a format odată cu poporul român si cu
răspândirea creștinismului pe meleagurile noastre, fiind expresia credințelor populare
transpuse în muzică. Colindele îl înfățișează pe Mântuitor în mai multe ipostaze, însă multe
dintre ele au și alte teme în afară de cele religioase.4

1
Emilia Comișel, Ovidiu Bîrlea, Obiceiul colindatului și colindele, Electrecord, EPD 1257 și EPD 1258
2
Tache Papahagi, Mic dicționar folkloric, Ed. Minerva, București, 1979
3
^ colind - definiție | dexonline
4
https://ziarullumina.ro/theologica/colindele-craciunului-traditie-sfanta-a-neamului-romanesc-826.html

1
Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare nepreţuită prin
originea şi mai ales prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul nostru strămoşesc şi una din
cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios românesc. Prezenţa în colindele şi
pluguşoarele noastre a numelui lui “Bădica Traian” ne aminteşte de timpul formării poporului
român şi de strămoşii neamului nostru.

Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate,
rodire şi belşug. Un alt scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi
de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţia
sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies Natalis Solis Invicti.
Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de
ceremonie, petreceri şi urări. Termenul “colindă” este de origine latină şi provine de la
cuvântul latin “calendae”, derivat din verbul “calare” (“a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă a
vesti.

Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o
îmbrăţişare aşa de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme artistice, cum a
făcut-o poporul român. Colindatul este una din practicile care se înglobează în obiceiurile
caracteristice de iarnă. Ajunul Crăciunului este noaptea bucuriei, pentru că este momentul
când se naşte Mântuitorul. Colindele creează o atmosferă plină de optimism în care se
formulează dorinţe ale oamenilor, uneori acestea atingând limitele fabulosului.

Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători au fost păstorii care au venit
la peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi bucurându-se de acest semn ceresc şi de
glasul îngerilor au vestit degrabă în cetatea Betleemului minunea la care au fost martori.
Colindul este o nepreţuită zestre spirituală pe care o moştenim din moşi-strămoşi. El este sfânt
pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Dar colindul este şi bun pentru
că această veste are menirea să slujească vieţii, să aducă atâta bine în lume şi între oameni.
Din vremuri vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată
şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele de bună înțelegere. În colinde, simplitatea,
uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o formă plină de
frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă, comparaţiile se întrec una pe alta, iar
epitetele şi mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea
ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie colindelor.

2
Universul colindelor cuprinde vaste teme şi motive. Unele sunt de factură agrară,
descriind gesturi magice de fertilitate a ogoarelor (pluguşorul), iar altele atribuite animalelor,
etc. Sunt întâlnite, de asemenea, colinde care vorbesc despre boală (moarte) sau colinde în
care se evocă viaţa pastorală unde se pot recunoaşte obiceiuri şi credinţe ale păstorilor.

În varianta sa tradiţională, colindul, ca practică rituală, cade în seama cetei de colindători care
sunt îmbrăcaţi specific zonei unde se colindă şi au în recuzita lor diferite accesorii: pene,
iederă, salcie sau nuiele de alun, zurgălăi, bâte ornamentale.5

Funcții și tipologii

Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În practică, se deosebesc anumite
funcții, corespunzătoare destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri
însurăței, de logodiți), a locului de desfășurare (la intrarea și la plecarea din casă, de
fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al
acestora, se pot descifra mai multe funcții secundare subordonate funcției de bază, care este
urarea. Între funcțiile secundare cele mai des întâlnite sunt cele de: comunicare, inițiere,
întărire a coeziunii grupului social, protecție, normare, manifestare a sacrului și experimentare
a acestuia, onomastice sau catharetice6.

În ceea ce privește tipologia colindelor, nu există o împărțire strictă pe categorii. Iată două
dintre acestea:

Cercetând vastul material din domeniul colindelor, adunat de etnologul Nicolae Ursu,
cercetătoarea Rodica Giurgiu realizează următoarea clasificare7:

 Colinde protocolare ( Colindătorii, Gazda trezită de colindători, Gazda și


colindătorii, Rugămintea de a fi primiți în casă, Cererea darurilor, Gazda plecată la
vânătoare, Cerb împodobit cu daruri

Alte subiecte

5
Molan Vasile (2010), Didactica disciplinei "Limba şi literatura română" din învă ământul primar, Editura
MINIPED, Bucureşti
6
Ioan Bocșa (coord.), Colinde românești, Media Musica, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8431-00-X
7
Nicolae Ursu, Folclor muzical din Banat și Transilvania (300 de colinde, cântece și jocuri), Ed. Muzicală,
București, 1983

3
 Colinde profesionale (Ciobanul sătul de ciobănie și/sau răsplata oilor, Ciobanul care
și-a pierdut oile, Miorița, Pescarul și vidra, Colinde de vânători, Colinde de
agricultori)
 Colinde de fată ( Fata și cei trei pețitori, Soarele își pețește sora, pe Lună, Seceriș
funest)

Alte subiecte

 Colinde de flăcău ( Junele și calul, Junele și însurătoarea, Colinde satirice)

Alte subiecte

 Colinde familiale ( Jupânul și jupâneasa)


 Colinde edificatoare/moralizatoare (Disputa dintre grâu, vin și mir, Gazda
ospitalieră și minunile)

Alte subiecte

 Colinde de trecere (Anul vechi și cel nou, Ziua și noaptea)


 Colinde-baladă ( Ilincuța Șandrului, Mireasa moartă, Soacra rea, Maica bătrână)
 Colinde-cântece (Colinde de război, Cucul și turtureaua, Călugărul și călugărița,
Ciobanul și mielul)
 Colinde neîncadrabile
 Plugușoare și urări de Anul Nou

Doina Bocșa oferă o clasificare puțin diferită8:

 Colinde de gazdă
 Colinde profesionale
 Colinde de june
 Colinde de fată
 Colinde de pețit
 Colinde familiale
 Colinde cosmogonice, mito-religioase
 Colinde religioase, apocrife
 Colinde religioase cărturărești
 Colinde diverse (provenite din alte categorii folclorice sau distractiv-satirice)

După o altă clasificare, colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi colinde laice.
Colindele religioase au o origine literară şi se referă la Iisus. Colindele lumeşti au caracter
liric şi sunt adaptate de colindători la situaţia celor care le cântă. Colindatul cu motive

8
Ioan Bocșa (coord.), Colinde românești, Media Musica, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8431-00-X

4
religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format după modelul colindatului de tip
păgân.99

Se cunosc:

Colindele Domnului – În drum spre Viflaim, Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor,


Închinarea Pruncului, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor, Tăierea pruncilor,
Numele Domnului;

Colindele Sfinţilor – Colindul Crăciunului, al Sfântului Vasile, al Sfântului Nicolae, al lui


Ion;

Colindele omului – colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, de om bogat şi milostiv, de
preot, de vânător, etc.

Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar prin
versurile lor duioase şi pline de credinţă se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri
religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe. Colindătorii le
cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu binecuvântarea Domnului care a
venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Majoritatea colindelor au în
centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea şi
naşterea Lui cea mai presus de fire. Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile colindelor
româneşti alături de Fiul Său iubit:

“Că astăzi curată,/Prea nevinovată,/Fecioara Maria/Naşte pe Mesia.”

Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit Naşterea Domnului. La colindat se


pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, cu Moș-ajunul: “Bună dimineaţa la
Moș-ajun …”, mai apoi cei mai în vârstă, de după-amiaza până pe înserate, până în puterea
nopţii sau chiar “noaptea pe la cântători”.

Colindătorii poartă diferite denumiri: ceată de colindători, ceată de feciori (în Transilvania),
ceată de juni (în ţinutul Sibiu-Făgăraş), bute, butea feciorilor (junilor) (în ţinutul dintre Olt şi
Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei şi Năsăud), dubaşi (în Hunedoara vestică şi ţinutul

5
Hălmagiu-Beiuş), preuca (în Ţara Loviştei), zoritori (în Ţara Bârsei), călușari (în zona dintre
Sibiu şi Strei, întrucât colindătorii urează şi joacă jocul cu acest nume), etc.9

Îmbrăcaţi şi încălţaţi cât se poate de bine, cetele de colindători pornesc de obicei de la


o margine de sat la alta, luând casele la rândul. Doi dintre feciori mergeau înainte şi întrebau
gazdele dacă îi primesc. Satul de obicei îi aşteaptă toată noaptea, cu porţile deschise, cu câinii
legaţi şi lămpile aprinse. Colindătorii intră în case cu numele Domnului, menit sa risipească
mâhnirile şi să aducă vestea cea bună. ”Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul
Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până la treizeci
de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi vreme de
patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă
anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în
straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi
trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca
larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă
prima colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi
continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc
sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere
mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte,
fructe, carne, băutură, etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează
o serbare la care iau parte toţi tinerii.”10

Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două grupe,
antifonic. Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică).
Ritualurile care implică fiinţe-animale („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existenţa
anumitor roluri: animalul (un flăcău costumat care face zgomote caracteristice:
clămpănit/mormăit şi dansează) şi un „moş” sau doi. La sfârşitul colindului dobarul face
zgomot, iar gazda “plăteşte colinda” – cu bani, colaci, covrigi, nuci sau mere. Cel mai de

9
Stoica Cornelia, Vasilescu Eugenia, Literatura pentru copii, manual pentru şcoli normale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991
10
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Polirom, București, 2011

6
frunte dintre colindători ia darul şi mulţumeşte gazdei urându-i sănătate, prosperitate şi
belșug.11

Fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata colindătorilor. Nicio casă nu
trebuie să rămână necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea. Se credea că atunci când nu se
vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume.

VALOAREA INSTRUCTIV EDUCATIVĂ A COLINDELOR

Colindele populare româneşti au multiple valenţe instructiv educative, sunt un izvor de


reînoire morală de plenitudine, curăţenie, sfinţenie, speranţă „La nici un popor cântecele
acestea nu mărturisesc atâta putere de transfigurare, de spiritualizare a existenţei ca la noi” –
Ovidiu Papadima

Colinde precum : "Colind de Moş Ajun", "Moş Crăciun cu plete dalbe ", "Cântec de
stea ", "Buna dimineaţa la Moş Ajun", "Sculaţi gazde nu dormiţi", „Pluguşorul”, „Capra”,
„Steaua” etc. interpretate într-un cadru adecvat şi cu podoaba costumelor specifice de către
cei ce,încă puri,trăiesc cu intensitate momentul, ne fac să ne simţim măcar atunci, mândri că
suntem români . Cultivarea dragostei şi a respectului pentru valorile spirituale româneşti, în
speţă - muzica folclorică - familiarizarea copiilor cu diferite obiceiuri şi datini, afirmarea
talentelor şi evaluarea rezultatelor prin spectacole şi concursuri muzicale, sunt obiective ce
trebuie să stea în faţa noastră ca şi educatori.

Prin textele colindelor, copiii transmit urările de bine în legătură cu unele străvechi
îndeletniciri ale poporului nostru legate de muncile agricole ca:aratul, semănatul şi păstoritul.
O ocazie în care se valorifică tradiţiile populare cu care copiii au făcut cunoştinţă în diverse
situaţii este şezătoarea.În acest cadru copiii lucreazăşi în acelaşi timp petrec degajaţi spunând
poveşti, glume, proverbe, ghicitori, cântă şi dansează.

Folclorul este o carte a vieţii, un îndrumător pentru demnitate,muncă, cinste, omenie.


Educând copiii în spiritul valorilor morale ale poporului nostru aducem folclorul ca izvor
nesecat de valori culturale şi naţionale.

11
Costea Octavia (coord.), Literatura pentru copii, manual pentru şcolile normale, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996

7
În cadrul procesului instructiv- educativ, cadrul didactic poate prezenta elevilor
aspecte referitoare la tradiții și obiceiuri specifice sărbătorilor de iarnă, printre care se numără
și colindele. În privința metodelor și procedeelor didactice se pot folosi: explicaţia, lectura,
conversaţia, povestirea, exerciţiul, expunerea, observarea dirijată, descoperirea din imagini,
metoda ciorchinelui. Mijloacele de învățământ pot fi reprezentate de : fişe de lucru , planșe,
icoane, CD-uri, etc.

Cadrul didactic poate argumenta legătura pe care o au creaţiile populare cu religia;


prezintă elevilor diferite creaţii populare şi inspiraţia religioasă pe care o au acestea. Miturile,
riturile religioase şi creaţia artistică a daco-romanilor au fost moştenite şi valorificate de către
poporul român în creaţii populare, în datini şi obiceiuri. Creaţia populară a înregistrat
modificări. Creaţiile populare, datinile şi obiceiurile reflectă credinţa privind viaţa,
moartea,facerea lumii şi omului. Comportamentele creaţiei populare literare, muzicale şi
plastice sunt: literatura orală, colindele, cântecele de stea, bocetele, sculpturile, icoanele, ouăle
încondeiate. Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare nepreţuită
prin originea şi mai ales prin vechimea lor.

Oricare ar fi părerea specialiştilor în această privinţă, un lucru este sigur şi anume ca ele sunt
foarte vechi, formându-se odată cu poporul român şi cu răspândirea creştinismului pe
meleagurile noastre.

8
BIBLIOGRAFIE

1. Emilia Comișel, Ovidiu Bîrlea, Obiceiul colindatului și colindele, Electrecord, EPD


1257 și EPD 1258
2. Tache Papahagi, Mic dicționar folkloric, Ed. Minerva, București, 1979
3. Dexonline
4. Ioan Bocșa (coord.), Colinde românești, Media Musica, Cluj-Napoca, 2003, ISBN
973-8431-00-X
5. Nicolae Ursu, Folclor muzical din Banat și Transilvania (300 de colinde, cântece și
jocuri), Ed. Muzicală, București, 1983
6. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Polirom, București,
2011
7. Costea Octavia (coord.), Literatura pentru copii, manual pentru şcolile normale,
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996
8. Stoica Cornelia, Vasilescu Eugenia, Literatura pentru copii, manual pentru şcoli
normale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
9. Molan Vasile, Didactica disciplinei "Limba şi literatura română" din învă ământul
primar, Editura MINIPED, Bucureşti, 2010
10. https://ziarullumina.ro/theologica/colindele-craciunului-traditie-sfanta-a-neamului-
romanesc-826.html

9
Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Specializarea: Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar

Anul I

LITERATURA PENTRU COPII

Student,

Achiței (căs. Samoilă) Adina Florentina

10