Sunteți pe pagina 1din 34

Facultatea de Științe ale Educației -

Departamentul pentru pregătirea personalului didactic

Fundamentele pedagogiei.
Teoria și metodologia curriculumului
– Teme suplimentare

Tutore disciplină: Student:


Lector. univ. dr. Nadia Seredniciuc Simionovici Maria-Loredana
1.Răspundeți printr-un eseu de maxim o pagină la întrebarea: Profesorul este un om de
știință sau un artist?
Profesia de cadru didactic nu este o meserie, ci o artă. R. Hart făcea următoarea afirmație
în studiile sale: ,, Profesorul joacă un rol. El acționează asupra unor oameni, și aceștia
reacționează în schimb. Aceasta este fizica educației”.
Profesorul organizează cardul adecvat învățării elevilor. Pentru aceasta, pe lângă stăpânirea
disciplinei predate, el trebuie să stăpânească și strategiile de conducere, curriculumul școlar, să
aibă abilități psihopedagogice și să cunoască personalitatea elevilor. El conduce întregul proces
instructiv-educativ desfășurat în școală, nu doar învățarea elevilor. Este de asemenea
responsabil și ca atare, dirijează viața de grup, influențele formative ale acesteia, fiind învestit
cu putere și autoritate, înțelegând prin autoritate, capacitatea profesorului de a se impune, de a-
i determina pe elevi să i se subordoneze dar și prin capacitatea de a lua toate măsurile pe care
le consideră oportune și necesare. Clasa de elevi nu trebuie să fie împărțită în conducători și
conduși, ci fiecare membru al ei trebuie să fie puși într-o poziție de egalitate alături de ceilalți.
Profesorul nu trebuie de asemenea nici să abuzeze de poziția sa față de elevi, ci mai degrabă să
le fie ca un mentor de viață și un prieten care să-i îndrume spre ce este mai bun și spre
obiectivele și scopurile stabilite de fiecare. Un profesor trebuie să dețină abilitatea de a stimula
participarea activă și conștientă a elevilor la rezolvarea sarcinilor prin acțiuni comune. Când
elevii manifestă nesupunere, profesorul trebuie să privească aceste manifestări în mod realist,
să le afle cauzele și să găsească rezolvări. În relația sa cu elevii, profesorul influențează elevii,
aceștia din urmă încercând de obicei să se identifice cu profesorul și să îi preia din
comportament, ei fiind în mare parte influențați de acțiunile și atitudinea acestuia. Profesorul
trebuie să își adapteze comportamentul, să ia măsuri, să se consulte cu elevii sau să gândească
responsabil și independent, în funcție de situația educativă concretă și de datele lui personale.
Personalitatea cardului didactic nu poate avea o influență importantă asupra dezvoltării fizice
și psihice a elevilor, numaidecât dacă este însoțită de o competență profesională,
psihopedagogică bine definită. Principalele dimensiuni ale ființei sale care au un impact
puternic asupra grupurilor de elevi sunt: competența în domeniu, competența psihopedagogică
și psihosocială, particularitățile sale de personalitate și relația lor cu sarcinile școlare, măsura
îndeplinirii rolurilor, stilul activității sale cu elevii. Competența în domeniu este asigurată prin
studiile sale de specialitate și cele de psihopedagogie, dar și de determinarea gradului de
dificultate a materiei de învățat, perceperea de a face materialul accesibil, posibilitatea de a
empatiza cu elevii, capacitatea de a fi creativ. Un bun profesor dacă se transpune mental în locul
elevilor săi, va înțelege mai bine când le este ușor sau greu, ce ar putea fi mai adecvat pentru
fiecare elev în parte, de ce le este frică și ce le face plăcere, ce-și doresc elevii și ce evită.
Afecțiunea cadrului didactic corelează cu randamentul la învățătură al elevilor și mai ales cu
volumul de muncă realizat de aceștia. Orizontul cultural larg al cardului didactic și deschiderea
spre noi, tind să-i facă pe elevi să preia modelul acestuia și să-și dezvolte ei înșiși astfel de
calități. Creativitatea profesorului îi poate influența pozitiv pe elevi prin propriul mod inovativ
de a se manifesta în timpul lecțiilor. Un profesor eficient este acela care are un număr de roluri
principale legate de activitatea sa didactică în raport cu școala, printre aceste roluri fiind cele
de înlocuitor al părinților, prieten, confident, consilier, sfătuitor.
Dacă profesorul și-a ales cariera simțindu-se chemat pentru aceasta, dacă iubește copii și se
simte autorealizat, dacă aspira la perfecționare în relația cu elevii și este entuziasmat de propria
activitate, atunci va fi profesorul de care școala are stringentă nevoie.
2. Evidențiați contribuțiile lui J.A. Comenius în evoluția pedagogiei ca știință (maxim 4
pagini).

Jan Amos Comenius, născut la data de 28 martie 1592 în Moravia, Imperiul Habsburgic
(azi Cehia), a fost un filozof, teolog și pedagog ceh, un nume notoriu în mediul celor preocupați
de procesul educațional. Rămânând timpuriu orfan, merge la școală de la vârsta de 10 ani și
abia la 16 ani ajunge la școala latină, echivalentul gimnazialului zilelor noastre. Își continuă
studiile la Universitatea din Heidelberg și cea din Herborn, la care își obține și doctoratul cu o
disertație despre relația dintre artă și știință. Membru al sectei Frații Moravi, Comenius s-a
ocupat întreaga viață de perfecționarea metodelor pedagogice. Opera sa îl pune în momentul de
față în postura de părinte al educației moderne. Realizează o delimitare a pedagogiei ca un
sistem de sine stătător care studiază educația și abordează toate problemele importante ale
pedagogiei legate de metodă, conținuturi, ideal și ajunge la concluzia ca pedagogia elaborează
niște norme care se exprimă în principii didactice, dintre care amintim că cel mai important este
,,principiul instituției”. Ultimii ani din viață și-i petrece la Amsterdam, publicând multe dintre
lucrările sale, printre care și celebrul tratat ,,Didactica magna”. Dimensiunea personalității
comeniene a fost asigurată de fuziunea dintre concepțiile și abilitățile educaționale, fenomen
mai rar întâlnit în evoluția științelor pedagogice. Datorită realizărilor sale din domeniul
educației, Comenius reușește să se bucure de aprecierea contemporanilor, fiind recunoscut drept
cel mai avizat să creeze o școală pentru societatea burgheză.

În opera lui J.A. Comenius își găsesc fundamente teoretice, o serie de probleme
specifice învățământului modern și anume probleme despre conținutul și principiul didactic,
modele de predare, desfășurarea lecției sau metodica predării diverselor discipline de
învățământ în școală. Comenius se remarcă prin operele sale cele mai valoroase precum
,,Didactica magna (1657)”, ,,Informatorul școlii materne”, ,,Lumea sensibilă în imagini” și
primul manual de citire ilustrat ,,Pampaedia”. Dintre toate scrierile valoroase elaborate de
pedagogul ceh, Didactica magna a fost cea care l-a făcut cunoscut în toată lumea, cartea
conținând întregul său sistem de educație. Această carte este de fapt un tratat de pedagogie și
prezintă ,,arta universală de a învăța pe toți, totul”. Comenius a dorit astfel să dea un temei
științific teoriei sale despre educație, pornind ca și Fr. Bacon, de la experiența și observația
fenomenului cercetat elaborând astfel primul mare sistem de educație. Se pot enumera
următoarele contribuții și idei ale pedagogului Comenius în evoluția pedagogiei:

1.Comenius este considerat întemeietorul etapei clasice a pedagogiei ca știință a educației. Prin
elaborarea unui sistem pedagogic complex și încercarea de a crea baza conceptuală a procesului
educațional, pedagogul ceh abordează cele mai importante probleme în dezvoltarea
personalității, pe care le intuiește fără ajutorul psihologiei, care era inexistentă la vremea aceea.
Numele de părinte al pedagogiei îi este alocat prin faptul că acesta generează procesul de
desprindere a pedagogiei din contextul filozofiei, punând bazele ei ca știință relativ autonomă.
Comenius a știut să valorifice experiența predecesorilor, care scot în evidență personalitatea
umană și fondează astfel o pedagogie a maselor, care oferă tuturor posibilitatea de a fi formați
(nevoia de atunci de a furniza societății burgheze un număr mare de cărturari pregătiți).
2.Tinde să realizeze un învățământ pentru toți prin depășirea posibilităților limitate ale celui
medieval, tocmai datorită faptului că a cunoscut și el prin intermediul școlii protestante care l-
a format, un sistem cu caracter deschis al învățământului european, cu liberă circulație a
concepțiilor și prin organizarea procesului instructiv-educativ în limba maternă.

3. Concepția pedagogică a lui Comenius este influențată de ideile filozofice ale timpului. Pentru
el ființa umană și existența sunt creații divine, dar nu exclude faptul că omul poate să cunoască
lumea obiectivă și mai mult de atât. El este de părere că omul are caracter modelator și poate
degenera până la animal sau se poate înălța până la Dumnezeu. Cu privire la puterea educației
asupra omului, Comenius se situează categoric pe poziția optimismului pedagogic. După opinia
sa, la naștere psihicul copilului este ,,o tabula rasa”, așadar o tablă pe care nu s-a scris sau schițat
nimic încă, dar pe care urmează să se scrie totul, idee susținută de afirmația sa: ,,Omul dacă
vrea să fie om, trebuie să se cultive”. El propune de asemenea să se creeze școli pentru oamenii
săraci dar și bogați, cârmuitori și supuși, băieți și fete, astfel toți să aibă acces la educație pentru
a învăța totul.

4.Concepția filozofică pansofia – înțelepciunea universală- vorbește despre necesitatea


instruirii tuturor în toate domeniile cunoașterii umane Pansofia este o reflectare în conștiința
omului a tot ce există real, a lumii, cu problemele și contradicțiile sale și este considerată
fundament al concepției pedagogice comeniene. Acest concept este expus și în lucrarea
Didactica magna în care autorul prezintă arta universală de a-i învăța pe toți totul, punând bazele
unei noi orientări în domeniul educației și învățământului.

5.Pornind de la aprecierea că ,,viața aceasta nu este decât o pregătire pentru cea eternă”,
Comenius consideră că însuși scopul educației nu poate fi altul decât pregătirea oamenilor
pentru viața următoare. La fericirea ,,eternă” se ajunge numai prin atingerea unor scopuri
subordonate, ,,care servesc acestei vieți trecătoare” cum ar fi: cunoașterea de sine și a tuturor
celorlalte lucruri (erudiția), stăpânirea de sine (virtutea sau moralitatea) și îndreptarea spre
Dumnezeu (religietatea sau pietatea). În scrierea sa Pampaedia, educația este reprezentată ca un
proces universal/complex de formare a personalității. Comenius precizează că instruirea tuturor
oamenilor este nu numai necesară și accesibilă, ci și realizabilă datorită faptului că ei dispun de
instrumente de cunoaștere: simțuri, rațiune, credință. Predispoziția celor trei dimensiuni de
personalitate determină aprecierea procesului educațional drept unul complex care are ca scop
ființa cultivată fizic și spiritual. În baza acestor trei idei, Comenius reliefează trei laturi ale
educației- intelectuală, morală și religioasă, buna dezvoltare fizică fiind o condiție a integrității
ființei.

6.Dovada clară a pedagogului de a da o temă științifică teoriei sale o constituie frecventa referire
la natură, la legile acesteia și la cerința că arta de a învăța să se desfășoare potrivit regularităților
existente în lumea lucrurilor, a fenomenelor și a practicii umane. Mai întâi se formează legea
(principiul), apoi se oferă modelul de manifestare a acestei legi în natură. Principiul
conformității educației ca natură se manifestă astfel prin luarea în considerare a naturii
exterioare a omului cât și a naturii umane, în speța (particularitățile de vârstă) prima copilărie
0-6 ani, a doua copilărie 6-12 ani, pubertatea cu adolescența 12-18 ani și tinerețea 18-24 ani, de
asemenea fiecărei perioade îi corespunde o instituție. În baza formării universale, Comenius
lansează ideea școlii universale- tota vita schola est- punând în valoare și concepția educației
permanente, a învățământului continuu. Comenius împarte viața omului în opt perioade cărora
le corespund opt școli: școala prenatală, școala maternă – 6 ani, școala copilăriei 6-12 ani, școala
adolescenței sau cea latină 12-18 ani, școala maturității fără delimitare de vârstă, școala
bătrâneții, școala morții care constă în pregătirea pentru sfârșitul vieții. Procesul intens de
devenire a personalității se realizează în primii 24 ani de viață, perioadă în care discipolul va
învăța în 4 școli: Prima copilărie- școala maternă să fie în fiecare casă, a doua copilărie- școala
elementară sau cea a limbii materne să fie în fiecare comunitate, adolescența-gimnaziul sau
școala latină să fie în fiecare oraș, tinerețea- academia și călătoriile să fie în fiecare stat sau
provincie. Așadar se poate afirma faptul că sistemul de învățământ comenian a servit drept
prototip pentru crearea sistemului școlar actual modern. Comenius propune de asemenea
gruparea elevilor pe clase, fenomen școlar neîntâlnit până atunci, punând bazele învățământului
pe criteriul de vârstă. Marele pedagog subliniază și necesitatea creării pentru fiecare clasă a
unor cărți speciale, care să cuprindă întreaga programă, tot conținutul științific, moral și religios.
Conținutul trebuie să fie ,,acomodat spiritului copilului”.

7.Prin precizarea că în școală să se învețe numai ,,bazele”, deci ceea ce este principal, ceea ce
poate fi folosit în viață, Comenius a stimulat procesul de delimitare a ,,obiectivelor de
învățământ” de științe. În școală, cunoștințele urmau să se îmbogățească printr-o continuă
extindere a conținutului lor, deci un învățământ treptat, gradat, concentric. Aceste reglementări
impuneau elaborarea cât mai riguroasă a unor planuri și programe de învățământ . Pedagogul
ceh are menirea de a introduce categoria de principiu în pedagogie și de a căuta să întemeieze
principiile didactice pe legi ale fenomenului educativ. La baza însușirii conștiente și temeinice
a cunoștințelor se află în concepția pedagogului, învățământul intuitiv.

8.O influență vădită asupra concepției pedagogice a lui Comenius au avut-o teoria senzualistă
(lumea exterioară este percepută prin intermediul organelor de simț) și teoria empiristă
(cunoașterea se realizează prin experiență). Ca urmare a acestor teorii, este mult apreciata
metodă intuitivă, din care deducem regula de aur ,,Totul pe cât e posibil să se prezinte
simțurilor”. Deci o dată cu asimilarea cunoștințelor și formarea deprinderilor, pedagogul
menționează și importanța exercițiului care îl învață pe elev să aprecieze în mod corespunzător
propriile invenții. Arta învățării științelor, artelor și limbilor, problemă tratată atât de profund
de Comenius, generează teoria procesului instructiv. Educația intelectuală este subordonată
celei morale, iar virtuțile fundamentale pe care trebuie să le întrunească o personalitate sunt:
prudența, cumpătarea, tăria, dreptatea. Formarea acestora se asigură prin respectarea unor
principii precum evitarea contactului copilului cu persoane ce au un comportament amoral,
supunerea unei discipline severe prin ,,exemple bune, cuvânt aspru, mustrare publică”.
Pedeapsa servește ca scop de prevenire a greșelilor pe viitor.

9. Comenius mai prevede și structurarea lecțiilor, care determină trei etape ale procesului
didactic și anume: demonstrarea, explicarea, aplicarea. Comenius insistă și asupra muncii
manuale ca mijloc de educație- munca este înțeleasă mai ales ca o școală morală dar și ca un
mod de evidențiere a înclinațiilor și de pregătire profesională. Pentru cultivarea pietății și a
religialității se recomandă trei izvoare biblice- Biblia care propagă cuvântul lui Dumnezeu,
Lumea ca operă a divinității și omul însuși în care există îndemnul lui Dumnezeu. Educația
religioasă se realizează prin lecturarea Bibliei care cultivă iubire, credință și speranță și prin
fapte bune. În esență, educația fizică din prisma lui Comenius, presupune: dezvoltarea
organismului în creșterea pe de-o parte și refacerea forței fizice pe de altă parte. Pentru
realizarea acestor obiective se propun trei mijloace: hrana, mișcare și repausul.

10.În scrierea sa Pampaedia, educația este reprezentată ca un proces universal/complex de


formare a personalității. Comenius precizează că instruirea tuturor oamenilor este nu numai
necesară și accesibilă, ci și realizabilă datorită faptului că ei dispun de instrumente de
cunoaștere: simțuri, rațiune, credință. Predispoziția celor trei dimensiuni de personalitate
determină aprecierea procesului educațional drept unul complex care are ca scop ființa cultivată
fizic și spiritual. În baza acestor trei idei, Comenius reliefează trei laturi ale educației-
intelectuală, morală și religioasă, buna dezvoltare fizică este o condiție a integrității ființei.

Comenius poate fi considerat nu doar întemeietorul didacticii generale. ,,Informatorul școlii


materne” constituie prima lucrare în care este abordat integral procesul educațional la vârsta
preșcolară. Aceasta carte a servit drept suport teoretic nu doar educatorilor, ea fiind adresată și
părinților, incluzând conținutul, normele și modalitățile de creștere a copilului de la naștere
până la 6 ani.

O altă scriere importantă, ,,Ușa deschisă limbilor” constituie prima lucrare metodică modernă
în domeniul predării și al învățării limbilor străine, în care este prezentată o modalitate
netradițională pentru acele timpuri de studiere a limbii latine: prin utilizarea metodelor active,
însușirea cuvintelor prin contactul direct cu lumea înconjurătoare, și nu prin tocire. Comenius
reliefează noi dimensiuni ale educației, ridicând-o până la nivelul de factor determinant în
evoluția socială. Problemele lumii pot fi rezolvate, după Comenius, prin crearea unor organisme
internaționale în domeniile învățământului, religiei și administrației publice.

Comenius și-a câștigat un loc meritoriu în domeniul teoriei și practicii educaționale.


Teoriile și concepțiile sale servesc și astăzi ca baze ale pedagogiei moderne. Tot el este și cel
care a reușit să ridice teoria educațională la rangul de domeniu de cercetare , prin valorificarea
cuvântului ”didaskein” din greacă tradus –a învăța- și dă naștere astfel cuvântului didactica,
care va defini sfera a cărei preocupare este educația și formarea personalității.
Bibliografie
Comenius, J.A, Didactica magna, București, Editura Didactica și Pedagogică, 1970
Comenius, J.A, Pampaedia, București, Editura Didactica și Pedagogică, 1977
3.Identificați, consultând lucrări de specialitate, cinci definiții date educației. Analizați
comparativ definițiile identificate. Definiți educația din perspectivă personală.
Explicitați definiția formulată.

Etimologia cuvântului educație are rădăcinile în latinescul ,,educo” -educare care înseamnă a
alimenta, a îngriji, a crește sau mai poate fi dedus din latinescul a duce, a conduce, a scoate.
Ambele traiecte etimologice sunt corecte, dar determinarea realității acoperite de termenul în
discuție și a conținutului noțional atrage după sine multiple dificultăți, întrucât mulți pedagogi
înțeleg educația în mod diferențiat.
Totuși obiectul de studiu al științei pedagogiei este educația, aceasta reprezentând un amplu și
complex concept. Conceptul de ,,educație” nu i se poate stabili o definiție concretă, astfel că în
analiza acestuia se pot lua în considerare scopul și natura educației, precum și natura procesului
educativ și funcțiile acestuia.
1.Conform lui Noan Nicola, ,,educația este o activitate socială complexă care se realizează
printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, cu
scopul de a forma o personalitate activă și creatoare, corespunzătoare condițiilor sociale și
istorice prezente”.
2.În viziunea lui Ioan Cerghit, educația ca acțiune socială semnifică tocmai ,,implicarea
educatului în ansamblul relațiilor multiple din mediul social din care face parte”. Pe de altă
parte, Cerghit înțelege prin educație ca proces ,,modelarea structurii și componentelor
native și dobândite ale individului, conform unui ideal educațional”. Cu alte cuvinte,
educatul este înzestrat cu cunoștințe, comportamente, sentimente și atitudini, toate acestea fiind
necesare pentru integrarea acestuia în viața socială, și se află, totodată, într-o poziție activă
(poate atât acționa, cât și reacționa) și nu în una de simplu obiect inert. Astfel, educația poate fi
privită și din perspectiva de factor al integrării sociale.
3.Kant spunea că ,, educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare
a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este
susceptibil” – această definiție subliniază funcțiile și scopul educației.
4.Herbert susține că ,,educația este acțiunea de formare a individului pentru el însuși,
dezvoltându-i-se o multitudine de interese”- această definiție subliniază scopul educației.
5.Dewey definește educația ca fiind ,,aceea reconstrucție sau reorganizare a experienței care
se adaugă la înțelesul experienței precedente și care mărește capacitatea de a dirija evoluția
celei care urmează” – această definiție subliniază conținutul educației.
Se poate constata din definițiile exemplificate că sunt luate în considerare fie scopul educației,
fie natura procesului, fie conținutul, fie laturile sau funcțiile educației. Definirea educației
realizându-se din unghiuri de vedere diferite. În aceste condiții, I. Cerghit identifică următoarele
perspective de înțelegere a educației:
 Educația ca proces – acțiunea de transformare în sens pozitiv și pe termen lung a ființei
umane
 Educația ca acțiune de conducere- dirijarea evoluției individului spre stadiul de persoană
formată, autonomă, responsabilă
 Educația ca acțiune socială- activitatea planificată ce se desfășoară pe baza unui proiect
social care comportă un model de personalitate
 Educația ca interrelație umană- efort comun și conștient între educator și educat
 Educația ca ansamblu de influențe- acțiuni deliberate sau nu care într-un fel sau altul
contribuie la formarea omului
Din propria mea perspectivă eu pot defini educația astfel ca fiind o cultură a caracterului, o
obișnuință contra naturii, dar și singura care-i distinge pe oameni. Este o artă, care face să treacă
conștientul în subconștient, este un fapt al școlii și al unei virtuți pe care o poți cu tine. Așadar
cu ajutorul educației omul se poate descurca în viață fiind astfel și diferențiat față de alți indivizi
din societate după nivelul educațional pe care acesta îl posedă. Fiecare om primește de la naștere
și până la vârsta adultă un ,,bagaj„ întreg de cunoștințe, care îi servesc la supraviețuire în lume
și comunitate, dar nu fiecare om primește același tip sau în aceeași intensitate principiile
educației. Prin educație omul își creează propria personalitate și își modelează caracterul,
educația făcându-l să fie omul care este el.

Nicola.I (1993). Pedagogie.București: Editura Didactică și Pedagogică


Cerghit, I., Vlăsceanu, L.coord. (1988). Curs de pedagogie. București: Universitatea din
București
4.Argumentați interdependența formelor educației (maxim 3 pagini).
Formele educației permit realizarea conținuturilor generale ale educației (educația intelectuala,
educația morala, educația estetica, educația tehnologica, educația fizica), îmbogățite permanent
prin contribuția tuturor disciplinelor de învățământ și a “noilor educații” (educația ecologica,
educația pentru democrație, educația sanitara, educația pentru schimbare si dezvoltare, educația
pentru pace etc.)
Interdependenta formelor de educație creează premisele desfășurării eficiente a activității de
formare și dezvoltare socio-culturală a individualității umane, în mod direct sau indirect,
didactic sau extra-didactic.
Invocând rațiuni pentru o integrare a celor trei tipuri de educație, Constantin Cucoș (1996)
enumera următoarele aspecte:
- capacitatea de a răspunde la situații și nevoi complexe;
- conștientizarea unor situații specifice, cu totul noi;
- o mai buna conștientizare a unor nevoi individuale si colective;
- o mai mare sensibilitate la situații de blocaj care cer noi abordări și rezolvări;
- ameliorarea formarii formatorilor;
- facilitarea autonomizării “formaților”
- conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au in vedere educația” (p. 37–
38).
Raportate una la cealaltă, educația formală și educația non-formală se regăsesc fiecare într-un
cadru instituționalizat, structurat și organizat din punct de vedere pedagogic, deosebindu-se prin
formele și modalitățile lor de realizare. Mai puțin structurata si organizata din punct de vedere
pedagogic, educația informală este situata în afara unui cadru instituțional de tip școlar. Ea are
ponderea cea mai mare în timp și spațiu, însă, neîndeplinind deziderate de ordin pedagogic, nu
poate susține singură procesul formarii și dezvoltării personalității umane. Esențiale în acest
scop sunt educația formală și cea non- formală prin care se asigură:
• însușirea cunoștințelor științifice, a valorilor culturii naționale și universale;
• formarea capacitaților intelectuale, a disponibilităților afective și a abilitaților practice prin
asimilarea de cunoștințe umaniste, științifice, tehnice și estetice;
• asimilarea tehnicilor de munca intelectuală, necesare instruirii și autoinstruirii pe durata
întregii vieți;
• profesionalizarea tinerei generații pentru desfășurarea unor activități utile, producătoare de
bunuri materiale și spirituale.
Relația dintre cele trei forme generale ale educației este una de complementaritate,
înregistrându-se tendințe de interpenetrare și de deschidere a uneia fata de cealaltă – dinspre
educația formala către integrarea și valorificarea informațiilor și experiențelor de viată
dobândite prin intermediul educației non-formale și informale și invers, existând tendința de
instituționalizare a influentelor informale. Efectele fiecăreia dintre ele se repercutează asupra
celorlalte, în condiții in care pot fi de acord sau in dezacord.
Modalitățile de realizare ale educației non-formale se regăsesc în afara școlii, incluzând însă și
activități desfășurate în scoală (cluburi, televiziunea școlară, “constituind o punte “ (vezi
George Vaideanu, 1988, p.232) între formal și informal; educația informală, extinzându-se pe
toata durata vieții, beneficiază și include toate rezultatele influențelor educației formale și non-
formale.
Asistăm în timpurile societății moderniste și postmoderniste la ascensiunea mass-mediei,
fenomenul de supraaglomerare informațională atingând proporții greu controlabile din punct de
vedere pedagogic. Față în față cu efervescenta informațională, elevul/studentul acționează ca
un filtru. In acest context, un rol foarte important revine cadrului didactic. El devine “ un factor
care mediază toate dependentele între determinanții sociali și procesele educaționale, agentul
care reglează interacțiunile din clasa, controlează corectitudinea comportamentelor cognitive și
morale și definește criteriile de evaluare” (Cherkaoui, 1979). El este cel care, alături de
elev/student, poate coordona echilibrul între formativ, non-formativ și informativ. (vezi
Crenguta Oprea, 2002, p. 53)
Educația formală asigură condiții favorabile pentru realizarea educației non-formale și
informale, acestea din urma oferindu-i achiziții necesare unei bune desfășurări a activității din
scoală. “Educația formala nu are decât de câștigat” daca ține seama de informațiile și
modalitățile educației spontane și non-formale. Pe lângă faptul că educația formală corectează
și completează achizițiile obținute prin celelalte doua forme ale educației, ea exercita o “funcție
integrativa, de sinteza a diferitelor experiențe trăite.
Experiența acumulata în cadrul educației școlare, adaptata și valorificata în mod corespunzător
este în măsură să contribuie la creșterea celorlalte forme de educație.” (vezi Ioan Cerghit, 1988,
p. 29).
Interdependenta formelor educației poate fi analizata prin raportarea sa la trei niveluri de
referință, astfel (vezi Ioan Cerghit, 1988, p. 30):
- la nivel formal, educația formală se realizează prin organizarea sistemului de învățământ pe
“trepte școlare ierarhice”, educație non-formală se concretizează prin elaborarea de “certificate
si diplome”, iar cea informala se desfășoară la “locurile de munca”;
- la nivel non-formal, educația formală include și “activitățile extracurriculare”, educația non-
formală cuprinde “activitățile extrașcolare”, iar educația informală se refera la activitățile de
educație din familie;
- la nivel informal, educația formală include “influentele de grup”, educația non-
formală cuprinde “participări” la diverse manifestări din viața culturala a societății si educatia
informală reunește “experiențele cotidiene”.
Depășind interpretările clasice care acorda educației formale rolul prioritar în formarea și
dezvoltarea personalității umane, “interpretările moderne evidențiază posibilitatea preluării
unor priorități și pe terenul educației non formale care oferă un câmp motivațional mult mai
larg si mai deschis procesului de formare-dezvoltarea, având o capacitate rapida de receptare a
tuturor influentelor pedagogice informale, aflate, altfel, într-o expansiune cantitativa greu
controlabila.” (Sorin Cristea, 2002, p. 157)
Educația non formală este mult mai mult centrata pe interesele și dorințele celui care învață.
Așa și trebuie să fie, caci altfel își pierde audienta. Ea prevede în acest scop o mai mare
posibilitate de opțiune în ceea ce privește curriculumul, fata de situațiile create în sistemul
formal. În cadrul educației non formale, relațiile interumane sunt mult mai degajate. Cursanții
și “profesorii” își exercită rolul mai puțin rigid și mai mult adaptabil situațiilor, în comparație
cu sistemul școlar tradițional, unde elevii/studenții și profesorii își au bine definite statutul și
rolurile, în mod ierarhic, de la care rareori se înregistrează abateri și aceasta petrecându-se în
situații informale. Educația non-formală este preocupata mai mult de formarea și dezvoltarea
capacitaților practice, de trezirea interesului pentru cunoaștere, în timp ce în sistemul formal
tradițional se pune încă accentul pe transmiterea de informații și cunoștințe cu aplicabilitate
întârziata.
Chiar daca sunt oarecum diferite, educația formală și cea non-formală nu sunt opuse. Ambele
pun accent pe învățarea organizată și intenționată, implica o anumita structurare și dispun de
profesioniști investiți cu realizarea ei. Responsabilitatea învățării este împărțită între educator
și educat.
În cazul educației non formale și celei informale, învățarea este controlata într-o mai mare
măsura de către educat, acesta putând decide singur când/cum dorește să continue. Având în
vedere acest fapt, educatorii trebuie să stimuleze dorința, curiozitatea, atitudinile pozitive și să
dezvolte capacitățile de învățare.
Interpretările postmoderne pun în lumină tendințele de acreditate a educației non-formale și
chiar de instituționalizare a educației informale.
Toate cele trei forme ale educației furnizează oportunități de învățare. De acest lucru trebuie sa
tina cont educatorul în procesul de formare și dezvoltare a personalității individului. Cel mai
eficient profesor este cel care permite și sprijină apariția învățării în situații de intersecție dintre
formal, non-formal și informal. Acest lucru poate fi făcut în mod intenționat sau instinctiv. Un
educator trebuie să fie flexibil pentru a fi eficient în toate cele trei tipuri de educație. Este
necesar ca el să adopte stiluri diferite de conducere a activității în funcție de situație. Stilul
directivist se potrivește mai bine educației formale, iar cele democratic și non-directivist
(laissez faire) sunt cerute pentru a stimula învățarea în situații non-formale și informale.
Majoritatea educatorilor par a fi apți pentru a se adapta situațiilor.
Mulți profesori însă, sunt eficienți în clasa dar mai puțin eficienți ca educatori non-formali,
deoarece încearcă folosirea stilului directivist și metodele formale în ambele situații. Pe de altă
parte, anumiți profesori care obțin rezultate bune în situații non-formale, își pierd eficienta în
clasa, deoarece nu se adaptează la cerințele și necesitățile de rigurozitate ale acestui tip de
activitate și învățare formala.
În orice situație (mai ales în cele formale și non-formale), profesorii trebuie să dispună de
competente profesionale, pedagogice, empatice, să își desfășoare activitatea cu entuziasm și cu
plăcere îmbinând metode și tehnici tradiționale și alternative de predare-învățare-evaluare,
favorizând instruirea interactiva.
La nivelul procesului de învățământ manifestarea interdependentelor formelor educației ar
putea fi pusa în evidență prin găsirea unor modalități de corelare și articulare optimă a acestora
din perspectiva noilor deziderate ale educației permanente, organizând :
- lecții tematice, interdisciplinare, pluridisciplinare;
- lecții care se bazează pe valorificarea informațiilor obținute de elev pe căi non formale și
informale;
- lecții conduse de echipe de profesori pe teme de interes general (ex: “Omul si Universul”,
tema la care își pot aduce contribuția profesorii de biologie, chimie, fizica, geografie, filozofie);
- lecții în care sa fie incluse noile tehnologii de comunicare (calculatorul, internetul,
televizorul);
- activități de sinteza (capitol, semestru, an, ciclu școlar);
- activități extradidactice/extrascolare care valorifică adecvat cunoștințele dobândite formal-
nonformal-informal
5.Analizați relația dintre educația intelectuală și educația morală din perspectiva
disciplinei de specialitate (maxim 3 pagini).

Omul ființează și devine ceea ce este prin educație. Practica educativă este una dintre cele mai
importante activități specifice comunităților umane. Din momentul în care omul a apărut,
educația l-a însoțit, l-a modelat, l-a spiritualizat. Ca orice tip de practică umană, aceasta a fost
și este dublată de reflecție, de interogație, de punere sub semnul și ghidajul raționalității.
Reflecția pedagogică s-a născut o dată cu faptul educativ.

Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul
educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil. Ea are
următoarele note și trăsături caracteristici:

• educația este un demers aplicabil doar la specia umană; această acțiune nu se poate extinde
asupra lumii animalelor sau a plantelor, întrucât în acest perimetru factorul conștiință -fără de
care nu există educație - lipsește cu desăvârșire;
• educația constă într-un sistem de acțiuni preponderent deliberate, ea este o „propunere"- cum
se exprimă Daniel Hameline - a unei anumite intenționalități, a unei previzibilități; acțiunile
întâmplătoare și toate influențele ocazionale sunt purtătoare de mesaje educogene, dar nu pot fi
induse la copii în mod automat, ci trebuie mediate, integrate, exploatate - cu atenție și inspirație
- prin acțiuni conjugate ale factorilor educației;

• în măsura în care influențele sunt concentrate la nivelul unor instituții de profil, acțiunile
permit o organizare, o structurare și chiar o planificare sub aspectul sarcinilor și timpului
acordat acestora;

• educația se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, în acord cu repere


culturale și istorice bine determinate;

• educația nu este o etapă limitată numai a unei anumite vârste, ci se prelungește pe întreg
parcursul vieții unui individ.

Idealul educațional stipulează valorificarea și desăvârșirea potențialului uman în vederea


formării unei personalități armonioase și creatoare, capabilă să exercite rolurile cu care
societatea o va investi. Dominanta acestui ideal educațional care circumscrie finalitatea
generală a educației sub forma unui proiect de personalitate o constituie vocația.

În virtutea acestei dominante, acțiunea educațională își propune scopuri cultural-umane care să
dezvolte și să consolideze structura biopsihosocială a personalității prin asimilarea valorilor
culturale (intelectuale, morale, religioase, estetice etc.) și profesionale. Această stimulare
conștientă pe care o înfăptuiește educația se exprimă prin diversitate și unitatea diferitelor sale
componente, fiecare vizând o anumită latură a personalității. Pedagogul francez Rene Hubert
distinge în acest fel: educația intelectuală, educația morală, educația profesională, educația
estetică și educația fizică. Acestor componente ale educației li se alătură, datorită prefacerilor
societății contemporane și profundelor schimbări politice, economice și sociale și altele:
educația religioasă, educația civică și „noile educații” (educația relativă la mediu, educația
pentru democrație, educația pentru pace, educația pentru drepturile omului etc.)
Educația intelectuală constituie un pivot important în jurul căruia se vor profila și celelalte laturi
sau conținuturi ale cunoașterii și practicii umane. Având ca finalitate formarea ființei raționale
prin introducerea ordinii în lume și în acțiunile umane, educația intelectuală constituie
fundamentul și axul central al acțiunilor personalității. Prin procesul educației morale se
urmărește încorporarea și punerea în act a valorilor morale ale societății pentru formarea
profilului moral al personalității. Prin intermediul acestei educații valorile externe sunt
interiorizate, acționând cu de la sine putere, fără nici o forțare sau presiune specifică
regularizărilor externe. Formarea conștiinței morale se face acționând asupra mai multor
componente: noțiunile și reprezentările morale, ideile și concepțiile morale, sentimentele
morale, atitudinile morale, convingerile morale, aspirațiile și idealul moral.

Educația intelectuala contribuie, prin intermediul cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor


transmise, la dezvoltarea unei personalități raționale, capabilă de o gestionare optimă a varietății
fluxurilor informaționale, la perfecționarea capacitaților intelectuale în general. Precizam faptul
că educația intelectuală vizează nu doar simpla dezvoltare a capacitații de cunoaștere și
înțelegere a elevului ci și dotarea acestuia cu deprinderile specifice muncii intelectuale
(flexibilitatea gândirii, optimizarea stilului propriu de învățare și de procesare a informației etc.)
în vederea asigurării accesului acestuia la autoeducație. Coordonata definitorie a procesului
instructiv-formativ, educația intelectuală exprimă necesitatea unei valorificări personale și
individuale în planul gândirii a informațiilor și cunoștințelor transmise în scoală. Afirmația
conform căreia mintea copilului nu este un vas pe care trebuie sa-l umplem ci o torța pe care
dascălul este chemat să o aprindă capătă consistența acțională cu precădere în domeniul
educației intelectuale. Ne referim în acest sens la faptul ca prin intermediul educației de tip
intelectual sunt depășite limitele unei memorări stricte și neutre a informațiilor vehiculate prin
intermediul actului de predare.

Altfel spus, educația intelectuală își stabilește finalități situate dincolo de asimilarea pasivă de
către elev a informațiilor transmise. Inteligența, definita de J. Piaget ca și capacitate de adaptare
optima la situații problematice noi, include în structura sa două momente distincte dar
intercorelate: asimilarea informațiilor și acomodarea, înțeleasa ca fiind procesul prin care
individul își restructurează și reorganizează vechile informații în lumina noilor informații
achiziționate. Educația intelectuală se concentrează astfel nu doar asupra asimilării de
informație, proces firesc în orice demers instructiv-formativ, ci urmărește să asigure suporturi
procedurale capabile să permită elevului reorganizarea optimală a cunoștințelor și experienței
sale cognitive. Procesul transmiterii de informație este eficient și util nu doar în sine ci mai ales
prin intermediul restructurărilor și reorganizărilor cognitive pe care le prilejuiește și potentează.
Acest aspect este excelent surprins de Aldous Huxley, citat de D. Salade care afirma ca " metoda
noastră de educație se întemeiază pe doua iluzii fundamentale. Prima este considerarea
intelectului ca o cutie plina de idei autonome al căror număr poate fi sporit deschizând capacul
si introducând idei noi. A doua iluzie pornește de la ideea ca spiritele se aseamănă și trag
aceleași foloase din același sistem de educație. Toate sistemele oficiale de educație sunt sisteme
de injectare a acelorași cunoștințe unor spirite cu totul diferite" (Salade, D., p. 57, 1998).
Una dintre erorile fundamentale ce pot surveni pe parcursul realizării educației intelectuale și a
procesului instructiv-formativ în general este reducerea acesteia la simplul act de dotare a elevilor
cu informații. Este necesar sa avem în vedere faptul ca elevul deține anterior acțiunii educative o
serie de cunoștințe și idei care, chiar daca sunt nestructurate și lipsite de validitate științifică,
constituie contextul si cadrul în care noua informație va fi preluata si prelucrata. Educația
intelectuala presupune în acest context nu o simpla acțiune de transmitere a unor noi informații ci
eforturi sistematice si organizate orientate asupra restructurării, pe baza noilor cunoștințe, a
vechilor concepte si structuri cognitive deținute de către elev. Sistemul principal de referință în
realizarea educației intelectuale trebuie astfel sa fie reprezentat cu precădere de structurile si
schemele cognitive ale celui care se educa. Acestea urmează a fi permanent restructurate,
modificate si adecvate atât la nivelul dezvoltării intelectuale a elevului cât si în raport cu creșterea
complexității informației vehiculate în contextul procesului instructiv-formativ.

Realizarea educației intelectuale este, cel puțin până la perioada preadolescentei, intrinsec
legata de educația de tip școlar, singura care este apta sa ofere un suport teoretic, metodologic si
praxiologic capabil sa ghideze si sa orienteze optim dezvoltarea intelectuala. Planurile de
învățământ ale majorității sistemelor educaționale nu includ o disciplina anume dedicata educației
intelectuale, la realizarea acesteia contribuind de o maniera convergenta, în măsura în care sunt
bine concepute si structurate, activitățile de predare-învățare specifice tuturor obiectelor de
învățământ studiate în scoală. Caracterul progresiv al realizării educației intelectuale impune
adecvarea acestui proces la specificul sarcinilor școlare concrete în sensul conceperii și proiectării
unor strategii didactice în măsura să conducă la valorificarea potențialului intelectual individual al
elevilor.

Alături de celelalte dimensiuni ale educației, educației morale îi revine un rol major în
asigurarea realizării tuturor funcțiilor specifice ale acțiunii instructiv-educative si cu deosebire a
celei privitoare la integrarea sociala a omului, știut fiind faptul ca situarea în cadrele existentei
sociale condiționează în mod semnificativ devenirea personalității subiectului uman. Dinamica
accelerata a schimbărilor de ordin social și cultural și creșterea ponderii influentei nu întotdeauna
benefice a mass-media sunt doar câteva dintre aspectele ce caracterizează societatea
contemporana. Aceasta stare de fapt implica la nivelul scolii, în condițiile în care familia si
societatea în general se confrunta cu dificultăți tot mai mari în efortul de transmitere a valorilor
autentice către tinerele generații, o concentrare progresiva a eforturilor și acțiunilor cu efecte de
modelare a personalității în sfera educației morale.

Formarea si dezvoltarea dimensiunii morale, relațional-valorice, a personalității umane


reprezintă una dintre prioritățile majorității sistemelor educative contemporane, prioritate
exprimata prin diversele formulări ale finalităților educației. Mobilizarea resurselor umane si
materiale ale diverselor instituții de învățământ în direcția asigurării unei educații morale eficiente
este determinata însă nu doar de analiza caracteristicilor si problematicii societății contemporane
ci si de datele pe care le oferă istoria, cunoscut fiind faptul ca declinul unei societăți începe odată
cu momentul în care aceasta se dovedește incapabila de a-si perpetua tradițiile și valorile.
6.Analizați specificul modalităților de realizare a noilor educații în școală din
perspectiva disciplinei de specialitate (maxim 3 pagini).

Mișcarea "educații noi" începe, practic, de la sfârșitul ultimului secol, ceea ce arata
ca adjectivul "nou" nu este pe deplin justificat. Adevăratul precursor a fost J.J. Rousseau, atât
prin filozofia sa naturalistă, cât și prin intuițiile sale cu privire la psihologia evolutivă , la
diferența calitativă dintre adult și copil.
Școlile zise "noi" aveau caracteristici comune internate rural unde munca de educație se
desfășura într-o ambianță familială și după metodele liberale. Una din școlile noi cele mai bine
cunoscute in Europa este școala din Rodus. "Noile educații" sunt noi obiective si noi tipuri de
conținuturi generate de "problematica lumii contemporane". Ele corespund unor trebuințe de
ordin socio-pedagogic, fiind integrative și cumulative. De asemenea ele mai figurează ca fiind
cel mai pertinent si mai util răspuns ale sistemelor educaționale generate de problemele lumii
contemporane. "Alternativele educaționale" sunt definite ca un ansamblu de obiective,
conținuturi, modalități de organizare, care coexista cu sistemul tradițional de învățământ.
"Noile Educații " sunt raspunsuri ale educației la cerințele dezvoltării lumii contemporane:
educația relativă de mediu, educația pentru pace si pentru cooperare, educația pentru participare
și pentru democrație, educația în materie de populație, educația pentru o noua ordine economica
internațională, educația pentru comunicare și putere mass-media, educația pentru schimbare și
dezvoltare, educația nutrițională, educația economică și casnică modernă, educația pentru
timpul liber.
Educația relativă de mediu își propune apărarea și ameliorarea mediului înconjurător pentru
generațiile prezente și viitoare și a devenit pentru umanitate un obiectiv primordial. Chemarea
reprezintă un semnal de alarmă în legătura cu deteriorarea echilibrului natural provocat de om
prin intervențiile sale. Educația relativă de mediu își propune sa-l conducă pe elev, spre
formarea unui punct de vedere mai obiectiv asupra realității (al cărei fundament e relația om-
oameni-mediu), să-l incite la participare, devenind conștient de viitor. Scopurile generale ale
educației relative au fost precizate la conferința interguvernamentală ( 1977 la Tbilisi,) sub
egida UNESCO :" educația relativa de mediu trebuie, înainte de toate , să urmărească
dezvoltarea gradului de conștiință și a responsabilității tuturor oamenilor fașă de mediu și
problemele sale. Oamenii trebuie să dobândească cunoștințele, atitudinile, motivația , angajarea
și instrumentele necesare pentru a acționa , individual și în colectiv , în vederea soluționării
problemelor actuale și prevenirii apariției unor noi probleme". În perspectiva școlară, elevul
trebuie ajutat să: înțeleagă că omul este inseparabil de mediul sau și că efectele negative ale
acțiunilor sale se repercutează asupra lui însuși, să obțină cunoștințe de baza necesare
soluționării problemelor mediului, să judece responsabilitățile individuale și colective, să
dezvolte instrumentele de analiza , reflecție și acțiune pentru a înțelege, preveni și corecta
neajunsurile provocate mediului.
Educația pentru pace- omenirea are nevoie de o conștiință comună, de promovare a unui nou
umanism, bazat nu numai pe valorile morale, culturale, ci și pe achizițiile noii soluții științifice
dar și pe impactul lor asupra vieții. Individul trebuie format în spiritul solidarității cu cei din
generația sa, al respectului pentru cei care l-au precedat și cei ce-l vor urma, al încrederii în
destinul umanității și al valorilor umane. Din punct de vedere practic "Ed. pentru pace"
corespunde șirului de activități educative, de la simpla neintenționare în clasa a nivelurilor
diferite ale conflictului și ale problemelor internaționale, până la integrarea mai comprehensivă
a cercetării, predării activității la toate nivelurile procesului educativ, care are drept scop
pregătirea oamenilor în vederea participării la consolidarea unei lumi mai drepte și a unei ordini
sociale în care valența directă sau structurală este redusa pe cat posibil".
Johan Galtung (unul dintre promovatorii păcii ca disciplină educativă) deosebește patru aspecte
esențiale care trebuie avute în vedere:
-dezvoltare -oferă posibilitatea de a prezenta valori de baza , tendinței esențiale și starea
evoluțiilor internaționale
-pacea - oferă posibilitatea de a discuta modul în care dezvoltarea și abordarea în mod creator
a conflictului se pot uni împotriva solu
-conflictul- oferă posibilitatea de a proiecta toate aceste tendințe pe un ecran al viitorului,
analizând tendințe, făcând propuneri pentru acțiune
Educația pentru pace se constituie ca o educație a atitudinilor și mentalității , a conduitei în
societate, scoală, familie. Ca finalitate își propune auto- conștientizarea facultăților și proceselor
fiecărui individ, pentru a putea fi utilizator apoi în activitățile sale, în afara relațiilor
interpersonale din școală, familie, societate . Între obiectivele urmărite se remarca si:
- respectul fata de om ca valoare sociala suprema;
- respectul fata de valorile culturale si acceptarea diversității culturale;
-receptivitatea la ideile si sugestiile altora*
-capacitatea de a dobândi contacte satisfăcătoare si de a dialoga*
-toleranta, acceptarea unor comportamente diferite și descurajarea agresivității și violentei
-formarea spiritului critic și autocritic
- protejarea florei și a faunei
Profesorul Stefan Barsavescu propune constituirea unei "pedagogii a păcii" care trebuie să
urmărească:- educarea copiilor astfel aceștia sa se debaraseze de impulsuri agresive și de
comportamente ostile, formarea tinerilor în spiritul ideilor de înțelegere mutuală, cooperare
toleranță, educarea tinerilor în ideea unei concepții despre lume, care să le permită să se
entuziasmeze de valorile spirituale ale omenirii
Educația pentru participare și democrație- prin participare se înțelege nu numai posibilitatea
de a desfășura o activitate creatoare, care face apel la capacitatea totală a individului și care este
socialmente utila , ci semnifică și șansa oferită tinerilor de a-si defini și delimita aspirațiile și
nevoile, de a inova, de a dobândi capacitatea de autosugestie. Prin participare, tinerii își pot
exprima opțiunile în domeniul educației, culturii, producției, timpului liber, sportului, pot
deveni coparticipanți la propria formare. Tineretul nu este numai un receptor de informații și
un consumator de produse, ci și un participant activ la făurirea istoriei națiunilor cărei îi
aparține. Prin participare, el se integrează în societate, dar în același timp acționează și ca
subiect integrator . El este un subiect activ al acțiunii sociale, un factor și o resursă de progres
spiritual, și moral, orientările, valorile și opțiunile fundamentale ale tinerei generații se regăsesc
în comportamente afective în diferite domenii ale muncii și vieții tinerilor. Participarea se
manifestă prin acțiuni de cooperare, prin dialoguri și prin fuziune moral-afectiva, creează
solidaritate în spațiu, dezvoltă dorința de a deveni partener, de a racorda la valori , de a invoca.
În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ, înseamnă "pasul de
achiziție pasivă și conformistă , la acțiune transformatoare, prin intervenția profundă a modului
de a fi, interacționare a individului ." De la " a învăța" la "a învăța sa fii si să devii ", adică
pregătirea pentru a face față situațiilor, pentru a le creea, dobândind dorința de angajare și
acțiune, de a interacționa satisfăcător, iată finalitățile educației pentru participare și
demonstrație. Învățarea participativă înseamnă, prin urmare , nu numai încercarea individului
cu cunoștințe și mai ales cu atitudini, cu comportamente și modele acționare în situații sociale,
însemnând opțiunea pentru acceptare și solidaritate . Participarea corelează poziția cu
coeziunea, încrederea reciprocă, respectul fata de om și realizare.
Educația economica și casnică modernă, inițierea în teoria și practică favorizează dobândirea
conștiinței și conduitei economice ca temei ale unei vieți echilibrate și cu o bună integrare în
planul vieții sociale. Cunoașterea și înțelegerea faptelor economice în substratul lor cauzal ajută
la creșterea calității producției de bunuri și prin aceasta la îmbunătățirea calității vieții.
Dacă unele din noile educații sunt destul de bine conturate, altele fac obiectul unor discuții în
vederea precizării și delimitării lor. Oricum abordarea noilor educații sau a noilor conținuturi
rămâne o problemă deschisă. Pentru introducerea noilor tipuri de conținuturi, s-au conturat deja
două strategii. Prima strategie vizează promovarea unor noi modele consacrate diferitelor
educații, iar în unele cazuri chiar a unor noi discipline. Tot aici includem și încercările de a
grupa câteva discipline noi, într-o disciplină corespunzătoare: educația cetățeneasca , educația
globala, educația internațională. În multe țări ca și în țara noastră, se recurge la o a doua strategie
și anume la ceea ce în programele U.N.E.S.C.O. este denumit cu expresia ,,approche
infuionelle”, adică o infuzie de elemente noi în cadrul conținuturilor tradiționale. Aceasta
modalitate are amănunte indiscutabile: nu se aduc modificări importante structurii planului de
învățământ, nu se supune formarea acestora. Noile conținuturi nu se dispun de o coordonare și
astfel se pot pierde în masa cunoștințelor specifice diferitelor materii. Procesul de învățământ a
devenit în epoca noastră o acțiune pe baza unor elemente anticipative, respectiv de prospectare
a stării, lucruri în care urmează să se desfășoare activitatea seriilor de absolvenți după
terminarea școlii.
Exista în prezent, o literatură referitoare la ceea ce este cunoscut sub denumirea de educație
permanentă. Bogata literatură pedagogică publicată pe această temă în toate țările lumii ca și
faptul ca în ultimul timp responsabilii educației solicită studii de prospecția educației,
concepându-și acțiunile deci fondate în funcție de orientările și tendințele care întrunesc
sufragiile specialiștilor, constituie argumente puternice pentru promovarea acestei categorii de
cercetători și pentru inițierea unor cursuri de prospecția educației în beneficiul educatorilor și
al cercetătorilor acestui domeniu. In acest context, prospectiviștii vor trebui să se întrebe în ce
consta specificul științific, tehnologic și economic care va solicita omul în timpul ce urmează
spre a desluși în imperativele acestuia liniile de perspectivă, cadrul și conținutul procesului
formării. Educația permanentă - educația începe odată cu nașterea ființei umane și devine o
aliniere a existentei sale pe parcursul întregii vieți. Ea implică un sistem complet, coerent și
integrat, oferind mijloace proprii de a răspunde aspirațiilor de ordin educativ și cultural ale
fiecărui individ, potrivit facultăților sale. Ea este destinată să permită fiecăruia sa-și dezvolte
personalitatea pe durata întregii vieți prin numirea sa sau prin activitățile sale.
7.Formulați finalitățile unei lecții de specialitate (scopul și obiectivele operaționale)
utilizând tehnica Mager.

OBIECTUL: - Matematică distractivă- opțional


UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: - ,,Matematica în lumea poveștilor”
SUBIECTUL: ,, Albă-ca-Zăpada ne pune la încercare”
TIPUL LECȚIEI: - Formare de priceperi și deprinderi
Scopul lecției:
 S1- dezvoltarea competențelor de calcul matematic, de utilizare a terminologiei
matematice și de descoperire a unor relații inedite între datele unei probleme
 S2- dezvoltarea priceperilor și deprinderilor de a dezvolta probleme nonstandard,
 S3- dezvoltarea operațiilor gândirii (analiza, sinteza, comparația, generalizarea), a
calităților acesteia, a atenției voluntare, a spiritului de observație
 S4- formarea unei atitudini pozitive în raport cu disciplina opțională și a
disponibilităților de a coopera în grup
Obiective operaționale: Pe parcursul și la sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:
O1 - să efectueze corect exerciții diverse cu elemente surpriză care presupun operațiile de
adunare, scădere sau înmulțire
O2 - să rezolve corect probleme cu caracter distractiv și de perspicacitate care presupun
operațiile de adunare, scădere, înmulțire, pe baza indicațiilor primite
O3 – să reconstituie, pe baza indicațiilor primite, scene din povestea ,,Albă-ca-Zăpada” de
frații Grimm
O4 – să descifreze un cod făcând corespondența între literă și semn
O5 – să stabilească valoarea de adevăr a unei probleme matematice, pe baza unui criteriu dat
8.Analizați semnificația conceptului curriculum în științele educației. (4 pagini)
Conceptul de ,,curriculum” rămâne în prezent unul din cele mai controversate în teoria
educațională și unul din cele mai ambigue în practica educațională. De altfel, în timp, el a fost
acceptat, respins, operaționalizat în modalități diferite, înțeles și utilizat necorespunzător,
generator chiar al unei mode. Etimologia conceptului de ,,curriculum” se află în limba latină,
în care termenul ,,curriculum” are semnificații multiple, însă relativ apropiate: ,,alergare, cursă,
parcurgere, drum, scurtă privire, în treacăt”; de aici și și semnificația contemporană mai
frecvent utilizată: parcurs, drum de viață sau carieră (,,curriculum vitae”).
În domeniul educației, conceptul ,,curriculum” a fost utilizat în a doua jumătate a secolului
XVI, în anul 1528 la Universitatea din Leida (Olanda) și în anul 1633 la Universitatea din
Glasgow (Scoția) ca răspuns al autorităților statale la autonomia mare a universităților.
Semnificațiile inițiale ale conceptului erau acelea de conținut al învățământului, de plan sau
programă de studiu, respectiv de drum/ curs obligatoriu de studiu/ învățare. Reapariția
termenului ,,curriculum” în SUA în secolul XX valorifică această accepție primară, restrânsă,
de conținut al învățământului, într-o situație instructiv-educativă delimitată în spațiu și timp.
Însă rațiunea nu a fost deloc cea a unei simple schimbări pur terminologice, ci s-a dorit ca
semnificația termenului să treacă dincolo de conținuturi, planuri și programe, care reprezentau
ceva static, cantitativ și susceptibil de a fi transferat către educați, grație unor finalități rigide.
La începutul secolului XX, în anul 1902, în lucrarea ,,The Child and the Curriculum”,
americanul John Dewey introduce în circulație sintagma ,,experiență de învățare” a copilului,
organizată de școală, alături de ansamblul disciplinelor de învățământ oferite și studiate și
sugerează complexitatea, amplitudinea și dinamismul curriculumului ca realitate educațională.
Sintagma ,,experiențe de învățare” a fost preluată ulterior și utilizată extrem de mult în
operaționalizarea conceptului de ,,curriculum”. El sugerează complexitatea, amplitudinea și
dinamismul curriculumului ca realitate educațională. În lucrarea sa, John Dewey avansa ideea
curriculumului centrat pe copil, care să îi permită acestuia să utilizeze în activitatea cotidiană
ceea ce a învățat la școală și în activitățile din școală, experiența de zi cu zi. El propunea ca
sfera conceptului de ,,curriculum” să cuprindă nu numai informațiile, ci și demersurile didactice
de asimilare a acestora. Relevanța contribuției lui John Dewey din perspectiva curriculumului
constă în:
-curriculumul este perceput ca o realitate amplă, dinamică, retroactivă și pro- activă
-curriculumul reprezintă un proces interactiv între educator și educabili
-prefigurează o apropiere între educabil (copil) și educație (curriculum)
În a doua jumătate a secolului XX, în Marea Britanie, afinitatea pentru curriculum în educație
a fost imediată și totală. De asemenea, el a pătruns și în alte țări, cum ar fi: Germania, Olanda,
Țările Scandinave, în timp ce țări cu mare tradiție și forță în teoria și practica educațională
precum Franța, Belgia, Elveția, Italia, Spania au rămas indiferente fată de fenomenul
curriculum. În URSS el a fost respins cu fermitate, fiind considerat burghez, reacționar,
decadent etc. La noi termenul a început să fie semnalat sporadic, încă din anii 1980, însă din
precauție, el era evitat. Uneori era tradus folosindu-se termeni precum cel de programă. Însă,
deschiderea necesară a avut loc abia după 1990 și mai ales după 1997.
Termenii de referință ai curriculumului sunt disciplina de învățământ și programul de studii. În
jurul lor se configurează problematica de cercetare a curriculumului, derivată din varietatea
unghiurilor de investigație: componente structurale, procese fundamentale, surse, determinări,
condiționări, forme de organizare, diferențieri curriculare, scopurile cercetării etc. Pornind de
la acești termeni, diferitele definiții date conceptului sunt centrate pe:
-experiența de învățare
-obiectivele, conținuturile și relațiile dintre ele
-conținut
-dimensiunea sa prescriptivă și axiologică
-caracterul de proiect și necesitatea implementării acestuia
În literatura pedagogică actuală nu există încă un consens privind definirea conceptului de
curriculum. Totuși, majoritatea definițiilor actuale încorporează câteva elemente definitorii
comune:
-curriculumul reprezintă ansamblul documentelor școlare care fac referire la conținuturile
activităților de predare- învățare
-curriculumul integrează totalitatea proceselor educaționale și a experiențelor de învățare
concrete, directe și indirecte, concepute și preconizate finalist de către școală și prin care trece
elevul pe durata parcursului său școlar
-curriculumul presupune abordarea sistemică a procesului de învățământ prin crearea unui
ansamblu funcțional al componentelor sale, astfel în viziunea sistemică, curriculumul este teorie
și practică ce articulează în manieră sistemică multiplele și complexele interdependențe dintre:
conținutul învățământului, obiectivele educaționale, strategiile de instruire în școală și în afara
ei
În concluzie, curriculumul se referă la oferta educațională a școlii și reprezintă sistemul
experiențelor de învățare directe și indirecte oferite educaților și trăite de aceștia în contexte
formale, neformale și chiar informale. El rămâne realitate interactivă între educatori și
educabili, cu efecte concrete, anticipate realist asupra celor din urmă și asupra procesului însuși.
Preocupările sistematice legate de definirea și operaționalizarea conceptului ,,curriculum” au
condus, după anii 1950, la cristalizarea teoriei curriculumului, o topică extrem de dinamică în
pedagogia contemporană. Ea oferă o nouă perspectivă de definire a conceptului de curriculum,
proprie didacticii moderne, care are în vedere reconsiderarea raporturilor dintre cel care învață
și propria materie de învățat, exploatând influențele formative ale acesteia pe perioadă scurtă,
medie și lungă. Se iau în considerare două mari orientări dezvoltate în prezent în teoria
curriculumului:
-valorificând abordarea sistemică teoria curriculumului construiește o perspectivă sistemico-
holistică asupra curriculumului
-teoria curriculumului dezvoltă paradigma integrării curriculare atât la macro nivel, cât și la
micro nivel; principalele tipuri de abordări care fac posibilă integrarea curriculară, se consideră
a fi inter-, multi- și transdisciplinaritatea
De asemenea se poate vorbi și de accepțiuni ale conceptului de curriculum:
-accepție restrânsă, tradițională care îl consideră superpozabil cu conținutul învățământului,
obiectivat în documente școlare și universitare reglatoare care planificau conținuturile
instrucției și care asigură managementul sistemului la nivel micropedagogic
-accepțiunea modernă, largă, extinsă care îl consideră un concept integrator, abordat în viziune
globală și sistemică asupra acțiunilor educative, asupra procesului educațional; el reprezintă
ansamblul tuturor experiențelor de învățare directe și indirecte ale elevilor implicați în situații
educaționale implicite și explicite; se păstrează sensul de traiectorie intelectuală și afectivă pe
care școala o propune elevului, dar aceasta nu este înțeleasă în sens tradițional, ci ca o
valorificare accentuată a potențialităților celor care se educă.
Deși nu există o definiție și o operaționalizare unanim acceptate ale conceptului de
,,curriculum”, sunt importante o serie de concluzii desprinse în teoria și practica educației,
astfel:
 Curriculumul nu reprezintă doar conținutul învățământului, pentru că aceasta din urmă
trebuie valorificat acțional
 Curriculumul nu reprezintă doar un set de obiective și conținuturi corelate, ci un sistem
de experiențe de învățare oferite educabililor și trăite de aceștia
 Curriculumul nu reprezintă doar un proiect sau un plan de învățământ, pentru că acestea
din urmă trebuie să fie puse în aplicare
 Curriculumul nu este echivalent cu procesul de învățământ
 Curriculumul nu este superpozabil cu didactica, deși ambele se referă la maniera de a
concepe educația
Întrucât curriculumul poate fi surprins într-o mare varietate de ipostaze: concept, proiect,
proces, produs, preconizare, potențialitate, intenție, document, acțiune, plan, domeniu,
structură, configurație, act etc., s-a propus o triadă generică a ipostazelor curriculare (D.
Ungureanu, 1999), reprezentativă și suficient de acoperitoare pentru toate ipostazele:
(1) Curriculumul ca reprezentare – ipostază care acoperă abordările teoretice. Conceptuale,
analizele de structură și studiul domeniilor curriculare
(2) Curriculumul ca reprezentare a acțiunii – ipostază corelată cu conceperea și realizarea
programelor de studiu, a documentelor curriculare, a diferitelor materiale
(3) Curriculum ca acțiune propriu- zisă – ipostază care ne situează în plan practic-
operațional și care exprimă faptul că un curriculum reprezintă o realitate educațională;
aplicarea lui implică realizarea de acțiuni efective, traduse în experiențe de învățare.
Astfel curriculumul ni se înfățișează ca un concept-construct , ca o construcție mentală care
anticipează o realitate care urmează să ființeze, iar nu ca o noțiune care reflectă mai bine sau
mai puțin bine o realitate existentă. Identitatea conceptului-construct de curriculum poate fi
definită și analizată printr-o abordare multidimensională a sa, respectiv prin intermediul a trei
perspective:
a. din punct de vedere funcțional: curriculumul indică finalități educaționale de atins și
prin intermediul acestora , orientează, organizează și conduce procesul de instruire și
învățare
b. din punct de vedere structural-funcțional: curriculumul include ca și componente de
bază, fundamentale: finalități educaționale, conținuturile instructiv-educative,
strategiile de predare și învățare, strategiile de evaluare, timpul de instruire
c. din punct de vedere al produsului: curriculumul se obiectivează în planuri de
învățământ, în programe școlare, în manuale, în documente și auxiliare curriculare, în
materiale etc.
Cele trei perspective de analiză a curriculumului pot fi coroborate cu cele doua dimensiuni
complementare pe care le deține curriculumul, considerat ca fiind un proiect/plan de acțiune:
dimensiunea de concepție/ de viziune și cea de structură (J.Wiles, J.C. Bondi):
o Dimensiunea de concepție/ de viziune este conturată de perspectiva de analiză
funcțională și este conferită se sistemul de idei și concepții despre procesul formării
personalității umane , grație realizării unor interpretări filosofice referitoare la rolul
educației în acest proces
o Dimensiunea de structura este conferită de rolul/ misiunea curriculumului de a traduce
valorile asumate la nivelul societății în finalități educaționale și în experiențe benefice
de învățare și formare. Elaborarea experiențelor de învățare parcurge un proces ciclic,
în care fazele de analiză, proiectare, aplicare, evaluare și reglare sunt contingente și se
înlănțuie continuu; firește este necesară monitorizarea acestor etape, evaluarea
rezultatelor, realizarea de cercetări pedagogice ameliorative, astfel încât nivelul lor
calitativ să fie satisfăcător
În abordare structurală, curriculumul se înfățișează ca un sistem de acțiuni didactice planificare
în vederea obținerii unor influențe dezirabile la nivelul educațiilor. Aceste acțiuni urmează să
fie realizate în practică, procesul instructiv-educativ reprezentând demersul concret de
transpunere a proiectului, a intenției în acțiune, respectiv implementarea unui program de studiu
cu o anumită extindere. De aceea, curriculumul trebuie să fie abordat pe două planuri:
-ca intenție, obiectivată în proiectul/ planul de lucru, care va ghida acțiunea educativă
-ca realizare practică, având în vedere faptul că proiectul este aplicat în practica educativă
Importanța introducerii termenului este evidentă nu doar din punct de vedere teoretic, ci mai
ales practic, prin concentrarea pe activitatea de formare a elevului. Învățământul trebuie
redefinit ca proces activ, centrat pe elev. Necesitatea introducerii conceptului de curriculum în
educație este strâns legată de nevoia adoptării unei perspective sistemice, integratoare asupra
întregului proces educativ. Curriculumul în ansamblul său susține ideea de abordare sistemică,
iar prin prisma ariilor curriculare susține o abordare pluri- și interdisciplinară, renunțându-se la
parcurgerea fragmentară a conținuturilor diferitelor discipline.
Conceptul de curriculum permite proiectarea parcursurilor pedagogice, luând în considerare
atât dreptul la șanse egale în educație cât și nevoia personalizării curriculumului, prin
dezvoltarea unor rute educative individuale. Prin semi-descentralizarea curriculumului crește
autonomia școlilor și cresc șansele să existe un curriculum productiv, în concordanță cu nevoile
elevilor și care să nu fie supraîncărcat. Diferențierea realizată între curriculumul nucleu și cel
la decizia școlii susține atât realizarea unei educații generale, aceeași pentru toți, evaluabilă la
nivel național, cât și dezvoltarea zonelor curriculare personalizate (opționale), în funcție de
nevoile educaților, de interesele lor, precum și de cerințele mediului social și economic specific.
S-a urmărit o descentralizare a învățământului, acordarea unei mai mari libertăți școlilor, care
sunt mai aproape de nevoile elevilor și sunt capabile să adapteze conținuturile instructiv-
educative la acestea. Abordarea curriculară și sistemică a învățământului românesc îl apropie
de standardele europene, generând reformarea sa și totodată menținând calitatea de transmițător
de tradiții și valori naționale a procesului instructiv-educativ.
9.Realizați o analiză critică a unui manual al disciplinei de specialitate.
Apreciere critica a unui manual de specialitate : Manualul de Limba și literatura română.
Manual pentru clasa a VII-a
Manualul este cel mai însemnat instrument „de lucru” al elevului, tocmai din acest motiv acesta
trebuie structurat în funcție de obiectivele operaționale și, mai ales, în funcție de competențele
a căror formare se urmărește în predarea obiectului respectiv.
În această lucrare mi-am propus să apreciez manualul Limba și literatura română. Manual
pentru clasa a VII-a, având autori pe Alexandru Crișan, Sofia Dobra și Florentina Sâmihăian,
ghidându-mă pe criteriile propuse de Constantin Cucoș în lucrarea Pedagogie .
Privitor la conținutul manualului, acesta răspunde obiectivelor programei de la disciplina Limba
și literatura română pentru clasa a VII-a. Mai mult de atât, conținuturile sunt în deplin acord cu
achizițiile anterioare ale elevilor, fiind, în fapt, o continuitate a învățăturilor dobândite anterior,
dar adaptate gradului de dificultate specific vârstei. Conținuturile învățării au și capacitatea de
a contribui la formarea și dezvoltarea valorilor morale și sociale. Fiecare lecție se realizează
pornind de la concret la general, de la simplu la complex și se dorește abordarea unui demers
deductiv. Conceptele folosite sunt clar exprimate de la elementar la superior pentru a facilita
reținerea, nelăsând loc de diverse interpretări. Activitatea de învățare se continuă apoi cu
exerciții și teme variate, continuate apoi de rubrici precum: Rețineți!, Observați!, Descoperiți!,
Aflați mai mult!. Autorii manualului au integrat elemente conexe de la discipline precum:
educație plastică prin prezentarea unor picturi (de exemplu, la pagina 209 este ilustrată una
dintre lucrările ce aparține pictorului român, Paul Miracovici), geografie (de exemplu, la pagina
205 este ilustrat un peisaj din Valea Sebeșului, Munții Apuseni) și istorie prin rubrica Dicționar
istoric (de exemplu la pagina 147 unde sunt prezentate informații despre personalități istorice
precum: Pașa Hassan, Sinan-Pașa). La fiecare operă literară sunt prezentate și câteva idei despre
activitatea literară a autorului respectiv. Exercițiile de gramatică dispun de exemple ilustrative,
corecte, fără ambiguități. Textele folosite pentru analizele gramaticale sunt preluate atât din
literatură, cât și din alte domenii, fapt ce susține o abordare interdisciplinară.
Concepția pedagogică ce fundamentează manualul în discuție este una modernă, centrată pe
elev. Elevul este uneori solicitat să susțină unele activități de cercetare, de exemplu este
îndrumat să găsească erori sau greșeli de exprimare în presă, să explice diferența dintre o piesă
de teatru citită și una vizionată etc. Manualul ține seama de interesele elevilor, abordând teme
ce i-ar putea motiva și antrena în procesul de învățare, cum ar fi povestirea S.F., jurnalistica si
ilustrații captivante. Mai mult de atât, manualul este construit în strânsă relație cu
particularitățile de vârstă ale elevilor deoarece limbajul utilizat este accesibil, sarcinile de
învățare sunt variate și dinamice, iar coloritul sugerează „învățarea ca joacă”. La sfârșitul
fiecărei unități, manualul oferă elevilor posibilitatea de a se autoevalua, dar poate fi utilizat și
de profesor drept test de evaluare.
Bibliografie
1. CRIȘAN, Alexandru, DOBRA, Sofia, SÂMIHĂIAN, Florentina, Limba și literatura
română. Manual pentru clasa a VII-a, Editura Humanitas Educațional, București, 2002.
2. CUCOȘ, Constantin, Pedagogie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași,
2002.
3. Programe Școlare, Limba și literatura română, clasele a V-a – a VIII-a, București, 2009.
10.Propuneți și argumentați necesitatea introducerii unei discipline opționale în
învățământul gimnazial ținând cont de specializarea dobândită pe parcursul studiilor de
licență (maxim 3 pagini).

Disciplinele opționale reprezintă o formă de materializare a curriculumului la decizia


școlii numită curriculum elaborat în școală. Ele au apărut din necesitatea și din dorința adaptării
programelor școlare la particularitățile comunității locale, preocupări în această direcție
existând încă din perioada interbelică. Introducerea curriculumului elaborat în școală constituie
o provocare semnificativă pentru managementul școlar, un demers serios, abordarea
curriculumului, întregului proces de predare- învățare și evaluare într-o modalitate diferită.

Dar ce reprezintă opționalul? Opționalul reprezintă o varietate de curriculum la decizia


școlii ce constă într-o disciplină școlară nouă, care presupune elaborarea în școală unei
programe noi, cu obiective și conținuturi noi, diferite de cele existente în programele de trunchi
comun. Opționalele sunt discipline, cursuri pe care școala le propune spre studiu elevilor în
urma identificării intereselor elevilor și necesităților comunității, cu aprobarea inspectoratelor
școlare.

Ministrul de resort propune o serie de discipline opționale pe care școlile le pot alege și
implementa în procesul intructiv-educativ, dar cadrele didactice au libertatea de a propune astfel
de discipline cu condiția respectării metodologiei în vigoare și aprobarea lor. Există o serie de
opționale sugerate de ministerul de resort, dar cadrele didactice pot propune astfel de discipline
cu condiția respectării metodologiei în rigoare. În cazul opționalelor propuse de carde didactice,
nu există programă școlară elaborată de forumul superior, aceștia elaborându-și ei înșiși
programele cu tot ceea ce presupun ele.

Proiectarea curriculumului elaborat de școală trebuie să țină seama de anumiți factori: resursele
umane și materiale din școală, interesele elevilor, situațiile specifice, necesitățile comunității
locale etc. Opționalele se pot proiecta într-un cadru monodisciplinar, la nivelul ariei curriculare
sau la nivelul mai multor ani. Orele de clasă se realizează pe clase sau grupe, de către un cadru
didactic sau de o echipă de carde didactice în cazul opționalelor transdisciplinare sau
transcurriculare.

Se disting mai multe tipuri de opțional: Primul și cel mai des întâlnit este opționalul la nivelul
disciplinei care constă în activități distincte de cele propuse prin curriculum național. Opționalul
la nivelul disciplinei se elaborează în școală, de către un cadru didactic. Trebuie menționat
faptul că deși este derivat dintr-o anumită disciplină din trunchiul comun, acest opțional
presupune formularea unor obiective care nu sunt menționate în programa disciplinei.
Constituie un avantaj faptul că se pot propune opționale la nivelul tuturor disciplinelor școlare.
Un alt tip de opțional îl constituie opționalul la nivelul ariei curriculare , acesta presupunând
alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline dintr-o arie curriculară. Acest tip de
opțional se realizează între disciplinele din aceeași arie curriculară. Ca și în cazul opționalului
la nivelul disciplinei și pentru opționalul la nivelul ariei curriculare trebuie elaborată o programă
cu teme și conținuturi, obligatoriu avizate în școală și aprobate de inspectoratul de specialitate.
Spre deosebire de opționalul la nivelul disciplinei, acest tip de opțional se poate realiza și
implementa de o echipă de profesori de specialități diferite, ceea ce ar aduce un plus discipline
noi, incitând interesul elevilor într-un grad ridicat. Într-adevăr este mai greu de realizat un astfel
de opțional, el presupunând permanenta colaborare și susținere reciprocă a profesorilor,
adaptarea stilului de predare al fiecăruia. Cursul poate fi predat numai după o colaborare atentă
a conținuturilor de învățat și stabilirea în detaliu a ceea ce va avea fiecare de făcut.

Opționalul la nivelul multor arii curriculare poate fi realizat la nivelul disciplinelor din cel puțin
două arii curriculare. Caracterul transdisciplinar sau interdisciplinar al acestui tip de opțional
constă în faptul că în programa cursului sunt prevăzute cunoștințe din mai multe discipline,
fiecare aparținând altei arii curriculare. În opinia mea, acest lucru având rolul de a capta
interesul elevilor și de a determina participarea lor activă în procesul de învățare. Realizarea
unui astfel de opțional presupune o documentare temeinică și o pregătire profesională deosebită.
Din punctul de vedere al metodologiei, al realizării efective, opționalul la nivelul mai multor
arii curriculare are cel mai mare potențial. Este evident că este mult mai greu de elaborat, dar
mai ales de pus în practică un astfel de curs, dar este cert că valențele sale formative sunt
superioare. Și aici poate fi vorba de o echipă de profesori de specialități diferite.

Pentru școală ca instituție de cultură, opționalele reprezintă posibilitatea conturării identității


proprii în raport cu alte școli. În plus, prin oferta pe care o face, școala contribuie la punerea în
aplicare a reformei curriculare însăși. Echipa managerială a școlii își poate selecta colectivul de
cadre didactice în funcție de oferta și personalitatea școlii. Pentru cadrele didactice, opționalele
sunt reale provocări și prin care își pot dovedi pregătirea profesională, căci a propune un
opțional si a-l implementa cu succes reprezintă o piatră de încercare. În plus, cadrele didactice
își pot alege școala în conformitate cu obiectivele de carieră pe care și le-au fixat. Pentru elevi,
acestea reprezintă posibilitatea ca ei să aleagă disciplinele ce le vor studia în funcție de
interesele și aptitudinile lor sau de domeniul în care doresc să-și dezvolte deprinderi și capacități
și doresc să-și contureze propriul sistem de atitudini și valori, caz în care ei vor fi motivați să
învețe, să participe activ la propria lor formare.

Un criteriu în alegerea școlii pe care o vor urma copii lor poate fi pentru părinți și oferta
curriculară pe care o prezintă școala. Opționalele pot fi puncte tari în oferta curriculară a școlii,
atuuri în alegerea de către părinți. După cum se prezintă situația, după avantajele prezentate mai
sus, s-ar putea concluziona că disciplinele opționale ar fi, probabil, chiar rezolvarea problemelor
învățământului. Sunt de părere că, mărindu-se numărul disciplinelor opționale, s-ar eradica
insuccesul școlar, profesorii ar fi mai fericiți, mai conștiincioși, adevărați profesioniști,
absolvenții s-ar încadra perfect în societate.
Din nefericire, în învățământul național situația se prezintă astfel:
În primul rând, școala nu vine cu o ofertă curriculară bazată pe un studiu atent al nevoilor de
formare, al intereselor, al aptitudinilor, al dorințelor educatului. Vom întâlni în școli situații în
care elevi de clasa a VIII-a, fără aptitudini sau interese deosebite în arte plastice au un opțional
la nivelul acestei discipline. Alt exemplu ar fi clasele cu elevi cu potențial intelectual scăzut, cu
inclinații spre activități practice care au ca opțional ,, Matematica aplicată”. În școala
românească opționalul este ,,propus” de școală și ,,ales” de elev pentru a completa normele
didactice ale profesorilor. Denumirea de ,,opțional” a disciplinei noi propuse de școală devine
astfel o superficialitate.
Opționalul reprezintă o disciplină de sine-stătătoare, la care se studiază conținuturi diferite de
cele prevăzute de programele școlare pentru o anumită materie. Opționalul nu reprezintă
aprofundarea sau extinderea studiului disciplinei. În plan teoretic lucrurile sunt clare: opționalul
este distinct de disciplina sau de aria curriculară la nivelul căreia este proiectat. De la teorie la
practică este însă o distanță mare. De foarte multe ori profesorul parcurge în orele de opțional
conținuturile prevăzute pentru studiul disciplinei din Curriculumului Național. Astfel dacă la p
clasă s-a propus și s-a optat pentru opționalul ,, Plăcerea lecturii” la nivelul disciplinei limba și
literatura română, deseori profesorul folosește ora pentru a mai lucra exerciții deoarece
consideră ca elevii mai au nevoie de ore suplimentare. Drept urmare, elevul este neglijat dar și
disciplina opțională în sine.
Nici în ceea ce privește cadrele didactice situația nu este cu mult mai diferită. Deși uneori se
propun opționale numai pentru completarea normei didactice, acestea ar putea fi gândite pentru
elevi, astfel încât aceștia să-și formeze un set de competențe, valori și atitudini în concordanță
cu cerințele sociale. Din păcate, acest lucru nu este posibil din mai multe motive: dotarea
materială a școlilor, posibilitățile financiare reduse ale comunității locale, insuficienta formare
a cadrelor didactice etc.
Nu sunt împotriva curriculumului elaborat în școală sau împotriva celor care propun opționale.
Valoarea formativă a disciplinelor opționale îmi este cunoscută mai ales faptul că acestea îl
transformă pe elev din obiect în subiect propriu formării prin participarea sa activă la procesul
de învățare, în condițiile în care în elaborarea lui s-a ținut seama de interesele și aptitudinile lor.
Sunt de acord că opționalul prezintă și pentru profesori anumite beneficii. Gândind opționalele
în concordantă cu nevoile elevului, profesorul este permanent în contact cu aceștia, relația elev-
profesor devenind foarte solidă. Profesorul își adaptează demersul didactic în concordanță cu
feed-back-ul primir din partea elevilor. În plus profesorul se va informa continuu pentru a găsi
cele mai optime conținuturi și metode pentru a-și atinge obiectivele propuse.
11.Realizați un eseu pe tema: Reforma învățământului românesc- context și provocări
contemporane (maxim 3 pagini).

,,În vremurile moderne părerile oamenilor despre educație sunt împărțite. Nu este o părere
general împărtășită despre ceea ce tinerii ar trebuie să învețe, atât în relație cu virtuțile morale
dar și cu succesul în viață. Nu este clar nici dacă educația ar trebui să fie mai degrabă preocupată
cu dezvoltarea intelectului sau a caracterului. Evenimentele contemporane au făcut problema și
mai dificilă și nu este cert dacă educația ar trebui să fie în primul rând vocațională, morală sau
culturală. Unii le recomandă pe toate trei” – Aristotel
Interesul pentru educație a fost dintotdeauna o preocupare majoră a societăților și a elitelor lor.
În perioada modernă, începând cu revoluția industrială, când accesul la școală s-a generalizat,
învățământul a devenit o prioritate pentru toate clasele sociale, fie și doar din speranța justificată
că individul să se poată ridica deasupra condiției date de familie, locul și circumstanțele în care
s-a născut. Studiile efectuate în ultimii ani au analizat educația și învățământul românesc,
scoțând în evidență următoarele probleme: există o strânsă corelație între nivelul scăzut al
învățământului și problemele economice ale țării. Personalități precum Spiru Haret, Onisifor
Ghibu, Vladimir Ghidionescu precum și alții au contribuit enorm la promovarea atât a valorilor
românești dar și la integrarea celor universale în cultura română.
În perioada contemporană, globalizată, super-tehnologizată și foarte dinamică în ceea ce
privește piața muncii, țările care au reușit să creeze schimbări majore și benefice pentru
învățământ au avut câteva lucruri în comun cu politicile lor educaționale. Experiența reformelor
din țări pecum Polonia, Corea de Sud, Finlanda, Singapore sau Canada arată că există trăsături
comune ale drumului către succes, care ar putea fi sintetizate într-un ,,decalog” pe care România
l-ar putea urma în dorința ei legitimă de a-și decide propriul destin prin generațiile viitoare.
Astfel sunt necesare următoarele:
1.Crearea unei viziuni de țară pentru educație și învățământ pe termen lung. Luând exemplul
Finlandei, scopul este ca ,,prin educație de nivel înalt, țara să poată sta mai departe de influențele
marilor puteri, astfel păstrându-și identitatea”.
2.Stabilirea unor standarde ridicate așadar de așteptări de la toți elevii și de la toate școlile.
3.Egalitatea de șanse pentru toți copii. Pe lângă nevoia de fonduri pentru școlile și liceele de la
țară sau din zonele sărace, se poate stabili un sistem de aducere la oraș sau în școlile mai cătate
a profesorilor, urmând un sistem de alocare prioritară pentru cei ce stau o perioadă la țară sau
în școlile defavorizate.
4.Pregătirea viitorilor profesori ar trebui să se facă în colaborarea directă și verificabilă între
universități și școli, efectuând practică în școli.
5.Alinierea curriculei pentru clasele 0-12 și necesitatea coerenței în implementarea ei la nivelul
de clasă, de asemenea asigurarea sprijinului material. În situația actuală se perpetuează la
catedră ideea că misiunea dascălului este de a transmite informații, pedagogia și metodica luând
doar rolul de decorațiuni.
6.Motivarea și implicarea elevilor în întregul proces școlar prin excursii, activități artistice,
sport organizat
7.Clarificarea responsabilităților și folosirea lor pentru dezvoltare și inițiative. În multe țări,
acreditările și evaluările se efectuează intern, inspectorul având doar rolul de a verifica
evaluările și de a-i ajuta pe cei cu nevoi să se îmbunătățească prin recomandări specifice.
8.Eficientizarea folosirii resurselor, domeniu în care s-au efectuat progrese, însă
descentralizarea devine ineficientă dacă nu este corelată cu flexibilitatea în alocarea fondurilor.
9.Crearea unui ,,portret de caracter” al elevului, astfel să conștientizăm trăsăturile de caracter
pe care ar trebui să le aibă un elev într-o societate contemporană și globalizată, astfel să poată
contribui la viitorul societății românești. Această idee are ca scop desăvârșirea individului ca
membru al unei societăți democratice.
10.Conectarea la practicile educaționale de succes în contextul globalizării, de exmplu luarea
de decizii bazate pe studierea datelor colectate despre performanțele elevilor, crearea de
comunități de învățare.
Este de luat în considerare ideea centrării educației pe elev, această idee fiind susținută de
eminenți psihologi și pedagogi, astfel G.G. Antonescu susține că ,,individualismul și
provocarea la acre de creație constituie două note caracteristice ale culturii formative, pe care
ne dorim să o realizăm în școală”. O altă idee importantă îi revine lui Albert Bandura, acesta
dând conceptul de auto-eficacitate, care este modul prin care o persoană devine conștientă nu
numai de ceea ce poate face dar și cum poate cunoaște sau înțelege.
Conform unor rezultate ale cercetărilor efectuate pe elevi români, se contată că tradiționala
convingere că inteligența este fixă se arată a fi un factor negativ asupra progresului elevului.
Această convingere aplicată în școală, determină reducerea perseverenței și rezistenței în efort,
ducând în consecință la rezultate slabe. Auto-motivarea însă este un indicator de succes pe
viitor.
Pentru a ne putea pune dorințele în aplicare, pornim de la întrebarea pe care și-o pune fiecare
părinte român implicat în dezbateri pe tema educației: Cum îmi dau seama dacă copilul meu
este la o școală bună?. Este esențial ca fiecare școală să aibă pe lângă conținuturi, obiective și
carde cheie la fiecare materie, ,,portretul” elevului menționat mai sus. Astfel acesta trebuie să
conțină o serie de trăsături de caracter care să fie integrate în programe prezente în viața de zi
cu zi a școlii, fiind discutate de cadre didactice la întâlnirile de pregătire profesională. Elevii ar
trebui să devină astfel:
Persoane care gândesc, capabili să comunice, să posede principii precum onestitate, demnitate
și responsabilitate, să aibă o viziune echilibrată a realității care să le fie de folos în luarea
deciziilor logice și etice, să fie toleranți spre alte culturi, să combine armonios dezvoltarea
intelectuală cu cea fizică, să fie capabili să-și evalueze părțile pozitive și experiențele astfel
încât să-și poată urma propria dezvoltare, să dezvolte empatie, compasiune și respect pentru
situațiile altor oameni.
Astfel se poate da răspunsul că dacă o școală își propune astfel de țeluri și posedă măsuri
specifice de dezvoltare, evaluare și îmbunătățire, atunci școala respectivă este una bună. Dacă
aceste trăsături ar deveni prioritare, șansa să nu se repete greșelile din trecut ar crește. Mihai
Eminescu ne atenționa ca ,, copii români sunt încărcați cu materii atât de multe și atât de diverse,
încât nici profesorii, nici școlarii nu se pot orienta în capetele lor. Acești copii nu învață nimic,
pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu și judecata
copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le
poate mistui, e sila și scârba copilului de carte”.
Se pot sugera câteva direcții pentru eventualele dezbateri, direcții care au ca scop comun
educarea românilor de astăzi pentru societatea românească de mâine:
 De la o supra-specializare timpurie să se treacă la o cultură generală mai largă până în
clasa a X-a, după aceasta elevii să aibă posibilitatea să își aleagă doar câteva materii pe
care le consideră necesare pentru pregătirea profesională pe viitor.
 De la ierarhizarea școlilor pe bază de ,,rezultate” fără punerea în context către o evaluare
pe bază de analize (,,Courcy analysis” Australia, studiile RAND Europe”) ale
progreselor fiecărei școli în funcție de specificul ei și de nivelul elevilor pe care îi are în
momentul admiterii. Deciziile la nivelul școlilor, inspectoratelor sau ministerelor să se
facă pe bază de date, de analize a rezultatelor pornind de la nivelul copilului la intrarea
în unitatea de învățământ.
 De la pedagogie separată de curriculum la o pedagogie axată pe conținuturi și
competențe integrate
 De la o pedagogie care îl are pe profesor ca element principal către o pedagogie ce se
concentrează pe elev, dar bazată pe respect față de profesor și acces la o bază solidă de
cunoștințe profesionale și pedagogice dobândite prin cursurile universitate de
specialitate
De asemenea universitățile ar trebui să aibă rolul de a se implica activ la viitoarele dezbateri
dar și:
 Să se implice direct în scrierea programelor școlare, atât la conținuturi cât și la
competențe și abilități
 Să fie puntea de legătură dintre școli și lumea de după școală, de după facultate
 Să stabilească parteneriate cu școlile și liceele prin care viitoarele cadre didactice să
aibă șansa de a obține practică
 Să ajute la evaluarea acestor experiențe la clasă și să ajute pe viitori dascăli să-și
îmbunătățească nu numai cunoștințele de specialitate dar și metodele de predare
Școala trebuie să cultive ,,destoiniciile intelectuale” astfel toate metodele de formare ale
elevului ar trebui să fie bine stăpânite de către ,,școală”. Școala, universitatea, părinții,
organizațiile non-guvenamentale și partidele trebuie să ajungă la un consens asupra direcției
spre care să se îndrepte societatea românească, să creeze cardul necesar astfel încât copii de
astăzi să simtă ,,trebuința de a învăța în viață” pentru propria desăvârșire și pentru a putea
participa la progresul și prosperitatea umanității.
De la Aristotel încoace și până în ziua de astăzi, întrebările despre rolul și scopul educației
viitoarelor generații transcend granițe și perioade istorice. Provocarea pentru noi astăzi este de
a căuta și încerca să creăm o lume mai bună cu materialul avut și contextul social, uman, istoric
și geografic contemporan al României.
,,Menirea firească a școlii nu e să dea învățătură, ci să deștepte cultivând destoinicirile
intelectuale în inima copilului, trebuința de a învăța toată viața”- Nicolae Slavici
12.Analizați specificul interdisciplinarității ca modalitate de organizare a conținuturilor
învățământului (maxim 4 pagini).

Scopul educației este de a-l pregăti pe individ pentru nevoile societății și în raport
nemijlocit cu ele. Se vorbește tot mai mult despre existența unui raport de interdependență între
educație și societate. Pe de o parte, educația este considerată a fi un proces se socializare a
individului, iar pe de altă parte, educația se lasă condusă de finalități și norme sociale.
Transformările profunde ce se petrec în societatea contemporană impun școlii, noi exigențe de
pregătire a tinerei generații. Astfel școala se vede nevoită să se adapteze mereu, rapidelor
schimbări economice și sociale prin proiecte curriculare inovatoare, care influențează hotărâtor
concepția privind rolul sistemului de învățământ. De-a lungul timpului reformele în învățământ
au neglijat în mod sistematic pe elevii defavorizați din punct de vedere educațional, practica
dovedind că aceștia sunt lăsați în general la voia întâmplării, instruirea cognitivă fiind rezervată
elevilor buni. În centrul reformei curriculare actuale stă demersul didactic reconsiderat, centrat
pe elev și pe nevoile sale, astfel strategiile alese de cardul didactic trebuie să se concentreze
spre a-i îndruma pe elevi cum să învețe, cum să prelucreze informații și cum să gândească
independent. Astfel dascălul trebuie să cunoască și să înțeleagă modul cum învață atât elevii
buni cât și cei slabi pentru a le oferi acestora posibilități variate de îmbunătățire a învățării.
Tendința de organizare interdisciplinară a conținuturilor învățământului reprezintă o constantă
a politicii curriculare din ultimele decenii. Comunitatea științifică consideră
interdisciplinaritatea un nou cadru epistemologic și un cadru normativ al demersului pedagogic.
Preocupările pentru promovarea unei viziuni interdisciplinare în investigarea realității au fost
impuse permanent de necesitatea firească a cuprinderii integrale a fenomenelor, prin corelarea
informațiilor dobândite din domenii diferite și prin metode de cercetare specifice.
Interdisciplinaritatea a fost susținută încă de la începuturile școlii, de către sofiștii greci care
definiseră programul unei enkzklios paidea, învățământul circular conceput pentru a oferi
elevului un orizont unitar al fundamentelor educației intelectuale. Ca modalitate de organizare
a conținuturilor școlare în planuri, programe și manuale de învățământ, interdisciplinaritatea a
fost aplicată la începuturile istoriei școlii și a universității, dar ulterior a fost progresiv limitată,
pe măsură ce societatea a evoluat către specializare pe domenii de cunoaștere și investigație.
Însă trebuie să se menționeze faptul că teoretizarea organizării interdisciplinare a conținuturilor
și revitalizarea acestei teme în contextul concepției curriculare asupra proiectării didactice
reprezintă contribuții incontestabile ale pedagogiei contemporane.
Conceptul de interdisciplinaritate a fost definit din dublă perspectivă:
1.epistemologică, prin intersecția teoretico-metodologică a disciplinelor în procesul de
cercetare
2.pragmatică, fie ca engineering, fie ca aplicare a soluțiilor elaborate prin valorificarea mai
multor științe la luarea unei decizii sau la proiectarea unei acțiuni
Conceptul pedagogic de interdisciplinaritate valorifică ambele perspective, unificându-le în
contextul transpunerii didactice cunoaștere-acțiune. Interdisciplinaritatea reprezintă o
modalitate de organizare a conținuturilor învățării, cu implicații asupra întregii strategii de
proiectare a curriculumului care oferă o imagine unitară asupra fenomenelor și proceselor
studiate în cadrul diferitelor discipline de învățământ și care facilitează contextualizarea și
aplicarea cunoștințelor școlare, în diferite situații de viață.
Abordarea interdisciplinară pornește de la ideea că nici o disciplină de învățământ nu constituie
un domeniu închis, ci se pot stabili legături între discipline. Conținutul unui învățământ
interdisciplinar poate fi promovat la nivelul planului de învățământ, la nivelul programelor
școlare, la nivelul manualelor școlare și prin conținutul lecțiilor. ,,Interdisciplinaritatea
presupune o intersectare a diferitelor arii curriculare” , deci aceasta necesită o interacțiune între
competențe și conținuturi a două sau mai multe discipline de învățământ și implică stabilirea și
folosirea unor conexiuni între limbaje și operații. Legătura dintre discipline se poate realiza la
nivelul conținuturilor, obiectivelor, dar se creează și un mediu propice pentru ca fiecare elev să
se exprime liber, să lucreze eficient individual sau în echipă. Dintre avantajele
interdisciplinarității se pot aminti:
 clarifică mai bine și cu mai multă ușurință o anumită temă
 elevul dobândește informații despre procese, fenomene care vor fi aprofundate pe
parcursul anilor școlari viitori
 permite aplicarea cunoștințelor teoretice în domenii diferite
Conexiunile interdisciplinare care se stabilesc în procesul educativ- formativ au o funcție
cognitivă și una educativă. Relațiile care apar între elevii clasei sunt caracterizate de:
-preocuparea unuia pentru celălalt: colaborarea
-realizarea unor asocieri intelectuale interesante
-dezvoltarea deprinderilor de comunicare și dialog
-formarea spiritului de echipă
-modelarea personalității creatoare a copilului
Interdisciplinaritatea trebuie înțeleasă și aplicată în combinație cu alte concepte corelative:
1.monodisciplinaritatea- fiecare disciplină reprezintă un compartiment
2.multidisciplinaritatea- juxtapunerea anumitor cunoștințe din anumite domenii pentru a
evidenția aspectele comune, fapt ce poate provoca supraîncărcarea
3.pluridisciplinaritatea- o temă este abordată din mai multe perspective, de mai multe discipline,
cu metodologii diferite
4.transdisciplinaritatea- abordarea unei teme din perspectiva mai multor arii curriculare
Astfel luând fiecare concept în parte se pot afirma următoarele:
Monodisciplinaritatea reprezintă forma tradițională de organizare a conținuturilor învățării pe
discipline predate relativ independent unele de altele. Principalul avantaj este acela că oferă
elevului siguranța avansării liniare, gradual ascendente, pe un traseu cognitiv bine delimitat.
Acest traseu poate conduce însă la ,,paradoxul enciclopedismului specializat care include
profesorul și elevul în tranșee pe care și-o sapă ei înșiși și care îi izolează de realitate pe măsură
ce o adâncesc. În devotamentul său pentru disciplină, profesorul tinde să treacă pe al doilea plan
obiectul prioritar al educației: elevul în cauză.
Multidisciplinaritatea reprezintă o formă mai puțin dezvoltată a transferurilor disciplinare, care
se realizează de cele mai multe ori prin juxtapunerea anumitor cunoștințe din mai multe
domenii, în scopul reliefării aspectelor comune ale acestora. Este o formă frecventă de
supraîncărcare a programelor și a manualelor școlare și de pătrundere a redundantelor.
Pluridisciplinaritatea. Punctul de plecare în structura conținutului îl reprezintă o temă, o situație,
o problemă abordată de mai multe discipline, cu metodologii specifice. Prezintă avantajul
abordării unui fenomen din diferite perspective, reliefând multiplele sale relații cu alte
fenomene din realitate. Pentru nivelurile de școlarizare care presupun un grad de specializare
mai înalt, această formă de organizare a conținuturilor nu este recomandată.
Transdisciplinaritatea este descrisă ca o formă de întrepătrundere a mai multor discipline și de
coordonare a cercetărilor, astfel încât să poată conduce în timp, prin specializare, la apariția
unui fenomen real de cunoaștere. În contextul învățării școlare abordarea transdisciplinară se
face, cel mai adesea, din perspectiva unei noi teme de studiu. Transdisciplinaritatea
fundamentează învățarea pe realitate, favorizează viziunea globală, transferul cunoștințelor în
contexte diverse. Dar introdusă excesiv, prezintă pericolul acumulării de lacune, al lipsei de
rigoare și de profunzime în cunoaștere.
Modalitățile de organizare interdisciplinară a conținuturilor se delimitează după criteriul naturii
transferurilor operate între discipline:
1.interdisciplinaritatea unor domenii învecinate de exemplu psihologia și pedagogia
2.interdisciplinaritatea problemelor abordate
3.transferul de metode sau de strategii de cunoaștere sau de investigație științifică, de exemplu
metoda analizei sistemice, metodele de prelucrare statistică a datelor, metodele analizei istorice
4.transferul de concepte (valorificarea conotațiilor și valențele unui concept în domenii diferite
de cunoaștere)
În practica școlii, se regăsesc demersuri interdisciplinare la nivelul corelațiilor minimale,
obligatorii, sugerate chiar de planul de învățământ sau de programele disciplinelor sau ariilor
curriculare. În afara acestora, există demersuri interdisciplinare sistematice, ce presupun o
analiză epistemologică a disciplinelor predate pentru identificarea conceptelor și metodelor
comune, transferabile sau extrapolabile. Dacă primul tip de demersuri este aplicat de toți
profesorii, cele invocate la urmă se realizează prin colaborarea mai multor profesori în echipă.
Proiectarea acestor demersuri sistematice necesită un antrenament special din partea
profesorilor, o pregătire inițială sau postuniversitară pentru predarea interdisciplinară.
Condițiile în care interdisciplinaritatea se aplică în învățământ sunt:
 Interdisciplinaritatea trebuie aplicată în combinație cu monodisciplinaritatea și cu
pluridisciplinaritatea, pentru a fi accentuate avantajele și pentru a limita riscurile pe care
le impune fiecare dintre formele respective
 În vederea aplicării demersurilor interdisciplinare, trebuie modificate actualele planuri
și programe de învățământ, concepute pe strategii interdisciplinare
 Interdisciplinaritatea trebuie asociată cu alte strategii inovatoare de organizare a
conținuturilor, cum ar fi modularizarea sau informatizarea
 Formarea inițială și continuă a cadrelor didactice pentru aplicarea demersurilor
interdisciplinare sistematice
Avantajele interdisciplinarității sunt următoarele:
o permite elevului să acumuleze informații despre obiecte, procese, fenomene care vor fi
aprofundate în anii următori ai școlarității
o clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline
o creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor școlare
o permite aplicarea cunoștințelor în diferite domenii
o constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de
cunoștințe și volumul de învățare
Cultura generală a elevului din secolul XXI presupune cunoștințe temeinice și diverse, foarte
asemănătoare cu ceea ce înseamnă ,,spirit enciclopedic” în Renaștere. Astăzi, abordările
didactice inter- și transdisciplinare îi aduc pe elevi mult mai aproape de realitate, dezvoltându-
le o gândire flexibilă și creatoare, în măsură să ofere soluții și să-i îndrume. Mai mult ca oricând,
adolescentul trebuie să-și asume roluri și responsabilități, să ia decizii pentru cei din jur, să
răspundă rapid și bine la diversele provocări ale vieții. Succesul și performanța apar doar dacă
deține cunoștințe integrate, dacă privește realitatea ca o imagine unitară și dacă gândește flexibil
și creator, astfel spre o carieră școlară și profesională la standarde europene.
Este confirmat de practică faptul că succesul într-o activitate de învățare nu depinde doar de
existența unor cunoștințe anterioare ci și de capacitatea de acces la aceste cunoștințe. De multe
ori cunoștințele elevilor sunt inerte, aceștia neavând acces la ele deoarece nu le-au legat între
ele prin diverse exerciții aplicative. Abordarea interdisciplinară permite realizarea obiectivelor
atât cognitive cât și afective, ori de ordin acțional, iar în atenția cardului didactic, manager al
situațiilor de învățare trebuie să stea și următorul aspect: atunci când elevii dobândesc o anumită
deprindere sau pricepere, ei trebuie ajutați să înțeleagă și să știe cum o pot transfera în diferite
alte domenii, pentru că o deprindere cu cât este mai specifică, cu atât e mai dificil de transferat.
Concluzii:
1.nevoia abordării interdisciplinare a procesului instructiv- educativ
2.rolul pregătirii de specialitate a cadrului didactic
3.aspecte ale abordării interdisciplinare în raport cu alte strategii
4.efecte posibile în planul dezvoltării armonioase a elevului
Când există preocupare din partea cardului didactic pentru abordarea interdisciplinară, procesul
educațional dobândește un caracter formativ, sunt eliminate ,,barierele” artificiale dintre
domeniile cunoașterii, se realizează fără dificultate transferul de cunoștințe, crește gradul de
implicare a elevilor și eficiența activității instructiv-educative este mai sigură.

S-ar putea să vă placă și