Bogdan Papadie - Razboiul Spionilor

BOGDAN PĂPĂDIE
RĂZBOIUL SPIONILOR
În interiorul şi dincolo de graniţele României
CUPRINS: RĂZBOIUL SPIONILOR ÎN INTERIORUL ŞI DINCOLO DE

GRANIŢELE ROMÂNIEI.
Prefaţă.
Partea întâi.
Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete.
I. În slujba adevărului istoric.
II. „Războiul spionilor” în contextul actual a. „Inflaţia” franceză b. Colosul
informativ american c. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA.
D. FSB = KGB?
C. Spioni ruşi, politicieni celebri f. Marea Britanie şi asasinii pentru
Miloşevici g. Mossad şi seria eşecurilor h. „GUOANBU” – spionajul chinez.
III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după
1989 a. „Jocul” PSD cu terorismul b. şi „compromisul UDMR.
C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” d.
Lumini şi umbre e. Sarcini ce revin Serviciului Român de Informaţii în calitate
de responsabil-coordonator al Capitolului IV – Probleme de securitate – al
Planului Naţional de Aderare a României la NATO.
E.1. Planul de acţiune pentru aderare (MAP) e.2. Consiliul ele parteneriat
Euro-Atlantic (EAPC) e.3. Parteneriatul pentru pace intensificat (PfP) e.4.
Securitatea personalului e.5. Securitate fizică e.6. INFOSEC.
E.7. Principiul „nevoii de a şti” e.8. Autoritatea naţională de securitate f.
Serviciul Român de Infonnaţii şi protecţia informaţiilor clasificate sau cum se
deschide Cutia „Pandorei” g. Sistemul Informatic Integrat h. Controlul societăţii
civile asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii i. Agenţii străini lovesc
în imaginea S. R. I.
Raportul Armaghedon 7
Armaghedon 7
IV. Serviciul de Informaţii Externe (S. I. E.) – realizări şi controverse a.
Scurt istoric b. Conducători b.1. Şefii Serviciului de Informaţii Externe c.
Combaterea terorismului internaţional în viziunea S. I. E.
D. S. I. E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, cauze şi fapte
d.1. De ce este evitată România?
D.2. Alte scandaluri ale Preşedintelui Bush.
V. Strategia de securitate a României 1. Sistemul securităţii naţionale
1.1. Interesele naţionale de securitate ale României 1.2. Obiectivele politicii de
securitate naţională 1.3. Mediul internaţional de securitate 1.3.1. Un cadou
organizaţional activ şi adoptabil 1.3.2. Către noi forme de solidaritate 1.3.3.
Europa este într-o continuă schimbare 1.3.4. Democraţia este o resursă
importantă a mediului intern de securitate 1.3.5. Principalele probleme de
securitate a României sunt cele de natură economică 1.4. Factorii de risc la
adresa securităţii României 1.4.1. Sub umbrela climatului internaţional 1.4.2.
Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale 1.4.3. Noi
provocări 1.4.4. Vulnerabilităţi în situaţia internă 1.5. Direcţii de acţiune în
politica de securitate naţională 1.5.1. În domeniul politico-administrativ 1.5.2.
În domeniul economic 1.5.3. În domeniul social 1.5.4. În domeniul educaţiei,
cercetării şi culturii 7.5.5. În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice.
1.5.6. În domeniul apărării naţionale 1.5.7. În domeniul politicii externe
1.6. Resursele politicii de securitate 1.7. Concluzii 2. Rolul şi locul serviciilor de
informaţii în ansamblul eforturilor.
României de integrare euroantlantică 2.1. Atribuţiile şi competenţele
serviciilor de informaţii în deplină concordanţă cu prevederile legilor şi cu
principiile statului de drept 2.2. Adaptarea continuă la mutaţiile din contextul
operaţional.
2.3. Relaţionarea funcţională cu celelalte instituţii din sistemul de
securitate naţională 2.4. Controlul democratic al serviciilor de informaţii 2.5.
Prevenirea şi combaterea terorismului 2.6. Cooperarea cu servicii similare din
străinătate 2.7. Serviciile de informaţii – factor activ în demersurile României de
integrare în NATO.
VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere” al Europei a. „CIA şi Noua
Ordine Mondială – provocări până în anul 2015” a.l. Comunităţi islamice în
Balcani – Bosnia a.2. Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani a.3.
UCK şi fundamentalismul islamic a.4. După Bosnia, Kosovo a.5.
Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie 2001 a. 6.
Spionajul – o armă de temut a Islamului a.1. Concluzii a. 8. Celule teroriste
islamice în România a.9. Şi în Europa b. Istoria neromanţată a celui mai cântat
terorist al lumii – Ossama ben Laden b. 1. „Cuvânt înainte „b.2. „Despre
psihologia atentatorilor sinucigaşi” b.3. „Problema prevenirii: au dat greş
politica şi serviciile secrete?
B.4. „Perspective” c. România – un „rai” pentru terorismul internaţional.
Abu Nidal (ANO)
Hezbollah.
Fraţii Musulmani.
Frontul de Eliberare a Palestinei.
Partidul Eliberării Islamice (PEI)
Hamas (Harakat Mugawan Islamiya)
Fatah.
Organizaţia „15 MAP’
Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei.
PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK).
Expulzări.
Cronologia acţiunilor teroriste în România.
Concluzie c.l. „Mafia drogurilor finanţează organizaţiile teroriste din
România” c.2. „România – Turnul Babel al drogurilor” c. 3. România – cel mai
mare depozit de droguri din Europa de Est c.4. „Colaborarea” autorităţilor
române cu reţelele kurde şi mafia italiană d. Migraţia, „aliatul” crimei
organizate.
VII. Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma” credinţei.
Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc.
Cult şi sectă – o distincţie Fundamentală.
Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţia actuală 1. Câteva repere 2.
Penetrarea fenomenului satanist în România «Epoca Romparkin» (1993-l995)
«Epoca Anioşa» (1995-l998) «Epoca Netsulf» (din 1998)
Partea a doua.
Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de UDMR în
atingerea obiectivelor impuse de Budapesta.
În loc de introducere a. Istoria nu iartă!
A.1. AVO încearcă destabilizarea Ardealului a.2. Cu sprijin din interiorul
politicii autohtone, agenţii Budapestei au penetrat structurile locale ale
administraţiei de stat. Cronologia principalelor evenimente cu caracter vădit
antiromânesc.
Ianuarie-Februarie 1990 15 februarie.
27 februarie.
Martie 1990.
9 martie 14 martie 15 martie 16 martie 20 martie
— 21 martie
— 31 martie.
Aprilie 1990 6 aprilie 29 aprilie.
Iunie 1990 5 iunie
— 14 iunie.
Octombrie 1990 14 octombrie
— 20 octombrie 23 octombrie 26 octombrie.
Noiembrie 1990 1 noiembrie.
Decembrie 1990 1 decembrie 16 decembrie.
21 decembrie.
Ianuarie 1991
Februarie 1991 6 februarie 13 februarie.
27 februarie.
Martie 1991 13 martie.
Mai 1991 3 mai 75 mai.
Iunie 1991 6 iunie 12 iunie.
Septembrie 1991 11 septembrie.
Octombrie 1991 9 octombrie 11 octombrie 19 octombrie 20 octombrie.
Noiembrie 1991 1 noiembrie 6 noiembrie 18 noiembrie 21 noiembrie.
Decembrie 1991 8 Decembrie.
Ianuarie 1992
Februarie 1992 12 februarie 18 februarie 20 februarie.
Martie 1992 14 martie 19 martie 21 martie 26 martie.
Aprilie 1992 8 aprilie 1992
Mai 1992 13 mai 29 mai.
Iunie 1992 29 iunie.
August 1992 27 august 28 august.
Septembrie 1992
Octombrie 1992 25 octombrie.
Decembrie 1992 2 decembrie.
Ianuarie 1993.
20 ianuarie 27 ianuarie.
Martie 1993 2 martie 3 martie.
Aprilie 1993 6 aprilie 8 aprilie 23 aprilie 29 aprilie.
Mai 1993 13 mai 29 mai.
August 1993 5 august.
Octombrie 1993.
4 octombrie
— 6 octombrie
— 17 octombrie.
Februarie 1994 1 februarie 5 februarie 9 februarie 23 februarie.
Aprilie 1994 29 aprilie.
Mai 1994 11 mai.
Iulie 1994 2 iulie 6 iulie 16 iulie 20 iulie.
Octombrie 1994 5 octombrie 6 octombrie 8 octombrie 26 octombrie.
Noiembrie 1994 4 noiembrie 10 noiembrie.
Ianuarie 1995 4 ianuarie 7 ianuarie 13 ianuarie 18 ianuarie 30 ianuarie
31 ianuarie.
Februarie 1995 4 februarie 14 februarie 24 februarie 24 februarie.
Aprilie 1995 18 Aprilie 29 Aprilie.
Mai 1995 5 mai 10 mai
— 28 mai.
Iunie 1995 4 iulie 5 iulie 6 iulie 29 iulie.
Octombrie 1995 31 Octombrie.
Decembrie 1995 6 decembrie 12 decembrie.
Ianuarie 1996 10 Ianuarie 12 ianuarie 17 ianuarie 23 ianuarie.
Mai 1996 20 mai 22 mai.
Iunie 1996 8 iunie 23 iunie.
Iulie 1996 4 iulie 5 iulie 13 iulie 16 iulie 18 iulie.
Septembrie 1996 3 septembrie 16 septembrie 26 septembrie.
Decembrie 1996 6 decembrie 10 decembrie 12 decembrie 18 decembrie.
Ianuarie 1997 22 ianuarie.
Februarie 1997 12 februarie.
Mai 1997 2 mai 6 mai 20 mai.
Septembrie 1997 4 septembrie 12 septembrie.
Decembrie 1997 4 decembrie 8 decembrie 11 decembrie.
Ianuarie 1998 4 februarie 27 februarie.
Martie 1998 3 martie 12 martie 13 martie.
Aprilie 1998
Iulie 1998 8 iulie 14 iulie 24 iulie 28 iulie.
Septembrie 1998.
11 septembrie 12 septembrie 19 septembrie.
Ianuarie 1999 6 ianuarie 15 ianuarie.
Martie 1999 18 martie.
Aprilie 1999
— 24 aprilie 28 aprilie.
Septembrie 1999 19 septembrie 22 septembrie.
Decembrie 1999
Ianuarie 2000 4 ianuarie 10 ianuarie 27 ianuarie.
Mai 2000 15 mai 16 mai 24 mai.
Iunie 2000
Iulie 2000 28 iulie 29 iulie.
Ianuarie 2001
Iunie 2001 4 iunie 19 iunie 26 iunie.
Iulie 2001 30 iulie.
Octombrie 2001 3 octombrie 12 octombrie 30 octombrie.
Noiembrie 2001 1 noiembrie 16 noiembrie 28 noiembrie.
Decembrie 2001 1 decembrie 15 decembrie 16 decembrie 28 decembrie
a. 3 Românii din Harghita şi Covasna se ridică împotriva Budapestei a.4.
Refluxul autorităţii statului în Har-Cov a.5. Aspecte specifice ale relaţiilor
interetnice în Covasna şi Harghita 1. Consideraţii generale 2. Câteva aspecte
privind discriminarea românilor din judeţele Covasna şi Harghita în viziunea
societăţii civile româneşti 3. Dimensiuni ale „autoguvernării” şi „autonomiei”
locale în viziunea UDMR
4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000 a.6. Acţiuni
antimmâneşti ce sunt consemnate în ra/warte (analize) ale serviciilor secrete
din România „Operaţiunea Duna”, o acţiune prin care Viktor Orban a vizat
Ardealul!
Patrimoniul etnografic al României se află în pericol!
UDMR a pus ochii pe un tezaur inestimabil: bisericile – cetăţi săseşti!
Acordul de comerţ liber cu Ungaria, OK pentru maghiari!
„MOL” cumpără terenuri în Ardeal.
Conspiraţia maghiară: Ţinta, România!
1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut
nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare 2. Extinderea societăţilor
comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în vederea realizării unui control
tot mai accentuat al activităţii economice 3. Extinderea sectorului bancar cu
intervenţia unor bănci din Ungaria.
4. Euroregiunile româneşti, conduse de miniparlamentc.
Separatiştii maghiari îşi bat joc de Istoria României a. 7. Concluzii ale
unor istorici şi specialişti din sistemul siguranţei naţionale a.8. Trebuie evitat
un eventual conflict intéręt nie.
ANEXA.
Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariţie a. Maghiarizarea
şi drepturile românilor de dincolo de Tisa. A. 1. Biserica, liantul continuităţii
românismului b. Decimarea minorităţii româneşti c. în Ungaria, studenţii
români se pot număra pe degete.
C. L. Nit şi-au pierdui vechea credinţa c.2. Învăţământul, mult sub ceea
ce oferă România minorităţilor. C. 3. În şcolile româneşti se predă în limba
maghiară d. Dintre cei 75 de deputaţi „români” prezenţi în Parlamentul de la.
Budapesta, 60 nu cunoşteau limba română d.i., Cultura, sufletul
pribeagului „d.2. Faima românilor din Ungaria d.3. UCRU.
D.4. JCRU.
E. Reprezentaţia românească e.l. Există (şi) presă românească f. Relaţiile
româno-ungare sunt ascendente fi. Investiţii noi f.2. Bani pentru cultură g. Să
nu uităm! Scandalul şi compromisul monumentului de la Arad, o palmă dată
pe obrazul poporului român g.l. Ansamblul monumental „HUNGARIA”
(documentar)
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.
PREFAŢĂ.
Înainte de a începe să citim această captivantă carte, să încercăm să
răspundem – succint – unei întrebări: Ce este spionajul? Spionajul este arta
neagră a relaţiilor internaţionale. Vreme de şapte milenii, spionajul a fost clasat
printre artele negre ale istoriei, strict segregat de afacerile politice. Abia
începând cu Franţa veacului 17, cardinalii Richelieu şi Mazarin – fiecare din ei
ocupând fotoliul de prim-ministru, vreme de 18 ani – introduc oficial spionajul
în alcovul politicii. Mazarin lansând chiar o faimoasă aserţiune care face şi
astăzi carieră: „Serviciul de spionaj este felinarul de noapte care luminează
sumbrele cărări ale politicului „.
Un alt posibil răspuns, la întrebarea de mai sus ar fi: spionajul este –
după prostituţie – cea mai veche meserie a oamenilor. Şi totuşi, despre spionaj
se vorbeşte, la scenă deschisă, foarte rar şi foarte puţin. Ca şi despre
prostituţie. Puţini istorici au curajul să vorbească lejer despre rolul prostituţiei,
despre influenţa covârşitoare a curtezanelor – un eufemism, pentru
practicantele acestei ancestrale meserii – asupra marilor întâmplări din istoria
lumii. De asemenea, în mod tradiţional, istoriografia oficială ignoră partitura
executată de spionaj, în concertul evenimentelor mondiale. De ce atâta mister?
E bine? E rău? Nu e nici bine, nici rău. Ci este necesar. Absolut necesar! Pentru
că spionajul operează asupra unui teribil material: informaţia! Un material,
deopotrivă, exploziv şi gingaş. Un material mai preţios decât aurul. Francis
Bacon spunea cândva că „informaţia înseamnă putere”. Cine vânează mai
multe informaţii, dispune de mai multă putere. Şi cum ar mai putea vâna
pisica şoareci, dacă i-am pune clopoţei? De aceea este necesar misterul. Lunea
spionajului e unică, pentru că nu mai există un alt domeniu al îndeletnicirilor
umane care să se consume exclusiv în umbră, în tăcere, într-un deplin
anonimat.
Nu de puţine ori, în activitatea de spionaj, preţul eşecului fiind sacrificiul
suprem.
Spionajul este un război permanent. Şi total. Un război invizibil care se
întinde peste toate fronturile condiţiei umane. Aici armele nu tac niciodată! Şi
niciodată, în acest ciudat război, nu vom cunoaşte adevărul întreg al istoriei. În
celebrul său cabinet negru, Churchill obişnuia să afirme: „în spionaj, adevărul
trebuie însoţit, întotdeauna, de o puternică gardă pretoriană de minciuni”.
Această excepţională carte.
— Războiul spionilor – ne demonstrează magistral că spionul modern
culege informaţii din absolut orice domeniu de activitate. Astfel, există spionaj
economic, spionaj ştiinţific sau spionaj industruial, spionaj politic, spionaj
militar ori spionaj financiar, spionaj comercial şi chiar spionaj religios.
Organizaţia catolică „Opus Dei”, fondată în 1928 de Josemaria Escriva, astăzi
cu peste 80 000 de membri, constituie un veritabil serviciu secret al
Vaticanului. Spionajul contemporan se află infiltrat în toate compartimentele
vieţii sociale şi ale vieţii private. Orice informaţie – secretă sau ncsecrată –
produsă de o societate umană nu scapă ochiului avizat, strict specializat şi
îndelung exersat al spionului. În materie de spionaj, nu cxsită prieteni sau
neprieteni: oricine spionează pe oricine! Desigur, există pondere şi există
nuanţe, când spionezi un amic sau un inamic, dar spionaj există permanent şi
împotriva tuturor. Un personaj foarte avizat – l-am numit pe reputatul I. C.
Masterman – spunea că „unica regidă în spionajul contemporan este aceea de a
spiona orice putere, indiferent dacă acea putere ne este prieten sau duşman „
Spionajul, ca şi contraspionajul, este omniscient, omnipotent şi
omniprezent. Nu-l scapă nimic. Nici chiar viaţa privată a oamenilor. Mai ales
slăbiciunile lor, păcatele lor, pasiunile lor, gusturile, înclinaţiile, capacităţile
intelectuale, bolile de care suferă, fobiile şi dorinţele, petele negre din trecutul
lor. Tot-tot! Oamenii pot fi agresivi, diabolici sau fermecători, disperaţi, blajini,
bezmetici, cutezători sau hrăpăreţi, generoşi sau detestabili; pot fi cârcotaşi,
orgolioşi, invidioşi sau desfrânaţi, exaltaţi sau farisei; pot deveni posesivi,
smeriţi, avari, sau lăudăroşi, vicioşi, mincinoşi, lacomi sau pătimaşi. Toate
aceste ascunse trăsături de caracter se pot constitui în tot atâtea informaţii
extrem de preţioase, utilizate cu precădere în munca de recrutare de agenţi
secreţi, de exploatare în orb, de compromitere a unor personaje sus-puse, de
şantajare, dirijare, manipulare sau influenţare a acestora. Abisul uman, unde
acţionează spionul, este imens. Este, de fapt, un imperiu fără de hotare. Pentru
că fară de hotare este şi sufletul omenesc. Pe vremea când era şef al Serviciului
de contraspionaj francez – cu numai câţiva ani în urmă – contele de Marenches
declara la o conferinţă de presă: „In ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi
oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai
sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”. Aviz înalţilor
dregători ai ţării noastre, care cam fac băşcălie – ca să nu-l spun criminală
bătaie de joc – atunci când discută despre spionaj şi contraspionaj! E trist, dar
istoria se repetă adeseori, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie.
În aceste condiţii, meritul autorilor acestei cărţi – erudiţii Gabriel I.
Năstase şi Bogdan Păpădie – evoluează dintr-un simplu gest publicistic, într-un
profund mesaj patriotic. Într-un grav semnal de alarmă. Cartea Războiul
spionilor dezvăluindu-ne o lume, în care graniţa dintre esenţe şi aparenţe este
atât de labilă, atât de nesigură: lumea spionajului.
Cartea pe care tocmai te pregăteşti s-o citeşti – ilustre Cititor – ne
vorbeşte despre patriotism, spioni şi contraspioni, ne devoalează tenebrele,
pericolul şi puterea malefică de penetrare a spionajului. Şi ne îndeamnă să ne
servim patria – cu abnegaţie şi sacrificiu – în sfera veşnic fierbinte a serviciilor
secrete. Adică, acolo unde istoria este aşezată între oglinzi strâmbe, încât nu
mai ştii cine minte şi cine spune adevărul. Bertolt Brecht, scriitor, dramaturg
şi, în acelaşi timp, spion al fostei Germanii comuniste, ne face o cinică
mărturisire: „Estul şi Vestul sunt două curve; dar curva mea e gravidă”.
Literatura de spionaj şi contraspionaj, precum această carte-document,
este un gen aparte, mai special, mai subtil, uneori trebuie să citeşti printre
rânduri, să decriptezi limbajul folosit, să-l pătrunzi structura şi să te laşi furat
de ritmul lui alert şi palpitant.
Ca să te apropii de lumea spionajului, ca să scrii despre spioni, trebuie
să te documentezi temeinic. Foarte temeinic. Trebuie să înveţi – desigur, din
surse sorginte – ce înseamnă agent de influentă, sau de supraveghere, ori de
provocare, ce este acela un cifru, sau o cârtiţă, ori un contact pasager, ce este
criptanaliza, legenda sau cutia de scrisori. Trebuie să înţelegi ce înseamnă
exploatarea în orb, sau propaganda gri, propaganda neagră ori dezinformarea.
Trebuie să afli ce sunt jocurile operative, interceptările secrete, protecţia
contrainformativă sau acţiunea de acoperire. Este o lume de care nu te poţi
apropia cu superficialitate. Iar autorii acestei cărţi au demonstrat, cu
prisosinţă, că au vrut, au ştiut şi au putut să ne ofere exact informaţiile
necesare.
Spioni, spionaj, război al spionilor. S-ar putea spune că spionii mişună
printre noi. Dacă e aşa, atunci de ce atât de puţini spioni celebri sunt
consemnaţi de istorie? Simplu! Pentru că un spion nu devine celebru, decât
când este prins. Când cade. Aşa cum este cazul prea-frumoasei Mata Hari, sau
al sclipitorului Richard Sorge. Din aceeaşi ilustră galerie îl desprindem pe Oleg
Pankovski, ori pe omul de ştiinţă Philby, sau pe poliglotul Cicero, ori pe soţii
Julius şi Ethel Rosenberg. Sau – de ce nu?
— Pe mai recentul spion Aldrich Ames, plantat de ruşi chiar în fruntea
Departamentului de contrainformaţii din cadrul CIA. Restul e tăcere! Marii
spioni sunt prinşi rar, foarte rar. Plevuşcă se agaţă mai repede. Sau, cum
spunea Eugen Cristescu, unul din şefii spionajului românesc: „Uneori, este
necesar să prinzi o maimuţă, ca să sperii un tigru”.
Olimpian Ungherea.
Partea întâi.
Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete.
I. În slujba adevărului istoric.
De ce o asemenea carte? Cum nu suntem nici primii şi nici ultimii care
abordează delicata problemă a Unităţii Statului Român, într-un context mai
larg, vom răspunde simplu: ESTE NECESARĂ!
De ce este necesară? Deoarece România se află, în continuare, în plin
proces de transformare istorică, perioadă ce poate da naştere unor convulsii ce
riscă să scape de sub control. Mai mult, pot conduce la evenimente
imprevizibile, cu urmări pe termen lung în viaţa socio-politică, culturală şi
economică. Aşadar, nu puţini se întreabă şi pe bună dreptate, cum de s-a ajuns
aici? Ei bine, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi”, a liderilor
României de după 1989 a condus, de exemplu, la tragica şi ruşinoasa situaţie
ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor
unguri care s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a
românilor şi secuilor din Transilvania. Ca să nu vorbim de modul ruşinos în
care unii guvernanţi şi-au dat în cele din urmă acordul, din raţiuni electorale
probabil, pentru ridicarea „Statuii Libertăţii” de la Arad, edificiu ce elogiază
„Ungaria Mare” şi „eroii” şovinismului maghiar de la 1848: aşa -declaraţii 13
generali, rămaşi în istorie ca asasini diabolici a 40.000 de români! Se întorc
străbunii în morminte în fine, dar nu în ultimul rând, cauzele care au condus
la astfel de efecte umilitoare pentru Naţiunea Română nu mai reprezintă de
foarte mult timp o noutate pentru analişti. Deja o certitudine, România este o
ţară aflată la intersecţia intereselor a trei mari puteri: Statele Unite, Rusia şi
Uniunea Europeană. Prima a condiţionat liniştirea minoritarilor, în special a
celor de origine maghiară, de acceptarea rămânerii României ca „zonă tampon”,
evident sub influenţa lor şi a NATO. Ruşii, la rândul lor, pot acţiona minoritarii
unguri, direct din Budapesta, prin agenţi recrutaţi încă din timpul ocupaţiei
sovietice. In acest fel, şantajul este unul pe faţă: dacă acceptăm baze NATO pe
teritoriul românesc, ne provoacă cu minoritarii unguri (acţiune aflată în plină
desfăşurare), ne lovesc în economie şi mută noi forţe militare în Moldova sau
Ucraina. Şi nu este o utopie, chiar dacă aparent Moscova a început să retragă
„ceva” din trupele sale din Transnistria. Ca argument, menţinerea trupelor
ruseşti în Moldova este un obiectiv strategic pe termen lung al Kremlinului,
stabilit printr-un decret prezidenţial în anul 1995. Un rol important în luarea
acestei decizii l-a avut Evgheni Primakov, şef al spionajului Moscovei la acea
vreme. În momentul de faţă (al scrierii cărţii – n.a.), Primakov, un vechi agent
KGB, este preşedinte al Camerei de Comerţ a Rusiei şi responsabil al
Guvernului rus pentru problemele Transnistriei. Or, Camera de Comerţ a folosit
întotdeauna drept acoperire pentru numeroşi agenţi ai spionajului rus (SVR).
Altfel, un al doilea plan al Moscovei prevede dislocarea a 30 de baze
militare în străinătate pe întreg teritoriul CSI, fie că sunt construite unele noi,
fie că sunt consolidate cele existente. Pentru o bază permanentă în Moldova, ar
fi nevoie de un acord similar cu cel semnat în anul 1997 cu Ucraina pe 20 de
ani, pentru flota militară rusă de la Marea Neagră. Mai mult, prezenţa în
Moldova este văzută drept vitală de către Kremlin, odată ce România vecină se
pregăteşte intens de aderarea la NATO în anul 2004 (până la editarea cărţii de
faţă, acest lucru s-a petrecut – n.a.).
Altfel, ultimul proiect al Moscovei privind viitorul Moldovei a fost adus la
Chişinău de către Dmitri Kozak, primul adjunct al şefului Administraţiei de la
Kremlin. Conţinutul acestuia i-a şocat pe alţi participanţi la procesul de pace
din Transnistria: UE, OSCE, SUA şi chiar Ucraina. Toate ar fi fost eliminate din
joc dacă planul Kozak ar fi fost aprobat, iar Moldova ar fi ajuns în sfera de
influenţă exclusivă a Rusiei. Planul Kozak ar fi redus practic puterea
guvernului central de la Chişinău în favoarea Tiraspolului! Aranjamentul se
aseamănă, oarecum, cu cel din provincia georgiană Adjaria sau din regiunea
ucraineană Doneţk, unde doar liderii locali controlează situaţia şi se prefac că
respectă suveranitatea Georgiei, respectiv a Ucrainei. Concomitent, documentul
Kozak ar fi acordat puteri sporite liderilor din Transnistria şi Găgăuz Eri, care
ar fi avut drept de veto în mai multe domenii, inclusiv în planul politicii externe.
Aceasta ar fi însemnat că Moscova, prin enclavele separatiste, ar fi fost capabilă
să împiedice ţări din CSI – ca Moldova, Georgia şi Azerbaidjan – să se integreze
în UE sau să adere la NATO, or să facă parte din organizaţii regionale
antiruseşti şi proamericane.
De asemenea, cum bine au remarcat şi ziariştii de la cotidianul „Ziua”,
acest plan ar fi oferit posibilităţi pentru consolidarea influenţei Rusiei în
Moldova, unul din obiectivele-cheie ale Moscovei fiind obţinerea pentru limba
rusă a statutului de limbă oficială; ea deja are acest statut în Belarus,
Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjikistan. Totuşi, planul Moscovei, al lui Vladimir
Putin în speţă, s-a ciocnit de o puternică opoziţie în Moldova, inspirată şi de
aşa-numita „Revoluţie de catifea” din noiembrie 2003, din Georgia. O
„coincidenţă” nefastă pentru Moscova, dar bine gândită de serviciile secrete de
la Washington, a făcut ca ambele evenimente să se producă în aceeaşi
săptămână. Pe fundalul evoluţiilor din Georgia, Vladimir Putin se pregătea să
zboare la Chişinău, pentru a semna Planul Kozak, iar opoziţia moldoveana
anticomunistă începuse demonstraţii de masă. Căderea preşedintelui georgian,
Eduard Sevardnadze, a indus panica în rândurile Partidului Comuniştilor din
Moldova. Dacă liderii comunişti ar fi ignorat protestele şi ar fi acceptat Planul
Kozak, ar fi provocat cu siguranţă tulburări şi o contralovitură aplicată
autorităţilor comuniste de către naţionalişti. Rămâne de văzut doar cum va
manevra Moscova această criză pe care a provocat-o în fine, cum şi în Georgia
lucrurile sunt deja limpezi, noul preşedinte Mihail Sakasvili fiind un adept al
relaţiilor strategice cu SUA, e posibil ca şi zilele comuniştilor de la Chişinău să
fie numărate. Prin urmare, atenţia comunităţii internaţionale va fi concentrată
de acum înainte mult mai serios pe situaţia gravă de la graniţa de Est a
României, noua graniţă de Est a NATO.
În altă ordine de idei, să nu uităm, ruşii au recrutat masiv agentură din
ţările ocupate în perioada comunistă. După ce s-au retras complet din
România, în 1968, de exemplu, s-a constatat că „Ursul” de la Kremlin lăsase
mai mulţi agenţi decât avea întreaga Securitate Română, fapt care explică şi
dezastrul structurilor informative comuniste în 1989. Mai mult, americanii şi
ruşii îşi cunosc reciproc informatorii şi agenţii de influenţă din România.
Aceştia se urmăresc şi se lovesc reciproc din când în când, dar nu mortal! Fac
front comun doar atunci când şefii lor îi asmut împotriva serviciilor secrete
româneşti, cu predilecţie asupra specialiştilor formaţi în şcoala românească de
spionaj şi contraspionaj de dinainte de ‘89, recunoscuţi şi temuţi la vremea
respectivă de către majoritatea agenturilor din lume. Este şi motivul pentru
care, în ciuda aparenţelor, SRI, noua structură informativă a României post
revoluţionare, n-a putut renunţa în totalitate la ei, aceştia fiind specialişti în
formarea cărora statul nostru a investit enorm.
În plus, americanii şi ruşii urmăresc cu interes poziţia strategică şi
bogăţiile României, în special zăcămintele de aur şi argint de la Roşia Montană
(cele mai mari din Europa), respectiv uriaşul zăcământ de petrol şi gaz natural
din subsolul platoului continental din zona Insulei Şerpilor (aici lucrurile fiind,
oarecum, complicate de uşurinţa cu care diplomaţia din România a binevoit să
semneze ruşinosul Tratat cu Ucraina, prin care România a renunţat la
majoritatea pretenţiilor legitime ale ţării noastre în favoarea statului vecin –
n.a.), motiv pentru care se crede că Moscova a avut un rol decisiv în a fi
susţinut Kievul în această dispută, pentru transformarea acelei părţi a Mării
Negre, bogată în resurse de petrol şi gaze, într-o zonă de influenţă şi control a
Rusiei. Sintetizând, putem spune că minorităţile, în special cea secuiască
maghiarizată, sunt veritabile „piese grele” în mâinile puterilor străine ce fac
Jocuri” în ţara noastră. Însă, trebuie să luăm în calcul şi faptul că Uniunea
Europeană nu s-a implicat prea mult în acest delicat joc politic, cum este cel al
minorităţilor etnice, decât (poate) pentru a se erija într-un „factor de
stabilitate”, în fapt pentru a-şi atinge doar propriile interese economice.
În ce priveşte vecinii, România este înconjurată de state dacă nu ostile,
cel puţin neprietenoase: Ucraina (la nord şi est) – ţară care nu acceptă
compromisuri în a ne retroceda Bucovina de Nord, Ţinutul Herta şi Insula
Şerpilor; Ungaria (la vest) – ce continuă să ridice, fie şi voalat, pretenţii asupra
Transilvaniei; fosta Iugoslavie (sud-vest) – care nu poate uita eroarea politică şi
strategică a acelei perioade de guvernare a României care a fost complice la
agresiunea ce a condus la moartea a numeroşi civili; Bulgaria (sud) – stat
extrem de imprevizibil şi Republica Moldova (est) – ţară în care regimul fidel
Moscovei continuă rusificarea forţată a tuturor celor care încă se consideră
urmaşi demni ai Marelui Ştefan cel Sfânt.
Dar, nu doar vecinii ne vizează ori sunt cu „ochii” pe noi. În septembrie
2000, de exemplu, în Oakland (California), s-a înfiinţat „SAFEWEB”, prima
societate tehnologică specializată în ştergerea „urmelor” digitale de pe Internet
(pe care le lasă un vizitator al unui site web). Stephen Hsu, cofondator şi
director general al companiei, a fost susţinut financiar de către CIA pentru a
pune la punct tehnica de calcul menită a bruia datele disponibile în momentul
consultării web-ului. Din informaţiile pe care le deţinem, „SAFEWEB”
acţionează din primăvara lui 2000 şi pe „teritoriul” virtual al României, toate
informaţiile existente în reţeaua românească a Internetului fiind „consultate” de
către specialiştii acestei companii. Adică de către CIA! Iar la acest capitol mai
putem adăuga şi suma alocată pentru ţara noastră, respectiv 300.000 USD,
necesari plăţii personalului care supraveghează permanent spaţiul virtual
românesc (site-uri ale preşedinţiei, guvernului, ministerelor etc.), precum şi a
susţinerii costurilor de „producţie”
De ce o asemenea carte? Pentru a mai ridica puţin din vălul care acoperă
misterioasa lume a informaţiilor secrete, chiar dacă nu se pot da publicităţii
decât anumite date, puţine din păcate şi pentru că tot românul trebuie să
înţeleagă că politica înseamnă în primul rând economic, iar economicul
înseamnă interese. Or, unde există interese, acolo se află şi frontul
confruntărilor informative sau locul unde se duce RĂZBOIUL SPIONILOR!
IL „Războiul spionilor44 în contextul actual.
Pentru neavizaţi, serviciile secrete continuă să rămână, în condiţiile
regimurilor democratice, un subiect controversat. Posibilitatea
instrumentalizării lor – chiar în condiţiile statului de drept – de către puterea
politică generează suspiciuni, mai ales în ce priveşte sinceritatea declaraţiilor
repetate ale responsabililor acestor servicii despre echidistanţa lor faţă de
forţele eşichierului politic. De aici şi controversa ridicată de întrebarea: pot fi
sau nu serviciile secrete asimilate cu „poliţia politică” a unui stat? Subliniem
aici că deja înrădăcinata „poliţie politică” se înscrie în erorile limbajului „de
cauciuc” uzitat de noua clasă politică ajunsă la vârf după 1989. Practic, nu
există „poliţie politică”, ca semn distinctiv al aparatului de represiune, or asta
pentru simplul motiv că toate serviciile secrete din lume sunt fidele guvernelor
care le patronează, fiind plătite de la bugetul de stat. Prin urmare şi CIA şi
SVR-ul rusesc şi DGSE-ul francez şi Mossad-ul israelian, ca să exemplificăm cu
unii din „greii” spionajului mondial, fac şi ele „poliţie politică” pentru guvernele
pe care le deservesc prin lege.
În al doilea rând, capacitatea „comunităţii informative” de a se sustrage,
parţial sau total, controlului instanţelor statului de drept, precum şi tendinţa ei
de a se autonomiza în cadrul structurilor acestui stat nasc bănuieli în privinţa
caracterului legal al diverselor activităţi desfăşurate de serviciile secrete. Iată de
ce, de curând, un analist francez observa că serviciile secrete din ţara sa „se
ascund, nu dau seama despre activităţile lor, iar cei care, în cadrul guvernului,
sunt însărcinaţi să le controleze, le acordă o încredere minimă”. Ca urmare, o
privire de ansamblu asupra principalelor servicii de informaţii în noile condiţii
create de încheierea „Războiului Rece” este utilă, cu atât mai mult cu cât
sfârşitul confruntării Est-Vest nu a însemnat încheierea războiului secret, ci
numai deplasarea accentelor în direcţiile de investigaţie, unele din acestea
regăsindu-se în bătălia informativ-economică româno-ungară din Transilvania.
Vom începe cu Hexagonul, stat în care serviciile secrete au scris şi continuă să
scrie adevărata istorie a „cocoşului galic”.
A. „Inflaţia” franceză în Franţa, „comunitatea informativă” este
structurată pe cinci direcţii, cea mai importantă rămânând Direcţia Generală a
Securităţii Exterioare (DGSE). Aşa cum arată şi denumirea, aria ei de activitate
se plasează în afara teritoriului francez, deci vorbim despre spionajul din
Hexagon. DGSE beneficiază de un buget parţial secret, primul ministru fiind,
practic, cel care decide utilizarea fondurilor. După cum se ştie, în urma afacerii
Ben Barka (fostul preşedinte al parlamentului marocan, care, beneficiind de azil
politic în Franţa, a fost răpit şi a dispărut fără urmă în 1965), DGSE (denumită
atunci Serviciul de Documentare Exterioară şi de Contraspionaj – SDECE) a
fost trecut din subordinea primului ministru în aceea a ministrului Apărării.
Din 1995, şeful de atunci al DGSE, Jacques Dewatre a ştiut, încă de când a
preluat acest post, să „navigheze” între cele trei autorităţi de la care putea primi
instrucţiuni: preşedintele republicii, şeful guvernului, respectiv ministrul
Apărării. Potrivit legislaţiei franceze, el nu avea a da seama niciodată în faţa
Parlamentului, ceea ce îi asigura, evident, o mare libertate de mişcare. Aceeaşi
legislaţie acorda dreptul membrilor DGSE de a folosi în interes de serviciu false
identităţi. Tot în subordinea ministrului Apărării se află şi Direcţia de Protecţie
şi de Securitate a Apărării (DPSD), structură fixată de revista „Le Point” ca
anacronică, având misiunea de a supraveghea din interior forţele militare.
Acum cinci ani a fost creată şi Direcţia Informaţiilor Militare (DRM), a cărei
activitate se axează pe obţinerea de informaţii secrete despre armatele străine.
Cum era de aşteptat, nici Ministerul de Interne nu s-a lăsat mai prejos,
dispunând de două servicii de informaţii: Direcţia de Supraveghere a
Teritoriului (DST), practic, serviciul naţional de contraspionaj şi Serviciul
Informaţiilor Generale (RG), a cărui funcţie este de a supraveghea şi informa
guvernul asupra situaţiei interne din ţară, în această misiune RG primind un
sprijin substanţial din partea jandarmeriei naţionale, subordonată, totuşi,
ministerului Apărării. Totuşi, graţie reţelei de posturi în teritoriu şi a mijloacelor
tehnice puse la dispoziţie, jandarmeria apare ca însăşi ca un semiserviciu de
informaţii. Aşa cum remarca spiritual Jean Guisnel, „nebuloasa” serviciilor de
informaţii franceze „detesta şi o face în continuare, mai presus de orice, două
lucruri: ca guvernul să o supravegheze îndeaproape şi ca presa să se intereseze
de ea”.
B. Colosul informativ american.
De partea cealaltă, Statele Unite continuă să aloce serviciilor de
informaţii sume uriaşe, care se plasează între 27-30 de miliarde de dolari
anual, adică întreg bugetul armatei franceze. Cel mai cunoscut dintre aceste
servicii este, desigur, CIA. Condusă de George Tenet, Agenţia Centrală de
Investigaţii dispunea, înainte de atentatele din septembrie 2001, de 16.000 de
angajaţi. Eşecurile suferite anterior tragediei de la World Trade Center şi
Pentagon („cârtiţa” Aldrich Ames, este, desigur, exemplul cel mai concludent) au
umbrit, cum era şi firesc, renumele Agenţiei. De parcă nu era suficient, criticii
CIA pretindeau că bombardamentul de represalii – în urma atentatelor teroriste
din Kenya şi Tanzania – s-a datorat unei informaţii greşite furnizate de CIA,
întrucât întreprinderea farmaceutică de la Kahrtoum (Sudan) nu producea nici
un fel de arme chimice. Dar, a urmat 11 septembrie 2001
Astfel, în raport cu noile sfidări, CIA şi-a diversificat direcţiile de
investigaţie: lupta împotriva terorismului şi a traficului de droguri, spionajul
economic, supravegherea proliferării armelor chimice.
În schimb, mai puţin cunoscută, dar poate mai eficace, este Agenţia
Naţională de Securitate (NSA). Situată la Fort Meade, lângă Washington, ca are
ca obiectiv principal interceptarea comunicaţiilor radio-clectronice şi dispune
de 20.000 de angajaţi, înzestrată cu o tehnică sofisticată – mai ales în domeniul
computerelor – ea foloseşte specialişti de înaltă calificare, care desfăşoară
cercetări la capătul cărora sunt realizate tehnologii, uncie destinate comerţului.
În plus, încă de acum câţiva ani, NSA desfăşoară o adevărată ofensivă pentru
controlul reţelei Internet, recrutând în acest scop informaticieni piraţi (hackeri).
Şi dacă NSA reprezintă „urechile*’ SUA, Oficiul Naţional de Recunoaştere
(NRO) constituie „ochii” superputerii globale. Graţie sateliţilor şi instalaţiilor
radar, NRO poate obţine imagini de cea mai mare însemnătate strategică, prin
sateliţi KH-l2, imagini care nu sunt prezentate decât preşedintelui SUA şi
Consiliului Securităţii Naţionale. Fluxul de imagini este atât de amplu încât
NRO se află în dificultate de a-l interpreta. Aşa se explică incapacitatea de a
detecta pregătirile Indiei pentru detonarea celor şase bombe nucleare, precum
şi bombardarea, din greşeală, a ambasadei chineze de la Belgrad. În fine, să nu
se uite că, în strânsă relaţie cu activitatea „comunităţii informative” americane,
în primul rând a NRO, se dezvoltă, în prezent, o direcţie nouă de investigaţie:
cea ecologică! În acest sens, Agenţia Naţională de Imagini şi Cartografiere
(NIMA) foloseşte sateliţi de supraveghere pentru a cerceta mediul până în cele
mai mici detalii ale terenului. Autorităţile americane sunt dispuse chiar să
acorde dreptul de comercializare a imaginilor obţinute prin satelit, având
utilităţi ecologice.
C. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA.
Totuşi, cu toată forţa financiară şi umană de care dispune, comunitatea
de informaţii a Statelor Unite se confruntă cu mari probleme, oficiali din cadrul
sistemului serviciilor secrete americane făcând publice recent, în faţa comisiei
parlamentare de specialitate, datele privind nivelul spionajului de natură
militară pe teritoriul SUA. Cu alte cuvinte, Defense Security Service, (DSS), o
agenţie a Pentagonului însărcinată, printre altele, cu încheierea de contracte cu
parteneri industriali, a lăsat să se înţeleagă că ar fi vorba inclusiv de Israel,
Franţa, Rusia şi China. Astfel, surse din cadrul serviciilor secrete americane au
declarat presei, sub protecţia anonimatului, că perioada de după declanşarea
războiului împotriva terorismului a însemnat practic escaladarea tară
precedent a furtului de tehnologie, peste 40 de state trimiţând spionii să
culeagă date din domeniul apărării şi al tehnologiei producerii armamentului
modern. Mai mult decât atât, unele ţări fac parte din programe comune,
sponsorizate chiar de SUA, programe de cercetare în domeniul militar. În alte
cazuri, este vorba chiar de state care concurează pe piaţa internaţională de
armament cu SUA. Dintre ţintele urmărite de spioni s-au evidenţiat sistemele
aeronautice, senzori, laseri, sisteme electronice de apărare.
O parte dintre aceste informaţii provenite din aria contraspionajului au
„răsuflat” de la DSS. Secretarul comisiei de spionaj a Congresului Statelor
Unite a declarat că furtul de tehnologie este în creştere. „Suntemprobabil cea
mai mare ţintă din lume în ce priveşte spionajul în tehnologia militară”, a
declarat congresmanul, care a mai adăugat: „noi (americanii -n. A.) avem
bunurile, iar celelalte popoare le doresc”. Responsabilii DSS au refuzat însă să
identifice ţările vinovate de spionaj în dauna SUA.
În cifre exacte, în raportul DSS se precizează că este vorba despre cel
puţin 260 de activităţi cu grad ridicat de probabilitate ca fiind de spionaj,
înregistrate în ultimul an. Toate aceste activităţi au fost luate în evidenţă de FBI
sau alte servicii de investigaţii. Ca număr de ţări, nu mai puţin de 47 de state
au desfăşurat activităţi în domeniul culegerii de informaţii privind tehnologia
militară a SUA. Nu toate acestea, spun sursele amintite, pot fi acuzate că au
făcut spionaj în defavoarea SUA. Există multe cazuri de colaborări cu bune
intenţii, cazuri verificate în timp de contraspionajul american şi prezentate în
actele oficiale. Or, în fiecare an DSS realizează, în acest sens, un raport privind
starea spionajului străin pe teritoriul SUA, raport ce se înaintează Congresului.
Pentru 2003, însă, s-a descoperit amplificarea metodei amintite, prin care se
începe o relaţie legală cu SUA, după care se trece la culegerea de informaţii
secrete.
D. FSB – KGB?
Şi în Rusia lucrurile au evoluat imprevizibil. Implicat în încercarea de
lovitură de stat din august 1991, KGB a trebuit să tragă consecinţele şi a fost
oficial dezmembrat. Cel puţin aşa au crezut politicienii moscoviţi Cum era de
aşteptat, au apărut şi alte direcţii, dar oamenii, chiar dacă nu numeric, au
rămas aceiaşi. Prin urmare, procesul de reorganizare a adus mai multe
structuri, între care: FSK, în ale cărui atribuţii a intrat contraspionajul; SVR –
spionajul extern; Serviciul de Protecţie a înalţilor demnitari; FAPSI –
supravegherea comunicaţiilor, trupele de grăniceri. Numărul angajaţilor a fost
drastic redus de la 500.000 la 80.000, misiunea lor fiind să lupte în principal
împotriva reţelelor mafiote, traficului de droguri şi a corupţiei.
Tot în context, războiul din Cecenia a determinat o nouă reorganizare a
comunităţii informative ruseşti, FSK devenind Serviciul Federal de Securitate
(FSB), principala instituţie de contraspionaj. Aşa cum remarca un analist din
aria informaţiilor, „noul KGB este după chipul şi asemănarea unei Rusii slabe,
sărace şi corupte”. Eşecurile înregistrate de FSB sunt numeroase, începând cu
eşuarea acţiunii forţelor de elită ale FSB de a elibera ostatecii luaţi de un
comando cecen la Pervomaiskoe, în Daghestan şi până la incapacitatea de a
soluţiona numeroasele cazuri de asasinat din ultimii ani. Ca să nu mai vorbim
de lupta împotriva mafiei, care a rămas doar la nivelul declaraţiilor e. Spioni
ruşi, politicieni celebri în context, un fost ofiţer KGB, Konstantin Preobrajenski,
declara că „nu trebuie confundat KGB (de fapt FSB, n.n.) cu FBV, întrucât,
susţinea el, FSB nu a acţionat niciodată în chip real împotriva mafiei. În plus,
criticile sale la adresa FSB erau şi ele foarte severe; el califica acest serviciu
drept o „forţăpolitică ce exprimă stările de spirit antioccidentale, comuniste şi
naţional-patriotice” ale membrilor săi. Există chiar temeri ca noul departament,
creat în 1998 pentru a apăra „ordinea constituţională” împotriva curentelor
extremiste, să nu devină din nou o poliţie politică.
Dincolo de aceste aspecte, Boris Elţân este cel care l-a numit în fruntea
FSB pe Vladimir Putin, omul care, după ce timp de 15 ani a condus
reprezentanţa KGB de la Dresda, s-a convertit la liberalism şi a asigurat
neutralitatea KGB-ului de la Petersburg (fostul Leningrad – n.a.) în timpul
încercării de puci din vara anului 1991. În prezent, structurile FSB adăpostesc
două tipuri de agenţi: cei vechi, impregnaţi şi acum de spiritul comunist şi
antioccidental al Uniunii Sovietice şi cei noi, cu vederi liberale, sau pur şi
simplu dezorientaţi în plan politic şi cu o formaţie precară. Este şi cazul SVR
(Serviciul de Informaţii Externe), care a cunoscut o perioadă sufocantă de
reorganizare în anii 1991 -l996, sub conducerea lui Evgheni Primakov.
Reamintim, noul serviciu şi-a anunţat încă de la început intenţia de a lupta
împotriva terorismului internaţional, traficului de droguri şi de arme de
distrugere în masă, dar în afară de aceste obiective enunţate politic SVR se
ocupă de spionajul industrial, în încercarea de a obţine tehnologie secretă,
imposibil de realizat prin „mijloace” cinstite într-o Rusie prăbuşită economic.
Oricum, activitatea serviciilor ruseşti de informaţii suferă de o hemoragie a
personalului de înaltă calificare, atras, tot mai mult, de avantajele economiei de
piaţă. Societăţile de pază şi protecţie şi de „informare” economică şi-au sporit
numărul, având în fruntea lor foşti agenţi KGB. De exemplu, Valeri Veliciko,
care, până în 1991 se ocupase cu depistarea şi interogarea transfugilor
sovietici, fiind apoi promovat în cadrul serviciului de protecţie a înalţilor
demnitari, conduce astăzi un birou de protecţie a structurilor comerciale cu
1500 de salariaţi şi o cifră de afaceri de 3 milioane de dolari fiind, aşa cum îl
caracterizează revista „Le Point”, reprezentativ pentru cekiştii capitalişti. Or,
dacă Felix Dzerjinski le cerea agenţilor din CEKA să aibă „capul rece, inima
caldă şi mâinile curate”, astăzi, cel puţin în ce priveşte mâinile, această
exigenţă şi-a pierdut valabilitatea.
F. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici.
De partea cealaltă a continentului european, Marea Britanie continuă să
dispună de serviciile MI-5 (contraspionaj) şi MI-6 (spionaj). Interesant, în cadrul
acestuia din urmă există o structură destinată „operaţiilor negre”, care
cuprinde şi faimosul SAS (Special Air Service). Creat pentru a lupta împotriva
IRA (celebra structură paramilitară autointitulată „Armata Republicana
Irlandeză – n.a.), acest serviciu s-a dotat cu o unitate de spionaj militar (SMIU –
Special Military Intelligence Unit), care foloseşte ca mijloace de luptă atentatele
şi asasinatele (Atenţie!
— SMIU este singura unitate bănuită făţiş de către majoritatea serviciilor
de spionaj din lume de implicare în asasinarea, la Paris, a Prinţesei Diana). În
ce priveşte pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor, acest lucru se face la un centru
situat la Fort Monkton, în apropiere de Porstmouth, devenit celebru prin
romanele poliţiste ale lui John Le Carre.
În fine, trebuie remarcat că Sir Richard Dearlove a preluat conducerea lui
MI-6 într-un moment când serviciul traversa o perioadă grea, mai ales ca
urmare a defectărilor lui Richard Tomslinson (MI-6), refugiat în Elveţia şi a lui
David Shayler (MI-5) a cărui extrădare este cerută insistent Franţei. Aici,
scurgerile determinate de aceste defectări au dat la iveală intenţia de a-l
asasina pe ex-preşedintele iugoslav Slobodan Milosevic, în temeiul unui plan
pregătit de MI-6, printr-un comando al SAS ce lucra sub acoperire la Ambasada
britanică din Belgrad sau prin înscenarea unui accident de circulaţie la
Geneva! După cum se ştie, n-a mai fost cazul. Revenind, noul director al MI-6 s-
a străduit să risipească impresia că serviciul său este proamerican, în timp ce
MI-5 este proeuropean. Legăturile cu serviciile de informaţii francez şi german
s-au intensificat, Marea Britanie angajându-se în lupta împotriva islamiştilor
algerieni şi egipteni, precum şi a lui Osama ben Laden.
G. Mossad şi seria eşecurilor.
Cine n-a auzit de Mossad, faimosul serviciu de informaţii israelian? Ei
bine şi acesta trece prin momente grele, chiar dacă „firma” realizărilor sale
hrăneşte încă tot felul de legende. Astfel, lucrarea englezului Gordon Thomas
susţine că la originea scandalului Lewinsky s-au aflat înregistrările
convorbirilor telefonice dintre preşedintele Clinton şi stagiara de la Casa Albă.
În realitate, un agent al Mossad, cu nume de cod „Meja”, ar fi fost plasat la
Casa Albă în chiar anturajul imediat al preşedintelui Clinton. Acesta a avut
grijă ca „zglobia” Monica să ajungă, sub „privirea” atentă a camerelor de luat
vederi ascunse, la intimităţi cu celebrul preşedinte saxofonist al Americii. A fost
un succes pentru spionajul evreu, mai ales că Monica avea la acea oră, în ciuda
vârstei, grad de maior în Mossad! Şi, totuşi, de mai bine de 20 de ani, Mossad-
ul a înregistrat un şir de eşecuri care i-au umbrit reputaţia. Primul dintre ele a
avut loc în oraşul norvegian Lillehamer, unde, în l ()73, un chelner marocan a
fost asasinat din eroare de către agenţii secreţi israelieni care îl confundaseră
cu unul din organizatorii atentatului împotriva atleţilor israelieni, executat cu
un an înainte la Jocurile Olimpice de la München.
Cu toate acestea, unul dintre anii cei mai negri pentru Mossad a fost
1998. Mai întâi, cazul Yehuda-Gil (un vechi agent care întocmea rapoarte false,
alarmiste, pe baza unei surse inexistente aflate în sfera puterii de la Damasc),
afacere soldată cu condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Yehuda Gil. A
urmat capturarea de către poliţia elveţiană a unei echipe de cinci agenţi
israelieni care voiau să instaleze un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor
telefonice ale unui şef a organizaţiei HAMAS, respectiv eşecul atentatului
organizat la Amman, împotriva unui alt lider al acestei organizaţii, Khaled
Mechaal, care a pus Mossad-ul într-o lumină defavorabilă şi a creat tensiuni în
raporturile Israelului cu Iordania. La sfârşitul aceluiaşi an nefast, 1998, doi
agenţi israelieni au fost arestaţi pe când filmau o bază militară din Cipru.
Consecinţă firească a tuturor acestor eşecuri, şeful de atunci al Mossad, Dany
Yatom, a fost înlocuit cu Ephraym Halevy, chemat să dea serviciului strălucirea
sa de altădată. Practic, se poate vorbi în aceste cazuri de o „metodă de pe urmă
a succesului” sau de manifestarea acelor „rele structurale” denunţate de
defectorul Victor Ostravsky într-o carte devenită celebră. Chiar dacă n-a fost
„Leul din Iudeea”, Ephraym Halevy a dat răspunsul ulterior.
H. „GUOANBU” – spionajul chinez.
Trebuie recunoscut că, până mai ieri, China nu crea mari probleme
superputerilor spionajului mondial, or cel puţin aşa lăsa Beijingul să se
înţeleagă. Astăzi, indiscutabil, China şi-a făcut intrarea pe arena războiului
secret. Ca în atâtea alte domenii, unde modernizarea a progresat graţie
impulsurilor date de Deng Xiaoping şi aici liderul chinez a îndeplinit funcţia de
ctitor, fiind omul care a semnat actul de naştere al Ministerului Securităţii
Statului (Guoanbu), care îşi extinde şi astăzi progresiv activitatea. În 1998, în
fruntea serviciului de informaţii chinez a fost numit fostul şef al secţiei de
propagandă a Partidului Comunist Chinez, Xu Yongyue, omul care a dat un
impuls fantastic spionajului chinez. Dezvăluiri recente au arătat că, în „epoca”
Yongyue, agenţii secreţi chinezi au penetrat masiv şi profund cercetările
nucleare americane. Există chiar indicii serioase că „Guoanbu” a finanţat
Comitetul de realegere a preşedintelui Clinton şi a plasat o agentă a sa ca
amantă a fostului prim-ministru al Japoniei, Ryutaro Hashimoto.
Potrivit unor date secrete, serviciul chinez dispune la această dată de
aproximativ 7000 de agenţi, care lucrează sub acoperire diplomatică şi de alţi
50.000 de agenţi aflaţi pe toate meridianele sub identităţi false (ei sunt numiţi
„chen diyu” – peşti de apă adâncă, un număr deloc de neglijat fiind înregistrat
şi în „apele” din ţara noastră – n.a.). Începând cu anul 2000, „Guoanbu” a
iniţiat o adevărată campanie de relaţii cu serviciile secrete din Rusia, Iran,
Pakistan, Afghanistan, Siria, Arabia Saudită, Coreea de Nord şi Serbia. În
context, o activitate intensă desfăşoară „Secţiunea 17”, consacrată spionajului
economic şi financiaro-bancar, care a cunoscut succese remarcabile sub
conducerea lui Tian Genren. De reţinut, agenţii acestei secţii sunt cunoscuţi ca
deosebit de activi în Europa Occidentală şi Statele Unite şi depun un efort
considerabil de a asigura Chinei o poziţie avantajoasă pe piaţa mondială.
În concluzie, încheierea Războiului Rece a pus serviciile secrete ale
marilor puteri într-un nou context politic, obligându-le astfel la o reevaluare şi
redirecţionare a activităţii lor. Comunităţile informative au intrat şi ele – s-ar
putea spune – într-o fază „de tranziţie”, cu rezultate încă incerte. Ceea ce se
poate afirma cu certitudine, deocamdată, este că, în timp ce marile vedete –
KGB, CIA, Mossad – suferă de pe urma „îmbătrânirii”, Guoanbu ţâşneşte cu
impetuozitatea vârstei sale tinere. Dar ce s-a petrecut în România?
III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după
1989 în ţara noastră, sfârşitul Războiului Rece a însemnat şi îngroparea unui
mit: intangibilul Departament al Securităţii Statului, temuta Securitate
comunistă. Astfel, la 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate. La 26
martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de
Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii
privind siguranţa naţională. La 29 iulie 1991, a fost emisă Legea privind
siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa
siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul
siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii
Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri interne specializate
din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi
Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este
coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
De partea cealaltă, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind
organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992) au fost
stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale instituţiei, pentru ca, în noiembrie
2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării să aprobe un nou Regulament de
funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, adaptat noii etape prin care
trece statul român. În paralel, în timp ce România se pregătea pentru Summitul
de la Praga din 2002, pe a cărui agendă s-a aflat extinderea NATO, Bucureştii
cooperau activ în lupta împotriva terorismului, chiar şi cu riscul neglijării, fie şi
accidentale, a ameninţărilor separatiste ale unor organizaţii ce activează pe
teritoriul naţional.
A. „Jocul” PSD cu terorismul în plan politic, poziţia pro occidentală şi pro
reformă de la început a guvernului minoritar de centru stânga al României i-a
surprins pe mulţi dintre cei care îşi amintesc de performanţele deloc
spectaculoase ale precedentei sale guvernări, între 1990 şi 1996. În acea
perioadă, în loc să promoveze reforma, România a adoptat o atitudine
ambivalenţă faţă de procesul de tranziţie. Şi este deja o certitudine că multă
lume a acuzat Partidul Social Democrat (PSD), fost PDSR, pentru faptul că
România se situa, conform indicatorilor de performanţă, în urma multora din
ţările Europei de Est în loc să critice coaliţia de dreapta care şi-a irosit
mandatul dobândit în urma alegerilor din 1996 în nesfârşite certuri şi lupte
intestine.
Însă, de data aceasta, după 2000, sub conducerea preşedintelui
partidului şi primului-ministru Adrian Năstase, PSD s-a hotărât să se adopte o
altă atitudine. Ca urmare, Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu s-au aflat
în fruntea unei delegaţii române la nivel înalt care s-a deplasat la Washington.
Ambii oameni politici au subliniat că sunt de partea preşedintelui George W.
Bush în „războiul împotriva terorismului”. Totuşi, Adrian Năstase şi Ion Iliescu
nu i-au impresionat pe oficialii americani prin opiniile lor pro occidentale şi
prin hotărârea de a integra România în structurile de securitate ale
Occidentului. „Se pare că au înţeles faptul că singura alternativă a României
este integrarea în NATO şi în UE şi că, pentru a realiza acest deziderat, trebuie
să abordeze reforma cu seriozitate şi să prezinte o imagine care să-l convingă pe
liderii occidentali,” comenta plastic Charles Robertson, analist pe probleme est-
curopene la ING Barings din Londra. Totodată, trebuie reţinut că politicianul
român din linia întâi a acestor eforturi a fost Mircea (icoană, fost ambasador la
Washington, ulterior ministrul de externe al ţării. În calitatea sa de preşedinte
al OSCE în 2001, Mircea Geoană a fost o prezenţă care a conferit siguranţă,
mai ales în rezolvarea disputelor de frontieră din sudul Serbiei şi a situaţiei din
Republica Macedonia. De reţinut, între timp, că radicalii maghiari puneau
bazele înfiinţării unui „ţinut al secuilor”, practic o zonă autonomă independentă
situată chiar în inima României.
Revenind, în ultimul său discurs ca preşedinte OSCE, Mircea Geoană a
subliniat necesitatea ca statele membre să acorde o atenţie sporită conexiunilor
dintre crima organizată şi terorism. Aceasta a reflectat măsurile pe care Mircea
Geoană şi alţi miniştri români le-au luat în propria lor ţară, prin îngheţarea
conturilor bancare suspecte şi intensificarea supravegherii unor firme despre
care se crede că ar fi folosite drept acoperire pentru unele grupări teroriste din
Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, în timp ce Bucureştii se pregăteau pentru
Summitul de la Praga din 2002 – pe a cărui agendă de lucru s-a aflat problema
extinderii NATO – Mircea Geoană credea cu convingere că merită orice efort,
spunând chiar că simte cum „candidatura României este mai credibilă decât
oricând. Dacă Dumnezeu ne ajută şi lucrurile continuă să rămână ca acum,
vom reuşi să fim acceptaţi. „b. Şi „compromisul” UDMR.
Având grijă să nu afecteze credibilitatea sa de candidat la integrarea în
NATO, România a căutat, în acelaşi timp, să-şi exprime disponibilitatea de a
juca un rol serios în preconizata Forţă Europeană de Reacţie Rapidă. Ulterior,
ministrul apărării Ioan Mircea Paşcu a oferit cinci batalioane româneşti,
precum şi forţe navale şi o structură a forţelor aeriene, deşi nu a precizat la ce
efective (militari, nave, avioane) se va ridica această forţă.
Potrivit lui Mircea Geoană, după evenimentele din 11 septembrie, şansele
ţării noastre de a fi primită în NATO au fost mai mari ca oricând. „Avem de
partea noastră puternica dorinţă internaţională de a crea stabilitate în această
regiune. Primirea noastră în Alianţă va avea o mare importanţă, consolidând
regiunea de sud-est a Europei.” Totuşi, Mircea Geoană era îngrijorat de faptul
că eforturile Rusiei de a împiedica naţiunile baltice să intre în Alianţă, or
revenirea la putere a primului-ministru antireformist Vladimir Meciar în
Slovacia (ţară care, de asemenea, a făcut presiuni în vederea integrării), după
alegerile din 2002, vor constitui în timp „veşti proaste pentru noi toţi.” O altă
problemă este cea a relaţiilor neclare ale României cu două dintre vecinele sale:
Republica Moldova, regiunea istorică românească numită Basarabia până în
1940, când Stalin a anexat-o la URSS şi Ungaria.
În pofida contactelor bune la nivel înalt dintre Budapesta şi Bucureşti,
diferendele politice rămân, în special în privinţa însemnatei minorităţi maghiare
din Transilvania (oficial estimată la circa 1,6 milioane de locuitori, dar în
realitate cu câteva sute de mii mai puţin). Or, aici se poate vorbi de
controversata Lege privind Statutul Maghiarilor, „lege” care conferă drepturi şi
privilegii speciale maghiarilor care trăiesc dincolo de graniţa naţională şi care a
afectat serios relaţiile Budapestei cu toate ţările. Există minorităţi maghiare
destul de importante în Slovacia şi Serbia, dar ţara noastră este în mod special
ofensată de acest plan. Mai ales că, deşi expremierul Adrian Năstase a depus
toate eforturile pentru a se ajunge la un compromis în privinţa aplicabilităţii
acestei legi, iar exministrul Mircea Geoană a participat la mai multe întâlniri cu
omologul său ungar, Janos Martonyi, nu se poate spune că problema este
rezolvată. Aici se pot sublinia compromisurile făcute de partidul de
guvernământ cu UDMR, în urma cărora minoritatea maghiară a căpătat nu de
puţine ori drepturi mai multe chiar şi decât majoritatea românească. Şi totul,
inclusiv ignorarea inacceptabilului demers al obţinerii autonomiei unui aşa-zis
„Ţinut Secuiesc” (care să cuprindă judeţele Harghita, Covasna şi Mureş), pentru
cele 5-6 procente oferite la alegeri de către electoratul de origine maghiară.
C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” în
schimb, relaţiile cu Moldova s-au dovedit şi mai dificile, mai ales după ce fostul
partid comunist din această ţară a câştigat alegerile de la sfârşitul anului 2000.
Din acest punct de vedere, majoritatea românilor – şi probabil că acum şi a
moldovenilor -nu mai văd posibilă reintegrarea Moldovei în România, chiar dacă
relaţiile dintre cele două ţări puteau fi definite încă din anii ‘90 drept „speciale”.
Nu şi acum. Pe parcursul ultimilor doi ani, preşedintele Moldovei, Vladimir
Voronin, a reuşit să deterioreze relaţiile cu Bucureştii şi să întărească
tradiţionala suspiciune a românilor în privinţa Rusiei, potrivit căreia Moldova
se află în sfera de influenţă a Moscovei. Totodată se cunoaşte şi de către opinia
publică faptul că expremierul Adrian Năstase şi-a amânat o vizită la Chişinău,
după ce Vladimir Voronin se pare că a sprijinit criticile Mitropolitului
Basarabiei la adresa „politicii expansioniste” a Bucureştilor.
Ulterior, primul ministru român a condamnat decizia Chişinăului de a
suspenda unilateral negocierile comerciale dintre companiile de energie din cele
două ţări, acordând, în acelaşi timp, privilegii companiei ruseşti Gazprom. Ca
să nu vorbim de declaraţia făcută de Vladimir Voronin, potrivit căreia „toţi
moldovenii ar trebui să vorbească limba rusă’transpusă ulterior în practică prin
promulgarea unei legi aberante, care a fost primită cu dezgust la Bucureşti, în
timp ce sugestiile oficialilor moldoveni că limba „moldovenească” ar fi diferită de
cea română (când de fapt e una şi aceeaşi limbă) au fost catalogate drept
„staliniste” de către politicienii români. În plus, demn de reţinut, Vladimir
Voronin a evitat chiar să vină lângă Bucureşti, într-un modest sat de câmpie, ca
s-o vadă pe cea care l-a crescut d. Lumini şi umbre.
Dincolo de aspectele generale prezentate anterior, unii analişti susţin că
procesul de integrare a României în NATO poate fi umbrit de eforturile eşuate
din trecut de a reforma economia şi societatea civilă. Întrebat despre aceste
eşecuri, cxministrul Mircea Geoană a afirmat că România a constituit un caz
aparte faţă de celelalte ţări est-europene. „Noi am avut nevoie de mai mult timp
pentru a învăţa decât celelalte ţări; nu ne-am imaginat că rănile trecutului vor
fi atât de adânci şi că se vor reflecta atât de mult în activitatea zilnică a
poporului.” Mircea Geoană a fost totuşi sincer şi a recunoscut că guvernele
trecute – inclusiv cel al PSD – au subestimat obiectivele majore ale ţării. „Una
din marile greşeli a fost că nu am reformat mai devreme administraţia publică,”
spune el, recunoscând că acest lucru a ţinut pe loc întregul proces de
implementare a reformelor. O altă problemă o constituie absenţa unei opoziţii
viabile.
Observatorii care urmăresc de multă vreme viaţa românească sunt de
părere că, în anii care s-au scurs de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, România
a revenit din punct de vedere politic la punctul de unde pornise, în urma
imploziei partidelor de dreapta la alegerile din anul 2000. Acest lucru putea
afecta integrarea ţării în NATO, deoarece, în general, o cerinţă de bază a
calităţii de membru o constituie existenţa unor instituţii politice care
funcţionează corect. „După atâta vreme, avem un singur partid – PSD – care
concentrează în mâinile sale din ce în ce mai multă putere; acest lucru ne
îngrijorează,” spunea Dorel Şandor, comentator politic de marcă şi fost ministru
în primul guvern necomunist. Mircea Geoană recunoştea la rândul său că
există un vid în zona centrului-dreapta, dar câtă vreme au continuat luptele
interne ale creştin-democraţilor şi naţional-liberalilor, au existat şanse puţine
ca acest vid să poată fi umplut. „Ar fii ideal ca, creştindemocraţii să revină la
rădăcinile lor de partid ţărănesc; aceasta este masa lor electorală.” Mircea
Geoană mai spunea, de asemenea, că „performanţele deosebite ale partidului
naţionalist de extremă dreapta România Mare, condus de Vădim Tudor (care a
fost un puternic contracandidat al lui Ion Iliescu în cel de-al doilea tur al
alegerilor prezidenţiale din 2000 şi care a fost unul dintre candidaţii favoriţi la
funcţia supremă în 2004 – n.a.), trebuie să constituie un semnal de alarmă
pentru România şi guvernul ei”.
Tot ministrul de externe Mircea Geoană a subliniat: „Trebuie să reuşim şi
situaţia începe să se îmbunătăţească: avem o relansare a creşterii economice (în
fiecare an prognozăm 4 până la 5 la sută din PIB). Comparaţi raportul despre
România al comisiei Uniunii Europene din anul 2003 cu cel din anul precedent;
există îmbunătăţiri semnificative, deşi am pierdut atât de mult timp şi nu
putem ajunge din urmă contracandidaţii.” Mai mult, Mircea Geoană nu s-a
arătat afectat de concluziile Bruxelles-ului potrivit cărora România şi Bulgaria
nu vor fi candidate în prima rundă şi vor mai avea multe de făcut înainte de a
dobândi această calitate. După ev<iauuiui» jjiuiiiiui.
* Problematica prezentată se referă până la data integrării României în
NATO.
Părerea sa, dacă politica de atunci a ţării va fi promovată constant,
România va reuşi să încheie negocierile la finele anului 2004 şi probabil să
intre în UE în 2007, după ce noile aranjamente bugetare vor fi aprobate de
către statele membre existente. „Este un obiectiv ambiţios, dar putem să-l
atingem. Peste doi, patru, cinci ani, România va fi mult mai sigură de sine şi
mai competentă. România va fi ca un copil care a avut o copilărie nefericită şi s-
a trezit brusc un om matur. A venit şi vremea noastră. „e. Sarcini ce revin
Serviciului Român de Informaţii în calitate de responsabil – coordonator al
Capitolului IV – Probleme de securitate – al Planului Naţional de Aderare a
României la NATO*
Conform specialiştilor, Summit-ul de la Washington din 1999 a constituit
momentul de referinţă al programului „Membership Action Plan‘4 (MAP) –
Planul de acţiune în vederea aderării la NATO. Această iniţiativă destinată celor
nouă ţări candidate este menită să concretizeze, etapizat, obiectivele
circumscrise procesului de pregătire a integrării. MAP este materializat în
fiecare ţară prin elaborarea „Programelor Naţionale anuale de Aderare” (PNA),
programe ce cuprind activităţi şi măsuri de adoptare şi implementare a
standardelor NATO în domeniile politic, economic, apărare, securitate, legislativ
şi gestionarea resurselor.
Primul „Program Naţional anual de Aderare” a României la NATO, aferent
ciclului I al MAP (1999-2000) a fost elaborat în 1999. Cele două programe
ulterioare, pentru ciclul al II-lea (2000-2001) şi, respectiv, ciclul al III-lea (200l-
2002) au fost întocmite sub coordonarea Comisiei interdepartamentale pentru
integrarea României în NATO, constituită în baza H. G. nr. 14, din 13.01.2000.
Conform acestor programe, respectiv a celor ulterioare, România acţionează
pentru promovarea valorilor şi obiectivelor Alianţei Nord-Atlantice şi pentru
întărirea securităţii şi stabilităţii europene prin utilizarea eficientă a tuturor
resurselor disponibile.
În context, în calitatea sa de membru în Comisia interdepartamentală de
integrare a României în NATO, Serviciului Român de Informaţii îi revine
responsabilitatea coordonării măsurilor de implementare a obiectivelor
prevăzute în Capitolul IV – Probleme de Securitate – ale planurilor naţionale
anuale de aderare a României la NATO, respectiv:
— Adoptarea cadrului normativ şi procedural privind protecţia şi
securitatea informaţiilor clasificate la nivelul standardelor Alianţei;
— Constituirea structurilor specifice de aplicare a cerinţelor NATO în
domeniul elaborării şi manipulării documentelor secrete;
— Pregătirea şi instruirea personalului care va lucra cu informaţii
clasificate NATO;
— Optimizarea activităţii de implementare a standardelor şi procedurilor
în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate NATO;
— Asigurarea securităţii protective, în raport cu complexitatea şi
dinamica fenomenului terorist;
— Diseminarea informaţiilor privind siguranţa şi apărarea, în
conformitate cu prevederile Constituţiei şi legislaţiei naţionale, cu promovarea
principiului transparenţei;
— Realizarea educaţiei de securitate în sfera societăţii civile, pentru
cunoaşterea noului mediu de securitate aferent gestionării crizelor şi riscurilor
comune.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, Serviciul Român de Informaţii
conlucrează cu autorităţile şi instituţiile publice cu atribuţii în domeniul
securităţii protective, potrivit competenţelor legale. Totodată, în vederea
concretizării programelor aflate în derulare, beneficiază de consilierea şi
expertiza reprezentanţilor autorizaţi ai NATO şi ai agenţiilor de profil din statele
membre ale Alianţei.
Din acest punct de vedere, principalele direcţii de acţiune comună sunt
focalizate asupra următoarelor domenii:
— Compatibilizarea şi armonizarea metodologiilor şi procedurilor interne
specifice securităţii protective la standardele NATO;
— Elaborarea şi implementarea măsurilor de avizare a accesului la
informaţii clasificate în vederea eliberării certificatelor de securitate aferente,
potrivit cerinţelor Alianţei;
— Reevaluarea modului de gestionare a informaţiilor clasificate şi
asigurarea securităţii fizice a acestora;
— Realizarea interoperabilităţii şi implementarea unui sistem de
comunicare unitar în materie de securitate;
— Studierea şi adoptarea managementului securităţii protective generale
şi a managementului securităţii industriale;
— Elaborarea strategici INFOSEC, a propunerilor de reglementări
specifice, a programelor de instruire şi consultanţă în domeniu.
Altfel, acumulările obţinute până în prezent constituie practic premisele
realizării şi consolidării obiectivelor aferente domeniului securităţii asumate
prin planurile naţionale anuale de aderare. În concluzie, într-o astfel de
perspectivă, România îşi va optimiza sistemele de gestionare a informaţiilor
clasificate pentru asigurarea confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii
acestora, iar adoptarea şi implementarea noilor reguli de securitate protectivă
vor garanta acelaşi nivel de protecţie, atât pentru informaţiile clasificate NATO,
cât şi pentru cele aparţinând Alianţei Nord-Atlantice, ţărilor membre sau
partenere.
E. L. Planul de acţiune pentru aderare (MAP)
Planul de acţiune pentru aderare, „Membership Action Plan” (MAP),
construit pe baza dialogului individual intensificat, a fost creat pentru a
reafirma angajamentul ferm al Alianţei pentru o viitoare extindere, prin
stabilirea unui program de activităţi care vor ajuta statele aspirante în
pregătirea lor pentru aderare. Programul oferă statelor aspirante o listă de
activităţi din care ele le pot selecta pe acelea pe care le consideră benefice
pentru pregătirea lor.
În acest fel, participarea activă în cadrul mecanismelor PfP şi EAPC
rămâne esenţială pentru ţările candidate care îşi doresc o implicare politico-
militară mai puternică în viata Alianţei. Fiecare stat aspirant va trebui să
elaboreze un program naţional anual (PNA) al acţiunilor ce vor fi întreprinse în
vederea aderării la NATO. Alianţa va analiza anual progresele realizate, pe baza
programelor naţionale şi va întocmi un raport ce va fi analizat în cadrul
Consiliului Nord-Atlantic, în format 19+1.
MAP, care reprezintă o manifestare practică a politicii „uşilor deschise”,
este împărţit în cinci capitole: 1. Probleme politico-economice 2. Probleme
militare şi de apărare 3. Resurse 4. Probleme de securitate 5. Legislaţie e.2
Consilul de parteneriat Euro-Atlantic (EAPC)
Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) la sfârşitul lui
1991 a stabilit un cadru pentru dialog şi cooperare cu ţările din Europa
Centrală şi de Est, precum şi cu noile state independente din spaţiul fostei
URSS. Numărul membrilor NACC a crescut de la 25 în 1991 la 40 în 1997.
Austria, Finlanda, Suedia şi Elveţia, ca participanţi la Parteneriatul pentru
Pace în calitate de observatori, au devenit membri EAPC. Or, pe baza
succesului NACC şi a Parteneriatului pentru Pace, miniştrii de externe din
ţările aliate şi partenere au inaugurat la Sintra, Portugalia, la 30 mai 1997,
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), cu intenţia de a ridica
cooperarea politică şi militară la un nou nivel calitativ. Cu acest prilej s-a
reafirmat angajamentul comun de a întări şi extinde pacea, stabilitatea şi
cooperarea în spaţiul curo-atlantic pe baza valorilor şi a principiilor comune, în
special cele stabilite în documentul cadru al Parteneriatului pentru Pace.
EAPC, ca succesor al NACC, oferă cadrul general pentru consultări politice
legate de securitate, ca şi pentru cooperarea întărită sub egida PfP.
Dimensiunea politică extinsă a consultărilor şi cooperării oferită de EAPC
permite partenerilor, dacă aceştia doresc, să dezvolte relaţii politice directe cu
Alianţa. Totodată, EAPC oferă cadrul necesar pentru ca ţărilor partenere să li se
ofere oportunităţi sporite în ceea ce priveşte luarea deciziilor referitoare la
activităţile la care participă. Componenta EAPC are 44 de membri, respectiv cei
19 membri ai Alianţei, la care se adaugă Albania, Armenia, Austria,
Azerbaidjan, Belarus, Bulgaria, Estonia, Finlanda, Georgia, Kazahstan,
Kirghizstan, Letonia, Lituania, Moldova, România, Rusia, Slovacia, Slovenia,
Suedia, Elveţia, Tadjikistan, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,
Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan.
E.3. Parteneriatulpentru pace intensificat (PfP)
Parteneriatul pentru Pace (PfP) este o iniţiativă introdusă de NATO la
Summit-ul din 1994 de la Bruxelles. Scopul PfP este să întărească stabilitatea
şi securitatea în Europa. El se concentrează pe cooperarea legată de apărare şi
se adresează tuturor statelor membre OSCE capabile şi dornice să contribuie la
acest program şi se axează pe ideea întăririi unui parteneriat real,
constituindu-se într-o trăsătură permanentă a arhitecturii de securitate
europene.
NATO se va consulta cu orice partener activ, dacă acel partener percepe o
ameninţare directă la adresa integrităţii sale teritoriale, a independenţei politice
sau a securităţii.
La reuniunea ministerială din primăvara anului 1997, miniştrii de
externe şi ai apărării din statele Alianţei au convenit o nouă serie de iniţiative
pentru întărirea ulterioară a PfP, ca element de bază al arhitecturii de
securitate europene şi ca modalitate de dezvoltare a relaţiilor din ce în ce mai
strânse în materie de securitate între NATO şi statele partenere. În plus,
programul PfP intensificat prevede un rol operaţional mai pronunţat, consultări
politice mai aprofundate, precum şi posibilităţi mai mari pentru parteneri de a
participa la luarea deciziilor şi planificarea activităţilor PfP.
E.4. Securitatea personalului.
Ce trebuie avut în vedere în procesul de aderare la NATO? În primul rând
îndeplinirea tuturor standardelor minime de securitate NATO înainte de
accedere (acest lucru este supus verificărilor efectuate de NOS). În al doilea
rând, înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Securitate, urmată de armonizarea
legislaţiei şi asigurarea unui număr suficient de persoane verificate pentru
acces la informaţii NATO clasificate înainte de aderare.
CERINŢE: 1. Principiul NEED – TO KNOW – „NEVOIA DE A ŞTI” 2.
CERTIFICATUL DE SECURITATE
— Orice persoană trebuie să aibă un certificat de securitate NATO,
eliberat în baza efectuării unei verificări de securitate.
3. VERIFICAREA DE SECURITATE
— Conform cu standardele minime de securitate NATO.
4. EDUCAŢIA DE SECURITATE
— Orice persoană care are acces la informaţii clasificate trebuie să fie
pregătită şi să beneficieze de instruiri periodice referitoare la cerinţele de
securitate NATO şi la ameninţările provenite din zone de risc potenţial.
5. PRINCIPII FUNDAMENTALE DE SECURITATE.
Măsurile de protecţie adoptate de fiecare ţară trebuie:
— Să fie extinse asupra tuturor persoanelor, informaţiilor şi instituţiilor;
— Să identifice ameninţările la securitatea informaţiilor clasificate;
— Să împiedice accesul oricărei persoane neautorizate;
— Să asigure că informaţiile clasificate sunt furnizate doar pe baza
principiului „nevoii de a şti”.
6. VERIFICAREA PERSONALULUI.
Toate persoanele, civili sau militari, care necesită acces la informaţii
NATO clasificate, trebuie să fie verificate înainte de acordarea accesului. O
astfel de verificare trebuie să determine dacă persoanele:
— Prezintă garanţii de loialitate;
— Au trăsături de personalitate şi o conduită profesională care nu pun la
îndoială încrederea care li se acordă în manipularea informaţiilor clasificate.
E.5 Securitate fizică.
Scopul securităţii fizice este:
— Împiedicarea accesului neautorizat;
— Identificarea persoanelor suspecte;
— Asigurarea timpului necesar pentru a acţiona împotriva intrusului.
Securitatea trebuie construită pe baza unui sistem de apărare în
profunzime, utilizându-se combinaţii de măsuri complementare pentru a
asigura un grad de protecţie, garantat de:
— Importanţa valorilor protejate;
— Vulnerabilitatea zonei;
— Ameninţările locale specifice.
Măsurile de securitate fizică trebuie coordonate cu alte măsuri de
protecţie a:
— Personalului;
— Documentelor;
— Comunicaţiilor;
— Mijloacelor tehnice;
— Computerelor.
Indiferent de normele şi reglementările NATO, decizia finală în legătură
cu metodele care vor fi utilizate în această combinaţie revine ţării respective,
care va adopta măsurile şi procedurile cele mai bine adaptate la circumstanţele
cu care se confruntă.
E.6. INF OSE C.
Termenul INFOSEC se referă la securitatea sistemelor electronice şi
computerizate în care sunt elaborate, prelucrate, transmise şi stocate informaţii
clasificate.
PRINCIPIILE ORGANIZĂRII INFOSEC
— Existenţa unei ameninţări;
— Valoarea informaţiilor şi bunurilor care trebuie protejate;
— Aplicaţie unitară şi continuitate în asigurarea protecţiei;
— Acces controlat;
— Responsabilitate individuală;
— Aplicarea măsurilor de securitate necesare;
— Informare şi educare;
— Planuri pentru situaţii neprevăzute.
COMPLEX DE MĂSURI INFOSEC
— Securitatea calculatoarelor;
— Securitatea comunicaţiilor;
— Securitatea criptografică;
— Securitatea transmisiunilor;
— TEMPEST (securitatea emanaţiilor);
— Securitatea organizaţională şi administrativă;
— Securitate procedurală;
— Securitate fizică;
— Securitatea personalului.
E. 7 Principiul „nevoii de a şti”
Unul dintre obiectivele importante ale procesului de pregătire a aderării
României la NATO a constat în asigurarea măsurilor de protecţie a informaţiilor
clasificate (secrete) conform principiilor şi standardelor de securitate ale
Alianţei. Firesc, la baza întregii activităţi în domeniul protecţiei informaţiilor
clasificate s-a aflat principiul „NEED-TO-KNOW” sau „NEVOIA DE A ŞTI”, a
cărui implementare este necesară în toate domeniile de securitate şi mediile de
diseminare a informaţiilor clasificate.
„Nevoia de a şti” reprezintă stabilirea de către un deţinător autorizat de
informaţii clasificate sau sensibile a faptului că o altă persoană verificată
corespunzător trebuie să aibă acces la acele informaţii în îndeplinirea
atribuţiilor sale oficiale. Prin definiţie, principiul este conceput pentru a limita
difuzarea informaţiilor clasificate, cu scopul de a reduce riscurile de
compromitere. În acest fel, el reprezintă o măsură de securitate solidă, menită
să împiedice divulgarea neautorizată de informaţii clasificate sau sensibile. În
plus, fiecare utilizator are obligaţia de a proteja informaţiile clasificate care îi
sunt încredinţate. În acest scop, stabilirea „nevoii de a şti” trebuie făcută de
fiecare dată când documentele sunt transmise de la o persoană la alta.
„Nevoia de a şti” este unul dintre principiile de securitate cel mai dificil de
aplicat. El promovează un nivel de responsabilitate personală pe care mulţi îl
găsesc dificil de acceptat. Totuşi, multe dintre cazurile de spionaj au fost legate
de accesul neautorizat al unor persoane cu certificate corespunzătoare, dar
care nu ar fi trebuit să obţină niciodată informaţiile, pentru că nu se supuneau
principiului „nevoii de a şti”.
E.8. Autoritatea Naţională de Securitate în calitate de candidată la
aderare şi ţară parteneră în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (Parteneriatul
pentru Pace), România a semnat în data de 08.07.1994 Acordul de Securitate
cu NATO, iar în 10.09.1994 Codul de Conduită şi Acordul de Securitate. Prin
semnarea acestora, România şi-a luat angajamente clare de a „proteja şi apăra
informaţiile şi materialele clasificate” ale Alianţei şi membrilor acesteia, în
conformitate cu documentul „Securitatea în cadrul NATO”. Cu alte cuvinte, din
acel moment, obligaţiile ce revin României sunt bine definite şi cuprind, printre
altele, înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Securitate, instituţie care, printre alte
atribuţii, este abilitată să emită certificate individuale de securitate pentru
persoanele care, într-o formă sau alta, intră în contact cu informaţiile şi
materialele clasificate ale NATO (vezi Hotărârea de Guvern nr. 864/10.10.2000).
În plus, NATO, prin instituţia sa specializată, Biroul de Securitate NATO (NOS),
stabileşte standarde de securitate pe care fiecare ţară în parte şi le adaptează la
condiţiile proprii, dar nu intervine în treburile interne ale ţărilor membre sau
partenere, respectiv nu impune forma de organizare şi funcţionare a Autorităţii
Naţionale de Securitate.
Astfel, nici o persoană nu poate avea acces la informaţiile şi materialele
clasificate sau la activităţile organizate în sediile NATO, dacă nu deţine un
certificat individual de securitate, individualizat pentru forma şi nivelul de
acces, eliberat de Autoritatea Naţională de Securitate. Conform normelor NATO,
acest certificat se solicită individual de către instituţia din care face parte
persoana interesată şi are la bază procedura de vetting (verificare şi avizare).
Astfel, principalele atribuţii ale Autorităţii Naţionale de Securitate sunt:
— Elaborarea, în baza legislaţiei în vigoare, de instrucţiuni şi proceduri
interne pentru alinierea la standardele NATO, referitoare la securitatea
personalului, securitate fizică, INFOSEC (securitatea sistemelor electronice şi
computerizate), securitate industrială şi alte domenii care presupun protecţia
informaţiilor NATO clasificate;
— Eliberarea certificatelor individuale de securitate, pentru persoane
care au acces la informaţii NATO clasificate;
— Autorizarea participării la activităţi pentru care NATO solicită
certificate de securitate;
— Monitorizarea şi implementarea instrucţiunilor şi procedurilor
referitoare la protecţia informaţiilor clasificate, în manieră unitară, în toate
componentele şi organismele naţionale, militare, civile sau industriale, din ţară
şi din străinătate;
— Asigurarea respectării reglementărilor NATO referitoare la gestionarea
documentelor clasificate.
F. Serviciul Român de Informaţii şi protecţia informaţiilor clasificate sau
cum se deschide „Cutia Pandorei”
De partea cealaltă, potrivit Standardelor naţionale de protecţie a
informaţiilor clasificate în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
585/2002, autorităţile desemnate de securitate sunt instituţiile care, potrivit
legii, sunt abilitate să stabilească, pentru domeniile lor de activitate şi
responsabilitate, structuri şi măsuri proprii privind coordonarea şi controlul
activităţilor referitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat. In prezent,
această calitate, care anterior era de competenţa aparatului de securitate
comunist, o au Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Serviciul de Informaţii Externe,
Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.
Serviciul Român de Informaţii, care a preluat practic întreaga „moştenire”
a Departamentului Securităţii Statului, are obligaţia coordonării generale a
activităţii şi exercitarea controlului asupra măsurilor privitoare la protecţia
informaţiilor secrete de stat, sens în care:
— Întocmeşte, în colaborare cu autorităţile publice, standardele naţionale
de protecţie a informaţiilor clasificate şi stabileşte obiectivele de implementare a
acestora, în concordanţă cu interesul naţional şi cu principiile politicii de
securitate a NATO. În conformitate cu legea, în cazul unui eventual conflict
între normele naţionale privind protecţia informaţiilor clasificate şi normele
NATO, vor avea prioritate normele Alianţei Nord-Atlantice (pe înţelesul tuturor,
nu mai primează interesul naţional, iar la cererea şefilor Pactului Nord-Atlantic,
sub masca normelor NATO, SRI se obligă să pună la dispoziţia acestei alianţe
militare orice informaţie de interes naţional pentru România, deschizându-se în
acest fel drumul oficializării scurgerilor de date – n. a);
— Acordă asistenţă de specialitate la cererea conducătorilor autorităţilor
şi instituţiilor publice, a agenţilor economici şi a persoanelor juridice de drept
privat;
— Asigură asistenţă de specialitate Parlamentului, Administraţiei
Prezidenţiale, Guvernului şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, instituţii care,
potrivit legii, au dreptul să-şi stabilească măsuri proprii de protecţie a
informaţiilor secrete de stat;
— Gestionează hotărârile de guvern privind aprobarea listelor cuprinzând
informaţiile secrete de stat ce aparţin autorităţilor şi instituţiilor publice;
— Efectuează verificările de securitate în vederea avizării accesului
persoanelor la informaţii clasificate secrete de stat şi NATO pentru:
personalul propriu;
personalul autorităţilor şi instituţiilor publice, agenţilor economici cu
capital integral sau parţial de stat şi al persoanelor juridice de drept public sau
privat din zona de competenţă, potrivit legii;
evaluarea eficienţei măsurilor concrete de protecţie adoptate de
autorităţile publice pentru aplicarea prevederilor legale în domeniu;
avizarea programelor de prevenire a scurgerii de informaţii clasificate,
întocmite de autorităţile şi instituţiile publice, regiile autonome şi societăţile
comerciale deţinătoare de asemenea informaţii;
realizarea la faţa locului de verificări şi revizuiri de programe care vizează
protecţia informaţiilor clasificate;
la cererea deţinătorilor legali de informaţii clasificate, verificarea
echipamentelor de comunicaţii şi dotărilor din birouri, în principal cele electrice
şi electronice, înainte de a fi folosite în zonele în care se lucrează ori se discută
despre informaţii strict secrete sau strict secrete de importanţă deosebită,
pentru a preveni transmiterea sau interceptarea, în afara cadrului legal, a unor
informaţii inteligibile;
organizarea şi coordonarea activităţilor de pregătire a
structurilor/funcţionarilor de securitate din unităţile din sfera de competenţă şi
controlează, potrivit competenţelor, modul de realizare a activităţii de pregătire
a personalului care accesează informaţii secrete de stat;
exercitarea controlului asupra modului în care sunt respectate şi
aplicate normele legale în vigoare de către autorităţile şi instituţiile publice,
constată contravenţiile şi aplică sancţiunile la regimul protecţiei informaţiilor
clasificate;
analizarea şi stabilirea măsurilor în legătură cu reclama-ţiile sau cu
sugestiile legate de modul în care sunt aplicate programele de protecţie a
informaţiilor clasificate;
informarea Parlamentului şi Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
anual şi ori de câte ori se impune sau la cererea acestor autorităţi, în legătură
cu constatările şi concluziile rezultate din activitatea desfăşurată pentru
protecţia informaţiilor clasificate din sfera sa de competenţă;
solicitarea retragerii certificatului de securitate sau a autorizaţiei de
acces la informaţii clasificate, în cazul identificării unor riscuri sau
vulnerabilităţi;
avizarea eliberării de către ORNISS a autorizaţiei speciale de fotografiere,
filmare, cartografiere sau executare de lucrări de arte plastice pe teritoriul
României, în obiective, zone sau locuri de importanţă deosebită pentru
protecţia informaţiilor secrete de stat din sfera de competenţă. Asigurarea
consultanţei reprezentantului Ministerului Apărării Naţionale la prelucrarea
negativelor rezultate în urma aerofilmării sau aerofotografierii.
Tot în cadrul Serviciului Român de Informaţii mai funcţionează şi Oficiul
pentru Supravegherea Secretelor de Stat, unitate specializată cu atribuţii în
domeniul protecţiei informaţiilor clasificate. Aceasta este unitatea care asigură
practic coordonarea unitară, la nivel naţional, a măsurilor de securitate
protectivă, conform standardelor naţionale. Potrivit atribuţiilor ce îi revin,
Oficiul pentru Supravegherea Secretelor de Stat acordă expertiză şi consiliere în
domeniul protecţiei informaţiilor clasificate autorităţilor şi instituţiilor publice,
societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat şi altor persoane
juridice sau fizice deţinătoare de astfel de informaţii.
G. Sistemul Informatic Integrat.
Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, s-a prevăzut înfiinţarea
Sistemului Electronic Naţional. Prin acelaşi act normativ au fost desemnaţi ca
operatori ai acestui sistem Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi
Tehnologia Informaţiei din subordinea Ministerului Comunicaţiilor şi
Tehnologici Informaţiilor – pentru „Sistemul de – Guvernare”, Ministerul
Administraţiei şi Internelor – pentru „Sistemul de -Administraţie” şi autoritatea
stabilită de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în condiţiile stabilite de acesta,
pentru Sistemul de apărare şi siguranţă naţională.
Pe baza acestor prevederi legale, la nivelul Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării s-a hotărât înfiinţarea şi operaţionalizarea unui sistem informatic
naţional, numit Sistemul Informatic Integrat, ca parte componentă a Sistemului
Electronic Naţional. Conform proiectului iniţiat de structurile Sistemului
Naţional de Apărare, Sistemul Informatic Integrat este, în fapt, o dezvoltare
aplicativă eminamente tehnică din domeniul informaticii având în vedere
necesitatea cooperării structurilor din Sistemul Naţional de Apărare şi a unor
instituţii din administraţia de stat pentru îndeplinirea sarcinilor specifice.
Evident, un asemenea sistem există de ceva timp în majoritatea ţărilor membre
N. A. T. O. fiind în concordanţă cu documentele de securitate ale Consiliului
Nord-Atlantic, iar în cadrul Uniunii Europene este reglementat prin directiva
„IDA II Towards Networked Administrations”, adoptată de către Consiliul de
Miniştri şi Parlamentul European în iunie 1999.
Avantajele pe care le conferă sistemul sunt de netăgăduit, în opinia
specialiştilor SRI, în ceea ce priveşte:
— Combaterea corupţiei, prin fluidizarea comunicării şi transparenţa
informaţiilor între instituţiile statului de drept;
— Crearea, în conformitate cu dispoziţiile Comunităţii Europene, a
normelor şi a infrastructurii pentru realizarea schimburilor de informaţii cu
instituţiile europene; – combaterea terorismului, a contrabandei şi a
criminalităţii transfrontaličre, prin îmbunătăţirea interoperabili-tăţii între
instituţiile participante la sistem, conform politicii naţionale de apărare şi de
integrare în structurile euro-atlantice; -detectarea şi prevenirea activităţilor
ilegale privind combaterea fraudei fiscale şi a spălării banilor, scurtarea
timpului de răspuns la solicitările unor instituţii din alte ţări privind bonitatea,
legalitatea activităţilor unor firme şi persoane fizice din România, contribuind
astfel la dinamizarea relaţiilor de afaceri şi creşterea gradului de încredere în
instituţiile statului şi în mediul de afaceri. Informaţiile din bazele de date ale
Sistemul Informatic Integrat vor fi cele deţinute, conform abilitărilor legale, de
instituţiile care concură la realizarea acestui sistem, prin intermediul său
realizându-se automatizarea accesului instituţiilor participante la informaţiile
existente deja şi la care oricum au acces conform prevederilor legale în vigoare,
indiferent dacă aceste informaţii se află în gestiune proprie sau nu. Dat fiind
specificul instituţiilor participante, sistemul urmează să gestioneze, pe lângă
informaţii de interes public şi informaţii clasificate.
La dispoziţia Sistemului Informatic Integrat se vor pune bazele de date
specifice fiecărei instituţii, pregătite de fiecare instituţie şi transferate în
formatul stabilit conform protocolului de colaborare. Nici o instituţie nu are o
poziţie privilegiată în cadrul Sistemului Informatic Integrat. Toate instituţiile
participante la sistem au dubla calitate de furnizor şi de beneficiar al
informaţiilor, dar accesul la informaţii se va realiza potrivit principiului „need to
know” (nevoia de a şti), în conformitate cu Legea nr. 544/2001 privind accesul
liber la informaţiile de interes public şi cu Hotărârea de Guvern nr. 585/2002
pentru aprobarea standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate
în România, conform unor regulamente şi protocoale instituite în baza legii.
Instituţiile amintite au acces în toate bazele de date pentru a putea
efectua anumite verificări conform atribuţiilor conferite de lege, iar nu un acces
nelimitat. Procedurile şi documentele de securitate ale Sistemului sunt
acreditate de către Oficiul Registrului Informaţiilor Secrete de Stat, conform
prevederilor H. G. nr. 952/2003. În plus, accesul la informaţiile privind datele
personale nu face parte din obiectivele acestui sistem informatic, fiind
reglementat de convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte şi care
sunt transpuse în legislaţia română în vigoare. De asemenea, orice acces la
datele personale, conform legii, se face exclusiv pe baza aprobării Avocatului
Poporului. Protecţia informaţiilor clasificate şi interoperabilitatea instituţională
în scopul apărării lor, reprezintă garanţii esenţiale ale respectării dreptului la
libertate.
Sistemul este în totalitate subordonat legii. Astfel, este exclusă utilizarea
sa în afara scopului pentru care a fost creat, informaţiile neputând fi vândute,
utilizate în interes de grup sau personal ori folosite în scop partizan electoral.
De altfel, chiar modul de organizare, conducere şi control al activităţii
Sistemului nu lasă loc la interpretări privind respectarea legalităţii. Centrul de
Management al Sistemului Informatic Integrat, alcătuit din operatori de
specialitate, se află sub conducerea administrativă a unui Consiliu de
Conducere compus din demnitari – reprezentanţi ai principalelor structuri ale
administraţiei de stat, care sunt supuşi controlului parlamentar, al opiniei
publice, al Guvernului, al Consiliului Suprem de Apărare a ţării şi, prin
intermediul acestora, controlului întregii societăţi.
Sistemul Informatic Integrat contribuie la eficientizarea actului
guvernamental şi administrativ, cu prezervarea autonomiei instituţionale
pentru toţi participanţii la Sistem.
Participarea instituţiilor militare la gestionarea Sistemului Informatic
Integrat şi desemnarea Serviciului Român de Informaţii ca unul dintre
operatorii Sistemului Electronic Naţional, urmând să-şi îndeplinească obligaţiile
ce îi revin în această calitate prin intermediul Sistemului Informatic Integrat,
este firească, dacă avem în vedere scopul proiectării şi realizării acestui sistem
şi anume, acela de a crea premisele informării operative şi exacte a factorilor de
conducere din stat, a instituţiilor cu atribuţii specifice în domeniul apărării şi
siguranţei naţionale cu privire la tendinţele de evoluţie a unor fenomene, stări
de fapt etc., precum şi acela de fundamentare a deciziilor care se iau la diferite
niveluri pentru buna desfăşurare a activităţilor specifice. In aceste condiţii, nu
poate fi vorba de o „imixtiune” a unor instituţii militarizate în gestionarea unor
informaţii cu caracter general, ci, mai degrabă, de un parteneriat civil-militar,
cu participarea principalelor instituţii ale statului şi ale administraţiei publice
pentru administrarea în condiţii de siguranţă a informaţiilor, cerut de natura
instituţiilor participante la Sistem – care sunt atât civile, cât şi militare – şi din
dubla calitate a acestora, de furnizor şi de beneficiar al informaţiilor. De reţinut,
înfiinţarea Sistemului Informatic Integrat a fost aprobată prin hotărâre a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, elaborată în baza Legii nr. 161/2003.
Prin Hotărârea de Guvern nr. 952/2003 s-au aprobat normele şi
procedurile în vederea operaţionalizării acestuia, ca parte componentă a
Sistemului Electronic Naţional.
H. Controlul societăţii civile asupra activităţii Serviciului Român de
Informaţii.
Altfel, având în vedere atribuţiile pe care le îndeplineşte, Serviciul Român
de Informaţii este direct răspunzător în faţa Parlamentului României. Anual,
sau de câte ori se impune, Directorul S. R. I. prezintă rapoarte de activitate în
faţa forului legislativ.
Pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului
Român de Informaţii, la 23 iunie 1993 a fost înfiinţată o Comisie comună
permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului compusă din 7 deputaţi şi 2
senatori.
Comisia îşi exercită mandatul pe durata legislaturii în care a fost
desemnată. În exercitarea atribuţiunilor legale, Comisia poate solicita
Serviciului Român de Informaţii rapoarte, informări şi explicaţii scrise şi poate
audia persoane, în legătură cu problemele analizate.
Comisia este autorizată să verifice dacă în activitatea Serviciului Român
de Informaţii sunt respectate prevederile Constituţiei şi ale celorlalte legi,
examinând şi cazurile în care se semnalează încălcări ale acestora. Totodată,
Comisia controlează modul în care sunt utilizate fondurile băneşti destinate
prin buget Serviciului Român de Informaţii.
Întreaga activitate a S. R. I. este guvernată de respectarea Constituţiei, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi a celorlalte acte normative care definesc
cadrul juridic al apărării siguranţei naţionale.
Asigurarea legalităţii acţiunilor S. R. I. se realizează ţinându-se seama de
limitele competenţelor conferite prin lege, desfăşurarea acţiunilor informative
specifice, bazându-se pe respectarea cadrului legal şi a prevederilor normative
interne. În acest scop, în structura serviciului funcţionează o unitate cu profil
juridic, care are rolul de a verifica permanent oportunitatea şi legalitatea
acţiunilor întreprinse.
Din punct de vedere al legalităţii, activitatea Serviciului Român de
Informaţii este controlată şi de către organele judiciare. Executarea unor
activităţi ce presupun restrângerea temporară a exercitării unor drepturi şi
libertăţi fundamentale ale cetăţenilor poate avea loc numai pe baza unei
autorizări prealabile din partea unui procuror (magistrat) anume desemnat de
către Procurorul General al României. Autorizarea se emite în urma analizării
juridice a datelor şi informaţiilor obţinute de către Serviciul Român de
Informaţii, din care rezultă ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Orice
cetăţean care se consideră lezat prin executarea activităţilor ce fac obiectul
autorizării procurorului, se poate adresa cu plângere procurorului superior
celui care a emis autorizaţia.
Totodată, activitatea desfăşurată de către Serviciul Român de Informaţii
este controlată şi coordonată (şi) de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării –
organism înfiinţat prin Legea nr.39/1990, în scopul organizării şi coordonării
unitare a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa statului, atât în
timp de pace cât şi în timp de război. În acest sens, analizează datele şi
informaţiile obţinute de către Serviciul Român de Informaţii şi evaluează starea
siguranţei naţionale, stabilind totodată principalele direcţii de acţiune. Concret,
activitatea Serviciului Român de Informaţii este organizată şi coordonată de
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care, în virtutea atribuţiilor pe care le are
în domeniul siguranţei naţionale:
— Analizează datele şi informaţiile obţinute şi evaluează starea siguranţei
naţionale;
— Stabileşte principalele direcţii de activitate şi aprobă măsurile generale
obligatorii pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
— Stabileşte modalităţile de valorificare a informaţiilor referitoare la
siguranţa naţională;
— Analizează rapoartele referitoare la modul de aplicare a legii privind
siguranţa naţională;
— Aprobă structurile organizatorice, efectivele şi regulamentul de
funcţionare al Serviciului Român de Informaţii;
— Aprobă cheltuielile operative destinate realizării siguranţei naţionale,
în fine, bugetul S. R. I. este public, aprobat de Parlament. Controlul consumării
fondurilor se face de către Curtea de Conturi, pe fiecare capitol de cheltuieli.
I. Agenţii străini lovesc în imaginea S. R. I.
Cu toate aceste activităţi moderne, în pas cu timpul prezent, dar trecând
cu vederea unele gafe impardonabile – inerente unei perioade de tranziţie,
Serviciul Român de Informaţii s-a văzut confruntat şi cu unele acuzaţii deloc
plăcute. Unele dintre ele, de tip „Armaghedon”, au căutat să destabilizeze
întregul sistem informativ şi funcţionarea acestuia la parametrii optimi,
scandalul de presă declanşat ulterior zguduind din temelii credibilitatea şi
aducând un imens deficit de imagine instituţiei amintite. La acest capitol, de
departe cea mai puternică lovitură realizată de specialişti în dezinformare şi
manipulare (adversari declaraţi ai serviciilor secrete româneşti), lovitură care a
urmărit amplificarea sentimentelor antisecuritate (inoculate în perioada
imediată de după Revoluţia din Decembrie 1989 de către serviciile secrete
străine – n.a.), a fost aşa-numitul raport „Armaghedon 7: Serviciul Român de
Informaţii”. Practic, prin aruncare pe piaţa media din România a acestui
material informativ, amplificat de agenţii infiltraţi în unele instituţii de presă,
respectiv de către nelipsiţii „idioţi utili”, serviciile secrete străine au vizat
crearea unei confuzii voite care să conducă la concluzia că actualul serviciu
naţional de informaţii este practic acelaşi, ca structură, cu vechiul aparat al
Departamentului Securităţii Statului. În plus, s-a urmărit şi deconspirarea
agenţilor fostei Securităţi din România socialistă, cadre încă active şi care la
acea vreme (anii ‘70-‘80) au adus serioase prejudicii serviciilor străine de
spionaj care activau pe teritoriul ţării noastre. Pentru a înţelege mai bine
grozăvia unei astfel de acţiuni de manipulare şi intoxicare, redăm integral textul
publicat în mass-media, în 27 Martie 2002, sub titlul „Armaghedon 7: Serviciul
Român de Informaţii”. Firesc, pentru a scăpa de eventualele consecinţe izvorâte
din reproducerea unui astfel de text, cei care n-au făcut altceva, fie şi
involuntar, decât să slujească intereselor străine, punând tunurile pe SRI, n-au
uitat să sublinieze că „Responsabilitatea juridică pentru conţinutul raportului
revine în exclusivitate autorilor săi”\par Raportul Armaghedon 7 „Se
împlinesc exact 12 ani de când a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii şi
tot atâţia ani de când opinia publică este minţită sistematic şi fară ruşine cu
privire la componenţa acestei structuri. Şi Virgil Măgureanu şi Costin
Georgescu şi Radu Timofte ne-au indus şi ne mai induc în eroare, asigurându-
ne rând pe rând că instituţia din subordinea lor tinde să devină un serviciu de
informaţii modern, în cadrul căruia numărul foştilor ofiţeri de securitate este
într-un continuu regres. Ca să constatăm astăzi că, dimpotrivă, tot fostul organ
represiv şi informativ comunist face jocurile în SRI, numărul foştilor ofiţeri de
securitate fiind mereu prevalent atât în conducerea serviciului de la Bucureşti,
cât şi în conducerea secţiilor din provincie, precum şi în toate compartimentele
lui.
În certă ofensivă sunt şi foştii ofiţeri de securitate din rezervă, infiltraţi în
structurile economice, în instituţiile financiare care gestionează bani publici şi
particulari, în Executiv şi Legislativ. Au fost şi mai sunt prezenţi în fondurile de
stat şi particulare, în societăţile de investiţii financiare, în garda financiară şi în
sistemul vamal, şi, nu în ultimul rând, în mecanismele de privatizare. Bob
numărat, 54 de societăţi particulare de protecţie şi pază sunt conduse de foşti
ofiţeri de securitate şi toate se află într-un conflict permanent cu legile ţării. Au
parazitat numeroase bănci, sub pretextul că le asigură protecţia internă şi
externă şi băncile protejate de ei s-au prăbuşit în serie. Au înfiinţat Banca
Internaţională a Religiilor, pe care tot ei au adus-o în stare de faliment, atunci
când depozitele populaţiei au ajuns la o dimensiune apetisantă. Apoi s-au
strâns ciotcă în fel de fel de societăţi de asigurări, cărora nu le prevedem un
viitor strălucit. De altfel, în parte, previziunea noastră (care or fi aceea?) s-a şi
împlinit.
Într-o situaţie extremă, s-au înrolat în masă sub drapelul marelui
delapidator Sorin Ovidiu Vântu, mai abil decât ei în a scoate bani din cotloane
la care n-aveau acces, fie din nepricepere procedurală, fie din alte raţiuni. Ce
poate fi mai semnificativ decât faptul că peste 320 de rezervişti din fosta
Securitate şi SRI, umăr la umăr, au lucrat pentru acest personaj profund
dubios, luându-şi partea, fireşte? De asemenea, ce poate fi mai semnificativ
decât faptul că vigilentul nostru serviciu de informaţii interne, când imperiul de
carton al lui Sorin Ovidiu Vântu călărea creasta valului, s-a prefăcut că nu
observă nimic?
Revenim la foştii ofiţeri de securitate menţinuţi în activitate în SIE şi SRL
La vremea lui, Virgil Măgureanu ne aburea (limbajul de cartier, suburban, nu
poate ascunde specialiştilor adevărata identitate a celor care au realizat
«senzaţionalele» dezvăluiri – n.a.) că, în serviciul din subordinea sa, ponderea
acestora nu depăşea 15 la sută. Acelaşi procent ni-l comunică triumfător şi
Radu Timofte, la distanţă de un deceniu. Ce să însemne asta? Că cei (scuzaţi
cacofonia diversionisţilor – n.a.) decedaţi sau ieşiţi la pensie, din prima serie de
15 la sută, au fost înlocuiţi pe parcurs cu foşti securişti aduşi de acasă sau de
la talcioc? Spre deosebire de directorii SRI, directorii SIE au avut ui spionilor ui
măcar bunul simţ să se ţină departe de orice jonglerie cu cifre şi, implicit, de
ridicol (este oarecum ciudată solidaritatea autorilor acestui «Armaghedon» cu
angajaţii spionajului românesc, având în vedere că nici SIE n-a scăpat de
scandaluri de presă provocate sau nu, dar despre acest aspect am scris într-
unui din capitolele următoare – n.a.).
Ani la rând ni s-a spus că foştii ofiţeri de securitate din SIE şi SRI erau
menţinuţi în serviciu exclusiv în calitate de specialişti. In cazul acesta, în ce era
specialist generalul Dumitru Bădcscu, şef de diviziune în SRI, dacă a reuşit să
ajungă bătaia de joc a unui informator de duzină? In ce era specialist generalul
Corneliu Grigoraş, şef de direcţie în SIE, dacă doi ziarişti mai puţin cunoscuţi
şi cu reputaţie modestă au reuşit să-l atragă într-o capcană din care a ieşit
jumulit de funcţie? La urma urmelor, în ce era specialist generalul Vasile Lupu,
prim-adjunct al şefilor SRI sub două legislaturi, decorat şi galonat şi de Ion
Iliescu şi de Emil Constantinescu? În loviturile sub centură pe care a încercat
să le administreze lui Radu Timofte?
În realitate, s-au menţinut în SIE şi SRI nu acei ofiţeri de securitate care
şi înainte de 1989 s-au distins prin comportament civilizat şi simţ al măsurii, ci
aceia care nu s-au sfiit să dea voiniceşte din coate ca să iasă în faţă, să
lustruiască pantofii cui trebuia dintre politicienii noştri de paie, să poarte vorbe
de colo-colo cu aerul că sunt buni şi ei de ceva, sau să scoată la licitaţie
documente pretabile la operaţiuni de şantaj. Aşa s-a umplut instituţia condusă
astăzi de Radu Timofte cu trăgători de sfori din culise, cu intriganţi şi
ciurucuri. Şi din activitate şi din rezervă, tocmai această categorie de foşti
ofiţeri de securitate a tulburat permanent apele climatului nostru social, fiind
pregătită pentru orice eventualitate. Are garnituri care s-au solidarizat cu
Puterea, dar are şi garnitură de schimb, care vine tare din urmă cu Opoziţia.
Semnul cel mai sigur al faptului că puterea în SIE şi SRI nu se mai află
în mâna unor directori în trecere pasageră prin instituţiile respective, ci în
mâna foştilor ofiţeri de securitate, ni-l oferă ultimele două hotărâri majore care
s-au adoptat sub presiunea acestora. Prima priveşte SIE: de acum înainte,
serviciul de spionaj se poate implica în activităţi lucrative, adică poate înfiinţa
întreprinderi la gestiunea cărora, cu certitudine, organele de control financiar
nu vor avea acces. Aşa cum se proceda şi pe vremuri, se va înfiinţa un serviciu
de control financiar special, alcătuit tot din foşti securişti. In legătură cu
această problemă, reamintim o declaraţie a distinsului general Iulian Vlad din
31 martie 1990: «Multe prejudicii s-au adus muncii de securitate, prestigiului
instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport
valutar pe care o realizau cu prioritate unităţile externe UM 0544 şi UM 0195,
precum şi UM 650 din securitatea internă. În afară de faptul că sumele
respective, de cele mai multe ori, reprezentau o câtime din preţul de vânzare a
mărfurilor şi pe care statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri
corecte, ofiţerii de securitate trebuiau să intre în tot felul de combinaţii cu
străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al
valutei nu era sigur. Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră
într-o bună măsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care
erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din
preocupările Securităţii această sarcină sau măcar de o reduce substanţial, nu
am reuşit. Dimpotrivă, Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară,
pentru îndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat. Este
de înţeles că foştii ofiţeri de securitate din SIE, atunci când îşi aduc aminte că
au lucrat şi în CIE, ba chiar şi în DIE, simt că-l furnică în palme gândindu-se la
dolari şi la euro. Dar cine ar fi putut să-şi închipuie că un intelectual de talia
lui Ioan Talpeş, care a supervizat transformarea SIE în SA sau, eventual, SRL,
ar fi putut intra cu o asemenea nonşalanţă în rolul lui Tudor Postelnicu?
A doua decizie adoptată sub presiunea foştilor ofiţeri de securitate, de
data aceasta din SRI, este aceea de desfiinţare a Academiei Naţionale de
Informaţii (ANI). S-au invocat, ca pretexte, lipsa de fonduri şi faptul că mulţi
dintre absolvenţi nu se ţin de angajament şi nu se încadrează în SRL Bine am
mai ajuns! Fonduri pentru călătorii inutile în jurul lumii, cu avioane pline de
neamuri, cotarle politice şi gazetari tremurând de obedienţă, se găsesc imediat.
Însă pentru o şcoală destinată formării unor ofiţeri care să apere interesele ţării
nu se găsesc.
Adevărul e altul: la ANI se învaţă mai multe decât la Şcoala de securitate
de la Băneasa, ceea ce îi deranjează în perspectivă pe securiştii cu facultăţi
făcute la fară frecvenţă. Şi cu diplome despre care se ştie cum s-au obţinut şi se
mai obţin. Normal e şi faptul că absolvenţii în cauză evită să se încadreze în
SRL Nici un om sănătos la minte, cu studii serioase, nu ar accepta să se bage
slugă la un vânător de galoane asemeni lui Vasile Lupu sau la un fraier ca
Dumitru Bădescu.
Pătrunderea foştilor ofiţeri de securitate în Legislativ s-a operat ca în
brânză. Ghiaţa a spart-o colonelul Ştefan David, fost şef al Securităţii din
Reşiţa. Pe colonelul Ilie Merce nu-l putem acuza de nici o malversaţiune, îl
cunoştea mai toată scriitorimea din Bucureşti şi n-ar fi exclus să fi obţinut
chiar şi votul unor oameni de litere, curioşi să vadă cum se comportă un
securist în democraţie: ca peştele pe uscat sau ca râma în peşte? Însă Ristea
Priboi, uitând să-şi decline calitatea de fost ofiţer de securitate, a procedat ca
un veritabil escroc. Mai mult, a asociat la escrocherie şi Serviciul de Informaţii
Externe, care nu a comunicat CNSAS date exacte despre individ, cotizând la
propria sa compromitere, într-adevăr, după o asemenea experienţă, ce încredere
se mai poate avea în semnalările, sintezele şi verdictele acestui serviciu? Totuşi,
mult mai periculoasă se arată a fi pătrunderea foştilor ofiţeri de securitate în
Executiv. Sub masca de consilieri, mişună peste tot, ca nişte termite. Numai în
jurul primului nostru ministru am identificat vreo şase-şapte bucăţi, în fruntea
lor agitându-se acelaşi Ristea Priboi.
Dacă primul nostru ministru s-ar numi Voronin sau Lukaşenko, faptul ar
fi explicabil. E mai greu de răspuns la întrebarea cum de suportă titratul
distant Adrian Năstase un sărăcuţ cu duhul asemeni colonelului Ristea Priboi,
pe care până şi foştii lui colegi de serviciu îl detestă ca pe un gunoi, gratulându-
l cu duiosul apelativ: „Porcule!” Ce învaţă Adrian Năstase de la generalul
Constantin Silinescu, un nimeni în branşă? Dar de la generalul Mihai
Caraman, care făcea spionaj cu posteriorul spre inamic? Ca să nu mai vorbim
şi de alţii, ceva mai mărunţi, dar mai abili în a se pierde în vegetaţia din savana
Puterii, confundându-se cu diverse repere difuze din peisaj. Pluteşte în aer
ideea că, după un cult al personalităţii exhibat ca la carte, ne aşteaptă o
dictatură. Deocamdată, Nicolae Ccauşescu are motive temeinice să fie gelos: el
vorbea numai două ore pe zi, pentru că atât dura programul Televiziunii
Române. În schimb, Adrian Năstase vorbeşte naţiunii din zori până în noapte şi
uneori după miezul nopţii, pentru că avem acum televiziuni mult mai multe, cu
programe non-stop. Despre dictatura la gândul căreia freamătă şi Adrian
Năstase şi trogloditul său consilier Ristea Priboi, vom vorbi altădată. Când va fi
prea târziu pentru ei.
P. S. Anexăm selecţiuni dintr-o listă conţinând peste 1600 de nume de
foşti ofiţeri de securitate, care se tot perindă prin SRI, prin SIE şi prin alte
structuri ceva mai civile, începând din 1990, până în zilele noastre. Spre a nu fi
acuzaţi că divulgăm secrete de stat, am evitat să dezvoltăm demostraţia pe
schema actuală a SRL în împrejurările de acum, o eventuală anchetă nu s-ar
întreba ce caută securiştii despre care e vorba în schemă, ci cum a ajuns
schema la nişte observatori neluaţi în calcul.”
Armaghedon 7/Anexă „ Ion Adamescu – Fost ofiţer de securitate,
recuperat de SRI sub gradul de colonel şi încadrat în secţia (?!) din Timişoara. A
colaborat la deconspirarea dosarului de informator al lui Virgil Măgureanu, fapt
pentru care a fost trecut în rezervă, la 16 aprilie 1996;
Aldea – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. În prezent, locotenent
colonel, şef de secţie în cadrul Direcţiei (icncrale de Informaţii a Armatei;
Aleea – Fost ofiţer de securitate din Râmnicu Vâlcea, recuperat de SRI
sub gradul de maior. La două luni după evenimentele din decembrie 1989, a
reluat în supraveghere spitalul judeţean din localitate, obiectivul său anterior
revoluţiei;
Constantin Alexa – Fost ofiţer de securitate, reciclat în SRI. A
deconspirat din proprie iniţiativă dosarul Z 4848, dezvăluind că Francise
Baranyi a fost informator al Securităţii, fiind ulterior îndepărtat din serviciu şi
acţionat în justiţie;
Ştefan Alexie – Fost general de securitate, fost şef al Direcţiei de
contraspionaj şi secretar de stat în Ministerul de Interne, înainte de decembrie
1989. În anii ‘90, pe parcursul unei perioade destul de întinse, a fost consilier
al controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, care a avut o contribuţie
esenţială la falimentarea Fondului Naţional de Investiţii;
Vasile Alexoaie – înainte de 1989 a fost şeful Securităţii din Roman.
După decembrie 1989 a fost cooptat în conducerea SRI din Iaşi. După trecerea
în rezervă a devenit preşedintele Fondului Naţional de Investiţii din Iaşi şi
director al filialei locale a firmei Gelsor a controversatului om de afaceri Sorin
Ovidiu Vântu;
Vaier Andreica – Fost ofiţer de securitate, preluat în SRI sub gradul de
maior. Iniţial a lucrat la secţia din Târgu Mureş. În iulie 1998 a fost transferat
în funcţia de adjunct al şefului secţiei SRI Cluj;
Andrei Andronic – Fost ofiţer de securitate. Preluat în SRI, a fost înaintat
la gradul de colonel şi avansat în funcţia de şef al secţiei SRI Iaşi;
Octavian Stelian Andronic – Fost colonel în serviciul de spionaj al
Securităţii, şef al rezidenţelor din Olanda şi Israel. Ca urmare a
profesionalismului său precar, în ultima perioadă a regimului comunist nu a
mai fost acreditat în străinătate, activând în cadrul serviciului AVS (aport
valutar special). Reactivat în SRI în calitate de consilier economic al lui Virgil
Măgureanu, îşi instalase un sediu pe str. Londra, sub acoperirea firmei fantomă
«Eson SRL», la care era acţionară şi soţia ziaristului Octavian Andronic. Din
poziţia de consilier, Octavian Stelian Andronic a vândut SRI-ului o serie de
documente existente demult în arhivele fostei Securităţi, referitoare la tablourile
scoase din ţară de fostul Rege Mihai şi la tentativele acestuia de a le valorifica
prin intermediul unor firme de licitaţie din Occident. Firma «Eson SRL» şi-a
încetat activitatea ca urmare a unor semnalări ale presei;
Vasile Angelescu – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al fostei
Securităţi, bănuit de legături cu agentura KGB din România. După
evenimentele din decembrie 1989, a fost înaintat la gradul de general şi
promovat în funcţia de prim adjunct al directorului noului Serviciu de
Informaţii Externe. Fiul său, Mircea Angelescu, personaj important al FSN-ului
anilor ‘90, a fost implicat ca acţionar în afacerile dubioase ale firmei SE
«Maçons & Co» SA, înregistrată în Belgia. Apoi a devenit şef de cabinet al
preşedintelui Ion Iliescu;
Constantin Anghelescu – Fost ofiţer superior de securitate. Pană în
decembrie 1989 a fost şeful UM 107/AVS (aport valutar special) din cadrul
Centrului de Informaţii Externe, unitate specializată în contrabanda de stat. în
2000 era vicepreşedinte al Clubului de fotbal Rapid;
Marin Antonie – Fost ofiţer de securitate. S-a numărat printre primii
adjuncţi ai şefului secţiei SRI Dolj;
Apăvăloaie – Fost ofiţer al Direcţiei a I V-a a Securităţii. În prezent
locotenent colonel, şef al serviciului financiar, în cadrul Direcţiei Generale de
Informaţii a Armatei;
Apostolescu – Fost ofiţer de securitate, încadrat în Direcţia a V-a,
însărcinată cu paza lui Nicolae Ceauşescu şi a celorlalţi demnitari comunişti. În
prezent este şeful secţiei SRI din Braşov;
Petre Arsčne – Fost ofiţer de securitate. Din poziţia de rezervist, a
coordonat înfiinţarea la Râmnicu Vâlcea a unei agenţii dubioase de detectivi
particulari, care s-a implicat ilegal în mineriada din septembrie 1991. Mai
târziu, s-a constatat că aşazisa ANISE (Agenţia Naţională de Investigaţii şi
Securitate Ixonomică) s-a înfiinţat pe temeiul unor acte false;
Gheorghe Atudoroaie – Fost ofiţer de securitate la Timişoara, implicat în
represiunile din decembrie 1989. După ce a fost sustras atenţiei organelor de
justiţie, SRI l-a recuperat sub gradul de colonel. O vreme a fost şef al Diviziunii
de protecţie. Costin Georgescu a încercat să-l numească şef al Centrului
Operativ Zonal Oradea al SRI, dar numirea a fost contramandată, ca urmare a
protestelor societăţii civile;
Alexandru Avram – Fost colonel de securitate în cadrul HM 0225, unitate
a Centrului de Informaţii Externe destinată să infiltreze organizaţiile emigraţiei
anticomuniste şi să combată emisiunile posturilor de radio străine care emiteau
în limba romană. După decembrie 1989 a mai rezistat câţiva ani în serviciul de
spionaj, din care a fost apoi trecut în rezervă, deoarece nu cunoştea nici o limbă
străină. Împreună cu alţi foşti ofiţeri de securitate, a reuşit să sustragă diferite
documente confidenţiale ale Societăţii de asigurări «Astra», dezlănţuind
împotriva conducerii acesteia o acerbă campanie de presă, prin interpuşi. În
consecinţa acestei campanii, conducerea de la «Astra» a fost schimbată. După
acest moment, Alexandru Avram a devenit director adjunct al sucursalei din
Bucureşti a Societăţii de asigurări «Astra», deşi nu are nici o pregătire în
materie; *
Baciu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de maior. A
fost primul ofiţer al noii instituţii informative care a devenit obiectul unui
scandal public, atunci când a încercat să reactiveze un fost informator;
Vasile Badea – Fost ofiţer în cadrul Direcţiei a IV-a a Securităţii. În
prezent, locotenent colonel, adjunct de şef de secţie în Direcţia Generală de
Ion Balea – Colonel în rezervă al fostei Securităţi. În iulie 1992, mai
mulţi ţărănişti din judeţul Argeş l-au acuzat că s-ar fi infiltrat în organizaţia
locală a PNŢCD, în beneficiul actualului SRI;
Alexandru Balogh – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRL în 1998
era şeful serviciului de filaj al secţiei SRI din Cluj;
Bogdan Baltazar – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent
decorat de preşedintele Ion Iliescu, înainte de decembrie 1989 a fost ofiţer
acoperit de securitate. După evenimentele din decembrie 1989, a fost membru
marcant în conducerea Partidului Democrat. În prezent este preşedinte al
Băncii Române de Dezvoltare;
Dumitru Bădescu – Fost ofiţer de securitate. Preluat de SRI, a ajuns
general, în decembrie 1994 şi a condus Diviziunea de contrainformaţii
economice. A jucat un rol important în deturnarea anchetei asupra afacerii
„Ţigareta II”, participând efectiv la falsificarea dosarului întocmit de Procuratura
Militară. A fost destituit ca urmare a utilizării stupide a unui informator, care l-
a divulgat presei. Felul în care s-a lăsat atras în capcană a atestat nivelul
lamentabil al profesionalismului său. Ulterior a fost numit consilier al
directorului SRI;
Domitian Bălţei – Fost colonel în serviciul de spionaj al Securităţii,
adjunct de şef de rezidenţă la Londra şi Tokio, apoi şef al rezidenţei din Köln.
Îndepărtat din serviciu pentru comportament imoral şi implicare în felurite
afaceri în favoarea generalilor Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa. După
trecerea în rezervă a devenit cadru didactic la Academia „Ştefan Gheorghiu”.
După decembrie 1989 s-a infiltrat în anturajul lui Corneliu Vădim Tudor, pe
care l-a intoxicat cu informaţii dintre cele mai fanteziste, dintre care unele
puteau compromite relaţiile externe ale ţării. Când presa i-a dezvăluit trecutul
de securist, preşedintele Partidului România Mare a renunţat la serviciile lui de
consilier politic;
Ionel Bidireci – Fost ofiţer superior de securitate. In prezent general,
şeful Diviziunii contrainformative din Serviciul Român de Informaţii;
Roxana Bichel – în ultimul timp a fost frecvent semnalată de presă în
anturajul staff-ului care conduce Executivul şi al Ministerului Privatizării.
Membră a consiliilor de administraţie a unui număr multiplu de societăţi
economice. Dacă provine cumva din familia lui Ivan Bikel, fost colonel în
Direcţia de Informaţii Externe, care a acţionat cândva şi sub acoperirea de
reprezentant din România al firmei vest-germane «Franz Kirchfeld», atunci
înţelegem despre cine şi despre ce este vorba;
Mihai Bichir – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii, reciclat în
SIE sub gradul de colonel. Director al Direcţiei «E 101» (Europa, SUA, Canada,
organismele internaţionale). Contează ca om al lui Teodor Meleşcanu, cu care a
colaborat la Geneva şi care l-a propulsat în funcţie;
Ioan Bidu – Fost ofiţer de securitate. În prezent locţiitor al rectorului
Academiei Naţionale de Informaţii, care pregăteşte viitori ofiţeri pentru SRI;
Cornel Biriş – Fost ofiţer de securitate, recuperat în SIE. La 30 noiembrie
1999, a fost înaintat la gradul de general de brigadă. Şef al diviziei pentru
analiza crizelor şi adjunct al directorului SIE. Trecut în rezervă în februarie
2002, la cererea lui Gheorghe Fulga;
Ion Bodunescu – Fost colonel de securitate, fost şef al inspectoratelor
judeţene ale MI din Dolj, Mehedinţi şi Teleorman. Până în 1989 s-a ilustrat şi în
plan publicistic, cu lucrări redactate de negri. În ciuda faptului că a fost prins
cu un plagiat grosolan, s-a dedicat în continuare acestui hobby. În primii ani
‘90, putea fi întâlnit în paginile publicaţiilor «România Mare», «Politica» şi
«Europa», cu articole insipide, nostalgice şi revendicative, marcate, fireşte, de
un patriotism ardent;
Titu Bondoc – Fost ofiţer de securitate, preluat în SRI şi numit adjunct al
şefului secţiei SRI Gorj. În iunie 1990 a dirijat afluxul minerilor spre Bucureşti.
Ulterior a fost trecut în rezervă, sub gradul de colonel. În mai 2001 se mai afla
în urmărirea penală a Secţiei Parchetelor Militare, pentru subminarea puterii
de stat;
Liviu Borcea – Fost ofiţer de securitate, fost comandant de lagăr la
Canalul Dunăre – Marea Neagră. Datorită comportamentului său criminal, au
pierit zeci de deţinuţi politici şi de drept comun. După 1990 era pensionar la
Cluj şi nimeni nu l-a tras la răspundere pentru crimele sale;
Ion Botofei – Fost colonel de securitate, însărcinat cu asigurarea
siguranţei traseelor pe care circula Nicolae Ceauşescu în capitală. O vreme a
fost şi locţiitor al comandantului Securităţii Municipiului Bucureşti. După o
scurtă reciclare în SRI, a fost desemnat şef al Asociaţiei foştilor ofiţeri SRI, de
fapt o asociaţie a foştilor ofiţeri de securitate. Asigura legătura dintre foştii
securişti din conducerea SRI şi securiştii trecuţi în rezervă;
Valentin Constantin Bretfelean – Fost ofiţer de securitate. Până în
septembrie 2001, sub gradul de maior, a condus secţia SRI Maramureş. Demis
şi trimis în faţa Consiliului de Judecată al SRI, pentru abateri grave de la
regulamentele instituţiei. Până în prezent nu s-a pronunţat vreo sancţiune
împotriva sa;
Nicolae Briceag – Fost colonel de securitate. A executat sumar cel puţin o
duzină de oameni, fară ca aceştia să fi fost condamnaţi la moarte, fapte stabilite
chiar de fostele autorităţi comuniste. După 1990 era pensionar la Cluj şi nimeni
nu l-a tras la răspundere pentru faptele sale;
Doru Blaj – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. În prezent,
locotenent colonel, şef de secţie în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a
Armatei;
Constantin Bucur – Fost ofiţer de securitate, reciclat în SRI, unde s-a
specializat în interceptări ale convorbirilor telefonice. A pus la dispoziţia presei
mai multe casete lipsite de concludentă, implicând instituţia într-un scandal
nedorit. A fost îndepărtat din serviciu şi, la 14 iunie 1999, Curtea Militară de
Apel l-a condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare. Ulterior, ca membru al
Partidului România Mare, a candidat în alegeri şi a devenit deputat al
Parlamentului României;
Vasile Bulâga – Fost ofiţer de securitate. În ultimii ani, a fost angajat al
trustului «Gelsor», patronat de controversatul om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu;
Marius Tertulian Burduşel – Fost ofiţer de securitate. După decembrie
1989, a fost reîncadrat în SRI şi a avansat până la funcţia de şef al secţiei din
Piteşti;
Florin Calapod – Fost ofiţer superior de securitate. După decembrie
1989, a devenit comandantul UM 0215, unitate informativă şi
contrainformativă a Ministerului de Interne, pe care a încercat s-o transforme
într-un serviciu paralel SRL în repetate rânduri, oferind exemple concrete,
presa a semnalat că UM 0215, sub conducerea lui Florin Calapod, făcea poliţie
politică, în detrimentul îndatoririlor ei regulamentare. După ce a fost trecut în
rezervă s-a implicat în nişte afaceri suspecte cu mai multe firme americane şi
australiene, care distribuiau ilegal «Viagra» prin Internet. A apărut şi în unele
emisiuni televizate, dând lecţii naţiunii despre ce înseamnă un serviciu de
informaţii;
Cornel Caraba – Fost ofiţer de securitate, în cadrul UM 0110. În ultima
perioadă a regimului comunist, a lucrat în serviciul de spionaj al Securităţii,
respectiv UM 0544, de unde, în 1986, a fost detaşat la Cluj. După decembrie
1989, a fost reîncadrat în SRI, avansând până la gradul de colonel şi funcţia de
şef al secţiei SRI Cluj. Presa a semnalat că ar fi fost unul din artizanii planului
«Cristal ‘96», care viza supravieţuirea şi menţinerea influenţei fostei Securităţi
în condiţiile prăbuşirii regimului comunist. Datorită unor relaţii neortodoxe cu
mediile economiei subterane din Transilvania, a intrat în colimatorul presei
locale şi centrale. În iulie 1998 a fost înlocuit în funcţie, fiind transferat în
centrala SRI de la Bucureşti;
Mihai Caraman – General de securitate în retragere. Între anii 1958-
l968, în calitate de şef al rezidenţei de spionaj din Paris, a condus cunoscuta
«reţea Caraman», care a izbutit să sustragă unele documente din cadrul
sediului NATO. Ulterior, a fost şeful diviziei de contrainformaţii a Direcţiei de
Informaţii Lxterne. După dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, a fost
detaşat în funcţii marginale şi, în cele din urmă, trecut în rezervă. Imediat după
evenimentele din decembrie 1989, a fost numit şef al Centrului de Informaţii
Externe, devenit ulterior Serviciul de Informaţii Externe. Anomalia era evidentă:
serviciul de spionaj al unei ţări care aspira să intre în NATO era lăsat la mâna
unui personaj care spionase NATO. Mihai Caraman a fost înlocuit din funcţie în
mai 1992, în urma cererii exprese a lui Manfred Woerner, secretar general al
NATO. În prezent, acelaşi Mihai Caraman este consilier particular al
premierului Adrian Năstase;
Cristian Călinoiu – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989,
reîncadrat în Brigada Antiteroristă, sub gradul de locotenent colonel, a făcut
parte din efectivele acesteia dizlocate la Aeroportul Internaţional Otopeni. În
1992 s-a constatat că livra informaţii de serviciu revistei «Europa», editată de
Ilie Neacşu, actual deputat al PRM (ulterior a fost exclus din rândurile
membrilor partidului condus de Corneliu Vădim Tudor, în urma unui scandal
avut cu «Tribunul» României Mari – n.a.);
Traian Chebeleu – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent
decorat de preşedintele Ion Iliescu, înainte de 1989 a fost ofiţer acoperit de
securitate în cadrul Ministerului de Externe. În anii ‘90, a devenit consilier
prezidenţial şi purtător de cuvânt al preşedintelui Ion Iliescu. Sub regimul lui
Emil Constantinescu, s-a repliat în diplomaţie;
Marin Ciauşescu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul
de căpitan. Ofiţer în cadrul serviciului de filaj al secţiei SRI din Cluj;
Traian Ciceo – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. Înainte de
decembrie 1989, a lucrat la Paris, sub acoperire diplomatică. Au existat
suspiciuni că ar fi fost racolat de serviciile speciale franceze. Cu toate acestea, a
ajuns în SRI general de brigadă. A acţionat în direcţia contracarării
iredentismului, extremismului şi separatismului pe motive etnice. În martie
1998, datorită înclinaţiilor sale bahice, a fost îndepărtat din SRI;
Cigan – Fost ofiţer de securitate. În prezent, avocat în Baroul din Bihor.
După cum a semnalat presa, mituind unde trebuia, şi-a propulsat soţia în
funcţia de vicepreşedintă la Curtea de Apel Oradea;
Ciovică – Fost ofiţer de securitate. În SRI, a devenit şef al Centrului
Operativ Zonal Târgu Mureş. Trecut în rezervă în 1998;
Cismaru – Fost ofiţer de securitate, originar din judeţul Vâlcea. În SRI,
sub gradul de maior, a devenit şef al secţiei din Bacău;
Ştefan Floricel Coman – începând din 1968, a fost ofiţer de securitate în
fosta Unitate Specială „T”, UM 0634, abilitată în ascultarea convorbirilor
telefonice. După evenimentele din decembrie 1989, a devenit comandant al
Serviciului de Telecomunicaţii Speciale din subordinea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării;
Costel Ciucă – Fost ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii.
Strâns legat de persoanele implicate în afacerea de contrabandă „Ţigareta II”.
Strâns legat de Amer Obeid, preşedintele Ligii Irakienilor din România;
Valentin Ciucă – Fost ofiţer de securitate, arestat în decembrie 1989 şi
anchetat în lotul Timişoara. După doi ani şi ceva a fost eliberat din detenţie, din
lipsă de probe. Împreună cu Radu Tinu a fondat societatea «Tival Impex» SRL,
care a prosperat în timpul embargoului impus Iugoslaviei;
Cocoş Gheorghe – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al
Securităţii. A lucrat în Italia, sub acoperirea de şef al Agenţiei economice din
Milano. În urmă cu mai mulţi ani, avea interdicţie de a intra în spaţiul
peninsular. În prezent, administrează o parte din firmele lui George Constantin
Păunescu;
Constantin Constantin – Fost ofiţer de securitate. În 1998, sub gradul de
colonel, era şeful serviciului personal de la UM 0215. Este rudă apropiată a lui
Viorel Hrebenciuc;
Marian Cornaciu – Fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe a
Securităţii. A lucrat la întreprinderea de comerţ exterior „Dunărea”. După
evenimentele din decembrie 1989, s-a privatizat, specializându-se în comerţul
cu hrană concentrată pentru vite. În prezent, este membru marcant al
Partidului Umanist Român, prezidat de Dan Voiculescu;
Corneei – Fost colonel de securitate. În prezent, face parte din
conducerea SRI şi se ocupă de problema spinoasă a cadrelor;
Valeriu Corsatea – Fost ofiţer de securitate. În SRI a fost locţiitor al
comandantului Brigăzii Antiteroriste. În decembrie 1994 a fost înaintat la
gradul de general de brigadă. În 1998 a fost transferat în funcţia de adjunct al
şefului unei diviziuni informative din SRI;
Neagu Cosma – General de securitate, fost şef al Direcţiei a IlI-a de
contraspionaj, fost comandant al Şcolii de ofiţeri de securitate de la Băneasa.
După trecerea în rezervă, a devenit preşedinte executiv al Automobil Clubul
Român. În 1990 a fost reactivat în SRI ca şef al Serviciului de Inspecţii şi
consilier al lui Virgil Măgureanu. Curând, s-a renunţat la serviciile lui.
Generalul Gheorghe Diaconescu a afirmat într-un interviu că Neagu Cosma ar
fi încercat să ajungă la nişte dosare problematice din arhivele fostei Securităţi;
Lucian Costache – Fost căpitan de securitate la Inspectoratul MI din
Buzău. Colabora cu Petrică Dinu în recrutarea informatorilor. După
evenimentele din decembrie 1989, a fost încadrat în Inspectoratul judeţean de
poliţie Buzău;
Gheorghe Cotoman – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub
gradul de locotenent colonel. În 1994 era locţiitor al şefului «Formaţiunii J»;
Ovidiu Crăciun – Fost ofiţer de securitate. În prezent locotenent colonel,
şeful secţiei SRI din Piatra Neamţ;
Dumitru Cristea – Psiholog de formaţie, una dintre cele mai păguboase
achiziţii pe care Virgil Măgureanu le-a operat din viaţa civilă. Ca adjunct al
directorului SRI şi rector al Institutului Naţional de Informaţii, a fost rapid
avansat la gradul de general, însă nişte relaţii suspecte cu studente din
subordinea sa l-au descalificat moral şi a fost nevoit să renunţe la funcţie. Nu
ar fi exclus să fi fost lucrat de foştii ofiţeri de securitate din conducerea SRI,
care l-au tratat ca pe un corp străin;
Mircea Croitoru – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. O
vreme a lucrat sub acoperire diplomatică la Londra, fiind rechemat din post în
1978, în condiţii nu tocmai clare. Sub regimul lui Emil Constantinescu, a fost
numit ambasador la Oslo, chestiunea fiind comentată nefavorabil în presă;
Florentin Danciu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul
de locotenent colonel. În 1994 se afla la comanda «Diviziunii E»;
Mihai Darie – Fost ofiţer de securitate, în perioada 14 aprilie 1976 – 15
aprilie 1990, când a fost trecut în rezervă, înainte de decembrie 1989, avea în
supraveghere spitalul Fundeni. În 1990 s-a reciclat în funcţia de şef al comisiei
economice a Frontului Salvării Naţionale. In acelaşi timp, a înfiinţat şi condus
diverse firme particulare. A revenit în planul public, în calitate de secretar
general al Prefecturii bucureştene. În 1997 era secretar executiv al Partidului
Democrat. Ca orice fost securist care se respectă, dispune de un certificat de
luptător pentru victoria Revoluţiei Române;
Gheorghe Dascălu – Fost ofiţer acoperit al DIE. Fizioterapeut, stabilit în
Italia, la Desenzano, provincia Brescia. Implicat în afacerea de contrabandă
„Porţelanul”. În 2000 era semnalat că avea cetăţenie germană şi română şi act
de identitate italian;
Ştefan David – Fost colonel de securitate cu un trecut dubios. Până în
1985 a condus serviciul de securitate din judeţul Caraş-Severin. În legislatura
1992-l996 a fost deputat din partea Partidului Socialist al Muncii;
Daniel Dăianu – Fost ofiţer al serviciului de spionaj al Securităţii, fapt pe
care l-a recunoscut personal, după ce a devenit ministru al finanţelor în
guvernul Victor Ciorbea. Primul ministru l-a apărat, afirmând că nu ar fi făcut
poliţie politică;
Aurelian Deaconescu – Fost ofiţer de securitate. În prezent şef al
Serviciului Fraude din cadrul societăţii de asigurări «Astra». A fost implicat în
fraudarea societăţii în favoarea lui Sorin Ovidiu Vântu;
Constantin Decu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul
de colonel. La mijlocul anilor ‘90, era şeful secţiei SRI din Constanţa;
Dumitru Diaconescu – Fost colonel de securitate, şef de cadre al
Securităţii Municipiului Bucureşti. După decembrie 1989 a patronat firma
«Aliance Coop», implicată în trafic de armament. Avea relaţii de finanţare oculte
cu «Bankcoop», bancă falimentată cu bună ştiinţă şi cu firma militară
«Romtehnica»;
Gheorghe Diaconescu – Fost colonel în Direcţia a IlI-a de contraspionaj a
Securităţii. După decembrie 1989, a devenit adjunct al directorului SRL
îndepărtat din serviciu pentru deţinerea ilegală a unor documente ale fostei
Securităţi, pentru alcoolism şi mânuirea incorectă a unor fonduri valutare.
Ulterior, a asigurat protecţia informativă a combinaţiilor omului de afaceri
Costel Bobic;
Nicolae Dincă – Fost ofiţer de securitate, preluat în SRI sub gradul de
maior. Iniţial a lucrat în secţia SRI Timiş. În iulie 1998 a fost transferat în
funcţia de adjunct al şefului secţiei SRI Cluj;
Petrică Dinu – Fost căpitan de contrainformaţii la Securitatea judeţului
Buzău, unde, sub acoperirea reprezentanţei «Frigo-Service», organizase un
centru de recrutare a informatorilor. După evenimentele din decembrie 1989 a
devenit şeful serviciului de protecţie a cadrelor din Inspectoratul judeţean de
poliţie Buzău şi a fost implicat în filajul şi şicanarea opozanţilor regimului lui
Ion Iliescu;
Doban – Fost ofiţer de securitate, specializat în partide politice burgheze
şi foşti condamnaţi politici. Este cel ce a gestionat dosarul de urmărit
informativ al filosofului Constantin Noica. În SRI, în vara lui 2000, sub gradul
de colonel, era coordonatorul sectorului servicii paralele de informaţii din
«Diviziunea A» a SRI;
Dimitrie Dobre – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii,
care şi-a continuat activitatea şi după decembrie 1989, în Serviciul de
Informaţii Externe. În martie 1998, după ce a fost avansat la gradul de general,
a fost trecut în rezervă;
Vasile Doros – Fost colonel de securitate, fost şef al secţiei SRI din
Bacău, pe care a condus-o timp de opt ani. Prin fiul său, Claudiu Doros, a
condus filiala Fondului Naţional de Investiţii din Bacău, instituţie falimentată
deliberat de Sorin Ovidiu Vântu;
Dragoman – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de
colonel. În 1998 era şeful secţiei SRI din Arad;
Ion Drăgoi – Fost ofiţer de securitate în UM 0110. După momentul
decembrie 1989 a devenit şef de secţie la revista «Poliţia Română». După
trecerea în rezervă, s-a încadrat la diverse publicaţii, între care şi revista
«Expres» (seria Cornel Nistorescu). În prezent, caută sponsori pentru editarea
unei publicaţii de spionaj şi contraspionaj;
Artur Dumitrescu – Procuror, colaborator activ al Securităţii înainte de
decembrie 1989. Între altele, a fost cel ce i-a anchetat pe cei ce manifestaseră
împotriva regimului comunist la Braşov, la 15 noiembrie 1987. Pentru zelul
prestat atunci a fost avansat în funcţie, menţinându-şi prerogativele şi după
răsturnarea regimului lui Nicolae Ceauşescu. În 1998 a fost delegat să
ancheteze afacerea de contrabandă „Ţigareta II”, adică să şteargă urmele
implicării serviciilor secrete în această malvcrsafiune;
Gheorghe Dumitrescu – Fost ofiţer de securitate. La data derulării
operaţiunii de contrabandă „Ţigareta II” era căpitan în cadrul serviciului de filaj
al SRI;
Vasile Dumitru – Fost colonel de securitate în serviciul de spionaj. A
lucrat acoperit ca ataşat de presă la Londra. După decembrie 1989, trecut în
rezervă, s-a reciclat ca ziarist la trustul de presă «Expres». Publică diverse
articole, când poate şi unde poate, în care exaltă inepţia instituţiei din care a
făcut parte cândva;
Nicodim Farcaş – Fost ofiţer de securitate, reciclat de SRI sub gradul de
locotenent colonel, subaltern al colonelului Gheorghe Moldovan în cadrul
secţiei SRI Maramureş. A fost semnalat că furniza PUNR informaţii din
interiorul serviciului;
Virgil Faur – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii, reciclat în
SIE sub gradul de colonel;
Filip – Fost ofiţer de securitate, Cl-st la comandamentul Armatei din
Cluj. Recuperat de SRI, sub gradul de colonel;
Florea – Fost ofiţer de securitate. În SRI, sub gradul de maior, a fost şef
al secţiei SRI din Harghita;
Gheorghe Alexandru Florea – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI
sub gradul de colonel. În 1994 era şeful secretariatului general al SRI;
Ioan Florian – Fost ofiţer de securitate. În 1998 era şeful secţiei SRI din
Buzău. Anterior a condus «Centrul Operativ Zonal din Cluj»;
Nicolae Garofeanu – Fost ofiţer de securitate. Recuperat de SRI, a devenit
primul şef al secţiei din Piteşti. Presa a publicat documente din care rezulta
deconspirarea unor informatori de pe vremuri, precum şi preocupări de poliţie
politică similare celor anterioare momentului decembrie 1989;
Ion Petre Gavrilescu – Ofiţer superior în serviciul de spionaj al fostei
Securităţi. În 2000, prin decret prezidenţial, a fost reactivat în SIE, sub gradul
de general de divizie. Identitatea sa reală a stârnit controverse. Peste un an şi
ceva a fost din nou trecut în rezervă;
Mircea Gheordunescu – Fost profesor de fizică la un liceu din Bucureşti.
Fost informator al Securităţii până în 1989. Ulterior, a intrat în politică şi s-a
alăturat Partidului Naţional Ţărănist Creştin-Democrat. În 1996 a fost numit
director adjunct al Serviciului Român de Informaţii. Din această poziţie,
şantajat de cei care-l cunoşteau trecutul, a favorizat numeroase privatizări
frauduloase ale unor lanţuri de magazine alimentare din Capitală, precum şi a
«Hotelului Bucureşti»;
Dan Gheorghe – Fost ofiţer de securitate. Fost comandant adjunct al
Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă. Participant activ la tentativa de
reprimare a manifestaţiilor care au condus la căderea regimului lui Nicolae
Ceauşescu. În decembrie 1989 – s-a semnalat în presă, în calitate de şef al
dispozitivului de apărare a Aeroportului Internaţional Otopeni, a permis unui
număr de circa 50 de ofiţeri de securitate să dispară în străinătate cu acte
false. După decembrie 1989 a fost numit şef al Brigăzii Antiteroriste a SRL
După un popas la UM 0225, unitatea de informaţii şi contrainformaţii a poliţiei,
care s-a exersat mai mult în domeniul poliţiei politice, a fost pentru scurtă
vreme directorul agenţiei de ştiri «Universul», proprietatea lui Sorin Ovidiu
Vântu, agenţie acuzată că ar fi fost un serviciu de informaţii paralel celor girate
de stat. A revenit în SRI, în calitate de consilier al noului director Radu Timofte.
La 1 noiembrie 2001 a demisionat, dar continuă să se învârtă în cercurile
puterii;
Gheorghe Gherghina – Fost ofiţer de securitate, locţiitor al colonelului
Gheorghe Ardeleanu (fost «Moise Bulă») la conducerea USLA. După reciclarea în
SRI a devenit succesorul lui Ion Botofei la conducerea Asociaţiei foştilor ofiţeri
SRI, de fapt a foştilor ofiţeri de securitate. Asigură legătura dintre securiştii din
conducerea SRI şi cei din rezervă;
Dan Ghibernea – Un personaj cu nume identic a fost, înainte de 1989,
ofiţer acoperit în serviciul de spionaj al Securităţii, acreditat ca funcţionar
internaţional la UNESCO. În prezent, acest Dan Ghibernea, la care ne referim,
este ambasador al României la Londra;
Marius Ghile – Fost ofiţer de securitate, în Direcţia a Il-a de
contrainformaţii economice, specializat în contraspionaj maghiar. În 2000, a
fost numit şeful secţiei SRI din judeţul Sălaj;
Benone Ghinea – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. După
evenimentele, din decembrie 1989, a fost reactivat în Serviciul de Informaţii
Externe, fiind trimis în Africa de Sud, sub acoperirea de ataşat comercial.
Implicân-du-se în nişte afaceri suspecte cu elicoptere Puma şi încasând
comisioane necuvenite, a fost tradus în justiţie şi condamnat cu blândeţea care
se cuvine unui fost securist;
Mihai Ghiţă – Fost ofiţer de securitate. În prezent colonel, şeful secţiei
SRI din Slatina;
Nicolae Goia – Fost ofiţer de securitate. În prezent, membru al conducerii
Serviciului de Informaţii Externe. În februarie 2002 a fost înaintat la gradul de
general de brigadă;
Nicolae Dorel Goron – Fost ofiţer de securitate. În prezent, colonel, şeful
secţiei SRI din Arad;
Grama – Fost ofiţer de contrainformaţii în Securitate. După evenimentele
din decembrie 1989, a fost recuperat de SRI sub gradul de colonel. În scurt
timp, a ajuns şeful biroului personal din cadrul «Diviziunii G» (logistică);
Ilie Anghel Grădinaru – Fost ofiţer de securitate. În SRI a fost promovat
în funcţia de şef sector culte-secte din cadrul secţiei SRI Constanţa, sub gradul
de maior. În primăvara lui 2000, a fost remarcat filând staf-ul PDSR, aflat în
vizită în localitate;
Corneliu Grigoraş – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii,
menţinut în sistem şi după evenimentele din decembrie 1989. În ajunul
alegerilor din 1996, a monitorizat mişcările din sediile CDR, în beneficiul PDSR.
Cu toate acestea, sub preşedinţia lui Emil Constantinescu a fost înaintat la
gradul de general şi numit la conducerea Direcţiei generale de contraspionaj din
cadrul SIE. Atras într-o capcană de doi ziarişti, s-a dovedit a fi un simplu
«prostănac» şi a fost îndepărtat din funcţie;
Eugen Grigorescu – Fost ofiţer de securitate. În structurile SRI a fost
înaintat la gradul de colonel şi, apoi, general de brigadă. Şef al diviziunii de
expertize tehnice, codificat «Diviziunea S»;
Gugiu – Fost colonel de securitate. După înfiinţarea Asociaţiei foştilor
ofiţeri SRI a devenit casierul acesteia;
Nicolae Constantin Haţeganu – Fost ofiţer de securitate. Preşedinte al
consiliului de administraţie al societăţii de asigurări «Astra», cu un rol încă
nelămurit în păgubirea societăţii în favoarea lui Sorin Ovidiu Vântu. Îndepărtat
din funcţie în martie 2001. În prezent, este anchetat;
loan Hâncu – Fost ofiţer de securitate. În SRI, sub gradul de colonel, a
devenit adjunct al şefului secţiei din Cluj. Îndepărtat din funcţie în iulie 1998;
Gheorghe Huidu – Fost ofiţer de securitate, care a avut în supraveghere
Radiodifuziunea română. După decembrie 1989 a fost recuperat de SRI sub
gradul de colonel. În propria locuinţă s-a realizat proiectul revistei extremiste
«Europa», condusă de Ilie Ncacşu, deputat PRM, trecut cu arme şi bagaje la
PSD;
Bujorel Iamandi – Fost ofiţer de securitate. După cooptarea în SRI a fost
înaintat la gradul de general şi promovat în funcţia de şef al Diviziunii de
contrainformaţii, numită acum de protecţie. A fost îndepărtat din funcţie în
urma scandalului «Timofte-KGB»;
Vasile Valeriu Iancu – Fost colonel de Securitate, în prezent prim adjunct
al directorului SRI. La 30 noiembrie 1999 a fost înaintat la gradul de general de
brigadă. Înainte de decembrie 1989 a lucrat în cadrul unităţii de
contrainformaţii externe UM 0195, formată după defectarea generalului Ion
Mihai Pacepa şi în cel al UM 0544 de informaţii externe. După revoluţie, a
devenit primul şef al Diviziunii de contrainformaţii din SRI, apoi şef al Corpului
de control SRL în prezent, este prim adjunct al directorului SRI;
Teodor Ilieş – Fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii. În
prezent, face parte din conducerea SE „Alliancccoop”. În 1995-l996 a fost
contactat de Departamentul înzestrării Armatei, în vederea facilitării unor
exporturi dubioase de armament;
Florian Ioan – Fost ofiţer de securitate, reactivat în Serviciul de protecţie
şi pază al Preşedinţiei, unde a ajuns la gradul de colonel. În 1998 a fost trecut
în rezervă pe motive medicale şi s-a pus la dispoziţia controversatului om de
afaceri Sorin Ovidiu Vântu. În această calitate, a înfiinţat la Corbeanca un
serviciu paramilitar, cu misiuni de filaj, escortă şi chiar răpiri de persoane;
Alexandru Iordache – Fost ofiţer de securitate, specializat în cercetări
penale. La 31 decembrie 1990 a fost trecut în rezervă la cerere din Serviciul
Român de Informaţii. Implicat în operaţiuni de contrabandă cu ţigări aduse din
Cipru, prin care a fraudat statul român de 110 milioane dolari. La 15 iulie
2001 a fost reactivat pentru scurtă vreme în SRL în prezent este consilier
personal în probleme juridice al generalului Torna Zaharia, secretar de stat în
Ministerul de Interne. S-a semnalat că deţine conturi în Elveţia, la «BNP
Schweiz». S-a reţinut că are legături strânse cu persoane influente din mediul
interlop internaţional;
Nicolae Iosub – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii, în prezent,
colonel, şef de secţie în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei;
Virgil Irimia – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub
gradul de colonel. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a devenit
adjunct al şefului secţiei SRI din Botoşani. Destituit din serviciu pentru
implicare în afacerile unor firme dubioase de pe raza judeţului respectiv;
Nicolae Irinoiu – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii,
menţinut în sistem până după alegerile din 1996. A îndeplinit misiuni
informative în SUA şi Turcia. Trecut în rezervă cu gradul de general;
Juverdeanu – Ofiţer al fostei Securităţi, recuperat de SRI sub gradul de
maior. Trecut în rezervă ca urmare a unui şantaj efectuat cu documente
falsificate;
Mihai Lazăr – Fost ofiţer de securitate, la întreprinderea de comerţ
exterior «Dunărea», aflată sub controlul Securităţii. În prezent, director general
al SE «Grivco International» SA;
Pavel Lăscut – înainte de 1989 a fost ofiţer în cadrul Centrului de
Informaţii Externe, şef de birou în serviciul Franţa-Benelux-SpaniaPortugalia
din «Divizia Europa». A acţionat şi în străinătate, sub acoperirea de
reprezentant comercial, în Spania şi Portugalia. Sub regimul Constantinescu a
devenit adjunct al directorului general al vămilor;
Tudor Lică – Fost ofiţer de securitate. În vara lui 2000 a devenit şeful
sectorului servicii paralele de informaţii din «Diviziunea A» a Serviciului Român
de Informaţii;
Dan Lungu – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989 a fost
încadrat în secţia SRI din Buzău, sub gradul de căpitan. S-a făcut cunoscut
prin faptul că a încercat să racoleze o ziaristă de la cotidianul local «Opinia»;
Vasile Lupu – Fost ofiţer de securitate în cadrul UM 0110. În mod eronat,
această unitate a fost considerată o structură menită să combată agenţii KGB
din România (aici, fară reţinere, autorii acestui material încearcă să măsluiască
adevărul, scoţându-l basma curată pe cei dovediţi ca trădători şi agenţi ai KGB,
cum ar fi persoanele ce făceau parte din «Grupul Corbu» – n.a.). În realitate,
unitatea fabrica argumente în temeiul cărora cei ce intrau în dizgraţia lui
Nicolae Ceauşescu erau acuzaţi de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice,
tehnică destinată să dezinformeze opinia publică, sensibilă la orice ameninţare
rusească. După evenimentele din decembrie 1989, a fost cooptat în structurile
SRI, ajungând în scurt timp, mai exact la 27 martie 1994, şef al Diviziunii de
contraspionaj. În două legislaturi, a fost prim-adjunct al directorului SRI, sub
mandatele lui Virgil Măgureanu şi Costin Georgcscu. În tot acest timp, a depus
eforturi considerabile pentru întărirea influenţei foştilor ofiţeri de securitate în
toate domeniile vieţii politice, economice şi sociale. La 30 noiembrie 1999 a fost
înaintat la gradul de general de corp de armată. Mult mai devreme, presa a
semnalat că avansările lui succesive s-au datorat influenţei celor pe care îi
urmărise cândva, cei mai mulţi dintre ei persoane importante în stat. Incapabil
să se dezbare de metodele fostei UM 0110, a fost implicat în lansarea în public a
informaţiei false conform căreia Radu Timofte, viitorul director al SRI, ar fi fost
racolat de KGB. A fost trecut în rezervă, sub gradul de general de corp de
armată;
Victor Marcu – General în rezervă. Cadru activ al fostei Securităţi, şef de
sector în cadrul fostului Centru de Informaţii Externe, responsabil cu
problemele emigraţiei române, transferat apoi în Serviciul Român de Informaţii.
O scurtă perioadă de timp a fost prim-adjunct al directorului Virgil Măgureanu.
Intrând în conflict cu acesta, Victor Marcu a fost îndepărtat din funcţie şi din
SRI, în 1995, pentru legături de afaceri cu mafia arabă. In palmaresul său se
înscrie coordonarea ocultă a afacerilor dubioase ale firmei SE «Macons & Co»
SA, înregistrată în Belgia, al cărei principal acţionar era fiica sa, Anca Steliana
Marcu. Totuşi, a rămas om de casă al Palatului Cotroceni. La un moment dat,
sprijinit de forţe obscure, a reuşit să înfiinţeze un punct de vamă în zona
centrală a Bucureştilor, urmând să-l administreze împreună cu acoliţii lui.
Când presa a semnalat malversaţiunea, punctul de vamă a dispărut, pur şi
simplu, ca şi cum nu ar fi fost. După alegerile din noiembrie 2000, Victor
Marcu a devenit adjunct al ministrului privatizării, cu rang de subsecretar de
stat. Prudent, şi-a înaintat demisia cu puţin timp înaintea izbucnirii
scandalului din jurul lui Sorin Ovidiu Vântu şi a fraudării societăţii de
asigurări «Astra»;
Marian Matei – Fost ofiţer de securitate, la serviciul de contrainformaţii
al Academiei Militare. Căsătorit cu nepoata fostului lider comunist Ion Dincă.
În decembrie 1989 a fost surprins înarmat în sediul CE al PCR, sub gradul de
locotenent colonel, între cei destinaţi să-l apere pe fostul dictator. La 24 martie
1990 a fost angajat în SRI, prin diligentele lui Mihai Stan. În scurtă vreme a
ajuns general de brigadă;
Dumitru Mazilu – Fost ofiţer de securitate, fost comandant al Şcolii de
securitate de la Băneasa, între anii 1965-l967. A fost destituit ca urmare a
tentativei de a falsifica nişte documente referitoare la un accident rutier şi a fost
repliat în diplomaţie. A jucat şi rolul de disident, iar imediat după decembrie
1989 a apărut pe scena politică în postura de vicepreşedinte al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale. Într-una din zilele tulburi din ianuarie 1990, s-a
urcat pe un tanc şi a strigat ceea ce n-au strigat niciodată civilii ieşiţi în stradă:
„Moarte securiştilor!” După ce s-a angajat în ceva ce părea să fie o lovitură de
stat, a dispărut în Elveţia şi a reapărut la Bucureşti mai târziu, când lumea
deja îl uitase. În prezent, este vicepreşedinte al unei comisii a Naţiunilor Unite;
Virgil Măgureanu – Primul şef al Serviciului Român de Informaţii,
înfiinţat oficial în martie 1990, care a început să se structureze din primele zile
ale aceluiaşi an. În aprilie 1992, ziaristul Ioan Itu i-a publicat dosarul de fost
ofiţer al serviciului de sinteze din cadrul Direcţiei de Informaţii Externe a
Securităţii. În decembrie 1995, Virgil Măgureanu însuşi şi-a publicat dosarul
de informator al Securităţii, fiind probabil avertizat că se pregătea să facă
acelaşi lucru o publicaţie centrală;
Vasile Măierean – Fost colonel de securitate, cu preocupări pe linia artă-
cultură. În prezent este încadrat în SIE. La 30 noiembrie 1999 a fost înaintat la
gradul de general de brigadă;
Vasile Mălureanu – Colonel în structurile fostei Securităţi. General în
structurile actualului Serviciu Român de Informaţii;
Vlad Mărgineanu – Fost ofiţer de securitate, fost şef al secţiei SRI din
Braşov. S-a numărat printre fondatorii Băncii Române de Scont, falimentată
deliberat în 2002, după dispariţia din conturi a 17 milioane de dolari din
patrimoniul societăţii de asigurări «Astra»;
Ştefan Mâşu – Fost ofiţer superior de securitate. După evenimentele din
decembrie 1989, a fost pentru scurtă vreme adjunct al şefului secţiei SRI din
Prahova, apoi s-a lansat în afaceri. Între altele, a fost unul din acţionarii firme
SE «Macons & Co» SA, înregistrată în Belgia;
Mecu – Ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI, unde a fost
înaintat la gradul de general. Comandant al bazei SRI de la Bran;
Teodor Meleşcanu – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răccanu, recent
decorat de preşedintele Ion Iliescu, înainte de 1989 a fost ofiţer de securitate,
sub acoperire de diplomat. După revoluţie, a fost numit ministru de externe,
înfiinţând ulterior partidul Alianţa pentru România, pe care l-a condus la un
dezastru total. A candidat la Preşedinţie, pierzând tară drept de apel;
Ilie Merce – Fost colonel de securitate. Şeful sectorului artă-cultură din
cadrul «Direcţiei I» a fostei Securităţi. În anii 1985- 1986 a condus
compartimentul «Eterul», destinat să combată posturile de radio străine care
emiteau în limba română. Ulterior, a fost numit şef al Securităţii din judeţul
Buzău. După decembrie 1989, a rămas în Serviciul Român de Informaţii, fiind
îndepărtat din serviciu datorită unor numeroase malversaţiuni şi sabotajului
deschis la adresa conducerii instituţiei. Trecut în rezervă, s-a alăturat
Partidului România Mare, în care a parvenit până la rangul de prim-
vicepreşedinte. La alegerile din noiembrie 2000 a candidat pe listele acestui
partid şi a fost ales deputat. Ulterior s-a dezvăluit că fusese implicat în acţiuni
de poliţie politică şi în prezent se află în proces cu una din victimele acţiunilor
sale;
Sever Meşca – Fost ofiţer de securitate, în serviciul de spionaj, cu
misiuni îndeplinite în Italia şi Marea Britanie. În prezent, după ce a fost un
membru marcant al Partidului România Mare, pe listele căruia a fost ales
membru al Parlamentului, a trecut în tabăra PSD, polemizând cu fostul său şef
de partid, Corneliu Vădim Tudor;
Iosif Mircea Miclea – Fost ofiţer de securitate, în prezent locotenent
colonel, şeful secţiei SRI Maramureş;
Lionel Micu – Fost ofiţer de securitate. După evenimentele din decembrie
1989, a dispărut în străinătate. La începutul lui 1999 a fost expulzat din
Canada, fiind identificat ca «membru al Securităţii Române, complice la mai
multe atrocităţi»;
Mircea Miron – Fost ofiţer de securitate. Recuperat de SRI, a devenit
primul şef al secţiei din Alba Iulia. Un ofiţer din subordinea sa a trimis scrisori
de ameninţare pe adresele unor membri ai opoziţiei;
Victor Mitran – Fost ofiţer de securitate în serviciul de spionaj.
Comportându-se anormal în timpul unui exerciţiu în Iugoslavia, a fost supus
unui control medical şi i s-a depistat un sindrom paranoic, fiind trecut în
rezervă. Imediat după decembrie 1989 a fost reactivat în SRI, dar a provocat
daune de imagine serviciului, ieşind în presă cu o sumă (?!) de afirmaţii total
fanteziste. A scris şi o carte doldora de enormităţi şi continuă să provoace
confuzii în public prin diverse emisiuni de televiziune;
loan Mocan – Fost ofiţer de securitate, în prezent maior, şeful secţiei SRI
Bistriţa-Năsăud;
Cornel Moga – Fost ofiţer de securitate. Sub regimul lui Emil
Constantinescu, a fost numit şef al secţiei SRI din Bihor. Un fost deţinut politic
a divulgat presei faptul că acesta a făcut poliţie politică înainte de 1989,l-a
percheziţionat şi chiar l-a bătut;
Jean Moldoveanu – Fost ofiţer de securitate, fost comandant al trupelor
de securitate. După evenimentele din decembrie 1989 a fost primul şef al
Poliţiei Române;
Gheorghe Moldovan – Fost colonel de securitate, recuperat de SRL în
prima jumătate a anilor ‘90, a fost numit şef al secţiei SRI Maramureş. Destituit
pentru ascultarea ilegală a telefoanelor unor lideri locali ai UDMR, a pretins că
ar fi executat operaţiunea din ordinul lui Virgil Măgureanu, însă nu a prezentat
nici o probă în acest sens. Condamnat cu suspendarea executării pedepsei;
Ion Alexandru Munteanu – Fost ofiţer de securitate, în cadrul Serviciului
Independent «D» (dezinformare), apoi însărcinat cu supravegherea studenţilor
străini din centrul universitar Bucureşti. Surprins că se încurcase cu aceştia în
diverse afaceri oneroase, a fost degradat, deferit justiţiei şi condamnat la mai
mulţi ani de detenţie. După evenimentele din decembrie 1989, eliberat din
penitenciar, a traversat o serie de promovări dubioase. În doi ani şi ceva, a fost
înaintat de la gradul de soldat la cel de general şi numit director general al
Arhivelor Statului. Membru marcant al Partidului România Mare. Decedat;
Vasile Munteanu – Suspect de a fi ofiţer acoperit al fostei Securităţi,
calitate în care a fost preluat şi de Serviciul Român de Informaţii. Ca şef al
vămii cargo Otopeni are atribuţii în a asigura facilităţile solicitate de
transporturile speciale de marfa. Implicat în afacerea de contrabandă «Ţigareta
II»;
Constantin Muraru – Fost ofiţer de securitate. În prezent colonel, şef al
secţiei SRI din Suceava;
Ionel Mureşan – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub
gradul de colonel. În 1998, conducea serviciul contrainformativ al secţiei în
care a fost încadrat;
Victor Nacu – Fost ofiţer de securitate, reîncadrat în secţia SRI din
Bacău. Nu demult a fost transferat în centrala de la Bucureşti;
Nicolae Nădejde – Fost colonel în serviciul de spionaj al Securităţii. În
1983 a fost numit reprezentant al DIE într-o firmă fantomă, «Marsue Holding»,
menită să acopere activitatea unor agenţi români din străinătate. Din aceeaşi
poziţie a ieşit la pensie, în 1986. După decembrie 1989, a fost somat să vireze
banii din contul firmei în contul unei SRL şi a refuzat. În 1993, Serviciul de
Informaţii Externe l-a acţionat în justiţie pentru deturnare de fonduri, gestul
ieşind din cutumele spionajului, care obişnuia să-şi spele rufele în familie. În
consecinţă, rămâne şi azi să aflăm ce se ascundea, de fapt, în sparele afacerii
«Marsue»;
Victor Nănescu – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii,
menţinut în sistem până după alegerile din 1996. Trecut în rezervă cu gradul
de general;
Torna Năstase – Fost colonel de securitate, în cadrul Serviciului
Independent „D” (dezinformare). Reactivat pentru o scurtă perioadă în SRI,
fiind apoi trecut în rezervă. A devenit un membru marcant al Partidului
România Mare, poziţie din care a utilizat în viaţa politică informaţii obţinute
când era în activitate. Decedat;
Grigore Neciu – Fost ofiţer de securitate, secretar de partid al
Inspectoratului de Securitate din Cluj. În 1998 era şeful UM 0215 din Cluj;
Aurelian Neferoiu – Fost maior de securitate, locţiitor al şefului
serviciului «V» din USLA. După decembrie 1989, a devenit director general al
Oficiului de stat pentru probleme speciale al guvernului. În 1997 era adjunctul
lui Mircea Gheordunescu la conducerea Agenţiei Naţionale de Control al
Exporturilor Strategice şi de Interzicere a Armamentului Chimic (ANCESIAC);
Mişu Negriţoiu – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat
de preşedintele Ion Iliescu (şi aici se poate observa cum în spatele acestui aşa-
zis material informativ se află unul sau mai multe servicii străine, având în
vedere că se încearcă insistent scoaterea în evidenţă a decorării lui Răceanu –
una din gafele impardonabile ale lui Ion Iliescu, nicidecum a defectării acestuia,
motiv pentru care a şi fost judecat pentru trădare şi condamnat la moarte
înainte de 1989 – n.a.), a fost ofiţer acoperit de securitate. După decembrie
1989, a jucat un rol important în structurile de putere din România;
Andrei Nica – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de
locotenent colonel. În 1994 făcea parte din conducerea «Diviziunii B» de
contraspionaj;
Nicolae M. Nicolae – Fost ofiţer acoperit al Direcţiei de Informaţii Externe,
poziţie din care a fost eliminat după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa.
Fost ministru al comerţului exterior şi ambasador la Washington, sub regimul
lui Nicolae Ceauşescu. În primul guvern postrevoluţionar, a revenit la pupitrul
comerţului exterior românesc;
Constantin Nicolescu – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. În
prezent senator de Argeş, preşedinte al comisiei parlamentare de control al
activităţii Serviciului de Informaţii Externe;
Dumitru Nicuşor – Fost ofiţer de securitate. În cadrul SRI a fost şeful
Centrului Operativ Zonal Dobrogea. În decembrie 1994 a fost înaintat la gradul
de general de brigadă;
Carol Nihţă – Fost ofiţer de securitate. În prezent, locotenent colonel,
şeful secţiei SRI din Reşiţa, judeţul Caras-Severin;
Ogăşanu – Fost ofiţer de securitate, reîncadrat în SRL Sub gradul de
colonel, a condus Centrul Operaţional SRI Ardeal. După trecerea în rezervă, a
devenit director al Filialei «Gelsor» din Oradea. A avut un rol important în
prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii;
Emil Olariu – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub
gradul de colonel. În 1998, lucra în cadrul secţiei SRI Harghita;
Oţelea – Fiul generalului Oţelea de la Clubul Sportiv Steaua. Fost ofiţer
în Direcţia IV-a a Securităţii. În prezent, colonel în cadrul Direcţiei Generale de
Valerică Pamfil – Fost ofiţer de securitate. În SRI a devenit şef de sector
în Brigada Antiteroristă, sub gradul de locotenent colonel. Acuzat de trafic de
influenţă;
Gheorghe Pasc – înainte de 1989 a fost maior de securitate. Ulterior, sub
directoratul lui Virgil Măgureanu, a fost înaintat la gradul de locotenent colonel
şi apoi colonel şi promovat drept şef al «Diviziunii F» din SRI, care stoca
informaţiile în calculatoare şi gestiona arhivele instituţiei, înainte de înfiinţarea
Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi, organism civil
ce ar trebui să fie echivalentul Institutului «Gauck» din Germania, s-a
pensionat medical şi a înfiinţat o firmă particulară de protecţie şi pază. După
înfiinţarea CNSAS, moment survenit în 1999, prin nu se ştie ce combinaţie, a
reuşit să obţină pentru firma sa exclusivitatea asigurării protecţiei şi pazei
Consiliului respectiv. A montat în sediul CNSAS diverse instalaţii specializate,
între care se presupune că ar fi şi numeroase microfoane controlate din
exterior. Astfel, cei ce ar trebui să studieze comportamentul fostei Securităţi au
rămas tot la mâna Securităţii, toate mişcările lor aflându-se sub control;
Petre Pavel – Fost ofiţer de securitate, preluat în structurile SRI sub
gradul de colonel. După trecerea în rezervă, a mijlocit fabricarea în
laboratoarele «Diviziunii S» a unui fals angajament de colaborator al Securităţii,
în dauna senatorului Corneliu Vădim Tudor şi în beneficiul ziarului «Ziua»;
George Constantin Păunescu – Fost ofiţer acoperit de securitate, calitate
în care, înainte de 1989, a condus Agenţia economică românească de la Milano.
A avut şi probabil mai are interdicţie de a intra în Italia. Serviciile speciale din
Italia ştiu mai multe despre el decât pretinde că ştie SRL Operaţiile din Italia şi
le rezolvă printr-o filială din cantonul elveţian Ticino. În 1996, când a fost
supus unor cercetări penale, a dispărut iniţial în Elveţia, sub pretextul unui
tratament medical. Apoi s-a stabilit temporar în SUA. Din această poziţie, a
sponsorizat mai multe călătorii ale lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase peste
Ocean, prin intermediul societăţii de lobby «Eurasia Group», cu capital
majoritar rusesc;
Petru Pele – Fost ofiţer de securitate. În SRI a devenit şef al secţiei din
Timişoara. Intrat în conflict cu Virgil Măgureanu, a făcut public dosarul
acestuia de colaborator al Securităţii locale. Scos din sistem, s-a dedicat
afacerilor;
Cornel Pentelie – Fost ofiţer de securitate, ajuns ulterior maior în
structurile SRL Numele lui veritabil are iniţialele D. M. şi lucra în subordinea
generalului Dumitru Bădescu, şeful Diviziunii de contrainformaţii economice.
Prezent în dispozitivul care a realizat operaţiunea de contrabandă «Ţigareta II»,
identificat ca atare după înregistrările video de pe aeroport;
Corneliu Petre – Fost ofiţer de securitate în cadrul Direcţiei a IlI-a de
contraspionaj. După decembrie 1989 a fost trecut în rezervă, implicându-se
apoi în diverse afaceri cu personaje din anturajul firmei ruseşti «Lukoil»;
Stelian Pintilie – Fost general de securitate, numit ministru al poştelor şi
telecomunicaţiilor în primul guvern format după decembrie 1989. În prezent
derulează diverse afaceri, tot în domeniul telecomunicaţiilor, împreună cu
generalul Tudor Tănase, şeful STS. Între altele, a fost şi consilier al firmei
«Ericsson», protagonistă a scandalului sistemului de transmisiuni al armatei
române;
Ion Pintă – Fost ofiţer de securitate. Primul şef al secţiei SRI Gorj, sub
gradul de colonel. A participat la mineriada din iunie 1990, dirijând afluxul
minerilor la Bucureşti. Ulterior, a fost cooptat în centrala SRI de la Bucureşti.
În aceeaşi poziţie se afla şi în mai 2001, deşi era cercetat de justiţie pentru
subminarea puterii de stat;
Radu Podgoreanu – Ginere de general de securitate. În prezent,
preşedinte al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor;
Gabriel Polmolea – Fost ofiţer de securitate la Braşov. Preluat de SRI, a
fost iniţial adjunct al şefului secţiei SRI Dolj. După destituirea şefului său, a
fost numit la conducerea secţiei, în iunie 1994, la recomandarea adjunctului
SRI, a devenit şeful Centrului Operativ Zonal Oltenia;
Dumitru Pop – Fost ofiţer de securitate. În SRI, sub gradul de colonel, a
devenit adjunct al şefului secţiei din Cluj. Îndepărtat din funcţie în iulie 1998;
Viorel Pop – Fost ofiţer de securitate, reciclat în SRI sub gradul de
locotenent colonel. Subaltern al lui Gheorghe Moldovan în cadrul Secţiei SRI
Maramureş. A fost semnalat că furniza PUNR informaţii din interiorul
serviciului;
Ioan Popa – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii, reciclat în
SIE sub gradul de colonel. O vreme a condus Direcţia de analiză şi sinteză;
Doru Popescu – Fost ofiţer de securitate. După evenimentele din
decembrie 1989 a dispărut în străinătate. La începutul lui 1999 a fost expulzat
din Canada, fiind identificat ca „membru al Securităţii Române, complice la mai
multe atrocităţi”;
Ion Popescu – Fost colonel de securitate. In cadrul rezidenţei de spionaj
de la Paris, a avut misiunea să-l compromită pe preotul Vasile Boldeanu şi să
transfere Biserica Ortodoxă Română din capitala Franţei sub jurisdicţia
Patriarhiei de la Bucureşti. Misiunea a eşuat. Rechemat în ţară, a rămas ofiţer
sub acoperire, fiind numit şef al Departamentului Cultelor. După decembrie
1989, cu sprijinul unor înalte feţe bisericeşti cu care probabil colaborase, a
înfiinţat «Banca Internaţională a Religiilor». Sponsorizările dubioase,
gestionarea incorectă a fondurilor au determinat, în cele din urmă, falimentul
răsunător al acestei bănci. In acest faliment au fost implicaţi şi alţi ofiţeri de
securitate, legaţi de actualul partid de guvernământ;
Poporoagă – Fost ofiţer inferior de securitate, recuperat de SRI în
Diviziunea de filaj. Căzut în capcană cu prilejul afacerii «Terasa Anda»;
Alexandru Constantin Postelnicu – Fost ofiţer de securitate. După
evenimentele din decembrie 1989, sub gradul de colonel, a fost primul şef al
secţiei SRI Dolj. A încercat să racoleze ziarişti ai presei incomode din Crăiova.
Luat în colimatorul presei locale, care a reuşit să-l fotografieze într-o postură
profesională, a fost îndepărtat din funcţie şi, evident, s-a lansat în afaceri;
Ioan Preda – Fost ofiţer de securitate. In SRI, sub gradul de colonel, a
devenit şef al secţiei din Constanţa;
Ristea Priboi – Fost colonel de securitate. Cadru activ al UM 0199,
subdiviziune a serviciului de spionaj care se ocupa de spaţiul european. Din
mai 1988, a fost transferat la UM 0225, altă subdiviziune a spionajului,
angajată în infiltrarea emigraţiei române din Europa şi în combaterea posturilor
de radio străine care emiteau în limba română. Foşti ofiţeri de securitate afirmă
că, înainte de 1989,l-a pregătit pe Adrian Năstase, actualul prim ministru al
României, pentru a-l plasa sub acoperire în Occident. Operaţiunea urma să se
desfăşoare în 1990, însă Revoluţia din decembrie 1989 a condus la anularea
proiectului. Ulterior, Ristea Priboi a devenit consilier al lui Adrian Năstase şi se
afirmă că l-ar avea cu ceva la mână pe prim ministru. După alegerile din
noiembrie 2000, Ristea Priboi a devenit deputat şi, la formarea noului
Parlament, Adrian Năstase a încercat să-l impună ca şef al comisiei
parlamentare care controlează activităţile Serviciului de Informaţii Externe.
Afacerea a eşuat, ca urmare a intervenţiei în forţă a presei, care reuşise să afle
câte ceva despre trecutul lui Ristea Priboi şi acesta a rămas doar consilier al lui
Adrian Năstase, poziţie din care facilitează pătrunderea altor foşti ofiţeri de
securitate în structura partidului de guvernământ şi, implicit, în aparatul de
stat. în decembrie 2000, Ristea Priboi a fost impus ca membru al consiliului de
administraţie al SIF «Oltenia», ceea ce îi permite să controleze activităţile
economice ale unui important district al ţării, în colaborare cu un alt fost ofiţer
de securitate, Dinuţ Staicu (lipsa unui suport documentat al informaţiilor
inserate, pe Staicu îl cheamă în realitate Dinei şi a fost angajat al Miliţiei,
reflectă modul tendenţios al diversiunii, realizate în laboratoarele unuia sau
mai multor servicii secrete străine – n.a.). Recent, un grup de foşti ofiţeri de
securitate a înaintat redacţiilor presei centrale, unor partide şi instituţii o
scrisoare din care rezultă că Ristea Priboi este detestat şi de foştii săi camarazi
de arme. În această scrisoare, personajul este apelat cu tovărăşescul «Porcule!»
Câte ceva despre cum îi lucrează Ristea Priboi pe adversarii politici ai
actualului prim ministru mai ştim şi noi. Este inexplicabil cum un om cult, cu
studii făcute normal, cu masterate şi doctorate, călătorit în străinătatea
occidentală şi vorbitor de limbi străine poate suporta în apropierea sa un
asemenea consilier;
Dumitru Prichici – Fost ofiţer în departamentele tehnice ale
Departamentului Securităţii Statului. După decembrie 1989, ca asociat al
firmei «Zenith Trading Consult», a fabricat şi comercializat clandestin instalaţii
pentru ascultarea convorbirilor telefonice. În aceste activităţi l-a atras şi pe fiul
său, Codruţ Prichici. În toamna lui 1997, după ce s-a exhibat la un post de
televiziune, a fost trimis în judecată, pentru încălcarea Legii Siguranţei
Naţionale;
Florin Radu – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub grad de
maior. După trecerea în rezervă, s-a lansat în afaceri, în 1997 era anchetat
pentru neachitarea unor credite bancare. În 1998, Partidul Democrat l-a
propus pentru funcţia de şef al Gărzii Financiare din Buzău;
Nicolae Radu – Fost ofiţer de securitate. Cooptat în SRI, sub gradul de
colonel, a condus secţia din Galaţi. În primăvara lui 1994 a fost transferat la
Bucureşti şi avansat în funcţie şi grad;
Niculae Radu – Fost ofiţer de securitate, reciclat în SRI şi numit şef al
serviciului de contraspionaj al secţiei SRI Botoşani. Destituit din serviciu
pentru implicare în afacerile unor firme dubioase de pe raza judeţului respectiv;
Ion Raita – Fost maior de securitate, recuperat de SRI şi numit, la
începutul lui 1990, şef al biroului SRI din Sinaia. A fost trecut în rezervă în
urma protestelor celor anchetaţi de el anterior momentului decembrie 1989. În
1992, a candidat ca independent pentru funcţia de primar al Sinaiei;
Ştefan Ramfu – Fost colonel de securitate, încadrat în Serviciul
Independent de Dezinformare. Între altele, lansa în străinătate versiuni
fabricate, conform cărora unii disidenţi care nu mai puteau fi reţinuţi în ţară ar
fi fost agenţi ai Securităţii. Unul dintre cei ce au suportat acest tratament
ignobil a fost matematicianul Mihai Botez. În prezent, predă cursuri de
specialitate la Institutul Naţional de Informaţii;
Gheorghe Raţiu – Fost colonel de securitate, fost şef al Direcţiei I de
informaţii interne a Securităţii în 1986-l989. Imediat după Revoluţia din ‘89, a
dispărut din România în Germania Occidentală şi a revenit în ţară din China,
după ce s-au mai liniştit lucrurile. În prezent, este unul dintre principalii
consilieri ai omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu;
Marian Rizea – Fost ofiţer de securitate. Ulterior, a fost cooptat în
structurile SRI şi a condus secţia SRI din judeţul Dâmboviţa;
Aurel Rogojanu – Fost colonel de securitate, fost şef de cabinet al
generalului Iulian Vlad, şeful Direcţiei Securităţii Statului. După ce a ieşit la
pensie din SRI a publicat o carte care justifică acţiunile fostei Securităţi. În
prezent, este consilier al lui Radu Timofte, directorul SRI;
Viorel Roş – Fost ofiţer de securitate, absolvent al şcolii de ofiţeri activi a
Ministerului de Interne de la Băncasa. Încadrat în UM 0279, specializată în
informaţii externe. Din 1979, după ce a trecut în rezervă, a lucrat în justiţie. În
1993 a fost numit preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti;
Constantin Rotaru – Fost colonel de securitate, în prezent general,
adjunct al directorului Serviciului de Informaţii Externe, înainte de decembrie
1989 a fost director adjunct al ICE «Dunărea», funcţie în care s-a menţinut şi în
primii ani ‘90. Ieşind temporar din sistem, a condus trustul de presă «Intact»,
colaborând şi în prezent foarte strâns cu omul de afaceri Dan Voiculcscu, fost
girant al societăţii «Crescent», altă întreprindere a Securităţii, cu sediul în
Cipru. Practic, conform celor semnalate de presă, prin generalul Constantin
Rotaru, SIE administrează şi acordă protecţie unei părţi a firmelor lui Dan
Voiculescu;
Cornel Rudăreanu – Fost colonel de Securitate. În prezent consilier al
omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu;
Vaier Rus – Fost şef al Securităţii din Turda, specialist în probleme de
iredentism. Preluat în structurile SRI, sub gradul de colonel, ca specialist în
problemele minorităţilor. În 1998 era şeful structurii SPP din Transilvania;
Ruşan – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub gradul
de colonel. Înainte de decembrie 1989 a lucrat mână în mână cu generalul
Vasile Lupu, care l-a tras după el. La mijlocul anilor ‘90, colonelul Ruşan a fost
numit şef al Diviziunii de filaj;
ion Rusu – Alias «Ion Prigoreanu». Fost maior de securitate, profesor de
franceză la Şcoala de ofiţeri activi a Ministerului de Interne de la Băneasa. În
anii anteriori momentului decembrie 1989 lucra sub acoperire, ca salariat al
agenţiei «Agerpres». Imediat după decembrie 1989, a devenit secretar general
(de redacţie – n.a.) al revistei «Zigzag» (seria Ion Cristoiu). În prezent, este
profesor de franceză la un liceu bucureştean, după ce şi-a trecut doctoratul cu
articole scrise de alţii;
Vasile Rusu – Fost ofiţer superior în serviciul de spionaj al Securităţii.
După decembrie 1989 şi-a continuat activitatea în cadrul SIE, pentru ca, în
martie 1998, după ce a fost înaintat la gradul de general de brigadă, să fie
trecut în rezervă;
Ion Savonea – Fost locotenent major de securitate în Sinaia. În primele
luni ale lui 1990 a fost implicat în violarea sigiliilor arhivei Securităţii locale;
Ion Săbăreanu – Fost ofiţer de securitate. În SRI a devenit adjunct al
şefului Brigăzii Antiteroriste, sub gradul de locotenent colonel. Acuzat de trafic
de influenţă;
Cornel Sătmăreanu – Fost ofiţer în direcţiile de contraspionaj şi de
contrainformaţii militare (III şi, respectiv IV) ale Securităţii. Trecut în rezervă în
1991. Dar menţinut în structuri paralele celor active. În 1999, a fost propulsat
ca martor al apărării în procesul intentat de preşedintele Emil Constantinescu
lui Andrei Zeno, care îl acuzase pe şeful statului că ar fi fost agent al unei
puteri străine;
Vasile Secăreş – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent decorat
de preşedintele Ion Iliescu (obsedantă această afirmaţie – n.a.), înainte de 1989
a fost ofiţer acoperit de securitate. Fost cadru didactic la Academia «Ştefan
Gheorghiu». După revoluţie, a devenit un membru marcant al grupului novator
«Un viitor pentru România». În prezent, este rector al Academiei de ştiinţe
politice şi administrative, tot un fel de „Ştefan Gheorghiu”, cu altă pălărie;
Constantin Silinescu – Fost colonel de securitate, ofiţer operativ în
străinătate în perioada 1974- 1984 şi şef de direcţie în serviciul de spionaj
comunist. După decembrie 1989 a fost menţinut în sistem, fiind înaintat la
gradul de general şi promovat drept adjunct al directorului Serviciului de
Informaţii Externe. A colaborat cu generalul Florentin Popa, în operaţiuni de
trafic de armament. În urma unui conflict cu generalul Ioan Talpeş, directorul
SIE, a fost trecut în rezervă. După alegerile din noiembrie 2000, a devenit
consilier al lui Adrian Năstase, poziţie în care se menţine şi astăzi;
Ion Tomiţă Sima – Fost ofiţer de securitate. Colonel dr. ing. În cadrul
Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. La 30 noiembrie 1999, a fost înaintat la
gradul de general de brigadă;
Tiberiu Simon – Fost ofiţer de securitate. În prezent locotenent colonel,
şef al secţiei SRI din Bacău;
Ovidiu Soare – Fost ofiţer de securitate, în cadrul Direcţiei a V-a, menită
să asigure paza şi protecţia vârfurilor ierarhiei comuniste. A asigurat protecţia
şi paza lui Nicu Ceauşescu şi, apoi, a Alexandrinei Găinuşe. Pe parcursul
evenimentelor din decembrie 1989 s-a ascuns la Circa 1 Miliţie. În prezent, este
şeful Diviziunii «A» din SRI;
Vlad Soare – Fost ofiţer acoperit de securitate în cadrul Băncii Române
de Comerţ Exterior, la devalizarea căreia a contribuit după decembrie 1989. În
prezent, preşedinte al Grupului financiar «Gelsor», proprietatea omului de
afaceri Sorin Ovidiu Vântu;
Sobolu – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. În prezent, colonel,
şef de secţie în Direcţia Generală de Informaţii a Armatei;
George Sotir – Fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii, în prezent,
colonel, şeful serviciului forţe aeriene din cadrul Direcţiei Generale de
Ilie Şuba – Fost ofiţer al Securităţii Municipiului Bucureşti, profilat în
problemele tineretului şi studenţilor. După evenimentele din decembrie 1989 s-
a dat la fund, revenind la suprafaţă în aprilie 1990, ca ofiţer SRL A condus
brigada antiteroristă şi a fost consilier al comisiei parlamentare a lui Sergiu
Nicolaescu, pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. În 1997 a
trecut în rezervă. Ulterior, a devenit şeful Departamentului protocol şi protecţie
personal de la «World Trade Center» din Bucureşti;
Dinuţ (corect Dinei – n.a.) Staicu – Fost ofiţer de securitate în
inspectoratul de resort din judeţul Dolj (a lucrat în Miliţie, deci conotaţia Staicu
– Securitate este falsă – n.a.). După decembrie 1989, spre a i se pierde urma, a
dezvoltat diverse afaceri nu prea curate în judeţul Hunedoara, profitând de
statutul acestuia de zonă defavorizată. Când apele s-au mai liniştit, a revenit la
Craiova. A avut o contribuţie importantă la falimentarea Băncii Internaţionale a
Religiilor. În prezent, controlează prin interpuşi Societatea de Investiţii
Financiare Oltenia. Este strâns legat de omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu şi
de Ristea Priboi, consilierul lui Adrian Năstase;
Laurenţiu Stamatescu – Fost maior de securitate în serviciul de
contrainformaţii din judeţul Covasna. In timpul evenimentelor din decembrie
1989, a fost implicat în împuşcarea mortală a subinginerului Gheorghe Şuiu.
Ulterior, cooptat în Serviciul Român de Informaţii, a ajuns la gradul de colonel
şi la funcţia de şef al secţiei SRI din Covasna;
Gelu Stan – Fost ofiţer de securitate, în probleme de culte, în 1998 era
secretarul organizaţiei din Cluj a Partidului Naţional Român, prezidat de Virgil
Măgureanu;
Mihai Stan – Fost colonel de securitate în cadrul Serviciului Independent
de Dezinformare. După decembrie 1989 a devenit adjunct al directorului SRI
Virgil Măgureanu, fiind înaintat la gradul de general. Înlăturat din funcţie în
urma afacerii Berevoieşti, constând în proasta gestionare a transportului unor
documente ale fostei Securităţi, a fost numit şef al Direcţiei Relaţii
Internaţionale din Fondul Proprietăţii Private. Curând, a devenit şeful Centrului
de Documentare Operativă al Serviciului de Potecţie şi Pază. A fost din nou
înlăturat din serviciu, pe fondul scandalului provocat de operaţiunea de
contrabandă de stat «Ţigareta II». În prezent, nici mai mult şi nici mai puţin,
este director general al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din
România;
Ion Stănescu – Fost ofiţer de securitate, în prezent locotenent colonel,
şeful secţiei SRI din Ploieşti;
Ion Stoica – Fost colonel de securitate. Înainte de 1989, a lucrat în
cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti. După 1989, a fost reintegrat în SRI
şi, pentru a i se pierde urma, a fost transferat în funcţia de şef al secţiei SRI din
judeţul Dâmboviţa. După ce s-au mai liniştit lucrurile, a fost rechemat la
Bucureşti şi, odată cu înlocuirea lui Virgil Măgureanu, s-a pensionat. A fost
imediat angajat drept consilier al lui Adrian Năstase, al cărui partid se afla
atunci în opoziţie. După alegerile din noiembrie 2000 a rămas în aceeaşi
poziţie. În paralel, a fost şef al serviciului de protecţie internă al Băncii
Internaţionale a Religiilor, falimentată de o bandă de foşti ofiţeri de securitate.
După ce Adrian Năstase a fost numit prim ministru, a fost onorat cu
funcţia de director general adjunct al vămilor româneşti;
Ion Şandru – Fost colonel de securitate, cooptat după 1989 în Serviciul
Român de Informaţii şi trecut în 1997 în rezervă. Contează ca om al lui Mircea
Gheordunescu, unul dintre adjuncţii SRI. După trecerea în rezervă, a devenit
şeful oficiului juridic al Băncii Internaţionale a Religiilor, înfiinţată şi prezidată
de un alt fost colonel de securitate, Ion Popescu. Economiile depunătorilor au
fost irosite şi, în 2000, BIR a dat faliment. Ulterior, în numele lui Mircea
Gheordunescu, s-a implicat în privatizarea «Hotelului Bucureşti», defavorizând
numeroşi investitori corecţi în avantajul unei veritabile mafii de escroci
financiari. Ulterior, a devenit consilier juridic şi secretar AGA la SE «Bucureşti-
Turism» SA;
Constantin Şerban – Fost ofiţer de securitate, provenit de la UM 0110,
preluat apoi în structurile SRI. Fost şef al secţiei din Târgu Mureş, până în
primăvara lui 1998, când a fost trecut în rezervă, sub gradul de colonel.
Reactivat în iulie 1998, a fost numit şef al secţiei SRI din Cluj;
Bebe Şerbănescu – Fost ofiţer de securitate, reîncadrat în SRI. Finul lui
Dinei Staicu. După ce a renunţat la serviciu, a adus din străinătate
echipamente de ascultare şi înregistrare, folosite în combinaţiile dubioase ale
naşului său din Craiova;
Ion Şerbănoiu – Fost ofiţer superior de securitate, general, şef al
Inspectoratului de securitate din Cluj. După evenimentele din decembrie 1989,
a condus sistemul de protecţie şi pază al Băncii «Dacia Felix», care a fost în
scurtă vreme prăbuşită în faliment;
Alexandru Şomlea – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub
gradul de colonel. După trecerea în rezervă, a devenit copatronul unei firme din
Centrul Civic;
Marian Ştefan – Fost ofiţer de securitate. În prezent, colonel, şef al secţiei
SRI din Timişoara;
Ion Manole Ştefănuţ – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI. La 30
noiembrie 1999, a fost înaintat la gradul de general de brigadă;
Ion Ştirbu – Fost ofiţer de securitate. Înainte de decembrie 1989, s-a
numărat printre cei ce asigurau paza lui Nicolae Ceauşescu. Trecut în rezervă
cu gradul de locotenent colonel, a devenit director adjunct al vămii din Galaţi.
În primăvara lui 1994 a fost rechemat din rezervă, pentru a fi încadrat în
funcţia de şef al secţiei SRI din Galaţi;
Tudor Tănase – în 1976-l978 a fost ofiţer în cadrul Direcţiei de Informaţii
Externe. În perioada 1978-l989, a lucrat în cadrul Unităţii Speciale «R», din
Departamentul Securităţii Statului. În 1993, a fost recuperat de guvernul lui
Nicolae Văcăroiu şi reîncadrat în Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. S-a
implicat în numeroase afaceri particulare, bazate pe fonduri obscure, împreună
cu fostul general de securitate Stelian Pintilie. În mai 2001, deşi participările
sale la firme cu profil similar nu erau lichidate, a fost numit şef al Serviciului
de Telecomunicaţii Speciale, cu gradul de general. Actualul guvern nu a luat în
consideraţie semnalele de alarmă ale presei;
Alexandru Tănăsescu – General de securitate, trecut în rezervă în 1999.
Cadru activ al fostei Direcţii de Informaţii Externe, pentru care a îndeplinit mai
multe misiuni în străinătate, cu precădere în SUA. După decembrie 1989, a
rămas încadrat în Serviciul de Informaţii Externe, parvenind până la funcţia de
prim adjunct al directorului acestuia. Obiect al unor frecvente campanii de
presă, a fost îndepărtat din serviciul de spionaj în cursul anului 2000. Ulterior,
a devenit consilier al directorului trustului de construcţii „Aedificia Carpaţi”.
Acest trust construise actualul sediu al SIE de la Băneasa şi directorul lui,
Petre Badea, era îndatorat lui Alexandru Tănăsescu, fiind favorizat de acesta la
licitaţie. Remarcăm faptul că trustul de construcţii „Aedificia Carpaţi”, prin
intermediul unor alţi ofiţeri din fosta Securitate, a beneficiat şi beneficiază de
comenzi importante din partea statului: Biblioteca Naţională, consolidarea
Palatului Telefoanelor, sediul Sistemului de Telecomunicaţii Speciale, refacerea
Palatului Regal etc. Toţi au supt de la Petre Badea, până când l-au adus în
pragul falimentului;
Ion Tănăsoiu – Fost ofiţer acoperit de securitate, care a acţionat cu
prioritate în spaţiul Bénélux. Prin odraslele sale, Oana şi Nineta, a fost implicat
în afacerile dubioase ale firmei SE „Macons & Co” SA, înregistrată în Belgia;
Răzvan Temeşan – Fost ofiţer acoperit de securitate în cadrul Băncii
Române de Comerţ Exterior. După decembrie 1989, a devenit directorul ei,
funcţie în care s-a menţinut până când a falimentat-o. Deşi a fost chemat în
justiţie, fiind şi reţinut preventiv, a reuşit să scape cu faţa relativ curată. În
prezent, se constată că e implicat profund în afacerile lui Sorin Ovidiu Vântu,
în calitate de consilier al contestatei Bănci Române de Scont;
Teodor – Fost ofiţer în cadrul Direcţiei a IV-a a Securităţii, în prezent,
colonel, locţiitor de şef de secţie în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a
Armatei;
Aurel Teodorescu – Fost ofiţer de securitate din Bucureşti. După
decembrie 1989, a devenit comisar în Garda Financiară, şef de departament la
Primăria Capitalei, apoi director adjunct al Direcţiei Generale a Vămilor. A fost
remarcat de presă deoarece favoriza importuri dubioase de ţigări;
Teslovan – Fost ofiţer de securitate, recuperat de SRI sub gradul de
colonel. În 1998, lucra în cadrul secţiei SRI din Harghita;
Tinea – Fost ofiţer superior de securitate. Recuperat de SRI, a condus
Centrul Operativ Zonal de la Oradea;
Tinea – Fost ofiţer inferior de securitate, recuperat de SRI în Diviziunea
de filaj. Căzut în capcană cu prilejul afacerii «Terasa Anda»;
Gheorghe Tinea – Conform afirmaţiilor lui Mircea Răceanu, recent
decorat de preşedintele Ion Iliescu (!), a fost ofiţer de securitate care a lucrat
sub acoperirea Ministerului de Externe. La începutul anilor ‘80, i-a fost refuzată
viza de intrare în SUA. În 1994 a fost desemnat ministru al apărării. Ulterior s-
a înscris în ApR, formaţiunea politică falimentară a lui Teodor Meleşcanu. În
prezent este ambasador la Praga;
Radu Tinu – Fost maior de securitate, adjunct al Securităţii judeţului
Timiş, responsabil al compartimentelor de contraspionaj şi dezinformare.
Arestat în decembrie 1989 şi anchetat în «Lotul Timişoara». După doi ani şi ceva
a fost eliberat din detenţie, din lipsă de probe. Împreună cu Valentin Ciucă, a
fondat societatea „Tival Impex” SRL, care a prosperat în timpul embargoului
impus Iugoslaviei. Deşi a declarat că nu ar dori revenirea la comunism, toate
intervenţiile lui publicistice excelează în elogiul fostei Securităţi;
Maria Tiriboi – Fost ofiţer de securitate, care avea în supraveghere
Institutul de Cercetări şi Proiectări Tehnologice în transporturi. În 1992, a
reapărut în instituţie, de data aceasta ca ofiţer SRI;
Gheorghe Toader – Fost ofiţer în serviciul de spionaj al Securităţii. Sub
directoratul lui Ioan Talpeş, a fost adjunct al şefului SIE. În decembrie 1994, a
fost înaintat la gradul de general de brigadă. Trecut în rezervă la 3 aprilie 2000;
Constantin Torna – Fost ofiţer superior de securitate. Recuperat de SRI,
a fost adjunct al şefului secţiei din Bacău, apoi şeful ei provizoriu, numit ca
atare în ianuarie 1998;
Alexandru Tonescu – Fost ofiţer superior de securitate. În prezent,
general, membru în conducerea centrală a SRI;
Ioan Trifu – Fost ofiţer de securitate. Până în ianuarie 2002 a condus
secţia SRI Bistriţa-Năsăud;
Alin Vivian Tudose – Fost colonel de securitate în Direcţia a Il-a de
contrainformaţii economice. Nu a fost semnalată reciclarea lui în SRI, dar în
toamna lui 1999 a ieşit în presă cu informaţia că Radu Câmpeanu ar fi lucrat
pentru Securitate. Dezinformările de această natură nu sunt propulsate în
public la întâmplare, ci în cadru organizat şi în funcţie de interesele de moment
ale conducerii securiste a SRI;
Romică Ţurcanu – Fost ofiţer de securitate. Imediat după evenimentele
din decembrie 1989, recuperat de SRI sub gradul de colonel, a fost numit şef al
secţiei SRI din Botoşani. Destituit din serviciu ca urmare a implicării sale în
jocul piramidal „Caritas”;
Olimpian Ungherea – Fost ofiţer de securitate, încadrat iniţial în
inspectoratul de la Craiova. Transferat la Bucureşti, a condus revista „Pentru
Patrie” a Ministerului de Interne. Autor de romane poliţiste. După decembrie
1989, a devenit consilier de presă al PDSR şi vicepreşedinte al organizaţiei din
sectorul 3 Bucureşti. În 1997, la un semn din culise, şi-a înaintat zgomotos
demisia, scriind şi o carte în care Ion Iliescu era batjocorit copios;
Marian Ureche – Fost colonel de securitate, fost adjunct al şefului
Direcţiei I de informaţii interne. Implicat în combaterea posturilor de radio care
emiteau în limba română. După ce a ieşit la pensie din SRI, a scris în
colaborare o carte în care erau exaltate virtuţile fostei Securităţi. După alegerile
din noiembrie 2000, a fost numit director al Serviciului Independent de
Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei;
Gavrilă Vălean – Fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe a
Securităţii. În prezent, face parte din conducerea SE «Alliancecoop». În 1995-
1996, a fost contactat de Direcţia înzestrării Armatei, în vederea facilitării unor
exporturi dubioase de armament;
Constantin Vâlceanu – Fost ofiţer de securitate, specializat în exporturi
de armament. În 1997, a devenit adjunct al lui Mircea Gheordunescu la
conducerea Agenţiei Naţionale de Control al -Exporturilor Strategice şi de
Interzicere a Armamentului Chimic (ANCESIAC). Ulterior a devenit director
general al firmei „Pro România Consult”;
Victor Velişcu – Ofiţer de securitate trecut în rezervă după decembrie
1989. În prezent este principalul consilier al şefului SRI, Radu Timofte, fost
ofiţer de grăniceri, fară nici o pricepere în domeniul informaţiilor. În numele lui,
Victor Velişcu leagă şi dezleagă totul în SRI, favorizându-l permanent pe foştii
ofiţeri de securitate, în detrimentul absolvenţilor Institutului Naţional de
Informaţii. Victor Velişcu este cunoscut şi pentru relaţiile sale deosebit de
strânse cu Sorin Ovidiu Vântu, om de afaceri specializat în operaţiuni
frauduloase, cu tentacule întinse în întregul sistem financiar şi bancar
românesc. A şi lucrat pentru acesta, timp de câţiva ani;
Gheorghe Vicol – Fost ofiţer de securitate. În 1998 era şeful biroului SRI
din Oneşti, judeţul Bacău;
Mihai Vidican – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989, a fost
încadrat în SRI, la secţia din Timişoara. După un scandal privind strângerea
unor semnături în favoarea candidaturii lui Viorel Sălăgean la Preşedinţie,
corvoadă la care au contribuit şi secţiile SRI din Ardeal, s-a pensionat;
Tănase Vizitiu – Fost ofiţer de securitatre. După evenimentele din
decembrie 1989, a fost cooptat în Brigada antiteroristă a SRI, în efectivele ei
dislocate la Aeroportul Internaţional Otopeni. În 1992, s-a constatat că livra
informaţii de serviciu revistei «Europa», editată de Ilie Neacşu, până mai ieri
deputat al PRM, sărit ulterior în barca PSD;
Dan Vladu – Fost ofiţer de securitate. În SRI a devenit şeful sectorului
contraspionaj din cadrul secţiei din Constanţa, în primăvara lui 2000, a fost
remarcat filând stafful PDSR, aflat în vizită în localitate;
Teodor Vlaicu – Fost ofiţer superior de securitate, recuperat de SRI sub
gradul de colonel. Înainte de decembrie 1989 a condus sectorul de
contrainformaţii din Cluj. Aceeiaşi misiune i-a revenit şi după înfiinţarea SRI, la
scara întregii Transilvanii. Fiul său a fost încadrat în secţia SRI Cluj, deşi nu
avea pregătirea necesară.
Ioan Vlăduţ – Fost ofiţer de securitate. Sub gradul de locotenent colonel,
a fost unul dintre primii şefi ai Centrului Operativ Zonal Oltenia al SRI; *
Ilie Vrânceanu – Fost ofiţer de securitate şi fost şef al filialei Fondului
Naţional de Investiţii din judeţul Bistriţa. Fondul a fost falimentat de Sorin
Ovidiu Vântu, care şi-a însuşit fraudulos cea mai mare parte din banii a
300.000 deponenţi;
Ion Zahiu – Fost ofiţer de securitate. După evenimentele din decembrie
1989, a fost cooptat în structurile SRI, fiind înaintat la gradul de colonel şi
avansat în funcţia de şef al secţiei SRI din Buzău. După trecerea în rezervă, a
devenit director în filiala din România a companiei DHL;
Dumitru Zamfir – Fost colonel de securitate, în prezent general SRI, şef
al serviciului care asigură şi interceptările convorbirilor telefonice. La 30
noiembrie 1999, a fost înaintat la gradul de general de brigadă. Cei care îl
cunosc afirmă că s-ar fi îmbogăţit prin deturnări de fonduri din bugetul SRI;
Grigorie Zăgărin – Fost ofiţer de securitate. Preluat în structurile SRI a
fost înaintat la gradul de colonel şi, apoi, de general de brigadă. S-a pensionat
recent, din funcţia de şef al Diviziunii de contraspionaj;
Andrei Zeno – Fost ofiţer de securitate. După decembrie 1989 a fost
trecut în rezervă. Sub preşedinţia lui Emil Constantinescu l-a acuzat pe şeful
statului că ar fi fost agent al unei puteri străine. Declaraţiile sale au fost
administrate de PRM astfel încât să genereze un scandal cât mai răsunător.
Condamnat cu suspendare, Andrei Zeno a devenit deputat PRM. Decedat”.
IV. Serviciul de Informaţii Externe (S. I. E.) – realizări şi controverse -
Conform specialiştilor, Serviciul de Informaţii Externe organizat în baza
Legii nr. 1 din 1998 (modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000) este o instituţie fundamentală a
sistemului siguranţei naţionale, fondată pe baze constituţionale şi supusă
controlului parlamentar, care îşi aduce contribuţia specifică la protecţia,
sprijinirea şi promovarea intereselor României, în cadrul concepţiei unitare
definite în Strategia de Securitate Naţională.
În concordanţă cu aceasta, obiectivele Serviciului pentru perioada
următoare şi într-o perspectivă previzibilă vizează, în mod prioritar, creşterea
substanţială a performanţei activităţii şi concentrarea acesteia pe direcţiile
esenţiale de acţiune stabilite prin planificarea strategică (combaterea
ameninţărilor asimetrice, în primul rând a terorismului şi criminalităţii
transfrontaličre, contraspionajul extern, promovarea intereselor politice ţi
economice, cooperarea externă etc.).
La acestea se adaugă, ca un element de o deosebită importanţă,
sprijinirea procesului de integrare europeană şi euro-atlantică a României, prin
întărirea şi valorificarea adecvată a relaţiilor de parteneriat stabilite cu
serviciile similare din statele vest-europene.
Contextul nou creat în climatul internaţional, după evenimentele din
septembrie 2001, a impus o reevaluare profundă a conceptelor din domeniul
securităţii, determinând reconsiderarea rolului şi extinderea competenţelor
serviciilor de informaţii din ţările democratice. În ceea ce îl priveşte, Serviciul
de Informaţii Externe şi-a stabilit propria strategie care vizează transformarea
sa într-un Serviciu modern, eficient şi flexibil, cu un grad înalt de
compatibilitate şi interoperatibilitate cu structurile omoloage din statele
democrate, capabil să răspundă operativ şi calificat la comanda socială.
Sunt convins că suportul civic pro-activ venit din partea societăţii
româneşti, inclusiv prin dezvoltarea modelului culturii de securitate promovat
de elitele intelectuale, creşterea calităţii comunicării cu societatea civilă şi
mediatizarea corectă se vor constitui în elemente dinamizatoare de consacrare a
Serviciului de Informaţii Externe ca instituţie modernă, dedicată protejării şi
promovării intereselor vitale ale României.
A. Scurt istoric.
Puţini ştiu că actualul serviciu de spionaj al României are o istorie
(oarecum) comună cu cea a serviciilor de contraspionaj. Mai mult, spionii
români au fost recunoscuţi şi ca atare le-a fost creat un cadru organizat (legal),
abia la 30 martie 1951. Asta nu înseamnă automat că ei n-au existat până în
„zorii” regimului comunist. Doar că nu apăreau pe hârtie.
Până una-alta, să reţinem că, la 12 noiembrie 1859, prin înaltul Ordin de
Zi nr. 83, s-a înfiinţat Statul Major General al Armatei, în cadrul căruia
funcţiona „Secţia a Il-a”, considerată primul serviciu de informaţii al Armatei
Române; în anul 1882, în cadrul Secţiei a 1l-a a fost înfiinţată Diviziunea a Il-a
– informaţii, cu trei subdiviziuni: contraspionaj, informaţii externe şi informaţii
interne; La 17 martie 1908, a fost adoptată o nouă lege a Poliţiei, în care se
prevedea şi înfiinţarea Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale (DPSG). Pentru
prima dată, a fost reglementată munca informativă cu agentură şi folosirea
personalului acoperit; din 1908 şi până în 1922 în fruntea DPSG s-a aflat
Iancu Panaitescu; în anul 1917 a luat fiinţă Serviciul de informaţii şi
contrainformaţii, condus de Romulus R Voinescu; La 22 iunie 1919, printr-un
Decret-lege de reorganizare a Ministerului de Interne, a fost constituită Direcţia
Poliţiei şi Siguranţei Generale, având în componenţă Serviciul Siguranţei şi
Controlul Străinilor; Prin Decretul nr. 999 din 13 martie 1924 s-a creat
Consiliul Superior al Apărării Ţării, prezidat de rege, cu atribuţii pe linia
adoptării deciziilor de bază în domeniul apărării naţionale; Din anul 1924 a
funcţionat Serviciul Secret de Informaţii, care, începând cu luna noiembrie
1940, se va numi Serviciul Special de Informaţii (SSI); la conducerea acestuia s-
au aflat, printre alţii, Mihail Moruzov (1924-l940) şi Eugen Cristescu (12
noiembrie 1940-23 august 1944); Prin Decretul nr.221 din 30 august 1948 a
luat fiinţă Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP), în fruntea ei fiind
numit generalul-locotenent Gheorghe Pintilie; La 30 martie 1951, prin Decretul
nr. 50, DGSP a fost transformată în Direcţia Generală a Securităţii Statului
(DGSS); prin acelaşi act normativ a fost creată Direcţia A – Informaţii Externe;
Ulterior, activitatea de informaţii externe a avut subordonări diverse, astfel:
— 1963: Direcţia I, subordonată Ministerului Afacerilor Interne (MAI);
1963: s-a înfiinţat Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE), tot în
componenţa MAI;
— 1972: DGIE a fost subordonată Consiliului Securităţii Statului (CSS),
separat de MAI;
— 1978: Departamentul de Informaţii Externe, a funcţionat în cadrul
CSS din Ministerul de Interne;
— 1989: Centrul de Informaţii Externe (CIE), subordonat
Departamentului Securităţii Statului (DSS);
La 8 februarie 1990, prin Decretul nr. lll al Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, a fost reorganizat CIE;
La 13 decembrie 1990, Legea nr. 39 stipulează apariţia SIE, subordonat
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT);
La 6 ianuarie 1998 a fost adoptată Legea nr. l privind organizarea,
funcţionarea şi activitatea SIE, act normativ aflat în vigoare în prezent.
B. Conducători.
În privinţa celor care au condus serviciile de spionaj din România, ne
vom face datoria să-l trecem în revistă, mai ales că despre aceştia s-au scris
nenumărate rânduri:
— M1HAIL MORUZOV – şef al Serviciului Secret de Informaţii
(12.04.1924- 13.09.1940);
— EUGEN CR1STESCU – director al Serviciului Secret de Informaţii,
care, din 13.11.1940, se va numi Serviciul Special de Informaţii – SSI
(12.11.1940 – 23.08.1944);
— VICTOR SIMINEL – director general al SSI
— 20.09.1944); -LOAN LISSIEVICI – director general al SSI
— GHEORGHE SÄVOIU – director general al SSI
— 06.03.1945); -NICOLAE STĂNESCU – director general al SSI
— 12.07.1945); -LUCIAN STUPINEANU – director general al SSI
— Ianuarie 1947);
— SERGHEI NICOLAU – director general al SSI (ianuarie 1947-aprilie
1951); şeful Direcţiei A – Informaţii Externe, din cadrul Direcţiei Generale a
Securităţii Statului – DGSS (aprilie 1951 – martie 1954);
— VASILE VÂLCU – şeful Direcţiei I – Informaţii Externe, din cadrul
DGSS (martie 1954 – 16.12.1955);
— MIHAI GAVR1LIUC – şeful Direcţiei I – Informaţii Externe, din cadrul
DGSS (16.12.1955 – 15.07.1959);
— NICOLAE DOICARU – şeful Direcţiei I – Informaţii Externe, din cadrul
DGSS (1959 – 1963); adjunct al ministrului de interne şi şef al Direcţiei
Generale de Informaţii Externe, din cadrul Consiliului Securităţii Statului –
CSS (1963 – 1972); prim-adjunct al ministrului de interne şi şef al
Departamentului de Informaţii Externe – DIE, din cadrul CSS (1972 –
04.03.1978);
— ALEXANDRU DĂNESCU – şef al DIE, din cadrul Departamentului
Securităţii Statului – DSS (iunie 1978 -octombrie 1978);
— ROMUS DIMA – secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al
Centrului de Informaţii Externe – C1E, din cadrul DSS (15.1_0.1978
— 01.09.1980);
— NICOLAE PLEŞIŢĂ – prim-adjunct al ministrului de interne şi şef al
C1E, din cadrul DSS (01.09.1980 -01.12.1984);
— ARISTOTEL STAMATOIU – adjunct al ministrului de interne şi şef al
C1E, din cadrul DSS (01.12.1984 -06.01.1990).
B. 1. Şefii Serviciului de Informaţii Externe
— MIHAI CARAMAN – adjunct al ministrului apărării naţionale şi
comandant al CIE (18.01.1990 -l3.12.1990); director al Serviciului de Informaţii
Externe – SIE (13.12.1990 – 09.04.1992);
— IOAN TALPEŞ – director al SIE (09.04.1992 -31.07.1997);
— CĂTĂLIN HARNAGEAdirector al SIE (31.07.1997 -31.12.2000);
— GHEORGHE FULGA – director al SIE (12.02.2001 -prezent).
C. Combaterea terorismului internaţional în viziunea S. I. E.
Problematica terorismului internaţional contemporan a căpătat valenţe
deosebite odată cu tragicele evenimente petrecute în Statele Unite ale Americii
la 11 septembrie 2001, determinând schimbarea viziunii majorităţii statelor
lumii faţă de acest flagel, indiferent dacă s-au confruntat sau nu cu acte
teroriste pe teritoriile lor naţionale.
Atentatele din SUA au modificat radical percepţia asupra terorismului la
scara întregii planete, ducând în mod implicit la concluzia factorilor de decizie
politică şi a experţilor avizaţi că „lumea s-a schimbat”, perspectivă din care se
impune o nouă „reaşezare a priorităţilor” în privinţa securităţii şi siguranţei
naţionale şi internaţionale.
În esenţă este vorba de instituirea a patru arii principale de acţiune: 1)
asigurarea solidarităţii politice şi a voinţei ferme pentru implicarea comună
împotriva tuturor structurilor teroriste; 2) identificarea şi analizarea cauzelor
profunde care pot genera atitudini extremiste şi acte de terorism; 3) adoptarea
celor mai potrivite măsuri de anihilare, în cadrul unor acţiuni complexe de
parteneriat şi cooperare; 4) stimularea şi încurajarea iniţiativelor şi activităţilor
antiteroriste pe plan internaţional.
România, angajată ferm în efortul internaţional de prevenire şi combatere
a terorismului, a instituţionalizat această activitate prin crearea pârghiilor
legislative şi operaţionale necesare desfăşurării în condiţii optime a acţiunilor
de profil. Astfel, a fost elaborată şi aprobată Strategia Naţională de Prevenire şi
Combatere a Terorismului, document fundamental în articularea activităţii
tuturor factorilor cu responsabilităţi în asigurarea securităţii şi siguranţei
naţionale. Pentru implementarea prevederilor Strategici a fost înfiinţat Sistemul
Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului.
În cadrul acestei structuri, Serviciului de Informaţii Externe (SIE) îi
revine sarcina obţinerii de date şi informaţii din exterior vizând cunoaşterea şi
prevenirea acţiunilor grupărilor şi organizaţiilor extremist-teroriste care pot leza
siguranţa naţională a României, stabilitatea şi securitatea regională sau
internaţională.
În conformitate cu această prerogativă, Serviciul de Informaţii Externe a
dezvoltat pe segmentul antiterorist o strategie de sincronizare coerentă şi
eficientă cu celelalte instituţii componente ale sistemului de securitate
naţională. Totodată, a iniţiat realizarea unui schimb de date reciproc avantajos
cu omologii externi, o prioritate absolută în domeniu constituind-o obţinerea de
informaţii referitoare la factorii de risc terorist ce ameninţă, în ţară şi exterior,
securitatea unor obiective sau interese ale României.
În ce priveşte paza şi securitatea reprezentanţelor permanente ale
României în diferite ţări ale lumii, Serviciul de Informaţii Externe cooperează
strâns cu Ministerul Afacerilor Externe pentru asigurarea condiţiilor menite să
elimine riscurile care pot pune în pericol viaţa sau integritatea fizică a
personalului.
Tot în scop preventiv, în conformitate cu competenţele legale care îi sunt
conferite, Serviciul de Informaţii Externe participă, alături de alte instituţii
abilitate, la informarea şi avertizarea cetăţenilor români care se deplasează în
zone „sensibile” asupra riscurilor de natură teroristă.
Analiza rezultatelor obţinute până în prezent atestă faptul că Serviciul de
Informaţii Externe s-a dovedit un partener activ în sistemul de alianţe politico-
mi li tare la care România este parte. Priorităţile de acţiune actuale şi de
perspectivă sunt axate pe identificarea ameninţărilor ce pot rezulta din
prezenţa ţării noastre pe fronturile de luptă, alături de forţele coaliţiei
internaţionale, sau din poziţionarea geo-strategică în proximitatea unor focare
de conflict, precum şi pe luarea măsurilor ce se impun pentru prevenirea unor
acte de natură teroristă.
Proiectele de viitor ale Serviciului de Informaţii Externe pe acest segment
vizează multiplicarea eforturilor, în cadrul organizat al demersului internaţional
de combatere a terorismului, care au ca finalitate, pe termen mediu, obţinerea
unui plus de securitate şi consolidarea statutului României de membru
marcant al organismelor internaţionale de securitate.
În altă ordine de idei, dacă tot am vorbit de securitate la nivel global, să
vedem care este Strategia de securitate a României.
D. S. I. E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, acuze şi fapte.
De partea cealaltă, S. I. E. (la fel ca şi SRI) a mai fost acuzată că a asistat
cu pasivitate la anumite acţiuni ce au adus şi aduc mari prejudicii economiei
naţionale. Printre acestea se numără o afacere cu iz petrolier, desfăşurată acum
doi ani. Concret, opt grupuri petroliere transnaţionale şi-au dat mâna pentru a
forma compania ce va realiza proiectul de construcţie a conductei care va face
legătura între zăcămintele petroliere din Baku (Azerbaidjan) şi terminalul turc
Ceyhan, trecând prin Tbilisi (Georgia). Alegerea acestei variante, urmată de
„anumite rute”, scoate practic ţara noastră din traseul ţiţeiului caspic, fapt ce
aduce mari prejudicii de ordin economic şi financiar României. Curios este că,
după cum se arată în câteva rapoarte ale serviciilor secrete din Rusia,
confirmate de agenţiile similare occidentale, ceea ce s-a petrecut în acele zile s-
a datorat mitei pe care congresmanii şi unii potenţi oameni de afaceri americani
au primit-o din partea unor înalte personaje ale mafiei ruse, iar aici se vorbeşte
de adevărate sume – record!
Firesc, miza uriaşă a conductei de ţiţei, destinată a transporta petrolul
caspic din Azerbaidjan până în Occident, via Turcia, a înfierbântat până şi cele
mai „selecte” minţi ale lumii. Afacere de multe miliarde de dolari anual, ţiţeiul
din Caspica a fost vizat încă din deceniile trecute de către marile corporaţii
transnaţionale, susţinute din umbră de cei mai influenţi oameni politici de pe
Mapamond. Şi, după cum vom vedea în rândurile de mai jos, jocurile de culise
au fost extrem de dure, rezultanta acestora fiind tocmai scoaterea României din
cursa pentru „oleoduct”.
Totul a debutat în deceniul trecut, atunci când Hugh Rodham (fratele lui
Hillary Clinton – n.a.) s-a întâlnit, în Georgia, cu Aslan Abashidze, cunoscut ca
unul dintre oponenţii ex-preşcdintelui Eduard Şevardnadze. Ei au bătut palma
pentru o afacere ce va face valuri câţiva ani mai târziu şi care are multe
conexiuni cu cea actuală, respectiv petrolul caspic. Revenind la Abashidze,
trebuie subliniată legătura acestuia cu Gigon Loutchansky, considerat de către
„U. S. National Security.
Council” drept una din figurile emblematice ale crimei organizate din
Rusia. Reamintim, Aslan şi Loutchansky sunt rotiţele principale ale
mecanismului ce a provocat uriaşul scandal „Iridium”.
De partea cealaltă, în peisajul afacerilor apare şi Marc Rieh, un nume
prea bine cunoscut specialiştilor în combaterea crimei organizate, care se
înţelege ulterior cu Gigon Loutchansky în vederea exporturilor către Europa de
Vest de petrol şi aluminiu din fosta URSS. Afacere ce va fi extinsă după ce
Gigon va lua masa la „Casa Albă”, în 1993, cu preşedintele Bill Clinton. Un alt
personaj intrat pe „filieră” este Roger Tamraz, prieten la cataramă cu
Loutchansky, care s-a remarcat prin mituirea câtorva congresmani americani
pentru sprijinirea de către aceştia a construirii unei conducte de petrol din
Baku până la Ceyhan, fapt ce s-a materializat în primele zile ale lunii august
2002. In jocurile de culise s-a implicat şi cecenul Khozhakmed Nukahayev, alt
membru marcant al crimei organizate, care a negociat cu petroliştii celebri din
Texas, personaje de încredere ale familiei Bush, ca aceştia să susţină proiectul
lui Tamraz în faţa actualului preşedinte american, respectiv transportarea
petrolului caspic pe rute ce se remarcă prin. Ocolirea României! Tot demersul a
avut un succes remarcabil, fiind susţinut de conducerile firmelor „Exxon
Mobil”, „Amoco” şi „Bechtel”, respectiv de către Dick Cheney (nr. 2 şi respectiv 3
în administraţiile Bush), Richard Armitage (cel care a prezidat Camera de
Comerţ SUA – Azerbaidjan şi omul de încredere al lui Colin Powell la
Departamentul de Stat), Lewis Libby, fiul ex-secretarului de stat James Baker şi
avocat al lui Marc Rich.
Dacă tot am amintit de firma „Bechtel”, se cuvine să amintim şi de faptul
că, recent, Guvernul României a rămas singur în afacerea „Bechtel” –
autostradă. Cu alte cuvinte, deşi Uniunea Europeană a reacţionat vehement,
Cabinetul expreşedintului Adrian Năstase a dat pe mâna unei firme ce a adus
mari prejudicii ţării o afacere de peste 3 miliarde de dolari! Concret, totul a
început atunci când Ambasada SUA la Bucureşti a recomandat Guvernului
român să organizeze o licitaţie, în momentul în care Executivul şi-a arătat
interesul de a începe proiectul construcţiei autostrăzii Braşov-Borş cu firma
„Bechtel”. Ulterior, ataşatul de presă al Ambasadei, Mark Wenig, a precizat însă
că nici acordarea unui contract unei anumite firme nu este ieşită din comun,
alegerea facându-se pe baza calificărilor companiei respective sau sub
presiunea timpului. Oricum, viziunea Ambasadei Statelor Unite a fost că o
licitaţie deschisă ar fi o afirmare importantă a angajamentului Guvernului
pentru transparenţă. Ambasada a considerat, de asemenea, că firma „Bechtel”,
având o experienţă îndelungată în domeniul construirii unor autostrăzi
importante şi al altor proiecte ar fi avut, în final, o ofertă puternică în cadrul
licitaţiei. Wening a explicat că Ambasada SUA şi-a exprimat această părere, nu
doar în discuţiile cu Guvernul, dar şi cu reprezentanţii companiei „Bechtel”,
companie care era pregătită să participe la licitaţie. Guvernul a decis, în final,
să negocieze contractul direct cu firma „Bechtel”, luând în considerare
experienţa globală a firmei în proiecte majore de acest gen şi din dorinţa de a
realiza această investiţie în infrastructura „cu încredere şi în cel mai scurt timp
posibil”, cita cotidianul „Ziua” un comunicat al Ambasadei SUA la Bucureşti.
La scurt timp, ambasadorul Michael Guest, încercând să acopere
diplomatic afacerea „Autostrada” (susţinută în secret de chiar rezidentul CIA la
Bucureşti), a răspuns întrebărilor ziariştilor pe tema contractului încheiat de
Guvern cu „Bechtel” şi a reacţiei UE în acest caz. „Nu am cunoştinţă de o
investigaţie a Uniunii Europene. Ştiu însă de articolul din «Financial Times»,
dar nu cunosc vreo declaraţie a UE în această privinţă. După cum ştiţi, noi
suntem pentru transparenţă şi ne-am gândit că a organiza o licitaţie
transparentă este cel mai bun lucru. Dar unii cred că dacă este licitaţie trebuie
neapărat să fie transparentă. Nu este cazul. Sunt multe moduri de a asigura
transparenţa şi de a face contracte direct la sursă, nu e ceva neobişnuit în
lumea afacerilor. Dacă vă uitaţi bine, au existat foarte multe contracte direct de
la sursă cu companii din UE. În cazid în care UE va dori acest lucru (o
investigaţie – n.a.), o va face, dar eu nu am cunoştinţă de aşa ceva. Dar, dacă o
va face, sunt sigur că nu va găsi nimic ciudat în ce priveşte Guvernul României
şi compania «Bechtel»„, a mai ţinut să precizeze ambasadorul SUA la Bucureşti.
Că mister Guest a fost subiectiv o dovedeşte chiar faptul că UE a considerat
imediat că autostrada este „o problemă majoră”.
În detaliu, autorităţile de la Bruxelles au examinat, pe lângă problema
majoră legată de adopţiilor internaţionale şi cea a contractului cu firma
„Bechtel” pentru construcţia autostrăzii Braşov-Borş. În această privinţă,
oficialul european a precizat că autorităţile europene „studiază acest subiect, la
această oră, iar, la final, dacă vor exista întrebări sau nelămuriri, le va
comunica autorităţilor române şi va ţine cont de evaluarea situaţiei exacte din
România”. Comisarul european pentru cercetare, Philippe Busquin, aflat în
acea perioadă în vizită la Bucureşti, şi-a declinat calificarea de a oferi un
răspuns competent în privinţa autostrăzii, apreciind doar că, după părerea sa,
trebuie să existe o congruenţă între proiectele UE şi cele ale statelor membre
sau viitoare membre ale Uniunii, astfel încât banii comunitari să nu fie risipiţi.
„Nu este, însă, o problemă insurmontabilă”, a apreciat Busquin, citat de agenţia
Rador. Oficialul european a subliniat totuşi: „Contractul pentru construcţia
autostrăzii Braşov-Borş a fost atribuit firmei americane «Bechtel» fără licitaţie
publică, printr-o ordonanţă de urgenţă. UE recomandă obligativitatea
organizării de licitaţii publice în asemenea cazuri şi, mai mult, cere cu
insistenţă de la Guvernul României renunţarea la procedura ordonanţelor de
urgenţă”.
De partea cealaltă, simţindu-se încolţit într-o afacere deloc „la vedere”,
intermediată de unul din personajele cele mai controversate ale PSD, l-am
numit pe domnul Miron Mitrea, premierul Adrian Năstase a ţinut să sublinieze
că, din punctul său de vedere, consideră că proiectul de realizare a autostrăzii
Braşov-Borş de către firma americană „Bechtel” este în interesul românilor, este
corect din punct de vederea economic şi este transparent. „Contractul cu firma
americană nu implică existenţa nici unei «plăţi suplimentare»„, a mai declarat
expremierul, în cadrul unei videoconferinţe cu prefecţii. Pentru a îndepărta
orice suspiciune, şeful Executivului a sugerat totodată că astfel de contracte,
foarte mari, stârnesc întotdeauna nemulţumiri din partea altor firme,
exemplificând cu apariţia anumitor blocaje în licitaţiile pentru segmentele de
autostradă Bucureşti-Ploieşti şi Ploieşti-Braşov, în condiţiile în care „marile
firme de construcţii au fiecare grupul său de interese care îl sprijină”. Să fi vrut
premierul să deconspire ceva din iţele încurcate ale unei afaceri uriaşe? Este
posibil, având în vedere că un aspect important care trebuie luat în consideraţie
este că românii vor suporta costurile de realizare a autostrăzii, evaluate la circa
2,5 miliarde de dolari, dar care, conform specialiştilor, vor sări de 3 miliarde
USD. Or, dacă banii ar fi venit de la Uniunea Europeană, toate fondurile ar fi
fost controlate în permanenţă. În situaţia dată, uriaşa investiţie va fi mai greu
de ţinut sub observaţie, iar mecanismele complexe de control vor îngreuna un
eventual proces de urmărire a finanţării proiectului.
Aşa că nu trebuie să mire faptul că forurile europene au început o
investigaţie faţă de decizia autorităţilor de la Bucureşti de a atribui, fară
licitaţie, construcţia autostrăzii către firma americană „Bechtel”. „Financial
Times” a citat chiar declaraţiile unui reprezentant al Comisiei Europene care a
afirmat că „întreaga afacere pute”! Publicaţia britanică a mai arătat că
diplomaţii UE „au fost înfuriaţi de faptul că nu a existat un proces de achiziţie
publică şi că autostrada prevăzută în contractul cu Bechtel va fi construită
înaintea unei alte autostrăzi Bucureşti-Budapesta, acest din urmă proiect
reprezentând o colaborare a autorităţilor române cu UE”. Pentru realizarea
autostrăzii, România va fi nevoită să strângă banii din surse guvernamentale
într-o perioadă în care şi aşa Guvernul se luptă din greu să echilibreze bugetul
şi să finanţeze procesul de aderare la UE, mai precizează „Financial Times”.
Totuşi, lucrurile nu pot fi privite aşa simplist, mai ales dacă luăm în
considerare conflictul economic tot mai acut dintre Statele Unite şi Uniunea
Europeană. Dar lucrurile nu se opresc aici!
Revenind la „Războiul petrolului”, Phil Kendrick, actualul ambasador al
Statelor Unite în Arabia Saudită (numit la post ca „drept de mulţumire” vizavi
de modul în care acesta a ştiut să salveze de la faliment cele două firme
petroliere ale familiei Bush, „Harken Oii” şi „Spectrum 7”), a susţinut şi el ideea
ca terminalul conductei de petrol caspic să fie la Ceyhan (Turcia), cu continuare
pe ruta Drujba-Adria, neluând în calcul varianta românească, respectiv
Constanţa. Iar cum influenţa celui mai puternic om al lumii, l-am numit aici pe
preşedintele SUA, nu este pusă la îndoială de nimeni, marile corporaţii din
lumea ţiţeiului au convenit să construiască o conductă ce va lega zăcămintele
de petrol din Baku (Azerbaidjan) şi Ceyhan, trecând prin Tbilisi (Georgia),
capabilă să transporte până la un milion de barili pe zi, pe o distanţă de 1.760
km. în context, subliniem că acesta a şi fost motivul real al loviturii de stat din
Georgia, din noiembrie 2003, prin care, prin înlăturarea lui Sevamadze
(politician fidel Kremlinului), Statele Unite şi-au asigurat controlul absolut
asupra acestei ţări.
Astfel, la începutul lunii august 2002, opt grupuri petroliere au format
compania Baku – Tbilisi – Ceyhan (BTC), devenind concomitent şi acţionari.
Este vorba despre „British Petroleum” (38,21% din pachetul majoritar),
„SOCAR” (firmă azeră – 25% din acţiuni), norvegienii de la „Statoil” (9,58%),
„Unocal” (SUA – 8,9%), „TPAO” (7,5%), „ENI” (Italia – 5%, grup ce este susţinut
de actualul premier al Italiei, Silvio Berlusconi), „Itochu” (Japonia – 3,4%),
„Amerada Hess” (SUA – 2,36%), respectiv „TotalFinalElf * (companie franceză
susţinută din umbră de chiar preşedintele Chirac şi care are dreptul la 5% din
acţiunile BTC). Partea azeră a construcţiei conductei va fi realizată de către
firma elenă „Consolidated Contractors International Company”, în timp ce
partea georgiană, cu întreaga reţea de instalaţii din această ţară, revine
francezilor de la „Spie Capag”, aşa cum de Turcia se va ocupa „BOTAS
Company”. Cum era şi firesc, implicată încă de la început în întreaga afacere de
corupţie, compania americană „Bechtel” va răspunde de conceperea,
aprovizionarea şi lucrările de întreţinere a întregii conducte.
D.i. De ce este evitată România?
Motivele sunt multiple, dar ceea ce trebuie reţinut este tocmai lipsa
susţinerii unei ofensive abile a tuturor factorilor de decizie din România,
acţiune ce ar fi putut salva câte ceva în această uriaşă afacere, care este
transportul petrolului caspic. Şi asta în timp ce mafia rusă ştie să aducă
„argumente” solide mai marilor lumii, urmărind, cum este şi firesc, doar
propriile interese. Or, dacă la toate acestea adăugăm şi lipsa aproape totală a
unor demersuri diplomatice ale Bucureştilor, nu trebuie să ne mire că suntem
scoşi, practic, din cursă. Chiar dacă, surprinzător, serviciile secrete susţin că
mai sunt ceva şanse ca România să fie inclusă, pe ultima sută de metri, în
circuitul petrolului caspic?!
Concluzia analiştilor economici din cadrul structurilor secrete se bazează,
probabil, pe documentul semnat de către Agenţia Statelor Unite pentru Comerţ
şi Dezvoltare (USTDA) cu Ministerul Economiei din Croaţia, acord ce prevede ca
partea americană să finanţeze (cu până la 202.000 de dolari – n.a.) realizarea
unui studiu de fezabilitate pentru construirea unui „oleoduct” Trieste –
Constanţa, care va traversa statul croat. Şi cum contractorul proiectului, „HLP
– Parsons”, va mai contribui cu încă 100.867 de dolari, se pare că mai există
un oarecare interes pentru punerea în aplicare a acestei variante (însă trebuie
să ţinem seama că majoritatea companiilor petroliere care operează în Marea
Caspică nu sunt convinse de viabilitatea acestui proiect). Varianta amintită ar fi
putut fi realizată până în prezent, într-o oarecare măsură, dar fosta guvernare a
lui Emil Constantinescu s-a mulţumit doar să organizeze tot felul de
simpozione, plătite din banul public, care nu s-au concretizat în vreun fel. Mai
mult, nici următoarea Putere nu pare să fi fost interesată de această problemă,
pe măsura valorii şi beneficiilor sale pentru România, ce ar aduce mari avantaje
pentru economia naţională. Iar când facem această afirmaţie, gândim că
Guvernul Năstase nu a creat un cadru legal care să reglementeze modalitatea
realizării proiectelor de transport interstatal al hidrocarburilor, ca să nu vorbim
de lipsa unei ofensive în planul imaginii, care să prezinte celor interesaţi
avantajele pe care România le-ar oferi ca „ţară de tranzit”: situarea pe cel mai
scurt tronson Caspica – Occident, un vast sistem naţional de transport al
petrolului (care reduce costurile investiţiei „oleoductului” caspic cu până la
850.000.000 USD), varianta unor cheltuieli totale de maximum 400.000.000
USD, bani necesari pentru construirea unei conducte Piteşti – Pancevo şi
schimbarea fluxului ţiţeiului pe traseul Trieste – Pancevo (faţă de cele peste 3
miliarde de dolari cât costă realizarea unei alte rute), terminalul petrolier şi
facilităţile oferite de Portul Constanţa, instalaţiile de prelucrare a ţiţeiului
existente pe „drumul” caspic de tranzit („PETROMIDIA” şi „ARPECH1M”). Adică,
ne facem autostradă ca să mergem în Vest, deşi puţini români sunt posesori de
autoturisme care să se încadreze în standardele antipoluare ale Uniunii
Europene, dar nu ne zbatem să ne facem un oleoduct care să aducă bugetului,
numai din taxele de tranzitare, cel puţin câteva sute de milioane de euro.
Până una-alta, marile superputeri merg pe variantele pentru care deja au
optat. Astfel, ruta vestică Drujba-Adria, cu conexiunea Odesa-Brody, este
susţinută de Rusia şi Ucraina, în aria intereselor intrând şi Kazahstanul,
Belarus, Slovacia şi Ungaria, în timp ce Burgas-Ulora este opţiunea companiilor
americane care operează în Marea Caspică. Vizavi de această ultimă variantă,
în care este inclusă şi localitatea Alexandropolis, este preferată deoarece ar
scoate din ecuaţie restricţiile de trecere impuse petrolierelor la intrarea în
Bosfor.
Ca urmare, interesele tuturor părţilor implicate în proiect sunt uriaşe,
Ucraina şi Rusia încercând să profite în avantaj propriu de influenţa avută în
ţările ce până nu de mult făceau parte din Uniunea Sovietică, pe de o parte, în
timp ce Statele Unite, de cealaltă parte, caută cu tot dinadinsul să-şi protejeze
afacerile proprii şi pe cele ale aliaţilor, printre care mai nou se numără bulgarii
şi georgienii. Rezultatul final nu este greu de prevăzut, doar că ţara noastră nu
intră prea mult în calculele hârtiei, vizavi de acordul final de construcţie a
conductei ce va lega terminalul turc de la Ceyhan de Vestul Europei. De aici şi
întrebarea: să nu fi informat la timp serviciile secrete despre potenţialul real al
afacerii? Sau guvernanţii, aşa cum ne-au obişnuit în ultimul timp, au alte
interese?
D.2.: Alte scandaluri ale preşedintelui Bush.
Dacă tot am vorbit în rândurile de mai sus despre George W. Bush şi
unele din business-urile sale, trebuie spus că actualul preşedinte al Statelor
Unite a mai fost implicat şi în alte afaceri cu iz petrolier, care au ţinut mult timp
capul de afiş al ziarelor de scandal. Printre aceste „nereguli” se numără şi
„Harken Oii”, scandal dezvăluit de presa americană şi care are conotaţii cu
administraţia fostului preşedinte George Bush, tatăl actualului locatar al „Casei
Albe”.
Conform sursei citate, totul a debutat în 1990, pe vremea când Bush jr.
era unul dintre directorii companiei texane „Harken Oii”. Anunţat din timp de
către analişti că se îndreaptă către faliment, George W. Bush a tranzacţionat la
bursă acţiunile pe care le deţinea la firma amintită, încasând 837.807 USD! Cu
aceşti bani, obţinuţi pe o firmă în pragul colapsului (?!), juniorul prezidenţial a
cumpărat acţiuni la clubul de baseball „Texas Rangers”, afacere ce s-a dovedit
ulterior extrem de rentabilă, beneficiile înregistrate de către actualul preşedinte
american fiind cifrate la câteva milioane de dolari anual. Până aici nimic
anormal, doar că legislaţia americană interzice vânzarea de acţiuni aparţinând
firmelor cotate în scădere drastică la bursă, iar cei implicaţi în astfel de
tranzacţii sunt aspru pedepsiţi. Cu toate acestea, fiul preşedintelui nu putea
păţi nimic, mai ales că Phil Kendrick, fondatorul companiei „Harken Oii” şi cel
care cumpărase anterior firma „Spectrum 7” (care era tot falimentară şi care
aparţinea aceluiaşi Bush jr.), l-a salvat din nou din criza financiară pe care o
traversa la acea vreme!
V. STRATEGIA DE SECURITATE A ROMÂNIEI1
Introducere.
Legea română care instituie obligativitatea elaborării Strategiei de
Securitate Naţională a României defineşte prezenta reglementare ca fiind
„documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel
naţional”, Strategia constituind astfel expresia politică de referinţă a atributelor
fundamentale ale statului român în acest domeniu.
Pentru a fundamenta, în mod unitar şi coerent, acţiunile sectoriale şi
reglementările specifice ale instituţiilor statului de drept şi factorilor
constituţionali de putere care au responsabilităţi în realizarea, protejarea şi
afirmarea intereselor fundamentale ale României, Strategia sintetizează
obiective, precizează definiţii şi corelează direcţii de acţiune pentru toate
componentele implicate în asigurarea securităţii ţării.
O asemenea structură a Strategiei de securitate a fost stabilită în Legea
privind planificarea apărării naţionale a României şi cuprinde, în ordine: 1.
Definirea intereselor naţionale de securitate; 2. Precizarea obiectivelor care
conduc la protejarea şi afirmarea acestor interese; 3. Evaluarea mediului
internaţional de securitate; 4. Identificarea factorilor de risc din mediul intern
şi internaţional; 5. Direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru
asigurarea securităţii naţionale a României.
Elaborată, aşadar, în strictă confonnitate cu prevederile existente ale legii
în materie, Strategia de securitate asigură, în mod necesar, continuitatea
conferită de lege în abordarea succesivă, de către documentele similare
precedente, a problematicii securităţii statului român. S-a valorificat, astfel,
experienţa acumulată în ultimii ani, asigurându-se, totodată şi coerenţa
necesară cu programele 1. Strategia de securitate a României a fost elaborată în
noiembrie 2001, ulterior atentatelor din 11 septembrie 2001 din SUA.
Specifice, adoptate anterior, pentru integrarea României în Alianţa Nord-
Atlantică şi în Uniunea Europeană.
În acelaşi timp, actuala Strategie de securitate este profund marcată de
actualitate, de realităţile din societatea românească şi din lume, ca şi de
perspectivele previzibile pe termen scurt şi mediu ale vieţii interne şi
internaţionale.
În acest sens, noutatea Strategiei de securitate naţională o reprezintă
deschiderea mai largă a acestei problematici şi abordarea mai cuprinzătoare a
conceptului de securitate naţională, în condiţiile creşterii complexităţii şi
diversităţii aspectelor care au căpătat relevanţă pentru acest domeniu.
Analizele instituţionale şi de specialitate care au fundamentat elaborarea
Strategiei au condus la concluzia că o asemenea abordare înnoită, novatoare a
problematicii securităţii este o chestiune şi de necesitate şi de posibilitate.
A) Sub aspectul necesităţii unei noi abordări, se constată că dinamica
fenomenelor din realitatea economică şi socială a ţării, ca şi mutaţiile, adesea
neaşteptate, care se produc în lume, impun Strategiei proprii de securitate
cerinţa unei mai mari capacităţi de percepţie, evaluare şi abordare a tuturor
acestor fenomene şi mutaţii, astfel încât răspunsurile şi reacţiile sistemului
naţional de securitate să fie, întotdeauna, adecvate realităţilor şi, totodată, în
permanenţă, subordonate intereselor fundamentale ale ţării.
Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată,
încă, de suficiente vulnerabilităţi, în mai toate domeniile de manifestare ale
mediului economic şi social, ca şi ale mediului natural de existenţă a societăţii
româneşti. Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în
timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali,
biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură – care au influenţat
climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, conducând la fragilizarea
suportului moral, material, ca şi a celui de valori spirituale, pe care se
întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale.
Pe plan internaţional, lumea traversează o situaţie fară precedent, fiind
profund marcată de acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul
ca mijloc de divizare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a stabilităţii
mondiale, în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului a
devenit componenta necesară, dar neaşteptată şi cea mai puţin dorită, a
fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă şi atitudine al
tuturor democraţiilor, căruia statul român i se asociază tară nici o ezitare.
Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei
crizelor şi conflictelor generează, în mod constant, provocări multiple, care
necesită reacţii multidirecţionale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerenţă şi
complementaritate atât în spaţiul intern, cât şi în cel internaţional.
B) Abordarea mai largă a problematicii securităţii a devenit şi posibilă în
condiţiile actuale, prin identificarea unor noi resurso interne de securitate, care
au rezultat din corelarea mai atentă şi punerea în valoare a tuturor
dimensiunilor – politică, economică, financiară, militară, civică, socială,
ecologică – ale stării de securitate şi siguranţă naţională.
Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele, oarecum,
tradiţionale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate naţională
constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate
printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut
schematizat, care să includă o organizare rigidă şi o atitudine ermetică a
instituţiilor şi competenţelor în acest domeniu. Răspunderea fundamentală
pentru securitatea ţării o poartă, desigur, Preşedintele României, Parlamentul,
Guvernul, celelalte instituţii ale statului, potrivit prerogativelor constituţionale
ale fiecăreia. Dar complexitatea aspectelor ce influenţează acest domeniu
impune ca, în sistemul securităţii naţionale – care reprezintă instrumentul prin
care se operaţionalizează Strategia de securitate – să fie atrase structuri civice,
neguvernamentale, academice şi comerciale, care deţin tehnologii şi informaţii
conexe cu securitatea naţională şi care pot contribui la formarea şi echilibrul
mediului intern -economic, social, civil şi militar. Această concepţie se va regăsi
în modul de reglementare specifică a diferitelor domenii economico-sociale, în
maniera de gestionare a resurselor publice destinate securităţii, în creşterea
gradului de cooperare instituţională şi de coordonare a eforturilor în direcţia
solidarizării sociale şi naţionale. În acest fel, comunitatea românească, în
ansamblul ei şi toţi cetăţenii ţării nu numai că vor avea asigurat dreptul de a
beneficia de protecţie pe multiple planuri, dar vor căpăta, deopotrivă,
posibilitatea şi obligaţia de a participa la asigurarea acesteia. Reconfigurarea
relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii, precum şi înţelegerea
proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene obligă statul român să-şi
readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o
într-o viziune sistemică mai largă, pentru a-şi spori capacitatea de contracarare
a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României.
/. Sistemul securităţii naţionale.
Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor,
reglementărilor şi instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, proteja
şi afirma interesele fundamentale ale României.
Strategia reprezintă documentul de bază care defineşte aceste interese, ca
şi obiectivele pentru realizarea lor, fiind expresia politică şi de reglementare cea
mai înaltă a statului român şi, totodată, instrumentul de fundamentare şi
orientare a acţiunilor din întreg sistemul securităţii naţionale.
Strategia are un orizont de evaluare pe termen mediu, cuprinzând
elementele predictibile – în momentul de faţă – care influenţează realizarea
obiectivelor de securitate naţională a României.
1.1. Interesele naţionale de securitate ale României.
Interesele naţionale ale României sunt acele stări şi procese, bazate pe
valorile asumate şi promovate de societatea românească, prin care se asigură
prosperitatea, protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea
statului.
Edificarea unei Românii democratice, stabilă politic şi prosperă economic
şi social, capabilă să participe eficient la dinamica vieţii internaţionale, impune
ca, în deplină concordanţă cu evoluţia proceselor de integrare europeană şi
euro-atlantică, să fie afirmate, realizate şi protejate următoarele interese
naţionale:
— Menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului
român;
— Garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice fundamentale,
asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor României;
— Dezvoltarea economică şi socială a ţării, în pas cu dezvoltarea
contemporană, respectiv reducerea susţinută a marilor decalaje care despart
România de ţările europene dezvoltate;
— Realizarea condiţiilor pentru integrarea României ca membru al NATO
şi UE. La acest capitol, se reţine că România trebuie să devină componentă, cu
obligaţii şi drepturi depline, a celor două organizaţii, singurele în măsură să-l
garanteze un statut de independenţă şi suveranitate şi să-l permită o dezvoltare
economică, politică şi socială similară ţărilor democratice;
— Afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a
comunităţii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului
cultural naţional şi a capacităţii de creaţie a poporului român;
— Protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii
factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaţionale.
În plus, în apărarea şi promovarea intereselor sale naţionale, România va
respecta principiile dreptului internaţional, va dezvolta spiritul de dialog şi
cooperare cu toate organizaţiile internaţionale şi statele interesate în realizarea
stabilităţii şi securităţii.
1.2. Obiectivele politicii de securitate naţională.
Obiectivele de securitate naţională a României stabilesc orientarea
efectivă şi reprezintă reperele de bază ale acţiunii practice, sectoriale, a
diferitelor instituţii ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, corelată şi
interdependentă să garanteze şi să conducă la realizarea şi afirmarea
intereselor fundamentale ale ţării.
Strategia de securitate naţională fixează următoarele obiective:
— Păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale
a statului român, în condiţiile specifice ale aderării la NATO şi integrării ţării în
Uniunea Europeană;
— Garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a
mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti, prin:
asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor
constituţionale, a egalităţii şanselor; perfecţionarea sistemului politic şi
dezvoltarea modalităţilor de realizare a solidarităţii sociale; aprofundarea
reformei în justiţie; încadrarea autorităţii instituţiilor statului, consolidarea
mecanismelor de respectare şi aplicare a legii;
— Relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului;
— Perfecţionarea mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei
financiare;
— Dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc;
— Asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului
social;
— Modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice;
— Garantarea siguranţei cetăţeanului;
— Optimizarea capacităţii de apărare naţională, în conformitate cu
standardele NATO;
— Îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale
pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate;
— Îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului,
dezvoltarea instituţiilor de educaţie, cercetare şi cultură;
— Reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaţie cu
practicile şi reglementările europene; armonizarea relaţiilor interetnice şi
edificarea statului civic multicultural, având drept garanţii ale securităţii
participarea socială, integrarea interculturală şi subsidiaritatea în actul de
guvernare;
— Acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi
pragmatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale la
care România este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei ONU;
— Diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara
graniţelor ţării;
— Participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru
combaterea terorismului ţi a crimei organizate transfrontaličre;
dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative
pe plan regional, pentru consolidarea stabilităţii şi reglementarea crizelor;
asigurarea securităţii ecologice;
implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de
securitate.
Realizarea acestor obiective va produce modernizarea structurală a
societăţii româneşti şi va accelera rezolvarea marilor probleme cu care aceasta
se confruntă, va realiza şi proteja interesele naţionale, va asigura securitatea
naţională a ţării şi a cetăţenilor ei.
1.3. Mediul internaţional de securitate începutul secolului al XXI-lea este
marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot
mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai
mult ca fiind ireversibil.
1.3.1. Un cadru organizaţional activ şi adaptabil. Evoluţia, în general
pozitivă, a securităţii globale în ultimul deceniu a confirmat că succesul
acţiunilor şi stabilitatea pot fi numai rezultatul cooperării multidimensionale a
comunităţii internaţionale – în primul rând, prin punerea în valoare a
dialogului în cadru instituţionalizat şi prin activarea rolului decisiv pe care
marile organizaţii internaţionale îl au în definirea stării de securitate a lumii.
Într-un context internaţional adesea schimbător, NATO deţine un rol
esenţial în întărirea securităţii euroatlantice, după încheierea „războiului rece”.
Rolul său politic este în creştere, îndeosebi după adoptarea la Summitul de la
Washington, din 1999, a unui nou Concept strategic al Alianţei; pe baza unei
forţe de negociere sporită substanţial în ultimul deceniu, NATO a deschis şi a
dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea şi dialogul consolidat cu alte
state – inclusiv cu România; a manifestat interes şi receptivitate continue,
reafirmate chiar foarte recent, către primirea de noi membri inclusiv România;
de asemenea, a realizat colaborarea cu alte organizaţii internaţionale,
angajarea, exemplificată în Balcani, în prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor, inclusiv prin operaţiuni de sprijinire a păcii. Toate acestea reflectă
hotărârea Alianţei Nord-Atlantice de a modela mediul internaţional de
securitate şi de a întări pacea şi stabilitatea zonei euroatlantice.
ONU, OSCE şi UE şi-au adus contribuţii deosebite la securitatea şi
stabilitatea euroatlantică. Consiliul de securitate al ONU are, în continuare, o
răspundere recunoscută şi invocată în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, deţinând şi în anii următori un rol important în edificarea
securităţii şi stabilităţii mondiale – lucru confirmat, în mod simbolic şi prin
conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace, Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi Secretarului ei general.
OSCE, reprezentând cea mai cuprinzătoare instituţie regională de
securitate din Europa, care include, totodată, Canada şi SUA, joacă un rol
esenţial în promovarea păcii şi stabilităţii, în întărirea securităţii prin cooperare
şi promovarea democraţiei şi drepturilor omului în întreaga emisferă nordică a
planetei. OSCE s-a manifestat, îndeosebi, în domeniile diplomaţiei, prevenirii
conflictelor, managementului crizelor şi reabilitării post conflict.
Uniunea Europeană a adoptat decizii importante şi a dat un nou impuls
eforturilor sale de întărire a securităţii şi dimensiunii de apărare. Dezvoltarea
unei politici externe şi de securitate comune include definirea progresivă a unei
politici comune de apărare. Asemenea politică, preconizată de Tratatul de la
Amsterdam, urmează să fie compatibilă cu politica de securitate comună şi de
apărare instituită prin Tratatul de la Washington.
I _Kazboiul spionilor în acelaşi timp, Uniunea Europeană este tot mai
mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituţionale interne, ca şi de
eficienţa dezbaterilor declanşate pe tema viitorului Europei, a construcţiei
politice pe continent.
1.3.2. Către noi forme de solidaritate. Provocările induse de procesul
globalizării, suprapunerea acestuia cu tendinţele spre rcgionalizare şi
fragmentare generează noi tensiuni şi factori de risc. Multiplicarea continuă a
numărului de entităţi ce acţionează pe scena globală prin afirmarea actorilor
non statali conduce la creşterea complexităţii procesului de luare a deciziilor în
politica externă şi de securitate a statelor. Acestor sfidări trebuie să li se
răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile să gestioneze un spectru larg
de tensiuni şi riscuri şi o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt:
tensiunile etnice, traficul de droguri, substanţe radioactive şi de fiinţe umane,
criminalitatea organizată, instabilitatea politică a unor zone, reîmpărţirea unor
zone de influenţă s.a.
Marile discrepanţe în nivelul de dezvoltare economică – care se
accentuează tot mai mult, în condiţiile unor progrese tehnologice fără
precedent, accesul discriminatoriu la educaţie şi apărarea sănătăţii, la resurse
esenţiale ale vieţii, la informaţie şi cunoaştere – provoacă grave crize sociale,
generează frustrări şi stârnesc nemulţumiri. În condiţiile globalizării
economice, crizele sociale sunt însoţite, nu o dată, de crize de identitate,
generatoare de violenţe neaşteptate.
În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele
de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională, care
să se manifeste nu numai în situaţii limită, precum sunt cele create în urma
atacului asupra SUA din 11 septembrie 2001, ci şi în tot contextul problematic
– economic, social, financiar – al lumii de astăzi. Această nouă resolidarizare a
statelor lumii se poate exprima, în toate aceste domenii, prin stabilirea unor
forme de acţiune conjugată a tuturor naţiunilor care împărtăşesc interese şi
valori comune.
Atacurile teroriste săvârşite asupra Statelor Unite ale Amcricii, cât şi
ameninţările ulterioare, evidenţiază cu atât mai mult – dar în împrejurări
tragice – necesitatea unor asemenea noi forme de solidaritate internaţională,
care să permită nu numai prevenirea şi contracararea acestor tipuri de acţiuni,
ci şi dezvoltarea unor modalităţi adecvate de construcţie a stabilităţii politice,
economice şi sociale în lume.
Terorismul constituie însă unul dintre cele mai periculoase fenomene,
fiind încurajat de virulenţa curentelor fundamental iste – care se sprijină pe
starea de frustrare şi de sărăcire extremă a unor zone largi ale planetei. Prin
imprevizibilitatea sa, prin sfidarea normelor şi raţiunii vieţii civilizate, prin
efectele sale emoţionale asupra opiniei publice, terorismul poate genera riposte
care să destabilizeze comunitatea internaţională, să deturneze omenirea spre
izolare, suspiciune şi soluţii unilaterale. Sfidarea violentă a terorismului – ca şi
celelalte provocări sau riscuri nonmilitare ale lumii de astăzi – vor putea fi
eliminate numai prin cooperare deschisă, multilaterală, echilibrată şi
perseverentă, îndreptată spre eradicarea rădăcinilor şi cauzelor profunde, în
special a sărăciei extreme.
13.3. Europa este într-o continuă schimbare. Interesele şi obiectivele de
securitate ale statelor europene nu sunt însă generatoare de stări conflictuale,
mediul de securitate fiind influenţat pozitiv de procesele de integrare europeană
şi euro-atlantică, de extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi
promovează valorile democraţiei şi economiei de piaţă, de adâncirea colaborării
regionale. In acest fel, riscurile apariţiei unei confruntări militare tradiţionale
pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuşi, persistă fenomene
de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare,
marginalizare sau izolare a unor state. Ţări din Europa Centrală, de Est şi de
Sud-Est se confruntă cu dificultăţi economice, sociale şi politice asociate
procesului de tranziţie spre societatea bazată pe principiile democraţiei şi ale
economiei de piaţă, care pot genera destule riscuri la adresa securităţii statelor
din regiune.
Uniunea Europeană trece printr-un profund proces de reformă internă,
concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri.
Progresele în evoluţia politicii externe şi de securitate comune, implicarea
organizaţiilor internaţionale şi europene şi soluţiile alese de acestea pentru
rezolvarea situaţiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se
pregăteşte să-şi asume un rol substanţial în arhitectura propriei securităţi,
inclusiv în cea de apărare şi să ofere modele de aşezare pe baze raţionale,
echitabile, a relaţiilor dintre state şi naţiuni, prin armonizarea intereselor lor.
Pentru România, îndeplinirea criteriilor comunitare de aderare este un
proces necesar, în primul rând, din punct de vedere intern, al vieţii economice
şi sociale româneşti, având, în mod evident, influenţe directe şi asupra
securităţii noastre naţionale. Şi aceasta pentru că realizarea Planului naţional
de aderare la Uniunea Europeană va avea efecte asupra spaţiului românesc, va
accelera dezvoltarea economică, va adânci şi consolida democraţia, va amplifica
toleranţa şi dialogul, va consolida exercitarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, protecţia minorităţilor şi identităţii lor etnice şi culturale, va
stimula rezolvarea prin dialog şi acţiuni comune a problemelor.
În paralel cu eforturile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare, România
trebuie să-şi asume responsabilitatea de a formula un punct de vedere
românesc, o viziune proprie asupra viitorului Europei. Aceasta va fi o
contribuţie necesară nu numai la dezbaterea generală care are loc în prezent,
pe aceeaşi temă, în mai toate ţările europene, ci şi un aport la consolidarea
conceptului de securitate naţională în condiţiile viitoarei arhitecturi a
continentului.
1.3.4. Democraţia este o resursă importantă a mediului intern de
securitate. România a parcurs o etapă dificilă după Revoluţia din decembrie
1989 prin constituirea statului de drept, a instituţiilor şi mecanismelor
democratice, prin declanşarea reformelor necesare pentru trecerea de la
economia de comandă la economia de piaţă.
Finalizarea acestor procese, istorice şi ireversibile, necesită mea eforturi
costisitoare. Dar, în pofida neajunsurilor şi nr împlinirilor care mai persistă,
rezultatele de până acum sunt de natură esenţială – inclusiv pentru securitatea
ţării – şi constau în aceea că societatea românească este organizată şi
funcţionează pe baza principiilor, valorilor şi libertăţilor democratice I
undamentale. Acesta este un lucru de referinţă şi de necontestat, m orice
caracterizare s-ar face României de astăzi. Acceptarea pluralismului politic, a
deosebirilor politice, ideologice şi culturale, a diversităţii etnice, respectarea
drepturilor omului, care modelează activitatea instituţiilor statului de drept în
eliminarea oricăror forme de marginalizare pe criterii etnice, religioase, sociale,
de sex sau orientare politică, stabilitatea politică incontestabilă şi experienţa,
pilduitoare, a alternanţei paşnice, democratice, la guvernare – toate acestea
constituie realităţi ale societăţii democratice româneşti şi, totodată, importante
resurse pentru soluţionarea problemelor ţării, pentru tratarea securităţii
naţionale pe baze mai solide şi mai eficiente.
7.5.5. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură
economică. Dificultăţile tranziţiei economice prelungite, scăderea calităţii vieţii,
inegalităţile sociale, creşterea numărului celor care trăiesc sub pragul sărăciei –
toate acestea pot produce intoleranţă, afectează solidaritatea socială,
favorizează populismul, pot alimenta manifestările radicale şi extremiste, având
efecte dintre cele mai grave asupra instituţiilor şi mecanismelor de funcţionare
a statului.
Societatea românească este, încă, marcată de consecinţele
managementului defectuos al procesului tranziţiei economice şi sociale, care a
condus la diminuarea autorităţii şi eficienţei instituţiilor statului şi a afectat
coeziunea civică şi echilibrul social. Rezultatele, insuficient de concludente, în
derularea reformei au determinat diminuarea în timp a resurselor alocate
pentru modernizarea societăţii şi reducerea potenţialului de aşteptare al
cetăţeanului, confruntat cu un proces de pauperizare accelerată. S-a
înregistrat, totodată, degradarea nivelului de viaţă al majorităţii populaţiei,
inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate, educaţia şi calitatea mediului.
În plus, serviciile publice sunt birocratizate, infrastructura teritorială
insuficient dezvoltată, restructurarea şi modernizarea industriei se desfăşoară
cu mari dificultăţi, agricultura a cunoscut un regres dramatic, privatizarea şi
reaşezarea drepturilor de proprietate cunosc multe inerţii, asistenţa sanitară
este precară, reţeaua de transport şi comunicaţii nedezvoltată.
În acelaşi timp, adaptarea lentă a sistemului ordinii publice şi siguranţei
naţionale la noile forme ale criminalităţii din ce în ce mai agresive, precum şi
unele deficienţe în administrarea justiţiei au generat scăderea inacceptabilă a
nivelului de siguranţă a cetăţeanului.
Pe baza experienţei acumulate, este necesară identificarea şi lichidarea
blocajelor şi adoptarea neîntârziată a soluţiilor care permit o relansare reală.
Este nevoie de o abordare coerentă, care sa reunească energiile societăţii, să
canalizeze resursele acesteia în direcţia construirii unei economii performante,
capabilă să elimine starea de incertitudine şi insecuritate la nivel social.
Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de
afaceri atractiv şi stabil şi prin racordarea adecvată la marile fluxuri
economico-financiare, tehnologice şi comerciale. Accelerarea creşterii economice
vizează în primul rând asigurarea prosperităţii cetăţenilor şi sprijinirea
procesului democratic intern.
Creşterea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului este posibilă numai
în condiţiile promovării consecvente a principiilor statului de drept, a
drepturilor fundamentale ale cetăţeanului.
Dificultăţile întâmpinate de România constituie probleme şi în alte zone
ale Europei şi fac obiectul unor mai largi preocupări internaţionale. Menţinerea
unui climat de instabilitate în plan subregional, cu impact negativ asupra
mediului economic, a accentuat incapacitatea României de a angaja decizii în
măsură să o apropie de sistemul economico-financiar caracteristic lumii
democratice occidentale. În eforturile de promovare a reformei economice, s-au
concretizat, destul de greu şi aleatoriu, formule de încadrare şi de racordare la
structurile economice şi financiare din sistemul economic occidental. Crizele şi
violenţele care s-au manifestat în ţările vecine au dus la degradarea unor
legături economice tradiţionale, au provocat României pierderi financiare grele,
au împiedicat elaborarea şi promovarea unor strategii de dezvoltare pe termen
lung, au constituit o stavilă în încurajarea investitorilor străini, în general, i-au
accentuat dificultăţile.
Îndeplinirea obligaţiilor asumate de către România în procesul de
integrare în structurile europene şi euroatlantice constituie o etapă decisivă
pentru modernizarea societăţii româneşti şi consolidarea tendinţelor de creştere
economică. Pe termen lung, acestea vor aduce prosperitate şi vor spori
credibilitatea României în eforturile sale de consolidare a securităţii europene.
Prin urmare, nu teama de ameninţări, ci dorinţa de a asigura a de a
constitui un viitor mai bun, de a-şi întări vocaţia de pilon al stabilităţii în zonă
şi de apărător al valorilor democraţiei şi
1 J^f păcii motivează opţiunea României pentru integrare europeană şi
euroatlantică.
1.4. Factorii de risc la adresa securităţii României.
Factorii de risc constau în acele elemente, situaţii sau condiţii, interne
sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea ţării, generând efecte
contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale.
Vulnerabilităţile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene
din viaţa internă, care diminuează capacitatea de reacţie a riscurile existente
ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.
România nu este şi nu se va afla, în viitorul apropiat, în faţa vreunei
ameninţări majore, de tip militar clasic, la adresa securităţii sale naţionale. Se
poate estima că, în perioada actuală, riscurile la adresa securităţii sunt
preponderent de natură nemilitară şi, mai ales, internă, manifestându-se, în
special, în domeniile economic, financiar, social şi sociologic. Perpetuarea şi
conjugarea unor vulnerabilităţi existente în aceste domenii pot afecta însă
securitatea ţării, generând efecte interdependente, difuze, multi-direcţionale,
care impun modalităţi de prevenire şi acţiune adecvate şi flexibile. Neglijarea,
amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilităţi pot să creeze
instabilitate şi să conducă la transformarea lor în riscuri la adresa securităţii.
1.4.1. Sub umbrela climatului internaţional. Disocierea netă între
evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional este tot mai greu de făcut, în
contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor procese care pot crea
condiţii favorabile pentru apariţia, previzibilă sau nu, a unor riscuri la adresa
securităţii naţionale. Accentuarea interdependenţelor multiple între state,
globalizarea şi liberalizarea schimburilor de orice fel – de la cele comerciale, la
cele informaţionale – fac tot mai dificilă asemenea disociere într-un mediu
globalizat, în care riscurile interne şi cele externe pot fi generate şi se
potenţează în mod reciproc.
Fundalul pe care se proiectează dinamica acestor interdependenţe este
totuşi unul pozitiv, fiind constituit de generalizarea, la nivel european, a
spiritului de cooperare şi de dialog pentru consolidarea securităţii pe continent,
ca şi de implicarea, tot mai activă, a ONU, NATO, UE, OSCE şi a celorlalte
instituţii europene ori organizaţii internaţionale în gestionarea complexelor
probleme de securitate şi stabilitate globală.
Aceste caracteristici dominante ale climatului internaţional reprezintă,
pentru statul român, circumstanţe de mare importanţă, care au rolul de a
favoriza şi de a încuraja accelerarea şi finalizarea proceselor interne de reformă,
atât de necesare pentru îndeplinirea criteriilor de integrare europeană şi
euroatlantică.
În acest context, responsabilitatea esenţială a statului este de a gestiona
cu autoritate, îndeosebi riscurile şi vulnerabilităţile de natură strict internă,
care influenţează, inevitabil şi poziţionarea României în mediul internaţional de
securitate. Prin atenţia acordată acestor factori interni, România poate, pe de o
parte, să constituie în continuare un furnizor important de securitate regională
şi internaţională şi, pe de altă parte, poate să transforme îndeplinirea
obiectivelor de dezvoltare economică şi socială, susţinută şi durabilă, într-o
resursă considerabilă şi specifică pentru securitatea propriu-zisă a ţării.
1.4.2. Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale
sunt:
— Posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul
democratizării, respectării drepturilor omului şi dezvoltării economice, care ar
putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;
— Proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi
materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale;
— Proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate
transnaţionale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armament şi muniţie,
materiale radioactive şi strategice;
— Migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi;
acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie, care
pot afecta statul român şi promovarea valorilor democratice;
— Decalaje între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de
stabilitate ale statelor din proximitatea României;
— Limitarea accesului statului român la unele resurse şi oportunităţi
regionale, importante pentru realizarea intereselor naţionale.
1.43. Noile provocări. 0 nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice
nonclasice, ce pot consta în acţiuni armate şi non-armate deliberate, având ca
obiectiv afectarea securităţii naţionale, prin provocarea de consecinţe directe ori
indirecte asupra vieţii économico-sociale a ţării. Între riscurile de acest tip se
pot enumera:
— Terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele
sale biologice şi informatice;
— Acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport, intern şi
internaţional;
— Acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor
informatice;
— Acţiunile destinate, în mod premeditat, afectării – sub diferite forme şi
varii împrejurări – a imaginii României în plan internaţional, cu efecte asupra
credibilităţii şi seriozităţii în îndeplinirea angajamentelor asumate;
— Agresiunea economico-financiară;
— Provocarea deliberată de catastrofe ecologice.
Dintre cele de mai sus, terorismul internaţional se manifestă într-o formă
acută fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra securităţii statelor şi a
stabilităţii internaţionale – în general.
În contextul în care constatăm o creştere a gradului de complexitate a
terorismului internaţional, este necesară coordonarea măsurilor interne de
management al crizelor astfel încât să asigure, operativ şi eficient, participarea
ţării noastre la eforturile internaţionale de combatere a acestei ameninţări.
România îşi reafirmă disponibilitatea de a participa, alături de
comunitatea internaţională, la lupta împotriva terorismului internaţional şi va
dispune, în permanenţă, constituirea mijloacelor adecvate pentru combaterea
acestuia.
1.4.4. Vulnerabilităţi în situaţia internă. În paralel cu prevenirea sau
contracararea punctuală a intervenţiei acestor posibili factori de risc, România
este preocupată să diminueze vulnerabilităţile interne care se manifestă în
diferite domenii şi care, în anumite circumstanţe, pot avea un impact şi asupra
securităţii naţionale.
Printre aceste tipuri de vulnerabilităţi se află:
— Persistenţa problemelor de natură economică, financiară şi socială,
generate de prelungirea tranziţiei şi întârzierea reformelor structurale;
— Accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administrare deficitară a
resurselor publice, care produc adâncirea inechităţilor sociale şi proliferarea
economiei subterane;
— Reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării
fenomenelor de criminalitate economică şi de perturbare a ordinii publice şi
siguranţei cetăţeanului -fenomene care au efecte negative, tot mai evidente,
asupra coeziunii şi solidarităţii sociale, asupra calităţii vieţii cetăţenilor;
— Menţinerea unor surse şi cauze de potenţiale conflicte sociale
punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii,
diminuării sau întreruperii proceselor şi activităţilor economice propriu-zise, ca
şi asupra stării de linişte a populaţiei;
— Nerespectarea normelor de mediu în funcţionarea unor obiective
industriale;
— Posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale şi
procese de degradare a mediului;
— Scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului, ca
urmare a indolenţei şi birocraţiei excesive din administraţie, ceea ce, de
asemenea, duce la slăbirea coeziunii sociale şi civice;
— Menţinerea unor disparităţi de dezvoltare între regiunile ţări;
— Slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate pentru aderarea la
NATO;
— Menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi
întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;
— Deficienţe în protecţia informaţiilor clasificate;
— Emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce
afectează potenţialul de dezvoltare al societăţii româneşti.
1.5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională 1.5.1. În
domeniul politico-administrativ. Modernizarea societăţii româneşti presupune
acţiuni ferme pentru întărirea funcţiei de reglementare a statului şi a autorităţii
instituţiilor sale. Realizarea obiectivelor de securitate naţională solicită
dezvoltarea capacităţii normative a statului român, prin măsuri adoptate în
mod democratic, care să respecte principiul separării puterilor şi să asigure
reforma instituţională şi administrativă. Statul, ca organizator al coeziunii
naţionale şi sociale, trebuie să devină o instituţie suplă şi eficientă,
debirocratizată, aflată în slujba cetăţeanului.
Întregul sistem politic se va perfecţiona, pentru a se deschide către
cetăţean şi pentru a completa democraţia reprezentativă cu virtuţile
democraţiei participative; prin urmare, exercitarea puterii politice va asigura
participarea şi controlul cetăţeanului asupra instituţiilor şi procesului de luare
a deciziilor, prin respectarea normelor şi regulilor democratice, în concordanţă
cu prevederile Constituţiei.
Activitatea de legiferare trebuie să aibă în vedere un cadru conceptual
unitar şi coerent, pe deplin compatibil cu legislaţia europeană, în principiile
acquis-ului comunitar, cu sistemul de reglementări propriu Uniunii Europene.
Aplicarea strictă şi severă a legilor faţă de toţi cetăţenii în toate împrejurările –
în spiritul şi litera Constituţiei – constituie o cerinţă majoră pentru toate
instituţiile statului, de îndeplinirea căreia depind decisiv coeziunea socială,
încrederea cetăţenilor în autorităţile publice, solidaritatea naţională. De aceea,
se impun asigurarea corectitudinii actului administrativ şi de justiţie, stabilitate
legislativă şi simplificarea cadrului juridic, afirmarea justiţiei ca instituţie a
cinstei şi profesionalismului. Este necesară, de asemenea, adaptarea mai
explicită a cadrului legislativ la cerinţele de combatere a terorismului şi crimei
organizate, ca şi la acelea care decurg din necesitatea participării forţelor din
sistemul de apărare la operaţiuni şi misiuni comune, împreună cu forţele altor
state, pe teritoriul naţional şi în afara acestuia.
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării îşi va perfecţiona activităţile de
coordonare, prevăzute de Constituţie şi legile speciale, în domeniile apărării
naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale şi în celelalte componente care
concură la stabilitatea apărării ţării.
1.5.2. In domeniul economic. Tranziţia spre economia de piaţă
funcţională presupune un efort conjugat şi coordonat de realizare a obiectivelor
asumate de România prin Strategia de Dezvoltare pe Termen Mediu, acceptată
de Uniunea Europeană, în paralel cu măsuri de optimizare a cadrului normativ
în domeniu.
Relansarea economiei constituie o prioritate a politicii de securitate.
Direcţiile de acţiune în acest domeniu sunt:
— Consolidarea stabilităţii macroeconomice, adoptarea unor politici
fiscale coerente, prin reglementări simplificate şi simulative, reforma
impozitelor, reducerea cheltuielilor interne şi restructurarea marilor companii şi
societăţi ale statului, o politică monetară şi a cursului de schimb adecvată;
— Îmbunătăţirea mediului de afaceri, diminuarea birocraţiei,
reglementări favorizante pentru investiţii şi pentru menţinerea creşterii
economice prin producţie performantă, cerută de piaţă;
— Stimularea, prin reglementări eficiente şi sub diferite forme, a
întreprinderilor mici şi mijlocii;
— Continuarea privatizării, restructurării şi modernizării, cu accent pe
dinamizarea domeniilor industriale şi productive care au potenţial – în condiţiile
programelor sectoriale de aderare la UE ori convenite cu organismele financiare
internaţionale;
— Promovarea unor politici industriale funcţionale, corespunzătoare
nevoilor sociale şi adaptabile cerinţelor pieţii;
— Dezvoltarea cooperării economice internaţionale, prin forme noi, mai
active şi stimulative de comerţ exterior;
— Consolidarea sectorului bancar şi de asigurări; disciplinarea pieţelor
de capital, în care sunt implicate categorii largi de populaţie;
— Relansarea agriculturii şi dezvoltarea silviculturii;
— Amenajarea teritoriului şi reabilitarea infrastructurii de transport;
— Promovarea noilor tehnologii eficiente şi trecerea efectivă la realizarea
funcţionalităţilor unei societăţi informaţionale;
— Dezvoltarea turismului şi consolidarea cadrului instituţional şi
legislativ referitor la mediul înconjurător şi calitatea acestuia;
— Orientarea spre atragerea de investiţii străine, îndeosebi din spaţiul
european şi euroatlantic, ca sursă a motivaţiei pentru includerea României în
sistemele de securitate respective;
— Dezvoltarea activităţilor de comerţ interior, inclusiv prin reglementări
ale administraţiei publice locale privind stimularea producţiei şi pieţelor locale;
— Asigurarea protecţiei consumatorilor;
— Garantarea unui sistem concurenţial liber şi onest.
7.5.5. 7/i domeniul social. Problemele securităţii sociale se referă, între
altele, la starea de insecuritate individuală, la declinul demografic şi fragilizarea
stării de sănătate a populaţiei, la emigraţia tineretului instruit şi superdotat, la
insuficienta consacrare, pe toate componentele, a societăţii civile şi la absenţa
unei clase de mijloc puternice. Politica în domeniul securităţii sociale vizează
toate aceste aspecte, cu accent pe combaterea sărăciei, consolidarea dialogului
şi a solidarităţii sociale şi alinierea la normele europene în domeniul ocupării
forţei de muncă.
Principalele fenomene sociale care alterează coeziunea societăţii
româneşti şi accentuează vulnerabilitatea acesteia la crize şi conflicte sociale
sunt determinate de evoluţii negative la nivel macroeconomic şi de incoerenţa
cadrului legislativ.
În acest sens, „Strategia” stabileşte:
— Necesitatea realizării unor modalităţi de stimulare a solidarităţii
naţionale şi responsabilităţii civice, a interesului pentru muncă, a egalităţii
între bărbaţi şi femei, a egalităţii de şanse în privinţa accesului la educaţie şi
pregătire, a protecţiei sociale. Ca urmare, eforturile instituţiilor cu atribuţii în
domeniu vor avea în promovarea dialogului şi coeziunii sociale, prin implicarea
statului, un factor de echilibru, în contracararea efectelor negative ale
procesului de tranziţie şi evoluţiilor economiei de piaţă; reforma sistemului de
securitate socială şi diminuarea deficitului de finanţare a protecţiei sociale;
elaborarea, în cooperare cu partenerii sociali, a Planului naţional de acţiune în
domeniul ocupării forţei de muncă, ce va asigura coerenţa acţiunilor pe piaţa
muncii; descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de
muncă; ocuparea forţei de muncă în concordanţă cu orientările UE, diminuarea
şomajului şi asigurarea unei protecţii sociale reale a şomerilor, inclusiv prin
atragerea şi implicarea acestora în activităţi de utilitate publică, desfăşurate în
perioada disponibilizării; instituirea unor politici salariale corespunzătoare
performanţelor şi importanţei domeniului; realizarea reformei pensiilor, în
scopul diversificării resurselor de asigurare, eliminării inechităţilor şi creşterii
în termeni reali a pensiilor; perfecţionarea sistemului de asistenţă socială;
îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, încurajarea şi reglementarea
producţiei interne a medicamentelor de bază; asigurarea protecţiei copilului –
ca prioritate naţională -şi reglementarea sistemului de adopţii, în conformitate
cu Strategia de aplicare a Convenţiei ONU; sprijinirea şi întărirea familiei, ca
entitate socială fundamentală; ameliorarea condiţiilor de viaţă ale persoanelor
şi familiilor lipsite de venituri sau cu venituri mici, prevenirea şi combaterea
marginalizării sociale, diminuarea sărăciei, prin creşterea gradului de ocupare
a populaţiei active;
— Dezvoltarea civismului, a solidarităţii sociale şi a dialogului
intercultural.
1.5.4. In domeniul educaţiei, cercetării şi culturii.
Problemele de fond ale acestui domeniu – care ar putea fi numite ale unei
securităţi culturale, în sens larg – sunt în mod direct legate de nevoia afirmării
unor mentalităţi şi atitudini noi, care să contribuie la configurarea dimensiunii
culturale şi civilizatorii a reformelor, cerută, în mod implicit, de procesul
integrării europene şi euroatlantice. Spiritul comunitar, solidaritatea naţională,
cultura comunicaţională, atitudinea faţă de performanţă, respectul pentru elite
şi promovarea lor se află încă în stadii insuficiente de dezvoltare.
De aceea, punerea în valoare şi dezvoltarea potenţialului cultural,
ştiinţific şi uman de care dispune România constituie o componentă şi o sursă
esenţială a securităţii naţionale şi a modernizării societăţii româneşti.
Principalele direcţii de acţiune în acest domeniu sunt:
— Promovarea societăţii educaţionale în cooperare cu societatea civilă şi
în conformitate cu Carta Albă a Educaţiei şi Formării, elaborată de Uniunea
Europeană;
— Continuarea reformei sistemului de învăţământ, ca fundament al
politicilor în domeniul resurselor umane;
— Asigurarea educaţiei de bază, creşterea calităţii învăţământului
preuniversitar;
— Racordarea învăţământului superior la cerinţele sociale şi economice;
— Promovarea, în sistemul educaţional, a cerinţelor societăţii
informaţionale;
— Îmbunătăţirea cadrului legislativ şi instituţional pentru cercetare-
dezvoltare;
— Revigorarea, pe baze competitive, a sistemului naţional de cercetare
capabil să contribuie în mod real la modernizarea societăţii româneşti;
— Dezvoltarea şi promovarea tehnologiei informaţiei şi creşterea
numărului de specialişti în acest domeniu;
— Protejarea, conservarea şi restaurarea patrimoniului naţional şi
promovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal;
— Promovarea culturii, ca fundament al dezvoltării durabile a naţiunii şi
nucleu al identităţii naţionale;
— Protejarea diversităţii culturale şi religioase, promovarea
multiculturalismului şi multiconfesiona-lismului, a dialogului cu reprezentanţii
vieţii religioase;
— Revigorarea politicilor în domeniul tineretului; -îmbunătăţirea cadrului
juridic şi instituţional în domeniul relaţiilor interetnice, sprijinirea consolidării
şi dezvoltării identităţii etnice; -pregătirea populaţiei pentru impactul cultural al
integrării europene şi euro atlantice.
7.5.5, în domeniul siguranţei nationale şi ordinii publice. Prin situarea sa
la confluenţa apărării intereselor statului şi ale cetăţeanului, acest domeniu
reprezintă o componentă importantă a politicii de securitate a României.
Acţiunile specifice în domeniul menţinerii ordinii publice şi siguranţei naţionale
vor viza prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, protejarea
cetăţenilor, a proprietăţii private şi a celei publice şi a infrastructurii de interes
strategic. Direcţiile de acţiune în acest domeniu sunt:
— Armonizarea legislaţiei şi a procedurilor specifice cu reglementările
internaţionale şi cu standardele UE privind forţele şi serviciile de ordine
publică;
— Consolidarea relaţiilor de parteneriat cu structuri similare din statele
membre NATO şi UE, precum şi dezvoltarea legăturilor cu structuri aparţinând
altor state;
— Continuarea participării forţelor de ordine publică, civile şi militare, la
misiuni internaţionale;
— Reglementarea răspunderii Ministerului Administraţiei Publice şi
Internelor şi Ministerului Justiţiei – a structurilor acestora – în eradicarea
abuzurilor şi ilegalităţilor;
— Consolidarea sistemului instituţional de acţiune -servicii de informaţii,
poliţie, minister public, justiţie -care să facă posibilă aplicarea fermă a legii;
— Întărirea acţiunilor de prevenire şi control pentru limitarea şi stoparea
criminalităţi;
— Dezvoltarea permanentă a controlului civil asupra instituţiilor din
domeniul siguranţei naţionale şi implicarea societăţii civile în apărarea ordinii
publice;
— Restructurarea sistemului instituţional al ordinii publice, prin
descentralizarea şi demilitarizarea, în mare măsură, a serviciilor din domeniul
ordinii publice;
— Constituirea sistemului naţional de gestionare a crizelor pe principiul
managementului integrat al riscurilor şi conectarea acestuia la organismele
existente în NATO şi UE;
— Combaterea eficace a terorismului, corupţiei şi crimei organizate,
inclusiv prin diverse forme de cooperare regională şi subrcgională;
— Îmbunătăţirea colaborării dintre autorităţile din sistemul de apărare,
cu cele din justiţie şi a acestora cu societatea civilă;
— Securizarea frontierei de stat în concordanţă cu interesele naţionale şi
exigenţele aderării la Uniunea Europeană, concomitent cu modernizarea
procedurilor de control la frontieră;
— Construirea partencriatului cu societatea civilă, inclusiv prin
asigurarea unui echilibru între dreptul la liberă informare şi necesitatea
protejării informaţiilor clasificate;
— Protecţia dreptului la intimitate, la propria imagine şi la corecta
informare a cetăţeanului;
— Asigurarea funcţionării la standarde comunitare a instituţiilor care au
atribuţii pe linia migraţiei şi azilului.
7.5.6. În domeniul apărării naţionale. România va acţiona pentru
integrarea în structurile militare euro atlantice, pentru continuarea reformei
armatei, în conformitate cu standardele statelor membre NATO şi UE, pentru
dezvoltarea unei capacităţi de apărare credibilă, modernă şi eficientă. Se au în
vedere întărirea controlului civil asupra forţelor armate, în concordanţă cu
principiile şi valorile democraţiei, precum şi consolidarea statutului României
de generator de securitate, prin continuarea şi îmbunătăţirea contribuţiei sale
la stabilitatea regională.
Principalele direcţii de ac {iune sunt:
— Îndeplinirea obiectivelor asumate prin Programul Naţional Anual
pentru Integrare în NATO şi asigurarea interoperabilităţii cu forţele Alianţei;
— Participarea susţinută la Parteneriatul pentru Pace şi dezvoltarea
cooperării militare şi multilaterale, în vederea realizării obiectivelor de
parteneriat asumate de România;
— Constituirea şi consolidarea capacităţilor necesare pentru îndeplinirea
performantă a obligaţiilor asumate de România, de a participa în cadrul unor
operaţiuni de menţinere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a
terorismului şi de asistenţă umanitară la nivel subregional şi regional;
— Restructurarea şi modernizarea Armatei României, îndeosebi
modernizarea structurală a forţelor, a sistemelor de instruire şi continuarea
armonizării cadrului legislativ naţional din domeniul apărării cu cel existent în
ţările membre NATO şi UE;
— Adaptarea la condiţiile contemporane a sistemului de mobilizare şi
planificare integrată a apărării şi asigurarea concordanţei dintre obiectivele
propuse şi resursele alocate;
— Operaţionalizarea forţelor destinate participării Ia misiuni ale Uniunii
Europene, în cadrul politicii europene de securitate şi apărare, ca şi ale NATO,
ONU şi ale forumurilor/iniţiativelor subregionale;
— Managementul eficient al resurselor umane şi restructurarea forţelor,
concomitent cu creşterea gradului de profesionalizare a personalului armatei şi
modernizarea învăţământului militar;
— Asigurarea stocurilor de echipamente, tehnică de luptă, muniţii şi
materiale;
— Îmbunătăţirea colaborării între serviciile de specialitate, pe linia
schimbului operativ de informaţii, vizând potenţialii factori de risc la adresa
securităţii şi stabilităţii interne;
— Redimensionarea corpului de comandă la nivelul forţelor în proces de
reducere, restructurare şi modernizare;
— Reglementarea pensionării cadrelor militare;
— Aplicarea programelor de reconversie profesională a personalului
disponibilizat din armată şi industria de apărare;
— Planificarea coerentă a activităţii de înzestrare şi achiziţii prin
coordonare cu politicile în domeniul economic, de privatizare şi restructurare a
industriei naţionale de apărare; ixtt/. Ijuiiii spiuiiuur 14Ö
— Dezvoltarea şi achiziţionarea de echipamente noi, interoperabile cu cele
utilizate de NATO;
— Întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar;
— Sprijinirea autorităţilor publice în caz de urgenţe civile, dezastre sau
calamităţi naturale.
7.5.7. 7/i domeniul politicii externe. Politica externă a României
reprezintă principalul mijloc de promovare a valorilor şi intereselor naţionale în
plan internaţional. Politica externă va fi susţinută printr-un efort intern de
asigurare a coerenţei inter-lnstituţionale şi a sprijinului opiniei publice şi va
continua să fie orientată, prioritar, pe următoarele direcţii:
— Am aderat la NATO!
— Intensificarea negocierilor şi accelerarea pregătirii pentru integrarea în
Uniunea Europeană, inclusiv implicarea în procesul de realizare a Politicii
Europene de Securitate şi Apărare;
— Aprofundarea Parteneriatului Strategic Intensificat cu SUA, respectiv
dezvoltarea relaţiilor bilaterale privilegiate cu ţările NATO şi UE;
— Consolidarea relaţiilor cu statele membre ale Uniunii Europene – în
plan bi şi multilateral – cu ţările vecine şi cu statele cu care România are relaţii
tradiţionale;
— Dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea
la proiecte de cooperare regională, subregională, transfrontalieră şi în cadrul
euroregiunilor;
— Dezvoltarea, pe baze pragmatice, a relaţiilor privilegiate cu Republica
Moldova;
— Consolidarea rolului OSCE, ca formă de dialog în domeniul securităţii
şi dezvoltarea capacităţii de acţiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea
crizelor şi reconstrucţia post conflict;
— Susţinerea diplomatică a participării la operaţiunile de pace ale ONU şi
la alte acţiuni vizând asigurarea stabilităţii şi întărirea încrederii la nivel
regional şi global;
— Respectarea strictă a angajamentelor internaţionale în domeniul
neproliferării şi controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice şi
de tehnologie cu dublă utilizare, precum şi participarea activă la dezbaterile,
din diverse foruri, pe această temă;
— Promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru
internaţional pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est,
ca şi în Caucazul de Sud şi întreaga regiune a Dunării şi Mării Negre;
— Sprijinirea comunităţilor româneşti din afara graniţelor pentru
păstrarea identităţii naţionale, culturale şi spirituale şi identificarea
potenţialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomaţiei
româneşti;
— Preocuparea constantă pentru îmbunătăţirea statutului juridic şi
tratamentului minorităţilor româneşti din alte state, conform normelor
internaţionale privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi
angajamentelor asumate prin înţelegeri şi tratate bilaterale.
1.6. Resursele politicii de securitate.
România dispune de resursele necesare îndeplinirii obiectivelor cuprinse
în Strategia de securitate naţională.
Potenţialul intelectual al poporului român, nivelul de pregătire şi educaţie
în tradiţie europeană, dorinţa de însuşire a ceea ce este performant la nivel
mondial constituie cele mai importante garanţii pentru succesul eforturilor de
modernizare a societăţii româneşti. Resursele politice şi suportul social sunt
oferite de însuşirea unanimă de către toate forţele politice şi instituţiile publice
din România a opţiunii pentru integrarea europeană şi euroatlantică, de
sprijinul larg acordat de societatea românească eforturilor de modernizare şi
integrare europeană. Pentru atingerea obiectivelor de securitate naţională vor fi
alocate resurse financiare corespunzătoare, atenţia fiind concentrată asupra
utilizării acestora cu eficienţă. În acest sens, vor fi avute în vedere următoarele:
— Aplicarea managementului resurselor pe bază de programe integrate
pentru toate instituţiile angrenate în activităţi în domeniul apărării, ordinii
publice şi siguranţei naţionale;
— Asigurarea unei mai bune coordonări a instituţiilor implicate în
asigurarea resurselor, precum şi exercitarea mai eficientă a controlului
parlamentar;
— Creşterea transparenţei utilizării fondurilor publice şi a
responsabilităţii faţă de contribuabil.
1.7. Concluzii.
Strategia de Securitate Naţională a României reflectă o concepţie
dinamică şi pragmatică asupra viitorului în domeniul securităţii, fiind un
document cadru ale cărui modalităţi de acţiune vor fi adaptate în funcţie de
evoluţiile din mediul de securitate. Documentul propune obiective a căror
îndeplinire se va realiza pe parcursul actualei legislaturi, precum şi ulterior.
Obiectivul fundamental îl constituie realizarea, apărarea şi promovarea
intereselor naţionale.
Strategia de securitate naţională a României reflectă intenţii şi acţiuni,
etape şi evenimente ce vor fi urmărite cu consecvenţă chiar dacă, într-o lume
aflată în permanentă schimbare, pot să apară evoluţii care să necesite
reconsiderări temporare.
Integrarea în structurile de securitate europene şi euroatlantice nu are
însă alternativă, chiar dacă eforturile ar putea fi de durată. Naţiunea şi statul
român se află în faţa unei realizări istorice – integrarea europeană şi
euroatlantică. Toate eforturile noastre trebuie îndreptate spre realizarea acestei
şanse fară precedent în îndelungata noastră istorie.
O viziune realistă asupra posibilităţilor şi resurselor ne obligă să ne
concentrăm eforturile pe acele priorităţi care vor influenţa, în mod decisiv,
starea de securitate a României. Participarea cetăţenilor şi a organizaţiilor, a
societăţii în ansamblul ei va fi hotărâtoare pentru susţinerea posibilităţilor de
dezvoltare a obiectivelor acestei strategii.
Securitatea şi prosperitatea sunt două obiective cu o profundă
determinare reciprocă, iar promovarea lor solicită, din partea tuturor, angajare,
responsabilitate şi patriotism.
14V_ 2. Rolul şi locul serviciilor de informaţii în ansamblul eforturilor
României de integrare euroatlantică.
Amplul proces de reformă a societăţii româneşti declanşat în Decembrie
1989 a inclus ca o componentă importantă reorganizarea serviciilor de
informaţii şi a misiunilor acestora, activităţile specifice fiind puse în
concordanţă cu normele şi principiile statului de drept. Atribuţiile funcţionale
ale acestora au la bază prevederile Constituţiei şi sunt stipulate în actele
normative din domeniul siguranţei naţionale – definită în primul rând ca stare
de legalitate.
Schimbările dramatice ale climatului internaţional după atentatele
teroriste din 11 septembrie 2001, de asemenea, au impus reevaluarea
conceptelor în domeniul securităţii naţionale. Acestea au stat la baza elaborării
Strategiei de securitate naţională a României, adoptată de Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării şi aprobată de Parlament şi au determinat reconsiderarea
rolului şi extinderea competenţelor serviciilor de informaţii din România, în
funcţie de noile ameninţări şi factori de risc.
În consonanţă cu acest document, care reafirmă caracterul prioritar al
obiectivului aderării României la NATO şi UE, cele două servicii naţionale de
informaţii – Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe –
şi-au întocmit propriile strategii pe termen mediu, până în 2004. Acestea
constituie în prezent suportul pe care se fundamentează procesul de
reorganizare a celor două instituţii, aflat în plină derulare, orientările
operaţionale curente şi cadrul doctrinar şi metodologic pentru:
— Identificarea priorităţilor de acţiune ale serviciilor de informaţii şi
proiectarea necesităţilor şi resurselor de dezvoltare;
— Adaptarea structurilor organizatorice şi funcţionale în concordanţă cu
mutaţiile actuale şi previzibile în climatul naţional, regional şi internaţional de
securitate;
— Valorificarea eficientă a raporturilor de parteneriat cu structuri
similare din străinătate, în special din spaţiul euroatlantic.
Obiectivele strategice ale serviciilor de informaţii până în 2004 s-au
referit la:
— Consolidarea poziţiei de componente de bază ale sistemului de
siguranţă naţională;
— Proiectarea unei imagini corecte în societatea civilă cu privire la
specificul şi utilitatea activităţii informative;
— Promovarea intereselor României pe plan internaţional;
— Concentrarea activităţii pe direcţiile prioritare definite în baza
conceptelor de planificare strategică;
— Combaterea terorismului şi a crimei organizate internaţionale;
— Protecţia resurselor economice vitale;
— Protecţia infrastructurilor informatice;
— Investigarea şi combaterea fenomenului de corupţie.
Caracterul difuz, multidirecţional şi imprevizibil al riscurilor şi
ameninţărilor interne şi externe la adresa obiectivelor generale de securitate ale
României, precum şi dinamica fenomenelor destabilizatoare la nivel global
impun măsuri de adaptare a misiunilor serviciilor româneşti de informaţii, în
vederea gestionării lor eficiente. Accentul este pus pe:
— Creşterea rolului şi ponderii activităţii de culegere de informaţii cu
caracter secret şi anticipativ;
— Redimensionarea structurii şi sarcinilor în domeniul ameninţărilor
asimetrice;
— Diversificarea mijloacelor şi metodelor de muncă;
— Gestionarea eficientă a acţiunii în domeniul securităţii economice;
— Apărarea secretului de stat şi protecţia informaţiilor clasificate,
conform standardelor de securitate din spaţiul euroatlantic.
Dinamizarea activităţii comunităţii informative naţionale şi realizarea
compatibilităţii componentelor acestora se bucură de o atenţie prioritară din
partea Preşedinţiei, Guvernului şi Parlamentului României. Întâlnirile factorilor
de decizie ai statului cu conducerile serviciilor de informaţii constituie prilejuri
de analiză şi evaluare a siguranţei naţionale, a riscurilor şi ameninţărilor la
adresa acesteia. De fiecare dată, a fost reafirmat imperativul ca serviciile de
informaţii, alături de toate instituţiile statului, să constituie un factor activ în
îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale României – integrarea în NATO şi
Uniunea Europeană.
2.1. Atribuţiile şi competenţele serviciilor de informaţii în deplină
concordanţă cu prevederile legilor şi cu principiile statului de drept pentru
îndeplinirea misiunilor care revin serviciilor de informaţii au fost instituite
mecanisme interne care să transpună în practică garanţiile juridice referitoare
la protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Au fost
asigurate legalitatea, temeinicia şi oportunitatea acţiunilor şi măsurilor
întreprinse în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, asigurându-se respectarea
deplină şi aplicarea corectă a prevederilor Constituţiei, a legilor şi celorlalte acte
normative din domeniul siguranţei naţionale şi, în temeiul acestora,
legitimitatea socială a serviciilor de informaţii.
Cadrul legislativ care reglementează activitatea serviciilor de informaţii
stipulează că acestea desfăşoară exclusiv activităţi de culegere de informaţii cu
relevanţă în domeniul siguranţei naţionale, fără a putea efectua acte de
cercetare penală şi a lua măsura reţinerii sau arestării preventive. În toate
situaţiile în care se constată existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei
naţionale a României, serviciile de informaţii solicită procurorului, cu
respectarea Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte de
supraveghere, în scopul culegerii de informaţii relevante.
Prin atribuţiile conferite şi modalităţile de exercitare a acestora, serviciile
de informaţii sunt instituţii ale statului de drept. În acest sens şi-au definit
orientările strategice şi obiectivele prioritare, care sunt pe deplin concordante
cu obiectivele primordiale ale politicii interne şi externe a statului român: o
societate democratică, o economie de piaţă performantă, integrarea în
structurile euroatlantice.
În exercitarea atribuţiilor legale, serviciile de informaţii respectă
următoarele principii: legalitatea deplină, echidistanţa politică, obiectivitatea şi
imparţialitatea, oportunitatea.
Prin activităţile specifice desfăşurate, serviciile de informaţii reuşesc să
fie în acelaşi timp un senzor al stării de legalitate în domeniul siguranţei
naţionale, informând permanent şi sistematic factorii competenţi să întreprindă
măsuri pentru restabilirea legalităţii ori de câte ori aceasta este afectată. Pentru
aceasta, serviciile de informaţii îşi adaptează continuu demersurile în plan
conceptual, structural-organizatoric, funcţional şi relaţional.
Evaluarea obiectivă a problemelor cu care se confruntă România în
procesul de integrare în structurile euroatlantice -ţinând seama şi de modul în
care acestea sunt percepute de către factorii cu pondere în luarea deciziilor la
nivelul NATO şi UE -nu poate fi realizată fară implicarea serviciilor de informaţii
ale ţării noastre.
Prin datele şi analizele transmise constant autorităţilor române, serviciile
contribuie la informarea operativă a acestora, oferind suportul necesar
adoptării strategiilor potrivite îndeplinirii obiectivelor de integrare.
2.2. Adaptarea continuă la mutaţiile din contextul operaţional.
Rezultatele concrete obţinute de serviciile de informaţii româneşti atestă
că direcţiile de acţiune şi obiectivele asumate exprimă o concepţie modernă
asupra menirii acestora, o bună conectare la realităţi şi o adaptare dinamică şi
eficientă la contextul operativ.
Este permanent urmărită optimizarea capacităţilor de răspuns la noile
riscuri şi ameninţări la adresa siguranţei naţionale printr-un efort coerent de
reformare, care vizează simultan asigurarea unor structuri echilibrate şi
flexibile, precum şi managementul optim al resurselor umane.
Potrivit noilor cerinţe de realizare a siguranţei naţionale, serviciile de
informaţii şi-au stabilit o nouă politică de selecţie şi pregătire a personalului.
Noua strategie în domeniu asigură:
— Formarea iniţială şi pregătirea continuă a personalului propriu în
raport cu misiunile şi obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung;
— Implementarea metodelor, formelor instituţionale şi valorilor
euroatlantice în procesul instruirii şi perfecţionării pregătirii personalului.
Este avută în vedere şi pregătirea generală a populaţiei în probleme de
siguranţă naţională, în special cea a personalului din administraţia publică şi a
reprezentanţilor societăţii civile.
Urmare a procesului continuu de reformă, personalul serviciilor de
informaţii are în prezent o medie de vârstă de 36 de ani, peste 80% fiind cadre
angajate după 1990.
2.3. Relaţionarea funcţională cu celelalte instituţii din sistemul de
securitate naţională.
Activitatea serviciilor de informaţii se integrează organic în sistemul ce
conferă funcţionalitate statului de drept.
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, îndrituit prin Constituţie să
organizeze şi să coordoneze activitatea în domeniul siguranţei naţionale, este
informat permanent în legătură cu modul în care serviciile de informaţii îşi
îndeplinesc misiunile.
De asemenea, se acţionează într-un spirit de reală deschidere pentru
optimizarea cooperării cu celelalte instituţii din compunerea sistemului naţional
de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. În baza protocoalelor de
cooperare şi în raport cu competenţele specifice în protejarea siguranţei
naţionale, sunt transmise cu operativitate informaţii de interes în domeniul de
activitate al acestora pentru exploatare, întregire şi valorificare.
Alături de informarea curentă a factorilor de decizie, obiectivul susţinerii
demersului naţional vizând integrarea euroatlantică şi-a pus amprenta, practic,
pe toată gama de activităţi subsumate relaţionării funcţionale dintre serviciile
de informaţii şi celelalte instituţii ale statului român.
Astfel, la nivel instituţional au fost iniţiate măsuri de implementare a
prevederilor Legii privind protecţia informaţiilor clasificate. Acestea sunt în
deplină concordanţă cu atribuţiile Autorităţii Naţionale de Securitate, abilitată
să desfăşoare activităţi specifice de protecţie a informaţiilor clasificate NATO.
Măsurile au în vedere alinierea pe plan naţional a metodologiilor şi procedurilor
din domeniul informaţiilor clasificate la standardele NATO.
2.4. Controlul democratic al Serviciilor de Informaţii.
Potrivit legii, SRI şi SIE sunt controlate de Parlamentul României prin
Comisii comune permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru
fiecare din cele două servicii.
Comisiile sunt autorizate să verifice dacă în activităţile acestora sunt
respectate prevederile Constituţiei şi ale celorlalte legi, precum şi modul în care
sunt utilizate fondurile destinate lor prin bugetul de stat.
Anual sau ori de câte ori este necesar, directorii serviciilor de informaţii
prezintă rapoarte de activitate în faţa forului legislativ.
Din punctul de vedere al legalităţii, activitatea serviciilor de informaţii
este controlată şi de către organele judiciare. Activităţile ce presupun
restrângerea temporară a exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale
cetăţenilor pot fi realizate numai pe baza unei aprobări prealabile din partea
unui procuror (magistrat) anume desemnat de către Procurorul General al
României. Orice cetăţean care se consideră lezat de activităţile care fac obiectul
autorizării procurorului se poate adresa cu plângere nivelului ierarhic superior
celui care a emis aprobarea.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 187/1999, privind accesul la
propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, SRI şi SIE
continuă procesul de predare către Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii a documentelor stabilite prin lege, preluate de la fostele
organe de informaţii.
2.5. Prevenirea şi combaterea terorismului – misiune prioritară a
serviciilor de informaţii.
Strategia de Securitate Naţională a României include terorismul printre
principalele ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Prevenirea şi combaterea
– inclusiv prin cooperare internaţională intensificată – a riscurilor şi
ameninţărilor de pe această coordonată reprezintă un obiectiv major al statului
român.
În conformitate cu reglementările naţionale în materie şi cu
angajamentele internaţionale ale ţării noastre, inclusiv cele subsumate
obiectivelor atingerii standardelor NATO şi Uniunii Europene, serviciile române
de informaţii derulează în mod curent acţiuni specifice orientate în direcţia
prevenirii şi combaterii tuturor manifestărilor fenomenului terorist şi
activităţilor asociate acestuia.
Pe lângă legislaţia deja existentă pentru realizarea siguranţei naţionale pe
dimensiunea antiteroristă, guvernul României a adoptat, după 11 septembrie
2001, trei Ordonanţe de Urgenţă referitoare la:
— Sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a
ordinii publice;
— Aplicarea Rezoluţiei nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU
privind combaterea terorismului internaţional;
— Prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în
scopul finanţării actelor de terorism.
SRI şi SIE, alături de celelalte instituţii şi organisme ale statului, au
acţionat prioritar pentru sprijinirea, prin activităţi specifice, a demersurilor
României destinate racordării, de o manieră activă, la campania antiteroristă
internaţională, inclusiv prin derularea unor acţiuni în cooperare cu structuri
omoloage din alte ţări.
Caracteristicile situaţiei interne pe profil antiterorist relevă că în România
nu există grupări sau manifestări teroriste (în înţelesul deplin al termenului) de
sorginte autohtonă. Sursele de risc sunt reprezentate de:
— Evoluţiile externe ce pot influenţa dinamica organizaţiilor teroriste
reprezentate în România de nuclee care, deşi nu întreprind în actuala etapă
acţiuni teroriste asupra unor obiective de pe teritoriul naţional, pot să îşi
modifice, în viitor, această atitudine;
— Activităţile adiacente terorismului (migraţia ilegală, criminalitatea
organizată transfrontalieră etc.), derulate de nuclee ale organizaţiilor teroriste
ori de alte grupări străine şi autohtone.
Analiza acţiunilor teroriste din SUA din anul 2001 a reliefat necesitatea
configurării şi operaţionalizării unui mecanism inter-lnstituţional de prevenire
şi combatere a terorismului prin demersuri naţionale şi cooperare
internaţională.
Consecutiv desemnării sale ca autoritate naţională în materie
antiteroristă, Serviciul Român de Informaţii a coordonat procesul de elaborare a
Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a terorismului.
IpiuIIlIUI.
De asemenea, s-a elaborat şi funcţionează Planul de cooperare între
Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Administraţiei şi Internelor,
Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de
Protecţie şi Pază şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.
În procesul de structurare a sistemului antiterorist pe plan naţional, în
cadrul Serviciului Român de Informaţii, începând cu 1.12.2001, a intrat în
funcţiune Departamentul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului.
Acesta răspunde de planificarea, organizarea şi executarea, într-o concepţie
unitară, a activităţilor de prevenire, descoperire, neutralizare şi anihilare a
acţiunilor teroriste pe teritoriul României. La rândul său, SIE şi-a concentrat
resursele umane specializate într-o direcţie distinctă, ce se ocupă exclusiv de
contraterorism.
Strategia acestui departament urmăreşte protejarea eficientă a
teritoriului naţional faţă de noile manifestări ale fenomenului terorist şi
asigurarea interoperabilităţii conceptualinstituţionale şi organizatorice pe linia
cooperării cu serviciile externe partenere. Este vizată combaterea oricărei forme
de terorism -lndiferent de motivaţiile care stau la baza acestuia, urmărind
prevenirea producerii de acte teroriste pe teritoriul României, a constituirii de
baze logistice şi filiale ale unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare
internaţională.
2.6. Cooperarea cu servicii similare din străinătate Serviciile române de
informaţii s-au adaptat la realităţile contextului operaţional, conştientizând că
tot mai multe ameninţări se caracterizează prin diversificare şi globalizare şi că
acestea pot fi controlate numai prin conjugarea eforturilor şi experienţei mai
multor organisme similare. Au fost întărite relaţiile de colaborare, pe domenii de
interes, cu structuri omologe din statele democratice.
Obiectivele urmărite prin această interrelaţionare sunt subordonate, în
primul rând, intereselor fundamentale de securitate naţională şi, în acelaşi
timp, susţinerii implicării active a României în crearea unui climat adecvat de
securitate la scară regională şi euroatlantică:
— Sprijinirea specifică a demersurilor de integrare a României;
— Contracararea, prin cooperare, a diverselor categorii de ameninţări
transfrontaličre, precum ţi a altor tipuri de manifestări ce afectează interesele
statelor;
— Armonizarea legislaţiei şi mecanismelor funcţionale, operante în sfera
securităţii naţionale, cu cele ale statelor membre ale comunităţii euroatlantice.
Prestaţiile în cadrul cooperării internaţionale au demonstrat expertiza şi
potenţialul acţionai considerabil de care dispun serviciile române de informaţii,
pentru:
— Ţinerea sub control, pe plan intern, a acelor evoluţii purtătoare de
riscuri şi ameninţări nonmilitare transfrontaličre care ar putea periclita atât
securitatea noastră naţională, cât şi a altor state;
— Consacrarea României ca actor internaţional cu vocaţie şi capacitate
efectivă de a se manifesta ca pol de stabilitate – absolut necesar menţinerii
echilibrului atât în sud-estul Europei, cât şi la scară continentală;
— Susţinerea specifică a acţiunii parteneriale în problematici de
anvergură şi cu implicaţii strategice, de interes comun pentru România şi
statele euroatlantice. Colaborarea externă reprezintă o cerinţă fundamentală
pentru reuşita demersurilor de integrare euroatlantică ale României. Semnalele
critice, sugestiile şi opiniile recepţionate în acest cadru reprezintă elemente
importante pentru fundamentarea măsurilor şi demersurilor întreprinse de
factorii de decizie ai statului român.
2.7. Serviciile de informaţii – factor activ în demersurile României de
integrare în NATO.
În mod constant, serviciile de informaţii ale României şi-au adus
contribuţia la consolidarea unui mecanism flexibil de comunicare şi colaborare
între instituţiile naţionale cu atribuţii pe linia integrării euroatlantice. Ele fac
parte din Comisia Naţională pentru Integrarea României în NATO şi au un
aport consistent la realizarea obiectivelor prevăzute în Planul Naţional Anual de
Pregătire a Integrării în NATO (MAP), în primul rând a celor din Capitolul IV
(probleme de securitate).
Pe această linie, a fost acordată o importanţă deosebită implementării
reglementărilor de securitate în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate
corespunzător standardelor NATO. De asemenea, s-au întreprins măsuri de
securitate protectivă, prin corelarea cu cele de prevenire şi combatere a
acţiunilor teroriste, în cooperare cu structurile specializate ale NATO şi cele ale
ţărilor membre şi partenere.
Au fost implementate şi principalele obiective asumate prin cele trei
cicluri MAP, respectiv:
— Înfiinţarea şi operaţionalizarea Autorităţii Naţionale de Securitate
(ANS);
— Adoptarea Legii privind Protecţia Informaţiilor Clasificate; -constituirea
de structuri specializate în domeniul informaţiilor clasificate NATO, la
instituţiile de stat cu atribuţii pe linia securităţii protective;
— Înfiinţarea Grupului Interdepartamental de lucru INFOSEC;
— Iniţierea şi realizarea de acţiuni de informare publică vizând educaţia
de securitate în sfera legislativului, executivului şi societăţii civile;
— Stabilirea de relaţii de cooperare cu structuri similare din statele
membre NATO.
În context, concluziile de etapă ale pregătirii serviciilor de informaţii
române, raportate la obiectivul acţionării în cadrul NATO, pot fi sintetizate
astfel:
— România este o ţară care aparţine „mentalităţii NATO”, inclusiv prin
serviciile ei de informaţii, aşa cum a demonstrat şi în cazul crizei declanşate la
11 septembrie 2001, când a acţionat ca membru „de facto” al Alianţei;
— Serviciile de informaţii din România sunt compatibile cu standardele
NATO, din perspectiva „ameninţărilor comune, principiilor comune şi valorilor
comune”;
— Pericolele şi ameninţările la adresa ţării noastre sunt comune cu cele
care se manifestă la adresa NATO;
— Prin includerea României şi a serviciilor sale de informaţii, NATO a
câştigat un plus de securitate, profesionalismul serviciilor româneşti
reprezentând un aport suplimentar la securitatea de ansamblu a Alianţei, din
punctul de vedere al capacităţii operaţionale şi al cooperării.
Aceste opţiuni sunt clare, iar participarea în cadrul în NATO, ca şi
aderarea la UE, constituie ţinte pe care România şi le-a asumat ireversibil.
VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere” al Europei în subcapitolele
anterioare am văzut care este situaţia globală şi naţională de după prăbuşirea
blocului comunist, în aşa-zisa „eră de tranziţie”. Drept urmare, în rândurile ce
urmează vom studia şi situaţia regională şi subregională.
În context, în momentul actual, comunitatea internaţională a devenit din
ce în ce mai îngrijorată de instabilitatea zonei balcanice. Aceasta este
provocată, în primul rând, de conflictele intracomunitare, etnice sau religioase.
Mediul în care se dezvoltă acest gen de conflicte este caracterizat, în principal,
de sărăcie endemică, de şomaj, de instabilitate economică şi de flagelul
corupţiei. Conflictele intrastatale accelerează aceste procese în condiţiile
disoluţiei autorităţii de stat şi a deplasărilor masive de populaţie în afară sau în
interiorul graniţelor statului respectiv. Cazul Albaniei este elocvent în acest
sens, unde, în timpul crizei din 1997, peste 30.000 de albanezi au luat calea
refugiului. Or, în astfel de fenomene, se poate spune cu certitudine că serviciile
secrete joacă un rol primordial. Din nefericire, fenomenul migraţiei involuntare
stimulează, de regulă, terorismul, traficul de droguri, migraţia ilegală sau
degradarea mediului înconjurător, mutând accentul de pe ameninţările militare
spre cele nonmilitare.
A. „CIA şi Noua Ordine Mondială – provocări până în 2015” în condiţiile
speciale ale zonei Balcanilor, se apreciază că sursele de instabilitate se vor
păstra cel puţin pe termen mediu. Unii analişti politici şi militari au construit
asemenea scenarii pentru următorii 15 ani. Ei au pus accentul pe conflictele
interetnice şi pe fragmentarea teritorială, pe proliferarea crimei organizate şi pe
încurajarea ei de către expatriaţii voluntari sau involuntari ai etniilor în
conflict, ca alternativă la autoritatea statală. În acelaşi timp, au apreciat just că
aceştia vor sprijini logistic şi financiar grupările paramilitare din zonă, cu
scopul precis de a controla populaţia dislocată (de a împiedica eventual
revenirea ei în zonele de origine) – purificarea etnică putând deveni, uneori, un
mijloc de control al resurselor economice, al căilor de comunicaţii, al economiei
subterane, al traficului de droguri, de arme sau de carne vie.
Specialiştii în informaţii din Statele Unite şi Rusia şi-au avertizat propriile
guverne asupra unei degradări a situaţiei din zonă încă din prima parte a
anului 2000. Astfel, într-o expunere intitulată „CIA şi Noua Ordine Mondială –
provocări până în 2015”, John Gannon, preşedintele Consiliului Naţional
pentru Informaţii al SUA preciza că tensiuni etnice vor persista în mai multe
zone de pe Glob, printre care şi în sud-estul Europei. Acest lucru va genera
mari exoduri ale populaţiei şi instabilităţi pentru ţările vecine zonei de conflict.
În acel context, John Gannon preciza că „reţele etnice vor mobiliza toţi
expatriaţii şi membrii diasporei pentru a strânge fonduri, pentru a cumpăra
arme şi a recruta luptătorii în slujba cauzei propriu Până în 2015, cel puţin
câteva noi statenaţiuni create pe baze etnice vor deveni realitate „. La rândul
său, într-o prelegere ţinută la Sofia, fostul şef al serviciului rus de
contrainformaţii, Evgheni Primakov, care a fost, de asemenea şi ministru de
Externe al ţării sale, a prognozat apariţia unui stat islamic de tip extremist în
regiunea Balcanilor, afirmând că „situaţia din Kosovo continuă să se menţină
destul de serioasă, existând tendinţele creării unui stat islamic puternic în
centrul Europei „. În opinia sa, acest stat ar putea cuprinde o parte din
teritoriul Macedoniei, Sangeac-ul, Kosovo, Albania, urmând să constituie „un
pod spre Bulgaria şi Turcia”.
A. L Comunităţi islamice în Balcani – Bosnia.
Istoric vorbind, Islamul prezent în zona Balcanilor cuprinde minorităţile
turce rămase pe teritoriul celorlalte state balcanice, din vremea Imperiului
Otoman, precum tătarii sau cerchezii şi populaţiile locale islamizate, precum
bosniacii şi albanezii. Între acestea se detaşează, de departe, populaţia
musulmană din BosniaHerţegovina, prin dimensiunea religioasă implicată în
definirea „naţiunii” bosniace.
(u ocazia recensământului iugoslav din anul 1948, musulmanii din
Bosnia aveau la dispoziţie trei variante de naţionalitate: musulman sârb”,
„musulman croat” sau „musulman de naţionalitate neprecizată”. Rezultatul
recensământului a fost următorul: 25.000 musulmani s-au declarat croaţi,
72.000 – sârbi, iar 778.000 nu şi-au indicat naţionalitatea. La recensământul
din 1953, guvernul comunist a înregistrat pentru ultima dată şi religiile, ocazie
cu care şi-au recunoscut credinţa musulmană peste două milioane de locuitori
(12,5%).
Termenul de „musulman” desemna orice cetăţean care-şi declara religia
islamică. În privinţa naţionalităţii, în spiritul „iugoslavismului” oficial a apărut,
tot atunci, categoria „iugoslav de naţionalitate neprecizată”. În Bosnia, s-au
regăsit în această categorie 891.000 de locuitori. Recensământul din 1961 a
utilizat expresia „musulman în sens etnic”, conceptul primind iarăşi o conotaţie
naţională, iar după anul 1971 au fost recenzaţi „musulmani în sens naţional”.
În anul 1981, s-au recenzat 2 milioane de locuitori de religie musulmană.
Dacă adăugăm cele două milioane de albanezi şi cei 100.000 de turci rezultă
că, în fosta Iugoslavie, trăiau, la acea dată, circa 4 milioane de musulmani. Se
poate presupune că, înainte de războiul din Iugoslavia, în Bosnia şi
Herţegovina, musulmanii, reprezentând 40% din totalul populaţiei, îi
depăşiseră pe sârbi, (lind cea mai numeroasă minoritate etnonaţională.
Spre deosebire de restul Iugoslaviei, în Bosnia-Herţegovina noţiunea de
„musulman”, în sens etnic, coincidea cu aceea de „musulman” în sens religios;
prin urmare, doar aici ei au constituit şi o categorie etnic-naţională. Deoarece
în Bosnia nu a existat, de-a lungul islamizării, o identitate sârbă sau croată
distinctă, nu s-a vorbit nicicând de „sârbi musulmani”, căci aceasta ar fi
presupus ca strămoşii celor în cauză să fi fost sârbi inainte de a fi trecut la
islamism.
Oricum s-ar aprecia legitimitatea atât de complexă din punct de vedere
religios-cultural şi istoric a musulmanilor bosniaci, un lucru este evident şi
anume că aceştia au vrut să se deosebească prin religie de sârbi şi croaţi, cu
toate că vorbeau aceeaşi limbă, sârbo-croata sau croato-sârba, în varianta
dialectală. Ei au aderat la cultura musulmană, la care se convertiseră, ca slavi
în timpul stăpânirii otomane. Pe de altă parte, naţionalitatea musulmană
cuprindea şi un număr apreciabil de locuitori care se distanţaseră de
comunitatea religioasă şi nu mai practicau credinţa islamică. O dată cu
destrămarea Iugoslaviei, situaţia s-a schimbat radical!
Majoritatea locuitorilor catolici şi ortodocşi ai Bosniei şi Hcrţegovinei au
pretins statutul de minoritate naţională croată sau sârbă şi s-au identificat cu
noile state naţionale: Croaţia şi Serbia. In împrejurările date, musulmanii şi-au
rcformulat identitatea etnic-naţională, considerându-se „bosniaci în sens
naţional”. Adunarea generală bosniacă şi Parlamentul de la Sarajevo au
accentuat numai identitatea regională şi au trecut pe planul al doilea
deosebirile religioase dintre musulmani, catolici şi ortodocşi. Guvernul bosniac
a subliniat în repetate rânduri că se poate vorbi de un popor bosniaco-
herfegovin, de o etnie bosniacă, ce se deosebeşte de naţiunile învecinate ale
croaţilor şi sârbilor şi care are dreptul la un stat propriu, delimitat de graniţele
sale istorice. În cercul vicios al etnicităţii, guvernul a adus argumente de natură
etnic-naţională şi a legitimat astfel noul stat. Accentuând latura etnic-naţională
a statului, a intenţionat, totodată, să prevină anumite temeri din partea
Europei de Vest faţă de un nou stat musulman în Balcani.
Cu toate acestea, identitatea bosniacă a creat însă noi probleme, care
ilustrează şi mai pregnant complexitatea realităţii culturale în această parte a
Europei. Termenul de „bosniac” este neclar definit, întâmpinând, în primul
rând, împotrivirea albanezilor, care se definesc mai întâi ca etnie şi abia mai
apoi ca religie. De aceea, conflictul din Iugoslavia a prezentat toate
caracteristicile unei confruntări etno-naţionaliste, având în plus şi trăsături
religioase. Aşa s-a ajuns la percepţia conform căreia, inoculată de chiar
serviciile secrete occidentale, crearea unui stat pur etnic al sârbilor şi al
croaţilor poate fi înfăptuită numai pe calea războiului, prin crime, deportări şi
expulzări.
Situaţia a devenit explozivă datorită imposibilităţii de a se trasa clar
graniţele religioase, lingvistice şi etnice. În afara etnosului, care face posibilă
diferenţierea între sârbi, croaţi, muntenegreni şi albanezi, există religia, care
acordă apartenenţei confesionale statutul de element etnic distinctiv. Aşa se
explică faptul că etnicizarea societăţii a produs sau a accentuat conflictul
religios şi» dus, în final, la o politizare a apartenenţei confesionale.
În ultimii ani s-a putut constata chiar cum conflictul iugoslav I dus la
„ghctoizarea” musulmanilor, căsătoriile mixte fiind dezaprobate, iar obiceiurile
vestimentare musulmane fiind impuse cu fermitate sporită. Foarte puţini
europeni au fost i onştienţi că Islamul, aşa cum era el practicat de musulmanii
din Uosnia-Herţegovina, reprezenta una din cele mai secularizate versiuni ale
acestei religii. Abia când a devenit ţinta naţionalismului etnic, iar apartenenţa
religioasă a devenit o trăsătură decisivă a etnicizării politicii, Europa
Occidentală şi-a adus aminte de fundamentul religios al identităţii sale şi a
început să-şi radicalizeze poziţia.
A.2 Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani.
Conform rapoartelor serviciilor secrete, zona Balcanilor a Cunoscut o
criză fără precedent în contextul progresivei dezagregări a spaţiului exiugoslav.
Odată cu aceasta, au fost restructurate reţelele mafiote şi s-a reluat, în forţă,
tentativa de reactivare a fundamentelor politico-statale din timpul Imperiului
(Xoman, în scopul creării unui avanpost islamic în Europa. Prin m mare,
diversitatea de interese islamico-mafiote s-a făcut simţită atât la nivel regional,
balcanic, dincolo de graniţele Statelor care au continuat să se dezintegreze, cât
şi la nivel internaţional, dat fiind că legăturile dintre mafie şi organizaţiile
islamice radicale s-au extins la nivel global. Impactul mediatic legat de
dezmembrarea Iugoslaviei şi războaiele din acest spaţiu s-au extins şi asupra
activităţilor mafiote şi de renaştere islamică. Cu alte cuvinte, criza
protectoratului occidental din Bosnia, războiul din Kosovo, convulsiile din
Muntenegru, permanenta instabilitate din Albania şi pericolul dezmembrării
Macedoniei sunt mai degrabă simptome decât cauze ale destabilizării.
Concentrarea în Balcani a acestor puncte de foc ale marilor organizaţii
criminale şi ale filierelor radicalismului islamic apropie cele două ameninţări de
frontierele (accidentului, motiv pentru care serviciile secrete din Vest au trecui
la o ofensivă masivă în zonă. Prin urmare, Peninsula Balcanică a fost realmente
înţesată de agenţi, densitatea spionilor mai ales în spaţiul ex-lugoslav fiind
impresionantă. Din nefericire pentru România, înţelegând că a venit momentul
unei revanşe post-Trianon, Ungaria a profitat din plin de noua situaţie creată şi,
continuând politica anterioară, a reactivat şi creat noi agenturi pe teritoriul
Transilvaniei. Dar despre acest aspect, în capitolul următor al cărţii.
Revenind, în contextul internaţional modificat ca urmare a atentatelor
antiamericane de la 11 septembrie 2001 şi în lumina conexiunilor descoperite
între grupările teroriste islamice din întreaga lume, inclusiv cele din regiunea
Balcanilor, problema fundamentalismului islamic revine în actualitate. Astfel,
într-o declaraţie făcută înainte de 11 septembrie 2001 ziarului pakistanez
„Ummat”, teroristul Ossama ben Laden afirma că „avem locuri în lume în care
organizaţiile Jihad sunt active: Afghanistan, Cecenia, Palestina, Bosnia, Sudan,
Birmania Jihadul va continua chiar şi după dispariţia mea „. E uşor de văzut
că singura ţară europeană menţionată ca adăpostind fanatici islamişti era chiar
Bosnia-Herţegovina. Astăzi, nu mai este un secret pentru nimeni faptul că
bosniacii musulmani au fost sprijiniţi de comunitatea islamică internaţională
(de altfel, susţin specialiştii SRI, interesul unor state sau grupuri islamice
pentru „convertirea” Bosniei rămâne în continuare foarte ridicat). Pentru a da
un singur exemplu, canalul iranian de televiziune prin satelit Jaam-e-Jam TV
Network/Sahar, a cărui recepţie se poate face în condiţii foarte bune pe
teritoriul fostei Iugoslavii, difuzează zilnic filme iraniene care, în momentul
actual, nu pot evita temele fundamentaliste. Acest sprijin a îmbrăcat cele mai
diverse forme, de la ajutoare umanitare, la furnizarea de armament (în ciuda
embargoului impus asupra livrărilor de arme către fosta Iugoslavie) şi la
participarea unor voluntari islamici. In general, statele şi organizaţiile laice
musulmane s-au abţinut de la încălcarea embargoului. În schimb, cu începere
din 1992, Iranul, iar după 1993, Arabia Saudită, Malaezia, Brunei şi Pakistanul
au furnizat arme sau fonduri pentru achiziţionarea de arme. Cea mai
comentată prezenţă islamică în Bosnia a fost reprezentată de aşa-numiţii
„mujahedini”, fundamentalişti de diverse naţionalităţi (afghani, pakistanezi,
iranieni şi arabi, (nora li s-au adăugat albanezi şi musulmani bosniaci recrutaţi
în regiune) organizaţi în unităţi militare independente (precum s-a Văzut pe
canalele mass-media, la 10 decembrie 1995, atunci când Bosnia a sărbătorit cu
fast, inclusiv defilare militară, a treia aniversare a „Brigăzii 7 musulmane
integrate”, formată din mujahedini, din cadrul „Corpului 3” de Armată
bosniac.)
Primele grupări islamiste paramilitare din Bosnia s-au constituit în lunile
premergătoare declanşării războiului în această republică exiugoslavă. Cele
câteva sute de militanţi ai „. Ii hâdului” (alte surse vorbesc de aproximativ 4000
de voluntari musulmani), au sosit în Bosnia din Europa de Vest şi din lumea
arabă – via Zagreb. La începutul lui 1992 s-a constituit şi unitatea
„Elmujahedeen”, care şi-a stabilit cartierul general în oraşul bosniac Zenitza,
într-o uzină părăsită. Unul dintre fondatori a fost algcrianul Abdel Mokhatari,
cunoscut şi sub numele de Abu El Maali. Mercenarii şi voluntarii islamişti
primeau salarii între trei şi cinci mii de mărci germane! Înarmarea
formaţiunilor politice musulmane din Bosnia s-a făcut sub masca unei agenţii
umanitare sudaneze, condusă de Faith Hassanein-Omal-Faith, apropiat al
şeicului Omar Abdel Rahman, imamul condamnat pentru atacul din 1993 de la
World Trade Center. Printre sponsorii agenţiei lui Faith se număra şi Ossama
ben Laden, ale cărui legături cu integriştii sudanezi au fost demonstrate de
replica Americii la atentatele împotriva Ambasadelor SUA din Kenya şi
Tanzania. Faith era, la începutul secesiunii bosniace, unul dintre principalii
colaboratori ai preşedintelui Alija Izetbegovici – acesta din urma facilitându-l
sudanezului deschiderea unui cont la „Die Erste Bank” din Austria, prin care
circulau fonduri destinate achiziţionării de arme. De altfel, fostul conducător
bosniac a avut, în anul 1993, legături cu Aymna Al-Zawahiri, strategul militar
al lui Ossama ben Laden. Alte surse vorbesc de faptul că unitatea
„Elmujahedeen” a fost substanţial sprijinită şi de guvernul Statelor Unite, prin
intermediul CIA. „El mujahedeen” a fost desfiinţată după război şi majoritatea
membrilor ei au părăsit Bosnia. Richard Holbrooke, negociatorul de pace
american în Balcani, a caracterizat acţiunea de sprijinire a mujahedinilor de
către americani drept „pactul cu diavolul”, dar n-a scos o vorbă despre acţiunile
desfăşurate de spionajul american în această parte a Europei.
Între timp, însă, un număr necunoscut de paşapoarte bosniace fuseseră
eliberate pentru ei, iar patru până la şase sute au primit cetăţenia Bosnici-
Hcrţegovina. Printre aceştia s-a aflat Abu Zubcida, palestinian din Gaza,
apreciat a fi unul dintre organizatorii de bază ai reţelei conduse de Ossama ben
Laden, căutat pentru organizarea de atentate cu bombe în Canada şi Iordania
şi mai ales fostul comandant al „El mujahedeen”, algerianul Abdclkader
Mokhatari, cunoscut sub numele de „Abu el Maali”. Este foarte probabil ca
organizaţia înfiinţată de el în 1992 la Zenitza să fi devenit, între timp, punctul
din care au plecat iniţiatori ai altor celule şi reţele teroriste întinse din Orientul
Mijlociu până în Cecenia.
Interesant, după terminarea conflictului sângeros, abia prin anul 1998 s-
a aflat că, în 1994, Ossama ben Laden a vizitat Albania, declarându-se „activist
umanitar şi donator” şi că a avut contacte cu reprezentanţi ai regimului Sali
Bcrisha, cărora le-a prezentat viziunea sa despre o revoluţie islamică. Berisha a
coordonat apoi, personal, organizarea taberelor de antrenament pentru
războinicii musulmani. Tot atunci a devenit public faptul ca unii colaboratori
apropiaţi ai lui Ossama ben Laden se aflau în Albania pentru a organiza şi
înarma rezistenţa antisârbă din Kosovo. În plus, trebuie reţinut că toate aceste
pregătiri s-au făcut sub egida Statelor Unite, consilierii CIA fiind mai mereu în
contact cu ben Laden, drept pentru care se impune precizarea că nemilosul
război din spaţiul fostei Iugoslavii a fost dirijat de serviciile secrete americane,
în colaborare cu spionajul principalelor puteri occidentale.
A. 3. UCK şi fundamentalismul islamic.
Armata de Eliberare din Kosovo („Ushtrise Clirimtare te Kosoves4 – UCK)
îşi are originea în cercurile marxiste, de orientare maoistă, constituite la
începutul anilor ‘80. Precursorii UCK erau admiratori ai comunismului pur şi
dur promovat de dictatorul comunist Enver Hodja în Albania vecină. Ei
urmăreau integrarea provinciei iugoslave în statul albanez şi în regimul politic
de tip Stalinist promovat aici. Este şi motivul pentru care, susţin agenţii I
belgradului, adepţii acestui curent au participat în 1981 la mişcările «le protest
ale studenţilor din Pristina, cerând crearea unei Republici.1 Kosovo-ului.
Interesant, ei au fost arestaţi chiar de către autorităţile comuniste locale,
formate din albanezi!
După suspendarea statutului de autonomie a regiunii, în anul 1989,
mulţi dintre ei au emigrat în Germania, Elveţia şi Suedia. I Mlenor începerii
dezmembrării Iugoslaviei, rolul exilaţilor a devenit esenţial în mobilizarea
diasporei şi în asigurarea Contribuţiei financiare a acesteia la organizarea luptei
pentru independenţă. O altă sursă financiară importantă a fost impozitul ilegal
pe care jumătate de milion de albanezi din lumea întreagă l-au plătit „Republicii
Kosovo”, iar acesta varia între 3 şi 10% din salariul lunar. Diferite organizaţii
albaneze din Europa Occidentală şi S. U. A. au înfiinţat şi ele diverse fundaţii şj
fonduri prin care au vărsat banii direct în conturile deschise de IKK. Armele şi
voluntarii au ajuns în Kosovo prin nordul Albaniei, unde UCK şi-a stabilit
bazele, în munţii din regiunea Iropoja, fieful liderului albanez de dreapta, Sali
Berisha.
În Kosovo, „Mişcarea Populară pentru Republica Kosovo” (LPRK),
provenită din fuziunea a patru grupuscule naţionaliste de extrema stângă, a
constituit nucleul dur al UCK în anii 1992- 1993, fumizându-l conducătorii
politici şi intrând oficial pe scena kosovară în anul 19°*. Prin asasinarea a doi
polişisti sârbi în regiunea Drenica. In anul 1998, mişcarea şi-a desemnat
reprezentanţii politici, aflaţi sub autoritatea morală a lui Adem Demaci, care,
sub presiunea occidentală şi mai ales americană, la începutul anului 1999 a
fost înlocuit cu Hashim Thaci, un lider mai pragmatic şi dispus să colaboreze
cu () ecidcntul. Surse din cadrul Serviciului de Informaţii Externe au afirmat la
acea vreme că Hashim Thaci a fost „şcolit” de către (IA, rolul său fiind acela de
a reprezenta interesele americane în/onă, la nivelul ghcrilclor albaneze. În
acelaşi timp, UCK şi-a i real un comandament unic, căruia i s-au subordonat
şase „regiuni militare” şi tre1’ grupuri principale de forţe, astfel că, la sfârşitul
anului 1998, efectivele sale erau estimate între 10.000 (aprecieri occidentale) şi
35.000 de combatanţi (declaraţiile lui Demaci).
Primele dovezi ale legăturilor dintre UCK şi integriştii islamici au apărut
în luna mai 1998, când, în satul Donje Prekaze, s-a constituit „Abu Bekir
Sadik”, prima celulă integristă din Kosovo, coordonată de războinici islamişti,
formată din 120 de combatanţi organizaţi în şapte unităţi. Aceştia aveau
cetăţenii albaneze, bosniace, macedonene, saudite, yemcnite şi erau conduşi de
un egiptean, Abu Ismail, care activase anterior alături de trupele de mercenari
iranieni din Zenica (Bosnia). În septembrie 1998 a fost descoperită celebra „rută
verde”, care traversa Bulgaria, Macedonia, Kosovo şi Bosnia şi făcea legătura
între Iran, Iraq şi Afghanistan, pe de o parte şi Europa de Vest, pe de altă parte.
Cum era de aşteptat, antrenarea luptătorilor UCK a fost încredinţată ofiţerilor
bine instruiţi şi cu experienţa războiului din Bosnia-Herţegovina, majoritatea
aparţinând cunoscutei divizii „Handjar” a armatei bosniace. La aceştia se
adăugau experţii iranieni apropiaţi liderului islamist sudanez Hassan al
Turabbi, Hezbollahul iranian, precum şi Ossama ben Laden. Ben Works,
director la Institutul de Studii Strategice al S. U. A., remarca faptul că „oamenii
lui ben Laden au fost în Kosovo pentru a înarma, echipa şi antrena UCK”. De
asemenea, un rol important în consolidarea UCK l-au avut luptătorii bosniaci
antrenaţi în taberele din nordul Albaniei, pentru înfiinţarea cărora guvernul
Arabiei Saudite a donat în 1999 un milion de dolari! Mai este de semnalat
faptul că şi după încheierea ostilităţilor, în Bosnia au rămas grupuri de
mujahedini saudiţi, yemeniţi şi ceceni, aceştia implicându-se în operaţiunile
gherilelor albaneze, fapt ce a pus Occidentul în stare de alertă maximă. Sursele
occidentale confirmă acest lucru.
În august 1998, la Londra, „The Times” nota că „războinici mujahedini s-
au înrolat în UCK, diminuând şansele pentru o soluţie paşnică. Sosirea
acestora în Kosovo ar trebui să oblige Washingtonul la o reanalizare a politicii
sale faţă de provincia sârbă”. La rândul său, cotidianul spaniol „El Pais”, din 27
aprilie 1999 semnala şi el prezenţa în cadrul UCK a aproximativ 1000 de
mercenari străini proveniţi din Arabia Saudită, Yemen, Afghanistan, Croaţia şi
Bosnia. Serviciile secrete americane, la rândul lor, nu excludeau posibilitatea
existenţei unor legături între Osama ben Laden şi UCK („Washington Post” din 4
mai 1999).
Mai mulţi adepţi ai lui Ben Laden au fost arestaţi la Tirana, unde haosul
general provocat de prăbuşirea jocurilor piramidale în 1 (> ()7 a favorizat
venirea unui număr de extremişti musulmani, deseori deghizaţi în membri ai
unor organizaţii umanitare.
A.4. După Bosnia, Kosovo.
Astfel, dacă Bosnia devenise primul bastion european al puterii islamice,
Kosovo promitea să fie al doilea. O declaraţie oficială a Departamentului
Apărării al S. U. A. preciza că organizaţia lui Ossama ben Laden, „Al-Queda”,
sprijinea războinicii musulmani atât în Bosnia cât şi în Kosovo. Criza din
Albania a permis Iranului să umple practic vidul politic, iar (iărzile
Revoluţionare Iraniene au început să antreneze gherila UCK. Grupuri de
albanezi bine selecţionaţi au fost trimise în Iran pentru a studia versiunea
iraniană a islamului militant. Cotidianul „Jerusalem Post” relata, în 14
septembrie 1998, că milioane de dolari, colectate atât de guvernele islamice, cât
şi de comunităţile islamice din Europa Occidentală, în special din (iermania, au
circulat prin Bosnia şi Albania, fiind folosite la achiziţionarea de arme pentru
UCK.
La rândul său, Jerry Seper scria în „Washington Times”, la 4 mai 1999
(în cea de a 4l-a zi a războiului sârbo-croat), despre „Rebelii antrenaţi în tabere
teroriste”, iar „Washington Times” a reluat informaţiile despre antrenamentele
organizate de „Al-Queda” pentru membrii UCK, despre finanţarea gherilelor
albaneze şi despre războinicii musulmani afghani, ceceni şi bosniaci care trec
frontiera albano-lugoslavă spre Kosovo în grupuri de câte 50. În aceste condiţii,
încă din anul 1998, Departamentul de Stat a catalogat UCK drept „organizaţie
insurgenţă”, finanţată din „traficul de heroină şi sponsorizări de la terorişti de
genul ben Laden” şi care „recurge la tactici teroriste împotriva sârbilor şi a
civililor albanezi în campania sa pentru independenţa regiunii Kosovo”.
În iulie 2000, după ce Administraţia de la Belgrad pierduse orice control
asupra provinciei Kosovo, iar soarta albanezilor nu mai reprezenta subiect de
război, ci de negocieri politice, în Bosnia continuau să existe trei tabere de
antrenament pentru mujahedini: la Kakanj, Visoki şi Maglaj. Prezenţa
mujahedinilor în spaţiul ex-lugoslav a fost catalogată de membrii Grupului
Internaţional de Criză, ca sursă de instabilitate politică şi etnică, cel puţin la
nivelul Bosniei. Chiar şi SFOR (forţa de stabilitate a ONU) are probleme
serioase cu zonele în care s-au concentrat foştii combatanţi arabi, convoaiele
misiunii Naţiunilor Unite fiind deseori ţinta unor atacuri care nu au încetat nici
după arestarea a trei „bosniaci naturalizaţi”, membri ai organizaţiei conduse de
Ossama Ben Laden. La 22 iunie 2001, „Washington Times” a avertizat din nou
asupra pericolului pe care îl reprezenta influenţa lui Ossama ben Laden în
Balcani. Atenţia a fost atunci focalizată asupra intenţiilor reale ale rebeliunii
albaneze din Macedonia: menţinerea controlului asupra traseelor traficanţilor
de droguri.
În context, Occidentul a realizat pericolul real pe care-l reprezenta
organizaţia teroristă condusă de Ossama ben Laden în timpul crizei iugoslave.
În iunie 1995 s-au produs atentate cu bombe asupra metroului parizian,
revendicate de rebelii algerieni din „Grupul Islamic Armat” (GIA). Serviciile
secrete franceze aveau să afle mult mai târziu, după declanşarea operaţiunii
antiteroriste „Vigipirate”, că autorii atacurilor fuseseră antrenaţi în Bosnia şi
Afghanistan.
A. 5. Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie
2001
După 11 septembrie 2001, problema celulelor teroriste fundamental iste
islamice din Bosnia, Kosovo şi Macedonia a revenit în atenţie (potrivit
publicaţiei bosniace „Slobodna Bosnia”, care citează declaraţia unui diplomat
occidental, centrul campaniei antiteroriste din Europa va fi în Bosnia-
Herţegovina), de data aceasta în conexiune cu organizaţia teroristă „Al Qaeda”
(în traducere – „Baza”) şi liderul ei, Ossama ben Laden, dar şi cu o nouă reţea
mondială teroristă numită „Internaţionala Islamică” (sau „Frontul Mondial
Islamic”). Înainte de declanşarea campaniei antiteroriste, în lume funcţionau
cinci cartiere generale ale reţelei: Afghanistan-Pakistan-Tadjikistan, condus de
ben Laden, comandoul din Asia Centrală, aflat sub conducerea
fundamentalistului uzbek Jumma Mamangani, comandoul din Balcani, condus
de egipteanul Ayman Al-Zawahiri, care acoperă Europa şi Marea Britanie,
gruparea Golf-Orientul Mijlociu, al cărui lider este Imad Mughniyek şi
comandoul care acoperă Africa de Nord, Franţa şi Spania, condus de
extremistul islamist algerian Fatih Kamel. Conform mai multor surse, există
dovezi clare asupra prezenţei în Balcani a organizaţiei „Al Qaeda”. De altfel, la
indicaţia SFOR, ca şi a Pactului Nord-Atlantic, printre primele persoane
arestate în lume în legătură cu atentatul din 11 septembrie 2001 s-au aflat doi
cetăţeni bosniaci, unul iordanian şi unul egiptean, reţinuţi în prima zi a lunii
octombrie la Ilidza, suburbie a capitalei bosniace Sarajevo, iar o săptămână mai
târziu, Bensayah Bclkacem, un cetăţean yemenit de origine algeriană, arestat
de către SFOR. Acesta avea două seturi de acte de identitate – unul din Yemen,
altul din Algeria, iar între documentele sale s-a găsit numărul de telefon al
unuia dintre apropiaţii islamistului ben Laden cu care tocmai discutase despre
paşapoarte străine.
Majoritatea persoanelor provenite din Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi
de Sud-Est sau nordul Africii au ajuns în Bosnia ca activişti ai unor ONG-uri.
Sub protecţia denumirii de „organizaţie umanitară” au fost derulate, însă,
activităţi paramilitare şi de îndoctrinare, inclusiv a copiilor în vârstă de 13- 15
ani. In acest fel, comunitatea internaţională, interesată, pană mai ieri, doar de
capturarea liderilor sârbo-bosniaci Radovan Karadzici şi Ratko Mlădiei, pare,
între timp, să-şi fi pierdut răbdarea faţă de conducerea duplicitară a entităţii
musulmane. Reprezentanţii administraţiei internaţionale ce conduce, practic,
Bosnia, consideră nepotrivită atitudinea puterii de la Sarajevo, care consumă
fondurile donate de Occident (New York Times”, 17 august 1999), însă
favorizează şi protejează elementele islamiste antioccidcntale.
Concluzionând, astăzi, fundamentalismul islamic în zona Balcanilor este
o certitudine chiar şi pentru cei mai vehemenţi contestatari ai săi din trecutul
apropiat. Mai multe state vecine cu Bosnia au prezentat, de altfel, dovezi despre
prezenţa unor celule teroriste sau luptători mujahedini pe teritoriul statului
bosniac, dar şi în Macedonia sau regiunea Kosovo. Astfel, fostul ministrul de
Interne al Serbiei, Dusan Mihailovici, a declarat că există două baze teroriste
„Al Qaeda” în Bosnia-Herţegovina, două în Kosovo, precum şi reprezentanţi ai
lui ben Laden în Albania şi Macedonia. O dovadă este descoperirea în estul
provinciei Kosovo, în satul Ropotov – regiune aflată sub controlul contingentului
american din cadrul forţei multinaţionale de pace KFOR, a unei tabere de
pregătire a teroriştilor UCK. Au fost descoperiţi aproximativ 50 de profesori
mujahedini din Afghanistan, Algeria şi alte ţări musulmane, care se aflau
staţionaţi în permanenţă în satul menţionat.
Ziarul macedonean „Udrinski Viejnik” a prezentat date cu privire la
prezenţa extremiştilor islamişti în Balcani, publicând o listă cu cel puţin zece
persoane din Arabia Saudită şi Egipt, caracterizaţi ca fiind colaboratori ai lui
ben Laden, care au contribuit la finanţarea UCK, acţionând în special în zona
Macedoniei. În plus, susţin surse din serviciile israeliene de informaţii, în
Balcani pot fi mobilizaţi 40.000 de islamişti care dispun de armament modem,
obţinut de la NATO în timpul conflictului din Kosovo. Presa macedoneană a
relatat, deseori, că în timpul ciocnirilor dintre trupele guvernamentale şi
Armata de Eliberare Naţională au fost observaţi, în împrejurimile localităţii
Tetovo, luptători mujahedini. Astfel, surse macedonene din domeniul serviciilor
de informaţii vorbeau despre „trei membri ai Jihadului Islamic egiptean” ce
activau în Macedonia şi care se aflau în contact direct cu Ossama ben Laden.
Aceleaşi surse susţineau că adjunctul lui Ossama ben Laden, Ayman Al-
Zawahiri, lider ai grupării islamiste egiptene „Jihad” şi presupus coordonator al
celulelor teroriste din Balcani, a ordonat membrilor organizaţiilor teroriste aflaţi
în Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Albania şi Macedonia să deschidă în Balcani un
al doilea front islamic împotriva Statelor Unite. Indirect, liderul Uniunii
Democrate din Kosovo, Ibrahim Rugova, a confirmat parţial aceste afirmaţii,
anunţând că UCK ascunde, pe teritoriul pe care-l controlează, baze ale
teroriştilor internaţionali şi că reprezentanţii UCK sunt pregătiţi să organizeze
acte teroriste pentru a-l susţine pe ben Laden. Într-o anchetă independentă,
jurnaliştii de la „Le Monde”, au ajuns la aceeaşi concluzie: în Bosnia activează o
reţea având legături directe cu organizaţia „Al-Qaeda”. Înainte de 11
septembrie, această reţea era trecută oarecum „în rezervă”, membrii ei
ocupându-se cu procurarea documentelor false pentru „fraţii14 arabi în trecere
prin Bosnia sau cu traficul de arme sub acoperirea unor ONGuri perfect legale.
De asemenea, Bosnia figurează pe lista celor 18 ţări care au adăpostit
celule active ale reţelei „Al Qaeda”, listă publicată de Departamentul de Stat
american. Alte informaţii apărute la sfârşitul lunii octombrie 2001 apreciau ca
posibile ţinte ale unor atacuri teroriste bazele americane din Kosovo sau
Macedonia. De altfel, (Xssama ben Laden a afirmat, într-un interviu acordat
unui cotidian pakistanez că, în cazul morţii sale, celulele active ale
combatanţilor musulmani din Afghanistan, Bosnia-Herţegovina, Cecenia,
Kashmir, Palestina, Sudan şi alte ţări vor continua războiul.
A.6. Spionajul – o armă de temut a Islamului.
Cu toate acestea, în cazul ambasadelor închise, guvernul bosniac a
precizat că n-au fost identificate legături între suspecţii reţinuţi în Bosnia şi
Ossama ben Laden sau organizaţia „Al Qaeda”. Oficialii NATO sunt însă în
continuare preocupaţi de ameninţările teroriste din zona Balcanilor, aşa cum
au fost şi după arestările efectuate în luna octombrie 2001. Într-o declaraţie
făcută la acea vreme, secretarul general al NATO Robertson, afirma (pe 5
decembrie 2001, la finalul unei vizite efectuate de vicepremierul sârb, Neboica
Covici, la Bruxelles) că „există în mod clar legături între oamenii din Balcani,
organizaţia AI-Qaeda şi arestările care au avut loc în Bosnia. Noi rămânem
vigilenţi şi vom fi fermi”, a mai spus acesta.
În mai 2002, confirmând aceste acuzaţii, guvernul bosniac, în speţă
Curtea Supremă a Federaţiei croatomusulmane, a decis arestarea preventivă a
cinci foşti înalţi responsabili ai poliţiei şi serviciului de informaţii, acuzaţi de
spionaj şi activităţi teroriste în vederea creării unui stat islamic în Balcani. Cei
cinci erau acuzaţi de organizarea unei veritabile şcoli de formare a teroriştilor,
cu sprijinul direct al unor instructori iranieni, combatanţi antrenaţi la
Podgorelica, urmând a acţiona în vederea eliminării celor ce se opuneau
proiectului transformării Bosniei într-un stat islamic pur.
Cele cinci persoane arestate la Sarajevo au fost Bakir Alispahic, fost
ministru bosniac de Interne şi director al serviciului de informaţii (AID), Irafan
Ljekavovic, adjunct al directorului AID, Enver Mujeyinovic, fost şef al filialei
Sarajevo a AID, cărora li se adaugă doi responsabili ai poliţiei locale -Edham
Veladic şi Ejub Ikic. Ei urmau să fie judecaţi pentru organizarea şi conducerea
unei veritabile baze teroriste la Podgorelica, situată la aproximativ 50 de km
vest de Sarajevo.
Capetele de acuzare împotriva lor au fost grăitoare în acest sens: activităţi
teroriste, spionaj, fabricarea şi achiziţionarea de echipamente pentru
antrenarea teroriştilor şi abuz de putere. Existenţa bazei de la Podgorelica a fost
descoperita în 1996, în urma unui raid al militarilor Forţei de Implementare a
Păcii (IFOR – precursoare a actualei misiuni internaţionale în Bosnia, SFOR).
La vremea respectivă, au fost arestaţi mai mulţi musulmani, printre care şi trei
instructori ai serviciului iranian de securitate, dintre care unul avea chiar
paşaport diplomatic, motiv pentru care a fost eliberat. Autorităţile locale au
susţinut că tinerii care se antrenau acolo urmau să se ocupe de arestarea
criminalilor de război, dar o examinare atentă a documentelor predate ulterior
procuraturii din Sarajevo au permis evidenţierea caracterului terorist al
operaţiunilor şi stabilirea legăturilor cu conducătorii poliţiei şi serviciului de
informaţii.
Cazarma teroristă se numea „Sfanţul luptător Irafan Ljubijankic”, după
numele unui fost ministm bosniac de externe, ucis în mai 1995 de fosele sârbe
din Croaţia, în urma doborârii elicopterului în care se afla. În tabăra de
antrenament a fost descoperit un adevărat arsenal: armament, muniţie,
flacoane de şampon în care era ascuns explozibil de marc putere, documente
false şi adevărate manuale de terorism. Au fost găsite, de asemenea, numeroase
lucrări scrise de „studenţii” de la Podgorelica, extemporale care tratau subiecte,
precum fabricarea de bombe, filarea şi capturarea duşmanilor, adică a
personalităţilor care se opuneau transformării Bosniei într-un stat islamic,
torturarea lor, distrugerea proprietăţilor deţinute de ei şi familiile lor. Unul din
studenţi, pe nume Adnan Dugonjic, specifica într-o lucrare: „Misiunea noastră
este să asasinăm persoane importante, să şantajăm, să răpim oameni, să
falsificăm bani şi să organizăm catastrofe ecologice”.
Concluzii.
Specialiştii Serviciului Român de Informaţii şi cei ai Serviciului de
Informaţii Externe susţin că, în contextul dat, se poate afirma cu certitudine
că, în Bosnia, există un potenţial terorist pasiv, respectiv că Bosnia este folosită
ca o mică bază clin spatele frontului, un loc de unde se pot procura uşor arme,
documente false şi mijloace de circulaţie. În momentul de faţă, interesele
americane în zona Balcanilor, dar şi a celorlalte state democratice, au intrat în
conflict cu cele ale reţelelor terorist-mafiote din această regiune. De aceea,
administraţia Bush consideră că stabilitatea în zonă impune prezenţa militară a
statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice.
Ambasadorul S. U. A. la Londra, William Farish, a declarat că
Washingtonul doreşte să transforme Balcanii într-o zonă-tampon în calea terorii
care ameninţă să pătrundă spre Europa venind dinspre est şi o zonă sigură,
deoarece ea va fi traversată de unul sau mai multe trasee ale petrolului din
regiunea Caspică. Atenţia acordată Macedoniei în acest context este
demonstrată şi de faptul că două grupări albaneze din Macedonia au fost
incluse pe lista organizaţiilor teroriste întocmită de Statele Unite ale Americii.
Un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat declara că, cele două
grupări amintite, subminează democraţia şi compromit promovarea păcii şi a
stabilităţii în regiunea balcanilor. Ulterior, conturile bancare ale organizaţiilor
„Armata Naţională Albaneză” şi „Frontul Naţional pentru Eliberarea şi Apărarea
Pământurilor Albaneze” au fost blocate. Această măsură a autorităţilor de la
Washington face parte din programul de luptă împotriva terorismului iniţiat de
preşedintele George W. Bush.
Prin urmare, perspectiva revigorării fundamentalismului islamic în
Europa de Sud-Est, ca şi escaladarea acestuia în Turcia, au determinat
administraţia americană să renunţe la ideca retragerii militare din Bosnia-
Herţegovina, Kosovo sau Macedonia şi să repună în discuţie o posibilă
continuare a misiunii „Recolta Esenţială”, încheiată cu succes la sfârşitul lui
septembrie 2001. Rezumând, cuvântul de ordine pentru Balcani este
„stabilitatea de lungă durată”.
A.8. Celule teroriste islamice în România.
La debutul lui 2004, o veste îngrijorătoare a străbătut întregul aparat de
apărare a siguranţei naţionale: „Celule teroriste musulmane au început să fie
activate în Polonia, Bulgaria, România şi Cehia pentru prima oară”! „Celule
teroriste musulmane au început să fie activate în Polonia, Bulgaria, România şi
Cehia pentru prima oară, din cauză că autorităţile sunt ineficiente, respectiv
din cauza activităţii criminale intense şi a corupţiei endemice’arăta cotidianul
britanic „The Guardian”.
În context, publicaţia amintită susţinea că informaţii privind iminenţa
unor acte teroriste în ţările amintite, inclusiv în România, s-au obţinut de la
poliţia din Hamburg (Germania), după arestarea teroristului algerian
Abdcrrazak Mahdjoub, chiar la domiciliul acestuia. Algerianul, în vârstă de 30
de ani, era un personaj-cheie într-o reţea de militanţi islamişti, care urmăreau
recrutarea şi pregătirea unor sinucigaşi cu bombe pentru Orientul Mijlociu.
Unii voluntari au reuşit să treacă, provocând adevărate dezastre prin atacurile
din Irak. Alţii erau pe drum, încercând să lovească ţinte din Europa. Ei
preferau obiective din vestul Europei. Mahdjoub a fost închis într-o puşcărie
necunoscută.
Arestarea lui Mahdjoub este însă o victorie măruntă într-un război secret,
care se duce de la Londra la Varşovia, de la Madrid la Oslo, cu o reţea de
fanatici care vor să poarte jihad („război sfânt”) prin Europa şi oriunde în lume,
cu americanii şi cu evreii. Din păcate şi Europa a ajuns pe linia întâi în acest
război, după ce i-a primit pe musulmani (şi nu numai) cu braţele deschise. Şi
„The Observer’; arăta că noi reţele de musulmani fanatici s-au constituit în
Europa după 11 septembrie 2001, chiar dacă serviciile secrete îi vânează peste
tot. Alerte au fost în toată Europa, mai ales de sărbători, aproape la fel ca în
America. Şi asta mai ales în ultimii doi ani, deoarece extremiştii islamişti din
Europa s-au activat intens, după cum arată Înregistrările convorbirilor
telefonice.
A. 9. Şi în Europa.
Dincolo de aspectele enumerate anterior, se pare că Marea Britanic deţine
rolul de centru logistic pentru islamişti, după cum arată şi atentatele cu bombe
din Maroc din 2003. Cu alte cuvinte, I, ondra a fost folosită ca ascunzătoare
pentru un lider din „Al-Qaida”. Şi o mai face încă! Alţi radicali folosesc Marea
Britanie pentru colectarea şi ascunderea fondurilor, pentru falsificarea
documentelor şi pentru recrutare de kamikaze. Printre recruţi se întâlnesc
albanezi, elveţieni şi britanici. Fanaticii susţin că au nevoie de „oameni
inteligenţi şi cu o educaţie înaltă”.
Nici Austria n-a scăpat. Această ţară a devenit o zonă centrală de
comunicaţii pentru extremiştii musulmani, iar Franţa oferă luptători pentru
Cecenia. Grupările foarte active din Germania au relaţii externe foarte extinse,
dezvoltând legături cu mafia din Balcani pentru procurarea armelor. Desigur,
Arabia Saudită rămâne sursa principală pentru bani. Cercetările arată că
aceste celule funcţionează autonom, acţionând împreună doar în situaţii
specifice, de limită. Este modelul gândit de ben Laden, dar „este simplist să fie
descrise ca aparţinând reţelei Al-Qaida”. Unele surse afirmă că şeful reţelei
europene ar fi Abu Musab Zarqawi (37 de ani), un militant iordanian, care ar fi
organizat atentatele contra consulatului britanic şi a sinagogilor din Istanbul.
El pretinde că acţionează independent de „şeicul terorii” din Arabia Saudită şi
că a lansat acţiuni de amploare pentru toată lumea islamică, printr-o
înregistrare audio, care spune că „Allah cere să-l ucidem pe tiranii arabi şi
străini, unul câte unul”. Este posibil ca Zarqawi să se afle acum în Iran sau în
Irak.
Altfel, serviciile secrete europene consideră că mâna dreaptă a lui
Zarqawi ar fi un kurd din Irak, cunoscut sub numele Fuad, teolog stabilit în
Siria, individul care-l ghidează practic pe sinucigaşii din Europa să dea lovituri
în Irak. Anchetatorii italieni se află şi ei pe urmele lui Zarqawi. Aşa au aflat că,
pe 15 iunie 2002, a venit un arab important din Germania la moscheea „Via
Quaranta” din Milano, unde l-a avertizat pe imamul egiptean Abu Omar că i se
ascultă fiecare cuvânt. El a cerut oameni educaţi şi inteligenţi pentru Jihad.
„Nu vă faceţi griji pentru bani fiindcă banii Arabici Saudite simt banii
voştri”, a spus bizarul vizitator. „Acum, Europa este controlată din aer şi pe
pământ, dar în Polonia, în Bulgaria, în România şi în toate celelalte ţări care nu
sunt în Comunitatea Europeană totul este simplu a spus militantul din
Germania. „în primul rând, ei sunt foarte corupţi, puteţi să-l cumpăraţi cu
dolari.
Războiul spionilor_1/ft.
În al doilea rând, sunt ţări necontrolate. Austria este ţara unde se poate
face orice. Acolo i-am întâlnit pe şeici şi acolo sunt fraţii noştri, este o ţară
pentru comunicaţii internaţionale.” în Polonia, se află şeicul Abd al-Aziz, care
are o organizaţie puternică. În aprilie 2003, a fost arestat la Milano somalezul
Cabdullah Ciise, fugit de la Londra ca să scape de urmărire. El ar fi plătit
atacul contra evreilor din Mombasa, Kenia, din noiembrie 2002. Italienii spun
că somalezul a transferat banii din Marea Britanie spre Somalia prin Dubai.
B. Istoria neromanţată a celui mai căutat terorist al lumii – Ossama ben
Laden.
Evident, dacă tot am evidenţiat rolul lui Ossama ben Laden în
organizarea şi susţinerea terorismului din Balcani şi nu numai, ne vom face
datoria redând o scurtă sinteză a unei lucrări excepţionale despre ceea ce
reprezintă cu adevărat Osama în zilele noastre. Lucrarea se intitulează „Osama
ben Laden şi terorismul internaţional” şi a fost scrisă de Michael Pohly şi
Khalid Duran, fiind editată în anul 2001 la „Econ Ullstein List Verlag” GmbH &
Co. Pentru neavizaţi, Michael Pohly şi Khalid Duran sunt cercetători în
problemele Islamului şi experţi în lupta împotriva terorismului.
Concret, dr. Michael Pohly, recunoscut expert în problemele
Afghanistanului, a lucrat ca docent la Institutul de iranistică de pe lângă
Universitatea Liberă din Berlin. În decursul activităţii sale ştiinţifice şi al
călătoriilor în Afghanistan, s-a preocupat intens de personalitatea lui Ossama
ben Laden. Khalid Duran, cercetător al islamului şi expert în antiterorism, a
scris 5 cărţi şi numeroase articole despre Islam. A studiat limba arabă în
Orientul Mijlociu, ştiinţele islamice în Bosnia şi Maroc, sociologia şi ştiinţele
politice la Bonn şi Berlin. Este editorul revistei „Transislam” şi comentator la
„CNN” şi televiziunile germane.
Lucrarea despre care aminteam, „Ossama ben Laden şi terorismul
internaţional”, este structurată pe 5 capitole („Jihadul «Războiul sfânt» al
islamiştilor?”; „Cine este Ossama ben Laden?”; „Despre psihologia atentatorilor
sinucigaşi”; „Problema prevenirii; au dat greş politica şi serviciile secrete?” şi
„Perspective”) şi îşi propune o incursiune în universul mişcării teroriste
islamiste, cu accent pe rolul jucat de Ossama ben Laden, motivele care au
condus la atacul terorist din 11 septembrie 2001 şi cauzele care au făcut
posibilă punerea lui în practică.
B. L „Cuvânt înainte”
După o prezentare detaliată a atacului terorist din 11 septembrie 2001
din SUA, Rolph Tophoven analizează terorismul postmodern pe care îl plasează
în contextul mai larg al mutaţiilor suferite de „formele războiului şi conflictelor”,
dominate, în prezent, de „altfel de actori, cu alte intenţii şi cu alte scopuri”
decât cele caracteristice conflictelor clasice. Comparativ cu terorismul clasic (ce
avea ca ţinte reprezentanţi ai statului şi economiei şi îşi urmărea atingerea
obiectivelor evitând asasinatul în masă), terorismul postmodern pune pe prim
plan numărul victimelor.
Terorismul mileniului trei este asemuit unui „război” ncdeclarat, tară un
duşman precis, fără o confruntare şi tară linii de front clar marcate. Este
condus de o masă amorfa de indivizi fanatizaţi, care operează în celule mici ce
ies la suprafaţă brusc, după o existenţă anonimă normală, sinucigându-sc şi
omorând oameni nevinovaţi.
Teroriştii postmodemi sunt foarte motivaţi din punct de vedere religios,
legaţi printr-o doctrină, o misiune şi un ţel comun. Acţionează în grupuri care
nu deţin o ierarhic tradiţională. Comandourile au o structură celulară,
numărând 4-5 persoane. Logistica atentatorilor devine din ce în ce mai
performantă, profesionistă, cu caracteristici militare. Modul de operare poartă
şi el amprenta specialiştilor, deci instrumentarul folosit poate fi clasic.
Teroriştii folosesc tot mai frecvent mediile electronice (când atacul devine
mesaj către opinia publică şocată sau atacă sistemele de calculatoare pentru
paralizarea instituţiilor). Altă caracteristică periculoasă a terorismului
postmodem este fenomenul kamikaze (care a luat o amploare deosebită în
rândul grupărilor teroriste islamiste). Acest mod de operare este aproape
imposibil de împiedicat, provoacă victime şi daune materiale, atingându-şi ţinta
aproape în mod garantat, şansele de apărare fiind nule.
Noul tip de război este denumit, în limbajul experţilor militari, război de
mică intensitate („low intensity war”) şi este definit drept „un conflict purtat de
către grupuri nonstatale”, cum ar fi PKK, Hamas, gruparea lui Ossama ben
Laden, secta japoneză „Aum”, cartelul drogurilor din Tokyo ori grupările
paramilitare din Bosnia.
În primele capitole, intitulate „Jihadul, «Războiul sfânt» al islamiştilor?” şi
„Cine este Osama ben Laden?”, este prezentat universul gândirii islamice, în
paralel cu efectuarea unui portret al lui Ossama ben Laden (conducător cu o
personalitate carismatică, a cărui ascensiune se datorează curajului,
devotamentului, inteligenţei, pragmatismului şi comportamentului de veritabil
profet, capabil de a-şi conduce oamenii cu măiestrie) şi menţionându-se
contribuţia acestuia la dezvoltarea mişcării teroriste islamiste.
Se face o scurtă prezentare a evoluţiei conceptului de Jihad,
specificându-se că, în lumea islamică, Jihadul desemnează, în primul rând, un
principiu etic, angajamentul într-o cauză bună, orice efort pozitiv şi abia apoi
un război pentru apărarea libertăţii religioase. În anii ‘70 a apărut o cu totul
altă interpretare a conceptului de Jihad. Potrivit promotorului său, Omar Abdel
Rahman, Jihadul reprezintă apelul la arme şi constrângerea necredincioşilor de
a accepta credinţa ori de a se supune stăpânirii musulmane. Această nouă
interpretare a fost îmbrăţişată de Abdes Salam Farag, care, în broşura
intitulată „Datoria de credinţă absentă” sau „Stâlpul pierdut al credinţei”,
preciza că alături de cei 5 stâlpi pe care se sprijină islamul (profesiunea de
credinţă, rugăciunea rituală, mila, postul şi pelerinajul) ar mai fi existat un al
6-lea stâlp, Jihadul, „la care musulmanii au renunţat pentru a intra în graţiile
puterilor nemusulmanet (. Această interpretare a Islamului a cunoscut o largă
răspândire în cercul organizaţiilor extremiste, însă este puţin cunoscută de
majoritatea musulmanilor de rând, care continuă să vadă în adepţii Jihadului
nişte credincioşi fervenţi, nedreptăţiţi de autorităţile corupte.
Un rol esenţial în lărgirea conceptului de Jihad l-a jucat şeicul „Abdullah”
Azzam, cel care a fondat o nouă şcoală islamică, Jihadismul. Pentru jihadişti
(cei care se înrolează în războiul pentru apărarea credinţei), una dintre datorii
este autosacrificiul, moartea prin martiriu. Jihadismul înseamnă război în
scopul dominaţiei mondiale a Islamului, precum şi combaterea marilor puteri
ce stau în calea acestui deziderat. Evident, jihadismul îmbrăţişează
antiamericanismul şi antioccidentalismul.
Ossama ben Laden a avut legături atât cu Omar Abdel Rahman
(predicator orb, care, la începutul anilor ‘70 a reunit organizaţiile extremiste din
Egipt într-o unică organizaţie, „Gama’a Islamya” -(Comunitatea Islamică) – cât
şi cu „Abdullah” Azzam (unul dintre fondatorii mişcării islamice palestiniene
„Hamas” şi profesor la Universitatea Islamică Internaţională din Islamabad,
decedat în 1989, la Peschawar, în urma unui atentat; este considerat „magistrul
ideologic al lui Ossama ben Laden”; cei doi s-au cunoscut în Lahore, Pakistan,
la sfârşitul anilor ‘70, când ben Laden îşi concentra atenţia asupra studierii
scrierilor islamice, fiind atras de lecturile prin care extremiştii politico-religioşi
chemau la războiul sfânt împotriva duşmanilor islamului; în aceaşi perioadă
trupele sovietice invadau Afghanistanul).
„Abdullah” Azzam dorea organizarea, în Afghanistan, a unei baze de
răspândire a Jihadului şi de recrutare a tinerilor din această ţară pentru Jihad.
Azzam a trebuit mereu să se apere de reproşul că, o dată cu războiul din
Afghanistan, a întors spatele Palestinei, care ar reprezenta, totuşi, „problema
centrală a islamului”. Azzam voia să creeze în Afghanistan baza acţiunilor
viitoare împotriva Israelului. Ossama ben Laden i-a acordat sprijin financiar
pentru a fonda „Biroul de prestări servicii” („Maktabu l-KJiidamat”) destinat
islamiştilor arabi doritori de a se alătura rezistenţei Afghane. Potrivit autorilor,
teroristul saudit a fost acceptat în Jihadul afghan prin intermediul lui
„Abdullah” Azzam. În aceeaşi perioadă, Ossama ben Laden a donat bani pentru
rezistenţa Afghană şi la cartierul general al Partidului Islamic din Pakistan şi s-
a stabilit în Afghanistan, într-o regiune stăpânită de mujahedini, iar în 1986 a
construit, în apropierea graniţei cu Pakistanul o tabără specială pentru
antrenamentul extremiştilor arabi, „Massada” („Fortăreaţa leului”).
În 1988, a fondat biroul Jihadului în Afghanistan pe care I-a denumit
„Al-Qa’ida” („Baza”), devenit centrul activităţilor sale teroriste, iar în 1989, a
înfiinţat, în oraşul Khost, „Frontul internaţional de luptă împotriva evreilor şi
cruciaţilor”. Primul edict religios al frontului sublinia că „datoria religioasă a
oricărui musulman este uciderea americanilor”.
În Afghanistan, este larg răspândită ura împotriva lui Ossama ben Laden
şi a „arabilor afghani”. Şiiţii, care formează cel puţin 20% din populaţia
Afghanistanului, îl consideră duşman de moarte şi pe bună dreptate:
fundamentalismul wahhabit, acea sectă originară din ţara lui ben Laden,
Arabia Saudită, nu-l tolerează pe şiiţi.
În 1997 şi 1999, talibanii au masacrat minoritatea şiită a mongolilor din
centrul Afghanistanului, hazara. Populaţia bazară l-a considerat vinovat pe ben
Laden. La aceasta s-a adăugat, în primăvara anului 2001, distrugerea statuilor
lui Buddha de la Bamyan, din regiunea Hazara, responsabili fiind tot „afghanii
arabi”. Conform fundamentalismului wahhabit al lui ben Laden, nu ar trebui să
existe pietre de mormânt, nici păgâne, nici musulmane. „Afghanii arabi” au
vrut să distrugă toate cimitirele din Afghanistan. Acestei intenţii i s-a opus
chiar şi califul taliban Mullah Omar din Kandahar.
În 1990-l991, SUA au trimis trupe în Arabia Saudită pentru a-l alunga pe
irakieni din Kuweit, acţiune considerată de Ossama ben Laden drept „o
impietate”. Resentimentul său faţă de americani ia proporţii o dată cu
staţionarea trupelor americane în Somalia. Acum Ossama ben Laden anunţă că
ţintele Jihadului sunt trupele americane din Arabia Saudită, Yemen şi Cornul
Africii.
În februarie 1998, ben Laden i-a convins şi pe conducătorii „Gama’a
Islamya” (Omar Abdel Rahman) şi „Al Gihad Al-Lslami” (Aiman Az-Zawahiri) să
renunţe la lupta împotriva autorităţilor egiptene şi să-şi concentreze forţa de
acţiune în lupta împotriva „marelui Satan”.
Colaborarea a făcut posibilă ascensiunea dr. Aiman Al-Zawahiri, medic
egiptean, până la acea dată secretar general al Jihadului. După arestarea celor
mai mulţi conducători ai Jihadului, lui i-a revenit sarcina conducerii
organizaţiei. Ascensiunea Iui Zawahari s-a produs în detrimentul mai multor
rivali, printre care Omar Abder Rahman, care a fost arestat în SUA, din cauza
implicării sale în primul atentat împotriva World Trade Center. Predicatorul orb
a suferit o depresie şi a cedat funcţia de conducere lui Ossama Ben Laden şi
Zawahari.
Relatările privind o colaborare între organizaţia Al-Qa’ida şi Hczbollahul
iranian trebuie privite cu mare precauţie. Ben Laden şi apropiaţii săi sunt
fanatici anti şiiţi şi, de aceea, nu sunt aliaţi cu Iranul. Însă, modul de gândire al
lui ben Laden se aseamănă foarte mult cu acela al lui Khomcini. Ayatollahul nu
avea nici un fel de scrupule în a aşeza interesele statului islamic deasupra
normelor Coranului.
Anul 1998 a adus atât o restructurare a grupărilor teroriste, inclusiv a
conducerii lor, cât şi o schimbare de tactică. În locul terorii selective,
organizaţiile au stabilit liste mari cu obiectivele vizate. S-a căzut de acord cu
folosirea celor mai violente mijloace, chiar dacă în joc sunt mii de persoane
nevinovate. Unificarea personalului, a tacticii şi a scopurilor s-a iacut simţită şi
printr-o creştere considerabilă a numărului acţiunilor, precum şi printr-o
radicalizare a terorii internaţionale promovate de jihadişti.
Autorii susţin că „exagerările” privind rolul CIA în conflictul din
Afghanistan ori afirmaţiile potrivit cărora „Ossama ben Laden este creaţia
americanilor” estompează implicarea Pakistanului, argumentând prin faptul că,
în conflictul din Afghanistan, saudiţii le-au dat bani pakistanezilor pentru
război, iar americanii le-au furnizat armele necesare, însă CIA nu a intervenit
direct, operaţiunile desfaşurându-se prin intermediul ISI, serviciul omolog
pakistanez, care decidea la ce afghani ajungeau armele.
De reţinut, Pakistanul are aproape 150 de milioane de locuitori, iar
Afghanistanul nici 15 milioane. În Pakistan, pashtunii, apropiaţi de talibani,
formau doar 20% din populaţie, însă numărul lor era mai mare decât cel al
pashtunilor din Afghanistan. Talibanii primeau cel mai mare sprijin din partea
altor grupuri etnice din Pakistan, cum ar fi padjabii şi muhadjirii. Mulţi experţi
avertizaseră deja de mulţi ani asupra afghanizării Pakistanului, ulterior
vorbindu-se chiar de o talibanizare. Motivul trebuie căutat în ascensiunea aşa-
numitelor madrasa (şcoli religioase, în care se preda în primul rând o
învăţătură de îndoctrinare islamistă şi se predica Jihadul).
Cei un milion de pakistanezi care au urmat aceste madrasa reprezintă şi
astăzi un nou factor social şi militar.
Jihadiştii pakistanezi doreau crearea unui stat compact, format din
Afghanistan, Pakistan şi Kashmir, care ar fi avut relaţii strânse cu vecinii din
nord – Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghizstan şi Kazahstan. Cu
toate acestea, protecţia cea mai puternică îi era (şi este) oferită lui Ossama ben
Laden de către islamiştii din Pakistan. Pentru oamenii generalului Hamid Gui,
stabilit la Kandahar, stăpânirea talibană era opera vieţii lor. Ei au luptat în
Afghanistan timp de decenii, pentru ca Pakistanul să capete importanţa
strategică necesară pentru războiul cu India. Ben Laden i-a ajutat la rândul
său şi în Kaşmir să-şi păstreze poziţia faţă de indieni.
Altfel, chiar în perioada în care SUA îi aproviziona cu arme, Azzam şi
Ossama ben Laden susţineau discursuri antiamericane. Ei obţineau armele cu
ajutorul Partidului Islamiştilor, condus de Hekmatyar (la începutul aventurii
afghane, ben Laden s-a apropiat de conducătorul Hekmatyar, pe care serviciile
secrete pakistaneze intenţionau să-l instaleze la Kabul). Hekmatyar s-a dovedit
a fi însă un trădător şi, alungat de talibani, s-a adăpostit în Iran, iar în 1991 s-
a aliat cu Saddam Hussein.
B.2. „Despre psihologia atentatorilor sinucigaşi”
De partea cealaltă, fenomenul kamikaze este universal şi nu reprezintă o
caracteristică islamică. Drept urmare, este dificil să se traseze o psihologie
precisă şi comună a comandourilor sinucigaşe, deoarece modurile de operare şi
motivaţiile nu întrunesc un numitor comun.
Potrivit istoricilor, comandourile sinucigaşe de astăzi se bazează pe o
veche tradiţie ce aminteşte de Hassan Binsaba, un învăţat din Alamut (sat din
nord-vestul Teheranului), care şi-a creat o armată de temut din tineri cărora le
oferea droguri („calea de acces spre Paradis4’), în schimbul îndeplinirii unor
misiuni teroriste.
Fenomenul comandourilor sinucigaşe uimeşte, deoarece Islamul
condamnă hotărât sinuciderea. Pentru extremişti însă, acţiunile sinucigaşe nu
sunt asimilate suicidului, ci reprezintă „lucrări plăcute lui Dumnezeu”, scopul
lor fiind înlăturarea necredincioşilor şi eliberarea oraşelor sfinte de sub
dominaţia acestora. Ideea este susţinută în special de Yusuf Al-Qaradawi,
egiptean, profesor de drept islamic la Universitatea din Qatar, cel care a
propagat ideea comandourilor sinucigaşe în Statele Unite.
Motivele unor astfel de acte cuprind o sferă largă, frecvente fiind cele
materiale (asigurarea unei vieţi prospere pentru familie) şi cele ideologice
(întâlnite în special în lumea islamică). Pentru oamenii simpli, acţiunile
kamikaze sunt singurele mijloace de luptă împotriva duşmanilor, în faţa
comandourilor sinucigaşe aceştia neavând nici o armă, nici o putere, nici o
posibilitate de apărare.
În Afghanistan, cultul martirilor a fost dezvoltat de combatanţii arabi:
mujahedinii. Aceştia sunt călăuziţi de credinţa că moartea îi va transforma în
martiri şi le va asigura accesul în Paradis „alături de cele 72 de fecioare”. Astfel
de idei pot fi regăsite în scrierile lui „Abdullah” Azzam şi discursurile lui Tamil
Al-Adnani (decedat în Florida, 1990, în urma unui atac de cord). Acesta din
urmă, în călătoriile efectuate în America în scopul recrutării musulmanilor
pentru Jihadul din Afghanistan, promitea răsplata divină pentru faptele
martirilor, răsplată obţinută uşor, „nu trebuie decât să te laşi împuşcat cu o
bucăţică de plumb. Sau cu o bombă, sau, dacă vrei, cu o rachetă. Asta e tot şi
trece repede. Răsplata însă va ţine o eternitate „b.3. „Problema prevenirii: au
dat greş politica şi serviciile secrete?” în acest capitol, se insistă pe ideea că
atacul terorist din septembrie 2001 a demonstrat „incapacitatea Statelor Unite
de a-şi proteja proprii cetăţeni împotriva catastrofelor” şi pe eşecul forţelor de
securitate.
Potrivit autorilor, schimbarea strategiei teroriste putea fi prevăzută, în
acest sens existând indicii:
— Declaraţiile unui martor în timpul procesului împotriva autorilor
atentatelor de la ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania, referitoare la faptul că
printre extremiştii islamici se numără din ce în ce mai mulţi piloţi, grupările
teroriste islamiste acordând atenţie instruirii acestora; i\u270?]/. Uuiui
>jm1miiiui * v-v.
— Ameninţarea unui atac terorist comis cu ajutorul unui avion plin cu
explozibil, folosit ca o armă împotriva unor zone dens populate din New York;
— Semnale provenind de la statele din Golf;
— Ameninţările proferate de ben Laden.
Cu toate acestea, un atac de asemenea proporţii „nici măcar nu a fost
imaginat11. In încercarea de a explica lipsa de reacţie a autorităţilor americane
în faţa indiciilor privind iminenţa unui atac terorist de proporţii, autorii
amintesc implicarea SUA în sprijinirea islamiştilor şi Jihadului din Afghanistan,
ca mijloc de luptă împotriva fostei Uniuni Sovietice şi a comunismului.
Reamintim că sub regimul preşedintelui Carter, a început programul de
antrenare a „războinicilor sfinţi”, care trebuiau să lupte împotriva comuniştilor.
In timpul administraţiei Reagan, programul a fost intensificat, pregătirea
luptătorilor efectuându-se şi în Afghanistan (de către „Virginia Grcnn Bcrcts” şi
„US Navy SEALS”).
Potrivit autorilor, catastrofa din septembrie 2001 a dezvăluit „goluri
uriaşe în sistemul de apărare împotriva terorismului”, impunând
reconsiderarea priorităţilor, a evaluării profilului posibililor atentatori şi a
scopurilor actelor teroriste.
Atacurile din New York au avut două scopuri clare: distrugerea
simbolurilor puterii conducătoare a lumii occidentale şi uciderea unui număr
cât mai mare de oameni. Greşeala autorităţilor americane, potrivit autorilor, a
constat în stabilirea defectuoasă a priorităţilor: /loc să se ocupe de prevenirea
şi explicarea atacurilor teroriste, autorităţile s-au concentrat asupra
managementului efectelor catastrofei: limitarea daunelor, în locul prevenirii.
Mentalitatea impregnată de războiul rece aşteaptă încă atacuri militare în
locuri vulnerabile din punct de vedere strategic, cu ajutorul armelor de
distrugere în masă. S-au făcut scenarii privind atacuri cu rachete, bombe
atomice, arme chimice şi biologice, însă responsabilii cu securitatea nu s-au
gândit că un cuţit de buzunar poate deveni o armă eficientă. Avertismentele
unor experţi în terorism, care anunţau atacuri cu arme mai puţin violente
decât cele chimice sau nucleare, nu au fost luate în consideraţie”. Astfel, cea
mai importantă sarcină, potrivit autorilor, este prevenirea acţiunilor teroriste, în
acest sens împunându-sc şi o „schimbare a mentalităţii, care să permită
serviciilor secrete să acţioneze eficient. Aceasta începe cu dotarea tehnică, trece
prin selectarea oamenilor şi atinge mai ales interpretarea datelor, care este
deseori distorsionată de prejudecăţi. O dotare şi o pregătire bună nu pot înlocui
percepţia unor pericole şi evoluţii noi, când este vorba de prevenirea
pericolelor”.
Ca o concluzie, autorii precizează că, în prezent, din cauza subaprecierii
grupărilor islamiste şi deschiderii teritoriului pentru activarea acestora, Statele
Unite se află în situaţia de a trebui „să distrugă ceea ce au susţinut odinioară”.
B.4. „Perspective”
Perspectivele nu sunt deloc încurajatoare. Soluţionarea problemei ben
Laden nu reprezintă şi o soluţie a problemei Jihadului. Islamiştii îşi vor
continua lupta şi în absenţa liderului saudit, iar prezenţa lor masivă pe
teritoriul SUA (datorată susţinerii de care s-au bucurat aici) va reprezenta în
continuare o ameninţare. Educaţi în Statele Unite în spiritul Jihadului,
extremiştii islamişti nu vor renunţa la lupta pentru apărarea credinţei şi chiar
dacă nu vor acţiona pe teritoriul american, vor îngroşa rândurile „războinicilor
sfinţi” în Kaşmir, Ceccnia, Afghanistan şi Irak.
În plus, în SUA au funcţionat birouri de recrutare a tinerilor islamişti (la
New York, Detroit, Los Angeles şi alte oraşe în care existau comunităţi arabe
mari). Centrul de refugiaţi Al-Kifah-Afghan din Brooklyn a fost ales de către
„Abdullah” Azzam drept punct de sprijin.
Interesant, unul dintre fraţii lui Ossama ben Laden, Tariq ben Laden, a
activat mult timp în SUA, ca director al unei organizaţii de ajutor islamic. Şi se
parc că o mai face încă! La fel, unul dintre oamenii din suita lui Al Zawahiri,
Abu Dhahab, care a condus o celulă secretă în SUA şi i-a asigurat lui Zawahari
acte false de călătorie. Şi exemplele pot continua:
— Abu Saud, fost ofiţer în Unitatea Specială egipteană a „Gihad”, s-a
înrolat în 1987 în armata SUA şi i-a iniţiat pe ofiţerii americani în topografia
Orientului Mijlociu, dar, în secret, activa pentru Ossama ben Laden;
— Tamim Al-Adnani, mâna dreaptă a lui Azzam, fost negustor în statele
Golfului Persic, a călătorit prin America ca să recruteze musulmani pentru
Jihadul din Afghanistan;
— În SUA, cel mai elocvent exemplu, reţeaua uriaşă de instituţii islamice
reprezintă o comunitate de 5 milioane de musulmani americani;
— În ambele partide americane, Republican şi Democrat, există islamişti
în posturi de conducere, precum Hamas Khaled Saffuri, al cărui „Institut
Islamic” din Washington se află într-un birou al Partidului Republican. Acesta îi
ajută pe islamişti să se înscrie în partid;
— Miliardarul californian născut în Pakistan, Safi Qureishy, islamist, se
bucură, de asemenea, de o influenţă considerabilă în Partidul Republican,
graţie sprijinului financiar acordat.
C. România – un „rai” pentru terorismul internaţional.
La finele lui 2003, ministrul egiptean de interne a anunţat arestarea unor
fundamentalişti care au format o reţea în ţara noastră.
Generalul Al-Adli a declarat că membrii organizaţiei Al-Jihad comunicau
între ei prin intermediul Internetului şi foloseau în acest sens calculatoare din
„Internet-cafe”, pentru a nu fi depistaţi. Grupul terorist era condus de
Mohamed Abdel Dayem, care era şi membru al organizaţiei teroriste „Fraţii
musulmani” şi era format în mare parte din egipteni. Din grup mai făceau parte
trei bărbaţi din Bangladesh, un turc, un indonezian şi un malaiezian, a
declarat Al-Adli, care a precizat că toţi aceşti cetăţeni străini beneficiau de
burse la Universitatea islamică Al-Azhar. „Grupul susţinea orientarea şi
obiectivele grupării Al-Qaida „, a declarat Al-Adli, citat de ziarul francez „Le
Monde”.
Potrivit ministrului egiptean, bazele teroriştilor se aflau în România,
Elveţia, Turcia, Bulgaria, Belgia, Libia, Sudan, Siria şi Yemen. Membrii arestaţi
ai grupării teroriste au recunoscut, la interogatoriu, că doreau să continue
„războiul sfânt” (Jihad) pentru protejarea intereselor musulmanilor „persecutaţi
în anumite state asiatice” şi să lupte împotriva SUA şi a Israelului. De
asemenea, ministrul egiptean a anunţat că reţeaua teroristă Al-Jihad dorea să
lupte împotriva forţelor coaliţiei din Irak şi împotriva „forţelor de ocupaţie
israeliene de pe teritoriul palestinian”. Al-Jihad este cel de-al doilea grup
terorist ca importanţă din Egipt, după „Jamaa islamiya”, organizaţie condusă
de „locotenentul” lui Ossama ben Laden, doctorul egiptean Ayman al-Zawahri.
Evident, o astfel de ştire nu putea trece cu vederea, în ciuda asigurărilor
de tot felul ale autorităţilor politice de la Bucureşti. Este şi motivul pentru care,
la scurt timp, Serviciul Român de Informaţii a publicat o adevărată „radiografie”
a organizaţiilor islamice fundamentaliste, care acţionează pe teritoriul ţării
noastre. O vom reproduce întocmai: Abu Nidal (ANO) „Organizaţia Abu Nidal
(ANO), înfiinţată în 1974, este cea mai periculoasă dintre formaţiunile teroriste.
A mai purtat denumirile de Al Fatah – Consiliul Revoluţionar, Organizaţia Iunie
Negru, Brigăzile Arabe Revoluţionare, Organizaţia Revoluţionară a Socialiştilor
Musulmani, Organizaţia Septembrie Negru. Luptă violent împotriva
palestinienilor moderaţi din jurul lui Yasser Arafat. Condusă de Sabri Halii al
Bonna, cunoscut sub numele de Abu Nidal, organizaţia a fost susţinută
financiar de Siria, Libia şi Irak. Dispune de întreprinderi economice proprii.
Prioritatea sa este lupta armată împotriva «inamicului sionist».
Abu Nidal nu are un sediu central şi nici structuri teritoriale în România.
Un motiv în plus pentru palestinienii din România să îşi propună să diversifice
şi să-şi extindă sfera de influenţare în favoarea «cauzei palestiniene».
Hezbollah.
Hezbollah sau «Jihadul islamic» a fost înfiinţată în 1981, sub conducerea
unui Consiliu Consultativ (Shura), care raportează Iranului. Liderul spiritual al
mişcării este Muhammed Husayn Fadlallah, iar cel mai important şef executiv
este Husayn Musawi. Hezbollah s-a mai făcut remarcată sub denumirile de
Partidul lui Dumnezeu, Organizaţia Revoluţionară a Justiţiei, Organizaţia
Oprimaţilor. Este finanţată de Iran, cu scopul de a constitui un stat şiit islamic
în Liban. Îşi promovează obiectivele politice şi religioase prin metode teroriste.
Ramura din România a Hezbollah are reprezentare în principalele centre
universitare, ducând mai ales o activitate propagandistică, economică şi de
culegere de informaţii. SRI a depistat pe teritoriul românesc aproximativ 100 de
adepţi ai Hezbollah. De asemenea, a remarcat că membrii Hezbollah îşi
concentrează eforturile spre constituirea şi diversificarea formelor de acoperire
ale activităţilor specifice prin înfiinţarea de moschei, în aceste veritabile centre
de autoritate religioasă sunt monitorizate activităţile de interes la nivelul
comunităţii arabe de la noi şi în special al membrilor Hezbollah. Tot în România
se refugiază parte din membrii Hezbollah care au participat la diverse acţiuni
teroriste în exterior. Singurele manifestări Hezbollah în spaţiul românesc au
fost încercările de recrutare ale studenţilor libanezi de la mai multe facultăţi din
Craiova şi Bucureşti.
În 2001, Serviciul secret din Republica Moldova a scos la iveală o
informaţie fulminantă: fostul consul onorific al Libanului la Chişinău,
Mahmoud Ahmad Hamoud ar fi fost un membru marcant al Hezbollah-ului în
zonă. Conform sursei citate, Hamoud ar fi primit 400.000 de dolari pentru a
consolida poziţia organizaţiei în România.
Fraţii Musulmani.
Organizaţie ideologic legată de Hamas, ambele având orientări extremiste
pe linia fundamcntalismului islamic. Hamas acţionează aproape exclusiv în
Teritoriile Autonome, pe când «Fraţii Musulmani» vizează promovarea doctrinei
fundamentalist-lslamice extremiste pe plan mondial. În rapoartele SRI se
precizează că: «Potenţialul de pericol la adresa siguranţei naţionale a României
este, teoretic, însemnat. Există posibilitatea ca membrii grupării să acţioneze
cu preponderenţă asupra reprezentanţilor oficiali ai Iordaniei, Siriei, Yemen,
Sudan sau Teritoriile Autonome».
SRI arată că Fraţii Musulmani acţionează la adăpostul Ligii Islamice şi
Culturale din România (LICR), Fundaţiei Umaniste «Al Taiba» – România,
Societăţii Umanitare Semiluna şi Asociaţiei «As Salam». Arc filiale în
principalele centre universitare din ţară. «Fraţii Musulmani» au apărut în ţara
noastră în 1976, de atunci fiind identificaţi 60 de membri şi 150 de
simpatizanţi ai săi. Potrivit SRI, gruparea din România nu intenţionează
deocamdată să cumpere armament sau tehnică militară. Baza logistică este
constituită din mai multe imobile, cu scop declarat de centre islamice, case de
rugăciune şi moschei, cu reţele informatice şi de comunicare performante,
aparatură de editare şi multiplicare a materialului propagandistic. Pericolul ca
gruparea să se implice în comiterea unor acte teroriste pe teritoriul României
este latent.
Frontul de Eliberare a Palestinei.
S-a format în 1977, din el desprinzându-se alte două grupări, în 1982 şi
1984. Cele trei facţiuni ale sale au cartiere generale separate în Siria (Talat
Yaqub), Irak (Abu Abbas) şi Libia (Abd al Fatah Ghanem). Grupările militează
pentru desfiinţarea statului Israel şi pentru crearea unui stat palestinian
independent, pe teritoriul ocupat de evrei. Înţeleg să-şi atingă scopurile politice
prin acte de teroare.
În România, gruparea nu are o structură organizată, numărul membrilor
ori simpatizanţilor fiind de circa 25 de clemente. SRI a stabilit că organizaţia
creează aici firme comerciale, drept acoperire, în vederea susţinerii logistice a
grupării-mamă, prin trimiterea de fonduri la sediul central al acesteia de la
Bagdad, în plus, duce o muncă de propagandă şi prozelitism prin cointeresare
materială şi culegere de informaţii.
Partidul Eliberării Islamice (PEI)
Este o organizaţie extremist-teroristă de esenţă fundamen-talist-lslamică,
radicală. Obiectivul său: crearea Marelui Califat Islamic (AL KHILAFA) pe toate
teritoriile care au fost ori sunt locuite de populaţie de religie islamică. Adoptă
strategia cuceririi puterii într-un stat islamic puternic militarizat, prin
infiltrarea membrilor proprii în structurile de putere, declanşarea unei lovituri
de stat urmată de pornirea Războiului Sfânt (Jihad) de pe baze statale. «Hezbe
at Tahrir» a fost implicată substanţial în crearea corpului «mujahedinilor
afghani», care a luptat în Afghanistan, Cecenia, Bosnia şi Kosovo.
SRI deţine date potrivit cărora gruparea din România, alcătuită din circa
40 de persoane, este responsabilă de declanşarea unor conflicte dure cu
membri ai unor structuri palestiniene din ţara noastră. Potrivit SRI, PEI duce o
intensă propagandă fundamentalist-lslamică prin organizarea de întruniri
religioase şi difuzarea publicaţiei «AL WA1E», încercând să facă prozeliţi în
rândul rezidenţilor arabi din România. Membrii săi resping vehement un proces
de pace din Orientul Mijlociu.
Din punctul de vedere al ideologiei PEI, România face parte din Al Khilafa
(Califatul Islamic).
În pofida acestui fapt, interesele româneşti nu sunt încă ţinte ale
ameninţărilor teroriste ale organizaţiei.
Hamas (Harakat Muqawam Islamiya)
Mişcare de rezistenţă islamică, înfiinţată în 1987, are nuclee de
conducere în Teritoriile Autonome, Emiratele Arabe Unite şi Siria. Se opune
procesului de pace israeliano-palestinian şi vrea să contribuie esenţial la
crearea unui stat islamic palestinian. Se conduce pe baza principiilor
fundamcntalist-lslamicc şi întreţine escaladarea luptei armate în Orientul
Mijlociu «până la capitularea sionismului». Conducerea centrală este girată de
Şcicul Ahmed Yassin.
Potrivit SRI, în România, Hamas acţionează sub acoperirea legală a Ligii
Islamice şi Culturale din România, organizaţie nonguvernamentală legală. SRI a
identificat un număr de 73 de adepţi ai Hamas, repartizaţi în centrele
universitare şi are informaţii că aceştia contribuie la derularea acţiunilor
specifice ale grupării.
Hamas a mai intrat în atenţia opiniei publice în urma unor declaraţii
explozive făcute de Comeliu Vădim Tudor, conform căruia «teroriştii» s-au
antrenat chiar cu specialiştii de la Serviciul de Pază şi Protecţie. După ancheta
făcută de SPP, SRI şi S. I. E. a ieşit la iveală că, într-adevăr, la SPP fuseseră
antrenaţi arabi, dar că aceştia nu erau terorişti, ci membrii forţei de securitate
a lui Yasser Arafat, «vechiul nostru prieten». Organizaţia Hamas face eforturi
susţinute pentru a influenţa comunitatea palestiniană din România. Cei 73 de
membri din România ai acestei organizaţii trăiesc în oraşele Bucureşti,
Timişoara, Cluj şi Iaşi.
Fatali.
Cu peste 11.000 de «soldaţi» în întreaga lume, organizaţia formată sub
comanda lui Yasser Arafat în 1957 este cunoscută şi sub numele de
«Septembrie Negru». Astăzi, liderul grupării Fatah este Salah Khalaf. Mişcarea
este finanţată de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, dar primeşte fonduri
şi de la China şi majoritatea statelor arabe. Obiectivul său politic este crearea
unui stat palestinian independent.
Organizaţia «15 Mai»
Organizaţia arabă «15 mai» s-a format în 1979 şi este condusă de Husein
as-Umari – cunoscut şi sub numele de Abu Ibrahim. Această grupare teroristă
acţionează cu precădere în Europa de Vest, dar după căderea «Cortinei de fier»
tentaculele sale s-au extins şi în estul Europei. Principalul obiectiv al grupului
este distrugerea Israelului.
Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei.
A fost fondat în 1969, iar liderii săi sunt Naif Ha Watmeh, Zassir Abed
Rabbu, Abu Leila şi Abu Adnan. FDEP este o organizaţie de esenţă marxist-
leninistă, care s-a radicalizat începând cu jumătatea anului 1979. Peste 20 de
membri derulează afaceri în România.
PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK) Partidul
Muncitorilor din Kurdistan, aşa cum îl ştie întreaga comunitate informativă din
lume, este o organizaţie politică, un partid comunist, care militează pentru
eliberarea provinciei turce Kurdistan. Cunoscut mai ales prin latura sa
militară, PKK este o formaţiune temută, care acţionează chiar la graniţa dintre
terorism şi politică. Cea mai importantă dovadă a activităţilor paramilitare
desfăşurate de PKK în România a apărut în urmă cu un an. După capturarea
autorilor unui atentat cu bombă de la Ankara, numărul doi din poliţia turcă,
Necati Bilican, a spus că aceştia se antrenaseră în ţara noastră. Reamintesc, în
timpul unei acţiuni de proporţii, patru kurzi au fost arestaţi pentru terorism:
Aii Erdem, Ramazam Kizil, Murat Bulut şi Sait Sonmez. În urma percheziţiilor,
care au fost făcute în casele acestora, au fost descoperite focoase de grenadă,
amorse cu aprinzătoare pirotehnice, tuburi catalizator detax, petarde fumigene,
fitile detonate, permanganat de potasiu şi alte materiale care sunt necesare
pentru fabricarea unei bombe artizanale. O altă bază a fost descoperită într-o
fermă din apropierea Bucureştiului, unde se adăposteau 44 de kurzi. Kurzii
veniseră în România pentru a se antrena.
În plus, activităţile PKK din România au fost considerate asemănătoare
cu ale Mafiei Italiene: afaceri ilegale şi taxe de protecţie. Anunţurile de
autodizolvare a PKK sunt catalogate drept manevre menite să-l scape pe
militanţii pentru eliberarea Kurdistanului de o serie de instituţii care le
monitorizează activitatea. În România, kurzii se află în atenţia poliţiei, Brigăzii
de Combatere a Crimei Organizate, SRI, serviciului secret al Ministerului
Administraţiei şi Internelor şi Serviciului de Informaţii Externe. Baza PKK în
România e reprezentată de o numeroasă comunitate kurdă. Conform unor date
oficiale, această organizaţie dispune în ţara noastră de 20 de membri
importanţi şi a peste 1500 membri «de rând». În cazul unei eventuale
«autodizolvări», pe structura PKK ar urma să funcţioneze numai reţeaua de
trafic de stupefiante. Cum acesta nu s-a «autodizolvat», schimbându-şi doar
numele, SRI continuă să monitorizeze întreaga activitate desfăşurată de către
comunitatea kurdă în ţara noastră.
Expulzări.
Având în vedere anumite precedente, precum şi noul curent
internaţional, România s-a alăturat coaliţiei internaţionale condusă de SUA,
imediat după atentatele de la 11 septembrie 2001. În acest sens, SRI
colaborează îndeaproape cu serviciile secrete ale mai multor state occidentale,
dar în principal cu CIA, FBI şi MI6. În paralel, SRI a pus un accent deosebit pe
politica antiteroristă, dezvoltând, în cadrul său, aşa cum subliniam şi anterior,
Inspectoratul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului.
În complexul de măsuri luate împotriva terorismului, România a
expulzat, în anii 2000 şi 2001, nu mai puţin de 60 de islamişti bănuiţi că
desfăşoară activităţi care puneau în pericol siguranţa naţională. Deci, înainte
de atacurile de la World Trade Center. Persoanele respective făceau parte din
organizaţiile teroriste: IM, Fraţii Musulmani, Frontul Islamic al Salvării, Lupii
cenuşii Turcia, Hezbollah, Frontul de Eliberare a Palestinei, Hamas, Al I) awa –
Irak. Totuşi, Radu Timofte, directorul SRI, a declarat, imediat după 11
septembrie 2001, că: «Nu avem probe ale existenţei unor membri ai reţelei Al-
Qaida sau ai Jihadului Islamic în România». El a afirmat însă că: «Deţinem
informaţii despre cetăţeni străini de origine arabă care desfăşoară activităţi
financiare în sprijinul Al-Qaida şi al Jihadului Islamic».
Cronologia acţiunilor teroriste în România.
Fraţii Musulmani, Abu Nidal, Hamas şi Hezbollah sunt printre pi unele
organizaţii care şi-au dezvoltat nuclee active în România m (impui regimului
comunist. Ulterior şi alte formaţiuni teroriste din orientul Apropiat şi cel
Mijlociu şi-au făcut aici «capete de pod». În sarcina unor membri ai acestor
grupări au fost reţinute cel puţin două atentate asupra unor oficiali străini.
Ahmad Mohammed Ali Al-Hersh, student palestinian, l-a împuşcat mortal pe
diplomatul iordanian Azmi Al-Mufti în Bucureşti, la 4 decembrie 1984. Al-
Hersh era membru al organizaţiei Abu Nidal care declarase război Iordaniei.
O maşină-capcană a explodat în cartierul Grozăveşti, la 26 mai 1985. Lt-
col. Alexandru Donner şi cpt. Ion Vidrean, ofiţeri ai unităţii antiteroriste, care
au încercat să dezamorseze dispozitivul exploziv, au fost ucişi în deflagraţie.
Atentatul fusese organizat de filiala din România a organizaţiei Fraţii
Musulmani. Patru membri ai ei: Hassan Adil Al-Ali, Tarek Awad – cetăţeni
irakieni. I laytham Rahmeh – cetăţean sirian – şi Ibrahim Ali Ahmad I) awood,
cetăţean iordanian, intenţionaseră să asasineze doi i etăţeni sirieni, consideraţi
«duşmani ai Fraţilor Musulmani.»
Anterior, în 1971, trupele de securitate române au dejucat planurile unui
comando palestinian, care plănuise asasinarea ambasadorului Israelului la
Bucureşti. La 5 mai 1972, a avut loc 0 nouă tentativă eşuată a teroriştilor
arabi. S-a încercat i. rmarca premierului israelian Golda Meir, care se afla într-o
i/iia oficială la Bucureşti.
În anii 1972-l973, terorişti din mişcarea «Septembrie Negru» au pregătit
în România ocuparea Ambasadei Israelului la Bucureşti şi asasinarea
ambasadorului acestei ţări. În acest sens, unităţile specializate în combaterea
terorismului din ţara noastră au anihilat câteva persoane implicate în acest caz,
precum şi o semnificativă cantitate de muniţie şi armament care urma să fie
folosită în atentatul respectiv.
La 20 august 1991, ambasadorul jndian la Bucureşti, Julio Francis
Ribeiro, a fost împuşcat de membri ai grupării Babbar Khalsa a Frontului de
Eliberare a Khalistanului – o organizaţie extremistă care luptă pentru crearea
unui stat Sikh independent în Punjab. Cei cinci terorişti, care veniseră din
Elveţia, au organizat şi efectuat pregătire de comando în România şi l-au ales ca
ţintă pe Ribeiro, deoarece acesta era fostul şef al poliţiei din Punjab. Un ofiţer
din unitatea antiteroristă, care fusese desemnat să-l asigure protecţia lui
Ribeiro, l-a ucis pe unul dintre terorişti, Jugraj Singh şi a rănit grav un al
doilea terorist, Jagwinder Singh. Gurpal Singh şi Balwinder au reuşit să scape,
dar cel de-al cincilea membru al grupului, Pargat Singh, a fost prins şi
condamnat la opt ani închisoare.
La sfârşitul anului 1996, ofiţerii BAT (Batalionul Antiteroristn. A.) au
depistat prezenţa în România a lui Aii Safwan Mohsen, membru Hezbollah, care
a făcut parte din grupul de comando implicat în deturnarea, în 1995, a cursei
companiei TWA care lega Atena de Roma.
În 1998, înainte de Ziua Naţională a României, o bombă artizanală a fost
descoperită sub Podul Izvor din Bucureşti. Atentatul nu a fost revendicat de
nici o grupare teroristă.
În 2000, la Craiova, a avut loc primul atentat cu bombă din istoria Căilor
Ferate Române. În WC-ul unui vagon a fost descoperită o bombă artizanală care
a fost dezamorsată la 15 minute înainte de a exploda.
Concluzie.
Conform părerii specialiştilor, după 1989, o dată cu turbulenţa creată
după prăbuşirea regimurilor comuniste, a avut loc o deplasare a polului
terorismului internaţional către estul Europei, România devenind una dintre
principalele destinaţii ale organizaţiilor paramilitare. Cele mai multe organizaţii
teroriste provin din Orientul Mijlociu, unele fiind mai cunoscute, altele mai put
in, după numărul atentatelor pe care le-au comis şi numărul cadavrelor rămase
în urma lor. Deşi nu au făcut victime, teroriştii arabi au desfăşurat activităţi în
România, iar acest lucru era evident mai ales înainte de 1989. Ulterior, în
România au rămas o mulţime de aşa-zişi «afacerişti» şi «studenţi» arabi, asupra
cărora planează numeroase semne de întrebare.
Că lucrurile au stat aşa o dovedesc acţiunile care au scos la iveală
prezenţa, mai mult sau mai puţin activă, pe teritoriul românesc, a grupărilor
teroriste de notorietate mondială. Acţiunile serviciilor secrete şi ale poliţiei, care
au dus la reţinerea unor membri ai reţelelor terorii sau la dejucarea unor
planuri, precum şi întărirea măsurilor de control la frontiere nu reprezintă însă
o garanţie că organizaţiile teroriste nu au reuşit sa se infiltreze în continuare pe
teritoriul românesc, fapt care poate deveni extrem de periculos în noua
conjunctură internaţională. În acest context, SRI apreciază că România este şi
va fi în continuare asaltată de grupările teroriste care intenţionează să-şi
extindă baza de operaţiuni din Europa.
C. L „Mafia drogurilor finanţează organizaţiile teroriste din România”
După tragedia americană din 11 septembrie, terorismul a devenit
inamicul public numărul unu. Statele Unite ale Americii au declanşat o
operaţiune tară precedent de eliminare a tuturor loearelor teroriste. Indiferent
de unde ar veni acestea. România a profitat de această şansă istorică, de a se
alătura unei coaliţii internaţionale condusă de SUA. Alături de eforturile
politice şi militare, ţara noastră cooperează cu succes în domeniul
antiterorismului şi a schimbului de informaţii. Cum subliniam anterior,
România, în ultimii 20 de ani, s-a confruntat cu flagelul terorismului. Au
existat atentate şi organizaţii teroriste. Exemplele din întreaga lume
demostrează că teroriştii pot dec lansa atacuri devastatoare oricând, cu efecte
catastrofale în plan uman, politic şi economic. Tocmai de aceea, SRI
Colaborează strâns cu serviciile secrete ale unor state profund democratice. Au
existat chiar şi rezultate concrete, dar în cea mai mare măsură, acestea sunt
secrete. Dintre acestea se remarcă o colaborare intensă în ultimii ani cu CIA,
FBI şi MI6. În ultima vreme, firesc zic eu, s-a pus un accent deosebit pe
redefinirea politicii antiteroriste şi redimensionarea capacităţilor de luptă în
acest domeniu, prin dezvoltarea Inspectoratului pentru Prevenirea şi
Combaterea Terorismului din SRI, organismul care conduce şi coordonează la
nivel naţional combaterea acestui flagel.
Conform serviciilor secrete, pe teritoriul României aproape nu a existat
cauză penală de trafic de droguri în care să nu fie implicat măcar un cetăţean
turc. Fenomenul este favorizat şi de imigraţia masivă în ţările occidentale,
precum şi de faptul că Turcia a devenit în ultimul timp „cărăuşul” Europei,
autovehiculele sale – tip TIR – brăzdând Europa în lung şi în lat. Din banii
proveniţi din vânzarea drogurilor sunt finanţate şi acţiunile unor organizaţii
teroriste. Datele obţinute de serviciile secrete româneşti au evidenţiat existenţa,
pe teritoriul ţării noastre, a unor filiere specializate în traficul de droguri, o
parte din acestea aflându-se sub controlul organizaţiei extremist-teroristc de
esenţă etnic-separatistă PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, ulterior
KADEK). PKK este cel mai evident exemplu al interferenţei terorism – crima
organizată, profiturile obţinute fiind destinate susţinerii bazei logistice a
grupării.
De asemenea, s-a stabilit că România reprezintă una dintre rutele
traficului european cu narcotice, parte dintre acestea rămânând pe piaţa
internă. Unul dintre principalele trasee folosite de traficanţi este cel maritim,
drogurile plecând de la Istanbul sau Samsun (port turcesc la Marea Neagră) şi
intrând în ţară prin Portul Constanţa, de unde sunt transportate cu diverse
autovehicule până la Bucureşti. Un alt traseu folosit de traficanţii kurzi este
Atena – Kapitän Andreevo – Sofia -Bucureşti. Ulterior, drogurile sunt
transportate la Budapesta, unde se intersectează cu cele venite din fosta
Iugoslavie, iar de aici urmează traseul Cehia-Germania, după care sunt
redistribuite către alte ţări europene.
Din filiere fac parte şi cetăţeni români, care realizează atât tranzitul
stupefiantelor pe teritoriul naţional, transportul acestora peste graniţă cu
destinaţia Germania şi Olanda, cât şi plasarea pe piaţa internă. Totodată, mafia
turcă, lucrând cu partenerii din România, găseşte ţara noastră mult mai sigură
şi chiar au început transferul câtorva laboratoare de heroină în România.
Această mutare s-a accelerat în urma ofensivei lansate de autorităţile turceşti
împotriva laboratoarelor, începută în vara lui 1999. Cu toate că liderii
grupărilor neagă orice amestec în traficul cu stupefiante, au fost administrate
probe suficiente care dovedesc legătura între acestea şi droguri.
Referitor la organizaţia extremist-teroristă de esenţă etnic-separatistă
Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), un raport al INTERPOL a făcut
legătura între grupare şi traficul de narcotice, iar Procurorul şef al Germaniei a
afirmat că 80 la sută din drogurile capturate în Europa au legătură cu PKK şi
celelalte grupări turceşti, banii obţinuţi din acest trafic fiind folosiţi pentru a
cumpăra arme.
Serviciile secrete româneşti au reţinut ca semnificative în acest sens
cazurile a doi cetăţeni turci de etnie kurdă, simpatizanţi ai grupării PKK, care
s-au implicat activ în traficul de droguri, pe teritoriul ţării noastre, în vederea
obţinerii unor importante sume de bani în beneficiul organizaţiei menţionate. I)
are, să fie cu adevărat ţara noastră un veritabil „rai” pentru traficanţii de
stupefiante?
C.2. „România -Turnul Babei al drogurilor”
Se pare că da! „La Dépęche Internationale des Drogues” (DIG), una dintre
publicaţiile lui ^Observatoire Géopolitique des Drogues” (ÖGD), a prezentat în
anii ‘90 un adevărat barometru al metamorfozei României, după 1989, într-o
veritabilă „placă turnantă” a traficului internaţional de droguri. Spre deosebire
de „Raportul anual” al OGD, publicaţia sus amintită descrie în amănunt
operaţiuni precise, oferind astfel informaţii concrete despre traficul de droguri
în care România a lost implicată după ‘90. „Naşii” locali şi conexiunile lor miei
naţionale, ca şi complicităţile interne, sunt radiografiate şi introduse pe
ordinatoarele lui OGD, deoarece România, după ‘90, a devenit – din nefericire –
un reper pe harta traficului mondial de droguri. Cantităţile de droguri care au
tranzitat România la nivelul anilor ‘90-‘96, de exemplu, sunt impresionante, iar
capturile destul de modeste. Conform DIG, autorităţile române ale timpului
erau în deplină cunoştinţă de cauză, dar regimul Iliescu nu a dat niciodată
dovadă de voinţă politică pentru a decapita afacerile narcotraficanţilor.
DIG nr.27, din ianuarie 1994, insera sub titlul „România -Turnul Babei al
drogurilor” următoarea constatare: „România a devenit una dintre cele mai
importante plăci turnante ale traficului cu toate tipurile de droguri „. Cauzele
acestei situaţii sunt văzute de publicaţie în tarele regimului instalat la putere,
imediat după căderea lui Nicolae Ceauşescu. „Această specializare a României a
fost pregătită prin moştenirea reţelelor formate sub regimul Ceauşescu,
corupţia generalizată a forţelor de ordine şi criza economică”. Perpetuarea
reţelelor de trafic clandestin ale regimului Ceauşescu, sub regimul Iliescu,
probează şi o continuitate de preocupări. Se ştie că noul regim, instalat în
decembrie l89, a închis ochii şi a tolerat pe teritoriul României o serie de
organizaţii teroriste, dar şi mafiote. Personaje din acest mediu au căpătat
acreditări guvernamentale, aşa cum a fost cazul notoriu al lui Kamel El Kader,
devenit consilier al secretarului general al guvernului, Viorcl Hrcbenciuc.
Ofiţeri ai Poliţiei din Constanţa au dezvăluit unui corespondent al OGD
că noua filieră ugandeză, pusă la punct între 1990 şi 1993, tranzita prin
Constanţa imense cantităţi de haşiş. Analiza filierei ugandeze a haşişului
demonstrează caracterul transnaţional şi complexitatea reţelei, care grupează
pakistanezi, africani, israelieni şi europeni, dar avea, ca placă turnantă,
Constanţa. Drogul, provenit din Pakistan, era încărcat în portul Mombasa
(Kenya), pe una din navele companiei de navigaţie „Shimoni-Tea”, cu destinaţia
Haifa (Israel), via Durban (Africa de Sud). La Haifa, încărcătura de droguri era
preluată de nave ale companiei „Zim-Antwerpen”, care soseau la fiecare
cincisprezece zile în portul Constanţa. De aici drogurile fiind transportate de
compania israeliano-română „Zim-Rom” până în Italia, via Bratislava. „Creierul”
reţelei ugandeze, un anume Kali, cetăţean german de origine ugandeză, lucra
cu societatea română „Rimpex” SRL din Bucureşti. La un moment dat,
reprezentantul lui „Rimpex” nu s-a prezentat să preia transportul de ceai şi,
după 23 de zile, vameşii şi-au vârât nasul, descoperind astfel 4,4 tone de haşiş.
Un al doilea transport de droguri de pe filiera ugandeză a fost încărcat tot la
Mombasa, de către compania de navigaţie „Victoria Impex Company” din
Kampala, pe vasul „Barbara D”, având destinaţia finală portul Maracaibo din
Venezuela, via Durban. La Durban, traficanţii ufandezi n-au mai găsit un cargo
către Venezuela (cu escale la (apetown şi în Panama), aşa încât au decis să
schimbe destinaţia iniţială. După ce au disimulat 6 tone de haşiş în baloturi de
bumbac, au încărcat marfa pe vasul „Pelikan”, cu destinaţia Ilaifa. La Haifa,
drogul a fost încărcat de „Zim Antwerpen”, adus la Constanţa, de unde
transportul a fost preluat de importator; societatea slovacă „Slovimpex” din
Bratislava, care ar fi trebuit să-l predea la München. Din nenorocire pentru
traficanţi, cargoul a sosit la Constanţa pe 3 septembrie, după ce autorităţile
portuare descoperiseră cele 4,4 tone de „ceai”, amintite mai sus, ceea ce a
antrenat şi o percheziţie pe cargoul în cauză. Ofiţerii din port, care au ţinut să-
şi păstreze anonimatul, i-au mărturisit corespondentului OGD că: „Oricum
cantităţi mult mai importante şi mai bine protejate au tranzitat/>n’n portul
Constanţa”. Protejate de cine? Nu este greu de bănuit. Şi nici unde se scurgeau
comisioanele stoarse de la traficanţii ugandezi, pentru ca aceştia să-şi vadă
liniştiţi de treabă fără accidente, cum au fost capturile din 26 august şi 3
septembrie ‘93.
Potrivit DIG nr. 27 (ianuarie ‘94), filiera cocainei este la fel de complexă în
România ca şi cea a haşişului. Una dintre aceste filiere era condusă de
Alexandru Docmanov, care disimula până la 100 kg de pudră în statui de
metal, ce voiajau apoi dintr-un post de vamă în altul. Doi dintre complicii lui
Docmanov au recepţionat 109 kg de cocaină între 1991 şi 1993, marfa pe care
au plasat-o în Italia. Cei doi complici, doi columbieni, înarmaţi cu paşapoarte
venezuelene, ii an/acţionau cocaină cu un anume Omar din Timişoara.
Interesant este că, atunci când columbienii au picat, Omar a şters putina, după
CE primise în prealabil un telefon de avertisment din Bucureşti, de la un
poliţist român care lucra pentru reţea.
La rândul său, DIG nr.30, din aprilie 1994, semnala următoarele:
„Cantităţi foarte mari de droguri sosesc în România: haşiş pe cale maritimă via
Africa; cocaină din America de Sud pe cale aeriană sau maritimă, heroină pe
rutele din Balcani”. Pe lângă reţelele internaţionale care, cu întinse complicităţi
în administraţie, transformaseră România într-un adevărat Turn Babei al
drogurilor după 1990, apar naşii români, narcotraficanţii autohtoni. DIG nr.30
îl identifică pc unul dintre aceştia: „Un traficant român, căruia i se spune
«Prinţul», a controlat, între 1990 şi 1993, o reţea de trafic cu haşiş către
Germania, din Timişoara şi Arad, via Polonia”. In realitate „Prinţul” nu era altul
decât româno-sirianul Zaher Iskandarani, supranumit „Prinţul” sau „Regele
Banatului”, Un protejat (până în 1995) al regimului Iliescu. Reţeaua „Prinţului”
era una internaţională. „Organizaţia este compusă mai ales din polonezi şi
ţigani români, însărcinaţi să treacă în mod clandestin, frontiera care separă
Polonia de Germania şi să comercializeze (drogul – n.a.), după ce acesta a fost
tranzitat prin Ucraina”. Lucrurile au mers bine până în 1993, când apare
concurenţa: mafia rusă condusă de un anume „Vădim”. DIG nr. 30 precizează:
„La sfârşitul anului 1993, această organizaţie (a „Prinţului” n.a.) a fost preluată
în parte de mafia rusă din Basarabia şi Moldova, dirijată de un anume «Vădim».
«Prinţul» a contraatacat şi, ajutat de vameşii români, i-a tăiat aprovizionarea cu
droguri lui «Vădim»„. Aşadar, când se punea problema unor rivalităţi pe piaţa
traficanţilor de droguri între un mafiot român şi un mafiot nis, vameşii români
îi tăiau aprovizionarea rusului, ajutăndu-l „patriotic” pe mafiotul „român”. DIG
nr.30 mai dezvăluia: „Traficantul român («Prinţul» – n.a.) a trebuit, totodată, să-
şi schimbe rutele de trafic şi să le utilizeze acum pe cele care traversau Slovacia
şi Republica Cehă”. Pe filiera „Prinţului” se afla şi un om de afaceri de la
Chişinău, care poseda o societate comercială în asociaţie cu un cetăţean turc.
Basarabeanul călătorea la volanul unui automobil de lux, în care dosea până la
10 kg de haşiş, la fiecare călătorie. Corespondentul ODG a observat cum un
autovehicul al poliţiei cehe se prezenta de fiecare dată, într-o anume zi, la locul
stabilit – lângă oraşul Prcstice – pe ruta către Germania, pentru a încasa cei
500 de dolari ca să lase marfa să treacă. În ciuda războiului, „Prinţul” utiliza,
în aceeaşi măsură şi rutele iugoslave.
DIG nr.27, din decembrie 1993, aducea grave acuzaţii unor reprezentanţi
ai autorităţilor române. Despre un general-locotenent de poliţie se spunea că ar
„figura în fişierele poliţiei italiene şi germane, ca patron al traficului de
automobile furate”. Acest personaj ar fi lucrat din 1990 într-o strânsă legătură
cu generalul Filipov, şeful poliţiei bulgare, care acţiona sub acoperirea unei
societăţi comerciale de la Sofia, patronate chiar de fiul său. Acelaşi număr din
DIG mai acuza pe un alt general român de poliţie şi pe adjunctul său, că ar fi
fost implicaţi în traficul de heroină care provenea din Afghanistan, via Ucraina.
Hanii murdari ar fi fost apoi spălaţi la hotelurile Astoria şi Continental din
Timişoara. Se mai vorbea şi de asocierea unor poliţişti români de rang înalt cu
naşi ai „N’draghetta” calabreze, aşa cum erau fraţii Lombardi, care operau la
Satu Mare. Walter Esposito, responsabilul transporturilor de droguri pe ruta
România-Ungaria-Austria-Ltalia s-ar fi aflat – susţine DIG nr.26 -sub o înaltă
protecţie românească. O concluzie importantă a publicaţiei era – în 1993 –
aceea că traficul de droguri din Est utiliza vechile reţele ale traficului de arme
dintre fostele state comuniste, membre ale Tratatului de la Varşovia şi ţările
arabe, înalţii funcţionari de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, preciza
publicaţia, continuau să ocupe posturi importante sub regimul Iliescu. În plus,
adaugă DIG, Kamel El Kader apărea, în fotografii publicate de presa de la
Bucureşti, umăr la umăr cu Preşedintele Iliescu, aşa cum se întâmplase la
Forumul „Crans Montana” de la Bucureşti (1994), sponsorizat – între alţii – de
„Prinţul Banatului”, Zaher Iskandarani.
C.3. România – cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est.
Raportul OGD pe 1997, la capitolul România, analizând situaţia
drogurilor în perioada 1995-l996, face un rechizitoriu amplu şi documentat,
demonstrând că România, mai ales în perioada ‘92-‘96, se transformase dintr-o
ţară de tranzit a drogurilor, într-o ţară de fabricaţie şi consum, mai ales a
heroinei. Sunt indicate trei cauze principale ale acestei situaţii catastrofale:
haosul legislativ, corupţia pâna la cele mai înalte niveluri şi tolerarea în
România a unor organizaţii teroriste şi mafiote, cunoscute prin implicarea lor în
traficul de droguri, de care se făcea vinovat regimul din perioada 1992-l996, cu
o accentuare în ‘95-‘96.
O primă tendinţă pentru perioada ‘95-‘96, constatată de raportul OGD
din 1997, este aceea că traficanţii de droguri nu se mai limitau doar la
tranzitarea României şi trecerea drogurilor în Ungaria. Constituirea unor
stocuri importante de droguri a permis o redistribuire, constată raportul OGD,
în direcţia spaţiului Schengen, via Polonia şi Republica Cehă. În cursul a numai
patru ani (‘92-‘96), cantităţile de droguri stocate în România – având una din
principalele surse mai noi Caucazul, cu tranzitarea porturilor ruseşti şi
ucrainiene – au crescut considerabil. Circa 6 tone de droguri au fost confiscate
în 1996, în principal derivate ale canabisului, dar şi 150 de kg de cocaină şi 62
kg heroină, confiscate la graniţă de vameşii unguri, care trecuseră, bine mersi,
prin vama românească. Potrivit raportului OGD din 1997, haşişul din România
provenea din „Cornul de aur” al Africii de Est, marijuana din Nigeria, cocaina
din Columbia, Venezuela şi Brazilia. Iată de ce raportul OGD/97 consideră că
România anilor ‘92-‘96 s-a transformat într-o veritabilă placă turnantă a
traficului internaţional de droguri tari.
În plus, descoperirea a două fabrici de heroină, abia în 1996, au
confirmat supoziţiile poliţiştilor europeni, aflaţi în post la Bucureşti, privind
noul rol jucat de România în traficul cu acest drog. Toate aceste activităţi legate
de trafic au provocat creşterea ofertei pe piaţa internă şi dezvoltarea
toxicomaniei „, susţine raportul OGD/97. În continuare, raportul din 1997
preciza: „România nu mai joacă, aşadar, doar rolul unei ţări de tranzit terestru,
aerian şi maritim al drogurilor provenind din Asia de sud-est, Turcia, America
Latină şi Africa „.
Ce rol a avut însă regimul de după 1989 în transformarea României
dintr-o ţară de tranzit a drogurilor, într-o ţară de producţie şi consum, mai ales
a heroinei? Iată ce afirmă raportul OGD pe 1997: Noul rol al ţării în traficul de
droguri, al heroinei mai ales, a fost agravat de mai mulţi factori.
Narcoactivităţile au exploatat, după căderea lui Ceauşescu, dezordinea, o
legislaţie inadecvată, criza economică şi corupţia pe scară largă. In sfârşit,
prezenţa în România a unei minorităţi turce, ca şi a emigranţilor kurzi,
iranieni, albanezi, chinezi etc., a favorizat traficul. Această ţară (România – n.a.)
este, în particular, o importantă bază a partidului muncitorilor din Kurdistan
(PKK), organizaţie kurdă aflată în război cu statul turc”. Aşadar, pe lângă
corupţie, legislaţie inadecvată, dezordine, regimul anilor 1992-l996 a favorizat
traficul de droguri dure şi prin tolerarea unor organizaţii teroriste (gen PKK),
binecunoscute pentru implicarea lor în traficul de droguri. Să observăm că, la
acest capitol, regimul Iliescu nu a făcut altceva decât să continue
binecunoscuta cârdăşie a regimului Ceauşescu cu terorismul.
Raportul OGD citează şi rapoarte ale SRI, după care 60% din drogurile
care intrau în România, între anii ‘95-‘96, proveneau de pe filiera turcă. Cea
mai importantă captură de heroină (42 kg) s-a efectuat la 12 decembrie 1996,
într-un autobuz turc aparţinând companiei turce „Toros”. Drogul se afla
ambalat în pachetele mici, de 500 de grame. Unul dintre cetăţenii turci, arestat
cu prilejul capturii, era chiar fratele proprietarului companiei. De regulă, după
ce introduc drogurile în România, turcii utilizează cetăţeni de alte naţionalităţi,
pe post de cărăuşi („cămile”, în argou). Dintre 95 de traficanţi arestaţi în
Bucureşti în 1996, 41 s-au dovedit a fi iranieni, 20 români şi 14 turci. „Heroina
provenită din Afghanistan şi din ţările Asiei centrale”, constată raportul OGD
din 1997, „pătrunde în România via Moldova şi Ucraina. Până în 1995, acest
drog era expediat rapid, via Ungaria şi Slovacia, către statele Europei
Occidentale: în principal, către Austria, Italia, Germania şi Ţările de Jos (Belgia
şi Olanda) „.
C.4. „Colaborarea” autorităţilor române cu reţelele kurde şi mafia
italiană.
O parte din traficul de droguri desfăşurat în România -constată raportul
OGD/97 – se află în mâinile kurzilor, dintre care cei mai mulţi aparţin
organizaţiei teroriste PKK. Potrivit raportului ÖGD/97, PKK se ascunde în
spatele unei organizaţii de masă, denumită generic „Frontul de Eliberare al
Kurzilor” (în original ERNK), care grupează diverse organizaţii de femei, tineret,
studenţi sau oameni de afaceri kurzi din România. Oamenii de afaceri kurzi, de
pildă, s-au grupat în „Asociaţia Oamenilor de Afaceri din Orient”. Despre
această asociaţie, raportul OGD din 1997 susţine că servea drept „excelentă
legătură pentru activităţile PKK”. Toate organizaţiile kurde din România se aflau
în 1996 sub controlul strict al PKK, iar şeful PKK era, în acelaşi timp şi şeful
frontului ERNK. Responsabilul direct pentru colectarea fondurilor era una şi
aceeaşi persoană cu delegatul pentru probleme de propagandă al PKK, şi, în
acelaşi timp, director al ziarului kurzilor din România, „Vocea Mesopotamiei”,
ziar care se distribuia nestingherit, gratis, la gurile de metrou din Bucureşti.
Raportul OGD specifică faptul că acesta era un om de afaceri prosper, care
urmase cursuri de literatură engleză la Oxford. Circa 90% dintre kurzii din
România făceau parte din organizaţii care aparţineau ERNK şi cotizau, în acest
cadru, la PKK. Detaliu important: 75% dintre aceşti mici investitori orientali din
România sunt de naţionalitate turcă, în realitate kurzi, iar ERNK le punea la
dispoziţie capitalul iniţial pentru a demara micile afaceri, remarca raportul
OGD/97. Potrivit statisticilor poliţiei române – citate de raportul OGD/97 –
circa 65% din totalul capturilor făcute la vamă sunt de la asemenea companii
de transport. Purtătorii de cuvânt ai PKK şi ERNK nu numai că au negat că
organizaţiile lor ar fi implicate în traficul de droguri, dar au specificat că, de
fapt, acestea colaborau cu Poliţia Română. Serviciile antidrog din România au
făcut, după ‘90, patru capturi pe baza informaţiilor oferite de organizaţiile
kurde. Totuşi, nici un kurd nu a fost vreodată implicat. Conform OGD,
colaborarea PKK şi ERNK cu poliţia nu era altceva decât un mod abil al kurzilor
de a-şi înlătura concurenţa de pe piaţa drogurilor, cu mâna Poliţiei Române.
Poziţia poliţiei, care a apreciat în mod manifest acest gen de colaborare, rămâne
oricum ambiguă, se specifică în raportul OGD/97. Nicolae Ulieru, purtătorul de
cuvânt (din acel moment) al SRI, a declarat că Serviciul Român de Informaţii
deţinea date sigure privind implicarea kurzilor în traficul de droguri şi arme,
dar nu le putea face publice. Este de remarcat că, deşi SRI ştia perfect ce fac
organizaţiile PKK şi ERNK în România, autorităţile de la Bucureşti au ignorat
informaţiile şi au preferat să continue colaborarea clandestină cu kurzii. Este
uşor de presupus de ce: fonduri clandestine pentru partidul de guvernământ şi
clientela sa politică. Să mai remarcăm şi alt aspect: este pentru prima dată
când o organizaţie internaţională ca OGD dezvăluie, într-un raport anual
difuzat la scară mondială – aşa cum este raportul OGD/97 – colaborarea
secretă a regimului Iliescu cu PKK, în afaceri care vizează domeniul crimei
organizate internaţionale, lată un subiect inedit, asupra căruia raportul
OGD/97 oferă primele indicii importante şi de la care poate demara o anchetă
de amploare: regimul Iliescu şi crima organizată transnaţională, 4 90-4 96”! Din
păcate, nimeni n-a mişcat un deget în această direcţie.
Revenind, conform OGD/97, kurzii erau implicaţi atât în traficul
clandestin care tranzita din Turcia către România, via Bulgaria, cât şi în cel
care tranzita Ucraina spre Moldova, venind din spaţiul rus. Potrivit poliţiei
române, citată în raportul OGD/97, „drogul care ne vine din ţările fostei Uniuni
Sovietice se află sub controlul mafiilor ruse, caucaziene şi ucrainiene „. PKK
avea legături cu toate aceste mafii! Legăturile kurzilor cu mafia rusă au fost
facilitate de faptul că organizaţiile acestora sunt legale în Rusia, ba au şi
reprezentanţi oficiali.
Un simbol viu al colaborării Bucureştilor cu kurzii şi mafia rusă îl
constituie afacerea „Calu”. În septembrie 1995, poliţia turcă a arestat la Edime
un român, al cărui pseudonim era „Calu44, împreună cu şase kurzi („turci44),
care transportau 2 kg de heroină, cinci pistoale şi o mitralieră. „Calu44 a
declarat la interogatoriul luat de poliţia turcă din Edime, că el era la al optulea
transport de heroină către România şi de exploziv, din România în afară.
„Calu44 a recunoscut că lucra pentru PKK. Conform raportului OGD/97, surse
apropiate serviciiior secrete române au dezvăluit că agentul „Calu44 era unul
dintre oamenii lor şi că acesta lucra, în acelaşi timp şi pentru mafia din
Transnistria. Un ofiţer al Armatei a 14-a ruse a declarat unui corespondent
OGD, în 1995, că trupele ruse „au favorizat comerţul cu droguri provenind din
Extremul Orient”. Potrivit ofiţerului, traficul de droguri din zonă era condus de
un evreu rus, care avea şi cetăţenie elveţiană, individ din anturajul
preşedintelui Snegur. Mafiotul făcea obiectul unui mandat de arestare în Rusia,
pentru trafic de diamante industriale şi arme. Este vorba de celebrul gangster
Boris Bimstein, care deţinea în Moldova de peste Prut cvasimonopolul
exporturilor de materii prime (între care, cel al lemnului), monopolul asupra
băncilor, al societăţilor de asigurare, prin intermediul marelui său concern
„Seabeco” şi cel care controla şi imprimarea banilor în Moldova. Alături de
monopolul fabricării de paşapoarte, „Seabeco” mai controla turismul şi
devenise, între timp, proprietarul luxosului hotel „MOLDOVA” din Chişinău,
inclusiv al cazinoului din hotel, ambele proprietatea KGB până în 1991.
Concernul „Seabeco” mai dispunea în Moldova, în 1996, de 12 ferme de
crescătorii, care produceau 3.500 de tone de curcan pentru piaţa occidentală,
pe lângă monopolul traficului de droguri şi maşini furate din Germania şi
Austria. Una dintre aceste maşini i-a fost făcută cadou de Boris Bimstein
ministrului de Justiţie al Moldovei, cu care acesta a fost prins la Viena în 1992.
Automobilul fusese furat, de fapt, de mafia ucraineană din oraşul Heilbron
(Germania). Ministrul nu era decât un curier al lui Boris Bimstein, între ale
cărui afaceri intra şi traficul de carne vie, cu moldovence, pentru bordelurile
din Germania. În realitate, Boris Bimstein şi „Seabeco” se ocupau cu spălarea
banilor mafiei ruse, bani care ajungeau apoi, curaţi, în băncile din Elveţia. Cine
era, de fapt, Boris Bimstein? Conform FBI şi Interpol, Boris Bimstein emigrase
din URSS în Israel în anii ‘80, reemigrasc cu un paşaport canadian, pentru ca,
în 1991 – utilizând vechiul său paşaport sovietic, să revină în Republica
Moldova, unde şi-a procurat un paşaport moldovenesc. L-a ademenit pe Mircea
Snegur cu o mare cantitate de motorină, pe care apoi a vândut-o tot el, dar în
numele lui Mircea Snegur, la un preţ mult mai avantajos, în Suedia şi Finlanda,
împărţind ulterior câştigul cu Mircea Snegur. Imediat, Boris Bimstein a obţinut
primele monopoluri în Moldova: fabricarea permiselor de conducere auto,
precum şi cel al importului şi exportului de motorină şi benzină. La alegerile
din 1996, Boris Bimstein a finanţat campania electorală a lui Mircea Snegur,
forţându-l însă pe acesta să nu intervină în favoarea eliberării grupului Ilaşcu,
pe care mafiotul îl considera naţionalist. (La fel a procedat şi ex-ambasadorul
american Alfred Moses, care l-a sfătuit în campania din 1996 pe Iliescu să nu
intervină în favoarea lui Ilie Ilaşcu, din acelaşi motiv).
Semnificativ, în 1992, Boris Bimstein a fost mediatorul crizei care a dus
la separarea Transnistriei, regiune unde se află unul dintre cele mai importante
arsenale de rachete balistice din regiune, conform serviciilor americane. Boris
Bimstein a reuşit apoi să-l debarce pe gen. Lebed, după ce a pus mâna pe o
casetă în care Lebed îl caracteriza pe Elţân drept „porc beţiv” şi a transmis-o la
Kremlin. Stăruim asupra lui Boris Bimstein, nu tară rost, deoarece omul său
de încredere în România a fost binecunoscutul Vitali Ustroi (Usturoi), implicat
în mai multe afaceri de trafic cu materiale strategice. Amintim aici doar
afacerea cu mercur roşu, din parcarea de la Vila-Lac Snagov, în care au fost
amestecate şi unele cadre ale Armatei.
Tot în raportul OGD/97 se menţionează şi traficul de droguri în care era
implicată mafia italiană „Sacra Corona Unita”. Această organizaţie a controlat
traficul de droguri între Italia şi România, în principal a heroinei, aduse din
Turcia, precum şi a cocainei, provenită din Brazilia. „Sacra Corona Unita” s-a
bucurat, conform OGD/97, de complicitatea unor înalţi funcţionari de stat şi
din poliţia regimului Iliescu. Raportul OGD/97 notează: „Parchetul a
recunoscut pentru prima oară în România, că atât crima organizată, cât şi
traficul de droguri au beneficiat de susţinere politică şi că «banii murdari» au
fost utilizaţi de «anumite partide» pentru finanţarea campaniilor electorale”. În
încheiere, raportul OGD/97 pune, negru pe alb, problema necesităţii
deconspirării „legăturilor vechiului guvern al preşedintelui Iliescu cu crima
organizată”.
D. Migraţia, „aliatul” crimei organizate.
De asemenea, pe teritoriul României s-a constatat în anii 90’ o proliferare
a migraţiei ilegale, încurajată de lipsa legislaţiei în materie şi de slaba
capacitate de control a frontierelor, motiv pentru care statul român era
perceput ca un „stat de tranzit” pentru filierele implicate în traficul ilegal de
persoane.
Au fost identificate mai multe canale şi reţele specializate, coordonate de
străini, dar în care erau implicaţi şi români, cu rol de călăuze. De regulă, liderii
acestor structuri erau (şi sunt) cetăţeni turci care racolau (racolează)
conaţionali sau alte categorii de afro asiatici, dornici să ajungă pe căi ilegale în
Occident. Pentru tranzitarea graniţei în condiţii de siguranţă, organizatorii
grupurilor şi-au creat în perimetrul de frontieră o bază operaţională şi de
sprijin bine consolidată, formată din curieri, taximetrişti, gazde şi călăuze,
cointeresaţi material pentru a desfăşura acest gen de activitate.
Din cazuistica existentă în dosarele autorităţilor române, rezultă că, de
cele mai multe ori, forţarea frontierei de stat se face din România, în direcţia
Ungariei şi Iugoslaviei, dar au fost şi situaţii în care au avut loc intrări
frauduloase din statele vecine în ţara noastră, infractorii fiind aproape fară
excepţie cetăţeni turci de origine kurdă. Transfugii recurg astfel la folosirea
teritoriului românesc ca loc de refugiu, ca urmare a faptului că sunt în atenţia
serviciilor secrete din statele vecine, din Occident sau din ţara de origine, că
sunt participanţi ori suspecţi de participare la acţiuni teroriste. Aceştia pot fi,
în egală măsură, cunoscuţi ca traficanţi de droguri, de autoturisme şi de
paşapoarte furate, fiind implicaţi totodată în acţiuni propagandistice,
desfăşurate în favoarea unor organizaţii teroriste, sau implicaţi în trecerea
frauduloasă peste frontiera de stat a unor luptători, înainte sau după
executarea misiunilor primite de la liderii grupărilor din care fac parte.
Persoanele în cauză recurg la un sistem organizatoric şi de comandă complex,
ermetic, bazat pe structuri piramidale bine conspirate, constituite pe criterii
ideologice şi religioase.
Rapoartele serviciilor secrete relevă faptul că „în actualul context
internaţional, coroborat cu situaţia economică, politică şi militară din Turcia şi
Irak, România se confruntă cu o intensificare a activităţilor desfăşurate de
reţele de migraţie ilegale turceşti, care sunt sprijinite masiv atât de PKK, dar şi
de organizaţia extremist-teroristă de nuanţă ultranaţionalistă „Lupii cenuşii”.
Ca urmare a măsurilor informativ-operative luate de SRI şi a cooperării
cu alte organisme specializate ale statului, cât şi cu servicii similare din statele
vest-europene, au fost identificate următoarele modalităţi de intrare pe
teritoriul României:
— Prin forţarea frontierei de stat a României, în acest sens „veriga slabă”
reprezentând-o frontiera cu Ucraina;
— Prin intrarea legală prin Aeroportul Internaţional Otopeni, emigranţii
declarând că vin pentru turism în România;
— Prin utilizarea de paşapoarte şi vize false;
— Intrarea ilegală în interiorul unor autotrenuri TIR;
— Forţarea frontierei de stat prin traversarea Dunării în zona Giurgiu şi
Calafat.
După intrarea pe teritoriul ţării noastre, grupurile de emigranţi sunt
preluate, de regulă, de călăuze, în general cetăţeni turci stabiliţi în România de
mai mult timp, sub diverse acoperiri şi conduse spre frontiera de stat cu
Ungaria şi Iugoslavia. Informaţiile obţinute au condus la identificarea
următoarelor modalităţi de părăsire a României:
— Prin obţinerea de vize de tranzit de la Consulatul Ungariei de la Cluj şi
Consulatul Iugoslaviei de la Timişoara, costul unei astfel de treceri fiind cuprins
între 1000-2500 de euro de persoană;
— Trecerea ilegală prin folosirea de paşapoarte şi vize false;
— Forţarea frontierei de stat spre Ungaria, prin intermediul călăuzelor,
sau Iugoslavia, în acest ultim caz, grupurile fiind trecute prin zona Drobeta-
Turnu Severin, cu ajutorul contrabandiştilor care acţionează pe Clisura
Dunării;
— Prin intermediul trenurilor internaţionale CFR, în acest caz, grupurile
fiind preluate, contra cost, de către conducătorii de tren care le facilitează
părăsirea ilegală a ţării noastre.
O parte a fondurilor obţinute din astfel de acţiuni sunt ulterior utilizate
pentru finanţarea activităţilor desfăşurate de către organizaţiile extremist-
teroriste din ţara noastră. Totodată, prin traficul ilegal de persoane este
organizat un sistem eficient de comunicaţii secrete, prin intermediul unor
emisari şi curieri ce fac legătura între centralele grupărilor extremist-teroriste şi
diverse centre din Europa, inclusiv România.
VIL Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma” credinţei.
Cine n-a auzit de numeroasele secte care au invadat România de după
1989? Cine n-a auzit de tot felul de reuniuni sectante ţinute te şi miri unde? Ei
bine, puţini ştiu de „marele adevăr” care se ascunde aici: manipularea celor
convertiţi în interesul unor anumite grupuri de influenţă! Concret, începând cu
1990, în baza unor planuri realizate de serviciile secrete occidentale încă din
anii ‘80, Vestul a dat liber la „invazia sectelor” pe teritoriul ţării noastre.
Profitând de deruta populaţiei, târâtă fară voia ei într-o interminabilă tranziţie
de piaţă, agenţiile de spionaj din Occident au finanţat masiv numeroase
ajutoare „umanitare” menite a atrage românii în capcana sectelor. Cu alte
cuvinte, marjând pe sărăcia maselor, exasperate de aplicarea aşa-ziselor
programe de dezvoltare durabilă, agenţii occidentali au atras numeroase
persoane spre o „credinţă unică”, ce n-a făcut altceva decât să încurajeze
acordarea unui timp de rugăciune cât mai mare, delăsarea de la practicarea
diferitelor munci necesare prosperării unei societăţi moderne, deci a lenei, a
goanei după câştiguri ilicite, nemuncite. De ce toate acestea?
Planurile principalelor servicii secrete din lume, care au vizat
transformarea Europei de Est într-o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele
economiilor statelor dezvoltate, au luat în calcul distragerea atenţiei populaţiilor
locale de la activităţile de acest gen. Astfel, s-a urmărit şi pus în practică un
amplu program de insinuare a unor secte. Pentru a camufla aceste activităţi
subversive, serviciile secrete occidentale au aruncat „la prăfuire” numeroşi
alienaţi, mai popular „duşi cu pluta”, anunţaţi cu marc pompă ca mentorii sau
„Mesia” respectivelor secte. Cum fenomenul este mult prea complex, m-am
gândit că, în ce priveşte vizarea teritoriului nostru naţional, cele mai în măsură
să dezvăluie secretele acestor acţiuni subversive şi implicaţiile acestora sunt
serviciile noastre de specialitate. În context, cel mai elocvent pentru
dumneavoastră pare a fi unul din rapoartele SRI, pe care-l vom reproduce
întocmai în rândurile de mai jos: „Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani
pe spaţiul românesc. Cult şi sectă – o distincţie fundamentală.
Problemele legate de dimensiunea spirituală a dezvoltării naţiunilor
europene şi, în special, posibilele sale laturi nocive au reintrat, în ultimii ani ai
deceniului trecut, în atenţia organismelor internaţionale.
Un prim moment a fost marcat de Reuniunea Extraordinară a OSCE
privind drepturile omului, ce a avut loc la Viena în 22 martie 1999, care a
prilejuit adoptarea unei recomandări inedite: «OSCE trebuie să studieze mai
profund rolul pe care religia îl joacă în generarea şi exacerbarea conflictelor».
Aceeaşi preocupare a fost reluată cu prilejul sesiunii din iunie 1999 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a adoptat în unanimitate
«Raportul privind activităţile ilegale ale sectelor» (Recomandarea APCE nr.
8373/99). Monitorizarea şi combaterea activităţilor de cult situate în marginea
sau în afara legilor a devenit o obligaţie a statelor membre ale Consiliului
Europei.
Preocuparea manifestată şi în prezent de organismele europene faţă de
aspectele ilegale ale fenomenului sectar este datorată apariţiei şi impunerii
convingerii că activitatea unor grupări cultice poate reprezenta un pericol
pentru dezvoltarea democraţiei moderne, pentru exercitarea plenară a
drepturilor omului, definite de cadrul juridic internaţional şi naţional.
În acest sens, un număr semnificativ de state europene au reelaborat în
ultimii ani instrumentele normative şi administrative destinate să gestioneze
mai eficient problema sectelor care desfăşoară activităţi ilegale, imorale sau
contrare siguranţei naţionale. Semnificativ este şi faptul că, de multe ori, aceste
reactualizări legislative au precedat reacţia OSCE şi a Consiliului Europei. Ne
vom limita la două exemple, provenind din ţări reputate pentru solidele lor
tradiţii democratice:
— În Belgia, «Legea organică privind serviciile de informaţii şi de
siguranţă», promulgată la 30.11.1998, incriminează explicit «sectele
dăunătoare», definite ca «orice grup structurat care, sub pretextul profesării
unei anumite spiritualităţi sau filosofii sau cel de a deţine monopolul elitist al
căii spre adevăr, înţelepciune sau mântuire, vizează stabilirea unei dominaţii
totale şi exclusive asupra persoanelor, recurgând la manipularea mintală
sistematică»; – In Olanda, conform Raportului asupra activităţii Serviciului
Naţional de Securitate (BVD) pe anul 1998, printre grupările care au «violat
drepturilor constituţionale» se numără şi «grupări religioase care desfăşoară
activităţi ilegale», în aplicarea Recomandării OSCE din 22 martie 1999 şi a
Recomandării APCE nr. 8373/1999 o primă dificultate constă în definirea
precisă a conceptului de «sectă periculoasă» – care nu este explicitât de
Recomandarea APCE nr. 8373/99.
În măsura în care libertatea de cult nu se confundă cu aşa-zisa
«libertate» de a se asocia în grupări care îşi propun încălcarea flagrantă a
drepturilor cetăţeneşti şi a legilor ţării, Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei nu a considerat necesar să aducă alte precizări. Totuşi, sub aspectul
siguranţei naţionale este importantă distincţia dintre fenomenul de cult protejat
de Constituţia ţării noastre şi de reglementările internaţionale la care România
este parte şi fenomenul sectar care, în conformitate cu documentele europene şi
cu legile româneşti, prezintă premise de afectare a ordinii şi moralei publice şi
chiar a siguranţei naţionale.
Deşi pare de domeniul evidenţei, adesea, în practică, diferenţierea dintre
cult şi sectă este dificilă – mai ales datorită faptului că percepţia asupra acestor
două noţiuni este substanţial diferită în Uniunea Europeană şi în Statele Unite.
România fiind o ţară europeană, a cărei spiritualitate constituie parte
integrantă a ariei europene, în abordarea acestei probleme specifice suntem
nevoiţi să ţinem seama de această realitate, integrând acţiunile noastre
modalităţilor de abordare a subiectului elaborate de-a lungul unei ample
perioade istorice, de către statele europene cu o democraţie avansată. Astfel,
conform unor opinii larg răspândite, acceptate ca valabile sub aspect
metodologic şi ştiinţific, în aria de spiritualitate europeană conceptul de «cult»
implică trei caracteristici fundamentale: 1) Caracterul unitar şi exoteric
proclamat al doctrinei pe care o propagă spre exemplu, cultele creştine propagă
o doctrină teologică explicită, accesibilă, care se regăseşte în aceeaşi formă atât
în materialele de catehizare, destinate publicului larg, cât şi în materialele
teologice, vehiculate la cele mai înalte nivele ale structurii ecleziastice
respective; 2) Respectul faţă de pivotul doctrinar biblic Spiritualitatea
europeană este prin excelenţă produsul creştinismului, mediu generator al
valorilor pe care se întemeiază însăşi ideea de drepturi ale omului şi de
democraţie modernă. În respectul acestor valori civice şi umane, pivotul cultelor
europene este Biblia. Adăugirile doctrinare făcute de fiecare cult la Biblie se
mărginesc la explicaţii sau comentarii necontradictorii cu litera şi spiritul
textului. În cazul cultelor necreştine, atitudinea lor faţă de creştini şi
creştinismul majoritar în Europa este determinantă pentru încadrarea lor:
cultul islamic sunnit recunoaşte în Issus «un profet» şi respectă religia creştină,
ai cărei practicanţi sunt consideraţi «oameni ai cărţii», iar nu păgâni. Invers,
sectele fundamentalist-lslamice asimilează creştinismul cu «păgânismul»,
justificând astfel, în opinia lor, acţiunile teroriste împotriva creştinilor ca «Jihad»
(război sfânt, care în tradiţia coranică nu poate fi purtat decât împotriva
păgânilor); 3) Caracterul sistemic, stabil, integrat socio-axiologic Creştinismul a
fost, timp de secole, mediul de dezvoltare al culturii europene, fiind profund
implicat în formarea structurilor valorice, sociale şi mintale pe care se bazează
conştiinţa europeană. Pentru a putea juca acest rol, cultele europene au
elaborat norme de interpretare a prevederilor biblice care asigură stabilitatea de
ansamblu a structurii de cult, astfel încât aceasta să nu intre în contradicţie cu
interese generale ale societăţii sau cu setul de valori morale general acceptat.
Spre deosebire de culte, grupările religioase cu caracter sectant se
ilustrează prin nerespectarea celor trei criterii mai sus enumerate:
— Sectele au o doctrină cu cel puţin două nivele: a) unul exoteric,
destinat racolării; b) unul sau mai multe nivele secrete, destinate «iniţiaţilor»
sau unui grup restrâns de lideri (adesea aceste nivele doctrinare secrete au
sistematic un caracter ilegal, antistatal, îndemnând la ură religioasă şi
confruntare);
— Cea de-a doua caracteristică a unor grupări sectante este constituirea
unui corpus doctrinar mai mult sau mai puţin străin de Biblie, pretext pentru
promovarea de valori, ierarhii şi comportamente care, prin sorgintea lor, vin în
contradicţie cu axiologia spaţiului spiritual european, afectând drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti şi, în unele cazuri, siguranţa naţională;
— Cel de-al treilea criteriu, constant prezent în activitatea multor grupări
sectante care desfăşoară activităţi ilegale sau antistatale, este vehicularea de
doctrine antisociale bazate pe răstălmăciri aberante, milenaristagresive ale
doctrinei biblice (sau a doctrinei altor culte majore), scoase din contextul social,
cultural şi valoric.
Printre fragmentele biblice cel mai ades răstălmăcite se numără
«Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul», speculată în sensul unor interpretări
prevestind sfârşitul apropiat al lumii.
Unele dintre cele mai mari tragedii provocate de secte au avut ca substrat
tocmai interpretarea tendenţioasă a textului Apocalipsei: este cazul sectei
«Templul Poporului», care s-a ilustrat prin sinuciderea în masă, la 29 noiembrie
1978, a circa 1.000 dintre adepţii săi; al sectei «Davidienilor» din Statele Unite
(1993) şi al sectei «Templul Solar» (1997). În vara anului 2000, o altă grupare a
cărei doctrină se baza pe răstălmăcirea textului biblic în sens milenarist –
«Biserica Restaurării celor Zece Porunci» din Uganda, a atras atenţia mass-
mediei mondiale printr-un masacru de proporţii, soldat cu peste 3.000 de
victime.
În ultima vreme se semnalează penetrarea în România a unor secte de
aceeaşi orientare milenarist-agresivă, funcţionând ilegal sub diverse
denominaţiuni.
Aceste structuri promovează un amestec de creştinism, budism şi chiar
practici şamaniste ca «odihna în Duhul» (similară transei mistice) sau «beţia cu
Duh Sfânt» (accese de râs necontrolate). Respectivele structuri sectante propagă
dogme subversive: statului, naţiunii, guvernului şi instituţiilor sale le-ar
corespunde «o forţă malefică», constituind «o ierarhie satanică», pe care adepţii
trebuie să o combată prin vorbă şi faptă.
Sectele de acest fel dezvoltate pe substraturi doctrinare necreştine nu
sunt mai puţin periculoase: atentatele comise de adepţii sectei «AUM» sau
sinuciderea în grup a membrilor grupării californiene «Heaven’s Gates» atestă
acest lucru.
În concluzie, deşi ilegală, antisocială şi uneori imorală, activitatea unor
secte nu este întotdeauna relevantă în planul siguranţei naţionale. In general
grupările sectante se clasifică în patru mari categorii: grupări creştine de
inspiraţie biblică; secte pretins creştine, hétérodoxe; secte necreştine şi curente
anomice.
Deosebit de virulente sunt cele din a doua categorie, care practică
doctrine eclectice (amestec de elemente creştine, budiste, yoga etc.) şi se
remarcă printr-o «faţadă» religioasă putându-se uşor discerne eforturile unor
centre de coordonare mondială de a impune o «nouă ordine» nu numai de cult
sau socială, ci şi politico-economică. Cu astfel de preocupări se remarcă secta
«Copiii Domnului», grupare interzisă în cele mai multe ţări europene. In
conformitate cu opinia autorităţilor californiene, gruparea «profanează normele
morale creştine».
Acuzată de pedofilie, şantaj, prostituţie, corupere şi sechestrare de
minori, secta a fost implicată în mai multe procese deschise în ţări europene, S.
U. A. şi Australia. In ţara noastră secta îşi desfăşoară activitatea sub acoperirea
unei Fundaţii cu sediul în Bucureşti, înregistrată ca «organizaţie caritabilă» în
iulie 1994. În realitate, fundaţia a organizat «ashram» -uri în mai multe
localităţi. În aceste nuclee închise, adepţii sunt îndoctrinaţi conform «profeţiilor»
liderului sectei, David Moses Berg. Doctrina sectei constă în interpretarea
heterodoxă pe care Berg o dă Bibliei. Cel în cauză a instituit propria «biblie» a
grupului, conglomerat de concepte creştine, budiste şi tantrice, materializat în
lucrarea sa «Mo letters», care proclamă că «întreaga societate umană este o
creaţie a Satanei». Pentru a «determina pe puternicii acestei lumi să se lepede
de Satana», tinerele adepte ale sectei sunt îndemnate să acosteze personalităţi
publice în scopul practicării aşa-numitul «flirty-fishing», asimilabil prostituţiei.
În acest fel, liderii străini ai sectei urmăresc obţinerea de material de şantaj şi
compromitere a unor factori de decizie politică şi economică din România (a se
vedea cazurile unor personalităţi publice româneşti, detaliate în presa centrală
sub masca unor scandaluri, de adulter, dar fară ca cineva – scuzaţi cacofonia!
— Să vrea să publice adevărul despre modul cum aceste personalităţi şi-
au cunoscut, pardon, amantele – n.a.), pentru a materializa «idealul de viaţă
creştină» în viziunea «părintelui» Berg: «aveţi singura responsabilitate de a
aduce în aceasta lume mesajul iubirii, realizând noua noastră viaţă numai prin
Graţie, nu prin muncă». Grupurile sectei unde se practică acest fel de «viaţă
creştină» se autointitulează «case», în care adepţii (unii dintre ei minori) practică
promiscuitatea sexuală sub pretextul «studierii legilor vieţii în cadrul
comunităţii».
Sectele necreştine, dincolo de «faţada» de cult desfăşoară activităţi ce
transcend militantismul politico-social, având contingenţe cu culegerea
sistematică de informaţii prin structuri specializate ilegale şi chiar cu
terorismul internaţional. În România, activează ilegal gruparea sectantă
«Ananda Marga» (Calea Fericirii) şi secte fundamentalist-lslamice de sorginte
şiită şi wahabbită.
Gruparea sectantă hindusă «Ananda Marga» (Calea Fericirii), care este
prezentă în România prin ramura «Ananda Marga Universal Relief Team»
(AMURT), îşi selecţionează adepţii din rândul tinerilor din casele de copii.
Acestora li se aplică procedee devenite deja tradiţionale de «spălare a
creierului», pentru a fi transformaţi în soldaţi ai mişcării în cauză.
Fondată în 1963 în India, «Ananda Marga» s-a răspândit în Europa şi
America. Cunoscută pentru fanatismul religios al adepţilor săi, secta are
antecedente extremist-teroriste notorii, fapt pentru care este interzisă în mai
multe state. Din anul 1982, pe plan internaţional «Ananda Marga» nu a mai
revendicat şi nici nu a mai fost suspectată de activităţi cu caracter extremist,
însă, arc constituită o aripă paramilitară – Serviciul de Voluntariat Social (V. S.
S.) – formată din cadre capabile să acţioneze la ordin, prin metode şi mijloace
specifice terorismului. Membrii V. S. S. nu au fost semnalaţi cu activităţi în ţara
noastră.
Secta îşi propune «să se implice activ în schimbarea lumii, să lupte atât
împotriva comunismului, cât şi a capitalismului, pentru a instaura în întreaga
lume o societate construită pe principiul «PRAUD» – o formă de anarho-
sindicalism primitiv. Gruparea este cunoscută, în plan internaţional, prin
practicile sale de racolare de adepţi din rândul copiilor instituţionalizaţi. Prin
claustrare, impunerea unui program rigid şi dezumanizant şi a unui regim
alimentar sărac în proteine, minorilor li se inoculează ideea «naturii divine» a
conducătorului sectei, Baba Ananda Amurt J. şi a «sacralităţii revoluţiei
Praud».
Cu prilejul întrunirilor, desfăşurate în ţara noastră sub acoperirea unor
conferinţe «spirituale» ori «écologiste», reprezentanţii conducerii mondiale au
îndemnat adepţii la acţiuni anarho-contestatare, susţinând că Executivul nu ar
fi decât «o simplă unealtă a intereselor marilor capitalişti occidentali» şi că
trebuie acţionat în vederea formării unui stat teocratic mondial controlat de
«Ananda Marga».
După 1990, reprezentanţi ai unor secte fundamentalist-lslamice de
origine turcă (şiită) sau saudită (wahabbită) au încercat constituirea de «Centre»
funcţionând ilegal în mediul studenţilor şi al oamenilor de afaceri arabi aflaţi în
ţara noastră, dar cu veleităţi de extindere la nivelul etnicilor turco-tătari de
confesiune musulmană (sunnită).
Diferenţele dintre fundamentalismul wahabbit (al cărui adept este
Ossama Ben Laden) şi integrismul şiit ţin de unele detalii, cum ar fi lista
imamilor, descendenţi ai Profetului. Punctele comune sunt mult mai evidente şi
agresive: considerarea Coranului ca «reţetă» pentru o nouă ordine politico-
socială mondială, folosirea conceptului de «Umma» (comunitate a credincioşilor)
în sensul de «popor mondial islamic» (spre deosebire de «păgâni» – în principal
evreii şi creştinii) şi obsesia instaurării unui sistem juridic bazat pe cutuma
islamică, «Saria». Corolarul acestor concepţii este, în planul acţiunilor concrete,
«Războiul Sfânt» (Jihadul) împotriva tuturor acelora care nu acceptă aceste
concepţii.
În România, acţiunile grupărilor sectante de această factură sunt
coordonate şi finanţate pe două filiere: cea şiită şi cea wahabbită, cu implicarea
unor emisari şi finanţatori din statele musulmane.
Filiera şiită.
Nuclee de factură şiită au început să fie semnalate după 1991 pe
teritoriul României, acţiunile fiind organizate de sectele islamice «Suleymangi»
şi «Nurgiulari».
Filiera wahabbită în afara nucleelor obediente sectelor integrist-lslamiste
şiite «Suleymangi» şi «Nurgiulari», au continuat să fiinţeze în România şi alte
asociaţii şi fundaţii cu caracter religios, semnalate ca derulând acţiuni de
factură fundamentalist-lslamică în marile centre universitare din România.
Aceste structuri sunt conduse de emisari ai integrismului islamic de nuanţă
fundamentalist-wahabbită, la care au reuşit să coopteze şi unii cetăţeni români.
În final – dar nu în ultimul rând – se cuvine abordat şi subiectul
curentelor anomice – mişcări contestatar – spiritualiste în sens larg, fară
structură evidentă, care apar mai mult sau mai puţin informai în momentele de
criză pe care le traversează periodic societatea europeană. În condiţii favorizate
de incapacitatea organelor de siguranţă naţională sau de lipsa de autoritate a
statului, în diferite ţări, asemenea mişcări au dobândit episodic un caracter
amplu, regrupând în jurul unor idei de tip mesianic mase de nemulţumiţi,
debusolaţi, persoane dezinsertate social, fenomen uşor de speculat de către
interese destabilizatoare, subversive.
Spre exemplu, „Marea Frăţie Albă”, semnalată în Ucraina la începutul
anilor ‘90, devenise un fenomen de masă, care a antrenat zeci de mii de
persoane.
Până în prezent, în România nu s-a semnalat apariţia unor premise
pentru evoluţii similare, dar există, diseminate pe ansamblul teritoriului
naţional, nuclee contestatare anomice în mediul cărora ar putea apare
asemenea manifestări, în primul rând nuclee sataniste.
Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţie actuală «Confundându-se cu
sectele religioase, satanismul este una dintre cele mai bine organizate reţele
care proliferează traficul de droguri şi crima organizată. În context, Serviciul
Român de Informaţii atrage atenţia că, în momentul de faţă, la noi în ţară
activează 23 de grupări sataniste, mişcarea încercând să se extindă.» 1. Câteva
repere închinarea la Diavol, la spiritele Răului este practicată din timpuri
imemoriale, fiind adesea asociată cu practici magice (vrăjitorie, ghicit). Ritualuri
satanice ancestrale, transfigurate folcloric, supravieţuiesc până în zilele noastre
în colectivităţi restrânse sau chiar ca tradiţii de clan – invocarea demonilor
apelor de către practicantele pretinsei magii «albe» ori festivalul de la Brăneşti-
Llfov, cu ai săi «cuci răi» imortalizaţi de pictura Margaretei Sterian, fiind
exemple binecunoscute (nu întâmplător la Brăneşti s-a înregistrat prima
sinucidere satanistă din ţara noastră). Totuşi, nu trebuie confundate practicile
satanice folclorice cu satanismul.
La fel, nu trebuie confundat luciferismul cu satanismul. Unii pretinşi
«specialişti» situează momentul naşterii satanismului modern la sfârşitul
secolului al XIX-lea, întemeietorul acestei doctrine fiind considerat ocultistul
american Albert Pike. Sistematizând dogmatic credinţele luciferice
multimilenare, acesta a formulat, la 4 iunie 1889, în celebrele sale
«INSTRUCŢIUNI», dogma divinităţii lui Lucifer: «Lucifer, zeul luminii, luptă
împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; Lucifer este adevăratul dumnezeu». Faptul că
Albert Pike este şi autorul lucrării «DOGMĂ ŞI RITUAL», bază a Ritului Scoţian
Antic şi Acceptat al Masoneriei Universale, este speculat în mod neavenit în
sensul că masoneria ar avea un caracter «satanist».
În primul rând, nu trebuie confundat ezoterismul luciferic al lui Pike cu
satanismul de joasă speţă practicat prin subsoluri sordide ori biserici
abandonate. În al doilea rând, aceste «instrucţiuni» controversate au fost
redactate într-o perioadă crepusculară a vieţii lui Albert Pike, marcat deja de
boala care-l va aduce sfârşitul.
Totuşi, satanismul modem a fost de fapt întemeiat cu opt decenii după
Albert Pike, de un fost saltimbanc, devenit inapt pentru profesia de circar ca
urmare a consumului de droguri -Anton (Antal) Szandor La Vey. În 1969,
respectivul a redactat un fel de catehism satanic («BIBLIA SATANICĂ»), care nici
măcar nu are caracter teologic, ci se limitează la parafrazarea rudimentară şi
blasfematorie a unor fragmente de text biblic. Semnificativ în acest sens este
unul dintre cele mai cunoscute fragmente ale «BIBLIEI SATANICE» – aşa-zisa
«rugăciune»: «Tatăl nostru care eşti în infern, mărească-se numele tău, precum
în infern aşa şi pe pământ. Păcatul cel de toate zilele dă-ni-l nouă azi şi du-ne
pe noi în ispită şi învaţă-ne de rău. Ave Satan!».
Conţinutul dogmatic al lucrării fostului saltimbanc nu depăşeşte pe acela
al unor mai vechi parafrazări antitciste ale Bibliei (de genul «Biblia hazlie»), fiind
aproape nul, întrucât se limitează la «porunci» de genul «Nu ai voie să crezi în
Dumnezeu, pentru că lumea este a mea şi voi considera credinţa ta ca un
păcat» ori «Fă şi un idol şi închină-te lui în fiecare duminică». In fond, această
însăilare de fragmente grosolane se limitează, în fond, la negarea tuturor
valorilor sociale, de la credinţa în Dumnezeu şi până la morala minimală.
Conştient de lipsa totală de valoare teologică sau ezoterică a «operei» sale,
La Vey nici nu a formulat pretenţia că «BIBLIA SATANICĂ» ar fi produsul
vreunei «revelaţii» (fie ea şi infernală), drept care şi-a asumat statutul de autor,
acumulând o avere considerabilă din copyright-ul respectivei lucrări. Mai mult,
pentru a-şi proteja de Fisc aceste venituri, în 1970 La Vey s-a pus sub protecţia
permisivei legislaţii americane referitoare la culte, întemeind în California prima
Biserică a lui Satan («CULTUS SATANAS»). Totuşi, în absenţa unui conţinut
teologic coerent şi a unei dogmatici demne de acest nume, satanismul nu este
cult şi nici măcar sectă, ci un curent spiritualist (în sens larg) de orientare
anomică (termen provenit din limba greacă şi consacrat în sociologie, anomia
desemnează «absenţa de norme» – morale, sociale, religioase.) cu manifestări
antisociale.
Excepţionalul succes financiar al iniţiativei pretins «de cult» a fostului
saltimbanc poate fi explicat nu numai prin fondul preexistent de anomie socială
din acei ani, ci şi prin alte implicaţii, mai puţin afişate, ale satanismului de rit
«La Vey». America deceniului al şaptelea al secolului trecut era marcată de o
evoluţie dramatic ascendentă a consumului de droguri în mediile de tineret.
Pc bună dreptate, anturajele implicate în narcotrafic, formate din clanuri
ale criminalităţii organizate transfrontaličre, au descoperit în teoriile nihiliste,
imorale ale lui La Vey o «justificare» de pseudo-cult de natură să faciliteze
racolarea unor medii de tineret la consumul de droguri – practică pe care
«Biserica lui Satan» a început să o promoveze cu stăruinţă, sub pretextul că ar
fi «indispensabilă comuniunii cu Duhurile întunericului».
Numărul mare de «satanişti» arestaţi sau condamnaţi pentru deţinere şi
comercializare de droguri constituie o dovadă indirectă că, dincolo de pospaiul
de «cult», extinderea satanismului de sorginte La Vey s-a făcut şi cu implicarea
clanurilor crimei organizate transfrontaličre, semnificative fiind ţi tirajele
înregistrate, în anii ‘70, de «BIBLIA SATANICĂ», a cărei traducere, tipărire şi
difuzare în milioane de exemplare nu poate fi explicată decât prin masive
subvenţii ce nu puteau proveni din rândurile declasaţilor social cărora lucrarea
li se adresează.
Aceasta însă nu justifică afirmaţia că satanismul ar fi şi este una dintre
cele mai bine organizate reţele care proliferează traficul de droguri şi crima
organizată. În primul rând, satanismul nu are coerenţa unei «reţele», în cadrul
fenomenului satanist coexistând mai multe grupări concurente. Astfel, în
mediile marginale ale «culturii hippye» au luat fiinţă, în anii de glorie ai
generaţiei «Flower – Powen>, zeci de asociaţii şi grupări care, profitând de
legislaţia californiană a acelor ani, se declarau de «cult»:
— BISERICA FRĂŢIEI SATANICE
— BISERICA ORTODOXĂ SATANISTĂ DE RIT NETHILUN
— ORDI TEMPLI SATANAS
— FRĂŢIA BERBECULUI
— ORDINUL BERBECULUI NEGRU etc.
În al doilea rând, activităţile acestor grupări (în cea mai mare parte
dispărute) nu pot fi asimilate crimei organizate, rezumându-se la «rituri» care
mai de care mai exotice, agrementate cu practici sexuale situate mult dincolo
de limita moralei şi chiar a bunului simţ. De altfel, nici o grupare criminală
care «se respectă» nu ar accepta în rândurile sale declasaţi drogaţi şi tară
căpătâi, adepţi ai necrofiliei, zoofiliei şi onaniei în grup – pur şi simplu, ar fi
prea riscant.
A califica satanismul drept «cult», «reţea a crimei organizate» ori «grupare
anarhistă» înseamnă a-l acorda un credit pe care în nici un caz nu-l merită, fie
şi datorită faptului că principala preocupare a sataniştilor este de a se distruge
pe sine prin practici înjositoare şi inumane, faţă de care alte forme de
sinucidere par de-a dreptul «elevate».
Evident, organele de ordine publică şi siguranţă naţională din ţările
afectate nu puteau asista pasive la evoluţia ascendentă a acestui fenomen
anomic în mediile de tineret. Măsurile luate s-au concentrat însă la nivelul
adevăratelor reţele ale crimei organizate, care aprovizionau cu droguri
anturajele sataniste -lar măsurile nu au întârziat să dea rezultate, în anii ‘90
fenomenul satanist înregistrând, în Occident, o involuţie generală – cel mai
ilustrativ exemplu fiind dispariţia comunităţii sataniste întemeiată de La Vey,
după moartea acestuia, pe fondul disputelor dintre urmaşii săi.
Cu totul alta a fost însă situaţia în Europa Centrală şi de Est – inclusiv în
România.
2. Penetrarea fenomenului satanist în România.
Marile transformări geopoliticc ale anului 1989 au deschis noi pieţe
narcotraficului, a cărui expansiune – însoţită de extinderea fenomenului
satanist şi a sub-culturii Heavy Metal -a început mai întâi în cele mai dezvoltate
dintre ţările Estului ex-socialist, unde tineretul dispunea de o anume
solvabilitate:
— Primul val de expansiune a satanismului în Est (1990) l-a constituit
formarea, pe filieră germană, a unor grupări sataniste în Ungaria, Polonia şi
Cehia (Moravia). Urmărirea dinamicii consumului de droguri în aceste ţări şi, în
special, compararea datelor pentru anii 1990 – 1991 cu cele din anii 1995 –
1996 poate da o imagine sintetică asupra eficienţei pretextului „ritual” în
promovarea, printre adepţii satanismului, a consumului de droguri.
— Al doilea val de expansiune a început încă din 1991, când, cu sprijinul
sataniştilor polonezi, iau naştere în Ucraina grupări de această factură, mai
întâi în rândurile minorităţii poloneze (la Lvov), apoi extinzându-se în rândul
tineretului din Kiev, Cemăuţi şi Tiraspol, ajungând în Rusia şi Basarabia, odată
cu prăbuşirea URSS şi consolidarea noilor rute transcontinentale de trafic cu
droguri, din Asia Centrală ex-sovietică spre pieţele de desfacere din Vest. Este
inexact faptul că «satanismul a intrat în România pe filieră ungară». Prima
grupare satanistă care a «sondat» în 1992 posibilitatea extinderii în România a
fost grupul aşa-zişilor «galaxieni» din Kiev, care se închinau «celor 33 de spirite
astrale» sub conducerea unui fost ofiţer KGB, reangajat de grupările mafiote
post sovietice, cunoscut sub pseudonimul -Pater Disciplinarius».
Este în schimb exact faptul că, în prima sa etapă, accesorii de tip
satanist (CD-uri, publicaţii, amulete etc.) au fost difuzate pe ieri tor iul
României preponderent de grupări ungare de această factură. Semnificativ în
acest sens este faptul că primele concerte de «satanic trash» şi «dead metal» au
fost susţinute, în I na noastră, de formaţia ungară «THE BELDAMN», cu prilejul
turneului efectuat în mai multe oraşe din Transilvania în perioada 21
septembrie – 1 octombrie 1992.
La acea dată, însă, existau deja nuclee sataniste autohtone bine
închegate, spre exemplu «îngerii Morţii» din Brăneşti -anturaj în care, la
începutul anului 1993, s-a înregistrat şi un pi im suicid ritual.
3. Etapele fenomenului satanist în România. «Epoca Romparkin» (1993 –
1995)
În etapa iniţială, fenomenul satanist a apărut în România în mediile de
declasaţi – vagabonzi, aurolaci, boschetari, cerşetori. Pentru aceştia, practicile
pretins «sataniste» constituiau un accesoriu destinat să dea o brumă de
«prestigiu» sordidelor orgii heterosexuale, dar preponderent homosexuale
agrementate de consumul masiv de spirt medicinal aditivat cu Romparkin şi
îndulcit» cu antigel (mono-etilen-glicol, compus cancerigen).
„Ritualurile” erau pe măsura minţilor înceţoşate de «Aurolac» ale
participanţilor la aceste inoculări în grup cu maladii sexual transmisibile:
băutul de sânge de găină, dezgropatul de stârvuri, onania colectivă. Semnele de
apartenenţă la «clubul select» al consumatorilor de intestine de pisică «ritual
sacrificată» erau «crucea lui Nero» (întoarsă), «crucea Vieţii» (cu ansă),
pentagrame (stele în cinci colţuri, evocând simbolul comunist) şi amulete
macabre (în general, confecţionate din resturi de cadavre).
Câtva timp, aceste practici au fost cantonate la ceea ce în limbaj colocvial
se numeşte «drojdia societăţii». Începând din 1994, s-au semnalat primele
cazuri de prozelitism satanic în rândul unor elevi de liceu marcaţi de ratare şi
eşec şcolar. Tinerii – în general semnalaţi şi cu alte «probleme», de genul
prostituţiei ori furturilor mărunte – s-au lăsat atraşi de anturajele de marginali,
efectul fiind în general dezastruos.
Astfel, în 1994, nucleul de boschetari «satanişti» constituit la Dorohoi
(jud. Botoşani) a reuşit să racoleze două eleve de liceu. Pentru a le convinge să
participe la practicile orgiastice ale grupării (până atunci preponderent
onaniste), celor două minore le-a fost administrat un amestec de Frecţie
„Carmol” cu excremente de câine, care le-a adus în stare de comă alcoolică,
pentru stabilizarea leziunilor hepatice şi cerebrale fiind necesară spitalizarea de
urgenţă. O a treia elevă, C. A., de la liceul «Grigore Ghica» din Dorohoi, nu a
mai putut fi recuperată neuro-psihic, sinucigându-se după puţin timp.
Evoluţia fenomenului a fost relativ lentă, dar în 1995 nucleele de
boschetari «satanişti» din majoritatea marilor oraşe din Transilvania şi Banat
reuşiseră să se insinueze în ariile marginale ale mediului şcolar.
«Epoca Anioşa» (1995 – 1998)
Simultan, evoluţia fenomenului satanist a intrat în atenţia mass-media şi
a marelui public odată cu «incidentul de la Constanţa» -astăzi considerat
momentul iniţial al «Epocii Anioşa» (după numele unui canabis ieftin, dar
caracterizat printr-o ridicată radioactivitate reziduală, ca urmare a faptului că
este cultivat în arii de pe Spaţiul Est mai puţin controlate de autorităţi, fiind
afectate de catastrofa de la Cemobâl).
Printre primele nuclee sataniste care au aderat la consumul de droguri
mai mult sau mai puţin infestate cu cesiu şi stronţiu s-a numărat gruparea
aurolacilor cu sediul în canalele din zona üärii de Nord din Bucureşti, pompos
denumită «Fraţii Stăpânului» (aflată în acel moment în conflict cu altă grupare.
Mulară bucureşteană, «Allzdam» – de la «AII is Damned». Cei m cauză
«reinvesteau» sumele obţinute prin prostituţie (în general homosexuală) în
droguri venite pe diferite filiere m. irene, cărora principala gară bucureşteană le
servea drept punct de escală. Treptat, la grupare au fost cooptaţi elevi de la li<
cele din Bucureşti, dar şi din alte localităţi.
Prima «roire» a nucleului bucureştean a avut loc înspre I onstanţa, cu
sprijinul a doi satanişti locali – D. Marius (zis Şacalul»), elev la Liceul
«ENERGETIC» şi M. D. Andrei (zis «Hiena»), fără ocupaţie, care au acceptat să se
implice în traficarea drogurilor vehiculate de emisari ai «Fraţilor «lipanului»,
revânzându-le în mediul elevilor de la «ENERGETIC», «TRAIAN» şi «GEORGE
CĂLINESCU» din I onstanţa. Printre boschetarii constănţeni racolaţi s-au
numărat Pintilie Horaţiu, fratele său, Pintilie Tiberiu şi Andronache I i ist inel –
toţi tară ocupaţie, care, sub influenţa halucinogenelor, IU săvârşit două crime
abominabile (3 şi 8 mai 1995).
I) eşi mass-media a acordat o atenţie aproape exclusivă acestui Caz, în
acea epocă penetrarea în medii sataniste a consumului de. Tupe 11 ante ieftine
şi radiotoxice făcea ravagii şi în alte zone ale tun. Astfel, în noaptea de 5 spre 6
iunie 1996, doi boschetari Ifttanişti din Buzău au efectuat o «descindere» la
domiciliul unui pu oh din localitate. Vizibil sub efectul stupefiantelor, cei doi i-
au solicitat preotului să-l spovedească întrucât au «spurcat» Icoanele. În urma
refuzului preotului de a le da curs cererii, fl peetivii au declarat că sunt
«reprezentanţii Satanei», iar în CăZUl în care va anunţa organele de poliţie îl va
ucide atât pe el «al şi familia sa. De fapt, nu era nevoie de această ameninţare:
cei doi erau deja «în atenţie», amânarea măsurilor cuvenite fiind determinată
doar de necesitatea identificării întregului anturaj.
I) e fapt, în România se repeta «scenariul» care se derulase deja, m anii
‘70, în SUA şi Europa de Vest, iar în anii 1990- 1992 m I uropa Centrală.
Exponenţii crimei organizate transfrontaličre. Iiii. M noi debuţee pentru
drogurile invandabilc pe pieţe mai |i/ale ori «pretenţioase». De la boschetari şi
aurolaci, fenomenul iiinist s-a deplasat spre rockerii din discotecile dubioase
(mai mult sau mai puţin prostituaţi hetero sau homosexuali) şi spre tinerii
gravitând la periferia adevăratei interlope (în general ca «ginitori» ori «ciorditori»,
«penalişti» în devenire).
În unele cazuri, personajele sunt de-a dreptul pitoreşti – spre exemplu D.
G., poreclit «PARANOIA», care bate rockotecile constănţene cu «Biblia Satanică»
la subraţ, încercând să convingă turiştii «să-şi piardă sufletele», ori Nagy R.,
care a contactat presa din Miercurea-Ciuc, anunţându-şi calitatea de «purtător
de cuvânt al sataniştilor din judeţ».
În alte cazuri, este vorba de psihopaţi periculoşi – spre exemplu un
anume D. R. Mihai din Cernavodă, condamnat la închisoare cu suspendarea
executării pedepsei pentru furt calificat, care în cadrul întrunirilor pe care le
organiza în Cimitirul Ortodox din oraş (în locul cunoscut sub numele «La
Cavoul lui Farmache»), incita adepţii la omor şi sinucidere. Una dintre tinerele
aflate sub influenţa sa, C. V., i-a urmat îndemnurile, încercând să se sinucidă
(a fost salvată în ultimul moment). Mai puţin norocoasă a fost altă membră a
grupului, care şi-a «reuşit» sinuciderea în aprilie 1997.
În a doua jumătate a anilor ‘90, evoluţia a fost mult mai rapidă, astfel
încât, în perioada 1995 – 1997, au luat fiinţă grupări sataniste în 24 de judeţe:
Argeş, Arad, Alba, Bacău, Botoşani, Buzău, Caraş-Severin, Constanţa,
Covasna, Cluj, Dâmboviţa, Gorj, Iaşi, Ilfov, Harghita, Hunedoara, Mureş,
Neamţ, Prahova, Sălaj, Sibiu, Teleorman, Tulcea şi Municipiul Bucureşti. În
pofida accelerării evoluţiei fenomenului, nu a fost nevoie de cine ştie ce metode
informative pentru o cunoaştere aprofundată a situaţiei.
Labilitatea psihică a celor implicaţi, faptul că mediile interlope respective
sunt oricum în atenţie, dar şi delaţiunile stimulate de orgolii mărunte fac ca la
cel mult două săptămâni după aderarea la o grupare satanistă, numele celui în
cauză să apară pe calculatoare. Numai două exemple dintre zecile de cazuri
similare: liderul satanist din Piatra Neamţ, Alexandru I., s-a prezentat în iulie
1995 la primăria din localitate, unde a relatat că solistul unei formaţii «Metal»
locale, Ady B., a reuşit să-şi constituie un nucleu satanic alcătuit din circa 100
de adepţi (elevi la liceele «Calistrat Hogaş», «Petru Rareş» şi Liceul de Artă din
oraş – lista era în cea mai marc pute exactă). Pretextând că adepţii lui Ady B.
sunt «membri ai unei disidenţe satanice periculoase», cel în cauză a declarat că
intenţionează să constituie o «filială oficială a adevăratei Biserici a Satanei» şi a
solicitat primăriei să-l atribuie drept sediu Catedrala I domnească «Sf. Ioan» din
localitate!
În mod similar, în perioada 1993 – 1995, E. Adrian îşi aroga calitatea de
«şef al sataniştilor din Râmnicu Sărat», judeţul! Luzău. Reclamat de alţi
pretendenţi la acest «titlu», i s-a înaintat dosar la Parchet privind săvârşirea
unor infracţiuni prevăzute de. Ut. 19 din Legea 51/1991. A beneficiat de
oarecare clemenţă, colaborând impecabil cu organele de anchetă, în special în
rlucidarea activităţii altui satanist din zonă, cunoscut sub porecla «GAZA» (cel
care, de altfel, îl reclamase «anonim»). La Irl de cooperanţi cu organele de ordine
publică s-au dovedit a fi K I. – «lider al sataniştilor din cartierul Micro IV
Târgovişte»; li lunii – luat la întrebări după ce doi satanişti din judeţul Gorj s au
sinucis; E. Gyula – lider satanist din Harghita (surprins în timp ce se juca cu
un revolver), N. Marian – lider satanist lui/oian, cercetat de organele de poliţie
pe când era militar în termen la U. M. 01936 (fiind suspect de profanarea unor
morminte din cimitirul Dumbrava) şi mulţi, mulţi alţii.
În mai toate cazurile, listele furnizate organelor abilitate ale Ilaiului
cuprind nu numai adresele exacte şi numerele de telefon lie membrilor
respectivelor grupări, ci şi poreclele lor de «chat», uneori deosebit de pitoreşti:
— EDDIE MORTUL» din Alba Iulia, B-dul nr. 71, bl. A16;
— MORTUS CADAVERICUS» din Piteşti, B-dul bl. B32;
— MĂCELARUL» din Piteşti, str. bl. Dl;
— DAVINA HÄKKINEN» din Urziceni Ialomiţa, Str, nr. 2, bl. 117;
— MORTUL» din Oneşti Bacău, B-dulnr. 1, bl. 1;
— BLACK ALIEN» din Brăila, Calea nr. 13, bloc 13. În fond, respectivii nu
au făcut decât să respecte întocmai jurământul făcut: «Voi fura, voi înşela, voi
trăda şi chiar voi n» ide de va fi nevoie, voi fâ ipocrit ori meschin, în numele tău,
Sfttană!” Cea mai mare parte a adolescenţilor teribilişti, care gustă din
experienţa satanistă, renunţă la aceste practici, după ce se aleg cu un sifilis
imun la antibiotice (ca urmare a «riturilor sexuale») sau cu un panariţiu ce
necesită amputarea a douătrei falange (consecinţă obişnuită a profanării de
morminte). Câţiva – al căror creier este prea înceţoşat pentru a mai reacţiona
cât de cât normal – continuă mai mulţi ani pe această cale. Dar nu prea mulţi
ani, fiindcă consumul de stupefiante infestate ori de alcool aditivat cu
neuroleptice are efecte ireversibile.
Semnificativ este cazul liderului satanist R. C. Gabriel, aflat încă din
iunie 1996 în cercul de suspecţi pentru profanarea unor morminte la «Biserica
Domnească» din Tg. Ocna. Până să se lămurească situaţia, poliţiştii bucureşteni
l-au «interceptat» pe cel în cauză la ore mici ale nopţii, în zona «Cimitirului
Bellu» din Bucureşti, având în mâini o halcă de cadavru în putrefacţie şi o
lumânare aprinsă. La secţia de poliţie, cel în cauză a început să-şi mănânce
excrementele, ceea ce a determinat ofiţerul de serviciu să-l trimită de urgenţă,
cu cătuşe la mâini, la Spitalul de neuropsihiatrie. Au fost necesare 11 zile de
tratament ca R. C. Gabriel să-şi revină în simţiri, dar intelectul său continuă să
fie ireversibil afectat.
Ca urmare, în România – ca şi în alte ţări – fenomenul satanist, aflat sub
presiunea uzurii fizice şi mai ales psihice accelerate a adepţilor, are tendinţa de
a involua rapid, odată ce-l sunt tăiate rădăcinile ce-l hrănesc, pe filiere
interlope, cu stupefiante ieftine.
Ca atare, maxima evoluţie a fenomenului satanist în România s-a
consumat în perioada mai 1997 – mai 1998, fiind constituite grupări de această
factură în alte 7 judeţe: Bihor, Brăila, Dolj, Galaţi, Sălaj, Vaslui şi Vrancea (deci
un total de 31 de judeţe afectate).
În acea perioadă, situaţia ajunsese la un prag critic, semnalat de altfel de
presa vremii: multe cimitire din mediul urban erau afectate de distrugeri cu
evident caracter satanist, se înmulţiseră sinuciderile şi omuciderile «rituale», iar
unele grupări sataniste trecuseră la promovarea unor doctrine politice radicale,
etalând o ostentativă predilecţie pentru Adolf Hitler, «cel mai tare satanist» (aşa
cum recunoştea în formă olografa, în faţa organelor de anchetă, un membru al
nucleului «SATANIC WERMACHT CD» din Deva).
Sub presiunea mass-mediei şi a opiniei publice, au fost luate măsuri
adecvate de înăsprire a pedepselor privind traficul şi consumul de droguri, iar
fenomenul satanist a înregistrat o involuţie pronunţată.
«Epoca Netsurf» (din 1998)
Astăzi, «vechea gardă» de la «Allzdam» şi «Fraţii Şi fi panului» din
Bucureşti beneficiază de programul «Din nou acasă», întemeietorii «îngerilor
Negri» din Ploieşti sau a «Fiilor lui Lucifer» din Cluj-Napoca arborează cămaşa
de forţă, fiind sub îngrijire psihiatrică aprofundată, iar veteranii de la SATANIC
WERMACHT CD» din Deva ori «Cavalerii Iadului» din Galaţi fie fac declaraţii
complete, fie depun o muncă utilă comunităţii, escortaţi de gardieni înarmaţi.
Până în prezent, nici un satanist român nu a reuşit să ajungă la
termenul «contractului» – «Voi servi 20 de ani lui Lucifer, apoi mă voi bucura de
toate bunurile lumii, de-a stânga sa». Cei mai mulţi au clacat după cel mult
trei-patru ani.
Totuşi, fenomenul satanist rămâne prezent, în forme insidioase, în cel
puţin 20 de judeţe şi municipiul Bucureşti. Este adevărat, orgiile din cimitire s-
au împuţinat, profanările de morminte nu mai sunt la modă, sataniştii de
astăzi sunt mai mult an Ieri pe Internet decât băutori de sânge de pisică.
Fenomenul satanist continuă însă să fie în atenţia agenţilor de aplicare a
legii din întreaga lume. Ca atare, nici frecventarea I hat-urilor şi siturilor
sataniste de pe Internet nu este lipsită de riscuri. Acest lucru l-a putut recent
constata un anume instalator bucureştean reconvertit la «death-nazy», care se
plânge prin lumea muzicală că, după un «excurs satanic» ceva mai prelungit,
PC-ul său a căzut într-un profund «bestial darkness», remedierea costând
câteva milioane bune. Şi acesta nu este de< al începutul. Restul surprizelor îl
aşteaptă când va solicita o i/a unui stat străin, o slujbă unei mari companii ori
un credit Unei bănci serioase: nimeni nu are încredere în indivizi în al . Aoi
trecut există episoade sataniste, fiind consideraţi instabili mintal, pretabili la
violenţe gratuite şi în relaţie cu elemente Intel lope. Iar modalităţi de verificare
sunt multe, fiindcă – mai ales în domeniul comercial şi bancar – nimeni nu
doreşte să rişte mizând pe un individ cu trecut ceţos.
Un teribilism juvenil poate astfel pecetlui un destin. Cel mai adesea, este
o pedeapsă prea grea pentru o rătăcire a tinereţilor. De aceea, în ceea ce ne
priveşte, nu ţinem la zi vreun «catastif nominal» al sataniştilor din România şi
nici nu intenţionăm să facem vreodată publică identitatea reală a celor care, de-
a lungul ultimilor ani, au fost semnalaţi cu asemenea activităţi.
Realitatea demonstrează însă că, în cele mai multe cazuri, ei se aruncă
singuri după gratii (cu buzunarele pline de «Anioşa» fosforescentă) – şi acesta
este cazul fericit. Până în prezent, nu deţinem date privind vreun caz în care
«Necuratul» să fi facilitat eliberarea din detenţie a vreunuia dintre închinătorii
săi, să-l fi tăiat ştreangul în ultima clipă ori să-l fi luat din mână flaconul de
barbiturice. Se pare că nu-l stă în caracter „«întunecimii Sale» să facă asemenea
gesturi, dar informaţia este în curs de verificare.
Partea a doua.
Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de UDMR în
atingerea obiectivelor impuse de Budapesta.
ÎN LOC DE INTRODUCERE.
Profitând de preocupările SIE şi SRI, enunţate în capitolele şi
subcapitolele anterioare, respectiv de avantajele oferite în baza protocoalelor
anuale dintre PSD şi UDMR, precum şi de avantajele participării la guvernare a
Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, serviciile secrete ungare (AVO)
au acţionat şi acţionează, sub coordonarea guvernului de la Budapesta,
împotriva statului naţional unitar român şi a limbii române.
De partea cealaltă, deşi a fost întotdeauna cunoscut faptul că UDMR nu
este partid politic şi, ca atare, Uniunea nu este înregistrată în Registrul
Partidelor Politice la Tribunalul Municipiului Bucureşti, fiind şi finanţată ani
buni de guvernul ungar, i s-a acceptat totuşi de către preşedinţii Ion Iliescu şi
Emil (onstantinescu şi de către toate guvernele de până acum, să activeze ca
formaţiune politică. Adică, să beneficieze de Finanţare de la bugetul de stat al
României.ca orice partid (deşi nu este)! Iniţial nu am vrut să dedicăm atâtea
pagini din această (arie „fenomenului” UDMR. Dar, dacă alţii n-au curajul s-o
recunoască, o vom face noi. Cu toate riscurile ulterioare, mai Ales că visurile
revizioniştilor maghiari sunt alimentate, din loate punctele de vedere, de către
Budapesta! Nu suntem primii a sperăm să nu fim nici ultimii, deoarece românii
trebuie să-şi înveţe adevărata istorie, aşa cum ea s-a scris în plus, chiar dacă
aruncă în faţă „aberaţiile” radicalilor lui I as/Io Tökes, „moderaţii” udemerişti,
conduşi de Marko Bela, i idică aceleaşi pretenţii revizioniste, dar într-un stil
diplomatic şi fâîai pervers: formarea unui ţinut secuiesc de dezvoltare C
(onomică. In spatele acestui plan aparent nevinovat, se ascunde intenţia de
acaparare economică a unei zone bogate şi frumoase, locuite de băştinaşi
români şi secui, din timpuri imemoriale. Laşitatea îi face pe conducătorii
udemerişti să se ascundă după secui, pe care îi consideră, în corpore,
maghiari, în baza limbii pe care le-au impus-o pe timpul dominaţiei austro-
ungare. In realitate, secuii sunt de origine europidă, fapt binecunoscut de
istoricii maghiari şi liderii UDMR, deci n-au cum să se tragă din triburile venite
din Urali, în fapt originile maghiare ale celor care s-au stabilit ulterior în
Transilvania şi Câmpia Panoniei.
Revenind, pentru a obţine autonomia Transilvaniei, agenţii spionajului
ungar şi unii membri ai UDMR acţionează împreună împotriva integrităţii
Statului Român şi a limbii române, pe mai multe planuri. UDMR, prin o parte
din parlamentarii săi, prin unii primari, consilieri judeţeni şi locali, acţionează
în plan politic şi administrativ. Spionii vecinilor de dincolo de Tisa, însă,
acţionează prin anumite agenţii nonguvernamentale şi îi dirijează pe alţi
udemerişti să dezvolte ideea constituirii Consiliului Naţional al Maghiarilor din
Transilvania şi Consiliului Naţional al Secuilor. Urmare a acestor acţiuni
revizioniste, la 17 ianuarie 2004, la Sfântu Gheorghe, s-a reunit Consiliul
Naţional Secuiesc, care a adoptat, cu unanimitate de voturi, statutul
autonomiei teritorialadministrative a „Ţinutului Secuiesc”. Acest „ţinut”, în
concepţia iredentiştilor, urmează să aibă un preşedinte, un Parlament, un
Guvern propriu, iar limba maghiară se prevede a fi limba oficială! Totodată,
Consiliul Naţional Secuiesc pretinde înfiinţarea unei Poliţii maghiare, iar în
şcoli învăţarea istoriei şi geografiei Ungariei. Că nu bat câmpii, o confirmă chiar
declaraţia deputatului clujean Vikov Karoly: „Şi UDMR sprijină autonomia
Ţinutului Secuiesc, ca şi Consiliul Naţional Secuiesc, aşa că nu văd de ce
trebuie să existe neînţelegeri între cele două”.
Altfel, trebuie subliniat faptul că, la recensământul populaţiei din 1992,
în România s-au declarat 84 de secui, iar la recensământul din 2002 s-a
constatat că, în România, nici un cetăţean nu s-a declarat secui. Ca urmare, în
ţara noastră, neexistând secui, este absurdă şi nejustificată ideea înfiinţării
unui „Ţinut Secuiesc” care să cuprindă judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. De
altfel, membrii Consiliului Naţional Secuiesc nu au solicitat ca în cele 3 judeţe
limba oficială să fie limba secuiască, ci limba maghiară. Ei nu pretind ca în
şcoli să se înveţe istoria şi geografia secuilor, ci istoria şi geografia Ungariei.
Aceste câteva exemple dovedesc că suntem confruntaţi cu o nouă stratagemă
din partea liderilor UDMR şi ai Ungariei. Mai trebuie reţinut că, atât (onsiliul
Naţional al Maghiarilor din Transilvania, cât şi (onsiliul Naţional al Secuilor
sunt formate din membri ai 1JMDR. De aceea, UDMR tace şi nu se delimitează
de nici una dintre acţiunile celor două consilii. În plus, PSD, aliatul,
udemeriştilor”, a susţinut în ianuarie 2001 – când a fost convocat în şedinţă
extraordinară Parlamentul României, pentru a modifica Legea Administraţiei
Publice Locale – introducerea limbii maghiare ca limbă oficială şi maghiarizarea
a peste 1000 de localităţi din Transilvania. De asemenea, în luna octombrie
2003, la cererea UDMR, a fost revizuită, de către acelaşi PSD, (onstituţia
României, cu scopul de a introduce limba maghiară, ca limbă oficială, în
administraţie şi justiţie.
Cu alte cuvinte, pe zi ce trece asistăm la cel mai furibund atac, din
partea forţelor iredentist-şovine şi revizionist-revanşarde, a cercurilor
antiromâneşti, împotriva suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României.
Puţini ştiu, însă, că o contribuţie esenţială la tensionarea relaţiilor interetnice
din Ardeal o are atitudinea Consulatului General al Ungariei din (luj-Napoca.
Pentru neavizaţi, conform serviciilor secrete ale României, personalul acesteia
se află în permanent contact cu liderii acestor instituţii ilegale – Consiliul
Naţional al Secuilor şi (onsiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania
-semnalându-se chiar participarea lor directă la întâlnirile şi reuniunile ilegale
ale acestora, din ultima vreme. Mai mult, el acordă asistenţă juridică şi
„sfaturi” privind strategiile ce trebuie abordate, inclusiv în elaborarea
proiectului de lege privind constituirea „Ţinutului Secuiesc”, ca entitate
autonomă pe teritoriul României. Cine spunea că Budapesta asistă cu
pasivitate la acţiunile udemeriştilor?
De parcă nu era suficient, de câţiva ani, UDMR şi alte organizaţii ale
extremiştilor maghiari pregătesc, împreună cu cercurile iredentiste din Ungaria,
cadre pentru Guvernul şi Parlamentul unei viitoare regiuni autonome a
maghiarilor din România, precum şi pentru funcţii din administraţia locală a
unei asemenea regiuni autonome, din Poliţie, Armată şi Justiţie, în aceste
instituţii urmând a fi blocat accesul românilor. În context, Csapô Jozsef,
preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, a avut grijă să sublinieze că
ocuparea de posturi în administraţia locală şi în instituţiile publice, de către
români, va fi permisă numai acelora care cunosc limba maghiară, devenită
limbă egală cu cea română!
Anterior acestor grave afirmaţii, la Sfântu-Gheorghe se constituise
Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), un forum civic al maghiarilor din judeţele
Covasna, Harghita şi Mureş, care are drept scop declarat programatic obţinerea
autonomiei teritoriale a „Ţinutului Secuiesc”, compus din cele trei judeţe. În
susţinerea acestui demers, CNS invocă o serie de legi şi practici europene, dar
şi documente datând din anii 1200, care vorbesc despre autonomia de
odinioară a „Ţinutului Secuiesc”. Consiliul, în fruntea căruia a fost ales fostul
senator UDMR Csapo Jozsef, consideră necesară înfăptuirea autonomiei
teritoriale pentru protejarea identităţii naţionale a maghiarilor, dar şi pentru
dezvoltarea şi întărirea stabilităţii zonei, arătând că această formă de
autonomie „este aplicată, cu succes, în statele de drept din Europa şi poate
duce la o integrare mai eficientă a ţării noastre în structurile europene”. CNS a
lansat şi un apel-proclamaţie, către Parlamentele şi Guvernele României şi
Ungariei şi către statele Uniunii Europene, precum şi către societatea civilă
românească, partidele politice şi reprezentanţii bisericilor istorice, prin care
cere sprijin pentru acest demers.
În paralel, Consiliul Naţional Secuiesc a elaborat şi un proiect de lege
pentru declararea autonomiei teritoriale a „Ţinutului Secuiesc”, pe care l-a
înaintat spre aprobare Parlamentului român, susţinând că autonomia solicitată
nu lezează integritatea teritorială şi suveranitatea naţională a României.
„Autonomia este o cerinţă legitimă a maghiarilor din Ţinutul Secuiesc şi
înţelegem că aceasta se bazează pe dreptul la autodeterminare internă a
comunităţilor din cadrul unui stat, pe principiul subsidiarităţii şi
autoadministrării. Cerem statului român recunoaşterea competenţelor specifice,
menite să asigure protecţia identităţii naţionale maghiare a comunităţii din
regiunea autonomă, transferarea acestor competenţe şi atribuţii regiunii
autonome şi autorităţilor acestora”, a declarat Csapo Jozsef, care consideră că
autonomia reprezintă „garanţia egalităţii depline şi efective dintre cetăţenii
acestei ţări”. Iniţiatorii înfiinţării Consiliului au mai susţinut că acesta (CNS
N.a.) nu are scopuri politice şi nu se doreşte a fi o replică la IJDMR. In realitate,
conform unor surse din cadrul serviciilor secrete de la Bucureşti, UDMR este
„creierul” din spatele întregii afaceri a aşa-numitului „ţinut secuiesc”!
Cu toate acestea, secuii sunt divizaţi în tabere cu păreri contrarii. Unii
simt chemarea majorităţii, a românilor, alţii o simt pe cea a sângelui german. O
alta, mai puţin numeroasă, dar extrem de gălăgioasă, manipulată de revizionişti
şi reformaţi, încearcă cu disperare o autoizolare. Aceştia sunt oamenii fideli
UDMR, iar aici exista un substrat clar al politicii liderilor udemerişti. Unii,
aparent sub masca diplomaţiei, cer autorităţilor române autonomie
administrativă şi folosirea limbii maghiare în administraţie. Cei din „umbră”
spun direct că vor autonomie pe criterii etnice şi impunerea limbii maghiare
românilor care trăiesc şi muncesc în aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”. Iar un rol
important în acest plan revine preoţilor reformaţi, conduşi de Laszlo Tökes.
Aceştia susţin, în faţa enoriaşilor, dezbinarea pe criterii etniceîn fapt o politică
revizionistă, izolaţionistă şi dezbinatorie făţişă, ca 0 cerinţă „a lui Dumnezeu”,
or nu religia iubirii, înţelegerii şi convieţuirii paşnice. Aşa s-a ajuns la marile
acţiuni revizioniste din anul 1990 şi anii imediat următori. Dacă atunci nu s-ar
fi acţionat cu diplomaţie şi fermitate, aici se cuvine a se sublinia meritul
incontestabil al contraspionajului român, o parte a Ardealului ar fi căzut pradă
revizioniştilor. Da, foştii ofiţeri secui şi maghiari din structurile secrete ale
României au avut un rol extrem de important în menţinerea unităţii noastre
statale!
Revizioniştii au acţionat diabolic. Au compromis Securitatea a au timorat
SRI-ul, în special cu jurnalişti plătiţi sau manipulaţi, deja celebrii „idioţi utili”.
Totodată, au atras în afaceri necurate politicieni români, ca să-l poată lovi în
momentul ales de ei.
Revizioniştii vor să impună ţinutul secuiesc, în fapt, maghiaro-fon, în
momentul când majoritatea conducătorilor români sunt prinşi în procese şi
scandaluri. Ca o confirmare, faptele liderilor pătaţi erau cunoscute de multă
vreme. Le-au aruncat în presă exact în plin proces de revendicare a autonomiei
teritoriale a judeţelor Mureş-Harghita-Covasna, special ca să zăpăcească
românii, să nu se opună formării unui stat maghiar în inima României. În plus,
eşecul de la ultimul referendum, cel pentru Constituţie, dovedeşte că românii
nu mai cred în liderii lor.
Altfel, revizioniştii au acţionat concentric. L-au compromis pe mitropolitul
de Covasna, prin jurământul strâmb, la ultima mineriadă (1999). Au
compromis lideri din partidele de guvernământ, prin afaceri comune ilegale. Au
impus, pas cu pas, adoptarea unor legi care să le favorizeze ultima pretenţie,
independenţa aproape totală faţă de guvernul de la Bucureşti. Au finanţat
organizaţii antiromâneşti, sub nasul serviciilor secrete. Au profitat de părerea
unor români ardeleni care cred că ar trăi mai bine fără românii din alte
provincii.
Preşedintele Ungariei, Ferenc Madl, nu-şi mai ascunde ideile revizioniste.
Se plimbă, tară aprobarea conducătorilor români, prin judeţele cu populaţie
maghiarofonă. Instigă la separatism etnico-teritorial şi la refuzul folosirii limbii
române în mod public. Chiar şi jurnaliştilor români le-a fost refuzată
traducerea în limba naţională, pe teritoriul naţional, a convorbirilor avute de
Madl cu liderii UDMR.
Motivul pentru care revizioniştii forţează lucrurile este aderarea ţării
noastre la NATO şi Uniunea Europeană, atunci când astfel de cerinţe
separatiste n-ar fi tolerate, drept pentru care au apăsat serios pe pedala de
acceleraţie a acţiunilor prin care să obţină recunoaşterea oficială a autonomiei
etnico-teritoriale a ţinutului secuiesc, pe cale paşnică sau prin vărsare de
sânge, urmată de o intervenţie străină. Lucru mai puţin probabil în actuala
conjunctură internaţională, însă deloc de neglijat. Mai ales că vor să dea un
exemplu pe care să-l extindă în Serbia, Slovacia, Ucraina.
În acelaşi timp, revizioniştii sunt instigaţi din interior de către adepţii
maghiarimii şi agenţii Budapestei. Pericolul este că, de felul lor, secuii sunt
gospodari şi paşnici. Dar instigaţi, devin violenţi, fapt ce ar putea conduce la
evenimente reprobabile, la răzmeriţă. Firesc, nu pot trece peste faptul că „idioţii
utili” din rândul jurnaliştilor, aflaţi în solda vreunei puteri inamice Bucureştilor,
or cei ce vor dori să iasă cu orice preţ în evidenţă, vor cataloga termenul (de
răzmeriţăn. A.) ca panicard, socotind că nesupunerea civică ar fi o expresie mai
potrivită.
Din punct de vedere informativ şi juridic, faptele infracţionale pregătite de
revizionişti au caracterul unei rebeliuni împotriva ordinii de drept, a
democraţiei şi siguranţei naţionale. Şi asta, de mult timp Or, în rândurile ce
urmează, vom da un exemplu concret.
Organizaţia clandestină iredentistă „Mâna Neagră”, înfiinţată m 1953 şi
lichidată de Securitate trei ani mai târziu, a renăscut după Decembrie 1989 şi
are în acest moment numeroşi aderenţi, ilind susţinută logistic de către AVO
(serviciul secret al Ungariei). Întorcându-ne în timp, numele lui Arpad Szilagy
apare pentru prima oară într-un dosar întocmit de către ofiţerii români de
contrainformaţii la jumătatea anilor ‘50. În notele informative provenite din
teritoriu se semnala prezenţa unei organizaţii iredentiste secrete, ale cărei baze
au fost puse de către un grup de studenţi de naţionalitate maghiară. Intitulată
„Mâna Neagră”, gruparea clandestină a luat fiinţă în 1953 la iniţiativa lui Arpad
Szilagy, student la acea vreme în anul III la I acuitatea de Geologie şi Geografie
a Universităţii clujene.
„Mâna Neagră” acţiona în principal prin tipărirea şi difuzarea de
manifeste cu caracter anticomunist şi antiromânesc, pregătind în paralel un
puci militar care să conducă în final la alipirea Transilvaniei la „Ungaria Mare”!
Intrată în vizorul serviciilor secrete naţionale, „Mâna Neagră” s-a trezit fără
conducător, Szilagy 1 lind arestat ulterior protestelor studenţeşti din 1956. Cu
toate acestea, organizaţia a reuşit să supravieţuiască sub conducerea lui
(zimbalmos Blaziu, care a şi decis mutarea sediului clandestin în comuna
Lăzarea. În 1960, gruparea a fuzionat cu o organizaţie similară din Tg. Mureş,
plănuind asasinarea mai multor membri de paitid cu ocazia manifestărilor
dedicate zilei de tristă amintire – 23 august, respectiv a conducerii PCR din Tg.
Mureş, a preşedintelui Sfatului Popular din Tulgheş, precum şi a altor
personalităţi locale ale vremii, totul fiind coroborat cu acţiuni de sabotaj. Erau
deja suficiente dovezi pentru ca Tribunalul Militar Cluj să preia cazul, cei vizaţi
fiind arestaţi şi condamnaţi.
Cu toate acestea, surprinzător, „Mâna Neagră” nu a murit, ideile
revizioniste ale grupului lui Szilagy fiind reluate imediat după Revoluţia din
Decembrie 1989. Surse din cadrul serviciilor secrete ne-au informat că o parte
dintre persoanele care au provocat tragicele evenimente de la Târgu Mureş, din
martie 1990, fac parte din „Noua generaţie” a „Mâinii Negre”, fiind documentate
ca fiind „extrem de periculoase la adresa siguranţei naţionale”. În paralel,
politica organizaţiei s-a réorientât, aceasta acţionând cu predilecţie în direcţia
dezvoltării sentimentelor antiromâneşti în sânul populaţiei de naţionalitate
maghiară din Transilvania, în special a celei din aşa-zisa „Microregiune
Secuiască”. Aici, cei peste 40 de membri au făcut ca „Mâna Neagră” să fie foarte
activă în cele 50 de oraşe, 333 de comune şi 1025 de sate ale microregiunii,
fiind infiltraţi în organismele zonale de conducere. Aşa se explică şi accentul
pus de „Regiunea de Dezvoltare a Secuimii” (SZFFR), respectiv de către
subordonatele sale „Agenţia de Dezvoltare Regională” şi „Institutul de
Dezvoltare Secuiască” (SZFFI), pe obţinerea unei autonomii totale şi
reorientarea politicii locale către un „ţinut autonom, locuitorii acestuia urmând
a fi beneficiarii Legii statutului”. De reţinut, activitatea „mâinilor negre” din
secuime este finanţată de principalul serviciu secret al Ungariei, AVO, prin
intermediul factorilor locali ai microregiunii Csomad-Balvanyos, precum şi prin
cunoscuta societate „CORVINUS”, cea care s-a remarcat prin implicarea în
uriaşul scandal legat de privatizarea staţiunii Sovata. Cum de s-a ajuns aici?
A. Istoria nu iartă!
Totul a plecat de la faptul că UDMR nu este o simplă formaţiune
plurivalentă autointitulată culturală, ci o adevărată instituţie de propagandă
hungaristă, extrem de complexă şi nocivă în acelaşi timp, care urmăreşte cu
orice preţ dezmembrarea României.
Pentru cei neavizaţi sau mai puţin interesaţi, data oficială de înfiinţare a
UDMR, 25 decembrie 1989, nu spune prea multe, dar trezeşte totuşi anumite
semne de întrebare. Dacă n-ar fi aşa, cum se explică publicarea încă din ziua
de 21 decembrie a aceluiaşi an, în „Scânteia Poporului”, fostă „Scânteia”, a
chemării adresate de Uniunea Democratică a Maghiarilor din România,
semnată de Domokos Geza, adică cu 4 zile înainte de constituirea ei oficială!
Această grăbită apariţie, prima pe scena politică a României, va fi pusă de unii
pe seama spiritului de punctualitate a maghiarului (?!)
Nimic mai eronat. Este de la sine înţeles, că aici avem de-a face cu o
problemă de substanţă bazată pe o experienţă ce vine din adâncul istoriei, pe
filiera unei politici globale şi întotdeauna ostile a unui stat vecin faţă de
naţiunea română. Dacă am fi întrebaţi de unde spiritul de azi al UDMR, vom
răspunde astfel: de la Îrpad (889) şi Ştefan cel Sfânt al Ungariei (1000), de la
Kossuth (1848) şi Appony (1876), de la Trianon (1920), de la Diktatul de la
Viena (1940), de la Conferinţa de pace de la Paris (1946) etc.
Pe maghiari, teritoriile româneşti i-au fascinat încă de la descălecatul în
Câmpia Panoniei în 889. Cu gena moştenită de la asiaticii mongoli, ungurii n-
au putut sta locului. La scurt timp de la aşezarea lor pe un teritoriu care nu le
aparţinea şi nu era pustiu, au făcut incursiuni pe la toţi vecinii, când în vest,
când în est, când în nord sau sud, alipind teritorii fie de la cehi şi ucraineni, fie
de la iugoslavi şi români.
Însă, marea şi eterna lor slăbiciune a fost Transilvania, pe care până la
urmă au cucerit-o, Menumorut fiind ultimul voievod român de la începutul
mileniului trecut (secolele IX-X), înfrânt de unguri după lupte grele, acesta fiind
şi primul lor pas spre dominaţie în Ardeal.
De altfel, visul ungurilor de a pătrunde şi a supune teritoriile româneşti
nu s-a oprit aici. El a fost continuat şi prin încercarea regelui Carol Robert de
Anjou, de a pătrunde în Ţara Românească (a fost înfrânt la Posada în 1330 de
către Basarab I), cât şi al lui Matei Corvin, rege al Ungariei, un strălucit
conducător de origine română, învins în lupte doar de ai lui, adică de Ştefan cel
Mare şi Sfânt, la Baia, lângă Suceava (1467).
Faptul că ungurii n-au reuşit să realizeze decât o dominaţie limitată
asupra Transilvaniei (se ştie că întotdeauna şi până în 1867 ea a avut statutul
de principat autonom), a constituit un alt mare coşmar al lor, la umbra căruia
au brodat nenumărate scenarii de eliminare a elementului românesc din acest
areal. Înfiinţarea coaliţiei dintre unguri, saşi şi secui sub denumirea de „Unio
Trium Nationum”, după răscoala de la Bobâlna din (1437), prin care românilor
li s-a retras dreptul la existenţă ca naţiune, cu toate consecinţele economice,
politice, culturale şi sociale dezastruoase, a constituit începutul unui
îndelungat calvar de oprimare sub toate aspectele. În final, după câteva secole
de cruntă apăsare, coşmarul şi-a găsit expresia în răscoala lui Horea, Cloşca şi
Crişan de la 1784. Cumplitul supliciu al lui Horea şi Cloşca, schingiuiţi şi apoi
traşi pe roată, consituie un alt şi grăitor exemplu de atitudine comportamentală
a nobilimii maghiare faţă de români.
Un moment istoric deosebit de important în care a fost exacerbat
puternic antiromânismul ungurilor este revoluţia de la 1848, prin tentativa,
evident eşuată, a lui Kossuth Lajos de a încorpora Transilvania în teritoriul
Ungariei (or, acum acest revanşard maghiar este comemorat tară jenă în
Transilvania). Este bine cunoscută replica românilor de la Adunarea de la Blaj,
din acelaşi an, sub conducerea lui Simion Bărnuţiu şi a altor fruntaşi, când din
cele 40.000 de piepturi a răsunat puternic, pentru prima dată, dorinţa fierbinte
a ardelenilor de a se uni cu ceilalţi români. „Noi vrem să ne unim cu ţara!”
De partea cealaltă, se ştie că, în decursul existenţei sale şi în ciuda
nenumăratelor încercări, Transilvania a fost alipită la Ungaria, doar o singură
dată, abia în 1867, în cadrul imperiului austro-ungar, până la Marea Unire de
la 1918. Cei 51 de ani de subjugare, au fost extrem de grei pentru românii
ardeleni, interval în care ungurii, prin întreaga lor politică şi îndeosebi prin
legea Appony, au încercat tot ce imaginaţia lor bolnavă le-a pus la dispoziţie: de
la suprimarea fizică la asimilarea prin forţă, la dislocări de populaţii prin
infiltrarea elementului unguresc în marea masă de români. În felul acesta s-a
reuşit formarea unui larg culoar pentru secuime, de la Oradea la Miercurea
Ciuc, prin Tg. Mureş şi Sovata etc., teritoriu românesc care a şi fost revendicat
prioritar în timpul Diktatului de la Viena din 30 august 1940.
Toate aceste succese multiseculare care au culminat cu participarea la
constituirea imperiului austro-ungar ca naţiune dominantă, i-au făcut pe
proprii exegeţi să caracterizeze astfel maghiarimea: „Naţiunea ungară este cea
mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaţte decât
vlctoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad ţi al lui Gingis Han” ď? \par
Ascensiunii multiseculare şi acestei infatuări şi arogante, cultivate de-a
lungul secolelor, i s-a pus capăt la finele primului război mondial prin
destrămarea acelei „închisori a popoarelor” care a fost imperiul austro-ungar.
Dintr-un imens spaţiu geografic care se întindea de la Marea Adriatică la Munţii
Alpi şi de aici la Munţii Carpaţi, a rămas o Ungarie de numai 93.000 kmp, atât
cât de fapt i se cuvenea. Tratatul de la Trianon din 1920, a tăcut în sfârşit
dreptate, consfinţind dreptul legitim la alipirea la Patria Mamă a tuturor
pământurilor asuprite secole de-a rândul de către Ungaria.
Stupefiată de ceea ce a rămas faţă de ceea ce a fost, Ungaria a început
chiar a doua zi după Tratatul de la Trianon, lupta sa oarbă şi tenace de
recuperare a „fostelor” teritorii: o propagandă uriaşă şi extrem de costisitoare,
folosind sume ce uneori i-au depăşit propriul buget, în toată Europa şi pe
celelalte continente.
Direcţia principală, de concentrare a politicii sale iredentiste şi şovine era
România, ţara care în urma actului istoric de la 1 Decembrie 1918 a ajuns să
se dubleze teritorial şi demografic. Lupta pentru Transilvania era cuvântul de
ordine al fiecărui maghiar, statul ungar acordând un rol deosebit în această
direcţie propriei sale minorităţi. Iată ce spuneau ei: „Totul înapoi! Nu! Nu!
Niciodată nu poate rămâne aşa!” Era strigătul pe care îl repetau în cele patru
colţuri ale lumii agenţii propagandei hungariste, strigăt care echivala cu o
declaraţie de război împotriva României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, ca şi a
celorlalte aşezări de pace stabilite după primul război mondial.
Intenţiile revizioniste cu privire la statele vecine, dar mai ales la România,
s-au materializat din păcate, cu concursul puterilor fasciste, la 30 august 1940,
în urma odiosului Diktat de la Viena, când o bună parte a Transilvaniei de
nord-vest a trecut prin rapt în administraţia Ungariei. Cei patru ani de ocupaţie
horthystă au constituit una dintre cele mai negre pagini din istoria poporului
român, din viaţa Transilvaniei, cele mai cunoscute atrocităţi antiromâneşti fiind
genocidele de la Ip şi Trăsnea din 1940 şi mai apoi Moisei şi Sărmaş din 1944.
Tot în 1944 au fost lichidaţi, în corpore, circa 160.000 de evrei din nord-vestul
României, sacrificaţi în timp record de autoritatea de stat ungară. S-a aplicat şi
metoda „purificării etnice” prin alungarea unei părţi a populaţiei româneşti
(ţărani, intelectuali, funcţionari publici) în afara teritoriului ocupat.
Pentru a oferi cititorului o dovadă a „bunelor sentimente” faţă de români,
să vedem împreună opiniile scriitorului Dücsö Csaba din lucrarea „Nincs
kegyelem” (Fără îndurare) apărută la Budapesta în 1939, cuprinse în capitolul
„Mărturia leventului”: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi
suprima orice valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi
îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trage în sabie toată populaţia,
voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! In germene voi
distruge acest neam ticălos şi hoţ! Nu va fi nici o milă, nici pentru copiii din
leagăn, nici pentru mama care va naşte un copil! Voi suprima fiecare valah şi
atunci nu va fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, cea maghiară,
naţia mea, sângele meu. Voi face inofensivi pe viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi
milă. „
După 23 august 1944, elita politică maghiară s-a declarat de stânga,
încercând să menţină Transilvania de Nord-Vest în componenţa Ungariei.
Luând în considerare şi jertfa militară română de pe frontul de vest antigerman,
antimaghiar şi antinazist, Conferinţa de Pace de la Paris (1946) a hotărât ca
Transilvania de Nord să revină de drept României. Transformându-se peste
noapte din oameni de extremă dreaptă în democraţi şi comunişti, şovinii şi
iredentiştii unguri reuşesc să ocupe funcţii de decizie politică la nivel central,
dar şi în administraţia şi organele locale ale puterii, reprimând pe români, de
câte ori au putut (cazul martelării studenţilor români din Cluj-l944, eliminarea
lui Lucian Blaga de la Universitatea din Cluj, luptele cu partizanii din munţi
etc.). Organizaţii ca MADOSZ, democratice în declaraţii, au dus o politică
ungurească agresivă, ostilă României.
Instaurarea regimului comunist în 1945 a pus în termeni noi lupta
revizionismului şi şovinismului din România. Ideologia comunistă a reuşit
pentru moment să-l „păcălească”, oarecum, prin frăţietatea declarată cu toate
minorităţile, în special cu cea maghiară şi a luat „goarna” din gura
iredentiştilor, oferindu-le în schimb un apreciabil teritoriu pentru a-şi făuri în
inima României o mică Ungarie. Aşa a fost înfiinţată în 1952, după modelul
Stalinist, Regiunea Autonomă Maghiară, teritoriu amendat apoi în 1963 prin
Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, desfiinţată ulterior în 1968, odată cu
înfiinţarea judeţelor în urma reformei administrative.
Încercarea României comuniste de a se desprinde de Moscova, în anii ‘60,
are ca rezultat încurajarea de către aceasta a revizionismului unguresc
antitrianonic, la care comuniştii unguri nu renunţaseră niciodată. Din păcate,
cu toate încercările de a diminua puternica forţă a şuvoiului iredentist maghiar,
în 1972, Nicolae Ceauşescu a fost obligat să înfiinţeze consiliile oamenilor
muncii pe naţionalităţi, dintre care consiliul oamenilor muncii de naţionalitate
maghiară era cel mai pregnant. Cu un Fazekâs Jânos la timonă, cu un Kirâly
Kâroly şi Domokos Geza, prieteni de studenţie moscovită cu preşedintele
provizoriu al României (1990-l991), Ion Iliescu şi cu alţi iredentişti notorii în
umbră, Consiliul oamenilor muncii de naţionalitate maghiară a devenit în scurt
timp o şcoală a educaţiei şovine, un centru conspirativ împotriva intereselor
fundamentale ale României. Aici şi în acest mod, s-au călit şi format actualii
membri şi lideri ai UDMR, aici au fost puse bazele unei noi tragedii care urma,
în concepţia acestora, să se întâmple după decembrie 1989: dezmembrarea
României!
După 1980, s-a văzut că Budapesta socialistă pregătise o campanie
revizionistă care viza un stat socialist „prieten”, România. Sub egida Academiei
Ungare, a apărut în 1982 la Budapesta o Istorie a Transilvaniei în 3 volume,
care relua tot arsenalul propagandistic antiromânesc folosit de istoriografia
maghiară, de statul totalitar horthyst, românii fiind trataţi ca popor inferior, iar
ungurii ca popor superior cu drepturi incontestabile asupra Transilvaniei. O
polemică de articole, dar şi de cărţi are loc (1982-l983) între istorici şi literaţi
din România şi Ungaria. Volumul lui Ion Lăcrănjan – „Cuvânt despre
Transilvania” (1982), care dezvăluia atitudinile revizioniste ale autorităţilor
ungare, ca şi romanul lui Romulus Zaharia – „Ademenirea” (1983), despre
demonstraţiile studenţeşti de la Cluj (1946) reprimate de comuniştii unguri, au
fost interzise de P. C. R., la presiuni interne şi externe. Însă, lucrurile nu s-au
oprit aici!
Aşa cum îmi declara cunoscutul specialist pentru activitatea de
promovare a inovării şi transferului tehnologic şi doctorand în domeniul
securităţii şi apărării naţionale la Universitatea Naţională de Apărare din
Bucureşti, Gabriel I. Năstase, evenimentele din decembrie 1989 şi cele din 1990
au scos în evidenţă rolul mass-media în promovarea şi gestionarea de „imagini”
cu impact psihologic asupra opiniei publice. Concret, mass-media a conferit
valoare circulantă unor anumite „tipuri de imagine” despre fapte şi procese din
zona Transilvaniei, fiind folosite ca mecanisme de substituire a realităţii sociale
prin realitatea comunicaţională.
Cu alte cuvinte, începută cu mult timp înaintea evenimentelor din
decembrie 1989, agresiunea psihologică prin mass-media, vizând îndeosebi
opinia publică internaţională, a debutat prin sublinierea/exacerbarea
diferenţelor de natură etnică şi mai ales confesională – cu trimiteri directe, dar
şi conotaţii în spaţiul culturii şi civilizaţiei – dintre popoarele român şi ungar
(sunt primele elemente ale teoriei instrumentate de către S. P. Huntington sub
denumirea de „ciocnire a civilizaţiilor”). Sunt de notorietate imaginile şocante
difuzate de mass-media audiovizuală din Ungaria şi preluate de confraţii din
presa internaţională despre masacrele şi atrocităţile comise de autorităţile
române la Timişoara (1989) şi Târgu Mureş (1990). În acest fel, citându-l pe
ziaristul Peter Brock, Gabriel I. Năstase sublinia ca: „mediile de informare în
masă s-au aliniat într-o campanie de acuzaţii unilaterale, comentatoriii
nesinchisindu-se măcar să-şi creeze o imagine cât de cât imparţială. Ştirile
parveneau în ambalaj belicos, cu titluri bubuitoare, cu fotografii din care
«picura» sângele şi cu casete video de adevărat horror. Toate acestea ascundeau
intenţia clară de a constrânge guvernele occidentale la o intervenţie militară în
România „.
În concluzie, modul capitulard al politicii româneşti în relaţiile cu Ungaria
şi minoritatea maghiară din România îşi are deci rădăcinile în regimul
comunist. De reţinut, mulţi cetăţeni români au fugit din România în Ungaria la
sfârşitul anilor ‘80 pentru a merge în Occident. La un moment dat, aceştia au
fost blocaţi în Ungaria şi introduşi în centre de selecţie, cerându-li-se să
renunţe la religia ortodoxă şi să participe la un program de pregătire împotriva
statului român, sub pretextul lichidării dictaturii personale a lui Ceauşescu.
Apoi au fost trimişi la adrese precise în România pentru a participa la o
insurecţie care ulterior s-a transformat în „Revoluţia Română”. Unii dintre ei,
prinşi la graniţă, sau alţii care s-au predat singuri, au făcut declaraţii complete,
nefiind de acord să participe la acest scenariu împotriva statului român.
Declaraţia de la Budapesta din 16 iulie 1989, iniţiată de ungurii din exil,
împreună cu câţiva români din diaspora, în derivă, capabili să-şi pună
semnătura pe un document revizionist unguresc, cât şi o emisiune a regelui
Mihai la televiziunea budapestană, i-a arătat pe politicienii şi propagandiştii
unguri într-o campanie din ce în ce mai agresivă privind revendicarea
Transilvaniei. La 8 iulie 1989, la Bucureşti, cu prilejul unei întâlniri la nivel
înalt a membrilor Tratatului de la Varşovia, a avut loc şi o întâlnire tensionată
între Nicolae Ceauşescu şi Nyeres Rezsö, Nemeth Miklos şi Gyula Horn,
mijlocită de Mihail (iorbaciov, pe tema cui aparţine Transilvania, fără a se face
vreun compromis de vreo parte sau alta.
Ulterior, intrarea în forţă a UDMR-ului pe scena politică a ţării, încă din
primele momente ale evenimentelor din decembrie 1989, dovedeşte nivelul
organizatoric şi gradul de pregătire al iredentismului maghiar puternic susţinut
de Budapesta şi de întreaga diaspora mondială a ungurilor. Evident,
anticeauşismul lor nu era decât o formă deghizată, o mască de acoperire a
intenţiilor lor, care în fond vizau nu atât un om, cât o ţară, România. În
concepţia revizioniştilor, Transilvania trebuia desprinsă cu orice preţ de
România şi dacă nu putea fi alipită la Ungaria, să rămână „măcar” un principat
autonom, o Llveţie a cantoanelor, care, ulterior, fiind autonomă, îşi alegea
„singură” destinul de a reveni la „patria mamă” ungară!
Din nefericire, isprăvile membrilor UDMR încă din primele zile ale
Revoluţiei din 1989 au lăsat puternice amprente prin crimele şi distrugerile
materiale săvârşite în judeţele Harghita şi (ovasna şi la Sovata în judeţul Mureş.
Constituirea unui guvern la Tg. Mureş a fost unul din obiectivele lor imediate,
motiv pentru care aici a fost mutat şi centrul de greutate al acţiunilor lor
iredentiste. Teroarea, persecuţia, epurarea etnică a românilor din aceste judeţe
au fost principalele mijloace utilizate în lupta lor contra elementului românesc.
Populaţia românească din judeţele amintite a suferit enorm din cauza
dezinteresului manifestat de către autorităţile statului român.
Altfel, oprită în ascensiunea ei de poziţia fermă a românilor, U. D. M. R. a
fost obligată să-şi scoată la bătaie întregul său arsenal propagandistic şi de
diversiune, căruia i s-a făcut foarte greu faţă. Anii 1990-l993 îndeosebi, au fost
foarte grei pentru românii ardeleni. Lupta pentru supremaţie în Transilvania a
atins apogeul în martie 1990, când UDMR a organizat la Tg. Mureş o adevărată
minilovitură de stat, ocupând Prefectura judeţului Mureş şi Primăria
municipiului. Tristele evenimente din Piaţa Trandafirilor a municipiului Tg.
Murcş care au antrenat circa 30.000 de maghiari şi secui şi aproximativ 12.000
de români, din 20 martie 1990, s-au soldat cu 6 morţi şi 263 de răniţi, în
marea lor majoritate români. A fost cea mai elocventă dovadă că spionajul
maghiar nu-şi selectează mijloacele pentru a-şi atinge scopul. Mai mult,
instituirea legitimaţiei de maghiar, echivalentă cu acordarea dublei cetăţenii,
plasează lupta Ungariei pentru redobândirea Transilvaniei într-o nouă fază, mai
complexă, mai dificilă. Este o dovadă că minorităţii maghiare, prin intermediul
UDMR, i s-a transmis o nouă misiune. Misiune care a debutat, practic, încă din
decembrie 1989 a. L AVO încearcă destabilizarea Ardealului.
Primele acţiuni făţişe de agresiune informativă ale serviciilor secrete
ungare îndreptate împotriva României, aici facem referire directă asupra
planurilor elaborate de Budapesta în 1988, au loc la 25 decembrie 1989. La
acea dată, în judeţele Harghita şi Covasna, demonstraţiile violente ale
maghiarilor s-au desfăşurat împotriva sediilor miliţiei şi securităţii şi a
simbolurilor naţionale ale statului român, cu sloganuri ca: „Horthy, Horthy!”,
„Trăiască Ungaria!”, „Ardealul la Ungaria!”, „Acum ori niciodată!”, „Afară cu
românii împuţiţi!”. Manifestanţii, manipulaţi abil de agenţii serviciilor secrete
ungare, au atacat predilect sediile de miliţie, 38 dintre ele fiind ocupate şi
devastate (cu această ocazie au fost sutrase numeroase documente oficiale, cu
caracter strict secret).
Ofiţeri şi subofiţeri în uniforma statului român au fost batjocoriţi,
maltrataţi, şase dintre ei fiind ucişi în mod barbar. Ne facem datoria de a
reaminti lista acestor nevinovaţi, căzuţi la datorie pentru ţara lor, ţară care nici
măcar n-a catadicsit să-l pedepsească exemplar pe asasini: colonelul Dumitru
Coman (Odorheiu Secuiesc), plutonierul major Liviu Teofil Cheuchişan (corn.
Dealu – Harghita), maiorul Aurel Agache (Târgu Secuiesc), plutonierul Gabi
Dănilă (Zetea – Harghita). Deşi n-au folosit armele de foc şi s-au purtat paşnic,
au fost ucişi public cu sălbăticie! Trist! O soartă similară au avut-o şi Ferencz
Emeric (Cristum Secuiesc) şi Szekely Gavril (Odorhei) şi ei ofiţeri de miliţie,
asasinaţi pentru că s-au opus la maltratarea şi uciderea colegilor lor români.
Tuturor, din partea celor care nu-l vor uita niciodată, un pios Omagiu!
Revenind, asasinatele s-au dovedit a avea un caracter ritual, de
intimidare a românilor. Maiorul Aurel Agache a fost ucis demonstrativ în
centrul oraşului Tg. Secuiesc, fiind lovit şi scuipat ore întregi de toţi maghiarii
prezenţi la crimă. Într-un ochi i s-a implantat o monedă cu simbolurile
româneşti, în celălalt emblema (simbol de stat) de la cascheta uniformei. În
gură i s-a pus un şobolan, iar încercarea de a-l da foc s-a soldat doar cu
arderea uniformei, întrucât hainele îi erau îmbibate cu sânge. Să ne spună cei
care au preluat puterea după 1989 ce au făcut pentru a trage la răspundere
bestiile amintite? O faptă similară asupra unui reprezentant al autorităţilor în
Statele Unite sau Occident ar fi atras automat condamnarea la moarte a celor
în cauză.
În comuna Dealu a fost linşat de unguri Liviu Teofil Cheuchişan, pe care
au încercat să-l jupoaie folosind o furculiţă, sub ochii familiei, mamă şi copii,
dar şi în prezenţa întregii comunităţi maghiare, care era de faţă. Şi în acest caz,
ce măsuri aţi luat domnilor guvernanţi? Mai mult, sute de ofiţeri şi subofiţeri
români din Harghita şi Covasna au fost crunt maltrataţi şi traumatizaţi, mulţi
fiind spitalizaţi după aceea luni de zile. S-au furat circa 400 de arme automate,
cu muniţie, dintre care 72 nu s-au mai recuperat şi nici 3832 de cartuşe.
Miliţienii de origine maghiară, cu cele două excepţii amintite, au fost
scutiţi de acest tratament, ceea ce indică ostilitatea faţă de Statul Român şi
simbolurile sale şi faţă de reprezentanţii români ai autorităţii de stat.
Au fost profanate, vandalizate şi distruse monumente dedicate Armatei
Române, eroilor români, personalităţilor istorice româneşti de seamă.
Bisericile ortodoxe au fost atacate, profanate, geamurile sparte, preoţii şi
credincioşii acestor biserici fiind insultaţi, ameninţaţi şi loviţi, aşa cum s-a
întâmplat la Baraolt (Covasna) unde s-a profanat până şi cimitirul ortodox.
Preotul Ciprian Manea a fost ameninţat în repetate rânduri cu moartea la
Gheorghieni şi la Praid. Biserica ortodoxă din Tg. Secuiesc a fost asediată de
manifestanţi maghiari, printre care se infiltraseră agenţii unguri, iar preotul
parohiei, Ioan Bereu, ameninţat cu moartea luni în şir cu vorbele: „Unde-l
preotul român să-l tăiem gâtul?”. De teamă, preotul Ioan Bereu s-a refugiat în
comuna Zăbala, iar alt preot, Dumitru Merluşcă (Ciceu), în urma atacării casei
cu bolovani şi ameninţărilor cu cuţitul s-a refugiat în Moldova. Alţi preoţi:
Dumitru Apostol (Vlăhiţa), Eugen Micu (Praid), Traian Fântânaru (Gheorghieni),
protopopul Dumitru Gherman (Miercurea Ciuc) şi alţii au fost obligaţi să fugă
din localităţile lor, sub presiunea unor localnici maghiari, organizaţi şi instigaţi
de spionii Budapestei şi UDMR.
În timpul manifestaţiilor maghiare din Harghita şi Covasna s-au arborat
steaguri ale Ungariei Mari şi s-au strigat lozinci antiromâneşti, şovine.
S-au ţinut discursuri revizioniste vizând schimbarea hotarelor dintre
Ungaria şi România. Sub deviza „epurarea comuniştilor”, de fapt o purificare
etnică mascată, au fost înlăturaţi din funcţiile de conducere ale organelor locale
şi ale administraţiei de stat, ca şi a unităţilor economice, numeroşi români, în
timp ce vechii comunişti maghiari, stalinişti, au fost menţinuţi în funcţii.
Românii au fost înlăturaţi şi alungaţi din funcţiile publice sau din localităţi
doar pentru că erau români.
În Harghita, sub îndrumarea UDMR, s-a vorbit despre un judeţ secuiesc,
sustras autorităţii de stat a României. La Sovata, în zilele de 22 şi 23 decembrie
1989 au fost devastate locuinţele a 5 cetăţeni: a fostului primar, a 3 miliţieni,
iar casei fostei secretare cu propaganda i s-a dat foc şi a ars. De asemenea, s-au
produs mari stricăciuni sediului Primăriei. Proprietarii acestor imobile au
scăpat cu viaţă datorită acţiunii unor oameni de bine, români şi maghiari din
localitate. Prin amploarea lor, aceste acte au provocat panică în rândul
populaţiei române din întreg judeţul Mureş. Era doar începutul! Serviciile
secrete ungare îşi făceau „datoria patriotică”
Afirmaţiile noastre nu sunt simple supoziţii. Iată ce afirma generalul
maior Macri Emil la 23 februarie 1991, vizavi de episodul Timişoara: „Trebuie
să spunem deschis că organele de stat competente deţineau informaţii certe că
Laszlo Tökes era agent al serviciului de spionaj maghiar, că acţiunile
destabilizatoare fuseseră minuţios pregătite, după un scenariu pus la cale în
ţara vecină, cu ştiinţa ori cu sprijinul şi al altor puteri străine şi al cărui scop
de necontestat, declarat, era dezmembrarea României, respectiv alipirea la
Ungaria a Banatului şi Ardealului.” Mai departe, Macri spunea: „Pentru
procurarea de armament şi muniţii de război, o parte a grupurilor a trecut la
atacarea directă a unităţilor militare. Prima şi cel mai serios agresată a fost
unitatea din compunerea Diviziei Mecanizate, cu sediul în Piaţa Libertăţii. „
În completare, domnul Ion Brătianu, preşedintele Uniunii Liberale, afirma
următoarele, la 21 iunie 1990: „Cred că toate măsurile care se vor lua trebuie
să ţină seama de o realitate. Am mai spus-o şi acum o repet. Sunt cercuri, în
afara graniţelor ţării, în legătură cu grupări din interiorul României, care au
interes în menţinerea dezordinii, tocmai pentru a-şi vedea mai uşor de afaceri.
Repet, vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză şi ceea ce spun nu o fac de
dragul senzaţionalului, ci pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce confirmă ce
s-a spus şi în mod oficial, respectiv că, în jurul ţării noastre, s-a creat o reţea
de oameni cu mari interese politice, unele dezvăluite, altele încă nu, iar, pentru
stabilirea filierelor, este nevoie de paravanul dezordinii sociale, al paralizării
factorilor principali de menţinere a ordinii: Poliţia şi Justiţia. „
De partea cealaltă, în declaraţia olografa a lui Cornel Pacoste, în
„Procesul Timişoara”, reţinută în Concluzia de fond a dosarului nr. 6/1990 a
Curţii Supreme de Justiţie – Secţia militară, se spune negru pe alb că „Nicolae
Ceauşescu a cerut utilizarea armamentului la Timişoara întrucât, acolo, se
petrecea un complot din afară împotriva socialismului dinlăuntru.” în declaraţia
martorului (fost procuror general al României) Gheorghe Diaconescu, găsim
următoarea depoziţie: „Mai arăt că, în dimineaţa de 19 decembrie, la Judeţeană
de Partid, a sosit generalul Ilie Ceauşescu, cu două documente din care rezulta
că diplomaţii cehi şi sârbi i-arfi avizat pe omologii lor români că în Ungaria sunt
pregătiri pentru a se interveni în Ardeal în scopul dezlipirii lui de România.
„într-o altă secţiune, extrasă absolut întâmplător din enorma cantitate de
dosare ale procesului de la Timişoara, găsim alte însemnări esenţiale: „Avocat –
Nu întâmplător, posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat,
încă în cursul acestor acţiuni antinaţionale şi teroriste, o campanie deşănţată
de ponegrire, de minciuni împotriva ţării noastre.” Similar, un ofiţer pe nume
„inculpatul Corpodeanu” susţine că, după cum a rezultat din minuţioasa
cercetare judecătorească, „evenimentele care au avut loc în Timişoara au fost
pregătite din exterior. In acele zile, au fost în stradă şi oameni mulţi, oameni
cinstiţi, oameni oneşti, care s-au ridicat, pentru că nu mai puteau suporta.
Dar, totodată, au fost şi elemente huliganice care, în data de 16, 17, 18
decembrie, au devastat oraşul, producând pagube de 4 miliarde lei. In acest
sens, noi am afirmat că pregătirea e dinafară. Eu, am relatat că, în nopţile de
14 spre 15 decembrie, 15 spre 16, în zona Sânnicolaul Mare s-au înregistrat
treceri masive de frontieră dinspre Ungaria înspre noi. La fel au afirmat şi
generalii Stănculescu, Guşe, viceamiralul Dinu. Mai mult, fostul ministru de
externe al Ungariei, Gyula Horn, a dat un interviu ziarului «Der Spiegel» şi acolo
a arătat că, în perioada revoluţiei din decembrie 1989, Ungaria a sprijinit cu
arme, muniţie şi logistică de transmisiuni pe români. In plus, am aflat că, în
Ungaria, s-a constituit un Guvern al Transilvaniei în exil! „
Vizavi de unele acţiuni desfăşurate de spionii unguri în decembrie 1989,
reproduc din caseta 0225, faţa A şi caseta 0280, faţa A (din Arhiva Centrului de
arhivare şi cercetare a revoluţiei din cadrul Fundaţiei „Memorialul Revoluţiei –
Timişoara”), extrase din rechizitoriul procurorului militar Romeo Bălan:
„Rănitul Ciofu Mihai declară că a fost împuşcat de «securişti» infiltraţi într-un
cordon. Răniţii Muscă, Luca şi Bucovineanu declară că, din cordoanele de
militari, s-a executat foc de avertisment în aer, dar că ei au fost împuşcaţi de
alte persoane, din alte direcţii. Lăzureanu Sergiu, rănit la intersecţia cu strada
Lidia, declară că, deşi a văzut un cordon militar, el a fost împuşcat de doi civili
înarmaţi, care au intrat şi au deschis focul pe casa scărilor Coca llie, rănit
lângă Florăria de pe Calea Girocului, declară că împotriva sa s-a deschis focul
dinspre un cordon de militari «mai în vârstă». Cândea Angelica, rănită lângă
Complexul Comercial, declară că a observat un cordon de militari care
executau foc de avertisment în aer, dar a văzut un civil care trăgea din curtea
unei case. Declaraţie confirmată şi de martorul Paul Vasile, audiat în instanţă.
Martorul Lungii Doru, audiat la termenul din 2 octombrie 1990, declară că fiica
sa Lungii Cristina, în vârstă de trei ani, pe care o ţinea în braţe a fost
împuşcată de pe clădirea Institututului de Cercetări (de vizavi cu Casa
Tineretului). „a.2. Cu sprijin din interiorul politicii autohtone, agenţii
Budapestei au penetrat structurile locale ale administraţiei de stat Cronologia
principalelor evenimente cu caracter vădit antiromănesc 1990 Ianuarie –
Februarie
— La începutul anului 1990, conform planurilor revizioniste stabilite
anterior de către Budapesta, UDMR a iniţiat reorganizarea învăţământului în
judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, pe principiul segregării, al separării de
români, promovând numai învăţământul în limba maghiară şi refuzând orice
subordonare faţă de instituţiile Statului Român. Drept urmare, profesorii
români au fost scoşi din şcolile maghiare „purificate” şi obligaţi să părăsească
funcţiile deţinute şi chiar judeţul. Elevii români, minoritari, au fost supuşi
maltratărilor şi violenţelor fizice de către colegii lor maghiari, majoritari;
— La 19 ianuarie, când Consiliul Judeţean Mureş al Frontului Salvării
Naţionale a hotărât ca, începând cu acea dată, să aibă loc separarea etnică a
liceelor mureşene, Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” din Tg. Mureş a fost
declarat liceu cu limbă de predare română, iar Liceul „Bolyai Farkas” liceu cu
limbă de predare maghiară, ceea ce a generat nenumărate tensiuni şi convulsii
sociale;
— Imediat, UDMR a trecut la scoaterea cu forţa a profesorilor români din
şcoli, acţiune care a atins cote dramatice la Liceul „Bolyai Farkas” din Tg.
Mureş. Oribilul gest, cât şi altele similare au indus o puternică nemulţumire în
rândul populaţiei româneşti. Evident, separatismul etnic în învăţământ nu
promovează iubirea şi buna înţelegere între oameni, ci duce la izolaţionism,
exclusivism şi, astfel, la înveninarea relaţiilor în viaţa de toate zilele. Pentru
luarea de decizii pe cont propriu privind separarea învăţământului în limba
maghiară de cel în limba română, Attila Pâlfalvyi a fost eliberat din funcţia de
adjunct al ministrului învăţământului;
— Prin atitudinea separatistă adoptată şi prin implicarea sa pentru
acordarea unor drepturi necuvenite minorităţii maghiare, apare şi se remarcă
pe scena politică românească, Smaranda Enache;
— Prin „eforturile” domnilor Kincses Elod şi Jakobffi Attila, virusul
separatismului s-a extins şi la Institutul de Medicină şi Farmacie din Tg.
Mureş, unde studenţii şi cadrele didactice maghiare au solicitat scindarea
administrativă a acestuia şi predare exclusiv în limba maghiară;
— La începutul anului 1990, din 197 de posturi de directori şi directori
adjuncţi de şcoală (în Harghita) 32 erau ocupate de români, dintre care doar 12
erau directori (î);
— Tot atunci, în Baraolt, minerii maghiari din localitate au avut rolul de
a-l insulta, batjocori, ameninţa şi agresa în public pe profesorii români. Elevii
români scoşi din şcolile maghiare au fost plasaţi în spaţii complet inadecvate
procesului de învăţământ. La fel s-a întâmplat la Sf. Gheorghe, la Odorheiul
Secuiesc, la Tg. Secuiesc (unde elevii români au fost repartizaţi în clădirea unor
foste grajduri) şi la Miercurea Ciuc;
— Numele româneşti ale şcolilor au fost înlocuite cu nume ungureşti,
preferându-se chiar numele unui cunoscut criminal de război ungur, Wass
Albert, vinovat, în septembrie 1940, de moartea a 14 români din Sucutard şi
Mureşenii de Câmpie, între care un preot şi o fetiţă de patru ani;
— După eliminarea elevilor şi profesorilor români din şcolile devenite
„ungureşti”, unde urma să se folosească doar limba maghiară, au fost aduse
manuale şcolare din Ungaria, de orientare revizionistă. Această acţiune,
coordonată tot de către UDMR, a fost în mod vădit separatistă, sfidând Statul
Român şi a fost susţinută de reprezentanţi ai Guvernului provizoriu de la
Bucureşti, care au acţionat în consens cu UDMR;
— Mai mult, s-a ajuns chiar ca aproximativ 35.000 de copii incluşi în
sistemul de învăţământ maghiar din România să beneficieze de sprijin financiar
din partea statului ungar, conform Legii Statutului Maghiarilor din afara
graniţelor Ungariei. Reprezentanţii Uniunii Pedagogilor Maghiari din România
(UPMR), cu sediul la Miercurea Ciuc, au declarat că părinţii care au cel puţin
doi copii care învaţă în şcoli sau grădiniţe cu predare în limba maghiară, în
România, primesc un ajutor anual de 20.000 de forinţi pentru fiecare copil, la
care se adaugă suma de 2.390 forinţi, reprezentând bani pentru rechizite.
Familiile cu doi copii, dintre care unul singur este inclus în sistemul de
învăţământ în limba maghiară, primesc un ajutor în valoare totală de 22.390 de
forinţi, Reprezentanţii UPMR au mai afirmat că părinţii au depus documente
pentru acordarea acestor bani, făcând dovada că îndeplinesc toate condiţiile
impuse de lege şi că deţin legitimaţii de maghiar;
— Încercările de segregare pentru funcţionarea unor şcoli cu elevi
exclusiv maghiari şi folosirea limbii de predare exclusiv maghiară, au continuat
şi în judeţul Mureş, unde românii fiind paritari ca număr cu maghiarii,
acţiunea a eşuat. Urmarea a fost organizarea de către UDMR a rebeliunii de la
20 martie 1990, prin care se încerca scoaterea de sub jurisdicţia Statului
Român a teritoriilor locuite majoritar de unguri şi secui; 15 februarie
— În cotidianul „Cuvântul liber” din Tg. Mureş sunt prezentate cărţi de
istorie în limba maghiară cu conţinut iredentist, introduse şi distribuite în mod
ilegal în ţară; 27 februarie
— Statuia lui Avram Iancu din Tg. Mureş este profanată.
Martie 1990 9 martie
— Din partea Comitetului pentru Transilvania al românilor din New York
se primeşte o scrisoare din care citez: „Radioul unguresc din New York a
condamnat guvernul unguresc pentru că nu a profitat de ocazie atunci când
România a fost în plină revoltă, să fi invadat Transilvania şi s-o anexeze
Ungariei. În context, la 7 ianuarie, Asociaţia ungurilor americani, discutând
problema Ardealului, declara: „Ceauşescu a căzut cu sânge unguresc, dar
sacrificiul acesta nu este destul. Ungurii din Transilvania trebuie să fie eliberaţi
şi anexaţi la Ungaria. În orice caz, trebuie să încercăm întâi rezolvarea pe cale
paşnică. Sunt trei posibiltăţi: 1. Un verdict internaţional; 2. O Transilvanie
independentă de tipul Elveţiei; 3. Toată Transilvania trebuie luată cu forţa şi
anexată Ungariei. Ungurii din America sunt gata să discute cu guvernul ungar
ce este de făcut. Tibor Demeter, preşedintele Asociaţiei”;
— În noaptea de 10 spre 11 martie, autori rămaşi necunoscuţi până
astăzi răstoarnă bustul lui Nicolae Bălccscu de pe soclul său din parcul
staţiunii Sovata (cum Sovata era unul din punctele nodale ale agenturii ungare
din Transilvania, nu este greu de dedus cine a înfăptuit această acţiune); 14
martie
— În ziarul „Cuvântul liber” din Tg. Mureş apare apelul comitetului
califomian al drepturilor omului pentru unguri şi alte minorităţi din România,
care a fost afişat pe zidurile Bisericii reformate din Los Angeles, în care se scrie:
„Bărbaţi şi femei, liberi, ai Americii, Ajutaţi în oprirea genocidului! Ajutaţi cele
trei milioane de unguri (?!) să supravieţuiască, în ţara lor străbună. Guvernul
şovinist-stalinist din România acţionează sistematic pentru distrugerea
populaţiei maghiare native. În Transilvania se comit următoarele atrocităţi de
către români împotriva ungurilor: închiderea forţată a şcolilor şi universităţilor
ungureşti, ei nu pot vorbi limba proprie, încearcă deportarea ungurilor cinstiţi
din locurile lor de baştină etc.”; 15 martie
— Sub pretextul sărbătoririi zilei de 15 martie 1848, în Transilvania au
sosit numeroase autobuze cu „turişti” unguri, fapt acceptat cu uşurinţă de
conducătorii provizorii ai Statului Român care se ştie, deschiseseră larg
graniţele ţării începând cu decembrie 1989. În acest context, câţiva membri ai
CPUN Mureş, au propus oficial unirea judeţelor Mureş, Covasna şi Harghita
într-o regiune autonomă maghiară;
— La Albeşti, Fântânele, Sovata, Tg. Mureş şi alte multe localităţi are loc
aniversarea a 142 de ani de la revoluţia iniţiată în Ungaria, când Kossuth Lajos
a proclamat actul samavolnic de unire a Transilvaniei cu Ungaria, eveniment
soldat cu distrugerea a 230 de sate româneşti şi asasinarea a 40.000 de
români. Se arborează însemnele de stat ungare şi se intonează cântece care
lezează sentimentele naţionale ale românilor;
— La Satu Mare, aproape 4000 de cetăţeni unguri au participat la
arborarea drapelului unguresc pe edificiul catedralei catolice, precum şi la
profanarea statuii lui Nicolae Bălcescu;
— Are loc o nouă profanare a statuii lui Avram Iancu din Tg. Mureş;
— Situaţia de la IMF Tg. Mureş este tot mai tensionată ca urmare a grevei
studenţilor maghiari care refuză să intre la cursuri alături de colegii lor români;
16 martie
— Un Trabant condus de un element iresponsabil, extremist, de
naţionalitate maghiară, intră într-o coloană de manifestanţi din Tg. Mureş,
accidentând 14 persoane;
— La Farmacia nr. 28 din Tg. Mureş personalul de naţionalitate maghiară
refuză să servească clienţii de naţionalitate română, arborează drapelul
maghiar şi încearcă să expună o firmă bilingvă;
— În seara zilei de 17 martie, la Tg. Mureş, au loc confruntări violente, în
urma cărora au suferit vătămări fizice atât români cât şi maghiari, între care şi
scriitorul Süto Andras (cumnatul lui Ion Iliescu); 20 martie
— În replică, se produce o manifestaţie maghiară cu oameni înarmaţi şi
bine organizaţi, accesul în oraş al manifestanţilor români fiind blocat. Trei
autobuze cu ţărani români din judeţ sunt lăsate să pătrundă dincolo de
cordoanele care închideau oraşul, pasagerii lor devenind practic victimele
manifestanţilor unguri, bine pregătiţi pentru represiune;
— După-amiaza, la Tg. Mureş au loc noi confruntări violente – soldate cu
6 morţi şi 263 de răniţi, în cea mai mare parte români (4 morţi şi 198 răniţi). La
Emei, Dumbrăvioara, Sângeorgiu de Mureş se ridică bariere, românii sunt
agresaţi cu furci, lopeţi, bare, pietre etc. Fabrica de pâine lasă fără pâine
populaţia română a municipiului, în timp ce maghiarii primesc pâine
distribuită prin bisericile reformate şi romano-catolice;
— Deşi s-a încercat ascunderea adevărului, el este elocvent prin prezenţa
unor echipe de filmare din Occident, compuse mai ales din unguri extremişti,
care erau bine pregătite şi plasate pentru a filma evenimentul. Acestea au tăcut
reportaje partizane, transformându-l cinic în comentariile lor pe unguri din
agresori în călăi. Aşa se face că o victimă care a fost prezentată pe toate
ecranele lumii, ca ungur ucis în bătaie de români, era românul Mihai Cofariu,
maltratat sălbatic de unguri. Mihai Cofariu, din comuna Ibăneşti, a scăpat cu
viaţă, dar cu grave infirmităţi. Fac din nou o paranteză: toate acestea ne indică
un plan de dezinformare pregătit la nivel intern şi internaţional, în favoarea
părţii maghiare. Scopul pare a fi fost de a internaţionaliza chestiunea maghiară
din România şi a obţine un rezultat favorabil autonomiei judeţelor maghiare
sau chiar a Transilvaniei. Sunt indicii că această insurecţie ungurească
urmărea de fapt refacerea Regiunii Autonome Maghiare. Deşi planul UDMR n-a
izbutit, aceasta se datorează mai puţin conducerii provizorii a României,
concesive şi capitularde faţă de UDMR şi Ungaria, ci populaţiei civile româneşti,
care a reacţionat riscându-şi viaţa să dezamorseze un puci pregătit de către
serviciile secrete maghiare împotriva Statului Român; 20-21 martie
— Noaptea, biserica ortodoxă din lemn din satul Valea (lobăgeni) este
incendiată de autori neidentificaţi;
— La ora 18 este profanată Ambasada României de la Budapesta;
— Manifestările ostile antiromâneşti au continuat la Budapesta şi în zilele
următoare; 25-31 martie
— In zona Gheorghieni – Miercurea Ciuc, călătorii români sunt agresaţi
în trenurile locale.
Aprilie 1990 6 aprilie
— UDMR publică în ziarul „Erdely Hirado” Platforma Program în care îşi
afirmă următoarele scopuri: „drepturi individuale şi colective pentru
minorităţile naţionale; sistem local de autoguvernare a minorităţii maghiare –
pe considerentul «noi ne hotărâm singuri soarta»; autonomia obştilor săteşti;
dezvoltarea unei reţele sanitare proprii; libertate totală pentru cercetarea
ştiinţifică în limba maternă; reţea independentă de învăţământ în limba
maternă, de la creşă până la universitate; ca parte a naţiunii maghiare, legături
strânse cu naţiunea mamă”; 29 aprilie
— La naştere asociaţia „Pro Transilvania”, avându-l printre membrii
fondatori pe Tökes Laszlo, Süto Andras, Ncmeth Miklos. Deviza ei este: „nici un
ungur să nu mai plece din Ardeal, cei plecaţi să se întoarcă.”
Iunie 1990 5 iunie
— Se încearcă din nou separarea şcolară a elevilor maghiari de cei
români;
— 14 iunie
— La Miercurea-Ciuc, elemente de etnie maghiară atacă şi devastează
sediul Poliţiei Municipale, sustrăgând acte, arme şi staţii de radio-emisie;
— Cu ocazia primului congres naţional al UDMR, Szöcs Geza, omul nr. 2
în partid la acea vreme, a declarat referitor la evenimentele din martie 1990 de
la Tg. Mureş: „nu este o înfrângere, ci o victorie, nu este un sfârşit, ci un
început”.
— Süto Andras, într-un discurs ţinut la Viena într-o biserică evanghelică,
declară: „Mă adresez dumneavoastră între două pogromuri”.
— 20 octombrie
— Un grup de 3 tineri maghiari profanează statuia ecvestră a lui Avram
Iancu din Tg. Mureş, sustrăgându-l în acelaşi timp tricolorul arborat. Acest act
provocator a stârnit o reacţie vie în rândul populaţiei româneşti. Tribunalul Tg.
Mureş, judecându-l pe cei 3 profanatori în regim de urgenţă îi condamnă la câte
2 ani şi jumătate închisoare; 23 octombrie
— Ziarul „Cuvântul Liber” din Tg. Mureş face dezvăluiri privind practica
neîncetată a maghiarizării forţate a numelor româneşti în facturile de
electricitate şi telefonice; 26 octombrie
— Extremişti maghiari au profanat monumentul poetului naţional Mihai
Eminescu din centrul oraşului Topliţa, judeţul Harghita. Pângăritorii au
desprins placa de marmură, au mânjit cu vopsea bustul poetului şi au scris
cuvinte insultătoare pe soclul statuii.
Noiembrie 1990 1 noiembrie
— Cu prilejul unui turneu la Tg. Mureş al unei formaţii de muzică rock
din Ungaria, la Sala Polivalentă din acest oraş are loc o manifestare
antiromânească;
— Incitarea tinerilor s-a soldat cu distrugeri de mai multe zeci de
milioane de lei şi cu strigarea unor lozinci antiromâneşti: „Trăiască Ungaria!
Ardealul este unguresc! Ridică-te în picioare ungure! Înainte!”
Decembrie 1990 1 decembrie
— De Ziua Naţională a României, care a fost sărbătorită la Alba Iulia,
reprezentantul UDMR, Szöcs Geza, cere aplicarea pentru minoritatea maghiară
„asuprită” de România a Declaraţiei solemne din 1918 de la Alba Iulia. El a
numit Transilvania „Ungaria de Est” şi purta în piept o cocardă roşu-alb-verde,
ceea ce a dus la incitarea publicului.
16 decembrie
— Se întoarce acasă, în satul Ibăneşti, judeţul Mureş, Mihăilă Cofar,
victimă a şovinilor şi iredentiştilor maghiari din 20 martie 1990, dintr-un spital
din Köln, Germania, unde a fost spitalizat pentru multiple intervenţii
neurochirurgicale; 21 decembrie
— Poliţia jud. Mureş a descoperit şi dejucat un al doilea plan de acţiune
al UDMR de minilovitură de stat la Tg. Mureş, programată pentru această zi, cu
ocazia comemorării eroilor căzuţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989.
Aceasta prevedea: 1. Ocuparea prefecturii, primăriei, poştei şi radioului şi
declararea municipiului Tg. Mureş drept oraş independent; 2. Blocarea tuturor
căilor principale de acces în municipiul Tg. Mureş; 3. Constituirea imediată de
trupe de ordine locale şi a unui comandament provizoriu; 4. Judecarea în faţa
unui tribunal revoluţionar a celor care nu respectă ordinea; 5. Anihilarea
Uniunii Vatra Românească şi a reprezentanţilor acesteia.
Ianuarie 1991
Tökes Lazio, Szöcz Geza, Domokos Geza, membri marcanţi ai UDMR, au
dat declaraţii în presă despre constituirea unei „Ungarii de Est” pe lângă o
„Ungarie de Vest” şi despre necesitatea ca noua Constituţie a României să
declare Statul Român „stat multinaţional”.
Februarie 1991 6 februarie
— Senatorul Kiraly Karoly adresează o scrisoare deschisă lui Petre
Roman, prim-ministru al României, prin care îi cere drepturi pentru minorităţi;
13 februarie
— UDMR coordonează acţiunea propriei Uniuni dar şi a altor minorităţi
prezente în Adunarea Constituantă împotriva acelor articole din proiect care
declarau România stat naţional unitar;
— Domokos Geza, preşedinte UDMR, s-a pronunţat deschis împotriva
Statului Naţional Român, susţinând că, în Europa, nu mai există state care să
se declare naţionale. Deputatul UDMR Tokay György a atacat şi el ideea de „stat
naţional” din proiectul de Constituţie a României, susţinând că se urmăreşte
deznaţionalizarea minorităţilor; 27 februarie
— Deputatul UDMR Hosszu Zoltan a cerut ca noua Constituţie a
României să recunoască limbile minorităţilor ca limbi cu aceleaşi drepturi ca şi
limba română.
— Deputaţii Varga Attlila şi Démény Lajos au cerut, în numele UDMR, ca
textul proiectului Constituţiei României, care cerea interzicerea „îndemnului la
exclusivism şi la separatism naţional, etnic, lingvistic” să fie eliminat.
— Preotul Ioan Tobă, împreună cu o parte din enoriaşii ortodocşi sunt
alungaţi din Cristuru Secuiesc, judeţul Harghita. Pentru a-l determina pe
aceştia să plece, iredentiştii locali au dus un adevărat război psihologic, în
urma acestei epurări etnice, în oraşul Cristuru Secuiesc au mai rămas 26 de
familii mixte; 30 aprilie
— La Eger, în Ungaria, are loc Simpozionul Internaţional al maghiarimii
cu tema „Trecutul şi viitorul Transilvaniei”, finanţat de autorităţile ungare, la
care au participat şi reprezentanţii UDMR. Acesta a constituit o încercare de
internaţionalizare a problemei Transilvaniei, parte integrantă şi indisolubilă a
României.
Mai 1991 3 mai
— Un grup de 5 tineri maghiari de 18-25 de ani, lucrători ai Teatrului
maghiar din Timişoara, ajunşi la Tg. Mureş după un spectacol organizat la
Odorheiul Secuiesc, dau jos tricolorul de pe statuia ecvestră a lui Avram Iancu
din centrul municipiului Tg. Mureş. În paralel, la TVR sunt transmise câteva
fragmente din „Reuniunea de la Eger” dedicată trecutului şi viitorului
Ardealului, preluate de la televiziunea maghiară, în care pastorul reformat
Tökes Laszlo, preşedintele de onoare al UDMR, afirmă: „Ardealul este în pericol
de moarte. Este vorba de iminenţa pierderii definitive a Ardealului. Toţi ungurii
ardeleni să rămână pe loc, cei plecaţi să se întoarcă, altfel lupta pentru Ardeal
îşi pierde rostul. Avem drepturi istorice sacre asupra Ardealului.” 15 mai
— La Braşov s-a reînfiinţat EMKE – Societatea pentru Cultură din
Transilvania. Iniţial, societatea fusese înfiinţată la Cluj în 1855 şi avusese un
impact negativ major asupra românilor din Transilvania.
Iunie 1991 6 iunie
— Conducerea UDMR a aprobat, la Cluj-Napoca, trei documente: 1.
Hotărârile Consiliului unional al delegaţilor; 2. Propunere în problema
minorităţilor din România; 3. Apel către Conferinţa OSCE privind minorităţile.
În Hotărârile Consiliului se exprimă convingerea că Pactele Marilor Puteri nu
pot să mai aibă un rol în actualitate (vizându-se Tratatul de la Trianon). În
Apelul către Conferinţa OSCE se contestă dreptul Guvernului României de a-l
reprezenta în raporturile externe pe toţi cetăţenii ţării, maghiarii din România
dorind a fi reprezentaţi, conform documentului invocat, doar de UDMR; 12
iunie
— La Tg. Mureş viaţa mea este în pericol” a declarat scriitorul Hajdu
Gyozö, fondatorul Asociaţiei „Együtt” (împreună), consacrată frăţietăţii româno-
maghiare, ameninţat în repetate rânduri de UDMR.
Septembrie 1991 11 septembrie
— UDMR se opune ferm textului din proiectul de Constituţie a României,
care afirma că: „Pe teritoriul Statului Român nu pot fi strămutate sau
colonizate populaţii străine”, dar textul este votat de majoritatea parlamentară.
Ziarele din Ungaria anunţă constituirea la Budapesta a unui guvern al
Transilvaniei în emigraţie. Şeful acestui grup era un vorbitor de limbă română,
Dan Zaharia, fost puşcăriaş de drept comun.
— Deputatul UDMR Hosszu Zoltan se opune articolului 41 din proiectul
Legii privind regimul investiţiilor străine, care stabilea că apatrizii şi cetăţenii
străini n-au drept de proprietate asupra terenurilor în România; 11 octombrie
— Apare în cotidianul de limbă maghiară „Românyai Magyar Szô”
comunicatul grupului politic din secuime, condus de vicepreşedintele UDMR
Katona Adam. Din grup mai fac parte Szöcs Geza, Kolumban Gabor, Tökes
Laszlo, Doina Cornea. Cu această ocazie, grupul politic al UDMR, prin vocea lui
Katona Adam, cere transformarea judeţelor Harghita şi Covasna într-o enclavă
denumită „Ţara Secuilor”; 19 octombrie
— Mai mulţi membri UDMR în frunte cu Katona Adam, „grupul politic al
UDMR din ţinutul Secuiesc”, au lansat ideea proclamării unei „ţări a secuilor”
pe data de 19 octombrie la Lutiţa (localitate din care au pornit represiunile
antiromâneşti ale revoluţiei maghiare), stârnind rumoare în opinia publică
românească; 20 octombrie
— Echipa de raportori ai UDMR-ului din Parlamentul României, prin
Szilagyi Zsolt, afirmă la Consiliul Europei că „minoritatea maghiară nu are
drepturi în România”.
— Senatorul Kiraly Karoly cere introducerea în Constituţia României a
prevederii de folosire a limbii maghiare în administraţie, în acele localităţi în
care procentul de maghiari este de peste 10% inclusiv; 6 noiembrie
— După dezbateri tensionate, în Adunarea Constituantă, UDMR a
încercat, din nou, prin deputatul Karoly Kerekes, să obţină dreptul de a folosi
limba maghiară ca o a doua limbă în stat „în relaţiile cu autorităţile comunale
şi orăşeneşti”. Grupul Petre Roman-Adrian Severin, din cadrul FSN, a susţinut
acest amendament (!) 18 noiembrie
— UDMR reuşeşte, sprijinită de Preşedintele Camerei, Dan Marţian şi de
grupul FSN Petre RomanAdrian Severin, să impună în proiectul Constituţiei
României ca „procedura juridică” să se desfăşoare şi în alte limbi decât limba
română, ceea ce intra în contradicţie flagrantă cu art. 13 din acelaşi proiect al
Constituţiei. Un amendament iniţiat de parlamentari români din mai multe
partide cerea eliminarea acestui alineat, dar votarea lui a fost sabotată de
UDMR, prin instrumentele ei din FSN şi din conducerea Camerei, după dispute
aprinse, care au evidenţiat nu numai direcţia antistatală a UDMR, dar şi rolul
de complici al unor importanţi membrii FSN. În 12 şi 18 noiembrie, sub
presiunea majorităţii parlamentare, alineatul introdus de UDMR împotriva
limbii române, ca singura limbă de stat, a fost totuşi respins (la acest succes al
apărării identităţii noastre naţionale, rapoartele serviciilor secrete de la
Bucureşti, alarmate de acţiunile revanşarde ale omologilor de la Budapesta, au
avut un rol hotărâtor). În această perioadă, UDMR, dezaprobată de majoritatea
parlamentarilor, lucrează împotriva ideii de Stat naţional, fiind susţinută de
parlamentari FSN care le reprezentau interesele; 21 noiembrie
— Parlamentul României votează Constituţia, grupul parlamentar UDMR
votând împotrivă.
— La Referendumul pentru Constituţia României, desfăşurat la această
dată, cetăţenii de etnie maghiară (la incitarea UDMR) au votat împotrivă.
— În publicaţia „Erdely Magyorsag”, într-un număr special, apare
articolul intitulat „România, ultimul imperiu colonial”, în care se afirmă: „După
dezmembrarea URSS, dezmembrarea Iugoslaviei şi ruperea în două a
Cehoslovaciei, ar urma la rând ultimul stat format în mod artificial: România.
România este ultimul imperiu colonial al Europei. Deasupra ci pluteşte
cântarea prohodului.”
Ianuarie – martie 1992
— Presiuni infernale ale UDMR, care nu doreşte prefecţi români în
Covasna şi Harghita. Iniţial ezitant, guvernul Văcăroiu numeşte cu întârziere pe
Adrian Vlad Căşuneanu prefect în Covasna şi pe Ioan Vosloban, în Harghita,
dar dublaţi de doi subprefecţi maghiari.
— Se votează în Parlament, Hotărârea pe marginea Raportului Harghita-
Covasna, în care nu s-a folosit formula parlamentară clasică: „Parlamentul
aprobă «Raportul Harghita-Covasna»„, ci „Parlamentul ia act”, ceea ce arată că
acţiunile UDMR de sabotare a Hotărârii au avut efect, mai ales apelul la factorii
de presiune externi şi că factorii de decizie din Parlamentul României au intrat
deja într-un joc de concesii şi complicităţi cu UDMR. În acest fel, „Raportul
Harghita-Covasna”, care trebuia să reimpună autoritatea Statului Român în
judeţele Covasna şi Harghita a rămas fară efect; 18 februarie
— Candidatul „independent” la Primăria Municipiului Tg. Mureş, Pokomy
Ştefan, susţinut de UDMR, este prins cu falsuri. În urma probelor prezentate,
Curtea Supremă de Justiţie anulează alegerile locale şi acestea sunt
reprogramate; 20 februarie
— Un grup de turişti români au fost torturaţi de Poliţia din Debrecin, în
Ungaria. Din cei 14 turişti aflaţi în grup, cei 3 turişti maghiari au fost lăsaţi să
plece în timp ce românii au fost încătuşaţi şi torturaţi.
Martie 1992
— UDMR organizează o demonstraţie de protest la Sf. Gheorghe, în piaţa
centrală, împotriva prefectului român numit, cu sloganul: „Murim, luptăm,
prefect maghiar apărăm!” 14 martie
— 11 elevi români din Cluj Napoca, repartizaţi la practică la Şcoala
„UCECOM” din Odorheiul Secuiesc, au fost bătuţi de maghiari pentru că
vorbeau pe stradă româneşte. Infractorii şovini le-au spus: „Decât să vorbiţi
româneşti mai bine tăceţi”; 19 martie
— Asociaţia „Steagul Ţării” din Ungaria şi-a propus să construiască în
fiecare localitate din Transilvania şi Banat câte un obelisc dedicat soldaţilor
unguri căzuţi în primul război mondial. Sigla Asociaţiei reprezenta conturul
„Ungariei Mari”; 21 martie
— A fost distrus obeliscul din Ditrău (jud. Harghita), dedicat eroilor
români din primul război mondial. În schimb, la Sâncrăieni şi Suntimbru, au
fost construite 2 obeliscuri iredentiste dedicate soldaţilor maghiari căzuţi în cele
2 războaie mondiale; 26 martie
— UDMR răspândeşte în ţară „Manifestul lui Anderson Vodă”, din Los
Angeles, care declara independenţa Transilvaniei sub custodia Ungariei.
— La Miercurea Ciuc, în organizarea lui Tokés Laszlô, are loc un miting
„ecumenic”, cu tentă antiromânească, la care participă 25.000 de locuitori.
Mai 1992 13 mai
— Oficiul central „FIDESZ” din Budapesta a intenţionat să organizeze cu
ajutorul UDMR la Cluj Napoca o conferinţă internaţională pe tema
autoguvernării în Ardeal, fără participare românească. Primarul municipiului
Cluj Napoca, Gheorghe Funar, a dispus suspendarea acesteia; 29 mai
— UDMR cere dreptul de a participa la tratativele diplomatice româno-
ungare. În acest sens, conducerea acesteia face demersuri către cele două
guverne. Partea română respinge propunerea.
Iunie 1992 29 iunie
— În judeţul Harghita se renunţă la formula un prefect şi doi subprefecţi,
noul prefect al judeţului este Doru Ioan Osloban, iar subprefect Vârdai György.
Nemulţumită, UDMR organizează la Miercurea Ciuc manifestaţii de stradă, iar
în Parlament contestă schimbările efectuate în cele două judeţe;
— La Oradea are loc un congres naţional al UDMR, ale cărui concluzii
publicate în presa vremii au fost: „Minoritatea maghiară din România este mai
asuprită decât pe vremea dictaturii ceauşiste; drepturi egale înseamnă pentru o
minoritate asimilare; minorităţii maghiare trebuie să i se asigure drepturi
colective; maghiarii din România se declară subiect politic de sine stătător,
parte constitutivă de stat, naţiune coparteneră, asociindu-se la putere naţiunii
române; numai un arbitraj internaţional poate da o soluţie modernă problemei
Transilvaniei, soluţie pregătită pentru momentul când va ajunge la putere
opoziţia democratică” (încă o dovadă că UDMR pregătea din timp acţiunile sale
ulterioare din timpul guvernării CDR).
August 1992 27 august
— Are Loc la Budapesta Congresul Uniunii Mondiale a Ungurilor din
Ardeal, ocazie cu care România este ponegrită în fel şi chip; 28 august
— Scriitorul dizident Hajdu Gyözo prezintă în revista „Totuşi iubirea”
declaraţia unui membru marcant al UDMR din secuime: „Ia aminte, pe noi
românii nu ne interesează. Noi vrem să ne despărţim de ei, vrem să trăim
separat de ei. Românii ne pot mulţumi că, în decembrie 1989, deşi aveam
armele în mână şi puteam ocupa Transilvania, noi n-am facut-o totuşi”.
Septembrie 1992
— În Camera reprezentanţilor din Congresul SUA, congressman-ul
american de origine maghiară Tom Lantos cere ca României să nu i se acorde
clauza naţiunii celei mai favorizate, motivând că, în ţara noastră, sunt încălcate
în mod consecvent libertăţile confesionale şi drepturile minorităţilor, în special
cea maghiară.
Octombrie 1992
— Finanţate (şi) prin intermediul unor fundaţii şi firme (sub formă de
reclamă) din Ungaria, cotidianul „Românyai Magyar Szô” şi revista „Erdely
Magyarszâg” publică în mod repetat articole denigratoare la adresa României,
incită la acţiuni îndreptate împotriva intereselor fundamentale ale ţării; 25
octombrie
— Parlamentarii UDMR aleşi în Parlamentul României jură în Catedrala
Sf. Mihail din Cluj Napoca credinţă „poporului care le-a încredinţat mandatul,
slujirea drepturilor colective” şi se angajează să militeze pentru
autoadministrarea pe baza principiului autonomiei comunitare.
— Are loc profanarea bisericii ortodoxe din Cenadul Unguresc, din
Ungaria;
— Deputatul UDMR Sinko Ştefan protestează violent contra repunerii
plăcii cu textul lui Nicolae Iorga pe soclul grupului statuar Matei Corvin din
piaţa centrală a oraşului Cluj-Napoca, de către primarul Gheorghe Funar.
Ianuarie 1993
— UDMR propune o Lege a minorităţilor naţionale prin care se cerea:
autodeterminare, identitate colectivă, drepturi colective, dreptul comunitar al
minorităţilor, drepturi specifice ale minorităţilor, utilizarea liberă a simbolurilor
naţionale minoritare coincizând cu ale unor state străine, separarea integrală a
învăţământului minoritar de cel român etc., adică revendicări potrivnice
standardelor europene. Legea nu intră în dezbaterea parlamentară; 10 ianuarie
— La Cluj Napoca au loc acţiuni provocatoare ale maghiarilor. In cursul
nopţii, tabla indicatoare oficială a denumirii localităţii a fost înlocuită cu una
ungurească, în locul denumirii Cluj-Napoca a apărut Kolozsvari; 27 ianuarie
— Apare în peisajul politic antiromânesc jurista austriacă de origine
maghiară, Eva Maria Barki, născută în România – Transilvania. Este autoarea
şi susţinătoarea teoriei federalizării României şi autonomiei Transilvaniei.
— Ziarul „New York Times” dă publicităţii o ştire conform căreia
oficialităţile ungare vorbesc de un sprijin susţinut în efortul de autonomie al
minorităţii maghiare din statele învecinate. Se vorbeşte chiar de un posibil
conflict etnic în această zonă, inclusiv în România; 10 februarie
— Se semnalează acţiuni ale UDMR în zona ceangăilor din Moldova în
vederea maghiarizării lor.
— La Târgu Mureş are loc o consfătuire secretă a UDMR pe tema
autoguvernării Transilvaniei; 3 martie
— Liderul UDMR Laszlo Tökes a afirmat: „se continuă în România
purificarea etnică a maghiarilor”. Declaraţia a fost făcută la o conferinţă de
presă în SUA şi la sediul Guvernului Ungariei.
— UDMR nu este de acord, conform declaraţiei lui Marko Bela, ca în
fruntea judeţelor Harghita şi Covasna să fie prefecţi români; 8 aprilie
— Guvernul României îl numeşte pe Vlad Adrian Căşuneanu prefect de
Covasna. UDMR protestează prin incitare la nesupunere civică, iar Laszlo Tökes
cere internaţionalizarea cazului; 23 aprilie
— Premierul maghiar Joszef Antal condiţionează semnarea tratatului de
bază cu România de înfiinţarea la Cluj Napoca a Consulatului maghiar şi a
Universităţii „Bolyai”. Declaraţia a fost făcută în urma vizitei lui Marko Bela la
Budapesta; 29 aprilie
— Are loc scandalul „Afacerea sugarilor” prilejuit de deplasarea unor
femei gravide din Harghita şi Covasna să nască în Ungaria, Ia Szegcd. Motivul
deplasării a fost că, în România, nu le sunt acordate condiţiile necesare.
Femeile şi-au abandonat apoi copii pentru înfiere.
Mai 1993 13 mai
— Continuă manifestările organizate de UDMR la Gheorgheni împotriva
prefectului român; 29 mai
— Arpad Goncz, preşedintele Ungariei, nu este de acord cu principiul
inviolabilităţii graniţei cu România, cuprins în Tratat.
Iunie 1993 16 iunie
— Kincses Elod, cunoscut pentru atitudinea sa antiromâ-nească şi
pentru pogromul organizat la Târgu Mureş în martie 1990, dă ultimatum
Poliţiei Române pentru încetarea urmăririi sale penale în vederea întoarcerii în
ţară.
— UDMR trimite un „Memorandum” la Consiliul Europei prin care se
opune admiterii României în acest for -deoarece în ţară se manifestă un
„naţionalism exacerbat”, existenţa unor partide „naţionalist-extremiste” şi a
„mişcării legionare”, denaturând realităţile;
— Noul preşedinte al UDMR, Marko Bela, prezidează redactarea
Memorandumului în care UDMR reclamă România Consiliului Europei,
datorită extremismului unor partide şi Constituţiei intolerante cu minorităţile.
Un documentar, „Situaţia maghiarilor în statul român (1918-l993)”, dubla
Memorandumul, care cerea ca România să nu fie primită în Consiliul Europei.
Marko Bela se afişează ca un adversar al Statului român.
— România a fost admisă în Consiliul Europei la Strasbourg, cu o
singură abţinere: Ungaria!
— 6 octombrie
— Deputatul Borbely Imre şi senatorul Magyari Lajos au solicitat în
Camera Deputaţilor, respectiv Senat, păstrarea unui moment de reculegere în
memoria celor 13 generali executaţi la Arad, în 1848, de către trupele imperiale
austriece;
— 17 octombrie
— La Eger, Ungaria, are loc Conferinţa Uniunii Mondiale Ardelene,
„Prezentul şi viitorul Ardealului”. Printre ideile iredentiste promovate a fost şi
cea conform căreia „guvernul ungar trebuie să garanteze frontierele României şi
să creeze premise pentru desfiinţarea acelor hotare care au despărţit poporul
ungar.”
— La Târgu Mureş, episcopul Tökes Laszlo, preşedintele de onoare al
UDMR, organizează în cetatea oraşului un miting „religios” în care ruga
credincioşii să nu uite că, în anumite locuri din Transilvania, sunt majoritari,
dar nu au drepturi. Alte asemenea manifestări „religioase” au avut loc la Aiud,
Oradea, Miercurea Nirajului, Baraolt; 5 februarie
— Fostul demnitar comunist şi lider UDMR, Kiraly Karoly, şi-a prezentat
memoriile „Amintiri din revoluţie”, o lucrare cu foarte multe denaturări şi
accente antiromâneşti; 9 februarie
— UDMR s-a opus din răsputeri votării Legii învăţământului, definitivată
încă din 1992, contribuind din plin la amânarea adoptării ei. Nagy Benedict
(UDMR) declara în Comisia de învăţământ a Camerei Deputaţilor că „pentru
copilul maghiar învăţarea limbii române este ca o traumă.” UDMR cere ca
formula „obligativitatea însuşirii limbii române” să fie înlocuită cu
„obligativitatea studiului limbii române”, deşi limba română era, prin
Constituţia României, limbă de stat; 23 februarie
— În oraşul Györ din Ungaria a luat fiinţă Societatea Miklos Horthy, al
cărui obiectiv declarat este lupta împotriva Tratatului de la Trianon.
— În municipiul Tg. Mureş, un consilier UDMR cere înscrierea pe ordinea
de zi a unui proiect de hotărâre privind introducerea inscripţiilor bilingve; 29
martie
— Sfătuit de serviciile secrete, care prefaţaseră un schimb de spioni cu
Ungaria, preşedintele Ion Iliescu graţiază printr-un decret prezidenţial 8
maghiari condamnaţi pentru crimele oribile săvârşite în localităţile Zetea şi
Dealu din judeţul Harghita, în decembrie 1989.
— Într-un interviu televizat, difuzat pe canalul 4 Budapesta, fostul
ministru de externe al Ungariei, Gyula Horn, recunoaşte că, în decembrie 1989,
Ungaria pregătea o intervenţie armată în România.
Mai 1994 11 mai
— Uniunea Mondială a Ziariştilor Unguri „întruniţi la Budapesta într-o
conferinţă, înaintează Consiliului Europei o scrisoare prin care îl reclamă pe
preşedintele României, Ion Iliescu, pentru că n-a graţiat decât o parte din
maghiarii care au comis crime în decembrie 1989 în secuime, arătând că
Cseresnyes Pal, cel care a încercat să-l omoare pe Mihai Cofariu pe 20 martie
1990 (la Târgu Mureş), se mai află în închisoare.
Iunie 1994 16 iunie
— În judeţele Harghita şi Covasna autorităţile locale iau măsuri
anticonstituţionale care au drept scop accentuarea autonomiei pe criterii
etnice. În Harghita, Consiliul Judeţean cere ca gardienii publici să aibă
domiciliul stabil în locul unde îşi desfăşoară activitatea şi să cunoască în mod
obligatoriu limba maghiară. La Gheorgheni, consiliul local se autointitulează
„organ legislativ decizional”.
Iulie 1994 2 iulie
— Presa maghiară ia atitudine împotriva acţiunii Poliţiei şi a Direcţiei de
drumuri şi poduri de îndepărtare a indicatoarelor bilingve instalate neoficial.
UDMR trimite pe această temă o nouă plângere Consiliului Europei afirmând că
s-a încălcat astfel voinţa colectivă a comunităţilor săteşti; 6 iulie
— Votarea Legii învăţământului în Camera Deputaţilor fară
amendamentele UDMR aduce după sine proteste ale UDMR la tribuna Camerei,
dar şi în stradă. La Cluj Napoca o manifestaţie UDMR, în piaţa centrală, anunţă
un boicot şcolar contra proiectului Legii învăţământului, acuzând autorităţile
române că duc o politică de deznaţionalizare;
— Vicepreşedintele UDMR este acuzat de ai săi de deturnarea a milioane
de forinţi provenite din Ungaria şi destinate maghiarimii din Ardeal; 16 iulie
— Întrunit la Cluj Napoca, Consiliul reprezentanţilor UDMR a hotărât
luarea unor măsuri ferme împotriva proiectului la Legea învăţământului
aprobat de Camera Deputaţilor. În acest sens, s-a decis declanşarea unui boicot
al cursurilor şcolare, chemându-şi etnicii la nesupunere civică; 20 iulie
— Postul de televiziune DUNA TV din Budapesta, într-o emisiune a
Fundaţiei culturale a maghiarilor, difuzează comentarii tendenţioase cu grave
inexactităţi privind procesele intentate de justiţia română criminalilor din
decembrie 1989 de la Zetea, Dealu, Cristuru Secuiesc -judeţul Harghita.
— A fost instalat la Miercurea Ciuc episcopul Ioan Sălăjan. Mass-media
ungurească a prezentat acest eveniment în termeni jignitori pentru participanţi,
inserând şi declaraţia UDMR în care înscăunarea episcopului era considerată:
„o demonstraţie de forţă”, „îndreptată împotriva maghiarimii locale”, „o
demonstraţie arogantă”, „brutalitatea cu care puterea nc-a impus sărbătoarea
nesolicitând aprobarea, abuzând în mod arţăgos de puterea pe care au primit-o
temporar”.
Octombrie 1994
— În mai multe oraşe din Transilvania, UDMR a scos în stradă copii
maghiari, de la şcoală, pentru a protesta împotriva proiectului Legii
învăţământului, practic împotriva limbii române; 5 octombrie
— Într-o conferinţă ţinută la Györ, ministrul de externe ungar Kovacs
Laszlo a afirmat că Ungaria nu renunţă la principiul modificării graniţelor pe
cale paşnică; 6 octombrie
— Avocata Eva Maria Barki din Viena, preşedinta Comitetului
Internaţional pentru Transilvania, participă la Târgu-Mureş, la biserica
unitariană, la o întâlnire cu liderii UDMR, vorbind despre „situaţia grupurilor
de popoare din noua Europă” şi propunând federalizarea României, pentru a
deveni mai atractivă Europei; 8 octombrie
— Proteste ale UDMR pentru inscripţionarea bilingvă de către
Inspectoratul General al Poliţiei a inscripţiilor de pe faţadele posturilor de
poliţie din judeţul Harghita; 26 octombrie
— UDMR promovează tot mai mult în eter principiile autoguvernării şi ale
autodeterminării, ca acţiuni premergătoare ale procesului de federalizare a
României.
— Preşedintele UDMR, Marko Bela, declară ziarului newyorkez „Amerikai
Magyar Nepszava” că: „Dacoro-mănismul este fascismul actual românesc, care
a luat formă concretă prin Vatra Românească Dacoro-mănismul este o ideologie
rasistă cine este apostolul dacoromânismului acela este criminal”; 10 noiembrie
— Unul din liderii târgumureşeni ai UDMR, fugit în Ungaria după
evenimentele din martie 1990, Czire Denes, publică în „Erdely Magyorsag” un
articol în care batjocoreşte întreaga noastră istorie, reluând teza imigrării
noastre din sudul Dunării.
— Consiliul Reprezentanţilor UDMR lansează la Cluj Napoca un „Apel
către opinia publică europeană, către toţi confraţii noştri care doresc făurirea
democraţiei şi a unei vieţi libere, paşnice şi drepte”. Din contextul acestui Apel
citez: „ne-am înşelat înzecit în speranţele noastre în locul ideologiei comuniste
dispărute, au apărut neotota-litarismul, naţionalismul, şovinismul, xenofobia
şi, din lada de gunoi a istoriei, a reapărut ideea de stat naţional”;
— La recomandarea Budapestei, Consiliul Reprezentanţilor al UDMR
adoptă o „Declaraţie” în care se susţine că SRI ar fi întocmit o „listă neagră” cu
persoanele care urmează să fie lichidate, printre care se numără şi Tökes
Laszlo;
— Primarul UDMR, Szasz Jenö, cere fundaţiei elveţiene „Basel Hilft”
schimbarea destinaţiei clădirii Orfelinatului din Odorhei, ocrotirea copiilor
români cu handicap, în care intenţionează să înfiinţeze o universitate maghiară.
Fundaţia „Basel Hilft”, pentru a scăpa de presiunea şi agresivitatea udemeristă,
donează clădirea unei Congregaţii de maici greco-catolice subordonate
Mitropoliei greco-catolice de Alba Iulia -Făgăraş. Refuzul Asociaţiei elveţiene va
declanşa o adevărată campanie represivă udemeristă împotriva ei.
Ianuarie 1995
— Începe seria de acţiuni ale UDMR pe marginea autoguvernării şi
autodeterminării Transilvaniei; 4 ianuarie
— Radio „Kossuth” organizează dezbaterea pe tema „Modul în care
organizaţiile politice pot influenţa sfera de acţiune a autoguvernării din Ardeal”;
7 ianuarie
— Marko Bela prezintă la Cluj-Napoca „Programul de autonomie al
UDMR”, document care probează atentatul la integritatea statului român; 13
ianuarie
— Marko Bela propune înfiinţarea unui Consiliu Naţional pentru
autodeterminarea teritorială a etniei maghiare din România, scopul fiind
reînfiinţarea regiunii autonome maghiare pe teritoriul judeţelor Harghita,
Covasna şi Mureş; 18 ianuarie
— La 5 ani de la aniversarea UDMR, la Cluj Napoca a fost lansat
programul de autonomie al UDMR, document care contravine articolului 1 din
Constituţia României; 30 ianuarie
— După lungi dispute în presă şi în Parlament, CDR adoptă un
comunicat în care învinuieşte Puterea de la Bucureşti pentru „divergenţele cu
privire la statul naţional unitar, autonomia comunitară pe criterii etnice şi
autonomia regională”. Comunicatul CDR este calificat de „Jurnalul Naţional”
din 1 februarie 1995 „act de înaltă trădare”; 31 ianuarie
— La Strasbourg, în faţa Consiliului Europei, senatorul UDMR György
Frunda denunţă „intoleranţa, xenofobia, antimaghiarismul şi antisemitismul”
partidelor (PUNR, PRM, PSM), cerând ajutor Europei pentru „umilita” populaţie
maghiară din România.
— Se dezveleşte la Odorhei statuia lui Orban Balaş, cu recuzita de
rigoare: imn unguresc, steaguri ungureşti şi discursuri antiromâneşti, în
prezenţa consilierului Traian Chebeleu, reprezentantul Preşedinţiei României,
ceea ce arată o slabă conştiinţă a suveranităţii româneşti la instituţia cheie a
României, condusă la acea dată de Ion Iliescu; 14 februarie
— Jimmy Carter, fostul preşedinte al SUA, invită la Atlanta reprezentanţii
UDMR şi oficialităţi guvernamentale române pentru o „mediere”, terminată în
coadă de peşte. UDMR propune rezolvarea autodeterminării în România după
model finlandez; 24 februarie
— La Sfântu Gheorghe, UDMR pune bazele „Consiliului în domeniul
administraţiei locale”, ca organ suprem al consilierilor, primarilor şi
viceprimarilor aleşi pe listele UDMR. Este un prim pas de scoatere a acestora de
sub jurisdicţia românească. Se urmăreşte transformarea UDMR într-o
supraorganizaţie de autoguvernare etnică şi transpunerea graduală a
periculoasei utopii de autonomie teritorială pe criterii etnice.
— În satul Balda, comuna Sărmaş, judeţul Mureş, indivizi neidentificaţi
au distrus drapelul României arborat pe faţada şcolii generale din sat. Fapte
asemănătoare au fost semnalate şi la grădiniţa de copii din Sărmaş; 29 aprilie
— UDMR încearcă înregimentarea ceangăilor, dar întrunirea de la Cleja
eşuează şi românii catolici (aşa-zişii ceangăi) ard cărţile ungureşti şi cântă
cântece patriotice româneşti, alungând reprezentanţii UDMR şi musafirii
neinvitaţi de la Budapesta.
Mai 1995 5 mai
— Ungaria cere României aplicarea Recomandării 1201, dar nu este de
acord cu aplicarea acesteia acasă la ea; 10 mai
— Într-un turneu de 10 zile în America, la invitaţia Fundaţiei Ungare
pentru Drepturile Omului, Laszlo Tökes a imputat SUA că nu este destul de
severă cu România, întrucât aceasta nu respectă drepturile minorităţilor;
— 28 mai
— La Congresul al IV-lea al UDMR (Cluj Napoca) se arborează drapelul
Ungariei şi se cântă imnul naţional al Ungariei, conduită separatistă, care
provoacă reacţii de condamnare în Parlamentul României, chiar şi printre
susţinătorii UDMR. Laszlo Tokes propune înlocuirea termenului de minoritate
naţională cu cel de comunitate naţională autonomă. Congresul al IV-lea al
UDMR adoptă un nou Program şi un nou Statut, prin care îşi propune
validarea legislativă a diferitelor forme de autonomie, inclusiv teritorială.
Iunie 1995 6 iunie
— Se propagă conceptul de autonomie a secuilor; 15 iunie
— Primul-ministru al Ungariei, Gyula Horn, a telefonat, la intervenţia
UDMR, preşedintelui României, Ion Iliescu, amestecându-se în treburile interne
ale statului român, prin cererea de modificare a Legii învăţământului din
România, care urma să fie promulgată;
— Tot atunci, Marko Bela, preşedintele UDMR, a adresat o scrisoare
reuniunii şefilor de state din ţările membre ale Uniunii Europene de la Cannes,
denunţând Legea învăţământului din România, ca lege antiminoritară.
Iulie 1995 4 iulie
— În şedinţa Consiliului Reprezentanţilor UDMR au fost lansate chemări
la nesupunere civică; 5 iulie
— În săptămânalul „Hungarian Sunday” din 28 mai 1995, din Ungaria, a
apărut o dezbatere pe tema independenţei Ardealului; 6 iulie
— Eroul-martir” al UDMR, Kincses Elod se întoarce „din exil” la Târgu
Mureş. Momentul a fost amplu mediatizat de echipa DUNA TV. El fugise din
România imediat după evenimentele din martie 1990, în care a fost puternic
implicat; 29 iulie
— UDMR a organizat la Albeşti, Sighişoara, comemorarea a 146 de ani de
la moartea lui Petöfi Şandor. A fost folosit prilejul pentru a se plânge de lipsa
drepturilor în România;
— Scriitorul Süto Andras, afirmă la DUNA TV că Legea învăţământului
din România „pune în spinarea copiilor maghiari poveri uriaşe”.
— Se descoperă documentul intitulat „Planul Habsburg al Cavalerilor de
la Malta”, care vorbeşte despre realizarea unei Confederaţii dunărene prin
desprinderea unor zone după modelul Ungariei Mari.
— Eva Maria Barki, cunoscută pentru ideile sale de federalizare a
României afirmă că „doctrina militară română prevede intervenţia armatei în
cazurile în care minorităţile participă la acţiuni care tulbură liniştea publică.”
— Laszlo Tökes trimite o scrisoare lui Ion Iliescu şi Arpad Göncz,
preşedintele Ungariei, în care îşi exprimă dorinţa ca „şi comunitatea naţională
maghiară din România să-şi ia partea ei constructivă în procesul de
normalizare a relaţiilor interstatale româno-maghiare”. Motivarea scrisorii este
formulată în termeni jignitori la adresa Poporului Român.
— Într-o conferinţă de presă de la Geneva, preşedintele de onoare al
UDMR, Laszlo Tökes, se plânge din nou Europei de „discriminările” la care este
supusă minoritatea maghiară din România, despre purificarea etnică pe care ar
practica-o Statul Român prin „stabilirea în secuime a armatei şi a altor
populaţii”;
— UDMR Covasna hotărăşte ca cetăţenii de limbă maghiară să poarte în
semn de protest brasarde şi steaguri albe şi să facă lanţuri umane. Liderii
UDMR din Cluj-Napoca, în frunte cu Môlnôs Lâjos, anunţă o grevă a foamei
contra aceleiaşi Legi a învăţământului promulgată pe data de 24 iulie 1995.
— La Sf. Gheorghe, UDMR organizează un spectacol cu strigături, tot în
semn de protest, contra Legii învăţământului, aducând circa 3.000 de elevi (de
la grădiniţe, şcoli primare, liceu) în faţa Prefecturii; 12 decembrie
— Katona Adam solicită în ziarele „Szabadsag” şi „Erdely Naplo” din Cluj
ca „toţi cei care candidează la diferite funcţii în UDMR să provină din rândul
acelora care pot să probeze puritatea obârşiei lor etnice, să nu se fi căsătorit cu
persoane de altă origine etnică şi să fi urmat numai şcoli în limba maghiară”.
Cererea lui Katona declanşează un scandal imens chiar în UDMR;
— Apare la Budapesta cartea fostului nomenclaturist comunist şi lider al
UDMR, Kiraly Karoly, intitulată „Cu cărţile pe faţă”, în care abordează perioada
comunistă când dispunea de diferite funcţii în partid şi făcea şi dizidentă în
contul maghiarimii. În partea a doua, cartea descrie perioada postdecembristă
pe care o abordează în stil antiromânesc;
— UDMR anunţă încetarea acţiunilor de „nesupunere civică”. Majoritatea
acţiunilor UDMR au fost transmise prin Budapesta mass-mediei occidentale şi
cercurilor influente, contribuind la imaginea unei Românii nedemocratice, în
afara standardelor europene.
— Începând din acel an, Uniunea Cercetaşilor Maghiari din România, în
colaborare cu cea din Ungaria şi cu Uniunea Mondială a Cercetaşilor Maghiari
(SUA), finanţată de Guvernul Ungariei şi de fundaţiile „Sörös”, organizează
tabere de tip paramilitar în Transilvania (Zizin, Zămeşti -Braşov, peştera Mereşti
– Harghita etc.), unde se exersează orientarea în teren, supravieţuirea în
condiţii grele, radiotelegrafia, artele martiale etc., în uniforme de tip militar. În
Carpaţii Estici şi Sudici membrii acestor tabere identifică vechea graniţă a
Austro-Ungariei cu România şi ridică uneori borne cu culorile drapelului
Ungariei; Ianuarie 1996 10 ianuarie
— Preşedintele UDMR, Marko Bela, afirmă că „Dacoromânismul este o
ideologie rasistă, dar nu apare aşa, fiind camuflată de ea însăşi.” 12 ianuarie
— Se întruneşte Consiliul Reprezentanţilor Unionali (CRU). Cu acest
prilej, senatorul Csapo Jozsef a prezentat Proiectul statutului de autonomie
personală a comunităţii maghiare din România, cerând nu egalitate şi drepturi,
ci „egalitate reală şi totală” a minorităţii maghiare; 17 ianuarie
— Într-un interviu acordat de deputatul UDMR Borbely Imre, cu ocazia
întrunirii la Odorheiul Secuiesc a Consiliului reprezentanţilor UDMR, acesta a
susţinut: „în România nu există numai condiţii, ci şi necesitatea federalizării.
Istoria şi geografia ţării sunt de aşa natură încât mentalităţi diferite s-au
concentrat în entităţi geografice separate”; 23 ianuarie
— Lecţii de maghiarizare: la Televiziunea română se continuă o politică
vehement antiromânească.
— Opinie ungurească apărută în ziarele budapestane, cu ocazia
negocierii Tratatului româno-ungar: „Prin Tratatul de la Trianon, României i-a
fost atribuit un teritoriu locuit în majoritate de maghiari, ca şi porţiuni din
partea de răsărit a Ungariei”; 17 februarie
— Semnarea Tratatului româno-ungar este condiţionată de partea ungară
de participarea UDMR la negocieri.
— Marko Bela cere Guvernului Ungariei să includă în Tratatul de bază cu
România toate cererile UDMR; 15 martie
— Ziua declanşării revoluţiei ungare de la 1848 a fost sărbătorită, sub
îndrumarea UDMR, peste tot în Transilvania cu steaguri ale Ungariei, cu imnul
Ungariei, cu declaraţii revizioniste şi ameninţări la adresa Statului Român. În
acea zi, Transilvania a fost pur şi simplu invadată de demnitari din Ungaria,
foşti sau în funcţie, care cereau, între altele, „respectarea simbolurilor istorice
maghiare”. Presiunea exercitată avea rostul, din partea UDMR, de a determina
partea română să accepte toate cererile maghiare legate de Tratatul cu Ungaria,
care intra într-o fază finală.
— Subofiţerul de poliţie român Nicolae Ion Bontaş este asasinat la
Odorhei de către 6 huligani unguri, membri ai UDMR.
Mai 1996
— Guvernul României a finalizat un acord de comerţ liber cu Ungaria
(vezi materialul publicat în paginile următoare), vizând desfiinţarea taxelor
vamale între România şi Ungaria din data de 1 ianuarie 1997; 20 mai
— La cel de-al 4l-lea Congres al Uniunii Federaliste a Minorităţilor
Naţionale Europene, care a avut loc la Timişoara, Tökes Laszlo declară că
„autonomia etnică este unica soluţie”; 22 mai
— Conducerea UDMR-ului a adoptat hotărârea 108 privind „Proiectul de
statut pentru autonomia socială şi culturală a maghiarilor”.
Iunie 1996
— UDMR se face vinovat de blocarea construirii unui edificiu pentru
copiii orfani la Odorhei, de către o fundaţie elveţiană, „Basel Hilft”, care a donat
clădirea unor călugăriţe greco-catolice. Consiliul local Odorhei, compus din
membri UDMR, transmite constructorului orfelinatului cererea ca noua clădire
să fie dată în proprietatea şi administrarea Asociaţiei de binefacere „Caritas”
din Odorhei, aflată sub egidă udemeristă; 8 iunie
— Miting în „Piaţa Eroilor” din Budapesta împotriva Tratatului de la
Trianon şi în favoarea revizuirii graniţei cu România; 23 iunie
— La Oradea este dezvelită statuia principesei Lorântffy, pe locul statuii
lui Mihai Eminescu, distrusă şi aruncată în râul Criş de către horthyşti în
timpul ocupaţiei ungare (1940-l944).
Iulie 1996 4 iulie
— Se organizează la Budapesta o conferinţă cu tema „Ungaria şi
minorităţile maghiare din străinătate”, cu participarea Guvernului maghiar.
Participanţii au adoptat o Declaraţie în 11 puncte, prin care Guvernul Ungariei
se angajează să sprijine tendinţele de separatism şi segregaţie ale minoritarilor
unguri de oriunde, prin promovarea conceptului antidemocratic de autonomie
pe baze etnice ale ungurilor din afara Ungariei. Evident, primul stat vizat este
Statul român; 5 iulie
— Declaraţia de la Budapesta este semnată de ministrul de externe al
Ungariei, Kovâcs Laszlo, de reprezentanţi ai partidelor parlamentare din
Ungaria şi ai organizaţiilor reprezentative ale maghiarilor de peste hotare. Din
România au fost prezenţi preşedintele UDMR, Marko Bela, preşedintele de
onoare al UDMR, Laszlo Tökes, Takacs Csaba, Dezsi Zoltan şi alţii; 13 iulie
— UDMR, prin Consiliul Reprezentanţilor săi, a decis în unanimitate să-
şi asume acest document revizionist şi antiromânesc. Tot atunci se stabileşte
candidatul UDMR la Preşedinţia României, în persoana senatorului György
Frunda, în al cărui program UDMR decide să includă tezele Declaraţiei de la
Budapesta. 16 iulie
— La dezbaterile de la Sfântu Gheorghe privind desemnarea candidatului
UDMR la preşedinţia României, Gyorgy Frunda a afirmat că, în eventuala
câştigare a alegerilor, UDMR va desemna ca prim-ministru pe Smaranda
Enache, preşedinta Ligii ProEuropa, cunoscută pentru atitudinea ei
antiromânească; 18 iulie
— Este dată publicităţii „Declaraţia de la Budapesta”, document prin care
statul ungar susţine politica autonomistă a minorităţii maghiare din afara
graniţelor Ungariei, deci şi din România.
— Consiliul local Odorhei sigilează şi încuie cu lacăte, prin abuz, clădirea
Orfelinatului românesc, confiscând o proprietate particulară; 28 august
— UDMR face presiuni asupra guvernului ungar pentru punerea unui
accent mai mare în Tratatul româno-ungar pe autonomia etnică.
Septembrie 1996
— UDMR agită spiritele din Odorhei, sindicatele din Odorhei anunţând că
vor demola Orfelinatul românesc, pentru a nu permite „colonizarea
călugăriţelor românce”. Acestea erau doar patru la număr!
3 septembrie
— Cu ocazia discutării Tratatului bilateral cu România, politicienii din
parlamentul ungar au făcut următoarele declaraţii: Orban Viktor (FIDESZ) –
„Un tratat care nu rezolvă situaţia celor două milioane (?!) de unguri pe care
două diktate i-au aservit României, nu poate ameliora relaţiile dintre cele două
ţări. Oricum, pentru orice tratat bilateral, condiţia este autonomia secuilor.”;
Kapronczy Mihaly (MDF) – „Unul din principalele defecte ale tratatului este că
nu prevede posibilitatea modificării paşnice a graniţelor.” 16 septembrie
— Se semnează Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate
dintre România şi Ungaria; 26 septembrie
— Senatul României aprobă, cu o grabă suspectă, Tratatul cu Ungaria.
Sub presiunea UDMR, dar şi a forţelor politice externe care o susţineau,
Guvernul României încalcă procedurile parlamentare, Regulamentul Senatului,
introducând în procedură de urgenţă dezbaterea Tratatului cu Ungaria.
România a semnat astfel o pagină de capitulare a propriei diplomaţii, iar UDMR
a obţinut o mare satisfacţie. Asta în timp ce, în presă, apar articole tot mai
numeroase privind situaţia dramatică a românilor minoritari din judeţele
Harghita şi Covasna.
— Camera Deputaţilor aprobă şi ea Tratatul cu Ungaria, pecetluind
această pagină ruşinoasă a diplomaţiei româneşti.
— La emisiunea în limba maghiară a TVR, Marko Bela declara: „Vom
merge cu aceia care ne vor asigura independenţa individuală şi colectivă şi ne
vor garanta dreptul de a decide în toate problemele ce privesc comunitatea
maghiară din România”. Iată deci oferta de colaborare din partea UDMR,
acceptată ulterior de PDSR (PSD).
— Politicienii opoziţiei din Ungaria critică faptul că, în Tratat, nu se
specifică modificarea paşnică a frontierelor; 10 decembrie
— Parlamentul Ungariei ratifică Tratatul cu România; 12 decembrie
— UDMR, organizaţie ostilă Statului Român şi Constituţiei României, a
fost acceptată la guvernare; 18 decembrie
— Kirâly Karoly, fostul disident comunist şi activist de frunte al UDMR,
aflat în retragere, le spune noilor aleşi ai minorităţii maghiare că „la adăpostul
legilor din România se poate acţiona în voie”!
19 decembrie
— Eva Maria Bârki, militantă pentru federalizarea României, atrage
atenţia noului preşedinte al României, Emil Constantinescu, să nu uite că
alegerea sa se datorează şi votului minorităţii maghiare.
— UDMR, ajunsă la guvernare alături de CDR, îl determină pe Victor
Ciorbea, primul-ministru al României, să dea Ordonanţa nr. 36/1997, prin care
profesorii români din judeţele Harghita şi Covasna aveau datoria să predea în
limba maghiară (a se vedea materialul publicat pe această temă în rândurile de
mai jos. Ordonanţa satisfăcea o mai veche revendicare a UDMR, prin care cerea
nu „însuşirea”, ci „obligativitatea studierii limbii române”, text introdus în
Ordonanţă de Ministrul învăţământului, Virgil Petrescu (PNŢCD).
Ianuarie 1997
— Consiliul local al oraşului Sfântu Gheorghe, dominat de UDMR,
împiedică amplasarea unei troiţe comemorative a eroilor români în centrul
oraşului; 22 ianuarie
— Datorită epurării etnice, în Odorheiul Secuiesc au rămas doar 2%
români. La Liceul „Marin Preda” din localitate, doar 12 cadre didactice sunt de
naţionalitate română, faţă de peste 100 câte erau înainte de 1989.
— Aflat la guvernare, UDMR face presiuni în vederea urgentării rezolvării
problemelor de autonomie etnică în România. Martie 1997 15 martie
— La Odorheiul Secuiesc a avut loc o adevărată demonstraţie de forţă cu
prilejul sărbătoririi zilei naţionale a Ungariei. Participanţii au fost îmbrăcaţi în
costume de epocă: uniforme militare, săbii, bonete, pentru evocarea mai fidelă a
momentului de la 1848; 25 martie
— Presa mureşeană semnalează continuarea maghiarizării numelor prin
facturile de plată ale energiei electrice; exemple: Cociş Alexandru devine Kocsis
Sandor, Socaciu Ioan devine Szakacs Janos etc. UDMR dă publicităţii o listă de
1600 de localităţi din Ardeal în care cere introducerea inscripţionărilor bilingve.
— Sunt prezentate în presă noi acţiuni de maghiarizare a numelor
româneşti, mai ales acolo unde funcţionarii stării civile sunt maghiari; 14
aprilie
— Primarul UDMR, Szasz Jenö, organizează manifestaţii maghiare
împotriva călugăriţelor greco-catolice de la Orfelinatul din Odorhei.
Mai 1997 2 mai
— Ministrul pentru minorităţi, Tokai György, într-o încercare de a
controla autorităţile statului, anunţă înfiinţarea la Cluj-Napoca a unui Birou
teritorial menit de a culege date şi informaţii din teritoriu în privinţa modului în
care autorităţile asigură protecţia minorităţilor; 6 mai
— Reacţii dure ale UDMR la Raportul SRI, prezentat de la tribuna
Parlamentului României; 20 mai
— La Cernât, în judeţul Covasna, a fost elaborată de către fostul
demnitar comunist Kiraly Karoly „Cartea autodeterminării Transilvaniei” şi este
„denunţată” poliţia română, calificată drept „xenofobă, antiminoritară şi
agresivă”;
— În oraşul Covasna, consilierii UDMR au propus schimbarea a 35 de
nume româneşti de artere publice, folosind Legea nr. 100/1990, care însă se
referea doar la numele unor străzi de origini şi de aspect comunist. Străzi cu
numele Luceafărul, Trandafirul, Unirii, Prietenia, Ştefan cel Mare, Podul,
Brazilor au fost schimbate cu nume maghiare ca: Jôkai Mor, Rakoczi Ferenc,
Ady Endre, Huniady Janos, Miklos Kelemen, Bethlen Gabor, Tamasi Aron.
Acesta din urmă este unul din scriitorii cu manifestări extremiste
antiromâneşti, în anul 1940, în Transilvania de Nord ocupată de armata
ungară.
Iunie 1997
— Primarul Farkas Sandor, dintr-o comună din secuime, a refuzat,
printr-o adresă oficială, ridicarea unei cruci comemorative pe locul unei biserici
distruse de unguri în anul 1940; 20 iunie
— Consilierul judeţean UDMR, Bardoczy Csaba, incită pe postul local de
radio locuitorii oraşului Odorheiul Secuiesc şi 3.000 de maghiari iau cu asalt
clădirea orfelinatului, sparg uşa, agresează şi aruncă-n stradă pe cele 4
călugăriţe greco-catolice ale Congregaţiei „Inimi neprihănite” şi pe Cyrill Burgel,
preşedintele Asociaţiei umanitare „Basel Hilft”, cetăţean elveţian. Presa
maghiară a prezentat cu mândrie, în fotografii, asaltul udemerist împotriva
celor 4 călugăriţe greco-catolice.
Septembrie 1997
— UDMR îl şantajează pe preşedintele Emil Constantinescu (CDR) cu
ieşirea de la guvernare, întârziind dezbaterea Ordonanţei nr. 37/1997 în Senat.
UDMR se aliază în Senat cu ApR, care îi susţine toate cererile. În acest timp,
Ordonanţa nr. 37/1997 se aplică, iar UDMR câştigă timp; 4 septembrie
— Într-o declaraţie făcută la Consulatul ungar de la Cluj Napoca, şeful
diplomaţiei ungare a afirmat că Ungaria va intra în Uniunea Europeană, dar nu
şi România; 12 septembrie
— La Cernatul de Jos jud. Covasna, „radicalii” UDMR (Tökes Laszlo,
Borbely lmre şi alţii) ţin sub presiune Guvernul României, cerând „autonomie
pentru secui”, „dublă cetăţenie” etc. Preşedinte de onoare al UDMR, Tökes
Laszlo cere ca Transilvania să fie o unitate teritorială independentă în cadrul
Statului Român.
— UDMR şi consilierii săi din Odorhei pun la punct, cu prilejul vizitei
premierului Gyula Horn în România, un plan privind ocuparea Orfelinatului
românesc şi a schimbării destinaţiei clădirii conform intereselor maghiare, cu
concursul Budapestei.
Decembrie 1997
— Inspectoratul şcolar din jud. Covasna a comandat în Ungaria o hartă a
României cu denumirile ungureşti şi a distribuit-o apoi tuturor şcolilor din
Covasna, cheltuind 639 milioane lei din Bugetul Statului Român, pe un
material didactic revizionist; 4 decembrie
— Iniţiativa maghiară din Ardeal se pronunţă pentru un sistem de
învăţământ independent în limba maghiară; 8 decembrie
— Autorităţile locale din Odorhei, alcătuite din udemerişti, îl lasă, efectiv,
în stradă pe secretarul general al Guvernului României, Remus Opriş, deplasat
la faţa locului în mod oficial. UDMR a voit să arate că Guvernul României nu
are nici o autoritate în Covasna şi a demonstrat-o!
11 decembrie
— La Tg. Secuiesc, membrii UDMR din Consiliul local au adoptat trei
Hotărâri – 94, 95, 96 – prin care se schimbau 25 de nume româneşti de străzi,
se impunea limba maghiară ca limbă unică pentru funcţionarii Primăriei, iar
documentele Primăriei să fie scrise în limba maghiară. Numele româneşti de
străzi, ca Independenţa şi 1 Decembrie 1918, au fost înlocuite cu nume istorice
exclusiv ungureşti.
1998 Ianuarie 12 ianuarie
— Agenţia „France Press” difuzează o ştire sub titlul „Maghiarii din
Transilvania în război deschis cu miliardarii roşii români”, ultimii fiind românii
care au deschis afaceri în Transilvania şi îi concurează pe unguri.
— UDMR propune separarea pe criterii etnice în asistenţa medicală
primară, îndemnând persoanele de naţionalitate maghiară să se înscrie la
medici de familie maghiari, în acest sens desfăşurând o amplă campanie
propagandistică în întreaga Transilvanie, îndeosebi în judeţele Harghita,
Covasna şi Mureş; 27 februarie 1998
— UDMR a schimbat în oraşul Sf. Gheorghe numele străzii 1 Decembrie
1918, dată care marchează despărţirea Transilvaniei de Austro-Ungaria, în
Petöfi Sandor, ceea ce indică, dincolo de excesivul naţionalism şi o tendinţă de
restaurare a Ungariei Mari.
— Făptaşi necunoscuţi au furat firma Consulatului general al României
de la Szeged, acest act reprezentând o provocare antiromânească; 12 martie
— La Târgu Mureş, primarul UDMR Fodor Imre a introdus
inscripţionarea bilingvă a ecusoanelor funcţionarilor Primăriei; 13 martie
— Judccătoarea Adorjan Erszebet, de la Judecătoria Târgu Mureş, a
audiat inculpaţii şi o parte a martorilor din câteva procese în limba maghiară,
punând procurorul în penibila situaţie de a solicita un interpret;
— Cu ocazia sărbătoririi Zilei naţionale a Ungariei, în România, Santha
Pal Vilmos declara: „nu mai suportăm militari străini, funcţionari străini, preoţi
străini şi călugăriţe străine pe pământul nostru strămoşesc.”
Aprilie 1998
— Udemeristul Francise Barany este numit în Guvernul Radu Vasile
ministru al sănătăţii, dar fiind dezvăluit (prin căpitanul SRI Constantin Alexa)
ca agent al Securităţii şi al unor interese străine României, e obligat să-şi dea
demisia.
Iulie 1998 8 iulie
— UDMR se opune construirii unei biserici ortodoxe la Vlăhiţa, într-o
zonă în care nu există un locaş de cult ortodox; 14 iulie
— Un poliţist român a fost bătut de către un cunoscut infractor ungur,
timp în care deputatul Raduly Robert, aflat de faţă, îi incita pe maghiarii
prezenţi împotriva poliţistului; 24 iulie
— Societatea pentru cultură maghiară din Transilvania face presiuni
pentru amplasarea unei plăci comemorative pe casa în care a trăit scriitorul
horthyst Daday Lorand, alias Dücso Csaba, autorul cărţii „Nincs kegyelem”
(Fără milă), o carte abominabilă prin conţinutul ei, în care cheamă la
exterminarea tuturor românilor din Transilvania. El este unul dintre autorii
morali ai genocidului din Ardealul de Nord, între anii 1940-l944. După război,
acesta s-a convertit fulgerător de la nazism la comunism, ajungând primar al
Dejului, apoi membru al Uniunii Scriitorilor din România; 28 iulie
— Premierul ungar Viktor Orban nu vrea să mai audă de
multiculturalitate şi îşi afirmă dorinţa de a se reînfiinţa Universitatea Bolyai la
Cluj-Napoca.
— Viktor Orban, premier al Ungariei, a organizat o întâlnire cu liderii
politici ai minorităţii maghiare de dincolo de graniţe, declarând cu această
ocazie că se consideră primul ministru al tuturor maghiarilor şi că va sprijini în
cel mai înalt grad aspiraţiile maghiarilor din afara graniţelor.
— UDMR reuşeşte să-l determine pe comisarul european Max Van der
Stoel să declare, la Viena, că o universitate multiculturală nu ajunge în
România, singura soluţie fiind doar una pur maghiară; 12 septembrie
— La iniţiativa episcopului Tökes Laszlo, ultraradicalii din UDMR s-au
întâlnit în localitatea Cernatul de Jos, judeţul Covasna, la manifestarea
„Forumul Secuiesc pentru reînnoirea UDMR”. S-a propus adoptarea
documentului „Charta autodeterminării”, ca o încercare făţişă de federalizare şi
enclavizare a României; 19 septembrie
— La Miercurea Nirajului, judeţul Mureş, în aplauzele frenetice ale unei
săli arhipline, Eva Maria Barki, campioană a iredentismului maghiar, ţine un
discurs fulminant despre necesitatea federalizării României şi autonomiei
Ardealului.
— Ca în fiecare an, UDMR nu depune de Ziua Naţională a României o
jerbă sau coroană cu panglică tricoloră.
Ianuarie 1999 6 ianuarie
— Autoguvernarea din Harghita se opune hotărârii Guvernului României
de construire a unui important obiectiv, respectiv alimentarea cu apă Zetea –
Copşa Mică, motivând că nimeni (cu excepţia ei) nu are voie să se atingă de
apele judeţului Harghita; 15 ianuarie
— Guvernul Ungariei sprijină UDMR în vederea înfiinţării unei
universităţi independente în România.
— La Miercurea Nirajului are loc cel de-al treilea Forum al maghiarilor, la
care Borbely Zsolt a subliniat că interesele fundamentale ale maghiarimii
trebuie apărate chiar cu riscul unor conflicte.
— La şedinţa Consiliului Reprezentanţilor ai UDMR de la Târgu Mureş s-
a adus în discuţie o nouă denumire a minorităţii maghiare din România, cea de
„popor maghiar din Transilvania”, invenţie a senatorului UDMR Csapo Joszef.
Aprilie 1999
— La Sf. Gheorghe este profanat monumentul lui Mihai Viteazul;
— 24 aprilie
— Un grup de membri ai UDMR au spart cu bolovani sediul PUNR din Sf.
Gheorghe, unde-şi avea biroul parlamentar deputatul Petre Ţurlea, atacat
adesea în Camera Deputaţilor de membrii UDMR, pentru declaraţiile sale
parlamentare ce demascau UDMR-ul; 28 aprilie
— Lideri ai UDMR se laudă că Odorheiul Secuiesc este cel mai pur oraş
maghiar, realizare a politicii de epurarea etnică sistematică a românilor
existenţi în localitate, în ultimul deceniu.
Iunie 1999
— Deputatul UDMR Marton Arpad a cerut, într-o şedinţă a Organizaţiei
Teritoriale UDMR „Trei Scaune”, declararea drept „persona non grata” şi
expulzarea din judeţul Covasna a următorilor lideri români judeţeni: Gică
Agrigoroaiei, preşedinte PRM, Maria Peligrad, preşedinte PUNR, Ioan Bumbu,
vicepreşedinte PUNR; 12 iunie
— Primarul UDMR Fodor Imre a făcut demersuri pentru strămutarea
statuii lui Nicolae Bălcescu din centrul municipiului Tg. Mureş.
Iulie 1999
— În Harghita şi Covasna se introduc de către oamenii UDMR, prin
bisericile reformate şi catolice din Transilvania (parohiile din Cluj-Napoca, Dej,
Timişoara, Odorhei etc.), manuale tipărite la Budapesta, cu o optică
revizionistă, potrivit cărora Transilvania aparţine Ungariei;
— Filtrul de vamă al acestor transporturi clandestine a fost protejat de
UDMR, având concursul şefului liberal al vămilor, Nini Săpunaru.
— În localitatea Trei Sate, în judeţul Mureş, a fost comemorat Sfântul
Ştefan, întemeietorul Ungariei istorice. Reprezentanţii Budapestei, care au
participat la invitaţia UDMR, le-au cerut maghiarilor să dea la o parte
pesimismul şi lamentaţia, căci vor veni vremuri mai bune pentru toţi maghiarii.
— Katona Adam reia proiectul de autonomie al maghiarilor, iar Kolumban
Gabor reiterează lansarea ideii constituirii „Ţinutului Secuilor”; 22 septembrie
— După o perioadă de linişte, UDMR scoate din nou de la naftalină
proiectul senatorului Csapo Jozsef de autonomie a maghiarilor: discutarea lui
în Consiliul Reprezentanţilor Uniunii s-a făcut la cererea lui Katona Adam,
preşedintele Iniţiativei Maghiare din Transilvania.
— Cu prilejul campaniei iredentiste desfăşurate la Miercurea Nirajului în
judeţul Mureş, ca de altfel şi la Balvanyos, Cernat – jud. Covasna sau Valea lui
Mihai -jud. Bihor, s-a acreditat ideea că, în cazul României, „fără o mentalitate
de tip Kosovo, minoritatea maghiară nu va obţine nici un rezultat”.
Decembrie 1999
— Primarul UDMR de la Sf. Gheorghe, Almos Albert, l-a amendat cu 7
milioane lei pe Horia Grama, prefectul judeţului Covasna, pentru că a arborat
la Prefectură steagul tricolor românesc?!
Ianuarie 2000 4 ianuarie
— Sabin Gherman, controversatul lider al organizaţiei „Pro Transilvania”,
autorul dubiosului apel „M-am săturat de România”, a primit o ofertă de a
preda o materie intitulată „Relaţiile româno-maghiare”, la universitatea
particulară „Karoly Gaspar” din Budapesta. Sabin Gherman nu excludea
posibilitatea ca, în viitor, Transilvania să devină un stat independent; 10
ianuarie
— Ca urmare a intenţiei primarului Clujului de a ridica o statuie
„dictatorului fascist” Ion Antonescu, în cotidianul maghiar „Nepszava”, ziarista
Maria Gal apreciază că: „Fascismul îmbrăcat în straie religioase a renăscut şi
cucereşte teritorii tot mai întinse în România”; 27 ianuarie
— La Budapesta s-a deschis un birou de informaţii al UDMR, unde cei
interesaţi pot primi amănunte cu privire la Legea funciară din România, care a
intrat în vigoare la 12.01.2000;
— UDMR publică o broşură cu „indicaţii practice” şi „metode” pentru
îndrumarea ungurilor care doresc să revendice terenuri în baza Legii nr.
1/2000, aşa zisa lege „Lupu”.
— Uniunea Mondială a Maghiarilor a lansat un apel către maghiarii de
pretutindeni să comemoreze la 20 iunie, 80 de ani de la semnarea Tratatului de
la Trianon, mărşăluind pe străzile oraşului în care locuiesc, cu câte o lumânare
aprinsă în mână la ora 1630 (ora semnării Tratatului); 16 februarie
— Avându-l în frunte pe preotul reformat Szatmari Bela, sătenii de etnie
maghiară din comuna clujeană Luna de Sus i-au alungat pe medicii şi
asistentele medicale de etnie română, înlocuindu-l cu un medic şi o asistentă
de origine maghiară (aduşi din judeţul Harghita);
— Persoane necunoscute au spart cu borcane, în cursul nopţii de 12 spre
13 februarie, geamurile Ambasadei Române din Budapesta.
— Preşedintele Societăţii Transilvane a Ungurilor de Pretutindeni (STUP),
Patrubanyi Miklos, a declarat că, la Congresul Mondial al Maghiarilor, din luna
mai de la Budapesta, va cere acordarea cetăţeniei ungare pentru maghiarii din
Ardeal; 14 martie
— Secretarul de stat în Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului (MLPAT), Borbely Laszlo, a avizat favorabil solicitarea Primăriei
Cluj-Napoca de a ridica o statuie lui Samu Fenyes, autorul lucrării „Ungaria
revizionistă”.
— Venit pentru o zi la Bucureşti, premierul ungar Viktor Orban a
declarat că va susţine toate dezideratele maghiarimii, aflate în portofoliul
UDMR; 26 aprilie
— Fundaţia curatoriului „Sapientia” a hotărât ca sediul administrativ să
fie la Cluj, iar 2-3 facultăţi să se înfiinţeze în secuime şi la Tg. Mureş. Amintesc
că Parlamentul Ungar alocase deja 2 mld. de forinţi (aproximativ 300 mld. Lei),
pentru o primă susţinere financiară a universităţii.
Mai 2000 15 mai
— Episcopii maghiari condiţionează semnarea documentului care
prezintă strategia de integrare a României în Uniunea Europeană de
introducerea angajamentului guvernului de restituire a proprietăţilor bisericeşti
şi învăţământului confesional. Situaţie dificilă, dacă se ţine seama că
majoritatea imobilelor adăpostesc în prezent şcoli, spitale sau sunt sedii ale
autorităţilor locale; 16 mai
— La Palatul Snagov, reprezentaţii bisericilor maghiare obţin ceea ce au
cerut şi, în consecinţă, semnează Declaraţia de susţinere a Românei pentru
integrarea în UE; 24 mai
— Sigură de victoria în alegeri, opoziţia ungară condiţionează sprijinirea
integrării României în UE de rezultatul alegerilor din 2000;
— Preşedintele Comisiei de Politică externă a Parlamentului ungar, Szent-
Lvanyi Istvan, a precizat că dacă viitorul Guvern al României se va constitui din
„forţe extremiste sau fost comuniste, integrarea României va fi periclitată”.
Iunie 2000
— Groful Wass Albert, cunoscut criminal de război, condamnat la moarte
în 1946 de către Tribunalul din Cluj, are parte de o placă comemorativă pe
zidul şcolii din Mugeni (Harghita), pusă de UDMR;
— Cererea Ministerului Educaţiei Naţionale de a se anula ceremonia n-a
fost respectată nici de directoarea şcolii, Laszlô Ema, nici de inspectorul şcolar
al judeţului Harghita, Astalosz Ferenc. Acţiunea a fost iniţiată de UDMR,
contestând astfel autoritatea statului român.
Iulie 2000 28 iulie
— Ministrul de externe ungar, Martonyi Janos, prezent la Universitatea
de Vară „Balvanyos”, a declarat că Tratatul de pace româno-ungar este
incomplet, lipsind problema învăţământului superior în limba maghiară şi
retrocedarea bunurilor comunitare. Totodată, Martonyi a afirmat că investitorii
nu vin în Transilvania deoarece nu există o infrastructură pe măsură şi a
pledat pentru îmbunătăţirea legăturii dintre secuime şi Ungaria; 29 iulie
— Premierul maghiar Viktor Orban, prezent şi el la Universitatea de Vară
„Balvanyos”, a anunţat la Tuşnad că extinderea NATO nu se mai află pe agenda
Alianţei. La încheierea lucrărilor universităţii, au mai participat şi Adrian
Severin – care a pledat pentru o Europă regionalizată a Statelor Unite (?!) – şi
Nicolae Manolescu.
— Episcopul reformat Tökes Laszlô recunoaşte că a scris un angajament
de informator al securităţii, dar nu l-a semnat. Totodată, acesta a recunoscut
că a primit, în aprilie 1989, suma de 20.000 lei din partea serviciilor secrete
ungare, ncştiind însă de la cine (?!) Ulterior, susţin surse din cadru S. I. E.,
pastorul reformat a mai primit diverse sume de bani, totul în contul a ceea ce
avea să facă la Timişoara; 27 august
— Conform unui proiect elaborat de Uniunea Mondială a Maghiarilor
maghiarii de peste hotare vor deveni „cetăţeni externi” ai Ungariei. Legea
cetăţeniei va fi o completare la Legea Statutului.
— Consiliul operativ al UDMR a decis să sprijine acţiunea de înfiinţare a
instituţiei cetăţeniei ungare cu rezidenţă externă.
— Poliţia din Cluj l-a reţinut pe Vincze Joszef care, înarmat cu un pistol,
intenţiona să îl asasineze pe Gh. Funar. Totodată, Gh. Funar a dat publicităţii o
scrisoare de ameninţare cu moartea, primită de la un cetăţean maghiar din
Budapesta.
Ianuarie 2001
— UDMR l-a ales ca avocat al ucigaşilor maghiari din decembrie 1989, în
Harghita şi Covasna, pe senatorul UDMR Frunda György, care s-a prezentat la
proces însoţit permanent de echipe ale televiziunii budapestane „Duna TV” (!),
sfidând judecătorii şi publicul. La aflarea verdictului Curţii Supreme de
Justiţie, senatorulavocat al UDMR, Frunda György, a plecat spumegând de
furie şi strigând că această condamnare înseamnă „condamnarea minorităţii
maghiare din România”; UDMR este chemat la guvernare de către un PDSR
aflat în căutarea unei imagini „europene”. Pactul de guvernare este ţinut secret,
dar, din „realizările” celor două partide se pot deduce concesiile făcute
udemerişti: 1. Universitate maghiară de stat; 2. Ridicarea limbii maghiare la
rangul de limbă oficială în administraţia publică locală; 3. Împroprietăriri din
avuţia naţională pentru etnicii maghiari şi organizaţiile ungureşti; PDSR
promovează Legea administraţiei publice locale prin care, în contradicţie cu
interesele naţionale ale României, limba maghiară este ridicată la rangul de
limbă oficială în administraţia publică locală din teritoriile locuite de maghiari
şi secui; PDSR promovează Legea restituirii imobilelor naţionalizate, prin care
face cadou populaţiei ungureşti din Ardeal un număr imens de imobile trecute
în patrimoniul Statului Român pe căi legale. Această lege creează pericolul ca
toate centrele oraşelor transilvănene să fie trecute în proprietatea unor
organizaţii sau cetăţeni de origine maghiară; Guvernul de la Bucureşti
recompensează UDMR, pentru participarea la guvernare, cu importante
proprietăţi scoase din avuţia naţională; Astfel, staţiunea Sovata (4 hoteluri, 105
vile, 2 lacuri, bază de tratament, numeroase depozite, 200 ha de pământ) este
făcută cadou serviciilor secrete ungureşti fiind vândută la un preţ ridicol de mic
(1,5 milioane dolari) şi printr-o procedură ilegală, prejudicind statul român cu
circa 233 milioane dolari; Parlamentul de la Budapesta adoptă Legea Statutului
maghiarilor din afara graniţelor Ungariei, îndreptată împotriva Slovaciei şi
României; Pentru a le face pe plac ungurilor, premierul Adrian Năstase
şochează opinia publică românească, dar şi pe liderii moderaţi ai PSD, cu
declaraţia de susţinere a Legii legitimaţiei de maghiar, dacă aceasta va fi
aplicată pe teritoriul României de către UDMR.
— UDMR promovează un proiect de lege privind înfiinţarea unei
universităţi pur maghiare la Cluj-Napoca, tară linie de studiu în limba română.
— Aflaţi în vizită privată în judeţele Alba, Arad, Harghita, Covasna, 2
demnitari unguri, ministrul justiţiei David Ibolya şi secretarul de stat al MAE
ungar Ncmcthy Zsolt au avut întâlniri oficiale cu autorităţile locale, tară
înştiinţarea Bucureştilor; 26 martie
— Curtea Supremă de Justiţie condamnă 5 dintre asasinii maiorului
Aurel Agache, ucis în chip bestial în decembrie 1989 la Târgu Secuiesc, pentru
lovituri cauzatoare de moarte. Dintre aceştia, 3 inculpaţi deja părăsiseră legal
România, întrucât instanţa de judecată nu luase măsuri de interdicţie!
— Episcopul reformat Laszlo Tökes, preşedintele de onoare al UDMR,
aflat în vizită în SUA, afirmă că „maghiarimea este în continuare asuprită în
România”. El este susţinut de episcopul catolic Templi Joszef, care efectua un
turneu în SUA şi Canada, însoţind ansamblul coral al Universităţii Creştine
Maghiare „Partium”, în scopul obţinerii de sprijin material, moral şi politic
pentru universităţile maghiare din Transilvania.
Iunie 2001 4 iunie
— Guvernul ungar, condus de premierul Viktor Orban, amplasează în
localitatea Zcbeny (din apropierea graniţei de nord-vest a României) un clopot –
numit „Clopotul reamintirii”. Acesta a fost aşezat pe „Muntele Calvarului” şi
bate zilnic, la ora 16:30 (ora semnării Tratatului de la Trianon), până când
consecinţele acestuia vor dispărea şi Transilvania va reveni la Ungaria; 19 iunie
— Parlamentul Ungariei votează Legea statutului cu intrare în vigoare de
la 1 ianuarie 2002; 26 iunie
— UDMR cere ca poliţiştii să fie obligaţi să cunoască limba maghiară în
localităţile în care etnicii maghiari depăşesc 20% din populaţie.
Iulie 2001
— Senatorul Szabo Karoly, vorbind în numele UDMR, afirmă că se
impune modificarea Constituţiei; 17 iulie
— Monumentul eroilor români din comuna Crăciuneşti, judeţul Mureş,
cu o populaţie formată în majoritate de rromi şi maghiari, a fost profanat; 30
iulie – 4 august
— Au loc lucrările Universităţii de vară „Balvanyos” la Tuşnad, unde
temele predilect discutate au fost autonomia teritorială şi culturală, problema
învăţământului în limba maghiară, legea statutului şi modificarea textului din
Constituţie privitor la România „stat naţional unitar”.
— La Reghin, în curtea Bisericii romano-catolice, a fost dezvelit bustul lui
Wass Albert, criminal de război în a doua conflagraţie mondială, condamnat la
moarte în contumacie de către Tribunalul Popular de la Cluj, pentru uciderea
în localitatea Sucutard a românilor şi evreilor, sentinţă confirmată de
Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război.
— La „Casa maghiară” din Budapesta, sediul Uniunii Mondiale a
Maghiarilor, are loc comemorarea festivă a lui Horthy Miklos, amiralul fără
flotă, fost regent al Ungariei, de al cărui nume se leagă crimele şi persecuţiile
inimaginabile îndreptate împotriva românilor din timpul ocupaţiei maghiare a
Ardealului de Nord, în timpul celui de-al doilea război mondial. Asta în timp ce
Mareşalul Ion Antonescu era înjosit în fel şi chip, atât de udemerişti, cât mai
ales de guvernarea social-democrată!
— La Târgu Mureş se inaugurează prima universitate particulară
maghiară din România, „Sapientia”, cu sediul central la Cluj-Napoca. Ministrul
învăţământului din Ungaria, Pâlinkâs Jozsef, prezent la inaugurare, a asigurat
de tot sprijinul Ungariei, guvernul ungar alocând în acest sens aproape 5
miliarde de forinţi, adică aproximativ 700 miliarde de lei;
— În declaraţiile făcute cu acest prilej s-a afirmat că 2001 este anul
comunităţii maghiare din Transilvania şi întreg Bazinul Carpatic. Spre cinstea
ei, invitată să participe, la o manifestaţie organizată pe teritoriul României de
către Ungaria, ministrul învăţământului din România, dna Ecatcrina
Androncscu a declinat invitaţia; 12 octombrie
— Liga „Transilvania-Banat”, înfiinţată de Sabin Gherman (cel care „s-a
săturat de România”), şi-a prezentat programul în cadrul unei conferinţe de
presă la Târgu Mureş; 30 octombrie
— În Harghita şi Covasna se folosesc manuale şcolare tipărite în Ungaria.
Comisia Ministerului Educaţiei şi Culturii a descoperit 90.000 de astfel de
manuale folosite în Covasna. Lâszlofi Pal, preşedintele Uniunii Cadrelor
Didactice Maghiare din România, cu sediul la Miercurea Ciuc, declara că „nu
vor renunţa la manualele tipărite în Ungaria!”.
Noiembrie 2001
— Se editează la Budapesta, de către Asociaţia Tinerilor Ungari şi cu
finanţare din partea Parlamentului şi Guvernului Ungariei, un CD intitulat
„Cântece revizioniste actualizate”; 1 noiembrie
— Guvernul Orban decide să nu se modifice legea statutului; 16
noiembrie
— La şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), Radu Timofte
(directorul SRI) susţine afirmaţia ministrului de interne Ioan Rus, referitoare la
faptul că, în judeţele Harghita şi Covasna, statul român şi-a pierdut
autoritatea; 28 noiembrie
— Postul de televiziune din Budapesta, „Duna TV”, prezintă emisiunea
„Expansiunea Bisericii Ortodoxe Române pe pământul secuiesc”, în care se
deplâng „nedreptăţile Trianonului”, se contestă „formarea şi continuitatea
poporului român pe aceste meleaguri”.
— La Miercurea Ciuc, senatorul Sogor Csaba, primarul Csedo Csaba şi
conducerea UDMR Harghita cer localnicilor să boicoteze Ziua Naţională a
României şi să poarte banderole negre pe braţ în semn de doliu, afirmând că
„dacă uneori pentru un popor este sărbătoare, pentru altul poate fi prilej de
doliu”;
— La Târgu Mureş, coroana de flori depusă de senatorul György Frunda
şi deputatul Borbely Laszlô din partea UDMR avea o panglică albă – scrisă cu
negru, în semn de doliu;
— La Sfântu Gheorghe, oficialităţile de etnie maghiară -primarul Almos
Albert, preşedintele Consiliului Judeţean Demeter Janos, cât şi parlamentarii
maghiari – au refuzat să participe la sărbătorirea Zilei Naţionale a României; 15
decembrie
— Cu ocazia unei întruniri a Consiliului Reprezentanţilor a UDMR de la
Târgu Mureş se intonează imnul de stat al Ungariei; 16 decembrie
— UDMR a refuzat să semneze la Cluj-Napoca „Declaraţia minorităţilor
naţionale de susţinere a aderării României la Uniunea Europeană”.
Reprezentantul UDMR, Gyula Szck a spus că România nu poate fi un model
pentru că „se întârzie restituirea imobilelor bisericeşti şi înfiinţarea unei
universităţi de stat doar în limba maghiară”; 28 decembrie
— Premierii Adrian Năstase (care a cedat presiunilor interne şi externe
ale cercurilor revizioniste maghiare) şi Viktor Orban semnează la Budapesta
memorandumul de înţelegere privind aplicarea Legii statutului maghiarilor din
afara graniţelor Ungariei, din care spicuim câteva prevederi: documentul
administrativ care se va elibera se va numi certificat unguresc, organizaţiile
reprezentative ale maghiarilor de pe teritoriul României pot furniza informaţii în
absenţa unor documente doveditoare cu caracter oficial, dar nu vor emite nici
un fel de recomandări privind originea etnică sau alte criterii, iar procedura de
acordare a certificatelor de maghiar va avea loc cu precădere pe teritoriul
Republicii Ungare.
— Se semnează Protocolul de colaborare PSD-UDMR, prin care UDMR
obţine tot ce a cerut: retrocedare de bunuri şi imobile, înfiinţarea unor facultăţi
şi licee numai în limba maghiară, separarea etnică a şcolilor, folosirea liberă a
simbolurilor altor state, obligativitatea cunoaşterii limbii maghiare de către
poliţişti etc.;
— Au loc acţiuni pentru pregătirea recensământului populaţiei, în care
UDMR se implică în mod deosebit pentru a determina pe ceangăi să se declare
maghiari;
— Preşedintele UDMR Mureş, deputatul Kelemen Attila declară: „După
zbateri de 1l-l2 ani, UDMR îşi va vedea prin protocolul cu PSD visele sale
împlinite: Liceul «Bolyai Farkas» din Tg. Mureş va avea statut de unitate cu
predare numai în limba maghiară.”
— Primarii din localităţile Sânmărtin şi Sâncrăieni, judeţul Harghita,
sunt amendaţi cu 30 respectiv 25 milioane de lei de către Prefectura Harghita
pentru că în birourile lor nu sunt expuse stema şi tricolorul României, ci harta
Ungariei Mari, între graniţele căreia este inclusă şi Transilvania;
— Liga Transilvania – Banat, organizaţie care militează pentru
federalizarea României, sub masca autonomiei locale, iese din anonimat şi
începe organizarea unor conferinţe de presă;
— Preşedintele Ion Iliescu îl graţiază pe unul dintre asasinii colonelului
post-mortem Aurel Agache, ucis în centrul oraşului Târgu Secuiesc, în 22
decembrie 1989, după numai 253 de zile de privare de libertate;
— La Primăria din Târgu Mureş se primesc mai multe telefoane de
ameninţare cu bombă din partea unor etnici maghiari, motivate de
neinscripţionarea bilingvă a numelui străzilor;
— Se duce o politică excesivă de schimbare a Constituţiei, „misiune”
realizată la finele anului 2003 şi care poate fi înregistrată ca un mare succes al
udemeriştilor!
A.3. Românii din Harghita şi Covasna se ridică împotriva Budapestei
Firesc, ajungând la limita răbdării, în cursul anului 2002, într-o scrisoare
deschisă adresată preşedintelui Ion Iliescu, premierului Adrian Năstase,
ministrului de externe, Mircea Geoană şi preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, 12 asociaţii româneşti (culturale) semnatare au susţinut că
adoptarea Statutului maghiarilor va genera scăderea drastică a numărului de
români din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi semnalau faptul că, la
viitorul recensământ, ar putea să se consemneze „un grav dezechilibru etnic şi
chiar dispariţia elementului românesc din majoritatea localităţilor din aceste
judeţe”.
Cu alte cuvinte, după reacţiile negative ale unor demnitari români,
Statutul maghiarilor din afara graniţelor Ungariei este contestat şi de societatea
civilă. În acest mod, asociaţiile culturale româneşti din judeţele Covasna şi
Harghita au încercat să avertizeze că actul normativ, în forma sa actuală,
legiferează măsuri discriminatorii pe criterii etnice şi încurajează persoanele
„cu sentimentul identităţii etnice labile” de a se declara maghiari. Ca atare,
liderii asociaţiilor considerau necesară implicarea rapidă a statului român în
stoparea apariţiei acestor tendinţe care, în opinia lor, ar însemna „instaurarea
de facto a unei enclave etnice şi încurajarea politicii de separatism şi autonomie
pe criterii etnice”. „Utilizarea problemei politicii faţă de românii de pretudindeni
de către lideri ai UDMR este o capcană în care autorităţile statului român nu
trebuie să cadă”, se mai preciza în scrisoare, amintindu-se şi de situaţia
„dramatică” a comunităţilor româneşti din statele vecine, precum „asimilarea
masivă şi metodică din Ungaria” (despre care vom prezenta în anexă) şi
„urmărirea şi tracasarea liderilor români de către autorităţi în Ucraina”.
Printre semnatarii scrisorii se numărau Fundaţia Naţională pentru
Românii de Pretutindeni – Bucureşti, Liga Culturală Creştină „Andrei Şaguna” –
Sf. Gheorghe, Despărţământul „ASTRA” Covasna – Harghita, Uniunea Vatra
Românească-Covasna, Fundaţia Culturală „Mihai Viteazul” – Sf. Gheorghe şi
Asociaţia Cadrelor Didactice din judeţul Harghita. * a.4. „Refluxul autorităţii
statului” în Har-Cov Cele prezentate de noi anterior dovedesc că, din 1990
încoace, autoritatea statului roman a intrat într-un reflux clar, afirmaţie
verificabilă prin investigarea unor fenomene multiple: de la incapacitatea
cronică a statului de a colecta impozitele, până la neputinţa de a asigura
încorporarea noilor generaţii de tineri, tot mai ostili îndeplinirii stagiului militar
sub drapelul naţional.
Acest reflux al autorităţii statului – consecinţă a fragilei legitimităţi a
regimului postdecembrist – a fost dublat de apariţia sau de promisiunea
apariţiei unor noi centre de autoritate, care
* Situaţia maghiarilor de dincolo de graniţele Ungariei: 1,7 milioane de
etnici maghiari care trăiesc în România, 600.000 în Slovacia, 350.000 în
Iugoslavia, 200.000 în Ucraina, 22.000 în Croaţia, 17.000 în Austria şi 10.000
în Slovenia.
Concurează în mod dramatic autoritatea de stat. Pe lângă loialităţile aşa-
numite verticale (dintre care cea mai importantă – copleşitoare în trecutul
apropiat – este cea faţă de stat), există o serie de loialităţi pe care le-am putea
numi orizontale -loialitatea faţă de un grup etnic, faţă de biserică, faţă de o
comunitate transnaţională.
Este şi motivul pentru care, reprezentanţi importanţi ai statului, crescuţi
(ca majoritatea românilor) în cultul statului -cum a fost ex-ministrul de Interne
Ioan Rus ori directorul SRI Radu Timofte – se confruntă declarativ cu problema
delicată a „pierderii autorităţii statului” într-o zonă sensibilă. Cu toate acestea,
din punct de vedere administrativ, cei doi funcţionari (deci plătiţi de
contribuabili) au reacţionat nu demult „instinctiv” şi, este o opinie a noastră, cu
primitivism politic şi, deci, cu slabă competenţă managerială. Când facem astfel
de afirmaţii gândim că „pierderea autorităţii statului” în Harghita-Covasna,
invocată de oficialii amintiţi, se manifestă de mai multă vreme, iar acest
fenomen se cuplează periculos cu altele, puţin sesizate şi care lipsesc cu
desăvârşire din dezbaterea publică: de exemplu fenomenele reale de frontieră
care se întâlnesc la graniţele zonei Har-Cov cu judeţele învecinate (fie că se
numesc Braşov sau Bacău). Sociologia frontierei arată că există fenomene
specifice graniţei, care nu se întâlnesc de obicei în interiorul unei ţări – este
vorba în principal de căderea schimburilor (de mărfuri, de informaţie, de
populaţie), dar şi de atracţia pentru alte centre de loialitate. În aceste condiţii,
cnclavizarea Har-Cov este o tendinţă incontestabilă.
Din punct de vedere al comunicării politice, mesajele transmise, repetăm,
nu demult, de Ioan Rus şi Radu Timofte sunt incomplete şi defensive. Ele sunt
incomplete pentru că nu prezintă soluţiile pe care statul român le are în vedere
pentru recâştigarea „autorităţii pierdute” şi sunt defensive pentru că nu fac
decât să prezinte o imagine a unor instituţii capitularde în faţa unor fenomene
neaşteptate. Venite însă din partea unor oameni ai instituţiilor de apărare a
statului (Ministerul de Interne şi SRI) aceste afirmaţii pot fi judecate şi altfel:
expresie a eşecului statului posteomunist de a-şi păstra un înalt nivel de
autoritate, afirmaţiile exprimă de fapt nostalgia inabil mascată după o „tighter
grip/strângere mai fermă” a statuluiLeviathan.
Grav şi periculos este faptul că, o asemenea forma mentis, poate genera o
serie de raţionamente cu o singură concluzie: în caz de criză, scoatem armata
în stradă!
De partea cealaltă, incapacitatea statului român de a se legitima suficient
pentru a nu lăsa loc de contestare a autorităţii sale semnifică semieşecul
politicii tuturor guvernelor postdecembriste faţă de populaţia din Har-Cov.
Autorităţile române nu au reuşit în Har-Cov o legitimare democratică, prin
măsuri active şi eficiente privind îmbunătăţirea nivelului de trai şi cultivarea
identităţii etnice şi religioase, prin încurajarea schimburilor interjudeţene şi a
contactelor umane, prin investiţii de infrastructură în zonă şi crearea de pieţe
integrate. Cu alte cuvinte, dacă multiloialismul va fi patriotismul viitorului,
statul naţional trebuie să aibă inteligenţa suplă de a nu acţiona ca un
Dumnezeu răzbunător, care nu împarte cu nimeni „adoraţia” ce consideră că i
se cuvine, ci de a înlocui treptat şi a compensa creativ delegările voluntare ale
autorităţii. Totuşi, există şi alte „substraturi” ale acestei delicate probleme, care
este cea a statutului regiunii Har-Cov.
Vom lua ca etalon atitudinea din ultimii ani a ex-premierului Adrian
Năstase, omul care, de exemplu, în urma unui raport ambiguu al Comisiei de la
Veneţia şi înainte de vizita în Statele Unite, a făcut o ofertă lipsită de temei
juridic, dar tentantă politic pentru UDMR (am scris de ea anterior). Firesc,
opoziţia a reacţionat vehement, în timp ce UDMR a apreciat ca „interesantă”
propunerea ex-premierului. Parcă pentru a compensa oferta făcută UDMR, PSD
lansa imediat prin vocea ministrului de Interne un avertisment focalizat pe
Harghita şi Covasna. Cam în acelaşi timp are loc vizita, prezentată triumfalist, a
lui Adrian Năstase în SUA. Declaraţiile de acolo ale premierului sunt „politic
corecte” în faţa principiilor americane de politică externă. In ţară, PSD combate
atât poziţia PD împotriva Legii statutului, cât şi încercarea de şantaj a UDMR
referitoare la votarea Legii Bugetului. Raporturile de ţară prezentate de Comisia
Europeană la Strasbourg, în capitolele despre minorităţi, sunt critice la adresa
Ungariei şi pozitive la adresa României. În declaraţii, oficialii din MAE ungar se
repliază. În România, UDMR votează Bugetul. Oficialii români trec în ofensivă şi
chestiunea autorităţii statului român în Harghita şi Covasna este reluată, pe
rând, de directorul SRI, preşedintele ţării şi şeful Comisiei parlamentare de
supraveghere a activităţii SRI.
În prima instanţă, acest minirăzboi pare a fi dus de PSD pentru
recuperarea unui capital politic în faţa segmentului naţionalist al electoratului,
iritat de colaborarea prea strânsă PSD-UDMR. În planul al doilea, este evidentă
o încercare de contracarare a politicii Budapestei prin tragerea repetată a
semnalului de alarmă referitor la judeţele Harghita şi Covasna. În fine, în al
treilea rând, se remarcă, spre deosebire de alte situaţii din trecutul recent, că
Puterea de la Bucureşti a căutat puncte de sprijin extern înainte de a lansa
aceste declaraţii.
Or, chiar dacă din acest tablou se desprinde o coerenţă mai mare a
acţiunii politice, rămân valabile două riscuri majore. Primul este cel reprezentat
de lipsa de date concrete în ce priveşte „pierderea autorităţii”. Dacă situaţia ar fi
reală, întâi s-ar acţiona şi abia apoi s-ar da declaraţii. Mai mult, din formularea
folosită rezultă clar că mai multe instituţii ale statului nu şi-au făcut datoria. Al
doilea risc major este percepţia care se conturează la nivelul mass-mediei
internaţionale. Clasa politică românească, în ansamblul său, practică un dublu
discurs: unul de uz intern, cu certă conotaţie electorală şi unul de uz extern,
prin vocea demnitarilor şi/sau delegaţiilor aflate în străinătate. Această
practică este asociată nu doar cu o lipsă de responsabilitate, ci şi cu, în multe
cazuri, inconştienţă.
În concluzie, România se încadrează într-o anumită sferă politică, acolo
unde percepţia asupra unor situaţii, realităţi, mentalităţi dintr-o altă ţară este
din ce în ce mai simplistă şi mai schematică pe măsură ce ţara respectivă se
află mai departe. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, în percepţia
„Centrului” asupra „Periferiei”, intervine o simplificare în plus. Astfel, România
este percepută în Occident ca o ţară periferică, relativ îndepărtată şi chiar
exotică. Imaginea ci în Occident este construită pe câteva direcţii ale căror
fundamente s-au sedimentat în timp, încă din perioada începutului de secol
XX. Aceste direcţii schiţează în primul rând diferenţele faţă de Occident.
Paradoxul relaţiei „CentruPeriferie” este acela că „Periferia” încearcă să se
apropie cât mai mult de „Centru” prin imitaţie şi ştergerea diferenţelor, pe câtă
vreme „Centrul” observă din ce în ce mai acut tocmai aceste diferenţe pe care
caută să le perpetueze. Cuvintele cheie par să fie pentru „Centru” –
autenticitate şi pentru „Periferie” – imitaţie.
În context, fiind integrată în zona balcanică, aşa cum subliniam şi la
începutul cărţii, România are ca direcţie privilegiată de percepţie în Occident
chestiunea minorităţilor naţionale, „Tema minorităţilor oprimate”, care intră în
definiţia ei de ţară balcanică. De asemenea, în această definiţie intră tema
legitimităţii monarhiei, înlăturată prin forţă de regimul comunist. Înrudită cu
aceste teme este şi tema unui naţionalism de secol XIX, care a răbufnit atât
într-un regim nazist, cât şi sub dictatura comunistă.
Spre deosebire de temele de mai sus, general valabile ca prejudecăţi
occidentale la adresa tuturor ţărilor balcanice (România, Bulgaria, Albania,
fosta Iugoslavie şi, mai puţin latura comunistă, Grecia), o altă constantă a
percepţiei occidentale asupra României este prezumpţia de duplicitate: atât în
primul, cât şi în al doilea război mondial, România a avut momente în care şi-a
schimbat „tabăra” în momente critice.
Desigur, aceste prejudecăţi pot fi contrazise cu argumente istorice
pertinente, dar aceste argumente nu pot fi receptate decât de persoane cu o
pregătire corespunzătoare sau care manifestă un interes special pentru
România. Marea masă a occidentalilor nu are însă nici timp, nici interes şi,
deci, nici măcar ocazia să cunoască punctul de vedere românesc. Statul român,
pe de altă parte, nu a avut niciodată priceperea sau banii pentru a lansa o
campanie de lobby amplă şi coerentă în Occident.
În dialogul cu România, occidentalii recurg, mai întâi, la o strategie de
confirmare a imaginii preexistente prin întrebări de tipul: „Este adevărat (nu-l
aşa?) că în perioada comunistă minoritatea maghiară a fost persecutată?”. De
cele mai multe ori, interlocutorul, om politic român, admite o generalitate
lipsită de nuanţe. În acest fel, chiar dacă ulterior se dau mesaje mai complexe,
ceea ce se reţine este fraza iniţială, care confirmă o prejudecată. Şi am dat doar
un exemplu a.5. Aspecte specifice ale relaţiilor interetnice în Covăsita şi
Harghita Dacă tot am dezbătut modul în care percepe Occidentul problemele
etnice din România, ne-am gândit că se impune şi o prezentare riguroasă a
realităţilor din zona Har-Cov. Pentru o informare cât mai corectă, am apelat la
un studiu elaborat de „Centrul European de Studii Covasna-Harghita”, pe care
îl prezentăm în continuare: „1. Consideraţii generale Centrul European de
Studii Covasna-Harghita este o organizaţie nonguvernamentală, apolitică,
nonprofit şi autonomă, cu caracter ştiinţific, cultural şi social, înfiinţată din
iniţiativa unui grup de intelectuali pentru a răspunde unor imperative de
cercetare interdisciplinară a zonei Covasna-Harghita.
Centrul îşi propune să realizeze cercetări ştiinţifice în domeniile
sociologiei, geopoliticii, istoriei, teologiei, economiei, politologici, să înfiinţeze o
bancă de date cu utilizatori multipli, cuprinzând documente audio-vizuale şi
scrise referitoare la zona Covasna-Harghita şi să editeze lucrări, studii şi
periodice în cadrul editurii proprii «Eurocarpatica».
Unul din proiectele Centrului îl reprezintă organizarea, cu sprijinul
Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare şi cu Fundaţia
Naţională pentru Românii de Pretutindeni, a Universităţii de Vară «Izvorul
Mureşului» ()
Din puţinele cercetări efectuate în zonă (Maria Ciobanu-Băcanu, Ilie
Bădescu, Vasile Dâncu, Lily Rain, Ştefan Bruno, Ioan Lăcătuşu), cât şi din
observaţiile şi constatările organizaţiilor culturale româneşti din judeţele
Covasna şi Harghita, prezentăm câteva probleme de importanţă vitală pentru
destinul cetăţenilor din această zonă cu o compoziţie etnică deosebită, în care
minoritarii sunt, numeric, majoritari, iar majoritarii sunt, numeric, minoritari.
Este cunoscut că un specific al judeţelelor Covasna şi Harghita îl
reprezintă existenţa unui electorat stabil şi disciplinat prin motivare etnică,
electorat care determină perpetuarea inexorabilă la putere, pe plan local, a
UDMR, indiferent de alternanţele la putere pe plan naţional. In această situaţie
nu se mai poate vorbi de democraţie, ci de etnocraţie spre desăvârşirea pas cu
pas a unei autonomii deturnate de la menirea ei constituţională spre
«autoguvernarea locală», care presupune şi vizează preluarea progresivă a
prerogativelor statului român. UDMR a monopolizat şi manipulează opinia
publică de expresie maghiară, impunând o abordare excesiv şi obsesiv
etnocentristă. Se inoculează ideea privind caracterul monocultural maghiar a
ceea ce continuă să fie denumit «pământ secuiesc», eludându-se caracterul
multicultural al zonei, permanenţa prezenţei populaţiei româneşti şi
interferenţele etnoculturale româno-maghiare care, de-a lungul secolelor, au
marcat acest areal.
Liderii grupului maghiar majoritar numericeşte în Covasna şi Harghita
manifestă puternice trăsături de separare, izolare şi autonomizare. Se
accentuează tendinţele de enclavizare prin şcoală, instituţii culturale şi mass-
media, revendicate prin formule de «autoguvernare», «drepturi colective» şi
principii cum sunt cele ale subsidiarităţii, descentralizării, autonomiei locale.
Modelul cultural interetnic în Covasna şi Harghita este unul de tip
piramidal; la bază, la nivelul comunităţilor locale, sunt dominante tendinţele de
convieţuire şi bună vecinătate, iar la vârf, la nivelul elitelor, cele de separatism
etnic (Maria Ciobanu-Băcanu). Există obstacole în comunicarea interculturală,
dialogul interetnic este modest şi, de multe ori, mediat de la «centru». Deşi la
suprafaţă se păstrează nota de civism şi civilizaţie, subteran se simte o stare de
tensiune, iritare şi neînţelegere bazată pe «conflicte înăbuşite».
Asistăm, pe de o parte, la discursuri teoretice despre «spiritul
multinaţional şi cultural de tradiţie europeană» ce ar caracteriza zona, iar la
nivelul comunităţilor monoetnice maghiare locale, la persistenţa unor obsesii
etnocratice care percep orice prezenţă «străină» ca pe o încercare de alterare a
purităţii etnice.
În mass-media locală de expresie maghiară asistăm la practicarea unui
discurs hiperetnicizat al formatorilor de opinie, la promovarea unei politici
identitare agresive, care alimentează sentimente de intoleranţă şi acţiuni
discriminatorii faţă de etnicii români. Se accentuează dihotomia «ai noştri» şi
«ceilalţi» şi neacceptarea «alterităţii».
Practica impunerii obligativităţii cunoaşterii limbii maghiare pentru
ocuparea unor funcţii, întărită prin recentele acte normative şi declaraţiile unor
lideri marcanţi ai UDMR (vezi declaraţiile preşedintelui Consiliului Judeţean
Harghita, Kolumban Gabor, referitoare la condiţionarea stabilirii românilor pe
«pământul secuiesc» de cunoaşterea limbii maghiare), împiedică accederea
tinerilor şi intelectualilor români la posturi de specialitate, amplificându-se
astfel golul lăsat de exodul masiv al specialiştilor de naţionalitate română de
după decembrie 1989. Pe acest fond sporesc şi insatisfacţiile, dezamăgirile şi
lipsa de orizont a populaţiei româneşti privind condiţia şi destinul ei într-o zonă
în care monoculturalitatea maghiară se impune tot mai mult, împiedicând
formarea unei elite tinere de intelectuali români.
Realităţile din judeţele Covasna şi Harghita nu sunt cunoscute în
întreaga lor complexitate şi profunzime. Multe instituţii ştiinţifice şi de cultură,
dar şi personalităţi marcante ale vieţii publice româneşti ocolesc zona,
considerând-o «delicată» şi aşteptând ca starea de normalitate să se instaleze de
la sine.
Repetatele demersuri prin care societatea civilă românească din Covasna
şi Harghita le face către autorităţile centrale ale statului vin să suplinească
lipsa reprezentării legale la nivel parlamentar şi guvernamental şi se doresc a
contribui la normalizarea climatului de convieţuire interetnică în consens cu
normele democratice promovate de Guvernul României în realizarea interesului
naţional. Majoritatea acestor demersuri nu şi-au găsit, din păcate, ecoul
scontat.
Cercetările recente (Dâncu 1995-l998) au pus în evidenţă o fractură
identitară determinată de modul în care se trăieşte efectiv statutul simultan de
majoritate-minoritate în acelaşi timp. Populaţia românească majoritară în
România, în judeţele Covasna şi Harghita are statut de minoritate şi este
supusă unei presiuni puternice de către tendinţa autonomistă manifestată la
toate nivelurile societăţii maghiare.
De fapt, aceste judeţe funcţionează autonom, doar formal ele se supun
administraţiei centrale. Sunt zădărnicite toate tendinţele centraliste ale
administraţiei centrale, de la amplasarea unei cazărmi de jandarmi până la
funcţionarea unui aşezământ de asistenţă socială patronat de un ordin religios
condus de călugăriţe de etnie română (Vasile Dâncu).
De fiecare dată argumentul rostit, oficial sau nu, este acelaşi – păstrarea
echilibrului, de fapt dezechilibrului, etnic existent.
Programul segregaţionist promovat politic şi administrativ a prins foarte
bine la nivelul opiniei publice maghiare din judeţ. În plus, visul Ungariei mari
sau unei Ungarii mici în mijlocul României mari, este o himeră întreţinută
continuu dinspre clasa politică şi elita intelectuală.
Sunt invocate obsedant unele «drepturi istorice» exclusive, de fapt, unele
privilegii. Aşa cum sublinia publicistul Ion Ciurea, în zonă există falsa percepţie
a realităţii configurată în aberanta schemă potrivit căreia integrarea europeană
ar putea însemna şansa localnicilor de a se înfrupta din roadele întregului
continent, pe care să se deplaseze şi să se aşeze nestingherit, tară ca «alţii»,
«străinii» să aibă dreptul să pună piciorul pe tărâmul propriu, dorit numai al
lor. Împrejurarea absurdă şi revelatoare se regăseşte în formula «România – ţara
tuturor cetăţenilor e», aşa-zisul «pământ secuiesc» – numai al secuilor.
Apelarea la argumente ce aparţin trecutului secuimii reprezintă de fapt «o
încercare de transfer în viitor a unui trecut favorabil» (M. Grozea).
Liderii maghiari din zona Covasna-Harghita folosesc o «inflaţie de
concepte neconstituţionale şi tendenţioase»: «autonomie comunitară»,
«autodeterminare internă», «autoguvernare locală», «ţinut secuiesc», «secui-
român» (Maria Ciobanu-Băcanu).
În zonă, liderii maghiari practică un cult al etnicităţii, care «exagerează
diferenţele, intensifică resentimentele şi antagonismele, adâncind separările
dintre etnii». Rezultatul înseamnă autocompătimire şi autoghetoizare (A.
Schlesinger).
Existenţa partidului constituit pe criterii etnice şi a «votului etnic»
stimulează separatismul etnic şi prin aceasta există o mare diferenţă între
discursul cu tentă europeană a unor lideri maghiari şi etnoccntrismul,
naţionalismul şi intoleranţa promovate în fapt în cele două judeţe.
Există o diferenţă între comportamentul maghiarilor din zonele unde
aceştia sunt minoritari şi cei din aceste judeţe, unde sunt numeric majoritari.
În cele două judeţe există trei situaţii distincte: zone cu localităţi
monoetnice româneşti; aşezări etnic-mixte; localităţi monoetnice-maghiare în
care trăiesc mici comunităţi româneşti supuse unui puternic proces de
deznaţionalizare.
Preocupările pentru conservarea etnicului, împreună cu cele îndreptate
spre izolaţionism, separatism, autarhie, alunecă frecvent spre intoleranţă
etnică, cu atât mai grav spre şovinism.
Populaţia românească trăieşte mai intens frustrarea, românii ştiindu-se
minoritari deşi sunt majoritari. Astfel, românii ezită în a cere statutul de
minoritari şi protecţia de care beneficiază celelalte etnii (au nevoie de
apartenenţă simbolică la majoritate) care nu are însă acoperire în protecţie sau
avantaje diferite de statul român.
Există o comunicare cu sens unic. La memoriile (demersurile) întreprinse
de către reprezentanţii societăţii civile româneşti, de regulă, nu se primeşte nici
o reacţie de la Bucureşti (în mod deosebit după participarea UDMR la
guvernare).
În această situaţie, românii din zonă se victimizează, simţindu-se părăsiţi
de administraţia centrală şi trăind un acut sentiment de frustrare.
2. Câteva aspecte privind discriminarea românilor din judeţele Covasna şi
Harghita în viziunea societăţii civile româneşti în arealul etnocultural Covasna-
Harghita, statutul românilor se înscrie în ceea ce sociologii numesc grup
minoritar în dublu sens: ca grup dezavantajat asupra căruia se exercită
presiuni şi discriminări şi ca grup cu pondere numerică mai mică decât
populaţia majoritară de origine maghiară (Maria Ciobanu-Băcanu). Dintre
discriminările pe care le suportă românii din zonă amintim:
— Existenţa unui partid (uniune) organizat pe criterii etnice şi a unui
electorat stabil şi disciplinat prin motivare etnică, electorat care determină
perpetuarea inexorabilă la putere pe plan local a UDMR indiferent de
alternanţele la putere pe plan naţional;
— Promovarea de către UDMR a principiilor şi practicilor autonomiei
teritoriale pe criterii etnice (separarea şcolilor pe criterii etnice, separarea
unităţilor de cultură pe aceleaşi criterii; muzeele judeţene au devenit muzee
secuieşti, ansamblul folcloric judeţean a devenit ansamblul folcloric maghiar
etc.);
— Îngrădirea accesului persoanelor de naţionalitate română în
administraţia publică locală, şcoli, instituţii de cultură, unităţi economice prin
condiţionarea cunoaşterii limbii maghiare, adoptarea legii funcţionarului
public, care conferă statutul legal de limbă oficială unei alte limbi decât cea
română, oferind UDMR-ului un instrument redutabil pentru purificarea etnică
a zonei;
— Contestarea autorităţii statului român şi a simbolurilor naţionale de
către autorităţile locale conduse de UDMR; schimbarea denumirilor de străzi
româneşti şi instituţii, unele cu persoane cunoscute pentru faptele lor
antiromâneşti (cazul acordării şcolii generale din Mugeni a numelui unui
criminal de război, Wass Albert);
— Refuzul Consiliului Judeţean Covasna de includere în configuraţia noii
steme a judeţului Covasna a oricărui element simbolic reprezentativ pentru
comunitatea şi cultura românească;
— Dezvelirea a sute de monumente şi plăci comemorative numai în limba
maghiară;
— În mass-media locală de expresie maghiară asistăm la practicarea
unui discurs hiperetnicizat al formatorilor de opinie, la promovarea unei politici
identitare, care excčde cadrului drepturilor legitime juridic acceptate de
normele de drept internaţional;
— Editarea unor lucrări monografice cu nesocotirea istoriei, tradiţiei,
culturii şi spiritualităţii populaţiei româneşti;
— Ignorarea hotărârii de guvern prin care se acordă sediu Muzeului
Carpaţilor Răsăriteni; cuprinderea în programul de guvernare locală a UDMR
pe anii 2000-2004 a unei prevederi referitoare la transformarea Teatrului
Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe în «Teatru de găzduire», ambele
demersuri având ca finalitate desfiinţarea celor două instituţii fundamentale în
zonă;
— Românii din zonă nu dispun de instrumente legale şi pârghii eficiente
pentru contracararea prin forţe proprii a efectelor politicii etnocentriste şi
exclusiviste promovată de autorităţile administraţiei locale aflată sub
autoritatea perpetuă a UDMR;
— În majoritatea localităţilor etnic mixte, în care comunităţile româneşti
sunt reduse numeric, românii nu au reprezentare în consiliile locale;
— În judeţele Covasna şi Harghita, numărul locuitorilor de naţionalitate
română este mai mic decât norma de reprezentare în Parlament. Ca urmare a
acestui fapt, locuitorii de naţionalitate română din Harghita nu au reprezentant
în Parlament, iar cei din Covasna au obţinut un mandat de deputat doar în
urma redistribuirii, riscând să-l piardă la alegerile următoare.
Toate aceste aspecte sporesc insatisfacţiile, dezamăgirile, lipsa de orizont
pentru condiţia şi viitorul românilor într-o zonă în care monoculturalitatca
maghiară se impune tot mai mult. Absorbifi într-o asemenea enclavă, populaţia
de etnie română este condamnată la un proces de asimilare foarte rapid.
Deoarece constituirea unei enclave în zona Covasna-Harghita nu va fi
benefică nici pentru maghiari şi niciodată acceptată de români, iar strategia
autonomiei pe criterii etnice va constitui permanent o sursă majoră de
discordie, un obstacol insurmontabil în calea unei convieţuiri paşnice, se
impune o intervenţie fermă a statului român pentru stoparea tendinţelor de
enclavizare, separatism şi autonomie pe criterii etnice şi normalizarea
climatului de convieţuire interetnică. Pledează pentru acest mod de acţiune
multitudinea de argumente rezultate din experienţa internă şi internaţională.
O strategie clară a statului român, în consens cu normele europene, va
asigura transformarea zonei dintr-una apreciată ca fiind cu «deficit de
stabilitate», într-una cu o capacitate de absorbţie geopolitică în care caracterul
multictnic şi pluriconfesional va asigura atenuarea asperităţilor de orice fel.
3. Dimensiuni ale „autoguvernării” şi „autonomiei” locale în viziunea
UDMR După statutul autonomiei «Ţării Secuilor» elaborat de senatorul Csopo
Jozsef, opinia publică românească şi nu numai ca, a luat cunoştinţă de «Charta
autodeterminării Transilvaniei», redactată de Kiraly Karoly şi prezentată la
Forumul de la Cernat, din primăvara anului 1997. La timpul respectiv, s-a
afirmat că aceste documente sunt emanaţia „aripii radicale” din UDMR şi nu au
fost însuşite de întreaga uniune.
Au urmat multe alte demersuri, având aceeaşi finalitate, dintre care
menţionăm documentul pirat prin care se solicita autonomie pentru «Ţara
Secuilor» strecurat în mapele participanţilor la Adunarea Regiunilor Europei,
din 4 iunie 1998.
() în preajma alegerilor locale, am putut consulta «Proiectul programului
autoguvernării UDMR Sf. Gheorghe, pentru perioada 2000-2004», document
realizat pe baza programului «Reformă pentru oraş» al grupării pentru reformă
din Sf. Gheorghe. De această dată ne aflăm în faţa unui program ce va sta la
baza politicii partidului ce veşnic conduce zona, cel puţin după actualele
rânduieli ale practicii politice româneşti.
Indiscutabil că documentul la care ne referim are multe prevederi
judicios formulate, care urmăresc să găsească soluţii la probleme precum:
dezvoltarea urbană, spaţiul locativ, ocrotirea monumentelor, turism, economie,
agricultură, învăţământ, cultură, sănătate, asistenţă socială, activităţi sportive
şi de recreere etc.
Fiind vorba de programul de «autoguvernare» a unui oraş din centrul
României, în care împreună cu cetăţenii români de etnie maghiară trăiesc şi
locuitori de etnie română (care reprezintă un sfert din populaţia municipiului)
am încercat să surprindem, pe de o parte, modul în care sunt reflectate
raporturile localităţii cu Ţara, iar pe de altă parte, locul şi perspectivele
rezervate populaţiei locale de etnie română.
Urmărind câteva cuvinte cheie, am constatat că denumirea ţării noastre
nu apare deloc în programul amintit, decât în sigla UDMR. Într-un singur
punct se aminteşte locuitorilor de etnie maghiară că, «pe lângă faptul că sunt
cetăţeni ai statului român, sunt membri ai naţiunii maghiare şi, în curînd şi ai
comunităţii europene».
Dacă documentul este lecturat, fară a i se cunoaşte titlul, cititorul nu-şi
dă seama că este vorba de un program politic de «autoguvernare» a unei
localităţi din România, fiind străin realităţilor româneşti, atât ca fond, cât şi ca
formă. Pe fond, programul nu decurge din programul de guvernare elaborat la
nivel naţional, de coaliţia din care face parte UDMR (cu excepţia prevederilor
referitoare la autonomia locală şi descentralizare). Ca formă, obiectivele
programului sunt formulate prin intermediul expresiilor şi conceptelor proprii
UDMR-ului, în care un loc central îl ocupă «autoguvernarea locală».
Programul abundă în formulări ambigue, sau cu sensuri multiple,
precum: «menţinerea în atenţie a normelor unionale» sau «revizuirea relaţiilor»
dintre instituţiile autoguvernării şi ale statului, ori «sensibilitate socială» s.a.
Programul pledează excesiv şi obsesiv pe specificul local, pe regionalism şi pe
integrare europeană. Nimic despre apartenenţa naţională la marea familie a
României.
Sunt numeroase prevederile de colaborare, partencriat, schimburi pe
diverse planuri cu «aşezările înfrăţite» din alte ţări, dar nici o menţiune
referitoare la amplificarea şi perfecţionarea unor asemenea relaţii cu «aşezările
din România». Cu excepţia implicării în realizarea proiectelor privind
construirea autostrăzii şi aeroportului din apropierea Braşovului şi a
turismului din această zonă, nu sunt alte prevederi de colaborare cu localităţile
învecinate. Nici măcar stimularea schimburilor economice, atât de benefice
pentru populaţia locală, cu zonele agricole complementare de peste Carpaţi, nu
se bucură de atenţia cuvenită.
Programul rămâne tributar la capitolul relaţia cu realităţile economice,
culturale, sociale, spirituale româneşti, în general, şi, în mod special, cu cele
privind românii din localitate.
Nu este prima dată când, în vorbe şi fapte, unii lideri locali ai UDMR
abordează problematica comunităţii locale, ca şi cum din acestea nu ar face
parte şi populaţia de etnie română, care reprezintă un sfert din locuitorii
municipiului.
Întreg programul are doar două referiri la buna convieţuire interetnică şi
interconfesională: una privind învăţământul care trebuie să fie «al democraţiei,
echităţii, pluralismului şi interculturalităţii» şi alta, cu privire la «nevoia de
creare şi menţinere a climatului paşnic interconfesional».
Nimic despre: cunoaşterea reciprocă, stimularea dialogului in-teretnic,
punerea în valoare a ceea ce avem în comun, a interferenţelor, despre
combaterea xenofobiei, intoleranţei şi separatismului.
Chiar dacă este formulată din perspectiva efortului «autoguvernării» de
asigurare a finanţării instituţiilor de cultură, prevederea referitoare la
schimbarea statutului Teatrului «Andrei Mureşanu» fară discutarea acestei
probleme cu conducerea instituţiei în cauză şi reprezentanţii societăţii civile
româneşti, este un gest greu de calificat.
Din analiza programului autoguvernării UDMR Sf. (îheorghe pentru
perioada 2000-2004 rezultă că predominante sunt prevederile centrifuge,
atomizatoare, autonomiste şi nu cele armonizatoare, integrative care au ca
obiectiv comunicarea interculturală, respectul diversităţii şi pluralismul
culturilor. Practic, ne aflăm în faţa unui program de gestionare a
monoculturalităţii maghiare şi nu a diversităţii etnoculturale. Lată doar câteva
exemple în acest sens.
În rîndul principiilor politice de bază sunt menţionate: «cea mai largă
autonomie posibilă pentru autoguvernările din localităţi şi descentralizarea
maximă a puterii centrale»; «sprijinirea înfrăţirii de asociaţii ale
autoguvernărilor, cu o mare putere de reprezentare a intereselor»; «adoptarea
unor forme flexibile de colaborare regională şi internaţională» (dar de ce nu şi
naţională?).
Capitolul privind dezvoltarea oraşului are ca principii de bază, printre
altele şi «menţinerea în atenţie (menţinerea interesului) a normelor
(prevederilor) unionale (sau ale Uniunii) – validarea regionalismului»;
«sensibilitate socială» – de ce nu protecţie sau solidaritate socială?
Din capitolul învăţământ am aflat veşti noi despre cele două forme de
învăţământ superior în limba maghiară ce vor exista în Sf. Gheorghe, cât şi
despre învăţământul confesional: sprijinirea învăţământului (de la grădiniţă
până la facultate) bazat pe limba maternă şi pe cultura proprie; impulsionarea
problemei Universităţii «Bolyai» (construirea campusului universitar); susţinerea
morală şi materială a Universităţii Particulare Transilvane, prin urgentarea
edificării bazei (pilonului) din «Trei Scaune» a acesteia; înfiinţarea şcolilor
confesionale de sine stătătoare.
Capitolul cultură cuprinde prevederi pentru cultura profesionistă şi
pentru mişcarea culturală de amatori. Punctele de vedere fundamentale
cuprind şi prevederile: «este necesară regândirea (transformarea) statutului
Teatrului „Andrei Mureşanu”. S-ar recomanda transformarea lui în teatru de
găzduire (în teatru acceptat); rezolvarea problemelor legate de sediu instituţiilor
culturale profesioniste (concret Ansamblul Popular Haromszek), respectiv
clarificarea şi definitivarea situaţiei juridice a celor existente» -
În program, un spaţiu deosebit este acordat bisericii. În timp ce presa de
expresie maghiară semnalează constant despre pericolul «expansiunii ortodoxiei
în secuime», programul de autoguvernare al UDMR Sf. Gheorghe prevede
pentru bisericile maghiare: «Bisericile se numără printre cele mai importante
instituţii ale vieţii noastre publice. Suntem convinşi că bisericilor istorice le
revine un rol deosebit în propăşirea culturală, morală, socială, dar şi economică
a cetăţenilor oraşului Autoguvernarea va acorda sprijinul în restabilirea
drepturilor bisericeşti şi a instituţiilor în baza principiului „restitutio în
integrum” Susţinem şi aşteptăm ca personalităţile noastre politice să constituie
un exemplu şi pe tărâmul credinţei personale în biserică. Bisericile trebuie
atrase în mecanismul decizional – cu atribuţii consultative».
Programul se încheie cu formularea unor «puncte de vedere
fundamentale» şi a unor «propuneri» pentru soluţionarea celei mai «delicate
probleme sociale de urbanizare a oraşului», reprezentată de cei aprozimativ
3.000 de ţigani – maghiari din oraş, a zonelor populate de ei.
Fiind vorba de programul unei «uniuni» constituite pe criterii etnice, este
firesc ca principalele obiective urmărite să vizeze aspectele specifice ale acestei
etnii. Totuşi, accentul pus pe conservarea şi afirmarea identităţii proprii nu
trebuie să fie în detrimentul realizării aceloraşi deziderate de către toţi cei care
convieţuiesc în municipiu şi nici să contravină interesului naţional al României.
Populaţia românească din zonă nu poate fi lăsată la discreţia unei
formaţiuni politice aflată perpetuu la guvernare, pe plan local, care, prin toate
acţiunile întreprinse, după decembrie 1989, nu a avut înţelegerea necesară
pentru satisfacerea trebuinţelor, aspiraţiilor şi valorilor româneşti. Românii nu
pot fi la nesfârşit umiliţi şi marginalizaţi în propria lor ţară. Nu se poate accepta
continuarea actualei situaţii în care alţii apreciază în locul lor ceea ce au făcut
bun sau rău înaintaşii (vezi refuzul Consiliului municipal de a acorda numele
protopopului Aurel Nistor unei străzi din Sf. Gheorghe), sau contemporanii (vezi
acordarea premiilor «Pro Urbe») şi nici modul în care sunt «premiaţi»,
«sancţionaţi» sau «promovaţi» după cât au fost de «cuminţi» în raporturile cu
atotputernicii lideri ai populaţiei maghiare din zonă.
4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000
S-a dărâmat un mit: renumita disciplină a electoratului maghiar nu s-a
mai confirmat. În multe localităţi monoetnice maghiare prezenţa la urna de vot
a fost foarte scăzută, ex: Tg. Secuiesc 39,4%, Sf. Gheorghe 49,9%, Ghelniţa
42,4%, Baraolt 46,6%, Sânzieni 49,9% etc.
Numai în 6 localităţi din judeţul Covasna primarii şi consilierii maghiari
au primit un vot de sută la sută.
În 11 localităţi cu majoritate maghiară, sau etnic mixtă, primarii au fost
aleşi în turul doi.
A sporit numărul primarilor şi consilierilor independenţi din rândul
populaţiei de etnie maghiară.
Mulţi primari şi consilieri propuşi pe lista UDMR au fost aleşi cu un
număr mic de voturi.
Pragul de 5% şi lipsa unor alianţe viabile a partidelor româneşti au dus la
lipsa consilierilor români într-o serie de localităţi: Miercurea Ciuc, Tg. Secuiesc,
Odorhciu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Baraolt, Zăbala etc.
Deşi consilierii judeţeni de etnie română din judeţul Covasna reprezintă
aproape o treime (11 din 37), UDMR nu a cedat un post de vicepreşedinte, iar
în delegaţia permanentă – compusă din 11 membri – românii au doar doi
reprezentanţi.
În municipiul Sfântu Gheorghe, unde populaţia românească reprezintă
25% din totalul populaţiei, românilor li s-a refuzat sistematic un post de
viceprimar ()
Drd. Ioan Lăcătuşu Director Centrul European de Studii Harghita –
Covasna” a.6. Acţiuni antiromâneşti ce sunt consemnate în rapoarte (analize)
ale serviciilor secrete din România „Operaţiunea Duna”, acţiune prin care
Viktor Orban a vizat Ardealul!
* Fostul premier al Ungariei era decis să solicite chiar şi intervenţia
trupelor NATO
* Contraspionajul român s-a comportat exemplar, însă „anumite raţiuni
de stat” au salvat şi de această dată pielea unor spioni ai Budapestei La data de
18 iunie 1999, la Budapesta, premierul în exerciţiu al Ungariei, Viktor Orban a
ordonat şefului serviciilor secrete ungare (AVO), Laszlo Kover, să declanşeze
„Operaţiunea Duna”. Această acţiune, care s-a dovedit o altă provocare la
adresa vecinilor Budapestei, prevedea delimitarea şi realizarea „Regiunii Ungare
de Sud – Est”, un capitol esenţial din ampla regie a înfăptuirii unei noi „Ungarii
Mari”, după modelul federal al Statelor Unite!
„Regiunea Ungară de Sud-Est” includea, conform hărţii realizate de
serviciile speciale ungare, „provinciile istorice” Vojvodina (fosta Iugoslavie) şi
Transilvania. De reţinut, următoarea fază a „Operaţiunii Duna” viza provinciile
Felvidek (Slovacia) şi Ucraina Subcarpatică, întreaga acţiune iniţiată de AVO şi
supervizată de Viktor Orban având două etape distincte.
Prima etapă a planului pus la punct de un premier ce se dorea
consemnat cu orice preţ în istoria modernă a Ungariei, în paralel Orban negocia
tratate de „bună vecinătate” cu ţările vizate, avea ca scop final sensibilizarea
comunităţii internaţionale, după modelul antcmergător declanşării
operaţiunilor militare din Kosovo, vizavi de problemele cu care se confruntă
minorităţile maghiare din provinciile mai sus menţionate. Iar aici se bătea
moneda pe faptul că, acestea, nu beneficiau de aceleaşi drepturi ca populaţia
majoritară din statele ţintă, respectiv în domeniul învăţământului şi al folosirii
limbii materne, precum şi nerespectarea tratatelor de bază semnată între
Ungaria şi ţările respective?!
A doua parte a scenariului era ceva mai complexă şi urmărea restituirea
averilor confiscate în perioada guvernărilor comuniste, echivalarea în ţările
vizate a diplomelor de studiu obţinute în cadrul instituţiilor de învăţământ
superior din Ungaria, acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din statele
limitrofe, precum şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării
interne şi recunoaşterea internaţională ulterioară (în fapt o primă Lege a
statutului).
Evident, informate din timp, serviciile de contraspionaj din România au
trecut la desfăşurarea de acţiuni specifice de contracarare a operaţiunilor de
destabilizare a ţării. În acest sens, s-au documentat reuniunile din staţiunile
ungare Fonyod şi Balatonszarzso (din 26, respectiv 28 iunie 1999), la care au
participat reprezentanţii grupului extremist din Odorhei, cei ai „Uniunii
Ardelene” de la Budapesta şi cei ai comunităţilor din oraşele iugoslave Subotica,
Sombor, Koprivnica, Virovitica şi Valpovo.
S-au discutat posibilităţile de înfăptuire a planurilor Ungariei, precum şi
cadrul legal care să permită declanşarea operaţiunii, astfel ca, în cazul
refuzului autorităţilor din România, Iugoslavia, ulterior Slovacia şi Ucraina de a
recunoaşte cererile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere
intervenţia, inclusiv cea armată, a comunităţii internaţionale. La această ultimă
alternativă, AVO l-a informat pe premierul Orban că s-au stabilit alte două
alternative, fiind de dorit evitarea eventualelor conflicte în sânul susţinătorilor
campaniei NATO în Iugoslavia, aici fiind vorba în special de România.
Însă, trebuie subliniat că Orban a vrut să profite întâi de războiul din
fosta Iugoslavie, respectiv bombardamentele Pactului Nord – Atlantic în această
ţară, pentru a-şi atinge scopul vizat.
k-kjc Patrimoniul etnografic al României se află în pericol! * într-un
raport al serviciilor secrete se arată că, în ultimii ani, s-au înmulţit considerabil
acţiunile ostile la adresa vestigiilor istorice româneşti Mai puţin mediatizat de
presa centrală sau locală, subiectul Patrimoniului etnografic a revenit puternic
în atenţia mass-media în momentul în care specialiştii au aruncat pe piaţa
informaţiilor varianta incendierii intenţionate a „Muzeului Satului‘1 din
Bucureşti. Şi cum, iniţial, s-a mers pe considerentul unei „neglijenţe” favorizată
de nerespectarea normelor PSI (Protecţia şi Stingerea Incendiilor), apariţia
ulterioară a variantei „o mână criminală” a ridicat, firesc zicem noi, numeroase
semne de întrebare. Printre acestea, cine şi de ce a vrut să distrugă unele
vestigii inestimabile ale Patrimoniului nostru etnografic?
Răspunsul aveam să-l aflăm în urma studierii unor note remise pe baza
unui raport al serviciilor secrete, conform cărora „acţiunea de la Bucureşti
(Muzeul Satului – n.a.) se încadrează într-un plan elaborat al unor agenţii
secrete străine, care are ca scop principal afectarea ireparabilă a Patrimoniului
cultural şi etnografic românesc”. Cu alte cuvinte, pe teritoriul României se
desfăşoară activităţi ce urmăresc fie înstrăinarea unor valori de patrimoniu, fie
distrugerea lor, dacă nu se reuşeşte scoaterea acestora din ţară. Tot din
informaţiile primite, suntem în măsură să facem publice şi ţintele acestor
acţiuni (biblioteci, arhive, biserici, situri arheologice, muzee), dar şi numele
unei instituţii străine direct interesate de acest gen de „afaceri”: Muzeul de
Etnografic Maghiară (din Budapesta – n.a.)!
Intenţia? Numeroasele exponate provenite din Transilvania noastră
istorică sunt prezentate turiştilor occidentali ca fiind „vestigii ale maghiarimii”,
inoculându-se în acest fel ideea că regiunea românească dintre Carpaţi şi Tisa
aparţine de când lumea Ungariei. În sprijinul acestor afirmaţii vin şi expoziţiile
organizate în Europa de Vest de către muzeul enunţat mai sus, prezentări în
cadrul cărora vestigii neolitice, antice şi medievale româneşti sunt declarate
oficial ca fiind „vestigii maghiare din Transilvania”!
De partea cealaltă, aflăm că principala metodă uzitată în cadrul acestei
ofensive este cea a „achiziţionării de la ţărani sau a furturilor din muzee şi
biserici din România de materiale cu valoare istorică şi trecerea frauduloasă a
acestora peste graniţă”. Identic se petrec lucrurile şi într-o altă zonă cu mari
conotaţii în Istoria Moldovei, „Ţinutul Pocuţia”, acolo unde sistematic s-au
distrus şi se distrug orice obiecte ce atestă apartenenţa acestei regiuni din
nordul moldav la provincia istorică românească cu acelaşi nume („Pocuţia” este
un străvechi teritoriu ce a fost smuls Moldovei prin forţa armelor, în 1391, de
către Polonia, ulterior polonezii venind cu specificaţia că l-au „cumpărat” contra
sumei de 300 de galbeni, unele manuscrise vorbesc de 200 de galbeni, deşi nu
există dovezi în acest sens). Revenind la „Muzeul Satului” şi având în vedere
distrugerea unor vestigii de o valoare inestimabilă pentru Patrimoniul etnografic
al României, am încercat să aflăm mai multe detalii despre cei implicaţi în acest
„atentat sau «sabotaj» la adresa Istoriei Naţionale a României”, însă am fost
rugaţi să avem în vedere „interesele majore de Stat” şi să nu publicăm ceva ce
ar putea aduce atingere politicii externe a României UDMR a pus ochii pe un
tezaur inestimabil: bisericile – cetăţi săseşti!
* Profitând de emigrarea masivă a saşilor în Germania, subalternii lui
Marko Bela vor să pună mâna pe o adevărată comoară, totul sub auspiciul
catolicismului
* Experţii UNESCO consideră că monumentele de la Richiş, Sazchid,
Buneşti şi Viscri sunt obiective turistice de interes mondial în patrimoniul
universal Pentru a înţelege mai bine care este miza strategiei UDMR, trebuie să
trecem în revistă tezaurul reprezentat de bisericile -cetăţi săseşti din
Transilvania. Construite în perioada medievală, acestea au cunoscut mai multe
perioade de transformări esenţiale, etapele strălucitoare alternând frecvent cu
cele de decădere. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este vechiul centru
istoric de la Sazchid, localitate ce a fost atestată documentar încă din 1309.
Având faima unui veritabil laborator de pictură şi ceramică ţărănească,
Sazchidul s-a remarcat şi prin lăcaşurile sale de cult. Iniţial s-a optat pentru o
bazilică, construită la jumătatea secolului al XlII-lea, pentru ca ulterior
localnicii să ridice o biserică în stil gotic (1493), bolta centrală a acesteia fiind
susţinută de 22 de contraforturi. Din 1999, chiar dacă starea de degradare a
cetăţii ce se învecinează cu biserica continuă, localitatea Sazchid a devenit
monument UNESCO.
De partea cealaltă, la Viscri, se evidenţiază o superbă biserică – cetate,
arhitectura medievală şi vestigiile de acum câteva secole atrăgând anual
numeroşi turişti străini. Construită în secolul al XIV-lea, biserica a fost
precedată de o „Alba ecclesia”, capelă în care se rugau vameşii secui ai zonei,
ulterior aceasta fiind punctul de plecare pentru întreaga regiune fortificată. În
biserica evanghelică se pot admira şi astăzi strana din 1649, superbul plafon
realizat în 1743, precum şi balcoanele pictate. Renovat total în 1970, lăcaşul de
cult este considerat o capodoperă medievală a genului. Nu la fel se poate vorbi
de biserica fortificată din Buneşti, aflată la aproape 9 kilometri de Viscri.
Construită la finele anilor 1200, bazilica este atestată documentar în anii 1337
şi 1356, pentru ca la începutul secolului XVI să fie fortificată. Concomitent,
deşi biserica conţine picturi în tempera în stil bizantin, în timp ce turnul din
nord – vest se evidenţiază prin inscripţiile germane şi latine din 1664, lipsa de
interes a autorităţilor locale a dus la degradarea edificiilor.
Alt monument ce trezeşte interesul anumitor politicieni este cel de la
Richiş. Ridicată la 1451, biserica ascunde multe din tainele locuitorilor din
zonă, lăcaşul de cult fiind cunoscut ca sanctuarul unde „păcătoşii” se
spovedeau reprezentanţilor Domnului. Construcţia se evidenţiază în mod
deosebit prin altarul realizat în stil baroc (în 1775). În paralel, trebuie să
subliniem că toate edificiile enumerate mai sus sunt considerate de către
experţii UNESCO ca fiind „componente importante ale turismului mondial”,
respectiv „părţi inseparabile ale patrimoniului universal”.
Diversiunea retrocedărilor Evident, valoarea de ansamblu a bisericilor
fortificate săseşti a trezit interesul unor „specialişti” în ale valorilor etnice,
aceştia arătând o suspectă amnezie atunci când vine vorba de justificarea
acţiunilor ce vizează patrimoniul naţional. În context, unii membri ai Uniunii
Democrate a Maghiarilor din România s-au gândit că nu ar fi rău dacă ar reuşi
să pună mâna pe monumentele de la Viscri, Buneşti, Sazchid şi Richiş. Drept
urmare, s-a trecut la conceperea unui plan care, sub nuanţa interesului
regional, ascunde nuanţa câştigului clientelei de partid.
Strategia este, trebuie să recunoaştem, extrem de ingenioasă. Şi asta
pentru că, atunci când a fost elaborată, aceasta a trebuit să ţină scama de
numeroasele aspecte ridicate de situaţia legislativă a construcţiilor medievale,
cum ar fi actele de proprietate ale administraţiei locale sau valoarea de
patrimoniu. Dar, cum miza era prea mare, s-a găsit şi soluţia. Aceasta constă în
retrocedarea edificiilor către bisericile care le-au patronat în trecut, spiritual şi
material, precum şi introducerea ulterioară în cadrul unui program turistic
internaţional, organizat în special pe ruta Germania-Austria -Slovacia-Ungaria-
România. Beneficiară ar urma să fie Biserica greco-catolică, cea care, după
1990, şi-a îndemnat în repetate rânduri enoriaşii să-l voteze pe reprezentanţii
UDMR, precum şi asociaţia cultural-politică a maghiarilor, respectiv prin
intermediul firmelor de turism ce aparţin unor lideri ai acesteia. In final,
subliniez conjunctura favorabilă a demersurilor Uniunii, avantajată atât de
noua lege a retrocedărilor, pentru implementarea căreia s-au făcut presiuni
uriaşe, cât mai ales a emigrării masive a saşilor, proprietarii de drept ai
vestigiilor ce reflectă istoria acestei minorităţi etnice. Până una-alta, aceste
perle ale Transilvaniei trebuiesc păstrate în zestrea noastră naţională, ca
dovadă vie a bunei convieţuiri a populaţiei din regiune.
Acordul de comerţ liber cu Ungaria, OK pentru maghiari!
* După ce şi-a impus politica economică în „era” cederistă, la umbra
Protocolului, UDMR continuă să lovească în producătorii români
* Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Radu Berceanu – trei foşti demnitari ce n-
au realizat (sau n-au vrut) capcana întinsă de „aliaţii” de la guvernare Taxele
vamale, un scut Mergând pe ideea falsă că „aşa cere legislaţia Uniunii
europene”, guvernanţii noştri de ieri şi de azi repetă la unison greşelile în plan
economic. Iar la nivelul relaţiilor bilaterale cu Ungaria, deficitul României
continuă să fie o piatră de moară, fiind cea mai clară dovadă a politicii
păguboase dusă de Executiv, motiv pentru care tragem acum un serios semnal
de alarmă vizavi de modul cum au înţeles „aliaţii” de la guvernare să-şi tranşeze
interesele, în detrimentul producătorilor români.
Acordul de comerţ liber existent între cele două state, năşit în perioada
„de aur” a CDR şi acceptat în continuare de un PSD mult prea preocupat de
propria imagine internaţională, a adus până în prezent mari daune părţii
române, fiind înregistrate procente negative la capitolele şomaj, afectarea
producătorului român, deficit comercial. Iar costurile sunt suportate tot de
către cetăţenii României, ca să nu mai amintesc de efectele pe termen lung.
Trebuie remarcată şi politica Ungariei vizavi de acest capitol, vecinii de peste
Tisa investind miliarde de dolari în pregătirea managerilor, infrastructură şi
retehnologizare. Insă, cum socotelile de acasă nu prea se potrivesc cu cele din
târg, creşterea presiunilor creditorilor străini a condus la o schimbare de optică
a economiei ungare, nevoită să caute noi pieţe de desfacere. Şi cum Vestul îşi
apără bine producătorii interni, managerii unguri s-au orientat rapid către
piaţa românească, guvernanţii de la Bucureşti sesizând foarte puţin din nuanţa
schimburilor dintre cele două ţări. Altfel, instituirea unor taxe vamale ar fi
protejat piaţa internă şi n-ar fi condus la drama unora dintre producătorii
români, iar ex-ministrul Reformei, Ulm Spineanu, n-ar mai fi dezbătut numai
greşelile anterioare guvernării.
Cifrele spun totul Producând mai ieftin şi la standarde de calitate net
superioare, Ungaria a reuştit într-o perioadă scurtă de timp să se impună în
zona Transilvaniei, mărfurile româneşti similare fiind inferioare din cauza
realizării lor de către o industrie învechită şi cu o productivitate de genul
„timpul trece, leafa merge „. Evident, producătorii autohtoni au realizat că,
astfel, războiul este pierdut din start, drept pentru care au trecut la
retehnologizarea şi modernizarea capacităţilor de producţie. Dar când totul
mergea bine a intervenit statul, impozitele mari şi costurile exagerate ale
furnizorilor ducând la nerentabilitatea produselor noastre şi eliminarea neloială
a concurenţei. Mai pe româneşte, ne-am pus singuri beţe în roate, premierii de
atunci – Victor Ciorbea şi Radu Vasile nerealizând bătaia lungă a politicii
economice ungare, în defavoarea României, nereducând fiscalitatea şi
nedesfiinţând monopolul impus de unele întreprinderi.
Statistic, Ungaria a exportat în ţara noastră alimente, băuturi şi tutun, în
valoare de peste cinci ori mai mare decât a importat. Iar deschiderea vamală a
condus la afectarea întregii industrii transilvănene a uleiului, zahărului,
textilelor, încălţămintei, mobilei şi chiar a electronicii, respectiv la creşterea
accentuată a şomajului şi la scăderea în contrapondere a interesului manifestat
de către investitorii străini. Dar, despre datele exacte ale problemei, mai multe
ar putea să spună domnul Mihai Berinde – fost secretar de stat în Ministerul
Comerţului. Cert este doar că ţara noastră a importat net zahăr, ulei, fructe,
legume, confecţii şi încălţăminte, respectiv 53% din necesarul de conserve de
legume, 82% din cel de pastă de tomate, 78% conserve de fructe, concomitent
cu, de exemplu, dispariţia din patrimoniul pomicol a 121 de milioane de pomi
fructiferi! Per total, de aici a plecat deficitul României, estimat la câteva zeci de
milioane de dolari anual, la care se adaugă „pierderile colaterale”. La acest
capitol, să nu fi ştiut Radu Berceanu ce pierderi înregistra ministerul pe care îl
coordona?
k * „MOL” cumpără terenuri în Ardeal
* Compania petrolieră ungară are o veritabilă reţea de „patroni funciari”
* Parafrazând deja cunoscutele sale reclame Tv, putem spune că „MOL” a
„păstrat pasiunea” maghiară pentru Transilvania, „depăşind limitele”
comerciale Cunoscuta firmă maghiară, echivalentul PETROM-ului românesc, a
declanşat şi susţinut în ultimii ani o puternică campanie de dezvoltare a reţelei
deţinute în Transilvania. În acest scop, conducerea „MOL” a sugerat angajaţilor
săi din România să caute spaţii pentru benzinării, în special în judeţele
limitrofe graniţei cu Ungaria, recomandând în acest sens cumpărarea, sub o
formă sau alta, a cât mai multor terenuri, în special de la persoane fizice.
Ascultând de mai marii de la Budapesta, managerii „Molului românesc”
au organizat o veritabilă reţea de deţinători de titluri de proprietate care, la
cererea primilor, cedează imediat terenurile deţinute. Modul de procedare este
simplu şi, aşa cum se obişnuieşte mai mereu pe la noi, compania ungară
apelează la persoane fizice pentru a obţine terenurile vizate la un preţ
considerabil mai mic. Astfel, cu banii „MOL”, reprezentanţii firmei caută şi
negociază în nume personal cu proprietarii de terenuri, achiziţionându-le cu
sume „onorifice” faţă de cât ar da compania în mod oficial, ştiut fiind că
persoanele juridice plătesc infinit mai mult în astfel de cazuri. După intrarea în
posesie, se simulează negocierea dintre noul proprietar şi compania maghiară,
astfel ca totul să aibă un caracter oficial.
Cu toate acestea, „MOL” nu s-a dat înapoi de la nimic şi, atunci când
interesele au ccrut-o, a apelat chiar şi la infractori dovediţi. Un astfel de caz
este cel al cetăţeanului maghiar Kovacs Jozsef, urmărit de Interpol pentru o
„ţeapă” de 306.345.939 forinţi dată unei bănci de la Budapesta! Arestat în
localul „Taverna Romană”, din centrul Aradului, de către lucrători ai Serviciului
pentru Combaterea Crimei Organizate, acesta a recunoscut că a preferat
România, după ce colindase prin Europa şi America de Sud, pentru că aici se
simţea mai în siguranţă. Curios, arestat pentru fals, uz de fals (se legitima cu
acte false) şi trecere frauduloasă a frontierei, Kovacs nu a fost cerut de
autorităţile ungare, acestea nesolicitând extrădarea lui, deşi, repetăm, era dat
în urmărire prin Interpol! Ulterior, poliţiştii români au aflat că Joszef Kovacs a
colaborat din plin cu compania „MOL”, achiziţionând în numele acesteia mai
multe terenuri pentru construirea de benzinării. Fără a face comentarii inutile,
amintesc că Joszef „al lor” a fost eliberat ulterior din arest Conspiraţia
maghiară: Ţinta, România!
* un document realizat de lucrători ai unui serviciu secret relevă cum, în
Transilvania, se desfăşoară o abilă ofensivă economică, în scopul susţinerii
enclavizarii judeţelor cu populaţie preponderent de origine maghiară
* astfel, prin intermediul bisericilor, etnicii maghiari au fost dirijaţi să-şi
preschimbe cupoanele în acţiuni la anumite societăţi ce prezentau interes de
complementaritate sau posibile concurente pentru industria uşoară ungară
* este (şi) cazul întreprinderii „Armedica”, al cărui pachet majoritar de
acţiuni a fost achiziţionat de către societatea „Gedeon-Richter”, cu capital
majoritar maghiaro-german, urmând apoi aprobarea în funcţiile de conducere a
personalului loial acţionarului principal (maghiar), amplasarea în interiorul
întreprinderii a drapelului Ungariei, impunerea folosirii limbii maghiare şi
orientarea producţiei spre realizarea unor produse secundare care să faciliteze
importul de medicamente din Ungaria Pentru cei care nu cunosc „apucăturile”
noastre gazetăreşti, ne-am făcut un obicei din a prezenta cititorilor rapoarte ale
serviciilor secrete. Stilizate, este drept, acestea oferă o bază solidă de informaţii
tuturor celor interesaţi de soarta României. Indiferent că este vorba de
integritatea naţională, practic de moştenirea lăsată de străbuni, ori de
încercările unora de a submina eforturile ce au ca scop integrarea ţării noastre
în structurile euroatlantice, astfel de rapoarte nu pot decât să trezească
interesul tuturor celor care simt româneşte.
Acum, vom prezenta prima parte a unui raport realizat de lucrători ai
unui serviciu secret, raport ce relevă cum, în Transilvania, se desfăşoară o abilă
ofensivă economică, în scopul susţinerii enclavizării judeţelor cu populaţie
preponderent de origine maghiară. Redăm integral documentul: „1.
Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut
nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare Acţiunile susţinute pe
această linie sunt susţinute pe baza fostului statut de naţiune privilegiată a
Principatului Transilvaniei, în care etnia maghiară deţinea puterea politică şi
economică. Existenţa acestui statut a permis consemnarea proprietăţilor în mai
multe documente de epocă în detrimentul naţiunilor «tolerate» (în speţă
români), documente folosite în prezent atât de istoriografia ungară, cât şi de
către descendenţii familiilor nobiliare maghiare pentru a justifica şi solicita
imperativ aplicarea principiului «Restitutio în integrum», principiu care, aplicat
fără discernământ în Transilvania, ar afecta interesele fundamentale ale
populaţiei majoritare româneşti, mergându-se până la contestarea originii
acesteia şi a dreptului legitim de a trăi în această zonă.
Pe baza dreptului «istoric» de proprietate este solicitată şi retrocedarea, în
prima fază, a unor imobile şi terenuri dintre care (cele) mai reprezentative
pentru etnicii maghiari sunt la ora actuală următoarele:
— Timişoara: «Casa maghiară» şi Liceul «Piarist»;
— Oradea: Universitatea, Facultatea de Stomatologie (revendicate de
Fundaţia maghiară catolică «Caritas»), Muzeul «Ţării Crişurilor» (de Biserica
Catolică), precum şi 45 hectare de teren intravilan (de către diverse persoane
particulare);
— Tot în cadrul judeţului Bihor, mai sunt revendicate Castelul din Cighid,
clădirea spitalului din Borod (de către o persoană din Debrecen/Ungaria) şi
terenul pe care se află localitatea Marghita (de către Biserica Reformată din
Oradea);
— Satu Mare: sunt revendicate toate imobilele şi terenurile care au
aparţinut nobilimii maghiare şi Bisericii Reformate, parte din ele fiind deja
obţinute, cu sprijin parlamentar şi al autorităţii locale;
— Biserica şi terenul aferent din Uiliacul Şimlcului (judeţul Sălaj),
precum şi alte terenuri ce au aparţinut grofilor unguri din acest judet;
— Cluj Napoca: sunt revendicate toate clădirile din zona centrală a
oraşului (Piaţa Unirii), trei imobile de pe str. Iuliu Maniu, terenuri pe care este
situată clădirea Spitalului de Urgenţă, Universitatea «Babeş Bolyai» cu clădirile
aferente, clădirea Liceului «Brassai Samuel» şi imobilele restaurantelor «Mclody»
şi «Someşul»;
— Altfel, în judeţul Cluj, în perioada 1995-l997, o serie de asociaţii
culturale şi turistice au fost preocupate să identifice monumente istorice şi
clădiri sub motivaţia editării unor lucrări ştiinţifice. Documentele obţinute au
stat la baza începerii unor procese de recuperare a acestor imobile, folosindu-se
din plin prevederile legii privind «restitutio în integrum»;
— In aceste condiţii, în municipiul Cluj Napoca au fost revendicate şi
câştigate în instanţă, de către Parohia Romano-Catolică «Sf. Mihail», câteva
imobile situate în zona Picţii Unirii, fiind direct implicat în procesul de
recuperare Cilog Anton – contabil şef la respectiva parohie;
— În data de 17.07.1998, în Aiton (judeţul Cluj), nepotul grofului Şandor
Bela, stabilit în SUA, a revendicat moşia acestuia ce cuprinde şi Piaţa din
Gheorgheni;
— Azilul de bătrâni din Brâncovcneşti (judeţul Mureş), fosta proprietate a
grofului Kemeny Miklos Ianos, este în atenţia autorităţilor locale şi a liderilor
etnici maghiari din Tg. Mureş, pentru a fi transformat în „Pantheon al
Helikonului”;
— Hunedoara: comunitatea maghiară revendică „Castelul de la
Dantamaria” – Orlea, situat la intersecţia şos. Haţeg-Petroşani cu drumul de
acces către Sânpetru, în apropierea barajului şi a salbei de hidrocentrale Râu-
Marc Retezat;
— Sf. Gheorghe: se revendică clădirea Cercului Militar de către Halasz
Suzana (n. 1946 în România şi plecată legal în Ungaria cu familia în acelaşi
an), printr-un proces aflat pe rol la judecătoria Sf. Gheorghe (imobilul este
trecut în proprietatea statului român prin Decretul nr. 218/1960); Centrul
Militar Judeţean; «Casa cu Coloane»; Arhivele Statului; Liceul «Miko»; clădirea
Bazarului; Biblioteca Judeţeană şi sediul UDMR, de către bisericile romano-
catolică şi reformată, precum şi toate apartamentele pe care le-au deţinut
înainte de 1989 etnicii maghiari care au emigrat ilegal în străinătate (din
declaraţiile date în mass-media de către liderii maghiari din zonă, rezultă că
demersurile privind reintrarea în posesie au şanse de reuşită);
— Braşov: se acţionează pentru intrarea în posesia Şcolii Generale nr. 6
(cu predare în limba română) care fiinţează în cadrul Liceului «Aprily Lajos»;
Liceul de Artă este revendicat de romanocatolici; zona Teatrului Dramatic şi a
parcului limitrof este revendicată de reformaţi şi evanghelişti, intenţionându-se
construirea unui centru internaţional de cultură pentru maghiarii ce vor să
studieze în Braşov; imobilul Direcţiei Agricole şi a Cadastrelor situat pe str.
Mureşenilor unde se află mai multe imobile aparţinând etnicilor maghiari, toate
gravitând în jurul Bisericii romano-catolice de pe aceeaşi stradă. Totodată, se
revendică terenuri prin parohiile din localităţile Săcele, Crisban, Satu Nou,
Teliu şi Vama Buzăului. De asemenea, o atenţie deosebită este acordată
conservării arhitecturii specifice a imobilelor vechi construite de etnicii
maghiari. Astfel, firma «Irgalnassag Horja Nijeri Cordia», cu sediul la
Budapesta, a oferit sume însemnate de bani etnicilor maghiari din zona
Munţilor Apuseni, pentru conservarea imobilelor vechi. Aceeaşi situaţie s-a
repetat şi în zona Braşovului, unde firme cu capital maghiar au executat studii
privind imobilele cu arhitectură specific maghiară şi au sponsorizat
conservarea acestora.
Mai grav, foşti diplomaţi maghiari aflaţi la post înainte şi după 1989, la
Bucureşti, în colaborare cu etnicii maghiari, încearcă intrarea în posesia
terenurilor şi imobilelor care au aparţinut maghiarilor şi cultelor romano-
catolice şi reformate din judeţul Braşov şi Covasna, remarcându-se:
— Kanja Laszlo, reprezentant al firmei „MOL” în România, şef al Agenţiei
economice maghiare la Bucureşti;
— Prakab Gyula, fost reprezentant al Agenţiei economice maghiare la
Bucureşti, în prezent reprezentant al întreprinderilor cu profil chimic la Tg.
Mureş.
Acţiunea de recuperare a zeci şi zeci de clădiri, a sute şi chiar mii de
hectare de teren, urmăreşte, de fapt, consolidarea economică a minorităţii
maghiare şi a instituţiilor sale în baza principiului „nici o clădire care a
aparţinut maghiarilor să nu revină statului român, recuperarea acestora
putând servi şi drept dovadă a continuităţii naţiunii maghiare”.
2. Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în
vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice Până în
anul 1994, capitalul ungar a penetrat în domeniul comercial cu precădere prin
asociere cu cel românesc (în special cu cetăţeni români de etnie maghiară).
Din anul 1997, este în curs de derulare o puternică ofensivă economică a
capitalului ungar în Transilvania. Astfel, prin intermediul bisericilor, etnicii
maghiari au fost dirijaţi să-şi preschimbe cupoanele în acţiuni la anumite
societăţi ce prezentau interes de complementaritate sau posibile concurente
pentru industria uşoară ungară, care a luat un avânt deosebit. În acest fel, au
fost achiziţionate masiv acţiuni la întreprinderi de profil agroalimentar (gen
„Avicola”) sau la întreprinderile de medicamente „Terapia” (Cluj) şi „Armcdica”
(Tg. Mureş).
Din păcate, dar nu întâmplător, blocajul financiar şi speculaţiile bursiere
au adus aceste întreprinderi în pragul falimentului sau la subevaluarea
capitalului propriu, prin scăderea cursului acţiunilor, care au putut fi astfel
achiziţionate foarte ieftin. Este (şi) cazul întreprinderii «Armcdica», al cărui
pachet majoritar de acţiuni a fost achiziţionat de către societatea «Gedcon-
Richter», cu capital majoritar maghiaro-german, urmând apoi aprobarea în
funcţiile de conducere a personalului loial acţionarului principal (maghiar),
amplasarea în interiorul întreprinderii a drapelului Ungariei, impunerea
folosirii limbii maghiare şi orientarea producţiei spre realizarea unor produse
secundare care să faciliteze importul de medicamente din Ungaria.
La fel s-a procedat şi în cazul fermelor de tip «Avicola» care, prin scăderea
artificială a valorii acţiunilor şi prin scumpirea furajelor, au fost aduse în
incapacitate de plată sau au fost falimentate. Acest aspect a favorizat
penetrarea pieţii cu produse avicole ungureşti, la preţuri de dumping, datorate
subvenţiei statului maghiar şi a subevaluării preţurilor la vamă. De asemenea,
a luat amploare micul trafic cu produse alimentare (lactate, brânzeturi), care pe
zi ce trece devine o adevărată concurenţă pentru produsele româneşti.
Transilvania, în general şi zonele din vest, în special, sunt transformate în
acest mod în adevărate pieţe de desfacere, neoficiale, ale industriei alimentare
ungare, fiind astfel accelerată viteza de rotaţie a forintului prin achiziţionarea
pe piaţa neagră a sumelor necesare derulării acestui comerţ.
Este şi cazul Banatului, acolo unde, în judeţul Timiş, prin aderarea
României la Acordul CEFTA şi sistarea subvenţionării agricole, s-a creat un
cadru favorabil pentru creşterea importurilor de produse agroalimentare din
Ungaria. Comercianţii afirmă că este mai avantajos să se aprovizioneze din
Ungaria (inclusiv cu produse electronice şi electrocasnice), deoarece la graniţă li
se restituie contravaloarea TVA pentru marfa cumpărată, astfel produsele
devenind mai ieftine decât cele similare româneşti.
Şi în domeniul exploatării forestiere s-a produs un adevărat jaf încă din
anul 1990, în special în judeţele Harghita şi Covasna, în condiţiile în care
Ungaria este deficitară la această materie primă. Astfel, în acest moment, prin
camerele de comerţ şi prin intermediul anunţurilor la mica publicitate, diverse
firme din Ungaria, solicită colaborări cu exploratorii autorizaţi de cherestea,
nefiind interesate de achiziţionarea de mobilă sau alte produse finite ale
industriei de prelucrare a lemnului (în condiţiile în care pe piaţa de capital
partea ungară este favorizată de cursul negativ de schimb al Icului în raport cu
forintul).
În concluzie, se poate aprecia că intenţiile de a penetra economia din
Transilvania şi Banat, se realizează prin intermediul unor firme ale
minoritarilor maghiari, aflate în relaţii cu firme din străinătate, tot ale unor
etnici maghiari.
Astfel, firmele «Wuc» şi «Confortomega» din Cluj Napoca, conduse de
Zoltan Arpad, reprezintă interesele firmei «Polus» din Canada, al cărui patron
este un cetăţean canadian de origine maghiară. Tot pe filiera canadiană, firma
«Has» Canada, al cărei patron este tot un cetăţean canadian de origine
maghiară, a solicitat Primăriei Cluj Napoca să i se concesioneze 2.50 ha teren
pentru construirea de locuinţe. În plus, se acţionează şi prin intermediul
Asociaţiei maghiare a specialiştilor din Transilvania care coordonează
activitatea specialiştilor români de etnie maghiară din zonă, aceştia fumizând
investitorilor maghiari informaţii care să-l avantajeze în raport cu partea
română. Asociaţia este condusă de Varga Bela, profesor la Universitatea
Transilvania din Braşov.
Se apreciază că, în prezent, în Transilvania, funcţionează peste 2.000 de
societăţi cu capital maghiar sau mixt maghiaro-maghiar, care au ca principal
obiect de activitate comerţul, respectiv asigurarea pieţelor de desfacere pentru
produsele ungureşti şi aprovizionarea cu materii prime deficitare a industriei
din această ţară.
3. Extinderea sectorului bancar cu intervenţia unor bănci din Ungaria
Investitorii români de etnie maghiară sunt puternic susţinuţi de către banca
«Pater» din Tg. Mureş (filială a «Budapest Bank» din Ungaria) şi de către
fundaţia «Lam» din Ilieni, judeţul Covasna. Se acţionează pentru deschiderea
unei filiale a băncii şi în Braşov. Fundaţia «Lam» (Fundaţia pentru încurajarea
agriculturii particulare şi a dezvoltării agricole din judeţul Covasna) s-a
constituit în anul 1993, ca reprezentanţă a Fundaţiei «Heks» din Elveţia, la
iniţiativa preotului reformat Kato Bela din comuna Ilieni, care este şi
preşedintele acesteia. Respectiva fundaţie îşi desfăşoară activitatea prin
intermediul bisericii reformate şi are ca principal scop ajutorarea cetăţenilor de
naţionalitate maghiară pentru cumpărarea de terenuri şi prestarea de către
aceştia a unor activităţi economice private (peste 60 de persoane de etnie
maghiară au fost împrumutate, fară dobândă, cu sume cuprinse între 500-
95.000, cu scopul declarat de sprijinire a agriculturii).
Finanţarea agenţilor economici din Transilvania se realizează şi prin
credite acordate de către băncile din Ungaria, cu condiţia ca minimum 65% din
produsele importante să fie realizate în Ungaria. In acest context se remarcă
activitatea financiară desfăşurată de către «Romanicii American Enterprise
Fund» care acordă credite în afaceri, cu cele mai mici dobânzi de pe piaţă, în
valoare de maximum 15.000 SUA având durata de rambursare de până la 18
luni. Afacerea se derulează în cadrul programului «Capa»; partea americană
este reprezentată de miliardarul G. Soros.
4. Euroregiunile româneşti, conduse de miniparlamente Faptele
menţionate anterior au avut loc pe fondul unui veritabil război al dezinformării,
practicat de serviciile speciale de la Budapesta, susţinut de liderii politici din
Ungaria. Cel mai grăitor exemplu este cel al fostului premier maghiar, care
spunea nu cu mult timp în urmă că, în ţara noastră, sunt mai multe probleme
de autonomie decât în Ungaria (este firesc, dacă ţinem cont de absorbţia
minorităţilor din această ţară printr-un insistent proces de maghiarizare – n.a.).
«UE este bazată pe autonomie, iar România şi Ungaria vor trebui sa facă
faţă acestei provocări», a declarat fostul premier ungar Orban la închiderea
Universităţii de Vară Balvanyos. In cadrul prelegerii amintite, ce a avut ca temă
«Extinderea NATO şi viitorul Europei Centrale», Orban a precizat că, în Uniunea
Europeană, autonomia este cunoscută sub denumirea de regionalism, ceea ce
implică înfiinţarea unor «miniparlamcntc regionale». «România va trebui să se
gândească mai bine la problemele autonomiei, având în vedere că aici este
implicată şi o încărcătură de natură etnică. În Ungaria, sunt mai multe
minorităţi, dar ele constituie un bloc etnic compact (?!) şi de aceea situaţia este
diferită”, a mai ţinut să explice Orban.” ()
Separatiştii maghiari îşi bat joc de Istoria României
* Budapesta a finanţat o carte în care eroii poporului român sunt făcuţi
în fel şi chip
* In timp ce „apele” separatismului pe criterii etnice se tulbură în
Transilvania, iar Ungaria propune ca drepturile minorităţilor să fie incluse în
Constituţia Uniunii Europene, în capitala ungară s-a reeditat un volum de carte
în care Mihai Viteazul e prezentat drept o „bestie” şi „un intrigant”, iar Avram
lancu „un sifilitic, o hienă”
* „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal” este scrisă de
Kosztin Arpad, un personaj care „scuipă” efectiv pe tot ceea ce este românesc O
nouă ofensivă antiromânească Scriam în precedentele subcapitole, că
Ambasada Ungariei la Bucureşti a fost acuzată că ar finanţa tipărirea unor
hărţi, afişe şi pliante secesioniste care au fost distribuite în zona secuimii. Mai
mult, subliniam că Ambasada Ungariei şi Consulatul General al Ungariei la
Cluj sunt luate în vizor (?!) deoarece ar fi contribuit la campania de promovare a
imaginii Consiliului Naţional Secuiesc cu peste şase miliarde de lei! Prezenţi o
perioadă la Târgu Mureş, nu putem spune că astfel de tipărituri, de genul celor
enunţate mai sus, n-au fost folosite în campania electorală organizată în
judeţele Harghita, Covasna şi Mureş pentru desemnarea aşa-numitelor consilii
naţionale secuieşti, formaţiuni politice şi civice care nu sunt recunoscute de
autorităţile române. Ar fâ o mare minciună, deoarece ele există şi circulă fară
ca autorităţile locale să mişte măcar un deget pentru a combate fenomenul. A
fost doar cazul Imre, dar neconcludent Din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici.
Într-o carte reeditată în 2003 la Budapesta, difuzată în zona Har-Cov, Mihai
Viteazul e prezentat drept o „bestie”, iar „prim-ministrul Tătărăscu o jivină”! Mai
exact, este vorba despre volumul „Atrocităţi antimaghiare comise de români în
Ardeal”, semnat de Kosztin Arpad şi care, se cuvine menţionat, a fost publicat
pentru prima dată în 1998, la Budapesta, de editura „BIRO family”.
Structurată pe nouă capitole, o prefaţă şi un epilog, cartea este o blamare a tot
ce este românesc. Cartea este un atac de cea mai joasă speţă asupra întregului
popor român şi a personalităţilor sale politice, culturale, ştiinţifice.
Minţi bolnave ne înjură eroii Deloc surprinzător, în cele 185 pagini ale
sale, volumul prezintă viziunea bolnavă a lui Kosztin Arpad asupra istoriei
românilor de la începuturi până în prezent, în timp ce, în cele nouă capitole,
Kosztin îşi etalează întreaga sa ostilitate împotriva românilor prezentând
„atrocităţile comise de români împotriva maghiarilor din Ardeal” în etapele
istorice mai importante: răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, revoluţia de la
1848, primul şi al doilea război mondial, revoluţia maghiară din 1956 şi
perioada de după revoluţia din 1989 din România.
Cartea, scrisă cu o inimaginabilă duşmănie împotriva românilor şi a
conducătorilor acestora, are ca motto un fragment din lucrarea lui Orban
Balazs intitulată „Descrierea Ţinutului Secuiesc” şi publicată în 1870 la Pesta:
„chiar şi în caracterul valahilor este prezentă suspiciunea, prostia
prejudecăţilor la care contribuie o rcavoinţă vicleană: sunt trufaşi, brutali când
sunt la putere şi se târăsc ca şerpii, fiind umili când sunt depăşiţi sau învinşi:
sunt din calc-afară de laşi faţă de cei puternici şi necruţători până la
canibalism în confruntarea cu cei mai slabi decât ei „încă din prefaţă autorul
„ne lasă” să vedem ce va urma în volumul plin de injurii la adresa românilor:
„Românimca din Ardeal, atât din punct de vedere al sentimentelor cât şi din cel
al culturii şi inteligenţei sale, este incultă chiar şi după evul mediu şi a fost
mereu o fiară gata oricând să comită atrocităţi, un monstru moral. Istoria
acestei românimi este plină de atrocităţi comise împotriva altor popoare cu care
a convieţuit secole întregi Este suficient să ne referim la faptul că Decizia de la
Trianon (4-VI-l920) a fost luată în baza legendei viclene a continuităţii daco-
romane care înseamnă lozinca iredentismului românesc, concept tară nici un
temei istoric şi ştiinţific”.
Tot în prefaţă, Kosztin Arpad scrie că „trebuie să cunoaştem atrocităţile
comise de români împotriva poporului maghiar şi secui-maghiar din Ardeal.
Trebuie să le facem cunoscute şi întregii lumi, întrucât politica, istoriografia şi
literatura română trec sub tăcere aceste atrocităţi şi fac totul pentru tăinuirea
acestora, pentru a prezenta românimca drept campioana toleranţei,
umanismului, bunătăţii şi blândeţii, intenţionând să dovedească, totodată, că
maghiarimea este unul din popoarele cele mai cumplite din lume, că prin
genele sale este un popor criminal, că maghiarimea este însetată de sânge şi că
aceste trăsături sunt moştenite din generaţie în generaţie”.
În context, Kosztin Arpad mai apreciază că „numeroase semne atestă
faptul că, mai devreme sau mai târziu, conducerea panromână de la Bucureşti
– indiferent de tratatele de bază – va alege ca soluţie a «problemei maghiare» din
Ardeal lichidarea de la o zi la alta în stil de pogrom. Şi nu întâmplător! Nu sunt
puţine sursele istorice care relatează că, în răscoala ţărănească a lui Horea,
Cloşca şi Crişan din 1784 ţăranii români au vrut să-l ucidă pe toţi maghiarii. Şi
această «dorinţă» a românilor este vie şi azi în unele cercuri ultranationaliste
române. Dar poate să fie vie această dorinţă, pentru că, în zona noastră,
România este statul care s-a împotmolit la teoria continuităţii daco-române,
teoria rigidă devenită o adevărată «dogmă», teorie care nu are nici o bază
istorică.
România este ţara care se cramponează la conceptul romantic din secolul
al XIX-lea de naţiune şi stat naţional. A rămas la ortodoxia sa cu rădăcini
balcanic-bizantine şi la fundamentalismul său şi nu aşteaptă decât momentul
favorabil pentru ea, pentru a face cum a făcut şi cu evreimea pe care a
exterminat-o din România. România se pregăteşte şi pentru răfuiala finală cu
maghiarimea din Ardeal Situaţia maghiarimii din Ardeal are efect şi asupra
viitorului întregii maghiarimi. Cea mai importantă problemă a acesteia este
problema supravieţuirii ei. Din acest motiv, situaţia maghiarimii din Ardeal şi
prin aceasta a întregii maghiarimi, trebuie să ajungă în atenţia opiniei publice
internaţionale! Pâna când nu este prea târziu! Şi această lucrare vrea să
slujească acest scop”, (p. 7-l0)
Unde eşti tu Ţepes, Doamne!
În continuare, după ce ne declară singur scopul său, Kosztin Arpad îşi
începe deşănţata lucrare. Deşi nu merită ca o astfel de abjecţie să vadă lumina
tiparului, fie nici măcar parţial, o vom trece în revistă, pe anumite capitole,
doar pentru ca cititorul român să vadă cu ce se ocupă unii în plin proces de
unificare a Europei: I. Introducere (scurtă privire asupra istoriei) „Nu există nici
o urmă a continuiăţii daco-romane susţinute şi propagate de români, nu există
nici un fel de element al poporului daco-roman nici imediat după 272 când
împăratul roman Aurelianus şi-a retras legiunile şi poporul din Dacia (Incorect!
Aurelian a dat ordin de retragere legiunilor sale în anul 271 e.n., în momentul
în care s-a declanşat invazia popoarelor migratoare. Legiunile s-au retras între
27l-274, dar o mare parte a coloniştilor români au rămas în Dacia) şi nici la
descălecarea maghiarilor. Acest popor ori n-a existat niciodată, ori dacă a
existat, acesta conform logicii a dispărut, s-a asimilat în popoarele migrărilor
din cursul celor 600 de ani! (nu putem să nu remarcăm că lipsa de cultură
naşte adevăraţi monştrii – n.a.)
Dinainte de începutul secolului al XIII-lea nu exista nici un lăcaş de cult
(casă de rugăciuni, capelă, biserică, mănăstire, cimitir), nici atestări istorice
sau toponimice cu privire la existenţa poporului valah (român) în Ardeal.
Conform unor date statistice din 1293, în Ardeal existau în total 18.000
de valahi. Aceste date vorbesc de la sine că, la descălecarea maghiarilor (895),
deci cu cinci secole mai înainte, valahii nu puteau fi prezenţi printre popoarele
cucerite în Ardeal de către maghiarime Pe la jumătatea secolului al XIV-lea
valahii au venit în Ardeal ori ca refugiaţi, ori chemaţi, dar au venit «goi», cu
mâinile goale şi nu se distingeau în muncă, fiind puşi la cele mai de jos munci
dar reprezentau o forţă de muncă ieftină, umilă, tară nici un fel de pretenţii,
oameni care se ploconeau în faţa tuturor.
După cele două războaie mondiale şi până în zilele noastre au fost
colonizaţi din Vechiul Regat în Ardeal 3.000.000 de români. Totodată, au fost şi
sunt colonizaţi numeroşi maghiari din Ardeal în Vechea Românie.
Este absolut adevărat ceea ce a declarat episcopul Tökes Laszlo şi anume
că, de peste 75 de ani, în România se comite o «purificare etnică» împotriva
maghiarimii şi a altor naţionalităţi între rămăşiţa de Ungarie şi aşa-numitele
ţări succesoare se desfăşoară – de la Trianon încoace – un proces grav. Cei care
neagă acest lucru sunt ori răuvoitori, ori dezinformaţi, atât în istorie, cât şi în
politică. În acest mare şi periculos proces trebuie să se nască, odată şi odată, o
sentinţă! O sentinţă definitivă şi aplicabilă. Această sentinţă poate fi dată doar
de o «voinţă» care reprezintă şi o forţă internaţională, o forţă care vede şi
mărturiseşte că nesoluţionarea situaţiei unei minorităţi naţionale de 5.000.000
de maghiari reprezintă un periculos focar al destabilizării în centrul Europei”,
(pag. 13-22) „La Posada, voievodul Basarab, încălcându-şi promisiunile a ucis
armata ungară cu pietre timp de trei zile” (p. 24) „în 1599, când Mihai Viteazul,
devenit voievod dintr-un măcelar, a invadat Ardealul, a trecut satele prin foc şi
sabie” (p. 27) „Baba Novac, «sluga principală» a lui Mihai a fost un om oribil, un
ticălos. Cel mai josnic hoţ al acelor vremuri” (p. 28) „Comandantul imperial
Basta – după ce s-a convins că Mihai vrea, cu orice preţ, să-şi păstreze Ardealul
pentru el – a ordonat ca Mihai să fie ucis lângă Turda la 19 august 1601 în
acest fel a scăpat Ardealul de Mihai Viteazul, de acest intrigant care se prefăcea
a fi miel, dar se purta ca o vulpe sau un lup, de acest ticălos, unul din bestiile
cu mâinile cele mai însângerate” (p. 29)
III. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în timpul răscoalei
ţărăneşti a lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784)”
Kosztin Arpad susţine că răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan „a
început datorită faptului că, la Câmpeni, armenii au vrut să-l împiedice pe
ţăranii valahi să vândă palincă. Ţăranii înfuriaţi au spart butoaiele cu palincă
şi vin, iar armenii s-au adresat judecătoriei „ „La 31 octombrie 1784, Crişan, în
numele lui Horea, a chemat la o adunare mai mulţi ţărani. În biserica ortodoxă
din satul Mesteacăn s-au adunat 500-600 de valahi cu mutre de pitecantropi,
de o sălbăticie inumană”. După ce subliniază cum i-a omorât oamenii lui Horea
pe maghiari, autorul volumului afirmă, între altele: „Lozinca lui Horea la Abrud
a fost: «Omorâţi fară alegere pe toţi maghiarii care nu sunt dispuşi să treacă la
religia română»„.
„Horea şi camarazii lui şi moţii acestora au devastat 389 de sate maghiare
şi au exterminat maghiarimea din regiuni întregi. Ca o consecinţă a acestei
răscoale ţărăneşti maghiarimea din partea de sud a Ardealului a scăzut în
asemenea măsură încât nu s-a mai putut redresa niciodată”, (p. 30-39)
IV. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în lupta maghiară pentru
libertate din 1848/49” „Avram Iancu, conducător valah, a venit cu 6.000 de
moţi înarmaţi Este un fapt istoric că, în cursul luptei pentru libertate din
1848/49, «conducătorul de oşti», valahul sifilitic, în realitate o hienă, Avram
Iancu şi bandele lui au exterminat mai mulţi maghiari decât au căzut pe front”,
(p. 50)
V. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal înainte, în timpul
şi după primul război mondial” „Trebuie să menţionăm că armata română, care
a depăşit orice imaginaţie în ceea ce priveşte atrocităţile, arăta deplorabil.
Soldaţii erau zdrenţuiţi, murdari, cu opinci în picioare şi pălărie de paie pe
cap”. (p. 58) „Prin Decizia de la Trianon popoarele Ardealului au ajuns într-o
Românie care aparţinea unui cerc cultural balcanic, de rang mai scăzut
România a pornit o campanie de exterminare în întregul Ardeal împotriva a tot
ce nu era român. Şi asta face şi în prezent!” (p. 77) „Duca a fost urmat în fotoliu
de prim-ministru de Tătărăscu, această jivină care nu putea fi considerat om în
ceea ce priveşte comportarea sa faţă de minorităţi. Perioada în care Tătărăscu a
fost prim-ministru a fost cea mai neagră a destinului maghiarimii”. (p. 82)
VI. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal în timpul şi după
cel de-al doilea război mondial, până la revoluţia şi lupta pentru libertate din
Ungaria din 1956” „începând din toamna anului 1944, diplomaţia română a
reprezentat în faţa Uniunii Sovietice principiul că maghiarimea s-a obişnuit să
îi «lipsească» Ardealul, s-a obişnuit cu Decizia de la Trianon. Această decizie a
intensificat antimaghiarismul naţionaliştilor şi fasciştilor români, asuprirea
totală a maghiarimii, hotărârea acesteia de a emigra”, (p. 114-l15) „în toate
privinţele, Groza a fost un exponent foarte tactic al naţionalismului român
căruia i-a fost încredinţat rolul ca, în calitate de cetăţean cultivat, filomaghiar,
să dea asupririi minorităţilor o nuanţă democratică” (p. 127).
IX. „Atrocităţi antimaghiare comise de români în Ardeal dupa revoluţia
din România din 1989” „Din păcate, imediat după revoluţia din decembrie
1989, Bucureştiul s-a reîntors la politica de asuprire a minorităţilor naţionale,
înainte de toate la asuprirea minorităţii maghiare. România, conducerea
română sunt incapabile să înţeleagă faptul că maghiarimea din Ardeal
consideră Ungaria de la Trianon drept ţara-mamă şi că maghiarimea care a
ajuns, fară voia ei, în afara graniţelor ţării-mamă este considerată parte a
naţiunii ungare unitare. Această conştiinţă a maghiarimii îi conferă acesteia
forţă şi putere! De această putere se teme România, ca şi conducerea actuală
română. Baza soluţionării problemei maghiare nu poate fi decât una singură: o
Ungarie în interiorul căreia ar putea trăi cea mai mare parte a maghiarimii din
Bazinul Carpatic. Fără o astfel de rezolvare nu va fi niciodată pace în Europa
Centrală şi de Est, în Europa!”.
„în România – chiar şi după schimbarea de preşedinte şi de guvern de
după 1996 – relaţiile româno-ungare sunt la fel de încordate şi nu este de
aşteptat nici o destindere din acest punct de vedere. Nu este de aşteptat, pentru
că ideea României este asimilarea totală a grupului etnic maghiar din Ardeal
sau exterminarea acestuia prin pogromuri. Şi pentru a ajunge la una din cele
două variante se procedează la genocid spiritual, fizic” (p. 166).
„Este bine cunoscut faptul că ţara şi trupul naţiunii maghiarimii
milenare au fost ciopârţite la Trianon (4-VI-l920) în aşa fel încât mai mult de o
treime din trupul naţiunii a fost nevoită să trăiască în afara frontierelor ţării.
Din acest motiv, naţiunea ungară – făţiş sau indirect – nu numai că cere, dar şi
pretinde modificarea frontierelor proaste care ameninţă permanent pacea
Europei Centrale şi de Est, cu alte cuvinte: revizuirea şi remedierea acestor
frontiere, chiar şi în cazul în care vecinii săi se cramponează cu o lăcomie
şovină de teritoriile maghiare primite, în mod nedrept, cadou Deci naţiunea
ungară pretinde, într-adevăr, teritorii pentru recunoaşterea dreptăţii sale” (p.
172-l73).
„după Trianon nici o conducere română de stat nu vrea să schimbe
politica faţă de minorităţile naţionale. Nu există şi nici nu va exista vreodată o
conducere română cu care să se ajungă la o înţelegere cu privire la problema
minorităţilor naţionale” (p. 175).
„Proclamarea României ca stat naţional, legile sale, lasă să se tragă
concluzia că se procedează la exterminarea minorităţii naţionale maghiare!
Oare guvernul ungar, de orice culoare ar fi acesta, poate aştepta să se întâmple
aşa ceva? Europa poate aştepta acest lucru?” (p. 177).
„Azi, când în România trăiesc 2.000.000 de maghiari (?!), nu se poate
susţine că totul este în ordine, că putem dormi liniştiţi. Acum a fost prilejul
pentru negocierea unor noi tratate de pace, când în Europa au fost modificate
frontierele mai multor ţări. A fost momentul ca şi în problema româno-
maghiară puterile învingătoare să găsească o soluţie care să rezolve definitiv şi
pe cât posibil just, problema româno-maghiară. Noi nu dorim o soluţie
nedreaptă, nu dorim să contestăm judeţe din Ardealul de Sud în care populaţia
română se află în majoritate, nu vrem decât un teritoriu în care populaţia de
limbă maghiară este în majoritate. Maghiarii rămaşi în Ardealul de Sud şi
românii rămaşi în Ardealul de Nord şi-ar putea schimba, în mod voluntar,
domiciliul” (p. 178).
Fără comentarii.
A. 7. Concluzii ale unor istorici şi specialişti din sistemul siguranţei
naţionale Ţinutul Secuiesc? Pământul secuiesc? Halucinaţii, aşa ceva nu
există!
* noţiunile de „Ţinut Secuiesc” şi „pământ secuiesc” sunt o utopie,
neexistând o argumentaţie bazată pe dovezi clare şi obiective
* secuii nu sunt maghiari, ci o populaţie (ce se trage din neamul geto-
dacic) care a fost maghiarizată forţat, în decursul secolelor, cel mai ilustru
luptător pentru libertatea poporului secuiesc fiind Gheorghe Doja, martirul ce a
fost ars pe un tron de fier înroşit chiar de către maghiari!
* etnicii maghiari din Harghita-Covasna au exploatat procesul de
descentralizare administrativă în vederea obţinerii controlului în zonă şi au
iniţiat un proces de „deromânizare” prin „excluderea elementului românesc din
procesele de decizie la nivel local”
Contraofensiva românească Din informaţiile ce ne-au stat la dispoziţie, în
faţa ofensivei fară precedent a separatiştilor maghiari şi în virtutea respectului
pc care trebuie şi merită acordat populaţiei oneste de origine maghiară,
specialiştii din aria siguranţei naţionale îşi rezervă dreptul de a prezenta
periodic opiniei publice detalii ale procesului de autonomizare a aşa-numitei
zone a «Pământului Secuiesc»„, respectiv de a face cunoscută actuala situaţie a
românilor din Ungaria (pe care o vom prezenta în anexă). In acest fel,
specialiştii în cauză doresc să arate modul în care înţeleg unii să ne respecte
drepturile legitime la identitatea naţională şi cum înţelegem noi să le acordăm
unora drepturi care, dacă ţinem să fim corecţi, nici nu le merită! În plus, facem
din nou menţiunea că secuii nu sunt maghiari, ci o populaţie care a fost
maghiarizată forţat, în decursul secolelor, cel mai ilustru luptător pentru
libertatea poporului secuiesc fiind Gheorghe Doja, eroul ce a fost ars pe un tron
de fier înroşit chiar de către maghiari!
De partea cealaltă, după ce ex-ministrul de Interne, Ioan Rus şi şeful
SRI, Radu Timofte, au vorbit despre lipsa de control a statului în regiunea
Harghita-Covasna-Mureş, „a venit rândul Comisiei parlamentare de control a
SRI să ne avertizeze asupra acestui pericol, după mai multe controale efectuate
la unităţile SRI din majoritatea judeţelor din Ardeal. Practic, în Raportul dat
publicităţii de către Comisia SRI se atribuie un spaţiu generos dezvoltării unor
forme de „autoguvernare locală” la nivelul judeţelor Covasna, Harghita şi parţial
Mureş, spaţiu denumit generic de etnicii maghiari „Pământul Secuiesc”. În
urma datelor culese de la unităţile SRI, comisia susţinea că, în această zonă,
au fost deja puse în mişcare mecanisme şi instituţii care pot consolida o
„unitate teritorială autonomă, capabilă să deruleze activităţi politice şi socio-
economice fară a întreţine legături majore cu Bucureştiul”. În acest context,
etnicii maghiari din Harghita-Covasna erau „acuzaţi” că au exploatat procesul
de descentralizare administrativă în vederea obţinerii controlului în zonă şi au
iniţiat un proces de „deromânizare” prin „excluderea elementului românesc din
procesele de decizie la nivel local”. Totodată, pentru atingerea obiectivului final
al acţiunii lor, etnicii maghiari „s-au distins prin acţiuni frecvente şi incisive”,
se susţinea în raportul comisiei. La acest capitol se înscria şi contestarea
autorităţii unor instituţii ale statului român în zonă, incitarea la nesupunere
civică şi, nu în ultimul rând, instituţionalizarea colaborării la nivelul
administraţiei publice din cele două judeţe aflate în vizor, în perspectiva
înfiinţării, cu sprijin financiar şi logistic ungar, a „Regiunii de Dezvoltare de pe
Pământul Secuiesc”. Comisia SRI mai avertiza despre pericolul instaurării unei
„frontiere maghiare” în interiorul ţării.
Documentul redactat de parlamentarii din Comisia SRI evidenţia în final
şi principalele riscuri şi ameninţări, care derivau din situaţia constatată în
Harghita-Covasna. Cap de listă la acest capitol era „pierderea controlului
statului român asupra unei importante zone din teritoriul naţional, prin
instaurarea unei reale «frontiere maghiare» în interiorul ţării”. De aici ar putea
deriva, potrivit raportului, modificarea art. 1 din Constituţie, „exportarea”
modelului şi în alte judeţe din Transilvania, precum şi accentuarea
discriminării etnicilor români din zonă. De asemenea, Comisia SRI mai vorbea
şi de „diversele fundaţii şi ONG-uri, care desfăşoară activităţi aparent legale,
dar de fapt sunt orientate de cercuri iredentiste, care urmăresc scopuri
separatiste”.
Atunci când unii nu respectă adevărul istoric Folosirea tot mai frecventă
a denumirii de „pământ secuiesc” pentru a delimita teritoriul a două judeţe
intracarpatice, Covasna şi Harghita, precum şi o parte a judeţului Mureş,
constituie pentru fiecare român conştient, ai cărui părinţi au trăit şi au murit
aici, udând cu sudoare şi sânge acest pământ, o jignire fără comparaţie.
Deoarece noţiunea de „pământ secuiesc” este o utopic, neexistând o
argumentaţie bazată pe dovezi clare şi obiective. Mai pe româneşte, totul nu
este altceva decât o minciună sfruntată. Ca apărători ai adevărului istoric,
trebuie să spunem lucrurilor pe nume şi, în plus, să nu uităm: Pentru român,
pământul este dintotdeauna sfânt! Dar să o luăm cu începutul.
Mai nou, în centrul ţării, în inima României, s-a creat artificial o zonă
specifică, pe care, în general, necunoscătorii o numesc SECUIME. Această
numire este corespondentul latin TERRA SICULORUM (Pământul Secuilor) dat
tot de maghiari după sistemul lor şi cu intenţiile lor arhicunoscute. Elocvent
este pasajul în care se spune: „românul de rând ştie că secuimea este un
teritoriu locuit de un popor numit «SECUI», cum ar fi şi natural, dacă
denumirea ar corespunde realităţii etnice. Dureros este însă că, în timp, nu
numai masele de români, ci chiar oficialităţile, guvernele ţării, au crezut şi cred
în această erezie etnică. Mai mult chiar: politicianii, cari s’au convins că
«Secuimea» nu este secuiască, ajunşi la cârma ţării, au tratat acest pământ, cu
întreg complexul lui de populaţie, ca o posesiune naţională secuiască. Uitând
de interesul nostru naţional, cei mai mulţi politicieni au falsificat adevărul, în
detrimentul ţării, susţinând că «Secuimea» este cu adevărat secuiască, că, prin
urmare, nu este teritoriu locuit de Români, ci de Secui-unguri” (Octavian M.
Dobrotă, „Români Secuizaţi şi Regiune Secuizată”, Editura ziarului „Glas
Românesc în Regiunea Secuizată”, Odorheiu, 1940 – n.a.). Deci, istoria se
repetă Concluzionând, se impune cu necesitate renunţarea de către români la a
mai folosi această denumire, ea însăşi fiind un act de agresiune la adresa
noastră şi mai ales împotriva străbunilor noştri, vieţuitori aici, pentru care încă
mai pot depune mărturie crucile şi cimitirele din fiecare localitate. Octavian
Dobrotă propunea folosirea eventual a denumirii de „regiune secuizată”, „adică
pământul locuit de Români de baştină, cari au fost secuizaţi, răpiţi din turma
mândră a neamului românesc şi obligaţi să se numească urmaşi ai lui Îrpâd”.
În continuare, merită remarcat faptul că denumirea de „pământ secuiesc”, or
cea de „Secuime”, apare folosită de către politicienii şi istoricii etniei maghiare
mai ales atunci când se discută despre autonomie. Totuşi, recurgerea la
termenul de „ţinut secuiesc” se face ori de câte ori se încearcă sugerarea
inutilităţii prezenţei româneşti în zonă, prin tot ceea ce înseamnă aceasta:
Biserica, Armata, Jandarmerie şi Poliţie.
A.8. Trebuie evitat un eventual conflict interetnic În acest fel, tot agitând
apele revizionismului, iredentiştii maghiari riscă să arunce în aer pacea socială
din Transilvania.
Trăgând un serios semnal de alarmă, vom reda mai jos un material
excepţional scris pe marginea diferendelor pe criterii etnice: Conflictele
interetnice, boala mortală a sfârşitului de mileniu
* Secolul XX ne-a învăţat că a ne imagina cel mai mare rău sfârşeşte
adesea prin a-l prezice „La Cemăuţi, oraşul cosmopolit al Bucovinei, trăiau
fericiţi în anii Imperiului Austro-Ungar mai multe grupuri naţional-religioase şi
timpul lor se scurgea între psalmodierile din sinagogi şi dangătul clopotelor
bisericilor creştine unde se celebrau trei culte – catolic, uniat şi ortodox. La
Pristina, după pierderea autonomiei, în 1989, cele două comunităţi etnice
principale trăiau în condiţii de apartheid şi se întâlneau o singură dată pe zi la
brutărie, singurul magazin din oraş care-l servea şi pe sârbi şi pe albanezi. La
Sarajevo, după trecerea la Austro-Ungaria, în 1878 şi în timpul regimului
titoist, musulmanii, sârbii şi croaţii frecventau în mod paşnic aceleaşi
magazine, aceleaşi şcoli, aceleaşi restaurante, aceleaşi localuri nocturne. În
timpul celui de-al doilea război mondial şi, mai recent, după dezmembrarea
Iugoslaviei, Bosnia a devenit teatrul celor mai sângeroase răzbunări etnice,
necunoscute până atunci în această regiune nenorocită.
În România, ungurii reprezintă 9 la sută din populaţie, dar par destul de
satisfăcuţi de drepturile acordate de Guvernul de la Bucureşti. La câţiva zeci de
kilometri, ruşii, ucrainenii şi românii din Moldova s-au luptat sângeros în
timpul colapsului URSS pentru o fâşie de pământ numită Transnistria ()
Comunismul îi învăţa pe oameni că deosebirile naţional-religioase erau o
creaţie artificială a societăţii burgheze şi că ele vor dispărea după naşterea
«omului sovietic». Teoria era falsă, dar avea efectul de a ţine unite sub semnul
aceluiaşi destin mai multe popoare care în trecut se detestau şi luptau unele
împotriva altora. Cazul Uniunii Sovietice şi al Iugoslaviei titoiste au fost, din
acest punct de vedere, exemplare. O putere autoritară este singura regulă de a
salvgarda raporturile bune dintre diferite popoare. () Războaiele etnice
izbucnesc în general după dispariţia puterii care a asigurat echitatea şi justiţia.
În consecinţă, decesul «comunismului imperial», la sfârşitul anilor ‘80 şi
începutul anilor ‘90, a generat un lung lanţ de conflicte ctnico-religioase: în
Croaţia, în Bosnia, în Kosovo, în Moldova, în Georgia, în Azerbaidjan, în
Cecenia şi în unele republici din Asia Centrală. Cauza conflictului a fost frica.
Cine trage şi ucide primul o face din convingerea că se apără în faţa unui
pericol iminent. El acţionează cu brutalitate, deoarece crede că victoria
duşmanului l-ar putea priva de orice drepturi. Şi acesta este poate aspectul cel
mai tragic al lungii crize iugoslave. Ceea ce pentru noi parc o manifestare de
cruzime intolerabilă şi inumană este aproape întotdeauna rezultatul unui
sentiment de nemulţumire, alimentat deseori de amintirea unor situaţii
similare din trecut.
După prăbuşirea URSS, la sfârşitul anului 1991, 25 de milioane de ruşi
au rămas în afara graniţelor lor naţionale şi s-au trezit pe neaşteptate ca
cetăţeni străini. Ei reprezintă 34 la sută în Letonia, 29 la sută în Estonia, 22 la
sută în Ucraina, 9 la sută în Lituania şi 6 la sută în Georgia. În fiecare din
aceste ţări se află un focar «Kosovo», pe care stăpânul de la Kremlin ar fi putut
să-l agite. Dar Boris Elţân a avut marele merit de a ţine în frâu naţionalismul
panrus. El nu a încurajat frustrările comunităţii ruse din ţările baltice, a evitat
ca diferendul ruso-ucrainean pentru Crimeea să degenereze într-un conflict, a
acordat spaţii largi de autonomie minorităţilor din statul rus şi a trecut la
războiul cecen numai când nu mai avea încotro. Acelaşi lucru s-ar putea spune
despre unele ţări dunărene şi balcanice -Ungaria, România, Bulgaria,
Macedonia – care au renunţat în mod deliberat să urmărească fantasmele
naţionaliste ale trecutului. Ele au urmat o linie tolerantă şi moderată, deoarece
sunt guvernate, spre deosebire de Serbia, de o clasă conducătoare pe cale de
modernizare şi care doreşte reînnoirea propriei ţări şi ştie că acest lucru poate
să-l facă numai într-un climat de pace socială şi de convieţuire internaţională
paşnică (în privinţa ţării noastre, opinia de faţă, care aparţine unor angajaţi ai
serviciilor secrete naţionale, este cel puţin subiectivă, libertatea acordată de
Bucureşti minorităţilor conlocuitoare ducând în acest moment România la un
pas de federalizare – n.a.).
Unul din exemplele cele mai elocvente este cel al raporturilor bulgaro-
macedonene. Bulgaria a renunţat la vechile sale aspiraţii, garantând în acest
mod supravieţuirea unui mic mozaic statal (Macedonia), în care convieţuiesc
macedoneni, albanezi şi sârbi. Dar fiecare din aceste ţări conţine «riscul
Kosovo». Scânteia ar putea izbucni încă o dată în Peninsula Balcanică. Să
încercăm să ne imaginăm cel mai prost dintre scenariile posibile. Falimentul
acordurilor de pace şi desprinderea provinciei Kosovo de Iugoslavia ar deschide
perspective noi pentru partizanii unei «Albanii Mari», de la Epir până în Serbia.
Proiectul ar repune în discuţie graniţele Muntenegrului, ale Macedoniei şi ale
Greciei. În urma dezmembrării Macedoniei, Bulgaria ar susţine încă o dată,
cum a făcut în trecut, că macedonenii sunt în realitate bulgari. Serbia ar
încerca să profite de situaţie pentru a reintra în joc. Ungurii din Voivodina
(provincia sârbă căreia, în urmă cu 10 ani, Milosevic i-a luat autonomia) ar cere
să fie trecuţi la patria-mamă. Ungurii din Transilvania ar cere să iasă de sub
tutela Bucureştilor. La Moscova, în acest timp, ostilitatea faţă de NATO şi
molima naţionalistă ar favoriza ajungerea la putere a grupurilor naţional-
comuniste. Fondul Monetar Internaţional ar trece în arhivă, o dată pentru
totdeauna, problema Rusiei, iar stăpânii de la Kremlin, pentru a-şi impune mai
bine autoritatea, nu ar ezita să sufle în focul unor potenţiale crize etnice, de la
Baltica până în Crimeea. ()
Dar secolul XX, pentru a-l parafraza pe Giulio Andreotti, ne-a învăţat că,
a ne imagina cel mai mare rău sfârşeşte adesea prin a-l prezice.”
ANEXĂ Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariţie a.
Maghiarizarea şi drepturile românilor de dincolo de Tisa
Prezenţa românilor prin părţile de nord-est ale Ungariei de astăzi poate fi
atestată prin documente încă din veacul al XIIIlea
ulterior, sub presiunea inimaginabilă a maghiarizării, la sfârşitul
secolului XIX, nu mai găsim nici o localitate ungară în care să fi fost
înregistrată existenţa vorbitorilor români într-un număr mai mare de 50 de
persoane
organizaţiile de reprezentanţă ale comunităţii româneşti din Ungaria
consideră că, azi, trăiesc în această ţară în jurul a 20- 25 de mii de români, dar
sunt declaraţi doar puţin peste 7.000
după ce în 1910 se înregistraseră 28.491 de vorbitori de limba (maternă)
română, în 1990 numărul acestora a scăzut la 8.730 în ultimul timp,
preocupaţi prea mult de gălăgia provocată de radicalii maghiari din
Transilvania, am cam uitat nepermis de fraţii noştri de dincolo de Tisa. Este şi
motivul pentru care, din proprie iniţiativă, am efectuat o amplă documentare în
chiar ţinuturile ungare în care locuiesc etnicii români. Iar atunci când vorbesc
despre „românii din Ungaria”, vom face referire directă la membrii acelor
comunităţi ale românilor, care trăiesc în localităţile Ungariei zilelor noastre.
Pentru cei care nu ştiu, biserică, şcoală sau instituţie culturală, eventual
organizaţie românească întâlnim în mai multe localităţi, cum ar fi Aletea,
Apateu, Bătania, Bedeu, Bichiş, Bichişciaba, Budapesta, Cenadul Unguresc,
Ciorvaş, Crâstor, Chitighaz, Darvaş, Giula, Jaca, Leta Mare, Leucuşhaz,
Micherechi, Otlaca Pustă, Peterd, Pocei, Săcal, Seghedin, Vecherd. Firesc,
românii formează o minoritate naţională „băştinaşă” pe aceste locuri, care,
înainte de 1920, au avut legături naturale, directe cu marea masă a românilor
din Ardeal.
A.l. Biserica, liantul continuităţii românismului încă din start vom
semnala valoarea elementului ortodox, care, în Ungaria istorică, este pomenit
de pe la jumătatea secolului al X-lca şi începutul secolului al XI-lea. Prezenţa
românilor în bazinul celor trei Crişuri, precum şi prin părţile de nord-est ale
Ungariei de astăzi poate fi atestată prin documente încă din veacul al XIIIlea.
Stabilirea românilor în localităţile propriu-zise, unde trăiesc şi actualmente, a
început prin secolul al XV-lea. O populaţie românească, numeric considerabilă,
se înregistrează aici şi după alungarea turcilor, la sfârşitul secolului XVII.
Ulterior, atestări documentare despre stabilirea organizată a populaţiei
româneşti la nord-est găsim din anul 1730. Atunci se statornicesc numeroşi
români la Nyirbâtor, Nyiradony sau Nyirâbrâny. La mai puţin de 50 de ani, se
înregistrează (în 1773), ca localitate cu populaţie majoritar românească, printre
altele, Kiskâllô sau Nyiradony. Românii de aici, ortodocşi la origine, la câţiva ani
după stabilirea lor, au trecut la religia greco-catolică şi, sub presiunea
inimaginabilă a maghiarizării, numai cu un veac mai târziu, mai exact la
sfârşitul secolului XIX, nu mai găsim nici o localitate prin aceste părţi în care
ar fi fost înregistrată existenţa vorbitorilor români într-un număr mai mare de
50 de suflete. Ailându-sc la periferia masei de români şi trecând la religia greco-
catolică, limba liturghiei a devenit treptat limba maghiară. Este un eveniment
hotărâtor pentru istoria mai nouă a parohiilor greco-catolice româneşti din
aceste părţi şi transferarea lor, în 1912, de la Episcopia din Oradea la Episcopia
din Hajdudorog.
De partea cealaltă, români greco-catolici, care şi-au păstrat într-o
oarecare măsură identitatea culturală românească chiar şi până în zilele
noastre, găsim doar în trei localităţi: la Bedeu, Leta Mare şi Pocei. La Bedeu
sunt şi în prezent majoritari românii, iar aici s-a păstrat încă vorba
românească. Demn de reţinut că, în ciuda eforturilor depuse de autorităţile
maghiare, majoritatea românilor din Ungaria sunt şi astăzi de religie ortodoxă.
Comunitatea din Gyula, de exemplu, încă din anul 1651 se găseşte sub
oblăduirea mitropolitului Sofronie din Lipova, în timp ce comuna Micherechi a
fost formată în anii 1758- 1768 numai din români ortodocşi bihoreni. Mai mult,
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, numărul caselor ortodocşilor români din
Apateu era 52, la Peterd 71, la Crâstor 28, la Săcal 62, la Jaca 60, la Vechcrd
40. Protopopiatul din Oradea, în 1848, înregistrează la Peterd 497 de
credincioşi ortodocşi, iar la Săcal 529. Cât priveşte ponderea românilor,
raportat la populaţia cu care locuiau împreună la sfârşitul secolului XVIII,
aflăm că localităţile Micherechi şi Vecherd erau populate aproape numai de
români. La fel ca la Peterd (86%) şi la Săcal (80%), dar erau deja de pe atunci în
minoritate la Apateu (49%), la Darvaş (43%), la Jaca (28%) sau la Crâstor
(26%). În ordine cronologică, se poate spune că exista deja o puternică
comunitate ortodoxă română formată, activă, în localităţile: Gyula (1651),
Chitighaz (1716), Apateu (1748), Săcal (1759), Cenadul Unguresc (1767), Peterd
(1768), Micherechi (1773), Crâstor (1779), Darvaş (1779), Jaca (1779), Vecherd
(1779), Bătania (1784), Bichiş (1788), Budapesta (1808), Bichişciaba (1820),
Ciorvaş (1900), Otlaca Pustă (1913), Aletea (1934), Seghedin (1995), Leucuşhaz
(1998).
B. Decimarea minorităţii româneşti Documentarea bisericii ortodoxe deja
existente (ex. Vecherd, 1779), atestarea activităţii preotului român (ex.
Budapesta, 1808), uneori chiar a doi preoţi deodată (Jaca, 1779), atestarea
relaţiilor de dependenţă cu structurile Bisericii Ortodoxe Române (Gyula,
1651), documentarea dăruirii a unor obiecte de cult din partea credincioşilor
bisericii (Apateu, 1748), construirea lăcaşului de cult ortodox român (Ciorvaş,
1900) etc., toate acestea la un loc fac să presupunem că formarea şi închegarea
comunităţii ortodoxe româneşti din localitatea respectivă trebuia să se petreacă
mult mai devreme. După reînfiinţarea Mitropoliei Aradului (1868), au aparţinut
de această Episcopie: Bătania, Cenadul Unguresc (Protopopiatul Arad), Bichiş,
Chitighaz, Gyula (Protopopiatul din Chişineu-Criş). De partea cealaltă,
aparţinea Vicariatului Oradei: Apateu, Darvaş, Jaca, Peterd, Săcal şi Vecherd
(Protopopiatul Oradea), Crâstor şi Micherechi (Protopopiatul din Tinea).
Privitor la istoria comunităţii ortodoxe româneşti din Budapesta vom
menţiona că aceasta a devenit autonomă abia în anul 1900. Premergător
acestui eveniment, românii ortodocşi din Buda şi Pesta de odinioară aveau,
timp de peste două secole, biserică comună cu ortodocşii greci şi sârbi. La acea
vreme, biserica se afla sub jurisdicţia episcopului Budei, care, la rândul său, a
fost subordonat Carloviţului sârbesc. După formarea parohiei româneşti
independente, această biserică a aparţinut Episcopiei din Arad. De reţinut,
apartenenţa la religie a fost înregistrată ultima dată în 1949, dar ultimele
recensăminte generale s-au ţinut în 1990 şi 2001. Din tabelul prezentat mai
jos, se poate vedea clar cum regimul comunist ungar a practicat o maghiarizare
forţată, în urma acesteia minoritatea română având foarte mult de suferit.
Religia/anul 1920 i
!L-
Grec-orientali/persoane Localitatea Numărul ortodocşilor în 1949
înregistraţi ca; romani în 1990
Aletca Apateu Bătania* i Bichiş 1 Bichişciaba Budapesta*
Cenaclul Unguresc*
—.
Ciorvaş EZ 57 „. J Chitighaz JL _. -
; i Crâstor
|j Darvaş, Giula Jaca L. 524 i Micherechi Otlaca Pustă h Peterd Săcal ii
779.1 i Seghedin* 11 Vecherd i ie x Sursa: Oficiul Central de Statistică al
Ungariei Subliniem, cifrele enumerate în tabel (la localităţile cu steluţă) nu fac
deosebire între ortodocşii de diferite naţionalităţi. Astfel, ortodocşii români şi
sârbi au parohie în aceeaşi localitate, cum ar fi Bătania, Budapesta, Cenadul
Unguresc şi Seghedin. Totuşi, din punct de vedere istoric, repartiţia episcopală
a bisericilor ortodoxe s-a menţinut până în anul 1920, când s-a stabilit noua
frontieră dintre Ungaria şi România. În urma acesteia, s-a creat o situaţie cu
totul nouă pentru comunităţile ortodoxe române aflate pe teritoriul Ungariei,
care întâmpinau o mulţime de probleme ce trebuiau rezolvate. După trasarea
noilor frontiere, comunitatea românească de aici a rămas izolată de masa
românilor din Ardeal, părăsită de ţara mamă, fară legături vitale cu românii din
imediata lor vecinătate.
Biserica Ortodoxă Română din Ungaria, aşa cum se prezintă ea în zilele
noastre, a fost organizată ca eparhie cu un statut de autonomie în cadrul
Patriarhiei Române în 1946, sub formă de Vicariat, iar din 1997 primeşte
rangul de episcopie şi are în frunte un episcop (din 1999) în persoana Prea
Sfinţitului Părinte Sofronie. Episcopia face parte din Mitropolia Banatului, este
organizată în cinci protopopiate (Gyula, Budapesta, Micherechi, Chitighaz-
Seghedin şi Apateu) şi înglobează 21 de parohii, în timp ce numărul preoţilor
este de 12. Catedrala Episcopiei se găseşte în oraşul Gyula, iar limba liturgică
şi cea a administraţiei este limba română.
Un alt fapt demn de reţinut este că, alături de ortodocşii majoritari,
remarcăm existenţa vorbitorilor de limba română în cadrul comunităţilor
baptiste. În rândul acestora, cultul baptist a apărut cu 100 de ani în urmă.
Este însemnată activitatea spirituală românească a Bisericii Baptiste din
Micherechi. Adunarea din localitate are pastor din România, în persoana lui
Daniel Burtic din Oradea. La Micherechi există şi o Adunare Penticostală
Românească. Sunt numeroşi români şi se vorbeşte româneşte şi la adunările
baptiste din Chitighaz şi Cenadul Unguresc.
Privitor la numărul românilor de peste Tisa, întotdeauna a existat o
diferenţă între numărul estimat şi numărul înregistrat la recensământ.
Organizaţiile de reprezentanţă ale comunităţii româneşti din Ungaria consideră
că trăiesc azi, în această ţară, 20- 25 de mii de români. La recensământul
diferiţilor ani au fost înregistrate următoarele cifre, privitor la numărul
locuitorilor Ungariei cu limba maternă română: 1960 j 14.713 j Sursa: Oficiul
Central de Statistică al Ungariei Numărul populaţiei înregistrată „de
naţionalitate română”: i 1941 1
:!
I960 i Sursa: Oficiul Central de Statistică al Ungariei După cum se poate
vedea, conform datelor statistice de la recensământ, în 1990 era mai mare
numărul acelora care au fost „de naţionalitate română” (10.740), decât cei care
au declarat limba română, ca limbă maternă (8.730). Tot în 1990, în Ungaria s-
au mai înregistrat 39.927 de persoane, care, deşi nu s-au considerat români,
au declarat că vorbesc româneşte. De reţinut, la recensământul din 1990 s-a
înregistrat întreaga populaţie cu drept de şedere în ţară în momentul
recensământului, inclusiv acele persoane care nu aveau cetăţenia maghiară.
C. In Ungaria, studenţii români se pot număra pe degete
în şcolile româneşti se predă în limba maghiară;
în vara anului 2000, la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Gyula, au dat
examenul de bacalaureat 26 de tineri
dintre aceşti absolvenţi ai liceului românesc, 22 au intrat la diferite
facultăţi şi şcoli superioare din Ungaria (18 tineri) sau România (4 tineri);
la Catedra de Limba şi Literatura Română a Universităţii „Eötvös Lôrând”
din Budapesta nu există nici un profesor român, iar la studii erau înscrişi, tot
în 2000, incredibil (î), doar 2 studenţi;
de atunci şi până în prezent, autorităţile ungare refuză să mai prezinte
cifrele reale ale tinerilor care învaţă în limba maternă;
de partea cealaltă, să ne reamintim de modul în care elevii români au
fost alungaţi din liceele din Târgu Mureş.
C. L. Nu şi-au pierdut vechea credinţă Practic, românii sunt o minoritate
autohtonă în Ungaria, iar Constituţia acestei ţări îi recunoaşte ca factori
constitutivi ai statului. Astfel, egalitatea în drepturi nu depinde de numărul
membrilor comunităţilor lor. Cu toate acestea, nu este uşor de răspuns la
întrebarea: care este numărul românilor din Ungaria? Or, la acest capitol, pot
spune că 1949 este ultimul an când s-au adunat date cu privire la numărul
membrilor diferitelor culte. În lucrarea de faţă, vom prezenta cifre ce reflectă
proporţiile locuitorilor de religie ortodoxă, raportate la numărul total al
locuitorilor comunei respective. Evident, public lista localităţilor unde şi astăzi
funcţionează o parohie ortodoxă română, dar, să nu uităm, datele disponibile
nu fac diferenţă dintre ortodocşii de diferite naţionalităţi (pe lângă ortodocşii
români au parohie în aceeaşi localitate şi alţi ortodocşi, ex. Sârbii la Bătania, la
Budapesta, la Cenadul Unguresc sau la Seghedin).
Localitatea Ortodocşi Localitatea în 1949
Ortodocşi în 1949
Micherechi r- 1 Crâstor Vecherd Jaca Săcal Leucuşhaz Chitighaz Giula
Peterd Bichiş Otlaca Pustă Ciorvaş Apateu i Bichişciaba; Cenadul Unguresc
Budapesta Darvaş Seghedin 0,3 %
Bătania Sursa: Oficiul Central de Statistică al Ungariei După cum se
observă, în 1949 proporţia ortodocşilor în Ungaria, la nivel de ţară, a fost 0,4%,
iar în 1920 era de 0,6%. Raportat la proporţiile din diferitele judeţe aflăm că, în
1949, în judeţul Bichiş, ortodocşii au format 2,9% din totalul locuitorilor, în
judeţul Hajdü-Bihar, această proporţie era de 0,9%, în timp ce judeţul
Csongrâd era înregistrat cu 0,7%. Din totalul ortodocşilor (români, sârbi,
bulgari etc.), majoritatea se află în următoarele zone geografice: judeţul Bichiş
(37,1%), Budapesta (18,1%), judeţul Hajdü-Bihar (12,6%), judeţul Csongrâd
(8,5%), judeţul Pest (7%).
În 1949, greco-catolicii constituiau 2,7% din totalul locuitorilor Ungariei,
iar aproape jumătate din greco-catolici trăiau în judeţul Szabolcs-Szatmâr
(44,4%). Urma apoi judeţul Borsod-Abaüj-Zemplen (21,8%) şi Hajdü-Bihar
(16,8%). Vom prezenta în continuare proporţiile greco-catolicilor în 1949,
raportat la totalul populaţiei din trei localităţi bihorene (cum se numesc
oraşele, comunele şi satele din judeţul Hajdü-Bihar) în care şi astăzi se
manifestă un oarecare interes pentru cultura românească (Şcoală generală la
Bedeu, asociaţie culturală la Leta Mare, reprezentanţă românească la Pocei).
Tabelul cuprinde şi date de la recensământul din 1980 şi 1990 referitoare la
naţionalitatea locuitorilor comunelor respective. Este vorba de numărul acelora
care au fost înregistraţi la recensământ ca „români”, chiar dacă bănuim că
numărul real al lor este altul.
Totalul Numărul Numărul Proporţia Localitatea locuitorilor românilor
românilor greco-catolicilor în 1990 în 1980 în 1990 în 1949
Bedeu Leta Mare
: ii Pocei 8 If Redăm mai jos şi rezultatele recensământului din 1980/90
în localităţile cu parohie ortodoxă română.
Localitatea Anul Totalul Numărul Localitatea Anul 1 Totalul
: Numărul Populaţiei românilor Populaţiei românilor A letca Micherechi II
1980 ji 1980
Apateu Otlaca Pustă Balama Peterd 1990 j 619 p: Cenadul I 1980
Unguresc Săcal i 1990
Ciorvaş Vecherd II 1980 1.548 ii 1980
Chiţighaz Bichiş jl 1990 2.204 j Crâstor Bichişciaba Darvaş 709 J 4
Budapesta 34.533
Jac a Giula 517 fi
! 1980 j Leucuşhaz 1 1990 i Seghedin 188 jl Majoritatea acelora care au
fost înregistraţi la recensământul din 1990 ca români trăia în judeţul Bichiş
(5.041), urmând apoi Budapesta (1.263), judeţul Hajdü-Bihar (950), Pest (584)
şi Csongrâd (496). Topul localităţilor cu cel puţin 100 de locuitori înregistraţi ca
români în 1990 era următorul: Micherechi (1.848), Chitighaz (1.488),
Budapesta (1.263), Gyula (517), Aletea (261), Bătania (252), Apateu (211),
Seghedin (188), Cenadul Unguresc (183), Săcal (157), Otlaca Pustă (126). În
restul localităţilor, numărul românilor a fost înregistrat sub 100 de persoane.
La Budapesta, în 1990, în două sectoare de capitală trăiau peste o sută de
români. Cei mai mulţi (155) au fost înregistraţi în sectorul XI. În sectorul VIII s-
au găsit 114 români. Cei mai puţini (16) se aflau în sectorul I, de altfel acesta
fiind şi cel mai mic district al Budapestei (cu 34.520 de locuitori).
În continuare, redăm tabelul totalizat al populaţiei care a fost înregistrată
în diferiţii ani ai recensământului ca „românească”. Tabelul cuprinde şi date
culese privitor la limba maternă a celui întrebat (înregistrat) la recensământ (în
anii unde este trecut „- nu s-au cules date privitor la „naţionalitate”).
Anul Totalul populaţiei1 Ungariei Numărul românilor Limba maternă:
româna 7.986.875 ii h 1930 i 12.326 10.141
Sursa: Oficiul Central de Statistică al Ungariei Totuşi, care este numărul
românilor din Ungaria? Un răspuns concret ce poate fi dat este acela că, la
recensământul din 1990, au fost înregistraţi ca români, în Ungaria, 10.740 de
cetăţeni, pentru ca acum doi ani să nu depăşească 9.000 de suflete. Cu toate
acestea, reprezentanţele româneşti din Ungaria, inclusiv cele bisericeşti,
estimează numărul românilor la 20.000-25.000 de persoane.
C.2. Învăţământul, mult sub ceea ce oferă România minorităţilor în
toamna anului 1993, comunitatea românilor din Chitighaz a sărbătorit
aniversarea a 200 de ani de la înfiinţarea şcolii româneşti confesionale. De
atunci şi până în prezent au avut loc numeroase transformări în Ungaria, mai
ales în cadrul învăţământului public preşcolar unde, în anul 2000-2001 de
exemplu, funcţionau grădiniţe la care erau „ocupaţii” şi în limba română în 10
localităţi – Aletea, Apateu, Bătania, Bedeu, Gyula, Chitighaz, Cenadul
Unguresc, Micherechi, Otlaca Pustă şi Săcal. Participau la aceste „ocupaţii” de
limba română un total de 660 de copii de grădiniţă. Dar primele şcoli generale
româneşi din învăţământul public de stat au fost înfiinţate în anul 1946. În
anul şcolar 2000-2001, ca o comparaţie, învăţau româneşte în Ungaria 1.045
de elevi, toţi în şcoli generale româneşti cu un statut de autonomie în 6
localităţi: Aletea (62 de copii, 8 profesori de română), Bătania (62/9), Bedeu
(41/4), Chitighaz (117/10), Gyula (135/12) şi Micherechi (205/21). În plus,
funcţionează şcoli cu secţie românească la Apateu (87/4), Cenadul Unguresc
(87/3), Leucuşhaz (123/3), Otlaca Pustă (28/3), Săcal (98/2). Şi la Darvaş
(22/1) s-a reluat predarea limbii române la şcoala din localitate la iniţiativa
reprezentanţei româneşti, în anul 1999, deocamdată în cadrul unor „ocupaţii”
restrânse. Există asemenea încercări la Jaca şi Pocei.
De partea cealaltă, la Gyula, pe lângă şcoala generală, există şi un liceu
românesc. Şcoala medie are relativ mulţi elevi, în anul şcolar 2000-2001
înscriindu-se aici 165 de copii. Liceul, cu numele lui „Nicolae Bălcescu”, are în
anul IX şi X două clase paralele. În vara anului 2000, la Liceul Bălcescu din
Giula au dat examenul de bacalaureat 26 de tineri. Dintre aceşti absolvenţi ai
liceului românesc, 22 au intrat la diferitele facultăţi, şcoli superioare din
Ungaria (18 tineri) sau România (4 tineri). Dintre cei 22 de studenţi admişi la
şcoli superioare, 18 au putut intra la facultate fără examen de admitere, pe
baza punctelor aduse de la şcoala medie, mulţumită rezultatelor lor de la
examenul de bacalaureat şi muncii din anii de liceu.
În curtea Şcolii generale şi Liceului „Nicolae Bălcescu” din Gyula, în
toamna lui 1999, s-a dat în folosinţă un nou cămin de elevi cu 140 de locuri,
iar centrului cultural îi mai aparţine numeroase blocuri auxiliare, inclusiv o
sală de teatru cu 300 de locuri. Pentru realizarea complexului, statul maghiar a
acordat 430 de milioane de forinţi. În plus, elevii şcolii scot din 1998 revista
„Liceenii”, tot aici funcţionând şi „Radio şcoală”. În anul 1999 s-au terminat şi
lucrările de renovare integrală la Şcoala generală românească din Micherechi,
iar în vara lui 2000 s-a dat în folosinţă noua clădire a Şcolii generale cu secţie
românească din Săcal.
C.3. În şcolile româneşti se predă în limba maghiară Dincolo de aspectele
semnalate anterior, şcolile româneşti au o conducere proprie, directorii acestor
instituţii fiind români. În plus, deciziile privitor la persoana directorului
instituţiei şcolare pot fi luate numai cu acordul reprezentanţei autoguvernării
româneşti din localitate. Conform legii învăţământului, programa realizată de
şcoala românească este stabilită de către conducerea şcolii. Acestea sunt faptele
pozitive.
Altfel, majoritatea disciplinelor se predă în limba maghiară, deşi
impediment legal nu există în predarea diferitelor discipline în limba română.
Privitor la acest aspect, conducerea şcolilor susţine că părinţii copiilor nu ar fi
de acord să se predea toate disciplinele în limba română. Evident, acest lucru
nu le-ar permite nici măcar nivelul de cunoştinţă de limbă. În zilele noastre,
practic doar copiii din Micherechi ajung la şcoală cu cunoştinţe de limba
română satisfăcătoare, aduse din casa părintească.
În cadrul sistemul de învăţământ superior din Ungaria, însă, se predă în
limba română la instituţiile ce pregătesc educatoare, învăţători şi profesori de
limba română. Catedra de Limba şi Literatura Română a Universităţii „Eötvös
Lôrând” din Budapesta este instituţia cu cea mai veche tradiţie în acest
domeniu. Catedra a fost înfiinţată de către preotul greco-catolic Alexandru
Roman, în anul 1862, cu scopul asigurării pregătirii înalte a tinerilor români
din Ungaria şi Ardeal. La ora actuală, instituţia, care s-a remarcat printr-o
activitate ştiinţifică prestigioasă, nu are profesor român din România. Un aspect
demn de remarcat este că, la această instituţie, învaţă acum, cu cinci ani de
studiu, doar 2 studenţi români din aceste părţi. Aşa cum şi la Catedra de
română a Institutului Pedagogic din Seghedin sunt doar 5 tineri, iar la
Institutul Pedagogic din Bichişciaba primesc pregătire pentru predarea
disciplinei de română 4 studenţi români din Ungaria. La Szarvas există şi o
secţie românească pentru pregătirea viitoarelor educatoare, dar aici învaţă doar
4 tinere românce venite din România!
D. Dintre cei 75 de deputaţi „români” prezenţi în Parlamentul de la
Budapesta, 60 nu cunoşteau limba română
comparativ cu ce deţin maghiarii din România, clădirea sediului Uniunii
Culturale a Românilor din oraşul Gyula este singura proprietate comunitară
românească în Ungaria, exceptând imobilele bisericeşti;
dintre cei 75 de deputaţi aleşi să formeze reprezentanţele româneşti din
diferitele sectoare ale Budapestei, 60 nu cunoşteau limba română (?!);
40% din deputaţii autoguvernărilor româneşti locale din Ungaria nu
erau, până mai ieri, români.
D.i. „Cultura, sufletul pribeagului”
Despre tradiţia populară la românii din Ungaria se poate spune că
aceasta s-a păstrat vie până la sfârşitul anilor ‘50. Această tradiţie a fost
deosebit de bogată şi, datorită împrejurărilor de izolare în care trăiau românii
din aceste părţi, obiceiurile lor au rămas aproape neatinse, mult mai arhaice
decât tradiţia românilor de dincoace de frontieră. Valoarea acestor tradiţii, în
primul rând a dansurilor şi a muzicii populare, a fost descoperită de cercetători
maghiari. Astfel, au devenit cunoscute în întreaga ţară, dar şi în lume,
dansurile româneşti din Aletea şi din Micherechi. La răspândirea acestor valori
au contribuit, firesc, echipele folclorice care s-au format în localităţile
româneşti, dar depun o activitate de înaltă calitate profesională şi echipele
folclorice din Aletea, unde se angajează la prezentarea dansurilor româneşti pe
scenă chiar şi membrii generaţiei mai în vârstă. La Micherechi, de exemplu,
tinerii din localitate ştiu cu toţii dansurile din străbuni. Tot în context, muncă
de cercetare etnografică se face la Muzeul orăşenesc din Gyula, precum şi la
Muzeul judeţean din Bichişciaba. Cum altfel, din 1982, specialiştii din domeniu
scot o revistă, „Izvorul”, respectiv publică periodicul „Din tradiţiile populare ale
românilor din Ungaria”. Dincolo de aceste aspecte, am mai reţinut că, la
Chitighaz, există din 1986 o „Casă muzeu”, unica instituţie de acest gen din
Ungaria, reprezentativă pentru valorile tradiţiei populare româneşti din aceste
părţi. Aşa cum şi cor vocal există la Apateu, la Bătania şi la Gyula. Totuşi, are o
mare însemnătate pentru munca acestor formaţii sprijinul primit de la
specialiştii din România.
Altfel, dintre localităţile din Ungaria în care s-au păstrat într-o oarecare
măsură limba şi tradiţia culturală românească până şi în zilele noastre,
comuna Micherechi este cea mai cunoscută. Cu alte cuvinte, nici o altă
comunitate din ţară nu şi-a făurit un renume mai statornic, decât cea din
Micherechi. Aceasta şi datorită tradiţiei specifice de dans şi muzică populară,
răspândită şi recunoscută în întreaga ţară şi nu numai. Se pare că, la ora
actuală, pentru lumea care ne înconjoară, dintre toate valorile culturale ale
românilor din Ungaria dansul şi muzica din Micherechi au devenit cele mai
cunoscute producţii culturale. Dar Micherechiul a însemnat totdeauna un teren
folcloric bogat pentru cercetători. Deci nu trebuie să mire că renumitul coregraf
maghiar Timar Sândor a fost printre primii cercetători maghiari, care au căutat
contactul cu micherechenii: „Nici o altă întâlnire cu dansul popular autentic nu
m-a impresionat atât de mult ca întâlnirea cu micherechenii. Aceasta s-a
datorat faptului că la Micherechi tradiţia de dans şi muzică era încă absolut
intactă. Mai târziu, împreună cu Ansamblul Central de Stat din Budapesta, am
realizat coregrafia dansurilor din Micherechi, coregrafie care a cucerit publicul
atât în ţară cât şi în numeroasele ţări ale lumii. Suita din Micherechi, de
exemplu, a fost cerută în 1995 de tinerii din Japonia, iar în 1997 a fost
solicitată în America de Sud la Sao Paulo. Ansamblul de acolo a şi inclus în
programul său această coregrafie, iar în 1998, în statul american Texas, tinerii
mi-au cerut să-l învăţ dansurile din Micherechi”. Interesul sporit pentru
dansurile micherechene este justificat, dacă avem în vedere acele documente
care se păstrează în arhiva Institutului de Muzicologie a Academiei Maghiare:
4.000 de metri film, peste 200 de fotografii, culegeri de texte-peste 200 de
pagini, notarea a 10 suite de dansuri, 50 de motive şi mai mult de 500 de
melodii româneşti din Ungaria.
D.2. Faima românilor din Ungaria În concluzie, se poate spune că
paginile cronicii vieţii culturale româneşti – organizate în formă de asociaţii,
cercuri de lectură, coruri vocale şi grupate în jurul unor personalităţi
remarcabile, sunt deosebit de bogate la românii din Ungaria. Afirmaţia îşi are
temeiul nu numai în rândul comunităţilor din lumea urbană. Astfel, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, în fruntea mişcării îl aflăm la Chitighaz pe Iosif-Loan
Ardelean, preotul din localitate, care în anul 1893 scoate monografia comunei,
o carte de o valoare deosebită pentru românii locului. În vecinătate, la Gyula,
funcţionau şi mai multe cercuri româneşti de lectură. Tot din acest oraş a
plecat şi acel Moise Nicoară, care înfiinţează, în 1822, Institutul Teologic din
Arad, apoi David Voniga, care scoate în 1895, la Bichişciaba, prima revistă
tipărită prin aceste părţi cu titlul „Lumina”. Mai mult, din acest oraş pleacă, în
ajunul lui 1848, Gheorghe Pomuţ, care devine mai târziu ambasadorul Statelor
Unite de pe lângă ţarul Rusiei. Să nu uităm, fiului potcovarului român din
Gyula i se datorează faptul că Alaska aparţine azi Statelor Unite ale Americii.
Dar, puternică pe vremuri era şi viaţa culturală a comunităţii româneşti greco-
catolice din Leta Mare. În acest sat din judeţul Bihar a copilărit losif Vulcan,
naşul lui Mihai Eminescu. Pentru cine nu ştie, Iosif Vulcan publică la 9 martie
1866, la Pesta, în revista redactată de el („Familia”), prima poezie de Mihai
Eminescu – „De-aş avea „! De altfel, capitala Ungariei, Buda şi Pesta, era până
în 1920 un centru deosebit de însemnat al culturii româneşti. Ău activat aici
nemuritorii întemeietori ai culturii naţionale româneşti, corifeii Şcolii Ardelene,
Samnil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, primii doi fiind înmormântaţi
chiar în acest oraş. În plus, cărţile româneşti scoase în tipografia din Buda sunt
opere de bază ale culturii naţionale. În timp, s-a remarcat o adevărată activitate
de mecenat a membrilor de frunte ai comunităţii macedo-românc din Pesta.
Evidenţiem aici contribuţia lui Gheorghe Sina, în 1849, la construirea Podului
cu lanţuri de pe Dunăre, dintre Pesta şi Buda (numele lui Sina este trecut pe
pilonul dinspre Buda al podului). Vom mai menţiona că, în 1808 s-a născut, tot
dintr-o familie de macedo-români, la Mişcolţ, primul mitropolit al Ardealului,
Andrei Şaguna.
D3. UCRU Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria (UCRU) a fost
înfiinţată cu mai bine de 50 de ani în urmă şi este o organizaţie civilă care are
18 asociaţii şi comunităţi afiliate. Prin statut, uniunea se angajează la
organizarea diferitelor programe culturale. Interesant, clădirea sediului Uniunii
din oraşul Gyula este singura proprietate comunitară românească în Ungaria,
exceptând imobilele bisericeşti. Uniunea culturală administrează buna
funcţionare a Editurii „Noi” şi a Redacţiei săptămânalului „Foaia românească”,
dar asociaţii civile formate pentru susţinerea culturii româneşti funcţionează şi
la Bătania, Bichişciaba, Budapesta, Cenadul Unguresc, Leta Mare, Pocei,
Otlaca Pustă, Micherechi şi Seghedin. De altfel, budapestanii scot almanahul
comunităţii, micherechenii redactează un jurnal local, iar seghedinenii publică
cu regularitate revista „Convieţuirea”.
Altfel, autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria, reprezentanţa
naţională existentă din 1995, organizează în fiecare an „Ziua culturală a
românilor din Ungaria”, mobilizând la această acţiune peste 300 de
participanţi, membri ai diferitelor echipe de păstrare a tradiţiilor româneşti din
Ungaria. Programul din ultimii ani a fost organizat la Centrul Cultural
Românesc din Gyula şi s-a axat pe prezentarea muzicii şi cântecului românesc.
Aceeaşi Autoguvernare pe ţară acordă în fiecare an distincţia „Pentru românii
din Ungaria”, în timp ce Autoguvernarea Românească din Bichişciaba se
remarcă în fiecare an cu organizarea concursului de poveşti, iniţiat pentru elevii
şcolilor româneşti, unde participă de regulă peste 200 de copii. Revenind la
Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria trebuie spus că, aceasta, invită
sistematic trupele de teatru din Arad şi Oradea pentru a prezenta în sânul
comunităţilor româneşti de aici piese teatrale în limba română. Aşa cum a
iniţiat în anul 2000 festivităţile prilejuite de sărbătorirea aniversării a 150 de
ani de la naşterea poetului naţional Mihai Eminescu, la Gyula, Aletea, Apateu,
Bedeu şi Chitighaz. Cu acea ocazie, la Apateu, în curtea Bisericii Ortodoxe
Române din localitate, a fost dezvelit bustul lui Mihai Eminescu, cadou al
Universităţii din Oradea. Să reamintim şi de Corul „Pro muzica” din Gyula, care
organizează în fiecare an întâlnirea formaţiilor corale din Ungaria şi România,
mobilizând la asemenea întâlniri peste 400 de corişti. Dar şi de Fundaţia
„Lucian Magdu” din Bătania, care se remarcă prin organizarea în fiecare an a
concursului de recital de poezie românească.
DA. ICRU De partea cealaltă, înfiinţarea în 1992 a Comunităţii
Cercetătorilor şi Creatorilor Români din Ungaria, iar apoi în 1993 a Institutului
de Cercetări al Românilor din Ungaria (ICRU), precum şi activitatea ştiinţifică
depusă de către intelectualii grupaţi în jurul acestui atelier, constituie una
dintre cele mai importante realizări spirituale din ultimele decenii ale
comunităţii. Institutul funcţionează cu trei secţii: etnografică, lingvistică-
literatură şi istorică. În ultimii ani, institutul a organizat mai multe
simpozioane, întruniri la care cercetătorii îşi prezintă de regulă rezultatele
obţinute în domeniile legate de viaţa culturală şi spirituală a românilor din
Ungaria. De reţinut, comunicările de la aceste simpozioane au apărut în
volumele „SIMPOZION”. Dar institutul a scos în 1993 şi o carte, destul de
cuprinzătoare, despre comunitatea românească din Chitighaz, pentru ca, în
1995, să apară o alta despre românii din Bătania, iar în anul 2000 una despre
Micherechi. În plus, institutul a publicat în 1996 volumul „ANNALES”, iar în
1998 cartea „BIBLIOGRAFIE”, adunând la un loc lista diferitelor cărţi şi scrieri
publicate de către cercetătorii Institutului.
Pentru cei care nu ştiu, în parcul din vecinătatea Bisericii Ortodoxe
Române Sf. Nicolae din Gyula se găseşte bustul lui Liviu Rebreanu, ridicat în
1992 de către Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria. Un an mai târziu, în
acelaşi parc a fost dezvelit bustul lui Moise Nicoară la Institutul de Cercetări.
Tot în cronica evenimentelor iniţiate de Institutul de Cercetări, strâns legate de
cinstirea amintirii personalităţilor marcante ale culturii şi istoriei românilor de
pretutindeni, se cuvine să fie pomenită şi contribuţia lui IosifIoan Ardelean la
Chitighaz. În 1993, la Biserica Ortodoxă Română se dezveleşte placa
comemorativă în amintirea autorului monografiei satului. Mai departe,
comunitatea cercetătorilor, intelectuali adunaţi în jurul institului, contribuie
ca, la Şcoala românească din Chitighaz, să fie aşezată tabla care vesteşte
despre existenţa de 200 de ani a şcolii româneşti în acel loc. La sfârşit de mai
1998, acelaşi institut organizează dezvelirea la Gyula a plăcii comemorative a
lui Gheorghe Pomuţ, aşezată pe peretele fostului internat al şcolii româneşti din
localitate.
E. Reprezentanţa românească Prin Legea din anul 1993, privitor la
drepturile minorităţilor naţionale şi etnice din Ungaria, se stabilesc acele
drepturi speciale care au menirea să asigure şanse egale minorităţilor naţionale
şi etnice din ţară pentru a-şi păstra limba maternă, cultura, specificul naţional.
Practic, se stabileşte, tot prin această lege, o nouă structură de reprezentanţă
cu scopul asigurării autonomiei culturale – aşa cum sunt definite
autoguvernările locale ale minorităţilor la nivel local şi la nivel de ţară. Fiind
desemnate în cadrul alegerilor generale locale, autoguvernările minoritare
locale primesc competenţa de acord în cele mai importante probleme privind
comunitatea respectivă: învăţământ, culturalizare, folosirea limbii, presa în
limba maternă. În context, primele alegeri ale acestor autoguvernări locale
minoritare au avut loc în 1994, astfel că, în prezent, există autoguvernare
românească locală în următoarele localităţi: Aletea, Apateu, Bătania, Bedcu,
Bichişciaba, Budapesta (în 3 sectoare de capitală), Chitighaz, Cenadul
Unguresc, Darvaş, Gyula, Jaca, Leucuşhaz, Micherechi, Otlaca Pustă, Pocei,
Săcal, Seghedin şi Vecherd. Important, la Micherechi şi Vecherd au fost aleşi
primari români. Mai mult, majoritatea deputaţilor din consiliul local din
Micherechi, Otlaca Pustă şi Vecherd sunt români. Evident, s-au mai format
autoguvernări numite „româneşti” şi în alte 12 sectoare din Budapesta, precum
şi în oraşul Kazincbarcika, dar membrii acestor corpuri nu sunt români.
Liderul lor, de exemplu, în ciclul electoral anterior a fost preşedintele de
autoguvernare a ţiganilor într-un alt sector din Budapesta. Stabilit prin lege, în
Ungaria este considerat ca drept personal al fiecărui individ aparte stabilirea
apartenenţei sale etnice. Bazat pe acest principiu, la alegerile autoguvernărilor
minoritare locale din 1998 (după toate probabilităţile din interese materiale) au
candidat, apoi au devenit deputaţi în organele de reprezentanţă şi persoane
care nu au contact cu comunitatea românească, nu vorbesc limba. Edificator,
organizaţiile româneşti tradiţionale au semnalat la Budapesta, în 1998, că
dintre cei 75 de deputaţi aleşi să formeze reprezentanţele româneşti din
diferitele sectoare de capitală, 60 nu cunosc limba română, anterior neluând
parte la activităţile culturale şi obşteşti româneşti, ca să nu spunem că nici
măcar nu se declară români! Cum era de aşteptat, numeroase organizaţii
româneşti şi-au exprimat îngrijorarea pentru situaţia în care comunitatea
românească este reprezentată de neromâni, în timp ce Autoguvernarea pe Ţară
a Românilor din Ungaria s-a delimitat de aceste persoane, constatând că 40%
din deputaţii autoguvernărilor locale sunt neromâni. Pentru rezolvarea acestei
probleme, ivită şi la alte minorităţi, Parlamentul Ungariei a pregătit modificarea
legii minorităţilor.
Ca urmare, datorită modificării legii electorale, a fost posibil în premieră
ca, în toamna anului 1999, să fie aleasă noua Autoguvernare pe Ţară a
Românilor din Ungaria numai de către persoane recunoscute aparţinând
comunităţii româneşti tradiţionale. Era firesc să fie aşa, mai ales că
Autoguvernarea este forul de reprezentanţă la nivel pe ţară, fiind consultat de
structurile guvernamentale ungare în problemele considerate de bază pentru
românii din Ungaria. Or, cum să ştii cu ce probleme se confruntă românii de
dincolo de Tisa, din moment ce nu faci parte din această comunitate?
E. L. Există (şi) presă romanească în Ungaria, legile în vigoare stabilesc
dreptul minorităţilor la informare în limba maternă, respectiv dreptul de acces
la aceste medii de informare în limba maternă. Statul maghiar acoperă
cheltuielile scoaterii a cel puţin unui organ de presă săptămânal în limba
română, iar Radiodifuziunea Maghiară şi Televiziunea Maghiară au obligaţia
stabilită prin lege ca să asigure sistematic un program românesc, programele
minorităţilor fiind considerate obligaţii de serviciu public ale media. În plus,
conducerea Televiziunii Maghiare a semnat o înţelegere de colaborare cu
Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria, stabilindu-se astfel
modalităţile prin care reprezentanţa românească este integrată în problemele
privitor la deciziile televiziunii legate de programele în limba română consacrate
comunităţii românilor din Ungaria. Cum se prezintă media românească de
peste Tisa?
Revista „Foaia românească” apare săptămânal în 16 pagini şi îşi are
redacţia la Gyula. Ziarul a aniversat, în luna ianuarie 2003, 52 de ani de la
prima apariţie. În prezent, „Foaia românească” este scoasă în 1.000 de
exemplare, dar paginile revistei pot fi citite din toamna anului 2000 şi pe
Internet. Editorul responsabil al revistei este Uniunea Culturală a Românilor
din Ungaria, care urmăreşte controlul respectării dreptului de exprimare şi
informare liberă în paginile revistei „Foaia românească” al persoanelor şi al
diferitelor comunităţi, grupări şi instituţii culturale. Un motiv în plus ca
Uniunea culturală să iniţieze constituirea unui Consiliu redacţional compus din
delegaţii organizaţiilor şi instituţiilor reprezentative ale românilor din Ungaria.
Tot în context, emisiuni româneşti la radio se realizează începând din
1980, în prezent difuzându-se zilnic o oră şi jumătate de emisiune regională şi
jumătate de oră, program pe ţară. Redacţia emisiunilor este la Seghedin, de
unde emisiunile regionale se difuzează la orele de prânz, celelalte, pe ţară,
seara, la oră de maximă audienţă. De reţinut, programul se transmite în mare
parte pe undele ultrascurte, iar redacţia românească realizează, fapt
recunoscut, emisiuni de înaltă calitate profesională. Datorită acestei activităţi,
îndeosebi a emisiunilor realizate în colaborare cu Radio Timişoara, Consiliul
Europei a organizat la Seghedin, în studioul programelor româneşti, o
conferinţă internaţională cu participarea a 8 ţări europene, despre rolul
programelor radio în viaţa minorităţilor. Anterior, redacţia românească a scos,
mai exact în anul 2000, primul CD ce popularizează frumoasele melodii
româneşti din Ungaria. Tot atunci, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la
pornirea emisiunilor româneşti la radio, echipa tinerilor ziarişti a redactat o
carte cu cele mai interesante reportaje transmise pe undele radiofonice. Legat
de aniversarea amintită, redacţia a găzduit în toamna lui 2000 vizita a 70 de
ziarişti de la posturile de radio în limba română din 25 de ţări de pe patru
continente, contribuind astfel la propagarea valorilor culturale ale românilor
din Ungaria în lume.
De partea cealaltă, program televizat în limba română există din 1982. Şi
aici redacţia se găseşte la Seghedin de unde, în prezent, se realizează o
emisiune românească săptămânal, cu durata de 26 de minute. Programul se dă
în zi de lucru, de regulă între orele 13 şi 14, pe postul naţional maghiar, iar
emisiunea se reia în aceeaşi săptămână, de obicei sâmbăta înainte de prânz, tot
de un post naţional maghiar, transmis de această dată prin satelit.
Putem vorbi şi despre presă scrisă locală în limba română, cum este
cazul publicaţiei care vede lumina tiparului în localitatea Micherechi, cu titlul
„Jurnal”. Practic, o mică echipă redacţională, fără nici o experienţă, dar cu
dorinţa de a face ceva pentru satul natal, a hotărât scoaterea acestei reviste
locale, care apare în două limbi: română şi maghiară. Primul număr a apărut
în luna mai a anului 1999. În prezent, revista este căutată şi citită, chiar şi de
acei micherecheni care s-au mutat din sat, dar doresc să afle cât mai multe
despre problemele oamenilor din comuna lor natală.
În ce priveşte programele locale televizate, acestea sunt realizate în limba
română şi se transmit de regulă pe reţeaua de cablu la Bichişciaba, la Chitighaz
şi, tară o oarecare regularitate, Ia Gyula. Programul Televiziunii Române poate
fi şi el recepţionat aproape în toate localităţile populate de românii din Ungaria.
Mai mult, la Micherechi, mai multe familii din zonă au investit din surse proprii
pentru instalarea unor antene cu ajutorul cărora au acces la programe
religioase în limba română, la radio, din România.
F. Relaţiile româno-române sunt ascendente încă din start, subliniez că
aceste relaţii există doar de după 1990, în prezent România acordând
numeroase burse de studii tinerilor şi profesorilor din Ungaria. În anul 2003 au
luat parte la cursurile şi excursiile de vară din România peste 100 de copii şi 20
de adulţi aparţinând comunităţii româneşti. La rândul ei, Patriarhia Bisericii
Ortodoxe Române trimite în Ungaria preoţi misionari, cărora le asigură
întreţinerea. De reţinut, sunt tot mai importante ajutoarele financiare asigurate
pentru lucrările de renovare de la bisericile ortodoxe. Cu un asemenea ajutor
substanţial, de exemplu, e posibilă reînnoirea bisericii din Apateu. Aici vorbim
de 3,5 milioane de forinţi, cu aceeaşi sumă fiind finanţată de România şi
renovarea Bisericii Ortodoxe Române din Micherechi. Fapt mai puţin cunoscut,
guvernul de la Bucureşti asigură de mai mulţi ani un stoc important de hârtie
pentru scoaterea de ziar şi carte la Editura „Noi” din Gyula, aşa cum Fundaţia
Culturală Română din Bucureşti întreţine relaţii strânse cu Uniunea Culturală
a Românilor din Ungaria.
De partea cealaltă, şcolile din învăţământul public din Ungaria sunt
întreţinute şi administrate de către autoguvernările şi consiliile locale. Statul
maghiar contribuie la întreţinerea acestor şcoli doar printr-o subvenţionare
normativă, acordând banii în funcţie de numărul copiilor pregătiţi la şcoala
respectivă. Acestei subvenţii normative i se mai adaugă şi alte suplimente, tot
din bugetul de stat. Un asemenea supliment poate fi obţinut numai dacă şcoala
realizează un program de învăţământ pentru minorităţile naţionale. Astfel, în
ultimii ani, statul maghiar a asigurat acoperirea tuturor cheltuielilor financiare
ale întreţinerii şcolilor româneşti. De exemplu, pentru întreţinerea Şcolii
generale româneşti din Micherechi, unde studiază 205 copii, se acordă 60 de
milioane de forinţi din bugetul de stat. în cazul şcolilor generale cu secţie
românească, statul maghiar se angajează la subvenţionarea a 80% din
cheltuieli. O astfel de şcoală există la Săcal, cu 98 de elevi, întreţinerea acesteia
costând primăria 30 de milioane de forinţi, în timp ce statul asigură acestei
şcoli 24 de milioane de forinţi. Evident, conform legilor ungare, primăriile nu
sunt obligate să cheltuiască în întregime pentru şcoală banii suplimentari pe
care îi primesc de la stat în acest scop. Singura condiţie a obţinerii acestor bani
este ca respectivul consiliu local să asigure în localitatea subordonată
funcţionarea şcolii publice.
F.l. Investiţii noi Dincolo de aspectele semnalate anterior, Biserica
Ortodoxă Română din Ungaria primeşte anual o subvenţie de aproape 10
milioane de forinţi pentru funcţionare şi peste 500 mii de forinţi pentru
subvenţionarea „ocupaţiilor” de catehizare de la şcoli, respectiv 4 milioane de
forinţi pentru munca de arhivare de la parohiile locale şi Episcopie. S-au mai
acordat 4 milioane de forinţi, ca o contribuţie bugetară pentru cheltuielile
lucrărilor de renovare de la catedrala din Gyula (în 1999 s-au acordat 10
milioane de forinţi pentru renovarea capelei din Budapesta, precum ulterior
alte 10 milioane de forinţi pentru renovările de la catedrala din Gyula).
Un alt aspect îmbucurător, Institutului de Cercetări al Românilor din
Ungaria i s-au asigurat câteva milioane de forinţi pentru continuarea
activităţilor de arhivare de la Episcopia Bisericii Ortodoxe Române din Gyula şi
de la parohiile acesteia, subvenţia bugetară maghiară fiind dată pe baza
înţelegerii între Ministerul Patrimoniului Naţional al Ungariei şi Ministerul
Culturii şi Cultelor din România. De reţinut, munca de inventariere a
documentelor şi a vestigiilor culturale româneşti din Ungaria a început imediat
după 1995 şi are ca scop final amenajarea unui muzeu al valorilor culturale şi
religioase.
Tot pe baza unui sistem de contribuţie directă la întreţinerea cultelor,
prin oferirea mai nou a 1% din impozitul personal al diferitelor biserici,
începând cu 1999 s-au acordat pentru Biserica Ortodoxă Română din Ungaria
diferite sume în forinţi, de ordinul milioanelor, fiind practic donaţii a sute de
persoane. Introdusă prin lege în 1997, cetăţenii Ungariei au posibilitatea să
ofere 1% din impozitul lor personal diferitelor culte preferate de ei.
De altfel, dintre bisericile greco-orientale din Ungaria, doar sârbii sunt
mai mulţi decât românii, care donează pentru biserica lor de credinţă
răsăriteană acel unu la sută al impozitului personal. Oricum, donaţia se poate
oferi concomitent atât bisericilor, cât şi organizaţiilor civile.
Tot în context, autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria a mai
primit de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor sale de funcţionare
alte câteva zeci de milioane de forinţi. Ministerul Justiţiei a mai încredinţat
dreptul de distribuire a peste 10 milioane de forinţi anual pentru
Autoguvernarea pe ţară, care a propus din această sumă asigurarea
următoarelor subvenţii: finanţarea lucrărilor de lărgire a sediului din Gyula al
Autoguvernării pe ţară, sprijinirea renovării Bisericii Ortodoxe Române din
Otlaca Pustă, subvenţionarea construirii sălii de sport la Şcoala generală cu
secţie românească din Apateu, subvenţionarea funcţionării Institutului de
Cercetări al Românilor din Ungaria, respectiv contribuţie la lucrările de
amenajare a Şcolii generale cu secţie românească din Săcal.
În anul 2004 autoguvernările locale au mai primit de la buget, pentru
cheltuielile de funcţionare, alte 600 mii de forinţi. În oraşele mari, cu precădere
la Budapesta, această sumă este întregită în unele cazuri cu alte 3-5 milioane
de forinţi. Şi organizaţiile civile, respectiv asociaţiile româneşti, au primit în
acest an de la Parlament aproape 8 milioane de forinţi. Din această sumă s-au
acordat peste 4 milioane de forinţi Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria,
1,5 milioane de forinţi Comunităţii Cercetătorilor şi Creatorilor Români din
Ungaria şi 1 milion de forinţi Asociaţiei Românilor din Micherechi. Au mai
primit sprijin financiar în valoare de peste 350 de mii de forinţi Societatea
Culturală a Românilor din Budapesta, Asociaţia Culturală a Românilor din
Seghedin şi Asociaţia Românilor din Otlaca Pustă.
F.2. Bani pentru cultură În concluzie, se poate spune că Ungaria
distribuie subvenţii pentru diferitele programe ale minorităţilor, inclusiv pentru
cele româneşti, printre care pentru organizarea taberelor de copii, programe
ştiinţifice, editare de carte, atât Ministerul învăţământului, cât şi Ministerul
Culturii. Sumele obţinute pe această cale de către organizaţiile şi instituţiile
româneşti sunt în jur de 5 milioane de forinţi anual. În anul 2003, Ministerul
Culturii (Ministerul Patrimoniului Naţional – n.a.) a acordat următoarele
subvenţii pentru scopuri româneşti: organizaţii civile, instituţii – 2,525 milioane
de forinţi, scoaterea publicaţiilor – 1,8 milioane de forinţi, programe culturale –
3,003 milioane de forinţi. Din cea din urmă sumă, cea mai importantă
subvenţie i-a revenit Asociaţiei Românilor din Pocei, 400 de mii de forinţi.
Integrat în sumele enumerate mai sus, Ministerul învăţământului a acordat
Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria 2,9 milioane de forinţi, iar
Ministerul Culturii, 1,6 milioane de forinţi.
Interesant, subvenţionarea programelor culturale ale comunităţilor celor
13 minorităţi naţionale din Ungaria, inclusiv cele româneşti, se face în mare
parte de către Fundaţia publică înfiinţată de către guvernul de la Budapesta în
1995. În ultimul timp s-au asigurat, din fondul total de 638,2 milioane de
forinţi, 15,281 milioane de forinţi pentru programele româneşti. Evident, face
parte din această sumă şi subvenţia de aproape 3 milioane de forinţi acordată
pentru realizarea programului de muncă al Institutului de Cercetări al
Românilor din Ungaria. Fundaţia publică a dat de altfel şi burse de creaţie
artiştilor şi cercetătorilor români în valoare de 800 de mii de forinţi. Tot în
context s-au mai acordat şi burse de studii pentru elevii de la liceul românesc,
5 mii de forinţi pe lună şi 10 mii de forinţi pe lună pentru studenţi. În fine, în
anul în 2003 au primit bursă de la statul maghiar 36 de elevi de liceu şi 11
studenţi români de la diferitele instituţii de învăţământ superior din Ungaria şi
din România. De reţinut, această „Fundaţie publică” subvenţionează şi
scoaterea săptămânalului „Foaia românească”.
G. Să nu uităm! Scandalul şi compromisul monumentului de la Arad, o
palmă dată pe obrazul poporului român Cum subliniam încă din debutul
acestei cărţi, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi”, a liderilor
României de după 1989 a condus la tragica şi ruşinoasa situaţie ca Ardealul să
fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri ce s-au
remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a românilor şi
secuilor din Transilvania. In mod special făceam referire directă la modul
ruşinos în care ex-premierul României, domnul Adrian Năstase, şi-a dat în cele
din urmă acordul, din raţiuni electorale probabil (a se analiza alianţa cu UDMR
– n.a.), pentru ridicarea „Statuii Libertăţii” de la Arad, edificiu ce elogiază
„Ungaria Mare” şi „eroii” şovinismului maghiar de la 1848: aşa-declaraţii 13
generali, rămaşi în istorie ca asasinii diabolici a 40.000 de români! Ei bine, pe
final de carte, ne vom permite să dezvălui adevărul crud al istoriei în această
delicată problemă.
G. L în ansamblul monumental „HUNGARIA” (documentar)
La 5/17 februarie 1867 se constituie statul dualist Austro-Ungaria, prin
împărţirea posesiunilor Imperiului Habsburgic în două entităţi statale
„Cisleitania” (Austria) şi „Transleitania” (Ungaria).
Cauze: pierderea de către Habsburgi, în urma Războiului Crimeii (1853-
l856) – declanşat pentru adjudecarea Principatelor Române, a mecanismului
creat în 1815 pentru păstrarea status-quo-ului continental şi planetarsfânta
Alianţă;
— Pierderea poziţiei în cadrul Confederaţiei statelor germane, după 1848,
până la excluderea definitivă a Austriei de către Prusia în 1866;
— Pierderea tuturor posesiunilor italiene în perioada 1858- 1866 în
favoarea Piemontului sprijinit de Franţa;
— Înfrângerea de către Prusia (1866) şi unificarea Germaniei în jurul
acesteia;
— Succesele planului de edificare a României (cunoscut încă din 1768),
prin actul de forţă de la 24 ianuarie 1859 şi proclamarea României ca stat la 11
decembrie 1861, care ameninţau cu pierderea Transilvaniei, Banatului,
Partium-ului şi Bucovinei şi urmarea exemplului românesc de către sârbo-
croaţi, cehi şi polonezi; – intrarea României în sfera de influenţă germană prin
încoronarea lui Carol I (10 mai 1866). Soluţie: pentru a păstra Imperiul,
minoritatea germană dominantă îşi asociază cea mai turbulentă minoritate, cea
ungurească, în actul de dominare a majorităţii slavo-române.
În octombrie 1867, ca o consecinţă a pactului dualist, dieta ungară
decide RIDICAREA UNUI MONUMENT-SIMBOL AL RECONCILIERII
HABSBURGO-UNGARE, după conflictul din 1848-l849, sub numele de
„HUNGARIA”. În viziunea ideologilor unguri, el trebuia să reprezinte „Ungaria
Eternă” sau „Ungaria Milenară”, realizată prin pactul dualist, ca „Ungarie a
Coroanei Sfântului Ştefan” în componenţa căreia intrau 13 provincii. Pentru
amplasarea monumentului era nevoie de un loc istoric, legat simbolic de cifra
13 şi de aceea a fost ales Aradul. Era, pe de o parte, cetate de margine a
Transilvaniei râvnite şi, pe de alta, locul unde fuseseră executaţi de austrieci,
ca dezertori, 13 ofiţeri (3 declaraţi unguri, 3 germani, 2 austrieci, 2 armeni, 1
sârb, 1 croat, 1 slavon) ajunşi generali în armata de invazie a lui Iosif Bem în
Transilvania.
Cei 13 generali au la Arad un monument care îi comemorează –
„Obeliscul”. În monumentul „Hungaria” ei urmau să simbolizeze cele 13
provincii ale „Ungariei Milenare”: Ungaria, Oldenburg, Burgenland, Slovacia,
Ruthenia, Transilvania, Banat, Partium, Sirmium, Croaţia, Slovenia, Backa,
Voivodina.
La 27 mai/8 iunie 1867, Franz Joseph (1848-l916) a fost uns şi rege al
Ungariei, iar ca semn al „Reconcilierii” anulează (12 iunie) legile dietei de la
Sibiu privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a limbii române în
Transilvania.
— 1877 se desfăşoară colecta publică pentru strângerea fondurilor
pentru înălţarea ansamblului.
— Lucrarea este încredinţată sculptorului Adolf Huslar.
— Este aleasă varianta finală şi este semnat contractul, dar, în 1885,
sculptorul moare.
— Lucrările sunt preluate de Zola Gyorgy şi Kala Karoly, care le
finalizează în 1890.
— Este dezvelit monumentul, la 51 de ani de la moartea generalilor. Nu
era dată comemorativă, ci una aniversară, deschizându-se atunci deceniul de
sărbătorire a M1LLENIUM-ului unguresc.
Monumentul avea ca simbol „Ungaria”, femeia întruchipând visul
milenar, înconjurată de alte 4 personaje îmbrăcate în uniforma „oastei negre” a
lui Matias Corvin – libertatea ungurilor în trezire, spiritul de luptă al ungurilor,
spiritul lor de sacrificiu şi ostaş ungur murind. La bază se aflau medalioanele
celor 13 generali-provincii.
— 1918 – Monumentul „Ungaria” a reprezentat triumful visului milenar
unguresc şi simbolul luptei, prin utilizarea „legilor de maghiarizare” pentru
crearea unei „naţiuni omogene” noi, „naţiune maghiară” în care, conform Legii
naţionalităţilor, intrau ungurii, sârbii, croaţii, slovenii, românii, germanii etc.,
ce recunoşteau graniţele Regatului Coroanei Sfântului Ştefan şi acceptau
maghiarizarea.
1 Decembrie 1918, prin voinţa majorităţii populaţiei, Transilvania,
Banatul şi Partium-ul, prin urmare şi Aradul, centru al revoluţionarilor români,
cu tot cu monumentul său, s-au unit României. Din acest moment, pentru
unguri, „Hungaria” îşi schimbă semnificaţia.
1 decembrie 1918 – 1 iulie 1925, „Ungaria Milenară” devine simbolul
iridenţei ungureşti, al luptei revizioniştilor unguri pentru dezmembrarea
României Mari şi alipirea Transilvaniei la Ungaria. An de an, la 6 octombrie se
adunau mii de unguri din Ţară şi Ungaria în jurul statuii, manifestând şi
scandând lozinci antistatale. Este motivul pentru care, în anul 1924, Ionel
Brătianu propune, în şedinţă de guvern, demantclarea statuii.
1 iulie 1925 – prin hotărâre de guvern aprobată de şeful statului,
Ferdinand I întregitorul, monumentul a fost dezasamblat, piesele mari intrând
în custodia unităţii militare din Subcetate, parte din medaliile
generalilorprovincii fiind ascunse cu grijă de custozi unguri în subsolul
Muzeului de Istorie din Arad. Pe locul său s-a decis ridicarea unei statui a lui
Avram Iancu, dar încetineala cu care s-au strâns fondurile şi declanşarea celui
de-al doilea Război Mondial au amânat proiectul.
— 1945, preocupaţi de recuperarea (parţial reuşită la 30 august 1940) a
Transilvaniei, naziştii unguri au lăsat pe planul doi problema monumentului.
6 octombrie 1949, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înfrângerea
revoluţiei ungare de către austrieci, românii transilvăneni şi ruşi şi a execuţiei
generalilor, problema a fost reluată, generalul Lajos Kossuth şi ideologul
terorismului unguresc, Alexandru Petic (Sandor Petofi), fiind prezentaţi drept
comunişti, iar monumentul „Hungaria” drept monument al luptei de clasă.
— Guvernul Istvan Dobi i-a cerut oficial lui Petru Groza reasamblarea
monumentului, ca simbol al prieteniei maselor muncitoare româneşti şi
ungureşti şi al Libertăţii. În condiţiile ocupaţiei sovietice, dacă a acceptat sub
presiunea lui Stalin să acorde cetăţenie română celor 400.000 de fascişti
unguri colonizaţi în Transilvania de Nord de Horthy, în locul celor peste
540.000 de cetăţeni români de etnii şi religii diferite, îndepărtaţi de ocupant
prin Holocaust, Genocid şi deportare, dacă a acceptat înfiinţarea unei „Regiuni
Autonome Maghiare”, Petru Groza a refuzat cererea de reasamblare a
monumentului „Hungaria”. Refuzul se baza pe analiza raport a 300 de
academicieni şi universitari care îl demascau drept monument al şovinismului,
intoleranţei şi urii faţă de români.
1990, ianuarie, noua campanie pentru ridicarea monumentului,
prezentat acum ca simbol al „Reconcilierii” şi „Prieteniei” româno-ungare a fost
declanşată de cercurile revizioniste şi iredentiste ungureşti prin intermediul
secretarului de stat în Ministerul Culturii şi adjunct al lui Andrei Pleşu, Hunor
Arpad. Tentativelor anuale li s-a răspuns la Arad prin manifestaţii şi luări de
poziţie în media.
— Instalarea la putere a CDR a trezit noi speranţe cercurilor politice dure
de la Budapesta, conduse de Viktor Orban şi David Ibolya, care au găsit Ia
Bucureşti binevoitori în persoana miniştrilor Andrei Pleşu, Victor Babiuc şi
Valeriu Stoica. Aceştia au elaborat proiectul hotărârii de guvern nr. 793/1999,
prin care monumentul a fost luat din custodia UM 01380 Arad şi predat ilegal
(fară proces-vcrbal), la 1 octombrie 1999, Ordinului Conventual al Sfântului
Francise de Assissi, Str. Lucian Blaga, Nr. 2.
Dezlănţuite la 2 octombrie 1999, marile manifestaţii de la Arad, patronate
de primarul liberal Valentin Paul Neamţ, au împiedicat eforturile subprefectului
Levente Bugnar de ridicare a monumentului pe 6 octombrie, în prezenţa lui
Viktor Orban şi a Ibolyei David, mai ales că demonstranţilor li s-au alăturat
toate partidele de opoziţie, în frunte cu PDSR şi chiar reprezentanţi ai puterii.
Prin vocile domnilor Ion Iliescu şi Adrian Năstase (care ulterior s-a răzgândit)
clasa politică realistă românească a demonstrat atunci că monumentul
„Hungaria” simbolizează tot ce poate fi mai contrar „Prieteniei”, „Libertăţii”,
„Reconcilierii”, „Normalizării relaţiilor între popoarele român şi ungur, în
contextul aderării acestora la principiile Uniunii Europene”.
28 noiembrie 2002, cu ocazia deschiderii serbărilor Unirii la Alba Iulia,
la Arad, la iniţiativa lui Levente Bognar, viceprimar, noul consiliu municipal a
aprobat reamplasarea monumentului în „Piaţa de vechituri”, obsedanta
campanie în jurul acestui monument redezlănţuindu-se. Şi aceasta în condiţiile
în care „Forumul din martie” (14 martie 2003) a pus clar, la Cluj-Napoca,
problema autonomizării Transilvaniei, ca spaţiu de manifestare a naţiunii
maghiare, instituind ulterior, la Sfântu Gheorghe, Consiliul Naţional Maghiar
din Transilvania, ca organism de conducere a Ţării Autonome a Secuilor.
Atât ca nume – „Hungaria” („Eternă” sau „Milenară”), cât şi ca pretext –
cei 13 generali-provincii, monumentul are o semnificaţie cumplită pentru
români. El simbolizează:
— Trufia ocupantului şi reducerea românilor în perioada
— 1437 la condiţia de servi în propria lor ţară; -Agresarea de către
unguri, prin trupele teroriste ale celor 13 generali, a unui stat românesc,
Transilvania, proclamat la 2-l6/14-28 septembrie 1848, act soldat în perioada
decembrie 1848 – iunie 1849 cu un adevărat genocid – 100 de preoţi, 40.000 de
cetăţeni ucişi, peste 300 de sate arse etc., urmare a îndemnurilor la crimă
lansate de ideologul Sandor Petofâ prin poezii manifest de tipul „Către Naţiune”,
„Pe viaţă şi pe moarte”, „în ziua de Anul Nou”;
— Iredentismul şi revizionismul fascist;
— Nerecunoaşterea integrităţii şi unităţii teritoriale a României;
— Elogiul terorismului, rasismului şi urii.
Prin simbolistica sa, monumentul „Hungaria”, ca şi toate statuile şi
plăcile comemorative dedicate lui Sandor Petöfi, încalcă flagrant prevederile
„Legii privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război” şi ale
Ordonanţei nr. 31/2002. Singura soluţie onorabilă ar fi cedarea, în semn de
prietenie, către Ungaria, a pieselor componente ale ansamblului, pentru a fi
inclus în patrimoniul statului vecin, a cărei istorie monumentul o glorifică.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ACCOCE, P., POUGET, D., Reţeaua Caraman.
Cei treisprezece români care au zguduit NATO, Compania CLAR OBSCUR,
1999.
ALEX, V., Spionaj şi dantelă veche, Editura ALDACA, Bucureşti, 1990.
ALEXA, V, Imperiul invizibil, Editura ALBATROS, Bucureşti, 1992.
ALEXE, D., Conspiraţia psihotronică, Editura OBIECTIV, Craiova, 2004.
ALEXE, V, Abwehr contra FBI, Editura ROMÂNUL, Bucureşti, 1992.
ALTERMATT, U., Previziunile de la Sarajevo. Etnonaţionalismul în
Europa, Editura POLIROM, Iaşi, 2000.
ANDERSON, K., Hitler, societăţile secrete şi lumea ocultă, Editura
ELENSIS, Ploieşti, 1996.
ANDREW, C, CIA şi Casa Albă. Serviciul Secret şi preşedinţia americană
de la George Washinton la George Bush, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
ANDREW, C, GORDIEVSKI, O, KGB, istoria secretă a operaţiunilor sale
externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, Bucureşti, 1995.
ARMEAN, C, De ce a fost ucis? Ar fi împlinit 75 de ani, Editura
ALFABETULUI, Sibiu, 1993.
BABOIAN, D., Paşaport pentru infern. Halucinanta aventură a
stupefiantelor. Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1970.
BĂCESCU, A., Din nou în calea năvălirilor barbare, Editura TEMPUS,
Bucureşti, 1995.
BAJANOV, B., Kremlinul anilor ‘20, Editura COGITO, Oradea, 1991.
BANCIU, D., RÄDULESCU, S., M., Corupţia şi crima organizată în
România, Editura CONTINENT XXI, Bucureşti, 1994.
BĂRBULESCU, E., Nicolae Ceauşescu a fost unchiul meu, Editura
DATINA, Bucureşti, 1994.
BAUM AN, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura ANTET,
Bucureşti, 1999.
BEGIN, M., Revolta, Editura DAB, Iaşi, 199
BERGEN, R, L., Războiul sfânt S. A. în inima lumii secrete a lui Osama
Einladen, Editura ALLFA, Bucureşti, 2002.
BERTHAD, D, PLAT, A., Manipularea prin scris. Vorba zboară, scrisul
rămâne, Editura ANTET, Bucureşti, 1998.
BODA, I., Cinci ani la Cotroceni, Editura EVENIMENTUL ROMÂNESC,
Biucureşti, 1999.
BOROVIČKA, V, R, Cazuri celebre în istoria terorismului, Editura
NICULESCU, Bucureşti, 1998.
BOROVIČKA, V, R, Secte satanice. Episoade dramatice, Editura
NICULESCU, Bucureşti, 1997.
BOROVIČKA, V, P., Spionii de la Tel Aviv, Editura NICULESCU SRL,
Bucureşti, 1996.
BRESTAIN, H., România şi marile bătălii ale frontului secret, Editura
VIITORUL ROMÂNESC, Bucureşti, 1994.
BRESTAIN, H., Acţiuni secrete în România, Editura ŞTIINŢIFICĂ,
Bucureşti, 1973.
BRESTAIN, H., Impact la paralela 45, Editura JUNIMEA, Iaşi, 1986.
BRESTAIN, H., O istorie mai puţin obişnuită, Editura JUNIMEA, Iaşi,
1987.
BRUCAN, S., Stâlpii noii puteri în România, Editura NEMIRA, Bucureşti,
1996.
BUCOVINEANU, R, H., Spionajul economic-armă a concurenţei
capitaliste, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1985.
BURDAN, D., DST – Nouă ani în Divizia antiteroristă, Editura ARTEMIS,
Bucureşti, 1993.
BUZATU, GH., Războiul secret, Editura JUNIMEA, Iaşi, 1973.
CALVI, F., Europa naşilor. Mafia ia cu asalt Europa, Editura UNIVERSAL
DAL ŞI, Bucureşti, 1995.
CARCUEL, S., CUDALLS, I., Ytzhak Rabin. Pacea şi-a ucis soldatul,
Editura STYLE şi Editura ŞTIINŢIFICĂ, Bucureşti, 1996.
CELAN, E., Parapsihologia şi serviciile secrete, Editura MIRACOL,
Bucureşti, 1997.
CHURCHILL, W., AI doilea război mondial, vol. I şi II, Editura SAECULUM
I. O., Bucureşti, 1996.
CODREANU, C, Z., însemnări de Ia Jilava, Editura MAJADHONDA,
Bucureşti, 1995.
CO JA, I., Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu,
Iorga, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1999.
CONSTANTINIU, F., O istorie sinceră a poporului roman, Editura
UNIVERS ENCICLOPEDIC, Bucureşti, 1998.
CONSTANTINIU, F., Doi ori doi fac şaisprezece (A început războiul rece în
România?), Editura EUROSONG AND BOOK, Bucureşti, 1997.
CORNEA, R., Kosovo – Cântecul trist al mierlei 1998-2000, Editura
AGORA, Iaşi şi Editura SAPIENTIA, Bucureşti, 2001.
CORUŢ, P., Lumina coboară în Carpaţi, Editura CORUŢ PAVEL,
Bucureşti, 2002.
CORUŢ, R, Noi trăim în viitor, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2002.
CORUŢ, P., Eu, Varain din neamul arienilor, Editura CORUŢ PAVEL,
Bucureşti, 2002.
CORUŢ, P, Oamenii trec de absolut, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti,
2002.
CORUŢ, P, Speranţele nu mor niciodată. Editura CORUŢ PAVEL,
Bucureşti, 2002.
CORUŢ, P, Triumful oamenilor, Editura TARS, Bucureşti 2001.
CORUŢ, P., Revanşa, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2001.
CORUŢ, R, Trăsnetul geto-dac, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2000.
CORUŢ, P, Un Om, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2000.
CORUŢ, P, Glasul omului, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 2000.
CORUŢ, R, Clanul învingătorilor, Editura CANDY, Iaşi, 2000.
CORUŢ, R, Vânătorii de sionişti, Editura CORUŢ PAVEL SRL, Bucureşti,
1999.
CORUŢ, R, Marile secrete, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1999.
CORUŢ, R, Pacea marilor străbuni, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti,
1999.
CORUŢ, P, Poarta Viitorului, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1999.
CORUŢ, R, Omul din Carpaţi, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1998.
CORUŢ, R, N-a fost triumful minciunii, Pavel Coruţ în dialog cu generalul
Ştefan Guşe, Editura CANO VA, Iaşi, 1998.
CORUŢ, R, Războiul zeilor, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1998.
CORUŢ, P, Sfârşitul imperiului ascuns, Editura CORUŢ PAVEL,
Bucureşti, 1997.
CORUŢ, P, Copiii speranţei, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti, 1997.
CORUŢ, P., Good bye, NATO, mon amour! Editura CORUŢ PAVEL,
Bucureşti, 1997.
CORUŢ, R, Născuţi pentru a învinge, Editura CORUŢ PAVEL, Bucureşti,
1996.
CORUŢ, P, Război în ceruri, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1996.
CORUŢ, P., Inimi de români, Editura MIRACOL, Bucureşti, 1996.
CORUŢ, R, Tărâmul fericirii, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1995.
CORUŢ, P, Secretele exploratorilor astrali, Editura GEMENII SRL,
Bucureşti, 1995.
CORUŢ, P., întoarcerea Iui Zamolxe, Editura VARANHA, Bucureşti, 1995.
CORUŢ, P, Fiul Geto-Daciei, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1995.
CORUŢ, R, Drumul învingătorilor, Editura GEMENII SRL, Bucureşti,
1995.
CORUŢ, P, Comoara nibelungilor, Editura VARANHA, Bucureşti, 1995.
CORUŢ, P, Arta creaţiei, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994.
CORUŢ, P, Călător pe drum de aştri, Editura GEMENII SRL, Bucureşti,
1994.
CORUŢ, R, A înflorit speranţa, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994.
CORUŢ, R, Neînfrânţii, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994.
CORUŢ, R, Singuri sub crucea nordului, Editura VARANHA, Bucureşti,
1994.
CORUŢ, P., Floarea de Argint, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1993.
CORUŢ, P, Dincolo de frontieră, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1993.
CORUŢ, P, Balada Lupului alb, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1993.
CORUŢ, P, Arta succesului la români, Editura MIRACOL, Bucureşti,
1993.
CORUŢ, P, Să te naşti sub steaua noastră! Editura GEMENII SRL,
Bucureşti, 1993.
CORUŢ, P, Lumina geto-daciei, Editura VARANHA, Bucureşti, 1993.
CORUŢ, P, Quinta spartă, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1992
CORUŢ, P, Fulgerul albastru, Editura GEMENII SRL, Bucureşti, 1992.
COSMA, N., Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea
României, Editura BRAVA PRESS, Bucureşti, 1996.
COSMA, N., Cum a fost posibil? Cârtiţa Pacepa, Editura PACO, Bucureşti,
1996.
COSMA, N., Cupola. Din culisele securităţii, Editura GLOBUS, Bucureşti,
1994.
COTOMAN, GH., Dosarele securităţii. Dezvăluirile unui anchetator de la
Direcţia VI a D. S. S., Editura OBIECTIV, Craiova, 1999.
CRÄCIUNOIU, V, Faţa nevăzută a securităţii române, Editura SOCIETĂŢII
TEMPUS, Bucureşti, 1996.
CROWDER, G., Anarhismul, Editura ANTET, Bucureşti, 1997.
CULLEN, R., Surse sovietice, Editura GLOBUS, Bucureşti, 1991.
DE SÉDE, G., DE SÉDE, S., Ocultismul în politică. De la Pitagora până
în zilele noastre, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1996.
DELCEA, E., NUŢĂ, O., Secretele Iui Pavel Coruţ, Editura OBIECTIV,
Craiova, 1998.
DEZMARETZ, G., Totul despre spionaj, Editura POLIROM, Iaşi, 2002.
DIACONESCU, O., Interceptarea, între informare şi dezinformare, Editura
GLOBUS, Bucureşti, 1994.
DIAMANDESCU, C, Generalul se întoarce, Editura ICAR, Bucureşti,
2000.
DJILAS, M., întâlniri cu Stalin, Editura EUROPA, Craiova, 1992.
DOGARU, R, Insula Şerpilor în calea rechinilor, Editura SAECULUM I. O.
şi Editura VESTALA, Bucureşti, 1996.
DOHOTARU, I., s.a., Direcţia de Informaţii Militare, între ficţiune şi
adevăr, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1994.
DOMENICO, V, Ceauşescu la Târgovişte 22-25 decembrie 1989, Editura
ION CRISTOIU, Bucureşti, 1999.
DUCULESCU, V, Diplomaţia secretă, Editura CASA EUROPEANĂ,
Bucureşti, 1992
DUMITRU, I., Spionajul maghiar în România 1918-l940, Editura
„CONCORDIA”, Timişoara, 1990.
DUŢĂ, V., Puterea şi parapsihologia, Editura MIRACOL, Bucureşti, 2000.
DUŢĂ, V, Războiul parapsihologic. Tehnici de manipulare, Editura
VICTOR, Bucureşti, 1997.
EBERT, O., Caruselul spionajului Est-Vest, Editura BARICADA,
Bucureşti, 1992.
EHRLICHMAN, J., în spatele uşilor închise, Editura POLITICĂ, Bucureşti,
1982.
EMINESCU, M., Chestiunea evreiască, Editura VESTALA, Bucureşti,
1998.
EMINESCU, M., „Ne e silă” scrieri politice, Editura SOROC, Bucureşti,
1991.
EMINESCU, M., Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău,
1990.
EPPERSON, A., R., Noua ordine mondială, Editura ALMA, Bucureşti,
1997.
EŞAN, I., Maeştrii culiselor secrete, Editura LOGOS, Bucureşti, 1999.
FALIGOT, R., KAUFFER, R., Serviciul secret chinez, Editura NEMIRA,
Bucureşti, 1993.
FICEAG, B., Tehnici de manipulare, Editura NEMIRA, Bucureşti, 1996.
FILIP, T, Teroriştii printer noi, Editura OBIECTIV SRL, Craiova, 2001
FILIP, T., Secretele U. S. L. A., Editura OBIECTIV, Craiova, 1999.
FILIP, T., Războiul parapsihologic împotriva românilor, Editura OBIECTIV,
Craiova, 1998.
FLOREA, GH., s.a., Şase zile care au zguduit România. Ministerul de
Interne în decembrie 1989, Editura M. I., Bucureşti, 1995.
GARDELES, N, Schimbarea ordinii globale, Editura ANTET, Bucureşti,
1998.
GARDNER, C, L., Sferele de influenţă (împărţirea Europei de către marile
puteri Ia München şi Ialta), Editura ELIT, Bucureşti, 1993.
GARZ, F., Apocalipsa şi România, Editura OBIECTIV, Craiova, 2004.
GÂRZ, F., Spionajul şi puterea, Editura OBIECTIV, Craiova, 2003.
GÂRZ, F., Democraţia hienelor. Spionaj, sânge şi teroare, Editura
OBIECTIV, Craiova, 2002.
GÂRZ, F., Ghidul spionului român, Editura OBIECTIV SRL, Craiova,
2001.
GÂRZ, F, Spionajul total în acţiune, Editura OBIECTIV SRL, Craiova,
2001.
GÂRZ, F., CIA contra KGB. Secretele serviciilor secrete, Editura
OBIECTIV, Craiova, 1999.
GÂRZ, F, De la Atlantic la Urali Renaşterea Europei, Casa Editorială
ODEON, Bucureşti, 1999.
GÂRZ, F, PACEPA, I. JML, Trezirea marelui Dragon, China în reformă,
Editura OBIECTIV, Craiova, 1999.
GHEYSENS, R., Spionii, aventurierii istoriei, Editura ENCICLOPEDICĂ,
Bucureşti, 1991.
GOGA, O., STAN, M., Pe frontul nevăzut, Editura EMINESCU, Bucureşti,
1980.
GORDIEVSKJ, O., Următorul pas: Execuţia, Editura ALL, Bucureşti,
1998.
GR1GORE, I., C, Cucuveaua cu pene roşii, Editura MIRACOL, Bucureşti,
1994.
HAIRABETIAN, H., S., „Biroul 2” roman şi S. S. I. în acţiune, Editura
CARRO, Bucureşti, 1994.
HANDELMAN, S, Mafia rusă, Editura ELIT, Bucureşti, 1999.
HAŞEGANU, M., în culisele diplomaţiei. Memoriile unui ambassador,
Casa de editură şi presă VIAŢA ROMÂNEASCĂ, Bucureşti, 1993.
HELS1NG, J, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Editura
ALMA TIP, Bucureşti, 1997.
HEWITT, D., Atacul psihic, Editura L. V. B., Bucureşti, 1996.
HIGGINS, J., Confesionalul, Editura HUMAN1TAS, Bucureşti, 1992.
HIGGINS, J., Pactul cu diavolul, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 1992.
HOAR, P., W., Arhitecţii conspiraţiei. Oamenii din umbră, Editura ALDO
PRESS, Bucureşti, 1999.
HOFBAUER, H., ROMAN, V, Bucovina, Basarabia, Moldova, Editura
TEHNICĂ, Bucureşti, 1995.
HOGER, J., A început sfârşitul. Raport asupra semnelor Anticristului,
Editura AURELIA, Bucureşti, 1998.
IONESCU, N., Fenomenul legonar, Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti,
1993.
IONIŢĂ, G., V, Securiştii, Editura CALIYPSO, Bucureşti, 1996.
JABER, H., Hezbollah. Născuţi cu răzbunarea în sânge, Editura ANTET,
Bucureşti, 199
JELAVICH, B., Istoria Balcanilor. Secolul XX, vol. II, Institutul European,
Iaşi, 2000.
JOHN, M., LOFTUS, A., Filiera şobolanilor, Editura ELIT, Bucureşti,
1997.
JOTH, W., împărţirea lumii. Istoria războiului rece (194l-l955), Editura
SAECULUM I. O., Bucureşti, 1997.
JOULE, R., V, BEAUVOIS, J., L., Tratat de manipulare, Editura ANTET,
Bucureşti, 1997.
JUCA, C, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, Editura VENUS &SCHE1,
Bucureşti-Braşov, 1994.
JURMAGH., Conspiraţia universală, Editura TIMPUL, Reşiţa, 1994.
KABBALA, R, Tradiţia secretă a occidentului, Editura HERALD,
Bucureşti, 1996.
KALESNIKOV, M., Richard Sorge, Editura „TUDOR” – „CORBUŢ”
PRADCOM SRL, 1993.
KAPKAN, R., D., Fantomele Balcanilor, Editura ANTET, Bucureşti, 2000.
KAREŢKI, A., COVACI, M., Zile însângerate la Iaşi. 1941, Editura
POLITICĂ, Bucureşti, 1978.
KASPI, A., Watergate, Editura OMEGA, Bucureşti, 1991.
KAUFFER, R, Corporaţiile americane în lupta contra Europei, Editura
INC1TATUS, Bucureşti, 2000.
KEAY, J., Lupta împotriva terorismului conduce România spre structurile
de securitate ale Occidentului, Revista JANE’S INTELLIGENCE REVIEW,
ianuarie 2002.
KN1GHT, A., KGB după KGB. Scurtă istorie a eternei securităţi de stat,
Editura ELIT, Bucureşti, 1999.
KURTA, H., Operaţiunea „Crau”, Editura HUMAN1TAS, Bucureşti, 1991.
LALLEMAND, A., Organizaţia, Editura AURELIA, Bucureşti, 1997.
LAUNAY, J., Istoria secretă a cominternului, Editura VENUS, Bucureşti,
1993.
LAUNAY, J., CHARLIER, J., M., Istoria secretă a petrolului, Editura
POLITICĂ, Bucureşti, 1989.
LAUNAY, J., Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. 1 şi II,
Editura ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti, 1988.
LE DORAN, S., ROSÉ, P., Cyber-Mafia, Editura ANTET, Bucureşti, 1998.
LENDBEATER, C, W., Francmasoneria. Rituri şi iniţieri, Editura
HERALD, Bucureşti, 1998
LEU, C, Românul unei zile mari, Editura ALBATROS, Bucureşti, 1989.
LEVINE, M., LEVINE, L., K., Cabala imperiului ascuns (CIA şi războiul
dragonilor), Editura ELIT, Bucureşti, 1996.
LOCKHART, K., B., Reilly – asul spionajului, Editura NEMIRA, Bucureşti,
1997.
LLOYD, A., MATTHEWS, P., Bioterorismul – Flagelul mileniului III,
Editura HIPARION, Cluj-Napoca, 2002.
MAAS, P., AMES, A., Ucigaşul de spioni, Editura ANTET, Bucureşti, 1998.
MALAPARTE, C, Tehnica loviturii de stat, Editura NEMIRA, Bucureşti,
1996.
MASON, P, Asasin officiai, Editura ELIT, Bucureşti, 1996.
Mc. ALLISTER, B., Comando PSI. Manipularea conştiinţei noastre,
MECKELBURG, E., Agenţii PSI. Manipularea conştiinţei noastre, Editura
NEMIRA, Bucureşti, 1996.
MENVEDEV, R., Despre Stalin şi stanilism, Editura HUMANITAS,
Bucureşti, 1991.
MIRCU, M., Dosar Ana Pauker, Editura GUTENBERG -CASA CĂRŢII,
Bucureşti, 1991.
MITRAN, V., Blestemul Şarpelui, Editura OMEGA SRL, Bucureşti, 1999.
MOCANU, I., însemnări despre spionajul tehnico-economic, Editura
MILITARĂ, Bucureşti, 1975.
MONASTE, S., Protocoalele de la Toronto. Naţiunile Unite contra
creştinismului, Editura SAMIZDAT, Bucureşti, 1999.
MUNTEANU, F., Cont secret, Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 1993.
NĂSTASE, I., G., Globalizarea la început de secol XXI sub impactul
transferului de tehnologie, Referat doctorat, Universitatea Naţională de Apărare,
Colegiul de Război, 5 aprilie 2004.
NĂSTASE, I., G., Implicaţiile activităţii sindicale în sfera securităţii
naţionale, Expunere la Colegiul Naţional de Apărare, Bucureşti, 13 mai 2002.
NĂSTASE, I., G., Metode de evaluare şi de analiză a eficienţei economice
în transferul internaţional de tehnologii, Teză de doctorat, specializarea Analiză
economico-fânanciară, Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune,
Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2001.
NĂSTASE, I., G., Protecţia brevetelor de invenţie, parte componentă a
sistemului de securitate, referat Colegiul Naţional de Apărare, 28 martie 2001.
NĂSTASE, I., G., Specificul activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică în sistemul securităţii naţionale, Lucrare de absolvire a Colegiului
Naţional de Apărare, Bucureşti, 2001.
NĂSTASE, I., G., Cunoaşterea, antidot împotria efectelor negative ale
globalizării, ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă, nr. 441, 17 iulie 2000.
NĂSTASE, I., G., Globalizarea şi efectele ei asupra economiei, (partea I),
ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă, nr. 380, 19 aprilie 2000, partea a Il-a,
ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă, nr. 355,15 martie 2000; partea a IlI-a,
ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă, nr. 356, 16 martie 2000.
NĂSTASE, I., G., Sindicatele şi rolul lor social. Implicaţiile activităţii lor în
sfera securităţii naţionale, Expunere la Colegiul Naţional de Apărare, Bucureşti,
9 februarie 2000.
NĂSTASE, I., G., Contextul geopolitic şi geostrategic al capacităţii de
apărare a unui stat, (partea I), ULTIMA ORĂ, anul V, nr. 25 (269(, 25 iunie-l
iulie 1999; partea a II-a, ULTIMA ORĂ, anul V, serie nouă, nr. 356, 16 martie
2000.
NEAGOE, S., Cazul Barbu Catargiu, Editura SCRIPTA, Bucureşti, 1992
NEGREANU, C, Fenomenul paranormal în cotidian, Editura MIRACOL,
Bucureşti, 1995.
NEGULESCU, V., Spionaj şi contraspionaj. Din viaţa şi activitatea unui
ofiţer de informaţii, Editura BIBLIOTHECA, Târgovişte, 1999.
NEGUREANU, C, Conspiratorii cosmici şi organizaţiile secrete, Editura
INTACT, Bucureşti, 1997.
NEGUREANU, C, Mitul poporului ales, Editura MIRACOL, Bucureşti,
1996.
NICHITA, AL., Pacepa contra Pacepa, Editura TESS EXPRES, Bucureşti,
1996.
NICULESCU, T., BALABAN, C, G., MITEA, M., NĂSTASE, L, G.
Confrutările electronice şi psihologice, Editura VICTOR, Bucureşti, 2003.
O’RELLER, S, Atentat în deşert, Editura TRANS-PRESS KRAUL,
Bucureşti, 1992
OCKRENT, C, Contele de MARENCHES, Consilier de taină al puterii,
Editura HUMANITAS, Bucureşti, 1992.
OGD EN, K, B., Teroriştii mileniului III, Editura BOGDANA, Bucureşti,
2001.
OLBOJAN, GH., I., Faţa neagră a securităţii & Ion Mihai Pacepa, Editura
CORIDA, Bucureşti, 1999.
OLBOJAN, GH., I., Fantomele Iui Pacepa, Editura CORIDA, Bucureşti,
1993.
OLBOJAN, GH., 1., Good bye, domnule Pacepa, Editura IRIS & R. A. I.,
Bucureşti, 1992.
OPREA, M., OLARU, S., Ziua care nu se uită -l5 noiembrie 1987, Braşov,
Editura POLIROM, laşi, 2002.
OSTROVSK1, V., HOY, C, Mossad top secret; Ediţia a H-a, Editura
OSTROVSKY, V, HAY, C, Mosad – „Academia înşelăciunii”, Editura
PÄDURARU, AL., Cei din urmă, Editura VARANHA, Bucureşti, 1994.
PACEPA, I., M., Cartea neagră a securităţii, vol. I şi II, Editura OMEGA,
Bucureşti, 1999.
PANTALEONE, M., Mafia şi Politica, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1964.
PATRICHI, V, Ochii şi urechile poporului – convorbiri cu gen. Nicolae
Pleşiţă, Editura IANUS INF SRL Bucureşti, 2001.
PAYNE, R., Mossad – istoria secretă, Editura COLOSSEUM, Bucureşti,
1996.
PELE, GH., Servicii şi acţiuni secrete, Editura MINISTERULUI DE
INTERNE, Bucureşti, 1996.
PELIN, M., DIE, 1955-l980. Culisele spionajului românesc, Editura
EVENIMENTUL ROMÂNESC, Bucureşti, 1997.
PERLOFF, J., în umbra puterii, Editura TEHNCĂ, Bucureşti, 1997.
PETRESCU, S., Arta şi puterea informaţiilor, Editura MILITARĂ,
Bucureşti, 2003.
PETRESCU, S., Informaţiile a patra armă, Editura MILITARĂ, Bucureşti,
1999.
PINTILIE, F., Serviciul Special de Informaţii din România, Editura
ACADEMIEI NAŢIONALE DE INFORMAŢII, Bucureşti, 2003.
PINTILIE, F, TUNĂREANU, N., MARIŢIU, ŞT, BELDIMAN, C, Istoria
serviciului secret de informaţii. România 1917-l940, vol. I, Editura I. M. I.,
Bucureşti, 2000.
PITULESCU, I., LAZĂR, M., CONSTANTIN, I., LEPĂDUŞI, V,
ALEXANDRESCU, V, Anul nou se naşte în sânge, Editura UNIVERSUL PAN,
Bucureşti, 1998.
PITULESCU, I., Al 3-lea război mondial. Crima organizată, Editura
NAŢIONAL, Bucureşti, 1996.
POPESCU, D., Elefanţii de porţelan, Editura MATCH, Bucureşti, 1996.
POPOV, D., Memoriile unui agent dublu, Editura HUMAN1TAS,
Bucureşti, 1990.
PORTER, I., Operaţiunea „Autonomus”, Editura HUMANITAS, Bucureşti,
1991.
PRADOS, J., Războaiele secrete ale Preşedinţilor, Editura ELIT, Bucureşti,
1996.
PUTKO, AL., PUTKO, B., Tăcerea atomică, Editura NEMIRA, Bucureşti,
1994.
RAIHA, V, în decembrie 1989 KGB-ul a aruncat în aer România cu
complicitatea unui grup de militari, Editura ZIUA, OMEGA PRESS, Bucureşti,
1995.
RANELAGH1, J., Agenţia CIA, ascensiunea şi declinul, Editura ALL,
Bucureşti, 1998.
Tut ROBERTSON, R, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclavia
popoarelor, Editura ALM A TIP, Bucureşti, 1998.
RÖNITZ, R, Spionajul economic, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1976.
ROŞU, V., ROŞU, C, Dezvăluiri cutremurătoare despre distrugerea
României, Editura AN ANTA, Bucureşti, 1997.
ROTARU, J., ZODIAN, V, MOISE, L., OROIAN, T., Antonescu – Hitler,
Caucazul şi Crimeea – Sânge românesc şi german pe frontul de EST, Editura
PAIDEIA, Bucureşti, 1999.
SAKOWSKI, K., Secretele CEKA, NKVD, KGB, Editura DAB, Iaşi, 1995.
SÂRBU, L. NĂSTASE, I., G., Evoluţia transportorulor. Mijloace de
transport, organizare şi management în context european, (vol. I), Editura
CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2002.
SIMA, H., Doctrina legionară, Editura MAJADAHONDA, Bucureşti, 1995.
SIMA, H., Menirea Naţionalismului, Editura VREMEA IMEX, Bucureşti,
1993.
SIMION, T, Mari maeştri ai spionajului internaţional, Casa Editorială
ODEON, Bucureşti, 1994.
SIMION, T., Din culisele serviciilor secrete româneşti. Pacepa: Quo Vadis?
Casa Editorială ODEON, Cluj-Napoca, 1991.
SOARE, C, Gândirea militară, Editura ANTET, Bucureşti, 2000.
SOLOMOV1CI, T., Războaiele Mossadului. 50 de ani de spionaj evreiesc,
Editura TESS EXPRES, Bucureşti, 1999.
SOLOMOV1CI, T., Lung e braţul Mossadului, Editura TESS EXPRES,
Bucureşti, 1997.
ŞTEFĂNESCU, P., Duelul nevăzut, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1988.
ŞTEFĂNESCU, P., Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura DIVERS-
PRESS, Bucureşti, 1994.
ŞTEŢCO, T., Moartea preşedintelui dictator, Editura CONCORDIA, Arad,
1995.
SUDAPLATOV, P., SUDAPLATOV, A., SCHECTER, L., J., SCHECTER, P.,
L., Misiuni speciale (Arhitectura terorii), Editura ELIT COMENTATOR şi Editura
ELENSIS, Bucureşti, 1996.
SUHĂREANU, N., T, Securitatea prezidenţială americană, Editura ZZ,
Bucureşti, 1996.
SUVOROV, V., Acvarium. Cenuşă fără epoleţi, Editura ELIT, Bucureşti,
1997.
TECŞA, I., Purgatoriul, Editura ICAR, Bucureşti, 1999.
TECŞA, L, Crăciun ‘89, Editura MILITARĂ, Bucureşti, 1998.
TECŞA, I., Mercenarii de la miazănoapte, Editura MILITARĂ, Bucureşti,
1997.
TEODORESCU, F., Un risc asumat, Editura VIITORUL ROMÂNESC,
Bucureşti, 1992.
THEODORU, R, Mareşalul, Editura MIRACOL, Bucureşti, 2001.
TEODORU, R., România ca o pradă, Editura ALMA, Bucureşti, 1996.
TOBĂ, F, Decizia politică şi securitatea naţională, Editura LICORNA,
2003.
TODOROVA, M., Balcanii şi balcanismul, Editura HUMANITAS,
Bucureşti, 2000.
TRONCOTĂ, C, BLIDARU, H., Careul de Aşi. Serviciile secrete ale Marii
Britanii, SUA, Rusiei şi Israelului, Editura ELION, Bucureşti, 2003.
TRONCOTĂ, C, Mihail Moruzov şi serviciul secret de informaţii al Armatei
Române, Editura EVENIMENTUL ROMÂNESC, Bucureşti, 1998.
TUBACU, C, Spionaj – Contraspionaj, Editura MILITARĂ, Bucureşti,
1991.
TZU, S., Arta războiului, Editura AURELIA, Bucureşti, 1996.
UDROIU, N., China, Dragonul pe roţi, Editura NICULESCU, Bucureşti,
1997.
UNGHEREA, O., Clubul Cocoşaţilor, Editura OMEGA SRL, Bucureşti,
2000
UR1S, L., Operaţiunea – Criza rachetelor din Cuba, Editura ZZ,
Bucureşti, 1995.
VĂCĂROIU, N., România, jocuri de interese, Editura INTACT, Bucureşti,
1999.
VAN HELSING, J., Cine conduce planeta Curtea a 2-a, Editura
SAMIZDAT, Bucureşti, 1999.
VAN HELSING, J., Operaţiunea Aldebaran, Editura SAMIZDAT,
Bucureşti, 1999.
VAN HELSING, J., Dezvăluiri cutremurătoare despre organizaţiile secrete
care conduc planeta, Editura DECENEU, Bucureşti, 1998.
VAS1L1EVICI, R., Piramida umbrelor, EDITURA DE VEST, Timişoara,
1991.
VILLERÉ, H., Dosarul secţiei speciale, Editura POLITICĂ, Bucureşti,
1983
VÖLKMAN, E., Spionaj, Editura RAO, Bucureşti, 1998.
VOLKOGONOV, D., Lenin o nouă biografie, Editura ORIZONTURI şi
Editura LIDER, Bucureşti, 1997.
VON ANGELSDORF, W., Imperialismul noii ordini mondiale, Editura
WEINBERGER, G., SCHWEIZER, P., Următorul război mondial, Editura
ANTET, Bucureşti, 1997.
W1ERZB1CK1, R, Structura minciunii, Editura NEMIRA, Bucureşti,
1996.
WOLTON, T., K. G. B.-UI în Franţa, Editura HUMANITAS, Bucureşti,
1992.
YALLOP, D., în numele Domnului, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
ZALOGA, J., S., Ţinta: America – Uniunea Sovietică şi armele strategice,
ZAMFIRESCU, D., A treia Europă, alternativa realistă la iluziile
sinucigaşe, Editura ROZA VÂNTURILOR, Bucureşti, 1997.
ZINOVIEV, AL., Homo Savienticus, Editura DACIA, Cluj, 1991.
ZÜCKMANEL, F., OZN, Noua ordine mondială Servicii secrete, Editura
ZWEIG, ŞT., Fouché, Editura CUGETAREA, Bucureşti, 1934.
* Strategia de securitate naţională a României, Monitorul oficial, Partea I,
nr. 822 din 20 decembrie 2001.
* Hotărârea de Guvern a României pentru aprobarea Standardelor
naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, Monitorul Oficial al
României, anul XIV, nr. 485, partea I, iulie 2002.
* H. G. R., nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor
naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.
* Strategia de securitate naţională a României
* legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind securitatea naţională, Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 163.
* Hotărârea nr.123 din 7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privnd liberul acces la
informaţiile de interes public.
* Hotărâre privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 575, 5 august 2002.
* Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248, 12 aprilie 2002.
* Hotărârea 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea standardeor
naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, Monitorul Oficial al
României, Partea 1, nr.585, 5 iulie 2002.
* Hotărâre nr. 579 din 19 octmbrie 2000 privind înfiinţarea Companiei
Naţionale „Romarm” – S. A. prin fuziunea societăţii Naţionale „Romarm” – S. A.
cu Regia Autonomă „ArsenalulArmatei”, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 529, 27 octombrie 2000.
* Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului Român de Informaţii, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33,
3 martie 1992.
* Legea nr. 80 din 11 iunie 1995 privind statutul cadrelor militare.
SFÂRŞIT

Bogdan Papadie - Razboiul Spionilor

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bogdan Papadie - Razboiul Spionilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BOGDAN PĂPĂDIE

CUPRINS: RĂZBOIUL SPIONILOR ÎN INTERIORUL ŞI DINCOLO DE

* legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind securitatea naţională, Monitorul

S-ar putea să vă placă și