MIHAI EMINESCU ȘI FOLCLORUL

SUDENTĂ: DUMITRU CARMEN-LORELAI

Folclorul a fost întotdeauna pentru Eminescu un element fundamental în

formarea și definirea personalității sale artistice. El a constituit în primul rând un
izvor de inspirație atât tematic, cât și artistic. Mihai Eminescu a fost un culegător
de folclor, dovadă certă fiind manuscrisele lui în care s-au găsit un material
folcloric bogat cuprinzând basme, proverbe, cântece epice și, mai ales, numeroase
specii ale poeziei lirice. El nu a publicat o culegere populară, cum făcuse Vasile
Alecsandri, ci a cunoscut prin intermediul creației folclorice credințele, obiceiurile,
precum și sistemele mijloacelor de realizare artistică elaborate prin veacuri și
păstrate prin tradiție orală.

Folclorul a constituit un permanent izvor de inspirație pentru poet. Nici un

alt scriitor român nu a fost convins mai mult decât Eminescu despre importanța
folclorului pentru creația cultă. Eminescu a prelucrat și valorificat creația populară
retopind-o, rafinând-o și cristalizând-o la retortele geniului său. Poetul a apreciat
folclorul pentru bogăția sentimentelor: „Farmecul poeziei populare îl găsesc in
faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simțământului și a gândirii”, dar și prin
faptul că “o adevărată literatură, trainică… nu se poate întemeia decât pe graiul viu
al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui; pe genul lui.”

În concepţia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie în

mod hotărâtor la definirea trăsăturilor proprii, a specificului ei naţional. Ceea ce
aprecia Eminescu îndeosebi la poezia populară era capacitatea ei de a găsi expresia
cea mai potrivită, mai simplă şi mai naturală, a numi gândul sau a numi un
sentiment. El a preluat teme, motive, versuri, ritmuri, armonii, imagini pe care le-a

1
asamblat în compuneri noi, purtând pecetea inimitabilă stilului său. Unele sunt
prelucrări folclorice, adaosuri de rafinament în planul expresiei sau al ideii
(Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru, Cartea feciorului din Scrisoarea a III-a
etc.), astfel sunt profund originale, sursa populară cunoscând transformări esenţiale
(Călin - file din poveste, Luceafărul). Întâlnim însă acea îmbinare inconfundabilă
între glasul poetului şi glasul poeziei populare, prin care Eminescu şi-a dobândit
timbrul specific. În această privinţă George Călinescu făcea următoarea observaţie:
„Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite,
şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.

„Revedere” este prima creație în metru popular - trohaic a lui Eminescu,

publicată în „Convorbiri literare” din 1 octombrie 1879, dar scrisă cu câțiva ani
mai înainte. Prin ea se poate urmări ceea ce a dat folclorul lui Eminescu și ceea ce
a dat el folclorului. Modelul depărtat este al lui Alecsandri din Doine, dar
Eminescu adâncește intențiile înaintașului sau căruia îi este superior prin forța
poetică, viziune filozofică și tehnica de versificație.

Poezia are o alcătuire dialogată în construcția ei, delimitându-se două planuri

distincte: al omului și al codrului. Planurile sunt așezate într-o dublă opoziție,
opoziția marcată de cele două întrebări și de cele două răspunsuri care-i transformă
pe interlocutori în simboluri ale unor realități diferite: omul - condiția trecătoare,
codrul - eternitate. Spre deosebire de mulți romantici, care caută teme filozofice în
mitologia antică sau medievală, Eminescu le găsește în folclorul poporului nostru,
el găsește un mit, care potrivit opiniei sale, poate să fie o imagine a destinului
omului pe pământ, adică poetul caută semnificații mai adânci în poezia populară.
De atâta o serie întreagă de elemente fantastice, fabuloase din basmul ,,Fata-n
grădina de aur’’ le abandonează, dar păstrează și amplifică simbolurile
fundamentale ale lui. Zmeul devine Luceafărul ,,nemuritor și rece’’, dragostea

2
celorlalți doi, adică dintre zmeu și fata de împărat, este coborâtă la dimensiunile lui
Cătălin și ale Cătălinei, răzbunarea se transformă într-o distanțare rece, alegoria
este înlănțuită de un lirism înalt și simplu încât se poate spune fără teamă de a greși
că Eminescu încondeiază în imagini artistice viața sa personală. Mihai Eminescu a
ținut mult la cuvântul nostru românesc.

El era un om și un autor cu o enormă responsabilitate. Unui vechi prieten al

său îi spunea: ,,A ieși în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău c-am
publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni: ,,Gura să aibă trei lăcate: în
inimă, în gât, și a treia pe buze: când îți va scăpa cuvântul din inimă, să nu scape de
cealaltă, că dacă ai scăpat o dată vorba din gură, n-o mai prinzi nici cu calul, nici
cu ogarul, ba nici cu șoimul’’2 Poezia lui Eminescu reflectă viața epocii sale, dar e
filtrată prin sufletul unui mare artist, care a înțeles exigența față de cuvântul scris.
Viața acestui popor, văzută de poet în timp și spațiu, și-a luat zborul artistic din
folclorul nostru nemuritor și a intrat simultan în viziunile creatorului de poezie
nouă la nivelul valorilor universale.

Pentru Eminescu folclorul era ceva viu, el culegea material brut, pe care nu-l
lăsa asa pur și simplu, ci îl șlefuiește cu mare decență, fără să-l altereze. Setea de
cunoaștere a folclorului îl conduce ape Eminescu și către anticari. Citea mult,
frecventa marile biblioteci ale Universității din Berlin și Viena. Afla multe și în
locurile de întâlnire ale studenților, în cafenele și restaurant. Așa se împrietenește
cu Ioan Slavici, bun cunoscător de folclor autentic. Deși se aflau în străinătate,
după câte un chef, hoinăreau până la ziuă și cântau: ,,Eu sunt Barbul
Lăutarul,/Starostele și Cobzarul,/Ce-am cântat pe la Domnii/ Și la mândre
cununii.’’ În această perioadă a vieții sale, Eminescu a devenit un romantic
convins. El prețuiește tot ce este tradițional, inovează fără să afecteze și transmite
mai departe cu un spor de strălicire. El nu este de acord cu preluarea prin traduceri

3
a literaturilor altor popoare pentru a acoperi lipsurile noastre. El insistă pe
creativitatea nativă a poporului român. Iubește limba română pe care o stăpânește
impecabil și nu se lasă influențat de cunoașterea celorlalte limbi europene, precum
germana.

Se spune chiar că există o limbă eminesciană. Într-o discuție la ,, Junimea’’

poetul afirmă că ,, așezarea și cumințenia unui popor se dezvolta conform
propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinului.’’ Noi am dori ca
generațiile de azi și de mâine să guste cu nesaț din dulceața cuvintelor
eminesciene, fiindcă la început a fost cuvântul și că el a fost un om al tuturor
timpurilor, a fost un împătimit scriitor patriot, a fost mândria noastră națională,
despre care criticul literar Garabet Ibrăileanu spunea: ,,Dacă ne gândim la calitatea
pură și profundă a lirismului său, dacă ne gândim la faptul că Eminescu a apărut
într-o literatură începătoare, fără tradiții, fără modele, fără limbă artistică, fără
limbă literară fixată; dacă ne mai gândim că el a avut de luptat cu mizeria, cu
boala, cu obtuzia mediului și răutatea oamenilor, dacă mai adăugăm că opera lui,
creată în condiții așa de grele, a fost înfăptuită până la vârsta de treizeci și trei de
ani, până la vârsta, când un poet de o așa puternică gândire abia începe să devină
ceea ce e menit să fie, - atunci poate avem dreptul să spunem că în Eminescu
natura crease pe cel mai liric modern și că, geloasă de propria-i operă, i-a plăcut să
sfărâme de timpuriu minunată oglindă, în care s-a răsfrânt atât de încântător.’’

4
 BIBLIOGRAFIE

1. Citat după Eminescu M. ,,Opere alese’’, volumul I, Editura pentru

literatură, București, 1964, pag. 364
2. Eminescu M. Citat după Zoe Dumitrescu-Bușuleanga ,,Mihai
Eminescu’’, Editura tineretului, București, 1963, p. 278.
3. Eminescu Mihai, “Literatura populară”, Ed.Minerva, București 1985