Ghid Parazitologic V.cozma PDF

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ
CLUJ-NAPOCA
VASILE COZMA
CĂLIN GHERMAN VIORICA MIRCEAN
CRISTIAN MAGDAŞ ANDREI MIHALCA
GHID DE DIAGNOSTIC
PARAZITOLOGIC VETERINAR
Editura RISOPRINT
Cluj-Napoca • 2010
© 2010 RISOPRINT
Toate drepturile rezervate autorului & Editurii Risoprint.
e

f
Editura RISOPRINT este acreditată de C.N.C.S.I.S. (Consiliul Naţional
al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior).
Pagina web a CNCSIS: www.cncsis.ro
e

f
Toate drepturile rezervate. Tipărit în România. Nicio parte din această lucrare
nu poate fi reprodusă sub nicio formă, prin niciun mijloc mecanic sau
electronic, sau stocată într-o bază de date fără acordul
prealabil, în scris, al autorului.
e

f
All rights reserved. Printed in Romania. No parts of this publication may be
reproduced or distributed in any form or by any means, or stored
in a data base or retrieval system, without the
prior written permission of the author.
e

f
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
COZMA, VASILE
Ghid de diagnostic parazitologic veterinar / Vasile Cozma,
Călin Gherman, Viorica Mircean, Cristian Magdaş,
Andrei Mihalca. - Cluj-Napoca : Risoprint, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-53-0059-3
I. Gherman, Călin
II. Mircean, Viorica
III. Magdaş, Cristian
IV. Mihalca, Andrei
Editor: GHEORGHE POP
Consilier editorial: MIRCEA DRĂGAN
Design copertă: PETRU DRĂGAN
Referenţi ştiinţifici:
Prof. Dr. Dr. HC ERONIM ŞUTEU
Prof. Dr. OVIDIU ROTARU
Tiparul executat la:

S.C. ROPRINT S.R.L.
e f
400 188 Cluj-Napoca • Str. Cernavodă nr. 5-9
Tel./Fax: 0264-432384 • roprint@roprint.ro
e f
430 315 Baia Mare • Piaţa Revoluţiei nr. 5/1
Tel./Fax: 0262-212290
CUPRINS
Prefaţă ........................................................................................................................................... 7
1. Diagnosticul parazitologic de laborator (A. Mihalca) .......................................................... 9

1.1. Tehnica recoltării, ambalării, conservării şi transportului materialelor
patologice pentru diagnosticul de laborator................................................................ 9
1.2. Examenul parazitologic al sângelui şi organelor hematopoetice .............................. 10
1.2.1. Examenul microscopic al sângelui............................................................. 10
1.2.2. Examenul microscopic al organelor hematopoetice .................................. 13
1.3. Examenul coproparazitologic.................................................................................... 13
1.3.1. Examenul macroscopic............................................................................... 13
1.3.2. Examenul microscopic................................................................................ 14
1.3.2.1. Metode directe de examinare......................................................... 14
1.3.2.2. Metode de concentrare................................................................... 15
1.3.2.2.1. Metode ovoscopice ...................................................................... 16
1.3.2.2.2. Metode larvohelmintoscopice ..................................................... 20
1.3.3. Erori de diagnostic coproscopic ................................................................ 22
1.4. Metode parazitologice speciale ................................................................................. 23
2. Diagnosticul în protozooze (V. Cozma) ............................................................................... 27

2.1. Flagelatoze (Mastigoforoze) ..................................................................................... 27
2.1.1. Durina (Tripanosomoza ecvinelor) ............................................................ 27
2.1.2. Trichomonoza taurinelor............................................................................ 30
2.1.3. Trichomonoza purceilor ............................................................................. 32
2.1.4. Trichomonoza păsărilor ............................................................................. 33
2.1.5. Histomonoza ............................................................................................... 34
2.1.6. Giardioza.................................................................................................... 35
2.2. Ciliatoze .................................................................................................................... 37
2.2.1. Balantidioza................................................................................................ 37
2.3. Sporozooze ................................................................................................................ 38
3
CUPRINS
2.3.1. Piroplasmoze .............................................................................................. 38

2.3.1.1 Babesiidozele .................................................................................. 38
2.3.1.2. Theileriozele................................................................................... 42
2.3.2. Coccidioze .................................................................................................. 44
2.3.2.1. Eimeriozele..................................................................................... 44
2.3.2.2. Isosporozele (Cistoisosporozele) ................................................... 52
2.3.2.3. Criptosporidioza ............................................................................ 54
2.3.2.4. Sarcocistozele................................................................................. 55
2.3.2.5. Toxoplasmoza................................................................................. 57
2.4. Microsporidioze ........................................................................................................ 60
2.4.1. Encefalitozoonoza (Nosemoza mamiferelor).............................................. 60
2.4.2. Nosemoza la albine (Microsporidioza) ...................................................... 61
2.4.3. Nosemoza la fluturele de mătase................................................................ 63
2.5. Mixosporoze.............................................................................................................. 64
2.5.1. Mixosomoza (Lentosporoza, capiala salmonidelor) .................................. 64
3. Diagnosticul în helmintoze (V. Cozma, C. Gherman) ........................................................ 67

3.1. Trematodoze (V. Cozma) ......................................................................................... 67
3.1.1. Fascioloza................................................................................................... 69
3.1.2. Dicrocelioza ............................................................................................... 72
3.1.3. Paramfistomoza.......................................................................................... 74
3.1.4. Trematodoza intestinală la carnivore ........................................................ 76
3.1.5. Trematodoza intestinală la păsări.............................................................. 78
3.1.6. Prostogonimoza.......................................................................................... 79
3.2. Cestodoze (V. Cozma) ............................................................................................. 81
3.2.1. Cestodoze la mamifere şi păsări................................................................. 81
3.2.1.1. Cestodoze la carnivore................................................................... 83
3.2.1.2. Cestodoze la rumegătoare (Anoplocefalidoze) .............................. 88
3.2.1.3. Cestodoze la ecvine ........................................................................ 91
3.2.1.4. Cestodoze la păsări ........................................................................ 92
3.2.2. Metacestodoze ............................................................................................ 97
3.2.2.1. Cisticercoze musculare .................................................................. 97
3.2.2.2. Cisticercozele seroaselor ............................................................... 98
4
CUPRINS
3.2.2.3. Cenurozele ..................................................................................... 99

3.2.2.4. Hidatidoza .................................................................................... 101
3.2.2.5. Liguloza peştilor .......................................................................... 102
3.3. Acantocefaloze (V. Cozma) .................................................................................... 103
3.3.1. Acantocefaloza porcului........................................................................... 103
3.3.2. Acantocefaloza palmipedelor ................................................................... 104
3.4. Nematodoze (C. Gherman) ..................................................................................... 105
3.4.1. Ascaridoze la mamifere şi păsări ............................................................. 107
3.4.2. Trichostrongilidozele rumegătoarelor ..................................................... 111
3.4.3. Esofagostomoza (Enterita nodulară) ....................................................... 114
3.4.4. Bunostomoza............................................................................................. 116
3.4.5. Strongilidozele şi trichonematidoza la ecvine.......................................... 117
3.4.6. Strongiloidoza........................................................................................... 119
3.4.7. Ancilostomoza la carnivore...................................................................... 120
3.4.8. Oxiuroza la cabaline ................................................................................ 122
3.4.9. Pasaluroza iepurilor................................................................................. 123
3.4.10. Trichocefaloza ........................................................................................ 124
3.4.11. Trichineloza............................................................................................ 125
3.4.12. Habronemoza ......................................................................................... 128
3.4.13. Telazioza................................................................................................. 129
3.4.14. Gongilonemoza....................................................................................... 130
3.4.15. Parafilarioza ecvinelor........................................................................... 131
3.4.16. Oncocercozele la cabaline şi bovine ...................................................... 132
3.4.17. Setarioza ................................................................................................. 134
3.4.18. Dirofilarioza la carnivore ...................................................................... 135
3.4.19. Dioctofimoza carnivorelor ..................................................................... 136
3.4.20. Strongilatoze respiratorii la rumegătoare ............................................. 137
3.4.20.1. Dictiocaulozele la ovine şi bovine ............................................. 137
3.4.20.2. Mulerioza şi protostrongilidoza rumegătoarelor mici .............. 139
3.4.21. Strongilatoza pulmonară la porc – Metastrongiloza ............................. 141
3.4.22. Strongilatoze cardio-respiratorii la carnivore....................................... 142
3.4.23. Nematodoze respiratorii la păsări - Singamoza şi ciatostomoza........... 144
3.4.24. Spirocercoza carnivorelor...................................................................... 145
5
CUPRINS
3.4.25. Nematodoze digestive la păsări.............................................................. 146

3.4.25.1. Heterakidoza .............................................................................. 146
3.4.25.2. Amidostomoza ............................................................................ 147
3.4.25.3. Capilarioza................................................................................. 148
4. Linguatuloza (C. Magdaş) .................................................................................................. 151
5. Diagnosticul în arachnoze (C. Magdaş) ............................................................................ 151

5.1. Demodicoza............................................................................................................ 152
5.2. Râile la mamifere şi păsări (scabiile) ...................................................................... 152
5.3. Varooza albinelor .................................................................................................... 158
5.4. Ectoparazitismul cu căpuşe Ixodidae la mamifere .................................................. 159
5.5. Ectoparazitismul cu căpuşe la păsări....................................................................... 162
6. Diagnosticul în entomoze (V. Mircean) ............................................................................. 165

6.1. Ectoparazitismul cu insecte malofage (Malofagoza) .............................................. 165
6.2. Ectoparazitismul cu păduchi hematopini (Hematopinidoza) .................................. 168
6.3. Ectoparazitismul cu hipoboscide............................................................................. 170
6.4. Ectoparazitismul cu pulicide ................................................................................... 171
6.5. Brauloza albinelor ................................................................................................... 172
6.6. Miazele animalelor .................................................................................................. 173
6.6.1. Estroza...................................................................................................... 173
6.6.2. Hipodermoza ............................................................................................ 175
6.6.3. Gastrofiloza .............................................................................................. 176
6.6.4. Miaza cutanată ......................................................................................... 178
6.6.5. Miaza genitală .......................................................................................... 179
7. Diagnosticul în dermatofitoze (V. Mircean) ...................................................................... 181
Bibliografie................................................................................................................................ 191
6
PREFAŢĂ
Controlul bolilor parazitare la animale are şanse de succes numai în condiţiile

efectuării unui diagnostic de precizie. Dar un diagnostic de mare acurateţe nu se poate obţine
fără cunoaşterea morfologiei şi biologiei paraziţilor. Acestea au fost argumente în concepţia
şi organizarea lucrării de faţă. Diagnosticul fiecărei boli se bazează pe: semnele clinice,
leziunile caracteristice şi uzuale, proceduri de laborator.
În primul capitol sunt descrise cele mai accesibile metode şi tehnici pentru
diagnosticul de laborator a parazitozelor la animale. În următoarele cinci se abordează
diagnosticul bolilor parazitare, structurat după principii de sistematică: al protozoozelor,
helmintozelor, arahnozelor, entomozelor şi separat, al micozelor.
Cartea se bazează pe bogata experienţă, în domeniu, a disciplinei de Parazitologie şi
Boli Parazitare din Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj, sub semnul a doi magiştri,
regretatul Prof. Dr. Nicolae VARTIC şi creatorul de şcoală parazitologică clujeană - Prof.
Dr. Dr. HC Ironim ŞUTEU. În străduinţa cotidiană, cei cinci discipoli, au realizat acumulări,
care se dăruiesc perpetuum celor dornici să le recepteze. Suntem siguri că vor fi izvoare ale
cunoaşterii, în instruirea şi formarea sau pentru cei în devenire - începătorii în medicina
veterinară şi a omului, în biologie sau alte domenii înrudite, precum şi pentru specialiştii
consacraţi.
Materialul de faţă poate suferi îmbunătăţiri, de aceea sugestiile de optimizare nu
numai că sunt bine venite, dar şi necesare, pentru care ne exprimăm sincere mulţumiri.
AUTORII
7
8
Capitolul 1
Diagnosticul parazitologic de laborator
1.1. Tehnica recoltării, ambalării, conservării şi transportului

materialelor patologice pentru diagnosticul de laborator
În stabilirea dignosticului bolilor parazitare, medicul veterinar porneşte de la examenul clinic,

efectuat cu rigurozitate, care se întregeşte cu datele epidemiologice, care uneori, sunt suficiente pentru
stabilirea unui diagnostic cert (babesioze acute, cenuroza ovină, miaza cutanată, tricofiţia etc). Deseori,
însă, alături de cunoaşterea datelor epidemiologice şi a manifestărilor clinicee sunt necesare investigaţii
de laborator. În acest caz, recoltarea, ambalarea, conservarea şi transportul probelor reprezintă premise
importante pentru stabilirea unui diagnostic etiologic corect.
Cunoaşterea temeinică a biologeiei paraziţilor este o condiţie esenţială pentru diagnosticarea
rapidă şi corectă a bolilor parazitare. Deosebit de importantă în acest sens este cunoaşterea precisă a
materialelor patologice care trebuie recoltate, precum şi momentul în care se face (de exemplu, pentru
diagnosticul de laborator al unor hemosporodioze, sângele va fi recoltat în perioada accesului febril, când
parazitemia este maximă şi nu în faza metacritică, când şansele de a evidenţia hemosporidiile sunt mici).
În vederea transportului, este recomandat să se folosească materiale neperisabile, care pe de o
parte să nu se deterioreze, iar pe de alta, să nu permită difuzarea în exterior a elementelor parazitare.
Ideal este ca examinarea materialelor parazitare să se facă imediat după recoltare, evitându-se în acest fel
denaturarea probelor şi implicit, a agenţilor parazitari. Dacă acest lucru nu e posibil, expedierea probelor
spre laborator se va face în cel mai scurt timp.
Cea mai indicată modalitate de conservare a probelor parazitologice o constituie refrigerarea.
Probele trebuie examinate în cel mai scurt timp după ce ajung la laborator, iar dacă nu e posibil, se ţin în
frigider, la 4°C. Prelevatele de ţesuturi şi organe destinate examenului histopatologic, trebuie imersate
obligatoriu, imediat după recoltare, într-o soluţie fixatoare (de obicei formol 10%). Folosirea
antisepticelor sau a unor substanţe fixatoare în scopul conservării probelor în timpul transportului este
contraindicată, deoarece acestea pot distruge elementele parazitare.
Probele destinate diagnosticului, care se expediază laboratoarelor de specialitate, se însoţesc de o
notă, care cuprinde cele mai semnificative date epidemiologce, date despre animal (simptome, nr.
matricol, vârstă, provenienţă), data recoltării probelor sau, după caz, data morţii animalului, dacă s-au
aplicat tratamente antiparazitare, când şi cu ce substanţe. Totodată nota de însoţire include şi examenele
solicitate.
Pentru diagnosticul de laborator al bolilor parazitare, pe lângă sânge, organe hematopoetice şi
materii fecale, pot servi ca materiale patologice, următoarele ţesuturi, umori, secreţii, excreţii şi organe:
 lichidele patologice (lichid cefalorahidian, pleural, pericardic, ascitic, fetal, de edem) se
recoltează pe un anticoagulant şi se transportă în condiţii de asepsie. Este recomandată examinarea
rapidă, iar în imposibilitate transportul să se facă în recipiente izoterme, la temperaturi scăzute. Servesc
pentru diagnosticul unor protozooze: tripanosomoză, trichomonoză, toxoplasmoză, neosporoză.
 secreţiile oculare şi nazale se pot recolta direct în eprubete, sticle de ceasornic, sticluţe de
penicilină, sau cu ajutorul unor tampoane sterile, fixate pe ebaghete de sticlă, metal sau lemn, tampoane
ce se îmbibă iniţial în ser fiziologic. Pentru diagnosticul oestrozei la oi şi capre se aplică pe bot măşti din
tifon şi vată, în care se colectează alături de secreţii şi agenţii parazitari, binenţeles eliminaţi
postterapeutic.
 secreţiile lacrimale şi conjunctivale se controlează în thelazioză şi respectiv, în
setarioză.secreţiile patologice ale cavitaţii buco-faringiene se recoltează cu ajutorul unor tampoane
9
DIAGNOSTICUL PARAZITOLOGIC DE LABORATOR
îmbibate în soluţie fiziologică călduţă, sterilă sau prin raclare uşoară, cu o spatulă. Examinarea lor este
indicată în cazul suspicionării trichomonozei căilor digestive anterioare la păsări şi carnivore.
 secreţiile patologice de la nivelul organelor genitale sunt folosite în investigaţiile de laborator
pentru durina cabalinelor şi trichomonoză la bovidee.
 laptele sau colostrul se examinează în cazul suspiciunii de toxoplasmoză sau pentru decelerarea
larvelor unor nematode care se elimină prin aceste secreţii (Strongyloides spp.)
 cadavrele şi avortonii trebuie să fie proaspete şi nedeschise. Transportul se face în ambalaje
curate sau chiar sterile (pungi de material plastic nefolosite). Nu se adaugă substanţe antiseptice sau
conservante, care ar putea distruge sau denatura unii agenţi parazitari. Se transportă în recipiente
izoterme, în care să se asigure maximum 4°C. În cazul animalelor mici se preferă a se trimite exemplare
bolnave, cu manifestări cât mai caracteristice bolii.
 organele şi ţesuturile trebuie să servească unui examen complex: macroscopic, microscopic,
histopatologic, cultural. Se respectă aceleşi cerinţe ca şi pentru cadavre şi avortoni. În cazul că se trimit
porţiuni de organe, acestea trebuie să includă leziuni semnificative. Cele pentru examen histopatologic se
pun în soluţie fixatoare. Probele vor fi recoltate şi ambalate individual, notându-se provenienţa lor.
Pentru diagnosticul unor parazitoze ce afectează ţesutul muscular (trichineloza, sarcocistoza, cisticeroza)
se vor alege porţiuni de muşchi cu leziuni caracteristice şi din zone de localizare predilectă: pilierii
diagfragmei, psoaşi, intercostali, respectiv maseteri, esofagieni, abdominali.
 crustele, scuamele, firele de păr şi penele servesc ca material pentru diagnosticul unor
ectoparazitoze la mamifere şi păsări. Recoltarea, prin raclare, se face mai mult sau mai puţin profund, în
funcţie de localizarea agentului cauzal suspicionat. Raclatele, firele de păr sau penele smulse se
ambalează şi se expediază în flacoane bine închise, care să nu permită difuzarea paraziţilor în exterior.
 serul sanguin sau lactoserul se foloseşte pentru diagnosticul serologic al unor boli parazitare
(toxoplasmoză, neosporoză, echinococoză chistică, trichineloză etc.). Se recomandă congelarea probelor
de ser, ele putând fii examinate şi ulterior, nu neapărat proaspete.
 - orice (altă) probă biologică congelată sau recoltată în etanol absolut poate servi la diagnosticul
molecular al infecţiilor sau infestaţiilor parazitare.
1.2. Examenul parazitologic al sângelui şi organelor

hematopoetice
Examenul sângelui se face în scopul diagnosticării unor parazitoze sistemice sau cu localizare
sanguină, pentru punerea în evidenţă a anticorpilor sau antigenelor parazitare, a materialului genetic sau
pentru evidenţierea unor modificări ale constantelor:
 hematologice: hemogramă, leucogramă, eozinogramă;
 biochimice sanguine: proteinemie, colesterol, glicemie;
 imunologice: testul de transformare blastică, indicele fagocitar, lizozimul seric etc.
1.2.1. Examenul microscopic al sângelui
În acest scop se impune efectuarea corectă a următoarelor: recoltarea probelor de sânge;

executarea frotiului; examenul sângelui în stare proaspătă; examenul microscopic.
 Recoltarea sângelui
Materiale necesare: foarfecă, substanţă antiseptică/dezinfectantă, vată, anticoagulanţi: oxalaţi

de potasiu şi de amoniu, citratul de sodiu 3,8%, heparina 1%, EDTA, tuburi, seringi.
10
Înainte de recoltare se execută toaleta şi antiseptia locului de selecţie, care trebuie să rămână
uscat.
Pentru examenul parazitologic se recoltează sânge venos periferic, din vase de calibru mare.
Recoltarea sângelui periferic se poate face prin puncţionarea venelor auriculare sau prin
secţionarea marginii conchiei auriculare la speciile: cabaline, bovine, ovine, caprine, porcine, canide,
leporine şi rozătoare; la găină sângele se obţine din creastă şi bărbiţe; la curcă prin puncţionarea
carunculilor; la palmipede de la nivelul membranei interdigitale, iar la şoarece şi şobolan, prin incizia
vârfului cozii.
Prelevarea din circulaţia centrală se poate face la cabaline, bovine şi caprine din vena jugulară; la
canide din safenă sau cefalică a antebraţului; la iepure, prin secţionarea venelor auriculare şi la rozătoare
prin puncţionarea sinusului venos infraorbitar sau prin secţionarea vârfului cozii (şoareci, şobolani).
Condiţii generale de prelevare:
 recoltarea sângelui atât pentru examene morfologice cât şi pentru teste biochimice se face înainte
ca animalul să-şi consume raţia alimentară. Ingestia de furaje, postul prelungit sau efortul fizic modifică
compozitia sângelui;
 - timpul scurs de la executarea stazei până la prelevare nu trebuie să fie mai mare de două minute
deoarece se produce o hemoconcentraţie progresivă;
 - scoaterea acului se face după ce se înlătură garoul (staza), pentru a se preveni formarea
hematoamelor;
 - acul folosit pentru puncţionare, seringa şi eprubetele în care se prelevează sângele trebuie să fie
perfect uscate, pentru a se evita hemoliza;
 - anticoagulantul sub formă de soluţie trebuie să fie în cantitate cât mai mică pentru a nu se
produce diluţia sângelui;
 tuburile vor fi bine închise, altfel evaporarea plasmei determină hemoconcentraţie;
 sângele se va păstra la frigider (4°C) până în momentul examinării.
Executarea frotiului
 Examenul în frotiuri fixate şi colorate
Metoda se practică pentru studierea protozoarelor sanguine endoglobulare sau plasmatice, care
nu se pot evidenţia în preparate native, datorită slabei mobilităţi. Se foloseşte de exemplu, în vizualizarea
hemosporidiilor.
Materiale necesare: lame şlefuite, lamele histologice, lame degresate (după spălare cu
detergent, se clătesc repetat cu apă caldă apoi se păstrează în alcool. Înainte de folosire, se şterg cu tifon
curat şi se flambează).
Tehnica de lucru. Se recomandă ca frotiurile să fie executate din primele picături rezultate în
urma puncţionării vaselor periferice, mai bogate în elemente parazitare. Operatorul ţine în mâna stângă
lama degresată, între degetul mare şi mijlociu, orizontal, şi aplică marginea lamei şlefuite, cu care s-a
recoltat o picătură de sânge, la capătul lamei, în poziţie de 45°. Se execută 2-3 mişcări laterale pentru
întinderea picăturii, prin capilaritate, pe toată marginea lamei şlefuite, apoi se deplasează lama spre
capătul opus, cu o mişcare uniformă, pentru a întinde sângele în strat subţire.
Uscarea frotiului se face prin agitarea lamei la temperatura camerei, împiedicându-se astfel
ratatinarea şi aglutinarea hematiilor.
Identificarea frotiurilor se face prin marcarea lamei (creion, marker) sau direct pe frotiu cu un
corp ascuţit la capătul gros. Frotiurile se păstrează la loc uscat, ferite de raze solare sau atacul insectelor.
Pentru transport, lamele se aşează câte două, cu frotiul în spre afară şi se împachetează în hârtie
uscată sau în cutii speciale.
11
Fixarea se va face la scurt timp după uscare, folosind alcool metilic, timp de 3-5 minute, pus
peste frotiuri sau se face în primul timp al metodei de colorare May Grünwald-Giemsa (MGG)
Colorarea frotiului. Pentru depistarea elementelor parazitare se foloseşte, obişnuit, metoda
panoptică Papenheim sau MGG.
 Tehnica de colorare MGG
Lamele cu frotiuri se aşează pe suporturi, în plăci Petri, fără să se atingă între ele sau pereţii
plăcilor. Înainte de colorare, se prepară soluţia Giemsa; calculând la 2 ml apă distilată neutră, 3 picături
de colorant Giemsa, care se pun într-o eprubetă, pahar Borel, baie Laverand etc. Baia Giemsa se face
extemporaneu.
Peste frotiuri se pune un număr cunoscut de picături (8-12) May Grünwald, încât să le acopere
complet. Se acoperă placa (pentru a nu se evapora alcoolul din colorant), se înclină uşor, pentru a nu se
forma precipitate; timpul de contact este de 3 minute.
Se adaugă peste colorant, acelaşi număr de picături de apă distilată neutră, menţinându-se în
contact 1 minut.
Se îndepărtează colorantul, după care se adaugă soluţia Giemsa (3 picături la 2 ml apă distilată)
şi se acoperă placa sau se introduce frotiul în baia de colorant Giemsa, gata pregătită. Timpul de contact
este de 20-30 de minute.
Lamele se scot din baie, se spală în jet uşor de apă de la robinet sau apă distilată.
Uscarea lamelor se face lent, aşezate pe suporturi în poziţie înclinată, sau cu hârtie de filtru.
 Condiţiile executării unui frotiu corect
 Frotiul, după întindere, trebuie să aibă elementele figurate sanguine într-un singur strat, să fie
cuprins în întregime pe lamă şi să se termine în semicerc sau triunghiular.
 Dacă frotiurile se efectuează în timpul călduros, vor fi acoperite, pentru a împiedica accesul
muscidelor, care le consumă.
 Uscarea trebuie făcută cât mai repede cu putiinţă, pentru a înlătura apariţia artefactelor.
 Lamele se pun pe suprafeţe şi în spaţii perfect uscate, pentru că cele umede distrug frotiurile.
 Rezultatele colorării şi soluţii de remediere a greşelilor
 Un frotiu bine colorat are culoarea violacee. Dacă este supracolorat capătă o culoare albastră.
Pentru remediere se picură alcool metilic, care se varsă imediat.
 Dacă frotiul insuficient colorat are culoarea roşie, pentru corectare se va acoperi din nou cu
soluţie Giemsa.
 Dacă coloraţia nu a reuşit se poate decolora cu alcool metilic, apoi se recolorează.
 Culoarea albastră a frotiului poate fi cauzată de: supracolorare, spălare insuficientă, grosime
exagerată a frotiului, alcalinitatea diluantului sau coloranţilor.
 Culoarea roşie apare când colorarea este insuficientă, când frotiul este spălat excesiv sau
coloranţii şi diluanţii au reacţie acidă.
 Spălarea insuficientă, uscarea frotiului în timpul colorării, folosirea coloranţilor vechi, nefiltraţi,
pot produce precipitate pe frotiu.
 Examenul sângelui în stare proaspătă

Este recomandat pentru depistarea paraziţilor extracelulari ce prezintă mobilitate accentuată -
tripanosome, microfilarii, etc.
Materiale necesare: ace de seringă, vată, antiseptice, pipete Pasteur, lamele lame, lame cu
godeuri, substanţe anticoagulante.
12
Examenul în picătură strivită între lamă şi lamelă se face prin adăugarea cu o lamelă
histologică a unei picături de sânge peste o picătură de anticoagulant. Se face omogenizarea cu colţul
lamelei, care apoi, se aşează în unghi de 45° şi se lasă uşor peste omogenizat, apăsând cu un corp ascuţit
până se elimină bulele şi se obţine un strat subţire, omogen.
Examinarea microscopică se face imediat după recoltare, la temperatura laboratorului, pentru ca
paraziţii să nu-şi piardă mobilitatea. Se folosesc obiectivele 10x, 20x, 40x cu condensator obişnuit sau cu
contrast de fază.
Cerinţe:
 preparatele trebuie să fie lipsite de bule de aer, unistratificate, cu spaţii între elementele figurate
sanguine, pentru a se putea observa mişcările paraziţilor;
 să nu se facă o diluare exagarată încât evidenţierea paraziţilor, în infestaţiile slabe, să nu fie
posibilă.
Examenul în picătură suspendată
Proba de sânge se omogenizează cu anticoagulantul într-un tub sau o lamă; cu o pipetă Pasteur se
ia o picătură şi se aşeză pe o lamelă histologocă, care se pune, prin răstaurnare, deasupra godeului unei
lame cu godeuri. Se examinează microscopic cu obiectivele 20x, 40x.
1.2.2. Examenul microscopic al organelor hematopoetice
La animalele în viaţă se recomandă pentru diagnosticul theileriozelor la rumegătoare, a

toxoplasmozei şi leishmaniozei. În medicina veterinară se practică puncţia limfoganglionară, a celor
superficiali (prescapulari, retromamari, ş.a.) afectaţi.
Materiale necesare: seringă de 1 ml cu ac, sterilizate; antiseptice, vată hidrofilă, lame degresate,
lame şlefuite, baterie de colorare MGG.
Tehnică: Se aseptizează pielea din zona respectivă, se imobilizează limfoganglionul şi apoi se
puncţionează cu un ac adaptat la seringă. Se aspiră de mai multe ori până se obţine lichid. Se fac apoi
frotiuri care după colorare, prin metoda MGG. se examinează la microscop cu obiectivul de imersie.
1.3. Diagnosticul coproparazitologic
Bolile parazitare la om şi la animale se manifestă clinic extrem de variat, uneori cu sindroame

bine exprimate, uşor de recunoscut, alteori cu manifestări slabe, insidioase, sau rămân inexprimabile,
diagnosticabile numai prin metode de laborator. În cazul parazitozelor digestive, hepatice, pancreatice,
ale aparatului respirator depistarea diverselor forme parazitare: oochisturi, chisturi, ouă, oncosfere, larve,
fragmente de proglote ş.a., se poate realiza utilizând diferite metode coproscopice. În analizele
parazitologice uzuale se efectuează examene macroscopice şi microscopice ale materiilor fecale, care
adesea corelate oferă mai multă siguranţă în precizarea unui diagnostic.
1.3.1. Examenul macroscopic.
Se efectuează în scopul depistării în materiile fecale a unor helminţi (nematode, proglote de

cestode), fragmente de helminţi sau larve de insecte, de dimensiuni mari, vizibile cu ochiul liber, care se
elimină în mod spontan de la gazdele parazitate. Datorită faptului că aceste eliminări se produc rar,
metoda se utilizează obişnuit după aplicarea unor tratamente antiparazitare ce vizează helmintoze, cum
sunt, de exemplu ascaridozele, teniazele, pentru aprecierea efectului acestora.
Materiile fecale se recoltează proaspete, în plăci Petri mari, cristalizoare şi cu o pensă se desprind
şi recoltează paraziţii. Unii sunt uşori identificabili datorită caracteristicilor morfologice. În cazul
13
depistării şi identificării paraziţilor valoarea metodei este certă, dar rezultatele negative nu au
semnificaţie diagnostică, fiind necesar a se recurge la metode adecvate, microscopice.
Examenul macroscopic al fecalelor oferă şi date referitoare la caracterele acestora: consistenţă,
culoare, miros, prezenţa de mucus, sânge, ş.a., legate de funcţionalitatea tubului digestiv.
Examenul direct repetat este indicat pentru depistarea fragmentelor de cestode: proglote de
anoplocefalide (ex. Moniezia) la rumegătoare, proglote de tenii la carnivore, proglote de cestode şi
păsări; ascarizi adulţi, la mamifere şi păsări; strongili şi larve de gasterofili la cabaline ş.a.
1.3.2. Examenul microscopic
Se efectuează obişnuit în scopul diagnosticului parazitozelor a căror agenţi elimină obişnuit, prin
fecale, forme evolutive ca: chisturi, oochisturi, trofozoiţi (la protozoare), ouă şi oncosfere (la trematode,
cestode şi nematode) şi larve (la nematode). Metodele ce se aplică permit diagnosticul atât al
parazitozelor cât şi a stărilor de parazitism, inexprimabile clinic. În funcţie de intensivitatea
parazitismului, elementele parazitare specifice eliminate pot fi depistabile, când sunt numeroase, prin
metode directe, sau metode de concentrare. Pentru reuşita unei analize copromicroscopice se impune ca
recoltarea, identificarea şi conservarea probelor coprologice să se efectueze în condiţii corespunzătoare.
 Recoltarea probelor de fecale
Se va face în plăci Petri, cutii sau pungi din material plastic, închise ermetic. Recoltarea probelor
de la animale se face, fie individual (de la nivelul rectului) fie prin sondaj aleator, sau de la animale cu
manifestări clinice. Probele se recoltează de obicei din mai multe emisiuni, sau din puncte diferite de la
aceeaşi masă de fecale, avându-se în vedere că eliminările elementelor parazitare se produce discontinuu.
În diagnosticul coproscopic de masă, se recoltează probe de la 1-15% din efectivului de animale, pe
specii şi categorii de vârstă. Cantitatea de materii necesară examenului coprologic este variabilă, după
specie şi metoda (metodele) solicitate pentru diagnostic.
De la speciile mici, păsări, iepuri, animale de blană se recoltează circa 5 g de fecale; de la porc,
oaie, capră, carnivore: 5-15 g; de la bovine, cabaline: 10-20 g.
Multe situaţii de diagnostic impun ca examenul microscopic să se realizeze imediat după
recoltarea probelor proaspete. Aşa este cazul în diagnosticul unor protozooze digestive, pentru
surprinderea formelor vegetative (trofozoiţi) mobile (trichomonoza intestinală la purcei, trichomonoza şi
histomonoza păsărilor, balantidioza ş.a.).
Identificarea probelor se face prin înscrierea cu marker permanent, pe recipientul în care s-a
recoltat, numărul de crotalie sau numărul de ordine din tabelul în care se consemnează datele de
identificare.
Conservarea probelor, până în momentul examinării, se face la rece (1°-4°C) la frigider, prin
adăugare de soluţie fiziologică de formol 5%.
În prezent se folosesc numeroase metode de diagnostic coproscopic putând fi grupate în funcţie
de principiul de bază şi de elementele parazitare vizate: metode ovoscopice (cu depistarea oochisturilor
sau chisturilor de protozoare sau a ouălor şi oncosferelor de helminţi); larvoscopice (larve de nematode);
unele metode sunt simple, altele mai laborioase, prin care se urmăreşte concentrarea elementelor
parazitare. În cele ce urmează se vor expune principalele metode uzuale.
1.3.2.1. Metode directe de examinare
Constau în examinarea între lamă şi lamelă, a unei cantităţi mici de fecale, omogenizată într-un
lichid, care trebuie să aibă transparenţă şi să nu conţină particule grosiere. Conţinutul de fecale este de
circa 5 mm.
14
 Metoda directă în ser fiziologic
Materialele necesare: pensă, spatulă, ser fiziologic, lame, lamele, pipete Pasteur.
Tehnica de lucru: pe o lamă se aşează, cu ajutorul unei pense, porţiunea de fecale peste care, cu
o pipetă, se adaugă câteva picături de ser fiziologic şi se omogenizează. Se îndepărtează substanţele
grosiere şi apoi se aplică lamela, aşezată spre o margine, înclinată în unghi de 45° şi se apasă moderat cu
un corp ascuţit pentru a se evita formarea bulelor de aer. Serul fiziologic încălzit la 37°C se foloseşte
când se urmăreşte depistarea formelor vegetative de protozoare (flagelate, ciliate). Preparatul trebuie să
aibă transparenţă.
Examenul microscopic se face imediat, cu obictivul 10x, 20x sau 40x, parcurgând întreaga
suprafaţă a preparatului. Condensatorul se reglează pentru a avea lumină uniformă, lăsat în jos la
examinarea cu un obiectiv mic şi ridicat treptat; când se folosesc cele cu putere de mărire mai mare.
Metoda se recomandă prioritar în depistarea formelor vegetative de protozoare cu mobilitate, dar
se pot identifica şi alte elemente: oochisturi de coccidii, ouă de helminţi.
Rezultatele au valoare informativă, valabilă în cazuri pozitive şi neconcludentă în cele negative.
Este necesar să se efectueze mai multe preparate (4-5) de la un singur caz. Identificarea formelor de
helminţi se produce mai ales în infesteţii medii sau masive.
 Metoda directă cu lichide colorante sau clarificatoare
Se pot folosi soluţii ce colorează membrana chisturilor, organitele celulare sau alte detalii
structurale.
Se foloseşte:
 soluţie Lügol formată din: iod metaloid 1 g, iodură de potasiu 2 g şi apă distilată 100 ml.
 Chisturile de protozoare (Giardia) se colorează în galben-brun, cu detalii structurale
iar ouăle de helminţi apar brun-roşcat;
 soluţie de eozină 2% în ser fiziologic, pe fondul roşu al lichidului elementele parazitare vii
rămân necolorate.
 Substanţe clarificatoare se folosesc în cazul probelor de fecale opace (de porcine, carnivore) sau
oricând este necesară o mai bună evidenţiere a preparatelor. Se folosesc: soluţie 10% de hidroxid de
sodiu, lactofenol.
Tehnica de lucru este identică metodei directe în ser fiziologic, cu deosebirea că în loc de ser
fiziologic se adaugă lichide colorante sau în cazul când dorim o clarificare mai bună, se adaugă la
preparatul omogenizat cu ser fiziologic sau apă, câteva picături de lichid clarificator. În acest caz se
distrug trofozoiţii de protozoare.
Examenul microscopic se face la fel, dar se urmăresc mai atent protozoarele cu obiectivul 40x.
Metoda cu soluţie Lügol se indică în special pentru depistarea chisturilor de Giardia, dar şi pentru ouăle
de helminţi; celelalte preparate permit o mai uşoară examinare a formelor parazitare.
1.3.2.2. Metode de concentrare
Concentrarea elementelor parazitare din materiile fecale: oochisturi, chisturi de protozoare, ouă
şi larve de helminţi, se realizează prin metode numeroase, unele având la bază principii fizice (diferenţe
de densitate între elementele parazitare şi mediul în care sunt antrenate) altele chimice.
Indiferent de metoda utilizată prin acesta se tinde la concentrarea elementelor dintr-un volum
mare de fecale, pe o suprafaţă sau în volum cât mai reduse, examinabile complet.
15
Metodele, mai avantajoase decât examenele directe, datorită prelucrării unor cantităţi mai mari
de fecale, se practică uzual în orice laborator de diagnostic, având aceleaşi indicaţii ca şi metodele
directe, cu o mai mare sensibilitate. Se pot depista şi cazuri cu infestaţii slabe.
În funcţie de elementele parazitare vizate, care se concentrează mai bine, metodele de
concentrare sunt grupate în: ovoscopice (concentrează ouăle de helminţi, chisturile şi oochisturile de
protozoare) şi larvoscopice (concentrează larvele helminţilor)
1.3.2.2.1. Metode ovoscopice
În diagnosticul parazitozelor digestive, în unele cazuri şi a celor pulmonare (ca metostrongiloza

la suine) se folosesc două grupe de metode, în funcţie de principiul pe care se bazează: (1) prin flotaţie,
în care elementele parazitare din fecale omogenizate într-un lichid cu o densitate mai mare, se ridică, într-
un anumit interval de timp la suprafaţă; (2) prin sedimentare, în care elementele parazitare din fecale,
introduse în lichide cu greutate specifică mai mică, vor sedimenta fie liber, fie prin centrifugare.
Principalele metode de flotaţie sunt: Fulleborn, Willis, Willis-Hung.
Pentru oricare din aceste metode se utilizează soliţii hipertone a căror densitate este mai mare
(medie 1,180) decât densitatea formelor parazitare. Soluţiile saturate mai frecvent utilizate sunt de:
clorură de sodiu; iodomercurat de potasiu, sulfat de zinc, sulfat de magneziu, zahăr.
Prepararea soluţiilor: soluţia de clorură de sodiu se prepară adăugând într-un vas cu apă, care se
încălzeşte treptat sare de bucătărie şi se omogenizează cu o baghetă de sticlă, până ce rămâne un
sediment nedizolvat. Se răceşte soluţia şi prezenţa sedimentului indică starea de saturaţie. Densitatea este
în jur de 1,150-1,200. Se recomandă utilizarea la 18°-20°C.
Metode de flotaţie
 Metoda Willis
Principiul se bazează pe flotarea şi ridicarea ouălor uşoare şi oochisturilor la suprafaţa soluţiei

saturate de clorură de sodiu şi aderarea acestora la o suprafaţă de sticlă.
Materialele necesare: mojar, sită (metalică sau din material plastic) cu ochiuri mici, pensă
anatomică, pâlnie din sticlă sau din plastic, soluţie saturată de clorură de sodiu, vas de flotaţie cilindric,
cu capacitate de 20-50 ml, lame, lamele curate.
Tehnica de lucru: proba de fecale (circa 5 g) se aşeză în mojar la care se adaugă soluţie saturată
de clorură de sodiu (20-30 ml) se omogenizează uşor, apoi amestecul se strecoară într-un pahar de
flotaţie, până se umple complet, formând un menisc convex. Se îndepărtează cu pensa eventualele
particule grosiere sau bule de aer şi se aşează cu grijă o lamelă care va acoperi complet deschiderea
vasului de flotaţie, Rămânând în contact cu suprafaţa suspensiei.
Se lasă în repaus 20-30 minute, apoi se ridică lamela de pe suprafaţa lichidului, se aşează pe o
lamă. Plasarea se face în plan înclinat aşezând mai întâi una din marginile lamelei, în unghi de 45°,
lăsându-se uşor, se apasă pentru a evita formarea de bule.
Examenul microscopic se face cu obiectiv mic (10x pentru ouă de helminţi şi 20x pentru
oochisturi).
Indicaţie: concentrarea ouălor de nematode digestive, oochisturilor şi chisturilor de protozoare,
unele oncosfere ca cele de anoplocefalide la rumegătoare.
Metoda este lipsită de valoare în depistarea ouălor de trematode.
16
 Metoda Willis-Hung
Se bazează pe aceleaşi principii ca şi metoda Willis.

Materiale necesare: aceleaşi ca şi în metoda anterioară cu câteva modificări: se foloseşte pahar
Borel sau Berzelius, cu capacitate de 25-50 ml, şi lamele histologice (fine).
Tehnica de lucru: în primele faze este neschimbată. Materiile fecale mojarate cu soluţia saturată
de clorură de sodiu se strecoară în pahar, lăsându-se circa 1-2 cm din partea superioară a vasului
neacoperită cu lichid. Se îndepărtează cu o pensă, de la suprafaţă, detritusurile mari. Apoi se aşează cu
grijă o lamelă fixată între braţele unei pense anatomice, în poziţie orizontală, care va pluti la suprafaţa
suspensiei. După un interval de 20-30 minute, se ridică lamela, cu pensă, menţinută în poziţie orizontală
se aşează cu grijă, cu pelicula pe suprafaţa unei lame. Examenul microscopic se face în acelaşi mod ca şi
la metoda Willis.
Indicaţie: identică metodei anterioare. Prezintă dezavantajul că nu în totalitate elementele
parazitare concentrate la suprafaţa lichidului, vor fi depistate, suprafaţa lamelei fiind mai mică decât cea
a balonului.
 Metoda Fülleborn
Se bazează pe principiul flotaţiei parazitare cu greutate mică la suprafaţa soluţiei saturate şi

prelevarea lor cu ajutorul unei anse metalice.
Materiale necesare: mojar, sită, pensă anatomică sau spatulă, soluţie saturată de clorură de
sodiu, pahare borel sau Berzelius, ansă de fir metalic cu un inel terminal, uşor oval, în poziţie orizontală,
cu diametrul de 5 mm, lame şi lamele.
Tehnica de lucru: este asemănătoare metodei Willis-Hung. După introducerea suspensiei de
fecale în soluţie saturată, în pahar se lasă în repaus 20-30 de minute, apoi cu o ansă metalică se ridică din
peliculă pe suprafăţa inelului şi se aşeză pe o lamă. Recoltarea se face de mai multe ori, 3-4, din puncte
diferite de pe suprafaţa lichidului. Peste pelicula de pe lamă se aşează o lamelă cu atenţie pentru a
împiedica formarea bulelor de aer.
Indicaţii asemănătoare metodei Willis, iar dezavantaje similare cu Willis-Hung.
 Metode de sedimentare
Permit conservarea într-o suprafaţă mică, a elementelor parazitare din fecale după omogenizare
în soluţii cu densitate mică, prin sedimentare liberă sau centrifugare.
Dintre metodele uzuale, prezentăm cele realizabile în condiţiile oricărui laborator de profil.
 Metoda spălăturilor succesive (polivalentă)
Materiale necesare: pahare conice, de capacităţi diferite 250-500 ml; spatulă, baghetă de sticlă,
pipete Pasteur, cutii Petri, două site metalice, -una cu diametrul ochiurilor de 1 mm, iar alta mai mică, de
circa 600 m; lame, lamele şi apă.
Tehnica de lucru: se omogenizează cu apă proba de fecale (10-20 g) într-un pahar conic,
agitându-se cu o baghetă de sticlă. Apa se adaugă treptat până ce suspensia devine fluidă. Volumul de
apă depăşeşte de 10-15 ori cel de fecale, în final conţinutul ocupă circa 3/4 din înălţimea paharului. Se
strecoară apoi prin sita cu ochiuri mari, apoi în cea cu ochiuri mici în alt pahar conic. Se lasă în repaus
cel puţin 60 de minute. După aceea se toarnă, cu atenţie fără a se agita recipientul, circa 2/3 din
supernatant. Peste sediment se adaugă apă, până la volumul iniţial, se agită cu o baghetă pentru a se
omogeniza. Se lasă iarăşi în repaus 60 de minute. Operaţia se repetă de mai multe ori (3-4) până ce
sedimentul este curat. În final, după îndepărtarea supernatantului, din sediment se fac mai multe
preparate între lamă şi lamelă luând cu o pipetă Pasteur câte 2-3 picături pe fiecare. Se poate turna o parte
17
din sediment într-o placă Petri, să formeze un strat fin, transparent. Se examinează apoi la microscop cu
obiectiv 10x.
Indicaţii: concentrarea ouălor de trematode în special, de Fasciola şi acantocefali. Este posibilă
depistarea şi altor forme, chiar larve şi helminţi.
Metoda se poate utiliza după aplicarea unor tratamente la animale când se urmăresc eliminările
helminţilor de dimensiuni mici, fragmentelor de proglote. În acest caz conţinutul de fecale nu se va trece
prin site.
Metoda prezintă dezavantajul că este laborioasă, necesitând mult timp pentru examinarea unei
probe. Se foloseşte numai când se urmăresc efectele unor tratamente antihelmintice.
 Metoda de sedimentare prin centrifugare (sedimentarea activă)
Concentrarea elementelor parazitare într-un volum redus se realizează într-un timp scurt.
Materiale necesare: mojar, sită, pâlnie, spatulă, pensă anatomică, apă, pipete Pasteur, cupe de
centrifugă, centrifugă, lame şi lamele.
Tehnica de lucru: se majorează cu apă proba de fecale (3-5 g) apoi se strecoară în cupe (2-4) de
centrifugă. Se echilibrează şi centrifughează la turaţie mică, 1500 rpm, timp de 2-3 minute. Se
îndepărtează supernatantul şi din sediment se fac mai multe preparate între lamă şi lamelă. Se
examinează la microscop cu obiectiv 10x. Este indicată în depistarea ouălor de trematode (în special de
Fasciola, Paramphistomum), ouăle unor cestode (Ligula, Diphyllobothrium) şi acantocefali, dar şi a unor
chisturi de protozoare (Balantidium).
 Sedimentarea pasivă în tuburi (sedimentarea pasivă)
Fără pretenţia unei metode, în laboratoare se utilizează curent sedimentarea probelor în tuburi de
sticlă cu înălţimea de 20 cm şi diametrul de 15 mm.
Se folosesc aceleaşi materiale ca şi la metoda centrifugării, fără centrifugă, în plus se folosesc
tuburi (de reacţie) de sticlă. După omogenizarea cu apă a fecalelor se strecoară conţinutul în tuburile de
sticlă, aşezate pe un stativ. Se lasă circa 3 cm, din înălţime gol. Probele rămân 24 de ore în repaus. Se
îndepărtează supernatantul şi din sediment se fac examene între lamă şi lamelă. Procedeul foarte simplu
are aceeaşi valoare ca şi metoda de centrifugare. Recomandabil în special pentru depistarea ouălor grele
(vezi indicaţiie sedimentării active).
 Metode combinate de concentrare
Se folosesc în scopul unei mai eficiente valorificări a examenului ovoscopic, obţinându-se la

aceeaşi probă depistarea atât a ouălor uşoare cât şi a celor grele de helminţi.
 Metoda de flotaţie şi sedimentare (Willis modificată)
Constă din combinarea mrtodelor Willis şi de centrifugare.

Materiale necesare: mojar, sită, pâlnie, soluţie saturată de clorură de sodiu, spatulă,cupe de
centrifugă, apă (distilată), vas de flotaţie, pipete Pasteur, lame şi lamele.
Tehnica de lucru: în primul timp se realizează metoda Willis. Fecalele mojarate cu soluţie
saturată de clorură de sodiu se strecoară în vasul de flotaţie, până la umplere şi peste menisc se aşează o
lamelă. După 20-30 de minute se ridică lamela, se formează preparatul între lamă şi lamelă, urmat de
examenul microscopic, pentru depistarea ouălor uşoare de nematode, oochisturi. În faza a doua se
îndepărtează supernatantul iar peste sediment se adaugă apă 2/3 din volumul recipientului, se agită.
Lichidul se trece în cupe de centrifugă şi se realizează centrifugarea (vezi metoda). Se depistează ouăle
grele. Este o metodă uşoară, realizabilă în timp scurt şi permite concentrarea ouălor uşoare şi grele ale
helminţilor digestivi şi pulmonari.
18
 Metode chimice (difazice)
Se utilizează în diagnosticul coproscopic la animale ale căror materii fecale conţin grăsimi,
mucus în cantitate mare, împiedicând vizualizarea elementelor parazitare. Prin prelucrare cu diferite
substanţe chimice se facilitează diagnosticul.
 Metoda Teleman-Rivas
Materiale necesare: pahar conic, sită metalică, recipient, baghete de sticlă, pipetă gradată, eter
sulfuric, acid acetic, soluţie apoasă 5%, cupe de centrifugă, centrifugă, pipete, lame şi lamele, apă.
Tehnica de lucru: proba de fecale (3-4 g) se omogenizează (cu puţină apă, dacă este necesar) în
paharul conic. Se adaugă o cantitate egală de acid acetic 5% şi se omogenizează din nou, apoi se
strecoară într-un recipient. Se iau 4 ml din amestecul strecurat, într-o cupă de centrifugă, peste care se
adaugă 4 ml de eter sulfuric şi se agită pentru omogenizare completă. Se centrifughează 2-3 minute la
1500 rpm. În eprubetă se formează 4 straturi: un strat de eter cu grăsimile dizolvate, superior; al doilea cu
resturi celulozice, suspensie acidă şi sediment. Se îndepărtează cele trei straturi, din sediment se fac
probe între lamă şi lamelă care se examinează microscopic. Metoda este indicată în diagnosticul
nematodozelor şi trematodozelor la carnivore şi porc, în special ascaridozele.
 Metoda Darling
Este o metodă în care se aplică succesiv principiul sedimentării şi flotaţiei.

Materiale necesare: pahar de sticlă (conic, Berzelius), pâlnie, sită metalică, baghetă de sticlă,
ansă metalică, cu buclă, cupe şi centrifugă, lame şi lamele; soluţie Darling (formată din amestec, în părţi
egale, de glicerină şi soluţie saturată de clorură de sodiu) şi apă de robinet.
Tehnica de lucru: Materiile fecale (5-10 g) se omogenizează cu apă, devenind semilichidă şi se
strecoară în cupe de centrifugă. Se centrifughează 3-5 minute, la 1500 rot/minut. După îndepărtarea
supernatantului, peste sediment se adaugă soluţie Darling, până la nivelul iniţial, şi după omogenizare
completă cu o baghetă de sticlă se centrifughează, ca şi prima dată. Cu ansa metalică se recoltează de la
suprafaţa soluţiei şi se fac preparate. Se observă elementele parazitare: ouă de nematode, oochisturi,
chisturi.
 Metode ovohelmintoscopice cantitative
Unul dintre criteriile estimării intensităţii infestaţiei cu paraziţi localizaţi la nivelul aparatelor
digestiv şi respirator, constă în numărarea elementelor parazitare (ouă de helminţi, chisturi, oochisturi de
protozoare) într-o cantitate anumită de materii fecale. În laborator se folosesc metodele: Stoll, Brumpt,
McMaster.
 Metoda McMaster
Elementele parazitare dispersate într-o soluţie saturată de clorură de sodiu, floteză pe suprafaţa
camerelor de numărat unde vor fi numărate şi exprimate per gram de fecale, OPG (ouă pe gram).
Materiale necesare: mojar, sită metalică, cilindru gradat de 50 ml, pahar cilindric cotat, pipete
cu pară de cauciuc (de circa 1 ml), pahare obişnuite de 50 ml, spatulă, pensă anatomică, soluţie saturată
de clorură de sodiu, camere de numărat McMaster.
Tehnica de lucru: într-un mojar se omogenizează 2 g fecale cu circa 15-20 ml soluţie saturată, şi
se trece în cilindrul gradat, completându-se cu soluţie saturată până la 30 ml. Amestecul se strecoară într-
un pahar obişnuit, şi cu o pipetă cu pară se agită şi se aspiră din amestec etalându-se pe cele două camere
de numărat. În spaţiul de numărare nu trebuie să apară bule de aer. Pentru flotarea elementelor parazitare
lamele se menţin orizontal circa 5 minute după care urmează examenul microscopic.
19
Numărarea ouălor se face separat pentru fiecare specie (tip) de parazit, urmărind liniatura celor 6
dreptunghiuri existente în fiecare cameră, ouăle marginale se numără numai cele aflate pe două din
laturile camerei.
Numărul total de ouă se înmulţeşte cu 50 şi se obţine cifra OPG.
Indicaţii: în aprecierea intensităţii infestaţiilor cu ouă uşoare de nematode (ascarizi, strongili)
oochisturi de coccidii, chisturi de Balantidium. Metoda se aplică ante- şi post terapeutic pentru aprecierea
eficacităţii medicamentelor. Se va lua în considerare că rezultatele obţinute se referă la fazele patente ale
paraziţilor, că există o bioritmicitate a coproeliminărilor cu elemente parazitare şi intervenţia altor factori
endo- sau exogeni cu implicaţii asupra prolificităţii.
1.3.2.2.2. Metode larvohelmintoscopice
Se utilizează în diagnosticul helmintozelor pulmonare sau şi digestive, produse de nematode, cu

femele vivipare, sau ovovivipare, dar în timpul tranzitului intestinal are loc eclozionarea larvelor.
Principiul se bazează pe concentrarea larvelor în apă, datorită mobilităţii, hidrotropismului pozitiv şi
sedimentării lor.
Metodele larvoscopice se pot utiliza, nu numai în coprodiagnostic ci şi în concentrarea larvelor
de helminţi din alte organe (pulmon, ficat). Metodele uzuale sunt: Baermann, Vajda, Brumpt.
 Metoda Baermann
Materiale necesare: aparat Baermann, care este format dintr-o pâlnie de sticlă sau de material
plastic, cu diametrul de 10-14 cm, la care este fixat un tub de cauciuc, de circa 10 cm lungime, având o
clemă Mohr pentru închiderea ermetică a lumenului. La extremitatea liberă a tubului de cauciuc se poate
ataşa o pipetă efilată. Aparatul este aşezat în poziţie verticală într-un inel metalic fixat pe un stativ. În
pâlnie se aşează o sită metalică sau de tifon, în care se introduc materiile fecale; mai sunt necesare: apă
caldă (40°C), lame şi lamele; sticle de ceasornic şi eprubete.
Tehnica de lucru: se toarnă apa uşor încălzită în pâlnie, peste proba de fecale (5-10 g) aşezată în
prealabil în sită, astfel încât să acopere complet fecalele. Se lasă în repaus circa 2-3 ore, obişnuit însă,
probele se examinează după 12 ore, interval în care larvele se desprind din masa de fecale şi
sedimentează. Recoltarea se face direct pe lamă, recuperând primele 2-3 picături fie în sticlă de ceasornic
sau eprubete, din care se fac apoi preparate pe lamă. Examenul se poate face fără a se aplica lamelă, dacă
lichidul este clar, sau cu lamelă când sedimentul conţine reziduuri ce împiedică examinarea. Se foloseşte
obiectiv mic, 10x.
Larvele sunt mobile, vor fi identificate după caracteristicile morfologice. Pentru imobilizarea lor,
când există dificultăţi de recunoaştere, se recomandă adăugarea a 2-3 picături de alcool de 70° sau formol
5%.
Indicaţii: în strongilatoze pulmonare la rumegătoare mici şi mari (dictiocauloze,
protostrongiloză, mulerioză); în filaroidoză, angiostrongiloză şi elurostrongiloză la carnivore, în
strongiloidoza la om şi animale. În dictiocauloză la bovine, se impune un interval mai mare- până la 24
de ore- pentru sedimentarea larvelor, care se desprind mai greu din masa de fecale.
Avantajul constă în aceea că se pretează la toate speciile de animale. Însă trebuie avut în vedere
că la un interval de 24 de ore de aşteptare în condiţii de termice ridicate (18°C) eclozionează larvele unor
nematode digestive care produc dificultăţi de diagnostic. Pentru examenul în masă laboratoarele dispun
de seturi (baterii) Baermann. La noi în ţară se foloseşte bateria Olteanu, aplicată în producţie.
20
 Metoda Vajda
Este o metodă foarte simplă şi expeditivă, care se pretează la examenul coproscopic la speciile de
animale la care fecalele se elimină sub formă de crotine- ovine, caprine, iepure, ş.a.
Materiale necesare: sticle de ceasornic, cu diametrul de 5-10 cm sau plăci Petri, pipete Pasteur,
pensă, lame şi lamele, apă călduţă.
Tehnica de lucru: se aşează în sticla de ceasornic sau în plăci Petri, circa 3-5 crotine de la
animale, peste care se adaugă apa încălzită, pănă ce le acoperă. Se lasă în repaus circa 15-20 minute. Cu
o pensă se îndepărtează crotinele, cu atenţie, pentru a nu le strivi, evitându-se tulburarea apei care se va
examina ulterior. Pentru examen microscopic se folosesc fie sticlele de ceasornic direct, fie se fac
preparate între lamă şi lamelă, în care caz cu o pipetă Pasteur se recoltează din lichid câteva picături şi se
etalează pe lamă. Examenul microscopic se face ca şi la metoda Baermann.
Metoda este folosită la rumegătoarele mici, dar fecalele din probele de examinat fiind în cantitate
mică, nu se depistează de obicei infestaţiile slabe. Se recomandă în diagnosticul dictiocaulozei,
protostrongilozei, muleriozei, cistocaulozei. În situaţii negative se recomandă o metodă cu mai mare
capacitate de concentrare a larvelor.
 Metoda Fülleborn-modificată
Are aceleaşi indicaţii ca şi metoda Vajda, cu şanse mai mari de diagnostic datorită folosirii unei
cantităţi mai mari de fecale.
Material necesar: pahar conic cu capacitate de 50-100 ml; tifon în dimensiuni de 10-15 cm, apă
încălzită (40°C), pipete Pasteur, pensă, lame şi lamele.
Tehnica de lucru: Se pun circa 10-15 crotine într-o bucată de tifon, se leagă şi aşează în paharul
conic, sprijinite de pereţii paharului. Se adaugă apă încălzită, acoperind masa de crotine. După 15-20 de
minute de aşteptare, se îndepărtează punga de tifon şi fie că se decantează uşor, fără a agita paharul, şi
sedimentul se va examina; fie că se prelevează cu o pipetă din sediment şi se pun 2-3 picături pe o lamelă
şi se examinează la microscop.
Are indicaţii ca şi metoda Vajda.
De notat faptul că în situaţiile când probele de fecale examinate au fost recoltate din păşune, sau
din padocuri (şi nu per rectum), se pot depista numeroase larve din nematode libere de sol, apropiate
structural de cele parazite la animale. În general, cele de sol mor în condiţiile de sedimentere în apă, după
24 de ore.
Există şi metode chimice de diferenţiere.
 Larvohelmintoscopia cantitativă
Prin aceste metode se urmăreşte concentrarea şi numărarea larvelor de nematode din probele
coproscopice exprimate per g. fecale (L.p.g.=larve per g. fecale). Metodele utilizate sunt: Cabaret şi col.,
şi Euzéby.
 Metoda Euzéby
Cu aplicabilitate pentru estimarea coproeliminărilor de larve de strongiliaţi şi aparatului

respirator (protostrongilide, pictyocaulus) la ovine şi caprine.
Material necesar: aparat Baermann, eprubete gradate pentru recoltarea lichidului de examinat,
apă caldă (40°C), pipete gradate de 1 ml, lama şi lamele.
Tehnica de lucru: Se folosesc 10 g fecale pentru metoda Baermann, cu adaus de apă caldă.
Recoltarea lichidului se face după 24-36 de ore, într-o eprubtă. Se iau 6 ml, din care, după agitare şi
omogenizare, cu o pipetă gradată se ia 0,15 ml care se etalează pe o lamă şi acoperă cu o lamelă.
21
Examenul microscopic, cu obiectiv 10x, urmăreşte numărarea larvelor de pe întreaga suprafaţă a

lichidului. Numărul total al larvelor - de nematode respiratorii - se înmulţeşte cu 40 (cantitatea examinată
din cei 6 ml recoltaţi); 6:0,15=40, şi se divide la 10 (cantitatea de fecale examinată).
40 x N
L.P.G. =
10
N = numărul total de larve
 Metoda combinată
În cadrul laboratorului noi utilizăm metoda combinată: Baermann şi McMaster.

Materiale necesare: aparat Baermann, apă călduţă, cutii mici, eprubete cotate, lame şi pipete
Mc. Master, formol 2%.
Tehnica de lucru: se aşează în aparatul Baermann 2 g din proba de fecale, peste care se adaugă
apă (40°C) se lasă 24 de ore. Într-o eprubetă gradată se recoltează 2 ml lichid, care se aşează într-o cutie.
Se agită şi se adaugă 1-2 picături formol. Cu pipeta se recoltează din lichid şi aşează în cele două camere
din lama McMaster. Examenul microscopic se face cu obiectiv 10x urmărind sedimentul din camere. Se
numără toate larvele din spaţiul celor două camere. Numărul total de larve se înmulţeşte cu 50.
1.3.3. Erori de diagnostic coproscopic
Există numeroase situaţii când diagnosticul microscopic poate fi eronat, conducând la aplicarea
de tratamente neadecvate efectivelor de animale. Cauzele erorilor sunt generate fie de elemente
neparazitare (pseudoparaziţi) şi de cele parazitare în pasaj. Unele resturi vegetale, fibre, granule de polen,
spori, au aspecte asemănătoare formelor invazionale ce se elimină prin fecale. Unii peri vegetali au
dimensiunile şi forma larvelor de strongilate pulmonare moarte. Aceştia la extremitatea lăţită se termină
în unghi, observându-se suprafaţa de aderare la tulpină, sunt imobili. Sporii vegetali şi granulele de polen
simulează chisturi sau oochisturi de protozoare, dar la un examen amănunţit se remarcă lipsa structurii
celulare.(sporont, sporozoiţii; nucleu; micropil, etc.). În fecalele ierbivorelor se pot observa seminţe de
culoare maronie şi de formă asemănătoare ouălor de dicrocelii. Ele pot fi la un capăt pediculate, sau
escavate, dar nu apar cu aceeaşi structură internă.
Elemente parazitare: ouă, larve, oochisturi, chisturi de pasaj, se pot întâlni în excrementele unor
specii de animale nereceptive la paraziţii respectivi, fiind ingerate cu alimentele şi traversează tubul
digestiv, fără a suferi modificări. În coproscopie la carnivore, domestice sau din zooparcuri, sau ferme cu
animale de blană, hrănite cu ficat şi plămâni, în stare crudă, de bovine, caprine, ovine, se depistează
uneori ouă de Fasciola sau Dicrocoelum (ultimele au nuanţe policrome, multe sunt galbene, nematurate)
şi respectiv ouă embrionate sau larve de dictiocaulide şi protostrongilide. Pentru evitarea confuziilor de
interpretare se recomandă repetarea examenului coproscopic după 4-5 zile, cu supravegherea hranei
administrate în perioada respectivă.
La câinii de vânătoare hrăniţi cu ficat de iepure şi viscere de păsări, sunt observabile eliminări cu
oochisturi de Eimeria spp.
Animalele furajate cu făinuri de origine animală sau cu concentrate pot elimina acarieni adulţi
sau ouăle acestora, care au fost ingeraţi odată cu acestea.
Se va avea în vedere că uneori aşternutul folosit pentru animale poate conţine diverse stadii
evolutive de acarieni saprofiţi, care ingeraţi se elimină prin fecale. Prezenţa lor este lipsită de
semnificaţie diagnostică. Un fenomen asemănător se întâmplă la examenul microscopic al fecalelor de la
subiecte cu scabie sau alte forme de râie, când se depistează acarienii respectivi, ajunşi prin lingerea
animalelor sau prin furaje. Prezenţa acestora în fecale nu are valoare în diagnosticul unei acarioze
cutanate (a se vedea diagnosticul râilor).
22
1.4. Metode parazitologice speciale
Examenul secreţiei vaginale şi uterine
Este indicat pentru diagnosticul trichomonozei la taurine (vaci şi juninci), pentru verificarea
eficacităţii tratamentelor aplicate.
Materiale necesare: speculum vaginal (sterilizat), vaselină neutră, ansă metalică specială de
circa 40 cm lungime cu inel terminal pentru recoltare, pensă anatomică, vată hidrofilă, ser fiziologic
călduţ, steril, lame, lamele fine, eprubete de recoltare, sau tuburi cu medii de cultivare, în cazul când se
urmăreşte un diagnostic cultural.
Tehnica de lucru: după contenţionara animalelor se spală şi şterge regiunea vulvară. Recoltarea
se poate face fie introducând speculumul lubrefiat cu vaselină, după care se introduce ansa metalică (în
prealabil sterilizată, având inelul învelit în vată hidrofilă şi îmbibat în ser fiziologic 40°C). Recoltarea se
face badijonând bine mucoasa vaginală din zona cervicală. Materialul obţinut se stoarce cu o pensă pe
lamă sau direct în tuburi cu medii de cultură.
Recoltarea se poate face, fără speculum, introducând, fără a forţa, ansa metalică, pregătită ca mai
sus. Se execută mişcări rotative şi antroposterioare cu ansa, până la nivelul cervixului apoi se scoate şi se
fac preparate native între lamă şi lamelă sau se fac însămânţări pe medii culturale.
Examenul microscopic se face extemporaneu, în condiţii termice potrivite, pentru a nu se
imobiliza trichomonadele. Utilizăm obiectiv 20x pentru depistare şi obiectiv 40x, pentru observarea
detaliilor.
În cazul endometritelor, piometrului, materialul patologic se obţine consecutiv examenului
transrectal în faza estrală, sau după provocarea întredeschiderii cervixului, prin terapie specifică, apoi se
examinează secreţiile.
Se vor evita unele erori de tehnică repercutabile asupra diagnosticului:-ansele, speculumul
vaginal, nu vor fi sterilizate cu antiseptice (alcool, fenol) care distrug trichomonadele. În sezonul de
iarnă, examenul se face în cameră încălzită şi la nevoie se încălzesc lamele şi placa microscopului;
transportul secreţiilor vaginale sau a mediului de cultură spre laborator se face în lăzi izoterme.
Examenul secreţiilor vaginale este indicat şi în diagnosticul microscopic al durinei (a se vedea
durina).
 Examenul urinei
Se recomandă la animalele a căror simptomatologie trădează o suferinţă la nivelul aparatului

excretor, cum sunt: dioctofimoza şi capilarioza vezicale la carnivore. Incidenţa acestor boli este scăzută,
astfel că se recurge rareori la acest examen.
Materiale necesare: pahar conic, sau alt recipient pentru colectarea urinei, cupe de centrifugă,
centrifugă, pipete Pasteur, lame şi lamele.
Dacă recoltarea se face în pahar conic, urina se lasă pentru sedimentare liberă circa 60 de minute.
Apoi cu o pipeta se recoltează din sediment şi se fac preparate între lamă şi lamelă.
Sedimentarea se poate obţine şi prin centrifugare: se introduce urina în cupe şi după echilibrare
se centrifughează la turaţie mică 1500 rot/minut, 2-3 minute. sedimentul se examinează pe lamă cu
obiectivul 10x. În cazuri pozitive se observă ouăle helminţilor respectivi.
23
 Examenul materialului seminal
La taurii din centrele de reproducţie se poate face controlul spermei pentru depistarea
infestaţiilor cu Trichomonas foetus. Materialul se însămânţează pe medii selective şi controlează după
termostare la 37,5°, 24-48 ore.
Pentru diagnosticul trichomonozei la tauri se folosesc metode de recoltare a materialului
patologic de la nivelul furoului (vezi trichomonoza la tauri) dar în efective infestate, şi mai ales la
animale după tratament, controlul materialului seminal este recomandabil a se realiza.
 Examenul pielii
Recurgem la examenul pielii, în mod uzual pentru diagnosticul râilor la toate speciile de animale,
al dermatomicozelor, dermatitelor polihelmintice, cauzate de formele larvare contaminante (L3) de
nematode: Strongyloides, Ancylostomidae (Uncinaria şi Ancylostoma la carnivore, Bunostomum la
rumegătoare), Amidostomum la palmipede, sau cercarii de Schistosomatidae la rumegătoare şi palmipede;
habronemozei cutanate, parafilariozei (dermatoragiei), oncocercozei la cabaline, leishmaniozei cutanate,
tripanosomozelor cu placarde şi ulceraţii ale pielii.
Exactitatea şi promptitudinea unui diagnostic sunt dependente de o multitudine de factori dintre
care, de reţinut: folosirea unei metode de examinare adecvate; recunoaşterea formelor evolutive
parazitare de la nivelul pielii; stabilirea momentului şi a zonei cutanate cele mai parazitate.
Dintre metodele uzuale se folosesc examenul raclatelor, frotiuri de la nivelul eroziunilor,
biopunctate, biopsii pentru examen histologic, sau digestie artificială.
 Diagnosticul acariozelor cutanate (râi, pseudorâi)
Se bazează pe examenul microscopic al raclatelor de la nivelul leziunilor.

Materiale necesare: bisturiu (sterilizat), vată, foarfecă, placă Petri, alcool, substanţă
clarificatoare (sol. 10% de hidroxid de sodiu sau potasiu, lactofenol), pensă anatomică, sticlă de
ceasornic, lame şi lamele.
În prealabil se aseptizează zona cu puţin alcool, apoi cu un bisturiu (sterilizat) se raclează cruste
din zone marginale, de limită spre ţesutul sănătos, unde sunt mai numeroşi acarienii. Se evită porţiunile
lezate care au fost tratate anterior. Raclatul se face profund, până la apariţia unui exudat roz, în special
când se suspicionează acarieni cu trasee intraepidermice (Demodex, Sarcoptes, Knemidocoptes).
Materialul se recoltează în sticlă de ceasornic peste care se adaugă lichid clarificator, circa 5-10 picături
şi se omogenizează bine. Se face examen între lamă şi lamelă şi se examinează la microscop cu obiectiv
10x.
Pentru diagnosticul râiei psoroptice la ovine, se ridică straturile crustizate care pot fi apoi
examinate într-o placă Petri, la o sterolupă. Acarienii mobili şi ouăle sunt uşor vizibile.
În cazul râiei auriculare la capre, iepure, câine, cu o pensă se ridică crustele, secreţiile cu
cerumeu din conductul auditiv după care, clarificate, se examinează la lupă sau microscop.
Examenul microscopic negativ la animale în forme cronice, neinfestate (scabie) va fi urmat de
un examen histologic din biopunctate care adesea permit depisterea acarienilor.
Concentrarea acarienilor este realizabilă prin metoda sedimentării. Crustele se aşeză într-un
aparat Baermann peste care se adaugă apă încălzită (40°C). Acarienii se desprind din cruste şi
sedimentează; după circa 2-3 ore, se iau 2-3 picături pe o lamă şi se examinează microscopic.
Pentru examenul helmintologic se tunde şi dezinfectează zona lezionată şi se recoltează mici
regiuni de piele (de 0,5-1 cm ) care se introduc într-o placă Petri în ser fiziologic. Cu ajutorul unor ace de
disociat se desfac în fragmente mici de ţesuturi. După circa 15-20 de minute se îndepărtează ţesuturile şi
lichidul se examinează pentru depistarea formelor larvare.
24
Identificare protozoarelor cutanate (Leishmania, Trypanosoma) este posibilă prin metoda

frotiurilor (din zone lezionate) fixate şi colorate M.G.G.
 Examenul expectoratelor şi secreţiilor nazale
Recoltarea se face: într-o sticlă de ceasornic, direct pe lame de sticlă, sau cu ajutorul unui tampon
de vată, apoi se întind pe o lamă şi se examinează la microscop cu obiectiv 10x, 20x. Conţinutul poate fi
omogenizat cu 5-10 ml ser fiziologic şi centrifugat. Din sediment se fac preparate pe lamă.
Metoda este indicată în diagnosticul linguatulozei la canide, când depistăm ouăle paraziţilor.
25
26
Capitolul 2
DIAGNOSTICUL ÎN PROTOZOOZE
2.1. Flagelatoze (Mastigoforoze)
2.1.1. Durina (Tripanosomoza ecvinelor)
Durina (sifilisul cailor) este o boală venerică a ecvinelor, cu evoluţie cronică, care se manifestă
clinic prin tulburări ale organelor genitale, cu edeme; plăci şi ulcere la nivelul acestora şi al pielii, urmate
de paralizie progresivă.
 Etiologie
Sistematică: Încrengătura Sarcomastigophora; Ordinul Kinetoplastorida; Familia
Trypanosomidae; Genul Trypanosoma, cu specia T. equiperdun, varietatea europeană şi africană
(algeriană).
Morfologie. Este, un parazit unicelular, cu corpul alungit, fusiform, uşor răsucit, cu extremităţile
mai ascuţite ( fig. 2.1). Are diametrul longitudinal de 18-58 µm şi cel transversal de 1,5-3 µm. Este
delimitat de o membrană fină care unită cu flagelul, formează membrana ondulantă. Intracitoplasmatic
conţine: nucleul, uşor oval sau rotund, aşezat median; posterior, blefaroplastul, care este unit cu
corpusculul parabazal şi formează kinetoplastul; granule şi vacuolă pulsatilă; un flagel, care porneşte din
blefaroplast, având o porţiune intracitoplasmatică, apoi iese la exterior, delimitând membrana ondulantă
şi se termină liber la extremitatea anterioară.
Fig. 2.1. Trypanosoma equiperdum
P – periplast A - axonema
M - membrana ondulantă N - nucleu
C – citoplasmă B - blefaroplast
F - flagel liber R - rhizoplast
 Ciclul evolutiv. Trypanosoma equiperdum se prezintă sub două varietăţi (şuse) identice
morfologic, cu antigenitate comună (Niculescu, 1975) dar cu diferenţieri biopatogene: varietatea
africană, mai patogenă, produce tripanosomie la animalele receptive şi poate fi întreţinută prin pasaje, la
animalele de laborator (şobolan, cobai, şoarece, iepure); varietatea europeană, nu produce obişnuit
27
tripanosomie, este mai puţin patogenă şi timpul de menţinere, în laborator pe câine şi iepure, inoculaţi
intratesticular, este scurt, de câteva zile.
T.equiperdum, tipul european, se dezvoltă în umorile ţesutului conjunctiv subcutanat şi de la
nivelul organelor genitale, uneori şi în plasma sanguină, iar tipul african, frecvent în plasma sanguină.
Parazitul se hrăneşte prin osmoză cu umorile de la nivelul organelor parazitate. Mobilitatea este asigurată
de mişcările flagelului ce antrenează membrana ondulată, realizând mişcări ondulatorii şi de răsucire.
Inmulţirea se produce prin diviziune directă longitudinală (bipartiţie), uneori tripanosomele fiice nu se
desprind de tripanosoma matcă, rezultând o formaţiune în formă de rozetă (6-10 indivizi, uniţi la
extremitatea posterioară).
Contaminarea, prin contact sexual.
 Diagnosticul
Este posibil clinic şi morfopatologic, dar se confirmă microscopic, imunologic şi experimental.
Clinic, se întâlnesc mai multe forme evolutive: cronică, acută, atipică, ulceroasă şi latentă
(inaparentă).
Forma cronică se desfăşoară în trei perioade: primară, secundară şi terţiară. In cea primară, apar
tulburări la nivelul organelor genitale, dar starea generală şi apetitul bolnavilor sânt nemodificate.
 La armăsar tulburările genitale se exprimă prin: edem rece, nedureros, pe laturile furoului,
cuprinzându-l treptat integral şi difuzând spre abdomen, până în regiunea substernală sau spre scrotun şi
regiunea perineală; postită, uretrită cu secreţii abundente, de nuanţă galben-cenuşie, urmate de erupţii
nodulare, cât un bob de mei sau mazăre, ce veziculează şi ulcerează. După vindecarea ulcerelor de pe
mucoasele prepuţială şi uretrală rămân cicatrice depigmentate. Armăsarii au micţiuni dese, dureroase,
instinctul împerecherii exagerat, penisul frecvent, în erecţie.
 La iapă se observă: edeme vulvare, uni sau bilaterale; vulvovaginită catarală, granulară, apoi
nodulară sau veziculoasă; ulcere cu secreţii abundente sero-mucoase, mucopurulente, micţiuni repetate,
simulând stări de călduri sau nimfomanie. Cicatricele vulvare, în urma depigmentării au aspect de piele
de broască.
În perioada secundară apar tulburările cutanate şi ganglionare. Poate dura 2-10 luni, se
caracterizează prin formarea edemelor circulare, în plăci cu diametrul de 5-10 cm mărime, fugare sau
persistente, însoţite de horipilaţie. Concomitent se produc inflamaţii ale nodulilor limfatici sateliţi, care
apar hipertrofiaţi dar nedureroşi; uneori apar pe piele erupţii nodulare, de mărimea unui bob de mei până
la cea a unei alune, pruriginoase.
Treptat starea generală a animalelor se înrăutaţeşte, devenind apatice, somnolente, cu apetitul
capricios şi hiporeflexivitate, cu sensibilitatea lombară mai accentuată, dar instinctul genezic este abolit.
Perioada terţiară, a tulburărilor nervoase, se exteriorizează prin: slăbire progresivă, anemie,
edeme declive, paralizii ale urechilor şi limbii, cu tulburări în masticaţie; pareze ale membrelor (la
întoarcere acestea se încrucişează în “X“); paraplegie, urmată de decubit, cu apariţia, în final, a plăcilor
decubitale infectabile şi septicemie.
Forma cronică durează 8-24 luni.
Forma acută, rar întâlnită, se exprimă prin: febră (peste 40°C), inapetenţă, inflamaţia puternică
a organelor genitele, hiperestezie, artrite aseptice, convulsii, pareze şi paralizii. Este însoţită de
tripanosomie.
Forma atipică, rar întâlnită se exprimă prin: apariţia de edeme asimetrice vulvare, respectiv,
edeme fugare ale furoului, depigmentări ale pielii diagnostic regiunea organelor genitale şi sensibilitate
în regiunea şalelor.
Forma ulceroasă se exteriorizează prin apariţia edemelor cutanate, mai frecvent pe membre şi
pe limbă, urmate de ulcere granulomatoase proliferative.
Forma latentă se diagnostică numai serologic (R.F.C).
Morfopatologic, leziunile se corelează cu formele şi perioadele evolutive. Se pot constata:
edeme, noduli, vezicule sau ulcere, cicatrice depigmentate la organele genitale; edeme hemoragice,
infiltrative subcutanate; degenerescenţă musculară; infiltraţie hipertrofică a nodulilor limfatici, ulcere
28
cutanate, bucale şi linguale; focare de ramoliţie la nivelul măduvei dorso-lombare şi sacrale, nevrită
interstiţială şi perinevrită la nervii trenului posterior, leziuni infiltrative şi sclerogene la ganglionii
spinali; degenerescenţă hepatică; nefrită parenchimatoasă şi interstiţială. În forma acută se întâlnesc
leziuni septicemice: splenomegalie, hepatomegalie, hemoragii la nlvelul seroaselor.
Microscopic. Este de certitudine în forma acută şi în primele două perioade, din evoluţia
cronică.
Examenul se face pe preparate proaspete, între lamă şi lamelă sau pe frotiuri colorate May-
Grünwald-Giemsa. Se examinează produsele de raclaj obţinute de la nivelul mucoasei uretrale sau
vaginale, lichidul de edem sau exudatul plăcilor cutanate. Înainte prelevarea probelor se contenţionează
animalele, iar cele retive vor fi tranchilizate uşor, după care se face toaleta regiunii interesante.
 Raclarea mucoasei uretrale şi vaginale cu chiureta Wolkmann.
La iapă se introduce chiureta în vagin, cu oliva îndreptată în sus. Se orientează cliva spre
plarişeul vaginal şi se raclează uşor, fără a produce sângerarea mucoasei vaginale, obţinându-se un raclaj
de nuanţă roz.
La armăsar recoltarea se efectuează cu chiureta cu braţ lung, uniform, subţire şi cu oliva mică,
neascuţită. Introducerea în uretră se face presând pe planşeu, cu oliva în sus. Chiureta se scoate fin, în aşa
fel încât raclatul obţinut să nu fie sanguinolent, ci să aibă o tentă roz.
 Lichidul de edem se aspiră din mijlocul edemului cu ajutorul unei seringi sau pipete Pasteur
sterile, după o aseptizare locală.
 Exsudatele plăcilor cutanate se recoltează din zona marginală prin raclarea cu o spatulă sterilă
sau prin aspirare cu o pipetă.
Pentru examenul în preparat nativ, dacă conţinutul prelevat este prea dens, se adaugă 1-2 picături
de soluţie fiziologică, călduţă, apoi se aplică o lamelă histologică. Se vizualizează,cu obiectivul 20x şi
40x, mişcările paraziţilor, ale membranei ondulante şi flagelului. Frotiurile colorate panoptic evidenţiază
forma tripanosomelor, nucleul şi kinetoplastul, coloraţi în roşu-violet, citoplasma în albastru, iar
membrana ondulată în albastru deschis. Rezultatul negativ nu exclude diagnosticul, fiind necesară
repetarea examenului microscopic la 24-72 ore iar în cazul folosirii raclatului, se indică aceeaşi zonă de
selecţie, pentru că prin iritaţia primară, multiplicarea paraziţilor este mult mai activă.
Durina cu şuşa algeriană, ori formele de tripanosomie la animalele de laborator se pot
diagnostica prin examenul sângelui proaspăt, între lamă şi lamelă, când se evidenţiază paraziţii
extracelulari, care se deplasează rapid printre hematii, prezentând pe o margine membrana ondulantă.
Imunologic. Se utilizează tehnici multiple pentru diagnostic, utilizând antigen specific sau de la
paraziţii înrudiţi: constituie mijlocul de evidenţiere a formelor evolutive atipice, inaparente, şi, alături de
inocularea experimentală este modalitatea de precizare a diagnosticului în ultima fază a formei cronice,
când leziunile au atins sistemul nervos, iar tripanosomele nu mai pot fi decelate în raclatul de la nivelul
organelor genitale sau leziunilor cutanate.
Pot fi folosite următoarele procedee:
 Testul de aderenţă al tripanosomelor de elemente figurate ale sângelui, în prezenţa anticorpilor
specifici.
 R.F.C, test serologic uzual la noi în ţară, care foloseşte ca antigen T.equiperdum, tipul algerian,
întreţinut pentru laboratoare pe şobolan sau câine. Recoltarea sângelui se face din vena jugulară, în
eprubete sterile. După individualizare, eprubetele se ţin aproximativ 12 ore la temperatura camerei pentru
coagularea sângelui şi exprimarea serului, apoi, până la expediere, se păstrează în frigider (44°C).
Expedierea se face în cel mult 48 de ore de la recoltarea sângelui.
Fiind sensibilă şi precisă, totuşi această reacţie prezintă dezavantajul de a fi tardivă, în sensul că
poate fi pozitivă numai la 21 de zile de la contaminare, interval necesar pentru apariţia anticorpilor
specifici în sângele animalelor bolnave. Rezultatul negativ nu exclude diagnosticul ci obligă repetarea
examenului la 21 de zile. În al doilea rând, reacţia rămâne pozitivă câteva luni după tratament, datorită
persistenţei anticorpilor în ser. Din această cauză, este necesară o supraveghere serologică timp de 3-5
luni de la dispariţia semnelor clinice.
Reacţia de imunofluorescenţă indirectă este foarte sensibilă, dar nespecifică. Această reacţie şi
testul de aderenţă se folosesc în condiţii experimentale.
29
Experimental (testul biologic).

Acest tip de diagnostocare se foloseşte mai rar pentru durerea produsă de şuşa europeană, în care
caz, includerea de material patologic se face intratesticular, uretral sau conjunctival la iepure. La 3-4 zile
de la inoculare se produce o inflamaţie exudativă, confirmarea etiologică făcându-se prin examenul
microscopic al exudatului, când se evidenţiază tripanosomele.
Prin inocularea şuşei africane, intramuscular sau intraperitoneal, la şoarece, şobolan sau câine, se
obţine tripanosomie, începând cu a doua sau a treia zi de la inoculare.
2.1.2. Trichomonoza taurinelor
Trichomonoza taurinelor este o boală venerică, produsă de flagelatul Trichomonas foetus, cu

localizare la nivelul organelor genitale, manifestată clinic prin vaginite, endometrite, avorturi în prima
parte a gestaţiei, infertilitate la vaci şi juninci şi cu evoluţie asimptomatică la masculi.
 Etiologie
Sistematică: Încrengătura Sarcomastigophora; Ordinul Trichomonadorida; Familia
Trichomonadidae; Genul Trichomonas, cu specia T. foetus (sin. T. genitalis bovis; T. bovis).
Morfologie Este un unicelular, piriform, oval sau rotund, cu dimensiuni de 12-17/6-9 µm. La
exterior prezintă 4 flageli lungi, mobili, trei liberi, iar unul delimitează o membrană ondulantă,
terminându-se liber, la extremitatea posterioară, ascuţită. Intracitoplasmatic prezintă: un nucleu, rotund
sau oval, situat central; patru blefaroplaşti, de la care pornesc flagelii; un axostil, rigid, alungit, aşezat
longitudinal, care depăşeşte cu puţin, membrana corpului, cu rol de microschelet; incluziuni şi vacuole
nutritive (fig. 2.2 ).
Fig. 2.2. Trichomonas foetus

a. citoplasmă; b. nucleu; c. axostil; d. corpusculi cromatici; e. membrană ondulantă; f. flagel liber; g. blefaroplaşti
Ciclul evolutiv
Trichomonas foetus parazitează, la vaci şi juninci, mucoasele uterină şi vaginală, pătrunzând în
pliurile şi glandele acestora, în fetusi şi învelitorile fetale. La tauri se localizează pe mucoasa prepuţială,
putând pătrunde şi în uretră şi veziculele seminale. În avorton Trichomonas se găseşte în tubul digestiv,
lichidul pericardic, ţesutul conjunctiv subcutanat şi lichidul amniotic.
Nutriţia se face pe osmoză cu secreţiile din organele afectate. Înmulţirea se face prin diviziune
directă. Parazitul execută mişcări vioaie, ondulatorii şi de răsucire cu ajutorul flagelilor şi a membranei
ondulante.
Contaminarea: prin contact sexual sau înseminare artificială cu material seminal provenit de la
tauri infectaţi.
30
 Diagnosticul
Se poate stabili morfoclinic şi se confirmă microscopic, cultural şi serologic.
Clinic. Boala are o evoluţie cronică. La vacă şi junincă se constată vaginită cu secreţii sticloase
cu grunji cenuşii; infecunditate, ciclul estral se repetă neregulat, avorturi timpurii (până la lunile a IV-a,
V-a), dar fără retenţie placentară; endometrită, iniţial, catarală, iar prin suprainfectare, secreţiile gri-
albicioase, devin urât mirositoare.
La tauri evoluează asimptomatic, rar apar balanita şi postita, ce pot determina refuzul montei.
Morfopatologic, se relevă leziuni de vulvo-vaginită sero-purulentă, predominant în fundul
vaginului, în zona cervixului. Mucoasa uterină prezintă, de regulă, inflamaţie purulentă.
Avortul se produce timpuriu, până în luna a IV-a, obişnuit, fără retenţie placentară. Învelitorile
fetale apar palide, fără zone de necroze.
La tauri se constată postită şi uretrită catarală.
Microscopic, este de certitudine, evidenţiindu-se trichomonadele în secreţiile genitale, în
învelitorile fetale şi avortoni.
Recoltarea materialelor patologice în vederea stabilirii diagnosticului se face prin următoarele
metode:
 la tauri, prin spălarea cavităţii prepuţiale sau cu ajutorul ansei prepuţiale;
 la vaci şi juninci, cu ansa prepuţială, cu speculunul vaginal prin masaj transrectal (în piometru) şi
prin raclarea membranelor fetale;
 la avortoni, prin raclarea membranelor fetale şi prin aspirarea lichidelor cavitare.
Materiale necesare: ansă prepuţială, seringă cu tub de cauciuc, irigator cu furtun, flacoane
sterile, soluţie fiziologică călduţă sau soluţie Manninger (6 g clorură de sodiu, 0,1 g sulfat de magneziu,
3,0 g fosfat monopotasic, 10,0 g peptonă, 20,0 g glucoză, şi 1litru bulion fără peptonă. pH-ul se ajustează
la 7,4 cu o soluţie de NaOH 10%. Soluţia se repartizează în flacoane de 50 ml, în care se adaugă 2500U.I
penicilină şi 5 mg streptomicină, care se păstrează la frigider).
Taurul, iniţial se contenţionează, apoi se face toaleta regiunii orificiului furoului, prin tundere şi
spălare cu apă şi săpun. Ansa prepuţială, prevăzută cu un tampon de vată la un capăt, care se îmbibă în
ser fiziologic călduţ sau în soluţie Manninger, se introduce cu tamponul prin orificiul furoului, până la
baza acestuia, se execută 3-4 mişcări anteroposterioare şi de rotaţie, apoi se scoate. Conţinutul se
recoltează în recipient, prin presare cu o pensă deasupra tamponului cu material patologic.
A doua posibilitate de recoltare se poate executa introducând ser fiziologic sau soluţie
Manninger călduţe (150-200 ml), în teaca furoului, cu ajutorul unui irgator sau seringă Janet prevăzute cu
tub de cauciuc. Se strânge deschiderea orificiului cu două degete, se masează teaca furoului la exterior,
încât lichidul să spele bine pliurile mucoasei.
La vacă, recoltarea materialului patologic se face de la nivelul fundului vaginului putîndu-se
folosi tehnicile de la taur. Se mai poate realiza cu speculumul vaginal, sterilizat, sau în urma examenului
transrectal, cînd apar secreţii la comisura vulvei.
Examinarea materialului se poate realiza direct, între lamă şi lamelă, la microscop cu obiectivele
20x, 40x, sau în urma centrifugării la 1500 de turaţii, 2-3 minute.
Evidenţierea unui singur parazit, mobil, cu membrană ondulantă, confirmă boala.
De la avorton se raclează, cu o spatulă sterilă, membranele fetale, materialul obţinut se amestecă
cu ser fiziologic sau soluţie Manninger.
Lichidele cavitare fetale sau amniotic se prelevează cu o pipetă Pasteur sau seringă sterilă.
Materialele colectate se pun în flacoane sterile.
Avortonii şi învelitorile fetale se vor examina în primele 24-48 de ore. În timpul transportului se
ambalează, fără adaus de antiseptice. Iarna sau dacă s-au păstrat la rece se vor lăsa câteva ore la
temperatura laboratorului pentru ca trichomonadele să-şi reia mobilitatea. Vara se vor lua măsuri de
evitare a instalării procesului de putrefacţie, care distruge trichomonadele.
Cultural. Metoda s-a generalizat datorită eficienţei în infestaţii slabe şi oculte. La noi în ţară, în
laboratoare, se foloseşte un mediu format din: bulion peptonat şi glucozat 1%, cu adaus de ser normal de
31
cal. 10%, penicilină 2000 U.I./ml şi streptomicină 500 gama/ml, ajustat la pH de 7,2. Serul şi
antibioticele se adaugă în momentul folosirii mediului. Nerespectarea pH-ului poate determina moartea
trichomonadelor.
2.1.3. Trichomonoza purceilor
Trichomonoza la suine este o flagalatoză care evoluează clinic la purcei şi tineretul suin,
manifestată prin sindrom diareic, slăbire şi asimptomatie la adulţi, determinată de flagelaţi din genul
Trichomonas, cu localizare în intestinul subţire, celum şi colou.
Boala este o tehnopatie, condiţionată de intervenţia mai multor factori de risc şi de evoluţia
sinergică a flagelatului cu alţi agenţi patogeni (Balantidium, Treporema, Vibrio coli, Welchia
perfringeris, etc), producând sindrom dizenteric. Evoluează în unităţi de creştere intensivă şi
semiintensivă a porcinelor (Şuteu şi col.,1977,1992).
 Etiologie
Trichomonadidae; Genul Trichomonas, cu specia T. suis.
Morfologie. Este cu aspect piriform, oval, în dimensiune de 11-15/3-7 µm. Are patru flageli, trei
sunt liberi şi unul delimitează o membrană ondulantă, terminându-se liber, la extremitatea posterioară a
corpului. Intracitoplasmatic se observă nucleul, oval, sau rotund, axostilul, cei patru blefaroplaşti la baza
flagelilor şi vacuole nutritive, incluziuni.
Ciclul evolutiv
Trichomonaşii trăiesc pe suprafaţa mucoasei intestinale, sunt foarte mobili şi se multiplică rapid,
prin diviziune binară. Pe suprafaţa şi în criptele mucoasei intestinale, în infestaţii mari, formează o
adevărată “peliculă mobilă“, reprezentată de colonii parazitare cu mare densitate. Se elimină prin fecale,
ajungând la exterior, unde, în condiţii de umiditate şi căldură, supravieţuiesc. Nu se cunosc limitele de
viabilitate şi posibilitatea lor de închistare.
Contaminarea: cu hrana, apa, ce conţin paraziţi, iar purceii, în timpul suptului, de la scroafe
eliminetoare de paraziţi.
 Diagnosticul
Se bazează pe coroborarea datelor clinice, morfopatologice şi microscopice.
Clinic. Se produc tulburări digestive la purceii de 3-4 săptămâni, până la 3-4 luni: inapetienţă,
diaree cu fecale galbene şi urât mirositoare, conţinând mucus şi porţiuni de mucoasă; polidipsie,
subfebrilitate, slăbire accentuată. În forme acute se produce mortalitate de 15%, în 4-6 zile. La tineretul
suin îmbplnăvirile se manifestă subacut, cu sindrom diareic şi hipotrepsic.
Morfopatologic. Tabloul lezional este reprezentat de enterotiflocolită catarală în formele uşoare
de boală şi prin enterotriflocolită hemoragico-necrotică, cu depozite gălbui-cenuşii şi ulcere, în evoluţia
gravă. Pe unele porţiuni se observă edem al peretelui intestinal, iar limfoganglionii mezenterici sunt
înfiltraţi şi hipertrofiaţi.
Microscopic. Se face examen direct prin badijonare rectală, sau din conţinut intestinal, sau
fecale proaspete, între lamă şi lamelă, cu adaus de ser fiziologic călduţ. Cu obiectiv mare, 20x, 40x, se
observă mobilitatea paraziţilor, mişcările în valuri ale membranei ondulante. În materii fecale vechi sau
cu adaus de conservanţi trichomonadele se distrug, la fel ca şi de la nivelul leziunilor intestinale, din
cadavre vechi. Se impune examenul microscopic din conţinut şi raclat de mucoasă intestinală, de la
nivelul leziunilor, ce aparţin unor animale sacrificate în stare avansată de boală sau unor cadavre calde.
Trichomonoza putând evolua asociată cu alte parazitoze, bacterioze şi enteroviroze este necesar a
se efectua şi investigăţii în vederea relevării lor.
32
2.1.4.Trichomonoza păsărilor
Boala afectează tineretul aviar producând tulburări digestive, întârzieri în creştere şi mortalitate.
Afectează mai frecvent porumbelul domestic, puii de curcă, găină şi bobociide raţă. Păsările adulte sunt
purtătoare. Bola evoluează în toate sistemele de creştere.
 Etiologie
Trichomonadidae; Genul Trichomonas, (specii: T. gallinae (sin. T. columbae, T. hepaticum); T.
gallinarum; T. eberthi; T. anatis) şi Genul Cocholosoma cu specia C. anatis.
Morfologie: identică cu cea a T. foetus , dar puţin mai mică.
Fig. 2.3. Specii de trichomonade la păsări

a) Trichomonas gallinarum ; b. T. gallinae
F – flageli; MO – membrană ondulantă; A - axostil; N – nucleu;
K – kinetoplaşti; c. T. columbae
 Ciclul evolutiv
Se multiplică prin diviziune binară, longitudinală. Supravieţuiesc puţin timp în mediul ambiant. IN
VITRO, se cultivă pe medii ce conţin bulion cu ser de porumbel sau bulion peptonat cu ficat şi
antibiotice.
Contaminarea: la porumbel se produce în timpul hrănirii puilor de către porumbiţă. La restul
păsărilor, se face prin intermediul apei şi furajelor.
 Diagnosticul
Se bazează pe coroborarea rezultatelor examenelor clinic, microscopic şi necropsic.
Clinic. La puii de porumbel se evideţiază stomatită, angină pseudomembranoasă, jetaj, disfogie,
noduli până la mărimea unei alune, sesizabili la palpţie. Mortalitatea este de 30%, în 8-10 zile de evoluţie
a bolii.
La puii de găină se produce slăbire, adinamie, diaree şi subdezvoltare ponderală.
Bobocii manifestă diaree, ataxie, sinuzită, coriză şi conjunctivită.
Morfologic. Leziunile au un caracter predominant necrotic. La porumbei şi puii de curcă se
constată stomatită catarală şi ulceronecrotică, false membrane buco-faringiene, noduli cazeoşi, otite,
sinuzite.
Leziunile intestinale la puii de găină, curcă şi boboci sunt : entero-tiflo-colită de la catarală la
pseudo-membranoasă, cu ulcere ; la ficat se produc insule necrotice albe-sidefii, de mărimi variabile şi
contur neregulat. Histologic, focarele necrotice apar delimitete de inflamaţie limfo-histiocitară,
polimorfonucleare şi flagelaţi.
33
Microscopic. Se execută badijonări de mucoasă buco-faringiană sau cloacală şi se evidenţiază,

în preparate native, prezenţa şi mobilitatea trichomonadelor. De la cadavre calde probele se vor preleva
din zonele limitrofe ţesuturilor lezionate. La cadavre trichomonadele se imobilizează rapid, astfel că la
laborator se expediază pui în fază avansată de boală.
2.1.5. Histomonoza (Triflohepatita, boala capului negru)
Este o mastigoforoză contagioasă, cu evoluţie clinică gravă la puii de curcă şi găină, uneori şi la
cei de fazan, păun, potârniche şi la boboci de gâscă, manifestată prin tulburări digestive, hepatice şi
distrofice. Se mai numeşte şi enterohepatită, tiflohepatită sau boala capului negru (“Black head“).
Etiologie
Monocercomonadidae; Genul Histomonas, cu specia H. meleagridis.
Fig. 2.4. Histomonas meleagridis

SA – stadiul ameboidal; F – flageli: V – vacuole; N – nucleu; `Nu - nucleol
Morfologie. Este un flagelat cu aspect polimorf. Forma vegetativă (trofozoitul) este ovală sau
aproape sferică, de 5-20 µm, conţine un nucleu sferic şi nu blefaroplast precum şi 1-4 flageli.Ectoplasma
este clară, iar endoplasma are aspect granular şi conţine vacuole digestive cu granule de amidon şi
bacterii.
Ciclul evolutiv
Flagelatul se dezvoltă în mucoasele intestinală, cecală şi ficat. În ţesuturile parazitate se întâlnesc
forme ameboidale, lipsite de flageli, în diametru de 8-15 µm. Se hrănesc cu eritrocite, cu secreţiile
celulelor parazitate şi cu bacterii din conţinutul intestinal. Înmulţirea se realizează prin diviziune binară.
În excremente şi în ouăle nematodului Heterakis gallinae, se găsesc forme mici, de aproximativ
5 micrometri. Trifozoiţii nu supravieţuiesc decât câteva ore în excremente, interval în care poate avea loc
contaminarea.
Cultivarea lui Histomonas meleagridis se poate face pe mediile Dwyer, De volta, Lesser (medii
cu albuş de ou, bulion, amidon de orez, peptonă, floră microbiană din cecum de la păsări parazitate),
precum şi pe mediile Boeck şi Drbolov (ser de cal coagulat, albuş de ou şi amidon de orez). Incubarea se
face la 37°C, 2-3 zile.
Contaminarea. Infectarea se face prin ingerarea ouălor de Heterakis şi râme ce conţin trofozoiţi
de Histomonas, şi uneori prin consum de furaje murdărite cu fecale proaspete, cu histomonade.
34
 Diagnostic
Se stabileşte prin coroborarea datelor epidemiologice cu cele clinice, morfologice şi de laborator.
Epizootologic: Boala este mai frecventă la puii de curcă până la vârsta de 3 luni (sensibilitate
maximă la 5 săptămâni), dar boala poate evolua şi la puii de găină şi bobocii de gâscă. Principalul
rezervor de contaminare este reprezentat de ouăle de Heterakis ce conţin histomonade. Diseminarea în
mediu se poate face şi prin râme, muscide, ş.a.
Clinic. Boala se manifestă acut şi cronic.
Forma acută: după o incubaţie de 4-5 zile, boala debutează prin anorexie, abatere,horiplumaţie,
aripile sunt lăsate în jos; apare diarea, cu fecale galbene ca sulful şi spumoase, cu miros fetid. Un semn
carecteristic, dar nu patogmomonic, este culoarea cenuşie-albăstrui a carunculilor la puii de curcă,
curcan, şi a crestei şi bărbiţelor la tineretul galinaceelor (“black head disease“). Apare deshidratarea şi
slăbirea accentuată, apoi hipotermia preagonică. Mortalitatea este ridicată (peste 50%) în 2-10 zile de
boală.
Forma cronică: evoluează la tineretul aviar în vârstă de peste 4-5 luni şi se caracterizează prin
abatere, diaree,pareze şi paralizii ale aripilor şi picioarelor la 3-5% din subiecţi (Niculescu Al., 1964),
slăbire şi mortalitate 2-3%.
Morfopatologic: Leziunile principale sunt cantonate la cecumuri şi ficat, de aici şi denumirea
“enterotiflohepatită“. Se evidenţiază tiflită fibrinonecrotică, ulcerativă şi hepatită necrotică, nililiară sau
în insule. Splina şi rinichii sunt congestionaţi, iar pulmeonii sunt edemaţiaţi.
Microscopic: Se efectuează preparate native din conţinut cecal, de la nivelul leziunilor sau din
triturat din zone lezionate hepatice, între lamă şi lamelă, depistându-se histomonadele mobile. Se impune
ca materialul patologic să fie prelevat de la pui bolnavi sau cadavre calde, să fie examinat imediat,
deoarece histomonadele se distrug rapid.
În frotiurile din amprente, fixate şi colorate se evidenţiază paraziţii, cei din lumenul cecal cu 1-4
flageli, iar cei care habitează în ţesuturi- fără flageli. Prin colorare cu trianină 1% histomonadele apar
colorate în brun-violet.
Examenul histopatologic, prin metodele PAS şi reacţia Gömöri, permite identificarea paraziţilor
intracelulari,de culoare roşu-carmin şi respectiv negru-brun.
2.1.6. Giardioza
Giardioza este o zoonoză, care afectează tineretul animalelor (căţel, pisică, miel, viţel) şi omul,
manifestată prin sindrom diareic şi slăbire. Este produsă de mai multe specii din genul Giardia, care au
specificitate largă, fiind posibilă trecerea de la o specie la alta (Şuteu şi colab.,1992).
 Etiologie
Sistematică: Încrengătura Sarcomastigophora; Ordinul Diplomonadorida; Familia
Diplomonadidae; Genul Giardia cu speciile: G. lamblia (om), G. canis, G. cati, G. bovis, G. caprae, G.
cuniculi, G. muris.
Giardia se prezintă endogen ca trifozoiţi, şi exogen în formă chistică.
Morfologie: Trofozoiţii au corpul piriform, cu faţa dorsală convexă şi cea ventrală concavă,
plană, cu simetrie bilaterală. Prezintă doi nuclei situaţi în treimea anterioară şi 4 perechi de flageli liberi,
care au la bază patru perechi de blefaroplaşti. Dimensiunile sunt de 10-20/7-10 µm.
Chistul, forma de rezistenţă, este oval, cu o dublă membrană, cu 2-4 nuclei şi flageli, dispuşi în
diagonală, sinuos. Măsoară 10-15/7-10 µm.
35
Fig. 2.5. Forme morfologice de Giardia spp.

a. chist; b. forma vegetativă
Ciclul evolutiv
Trofozoiţii de Giardia se dezvoltă la nivelul intestinului subţire, mai frecvent în duoden, dar şi în
colon. Se hrănesc prin endosmoză şi se multiplică prin diviziune binară.
Chisturile rezistă în jur de 3 luni, în mediu umed şi la 18°C, păstrându-şi capacitatea infectantă.
Contaminarea: se produce prin ingerarea chisturilor odată cu hrana sau apa de băut.
 Diagnosticul
Clinic. Boala este suspicionată la animale tinere, cu tulburări digestive : diaree, inapetenţă, cu
evoluţie cronică şi slăbire. Simptomele nu dispar la antibioticoterapie sau la terapie simptomatică.
Morfopatologic. Cadavrele sunt slăbite, cu regiunea perianală murdărită de fecale diareice. Se
observă duodemo-jejunită catarală sau hipertrofică, rareori degenerescenţă hepatică şi stază biliară.
Histopatologic, se constată necrobioza eriterocitelor, congestie în submucoasa intestinală, cu
infiltraţie limfohistiocitară. Giardile pătrund în spaţiile intercelulare ale mucoasei intestinale, la câine, şi
formează cuiburi în submucoasă la rozătoare (Şuteu E. şi colab.,1976, 1985, 1992).
Microscopic. Se practică depistarea microscopică a trofozoiţilor, din raclat intestinal, sau
conţinut obişnuit prin tuşeu rectal şi a chisturilor, prin examen coproscopic.
Evidenţierea giardiilor în raclat de la nivelul mucoaselor duodenale şi jejunale este posibilă
numai la cadavre calde sau la animale sacrificate în stare de boală. Raclatul se omogenizează cuser
fiziologic călduţ şi se examinează cu obiective mari, 20x, 40x. La animale cu diaree gravă, este
recomandabil prelevarea rectală de probe şi examen microscopic în preparat nativ.
Evidenţierea chisturilor se face prin metodele Blagg, modificată (Şuteu şi colab.,1987), şi prin
examen direct, nativ, cu soluţie Lügol. Examenele se repetă de 2-3 ori, datorită discontinuităţii eliminării
chisturilor. Formele chistice de Giardia se prezintă microscopic (obiective 20x, 40x), galben-brun,
observându-se detalii de structură.
Pentru metoda Blagg modificată se utilizează următoarele: soluţie formată din tinctură de
mertiolat 1%o-200 ml, formaldehidă (38%)-25 ml; glicerină 5 ml; apă distilată ad 250 ml; soluţie Lügol;
eter.
Tehnica de lucru : se iau 1-3 g de fecale şi se amestecă într-o eprubetă cu 10 ml soluţie alcoolică
de formaldehidă glicerinată, omogenizându-se intens. Se filtrează soluţia prin sită cu ochiuri foarte mici
(0,2 mm), într-o eprubetă de centrifugare. Se adaugă 2 ml eter, se omogenizează şi se centrifughează,
timp de 1 minut, la 1500 rot/minut. Se îndepărtează supernatantul, iar din sediment se iau câteva picături,
se aplică pe o lamă, adăugându-se o picătură de soluţie Lügol. După aplicarea lamelei histologice se
examinează la microscop, evidenţiindu-se chisturile.
36
2.2. Ciliatoze
2.2.1. Balantidioza
Balantidioza este o zoonoză digestivă produsă de Balantidium coli, care evoluează la om, porc şi
animale de laborator. La purcei şi tineretul porcin se manifestă prin sindrom diareic, întârziere în
creştere, iar la porcii adulţi boala evoluează subclinic.
 Etiologie
Sistematică: Încrengătura Ciliophora; Ordinul Trichostomatorida; Familia Balantidiidae; Genul
Balantidium; specia B. coli.
Morfologie. Balantidium coli în dezvoltarea sa trece prin stadiul vegetativ şi de chist.
Trofozoiţii, ovoizi, prezintă pe suprafaţa membranei celulare cili fini, aşezaţi în benzi longitudinale,
dintre care cei din jurul stomei sunt lungi. În treimea anterioară, ventral, se află un silon longitudinal, la
baza căruia este citostomul, iar la partea opusă citoproctul. În citoplasmă se găsesc vacuole nutritive
contractile şi granule. Prezintă doi nuclei: macronucleul alungit, uşor recurbat, şi micronucleul sferic.
Dimensiunile formei vegetative sunt de 70-100/50-70 µm, chistul, rotund sau oval, cu învelişul având
pereţii dubli, are diametrul de 50-60 µm. În interiorul citoplasmei se observă granulele şi nucleii.
Fig. 2.5. Balantidium coli

a. forma chistică b. forma vegetativă (trofozoitul)
Ciclul evolutiv
Formele vegetative se localizează în cecum şi colon, formând populaţii comensale în
componenţa biocenozei intestinale. Sunt foarte mobile pe suprafată mucoasei şi în lumenul intestinal,
nutrindu-se cu microfloră şi hidraţi de carbon. În cazuri de modificare a biochimismului intestinal şi a
funcţionalităţii peretelui intestinal, însoţite de scăderea rezistenţei generale a gazdei, trofozoiţii se
hrănesc cu resturi celulare şi hematii, trecând la viaţa parazitară. Balantidium coli este deci un comensal,
cu potenţial patogen. Înmulţirea se produce prin diviziune directă, transversală, fiind posibilă şi
conjugarea.
Contaminarea. Se produce în timpul hrănirii cu furaje şi apă sau în timpul suptului, cu chisturi
de la Balantidium coli.
 Diagnosticul
Comportă coroborarea examenelor clinic, microscopic şi morfopatologic.
37
Clinic. După 10-15 zile de incubaţie, la purcei apare un sindrom diareic, uneori dizenteric;
fecalele păstoase devin lichide, urât mirositoare, cu strii de sânge, mucus şi fragmente de mucoasă; se
produc defecări frecvente, tenesme; apar dezhidratarea, apetit capricios cu stare de abatere. În 6-10 zile
purceii mor sau boala se cronicizează. La porcii adulţi diarea este trecătoare, cu remiteri spontane.
Microscopic. La examenul fecalelor proaspete, între lamă şi lamelă, cu adaos de ser fiziologic
călduţ, sau prin badijonare rectală, sunt prezente formele vegetative, uşor de recunoscut datorită
mobilităţii şi a cililor. Chisturile pot fi evidenţiate în fecale, prin examen direct, între lamă şi lamelă sau
prin metode de flotaţie. Examenul se face cu obiectivul 10x. La examenul necroscopic se raclează
mucoasa cecală şi a colonului, la nivelul leziunilor, şi prin examen microscopic, între lamă şi lamelă, se
onservă balantidii.
Necropsia. Se evidenţiază tiflocolita catarală sau hemoragico-necrotică, cu prezenţa
balantidiilor. La deschidere cadavrele sunt slăbite, dezhidratate, cu trenul posterior murdărit de fecale.
2.3. Sporozooze
Sporozoozele sunt parazitoze produse de protozooare din încrengătura Apicomplexa.
2.3.1. Piroplasmoze
Sunt sporozooze determinate de paraziţi din ordinul Piroplasmorida care au localizarea în

elementele figurate sanguine şi sunt transmise prin intermediul căpuşelor. Aceste boli au un caracter
sezonier, preponderent estival şi zonal, în corelaţie cu aria de răpândire ş biologia căpuşelor
transmiţătoare. Piroplasmele fac parte din două familii: Babesiidae şi Theileridae.
2.3.1.1. Babesiidozele (Babesiozele)
Babesiidozele cuprind boli determinate de piroplasme din familia Babesiidae, cu evoluţie la

rumegătoare, ecvine, câine şi alte specii. Sun transmisibile prin căpuşe şi se exprimă obişnuit acut, printr-
o tetradă clinică: febră, (sub) icter, anemie şi hemoglobinurie.
Aceste boli sunt cunoscute şi sub denumirile vechi de: hemoglobinurie, urinare cu sânge,
cârceag.
 Etiologie.
Sistematică. Fam. Babesiidae (Tabel 2.1) (Fig. 2.7):
 Babesia bigemina, B. major, B. bovis, B. divergens, B. ovata (la bovine);
 B. motasi, B. ovis, B. capreoli (la ovine şi caprine);
 B. caballi (la cabaline;)
 B. trautmanni, B. perroncitoi, (la suine);
 B. canis, B. gibsoni, (la câine).
 B. rodhaini (la şoarece).
Babesioza evoluând, în ultimul timp şi la om, poate fi produsă de: B. rodhaini şi B. divergens.
Morfologie. Babesiile în formele cu localizare intraeritrocitară sunt polimorfe, caracterizate de

prezenţa stadiilor piriforme, unice sau bigeminate. Se mai întâlnesc forme inelare, ovale, rotunde,
38
ameboidale. Structural, prezintă un nucleu situat adeseori marginal şi citoplasma delimitată de

membrană, care constituie o vacuolă ce rămâne incoloră la coloraţiile obişnuite. Ultrastructural se
observă granulaţii, reticul endoplasmatic. Babesiile mari, cele piriforme, au diametrul longitudinal mai
mare decât raza hematiei, de 2,6-4 µm, elementele piriforme bigeminate, unite printr-un filament cu
laturile ascuţite, se dispun în unghi ascuţit, ocupând aproape în întregime hematia. Microbabesiile
(B.equi) nu depăşesc în diametru longitudinal raza hematiei, având dimensiunile de 1,5-2,5/0,5-1 µm.
Cele bigeminate, piriforme alcătuiesc unghi obtuz, situate adesea marginal; uneori pe circumferinţă,
rareori central, cu aspect de ochelari. B. equi se dispun şi în formă de cruce (cruce de Malta) datorită
înmulţirii lor prin cvadripartiţie.
Babesiile parazitează de obicei câte 2, rareori 1-4 într-o hematie.
Fig. 2.7. Piroplasme la animale

a. Babesia bigemina; b. Babesiella bovis; c. Babesia equi
Ciclul evolutiv
Infecţia mamiferelor se face prin inoculare de sporozoiţi, în timpul hrănirii, de către căpuşe
infectate (tabel 2.1). Ciclul biologic, dixen, se realizează prin alternanţa generaţiilor şi gazdelor, în două
faze: asexuată, în sângele mamiferelor (G.I.) şi sexuată (gameto şi sporozonică) - în organismul căpuşelor
ixodide (G.D.). După inocularea sporozoiţilor de către ixodide are loc faza asexuată, cu dezvoltarea
endoglobulară a trofozoiţilor, care se divid prin bipartiţie sau cvadripartiţie, la B.equi şi distrugând
hematiile parazitate pătrund în altele, reluând faza asexuată de mai multe ori. Formele noi, aşa-zişii
merozoiţi sunt anaplasmoide, ameboidale, piriforme şi inelare. După mai multe generaţii asexuate, în
sânge, elementele parazitare se difereţiază sexual, fără a se putea identifica macro- şi microgamonţii.
Actualmente se consideră că formele anulare cu citoplasmă mai densă sau mai pală reprezintă gamonţii.
Faza sexuată se continuă în corpul căpuşelor, după hrănirea acestora cu sânge de la animalele
bolnave. În intestinul mediu, formele anulare (izo- sau heterogamonţii), eliberate prin hemoliză, continuă
dezvoltarea sexuată şi se unesc doi câte doi, formând zigotul, alungit (= ookinet). În epiteliul intestinal
babesiile se înmulţesc prin diviziune şi dau sporochineţi, elemente de aspect viermiform, ce pătrund în
hemolimfă şi reiau reproducerea nelimitat, formând sporozoiţii care se dispersează în glandele salivare,
ovocite şi ouă, cu contaminare trans-stadială şi transovariană.
Contaminarea animalelor cu babesii se produce în timpul hrănirii căpuşelor infectate, care, odată
cu saliva, inoculează sporozoiţii.
39
Tabelul 2.1. Agenţii etiologici ai babesiozelor la animale

(după Şuteu şi colab. 1997)
AGENŢII ETIOLOGICI
SPECIA TRANSMIŢĂTORI
FORME DIMENSIUNI
G.I. SPECIA
ENDOGLOBULARE
G.D.
µm
Babesia
bigemina Piriforme, Boophilus calcaratus, spp.;
BOVINE 3-4
(Piroplasma rotunde, ovale Rhipicephalus spp.
bigeminum)
Piriforme, Ixodes ricinus,
BOVINE Babesia major 2,5-3
rotunde, ovale Haemaphysalis punctata
Babesia bovis
Piriforme, Ixodes ricinus
BOVINE (Microbabesia 1,5-2
rotunde, ovale Boophilus spp.
bovis)
Babesia Piriforme, Ixodes ricinus,

BOVINE 1-1,5
divergens rotunde, ovale I. persulcatus
BOVINE Babesia ovata ovale 1,5-2 Haemaphysalis longicornis
Babesia motaşi
Piriforme, Rhipicephalus bursa, Ixodes,
OVINE (Piroplasma 3-4
rotunde, ovale Haemaphysalis
ovis)
Babesia ovis Piriforme,

OVINE 1,5-2 Rhipicephalus bursa
(Babesiella) rotunde, ovale
Babesia Piriforme,
CAPRINE 1-2 Ixodes ricinus
capreoli rotunde, ovale
Babesia
caballi Piriforme, Dermacentor, Hyalomma,
CABALINE 3-4
(Piroplasma rotunde, ovale Rhipicephalus
caballi)
Babesia Piriforme, Boophilus decoloratus,
SUINE 2,5-4
trautmanni rotunde, ovale Rhipicephalus turanicus
Babesia Piriforme,
SUINE 1-2,6 Rhipicephalus, Dermacentor
perroncitoi rotunde, ovale
Babesia canis Dermacentor, Rhipicephalus
Piriforme,
CANINE (Piroplasma 1,5-4 sanguineus, Haemaphysalis
rotunde, ovale
canis) leachi
Babesia
gibsoni 1-3,5 Haemaphysalis
Piriforme,
OM Babesia bovis 1,5-2 Ixodes
rotunde, ovale
Babes a 1,5-2 Ixodes
rodhaini
40
 Diagnosticul
Se stabileşte pe baza datelor epidemiologice şi clinice; microscopic, necropsic, terapeutic şi
serologic.
Epidemiologic, îmbolnăvirile animalelor apar la păşune, mai frecvent la animalele noi
introduse, provenite din regiuni indemne. Este prezent ectoparazitismul cu căpuşe şi se evidenţiază
vulnerabilitatea crescută la animalele adulte.
Clinic, babesiozele evoluează acut, cronic şi uneori supraacut.
 La rumegătoare în forma acută, după o incubaţie de 8-14 zile, apar: febră (40°C),
inapetenţă sau anorexie, încetarea rumegării, atonia prestomacelor, constipaţie alternând cu diaree,
dispnee, tahicardie (sub-) icter, anemie şi hemoglobinurie, stare depresivă, frisoane, hipo- şi agalaxie,
uneori avorturi. După 4-6 zile se instalează o stare toxică cu hipotermie preagonică. Forma cronică, se
manifestă prin: anemie, slăbire, accese subfebrile, diaree moderată alternând cu constipaţie, apetit
capricios, diminuarea secreţiei lactate, durând mai multe săptămâni. La ovine, tineretul este deopotrivă
receptiv ca şi adulţii.
 La ecvine, tabloul clinic acut se caracterizează prin: febră de 40-41,5°C, abatere,
somnolenţă, anorexie, tahicardie, dispnee, nările dilatate, adinamie, echimoze pe mucoasa conjunctivală
şi corpul clignotant, epiforă, colică, constipaţie alternând cu diaree. După 2-3 zile apare icter, inconstant,
hemoglobinurie; avorturi, decubit sterno-abdominal sau costal. În boala produsă de B.equi febra este
interminentă. Prognosticul: adesea letal, după 4-5 zile animalele netratate sucombă. Formele subacută şi
cronică, cu o durată de câteva săptămâni până la 3-4 luni, în babesioza produsă de B.equi sunt dominante:
sindrom anemic, subfebrilitate sau febră recurentă; subicter; tahipnee, dispnee şi oboseală la eforturi
mici, slăbire progresivă, cu apariţia edemelor declive - subabdominal, substernal, la membrele
posterioare. Îmbolnăvirile tineretului cabalin sunt benigne.
La celelalte specii de animale, în formă acută apar: febră, icter, anemie şi inconstant
hemoglobinurie şi tulburări grave cardio-circulatorii.
Microscopic, se recurge la examen de frotiuri din sânge, colorate prin metodele Giemsa, sau
M.G.G. De la animalele bolnave frotiurile se fac din sânge periferic, de preferat din primele picături care
conţin hematii parazitate în procent mai ridicat. La cadavre este necesar ca frotiurile să fie efectuate în
primele ore, până ce nu se produce hemoliza, după aceea se recurge la sânge din măduva osoasă, unde
hematiile se distrug mai greu. Este recomandabil ca frotiurile să se facă din sânge renal, din splină, ficat,
sau din miocard, unde hematiile sunt mai parazitate. Examenul microscopic se face la obiectivul de
imersie. Babesiile se recunosc uşor, datorită formei, localizării şi coloraţiei citoplasmei în albastru fin şi
nucleului periferic în roşu-violet. Adesea, la formele inelare, centrul paraziţilor rămâne clar, datorită unei
vacuole intracitoplasmatice necolorabilă.
Determinarea speciilor este posibilă pe criteriul parazitismului strict specific şi morfologic:
dimensiunile babesiilor, mai mare decât raza hematiei şi mai mic în cazul microbabesiilor, prezenţa
crucei de Malta în babesioza produsă de B.equi. Se vor evita confuziile cu artefacte, care apar intens
colorate, translucide, şi sunt vizibile şi după dispariţia hematiilor din câmpul microscopic.
Examenul microscopic este de certitudine, de mare precizie în formele acute şi supraacute,
valoarea lui scăzând în cazul formelor subacute şi cronice.
Morfopatologic: tabloul lezional, cu unele aspecte generale, este dependent de forma clinică şi
specia de babesii. În formele supraacute la toate speciile se produc leziuni septicemice. În forma acută:
icter, anemie, peteşii pe mucoase şi seroase, lichid citrin sau roşiatic în cavităţile seroase; splenomegalie,
splina are marginile rotunjite şi consistenţă crescută, fără ramolisment; hepatomegalie şi degenerescenţă
hepatică, peteşii şi sufuziuni peri- şi endocardice, miocardoză, edem pulmonar, congestie şi infarcte
renale; vezica urinară destinsă, cu urina brună (hemoglobinurie), congestie şi hemoragii gastro-
intestinale; hipertrofii limfonodulare. În formele subacută şi cronică, cadavrele sunt caşectice, masele
musculare decolorate şi infiltrate, anemie, edeme subabdominale, substernale şi la membre, subicter,
degenerescenţe grave la miocard şi la ficat, splenomegalie.
41
Serologic. Se folosesc în unele ţări R.F.C., imunofluorescenţa indirectă, microaglutinarea,

dubla difuziune în gel agar şi ELISA. Antigenii sunt formaţi de elemente parazitare, după eliberare, prin
liza hematiilor. Aceste metode se preconizează mai ales pentru diagnosticul formelor cronice, latente, ale
babesiozelor, în care diagnosticul microscopic nu are valoare.
Terapeutic, se bazează pe utilizarea medicamentelor cu efect specific (babesicid), în primele
zile de boală, în dublu scop: terapeutic şi diagnostic. Rezultatele pozitive, cu vindecarea bolnavilor,
constituie dovezi ale etiologiei babesiene.
2.3.1.2. Theilerioze la rumegătoare
Theileriozele care afectează rumegătoarele mari şi mici sunt exprimate clinic prin febră,
limfadenopatie, anemie, tulburări gastrointestinale, slăbire şi sunt determinate de hemosporidii din genul
Theileria, care parazitează sistemul limfocitar şi hematiile. Transmiterea se realizează prin intermediul
căpuşelor Ixodidae. Sunt boli grave în zonele tropicale.
 Etiologie
Sistematică. Familia Theileriidae (Tabel 2.2), genul Theileria:
 Th. parva, Th. annulata (Th. dispar), Th. mutans, Th sergenti (la taurine);
 Th. lawrencei (la bubaline);
 Th. hirci, Th. ovis, (la caprine şi ovine).
 Th. equi (la cabaline)
Tabelul 1.2. Speciile de theilerii la rumegătoare

(după Cosoroabă şi colab., 1995)
Forme parazitare
Specia Dimensiuni Vectori
sanguine
BOVINE
inelare, baciliforme sau
Th. annulata 0,5-2,0 μm Hyalomma spp.
virguliforme
ovoide, bacilare,
Th. parva 1,0 μm Rhipicephalus spp.
virguliforme
Amblyomma spp.
Th. mutans inelare, bacilare -
Rhipicephalus spp.
Haemaphysalis spp.
inelare, rotunde, ovalare,
Th. sergenti 1,0-2,0 μm Dermacentor spp.
bacilare
Ixodes ricinus
OVINE
inelare, ovalare, baciliforme, Hyalomma spp.

Th. hirci 1,5-2,0 μm
virguliforme Rhipicephalus spp.
Hyalomma spp.
Th. ovis rotunde, ovalare, baciliforme -
Rhipicephalus spp.
Morfologie. Theileriile la rumegătoare au aspect polimorf: în hematii se prezintă în forme de

virgulă, bacilare, ovale, inelare, cu dimensiunile de 1,5-2/0,5-1 µm, cu citoplasma albastră şi nucleul
roşu-violet (la coloraţie panoptică), situat terminal (Fig. 2.8). Într-o hematie parazitează 1-4 elemente,
rareori până la 8. În limfocite - în prima fază a parazitismului - uneori în celule endoteliale, în
42
limfonoduli, în splină, se formează schizonţii (corpi în grenadă; corpi albaştri - Koch), ovali, rotunzi,
măsurând 8-10 µm, cu citoplasma albastră, având multiple granule cromatice roşii de 0,4-2 µm, care vor
forma merozoiţii.
Fig. 2.8. Theileria spp.

a. forme endoglobulare; b. schizonţi (ob. imersie)
Ciclul evolutiv
Theileriile se caracterizează prin parazitism specific, cu ciclul biologic diheteroxen. Infecţia
rumegătoarelor (G.I.) se produce prin inocularea sporozoiţilor de către căpuşe (G.D.) infectate, care
pătrund în limfocitele din nodulii limfatici afectaţi, unde se dezvoltă schizonţii. Aceştia formează
merozoiţii, care reiau faza schizogonică reptabilă de câteva ori. Merozoiţii din ultima generaţie pătrund
în hematii, luând forme polimorfe. De la animalul bolnav theileriile sunt ingerate de căpuşe în timpul
hrănirii. Dezvoltarea gametogenă este incomplet elucidată. După Mahlhorn şi colab. (1977),
gametogonia iniţială în hematii se continuă în corpul căpuşelor, unde se formează macro- şi
microgameţii; prin fecundare rezultă ookinetul, care prin diviziune repetată, sporogonică, generează
numeroşi sporozoiţi, care ajung în glandele salivare. Infecţia la căpuşe este transmisibilă interstadial, dar
nu şi transovarian.
Contaminarea rumegătoarelor se realizează prin inocularea de către căpuşe a sporozoiţilor.
 Diagnosticul
Se stabileşte pe datele epidemiologice, clinice, morfopatologice, microscopice, serologic şi prin
xenodiagnostic.
Epidemiologic, boala are caracter sezonier, izbucnind la animalele care păşunează în zone cu
biotopi de căpuşe ixodide. Îmbolnăvirile apar mai grave la animalele provenite din regiuni indemne; în
focare noi sunt receptive deopotrivă adultele şi tineretul, iar în focare enzootice vechi la tineret evoluează
forme mai grave, mortale. Bubalinele sunt mai rezistente decât taurinele.
Clinic, boala evoluează acut, subacut şi cronic. Acut, după o perioadă de incubaţie de 12-25
zile, apar: hipertrofia limfonodulilor superficiali, urmată de febră în platou, şchiopături, tulburări
respiratorii şi circulatorii grave, tremurături musculare; epiforă, fotofobie, peteşii pe mucoasele aparente
subicter, anemie, agalacxie, hipotonia prestomacelor, anorexie, diaree sanguinolentă, fecale cu mucus,
abatere gravă, adinamie, animalele rămân în decubit sterno-abdominal. Mortalitatea este foarte ridicată,
mai ales la tineret şi se produce după 4-12 zile de boală.
Formele subacută şi cronică durează peste 21 de zile şi chiar câteva luni, manifestate prin:
anemie (numărul hematiilor ajungând la 2 milioane/mm3) edeme declive, subfebrilitate, constipaţie
alternând cu diaree, caşexie.
Morfopatologic, în forma acută: limfoadenopatie hipertrofică, periferică, edeme înfiltrative
subcutanate, anemie, subicter, peteşii pe seroase, splenomegalie, fără ramolisment, degenerescenţă grasă
miocardică şi hepatică, sufuziuni epi- şi endocardice, infarcte renale, cenuşii şi hepatice, edem pulmonar,
împâslirea foiosului, gastroenterită hemoragică, uneori ulceroasă.
43
În forma subacută modificările sunt mai puţin evidente: anemie, edeme declive, distrofii
musculare, splenomegalie.
Microscopic. Se efectuează frotiuri din limfonodulii superficiali, sânge, sau din organe, la
cadavre - colorate panoptic (M.G.G.). Recoltarea materialului de la animalele în primele zile de boală se
face de la nivelul limfonodulilor subcutanaţi, hipertrofiaţi. După aseptizarea locală, cu ajutorul unei
seringi de 1 cm3 cu ac, se puncţionează şi aspiră repetat conţinut limfonodular, apoi se fac frotiuri. După
primele zile de evoluţie a bolii recoltarea se recomandă a fi efectuată şi din sânge periferic. La cadavre
se fac frotiuri din limfonoduli, rinichi, splină, miocard ş.a., ca şi în cazul babesiozelor.
Examenul microscopic este de certitudine, în forma acută, în mai mică măsură în cea subacută.
La obiectiv de imersie se evidenţiază schizonţii din biopunctatele limfonodulare şi formele eritrocitare în
frotiuri din sânge periferic. Formele intrahematice trebuie diferenţiate de artefacte (în caz de tehnici
greşite de lucru) şi de alte hemosporidii. În babesioze prevalează paraziţii piriformi, în teilerioză cei
bacilari, inelari, de virgulă, în general mai multe elemente (3-6) într-o hematie.
Serologic, cu prioritate în depistarea animalelor cu forme cronice, latente, în prezent se aplică
unele metode cu tendinţa de a deveni uzuale: imunofluorescenţa indirectă, R.F.C., ELISA, de aglutinare
în tuburi capilare (Pipano şi Cahana, 1969, cit. de Şuteu şi colab. 1996).
Xenodiagnosticul se practică pentru evidenţierea formelor latente de boală. Sângele suspect se
inoculează intraperitoneal la iepuri splenectomizaţi, pe care se pun nimfe de căpuşe vector, care după ce
năpârlesc şi devin adulte, sunt plasate pe tăuraşi, urmând a se examina şi depista theileriile în sângele
acestora. (Cosoroabă şi colab., 1995)
2.3.2. Coccidioze
Coccidiozele grupează boli determinate de sporozoare din ordinul Eucoccidiorida, care afectează
mamiferele, păsările şi peştii, dezvoltându-se unele (eimeridele) la nivelul aparatului digestiv, ficatului,
rinichiului, rareori în alte organe, altele în toate sistemele şi ţesuturile organismului (Toxoplasma şi
Sarcocystis). Se dezvoltă de tip mono- sau diheteroxen, trecând prin faze schizogonice, gameto- şi
sporogonice.
2.3.2.1. Eimeriozele
Sunt coccidioze care afectează toate speciile de mamifere şi păsări, evoluând cu forme clinice
grave la tineret şi subclinic, inaparent la adulte. Se întâlnesc în toate sistemele de creştere a animalelor. În
1987 Comitetul Executiv al W.A.A.V.P. (World Association for the ADVANCEMENT of Veterinary
Parasitology) a aprobat nomenclatura standardizată a bolilor parazitare la animale (SNOAPAD) -
Standardized Nommenclature of Animal Parasitic Disease; se acceptă nomenclatura de “eimerioză”
pentru boala produsă de coccidii din genul Eimeria, ceea ce obligă la înlocuirea termenului clasic de
“coccidioză” cu cel de “eimerioză” (Cozma, 1996)
 Etiologie
Sistematică. Încrengătura Apicomplexa, Ordinul Eucoccidiorida, subordinul Eimeriorina,
Familia Eimeriidae, genul Eimeria
 La păsări:
 Eimeria acervulina, E. maxima, E. necatrix, E. mitis, E. praecox, E. hagani - în mucoasa
intestinului subţire; E. tenella - în cecum; E. bruneti -în cloacă, rect şi cecum; E. mivati - de la duoden
până în cecum şi rect (la puii de găină); (Fig 2.9)
 E. meleagrimitis şi E. gallopavonis - în intestinul subţire, cecum şi rect; E. meleagridis şi E.
adenoides - în cecum şi cloacă (la puii de curcă) ;
 E. numidae - în intestinul subţire şi cecum (la puii de bibilică );
44
 E. colchici - în jejun şi cecum; E. phasiani, E. duodenalis - în duoden şi jejun; E. pacifica - în

intestinul subţire (la puii de fazan);
 E. anseris, E. nocens, E. stigmosa, E. parvula - în intestinul subţire; E. kotlani - în intestinul
subţire, terminal, rect şi cloacă; E. truncata - în epiteliul tubilor uriniferi (la bobocii de gâscă) (Fig 2.10);
 E. anatis, E. danailovi şi Thizzeria perniciosa - în intestinul subţire (la bobocii de raţă);
 E. columbae, E. columbarum, E. labbeana - în intestinul subţire (la porumbei).
Fig. 2.9. Specii eimeriene la puii de găină
45
Fig. 2.10. oochisturi de Eimeria la palmipede

a. E. truncata; b. E. anseris
 La mamifere
 E. zuerni şi E. bovis - în segmentele posterioare ale intestinului subţire, cecum şi colon; E.
ellipsoidalis şi E. auburnensis - în intestinul subţire; E. cylindrica - în porţiunea terminală a intestinului
(la tineretul taurin ) (Fig. 2.11 );
Fig. 2.11. E. cylindrica
 E. arloingi, E. faurei, E. pallida, E. ahsata şi E. crandallis - în intestinul subţire; E. intricata, E.

parva şi E. ninakohlyakimovae - în intestinul subţire, cecum, colon şi uneori în rect (la miei) (Fig. 2.12 );
Fig. 2.12. Specii eimeriene la miei (după Levine şi colab., 1962)
46
 E. arloingi, E. parva, E. hirci, E. ahsata - cu localizare ca şi la miei (la iezi);

 E. debliecki, E. scabra, E. perminuta, E. suis, E. polita, E. romaniae, E. spinosa - cu localizare la
nivelul mucoasei intestinului subţire (la purcei) (Fig. 2.13 );
Fig.2.13. Specii eimeriene la suine

a. E. debliecki; b. E.sdcabra; c. E. perminuta; d. E. spinosa
 E. leuckarti - în intestinul subţire (la mânji);

 E. perforans, E. piriformis, E. intestinalis, E. irresidua, E. magna, E. neoleporis - în intestinul
subţire şi gros; E. stiedai - în epiteliul canalelor şi vezicii biliare (la iepure) (Fig. 2.14);
 E. canis - în intestin la câine; E. felina şi E. cati - în intestin la pisică (la carnivore);
 E. hiepei - în canalele biliare; E. mustelae, E. vison - cu localizare intestinală (la nurcă);
 E. pellucida, E. seideli, E. myopotami, E. coypi - în intestinul subţire (la nutrie).
Fig. 2.14. Oochisturi de Eimeria la iepure

a. E. magna; b. E. stiedae
Morfologie. Oochisturile diverselor specii de Eimeria prezintă unele caractere structurale

comune, diferenţiabile de formele de rezistenţă ale altor sporozoare. Forma este variată: ovală, ovoidă,
rotundă, cilindrică, piriformă. Pereţii, în general bistratificaţi, sunt netezi, rugoşi, subţiri sau groşi. La
unele specii, la un pol se observă un micropil cu opercul; culoarea, de mai mică importanţă în
determinarea lor, poate fi gălbuie, gri, galben-brună. (Fig. 2.15) Dimensiunile variază de la cca 12-15
µm - pentru oochisturile mici (E. perminuta, E. parva) - la 30-40 µm pentru cele mari (E. maxima, E.
intricata), sau mai rar în jur de 80 µm (E. leuckarti). Oochistul, în momentul eliminării neinfectant,
conţine sporontul sub forma unei mici sfere, lăsând un spaţiu liber până la învelişul extern. Oochistul
infectant (matur), capabil de contaminare, conţine: patru sporochisturi de formă ovală, ce conţin câte doi
sporozoiţi; corpi reziduali în oochist şi corpi reziduali în interiorul sporochisturilor şi granule polare.
47
Fig. 2.15. Eimeria spp. – structura oochistului infectant

1. micropil; 2. sporochisturi; 3. sporozoiţi; 4. corp rezidual
 Ciclul evolutiv
Se realizează endogen şi exogen, cu trecere prin fazele: schizogonică, gametogonică şi
sporogonică. Schizogonia şi gametogonia sunt fazele intracelulare şi cele mai periculoase pentru gazdă.
Sporogonia se derulează obişnuit în mediul exterior. În lumenul intestinal, prin distrugerea peretelui sau
deschiderea micropilurilor oochistului şi sporochisturilor, sub acţiunea sucurilor gastroenterice - pepsină,
tripsină, bilă - sporozoiţii, având uşoară mobilitate, se eliberează şi pătrund în celulele epiteliale, unde
iniţiază dezvoltarea schizogonică (asexuată). Localizările hepatice, renale ale sporozoiţilor sunt posibile
prin transport hematogen. În citoplasma celulelor parazitate, sporozoiţii urmează o fază de creştere, se
rontunjesc şi înconjuraţi de o vacuolă formează trofozoiţii. În faza finală de creştere, nucleul se divide
multiplu, apoi noile elemente se individualizează, formând schizontul din care, prin ruperea membranei,
se eliberează câteva zeci de merozoiţi care atacă noi celule ale mucoasei intestinale, reluându-se ciclul de
circa 2-3 ori.
Faza gametogonică se realizează în continuare tot intracelular. Merozoiţii din ultima generaţie se
diferenţiază: unii devin multinucleaţi, numiţi microgametociţi (gamonţi masculi), care generează mai
mulţi microgameţi, mobili, biflagelaţi. Alţii se rotunjesc formând macrogametociţi (gamonţi femeli) care
dau naştere la câte un macrogamet. Gamonţii, ovali sau inelari, cu o coroană marginală şi nucleul central,
au dimensiunile de 30-60 µm. În urma fecundării se formează zigotul, care îşi formează un înveliş
exterior dublu, iar în interior masa germinativă, numită sporont, ia formă rotundă, devenind oochist.
Acesta, prin distrugerea membranelor celulare şi a ţesuturilor, iese în lumenul intestinal şi cu
excrementele ajunge în mediul exterior.
Sporogonia la Eimeria se realizează numai în mediu cu aeraţie, umezeală şi căldură. Prin
diviziunea sporontului, se formează 4 sporochisturi şi în interiorul fiecăruia, prin diviziuni, iau naştere
câte doi sporozoiţi.
Contaminarea se realizează prin ingerarea de către gazde a oochisturilor infectante cu apa şi
alimentele.
 Diagnosticul
Se face prin coroborarea datelor clinice, copromicroscopice, morfopatologice, respectiv
histopatologice. Pentru justeţea diagnosticului, se impun următoarele considerente: animalele adulte pot
rămâne timp îndelungat purtătoare şi eliminatoare de oochisturi, fără manifestări clinice; la animalele
foarte tinere apare mortalitatea în 4-6 zile de la contaminare, determinată de leziunile grave produse de
formele schizogonice, iar examenul microscopic este negativ sau evidenţiază un număr redus de
oochisturi în fecale.
Clinic: se remarcă simptome digestive şi generale cu unele particularităţi specifice.
 La păsări. La galinacee, morbiditatea cuprinde puii din primele 6-14 zile de viaţă, la
aproximativ 3 luni. În forma acută se constată: inapetenţă, apetit capricios, polidipsie, diaree albă-
48
văroasă, uneori hemoragică, cu dopuri de fecale şi penele perianal aglutinate; horiplumaţie, adinamie,
ataxii, pareze ale aripilor şi picioarelor, aneori subicter şi slăbire accentuată. Mortalitatea este ridicată, de
30-70%; boala durează 5-6 zile. Forma subacută evoluează la pui în vârstă de 40-60 zile, insidios: apetit
diminuat, capricios, polidipsie, diaree alternând cu constipaţie, încetinirea ritmului de creştere, slăbire
treptată. Boala trenează 3-4 săptămâni, dar mortalitatea cuprinde 20%. Forma cronică, semnalată la
păsări peste vârsta de 3 luni, la tineret imunodepresat, trenează ca o stare de slăbire cu diaree inconstantă,
dezvoltare necorespunzătoare vârstei, rasei şi condiţiilor de întreţinere.
La boboci, eimerioza renală evoluează acut, la tineretul în vârstă de 10-20 zile până la 90 zile,
exprimată prin: abatere, ataxie, astazie, diaree, anorexie, polidipsie, decubit sterno-abdominal. Boala
durează 2-3 zile. Mortalitatea poate cuprinde peste 30% din efectiv. Eimerioza intestinală, cu evoluţie
asemănătoare cu cea de la puii de găină, este influenţată de starea de nutriţie şi condiţiile de întreţinere.
Când acestea sunt necorespunzătoare apar: slăbire, apetit diminuat, imobilitate cu deplasări dificile şi
diaree.
La porumbei, boala apare la pui în vârstă de 2-3 săptămâni, mai frecvent la cei de 4-16
săptămâni, manifestată ca sindrom enteric - inapetienţă, polidipsie, diaree, slăbire, cu emacierea maselor
musculare şi devierea carenei sternale, întârzierea fazei de zbor. Mortalitatea nu este crescută.
Morfopatologic. Caracterul leziunilor este dependent de forma clinică, localizarea şi
agresivitatea eimeriilor şi evoluţia asociată altor boli.
La cadavre de galinacee, în forma acută se constată: tiflită hemoragică sau hemoragico-necrotică,
enterită catarală şi hemoragică, infiltraţie gelatinoasă în ţesutul conjunctiv şi musculatură, stază biliară cu
vezica biliară mărită în volum, subicter sau icter, distrofii în diverse organe (Paul şi colab., 1972, cit de
Şuteu şi colab., 1996). În forma subacută leziunile sunt mai discrete: entero-tiflită, colită, cloacită,
catarale, rareori hemoragice, leziuni lineare hemoragice, emacierea maselor musculare, devierea carenei
sternale, cadavre caşectice.
La boboc, leziunile caracteristice se remarcă la nivelul rinichilor: hipertrofie, rinichii depăşind
lojele renale, congestie şi prezenţa de noduli albicioşi, translucizi, miliari, formaţi de stadiile evolutive
eimeriene şi depozite de uraţi. În formele intestinale sunt leziuni de enterită catarală, uneori hemoragică,
noduli albicioşi; în cazuri de complicaţii cu alţi germeni enterita poate fi şi fibrino-difteroidă, cu falsele
membrane de consistenţă crescută (Pellerdy, 1965; Hiepe, 1987).
La porumbei, se întâlnesc leziuni de enterită catarală şi hemoragică.
Microscopic: se fac preparate directe din excremente, din conţinut intestinal şi raclat de mucoasă
din segmentele intestinale afectate; din nodulii din rinichi şi se pun în evidenţă oochisturile sau alte
forme parazitare: schizonţi, merozoiţi, macro- şi microgametociţi. Din segmentele cu leziuni se pot face
amprente colorate M.G.G. şi se observă formele parazitare. În secţiuni histologice din pereţii intestinal,
cecal şi din rinichi, se remarcă microleziuni însoţite de invazii puternice cu forme parazitare.
Diagnosticul de certitudine se face pe prezenţa leziunilor şi a oricărui stadiu de evoluţie parazitar.
Coproscopic se folosesc şi metode de îmbogăţire, prin flotaţii, când se pot identifica oochisturile. Prin
metoda McMaster se precizează numărul de oochisturi/g fecale (O.P.G.).
 La bovine - boala este denumită diareea roşie sau diareea hemoragică a viţeilor.
Clinic; îmbolnăvirile apar la viţeii neînţărcaţi şi până la viţeii în vârstă de 18-20 luni. Acut, se
constată diaree apoasă, în primele zile, apoi sanguinolentă, uneori cu strii de sânge (când leziunile sunt la
nivelul rectului) sau ciocolatie (în leziuni ale intestinului subţire); apetitul capricios, stare de abatere,
slăbire accentuată, anemie, dezhidratare, atonia prestomacelor, polidipsie cu apetit exagerat pentru
clorură de sodiu (Vartic şi colab., 1968). Abdomenul este supt, animalele se deplasează greoi, preferă
decubit sterno-abdominal. După primele zile, în stări grave, apar tenesme repetate, cu eliminări de fecale
involuntar, subfebrilitate sau febră cu sindrom nervos, contracţii clonice, opistotonus, nistagmus.
Evoluţia este letală în 3-5 zile, mortalitatea ajungând până la 30%. În forma subacută diareea este
moderată, însoţită de apetit capricios, anemie, slăbire. Evoluţia este de 2-3 săptămâni (Dida, 1970;
Dulceanu, 1994).
Morfopatologic: leziunile caracteristice grave în forma acută vizează tractusul intestinal: enterită
catarală, hemoragică, pe segmente întinse, în dreptul cărora peretele intestinal prezintă infiltraţie
49
gelatinoasă; colită şi colorectită hemoragice, cu infiltraţia pereţilor, uneori leziunile sunt necrotice,
mucoasele prezentând formaţiuni albicioase insulare, alcătuite de formele evolutive ale eimeriilor.
Limfonodurile mezenterice hipertrofiate pot avea mici hemoragii pe suprafaţa de secţiune; foiosul este
împâslit; cadavrele slăbite, cu regiunea fesieră şi coada murdărite de fecale diareice.
În forma subacută, leziunile intestinale au aspect cataral, enterocolită cu formaţiuni albicioase
delimitate.
Microscopic: la bolnavi se face examen coproscopic, prin metode de flotaţie, Willis, McMaster -
cu ultima se poate estima şi intensitatea infecţiei. La cadavre, din conţinut intestinal, cecal, rectal şi din
raclat de mucoasă lezionată se fac examene între lamă şi lamelă sau preparate colorate M.G.G. şi se
evidenţiază formele schizogonice şi gametogonice. La examenul histologic, din peretele intestinal, se
interpretează gravitatea şi caracterul leziunilor, în corelaţie cu densitatea formelor parazitare ale
eimeriilor.
 La ovine şi caprine.
Clinic: orientativ se suspectează boala la miei în vârstă de 1-4 luni. În forma acută apar: diareea -
fecale păstoase, la miei devin apoase, urât mirositoare, de nuanţă galbenă-brună, cu mucus, rareori sunt
hemoragice; apetit capricios, refuzul furajelor şi în final anorexie; dezhidratare, adinamie, stare
depresivă, anemie, slăbire; tenesme cu defecări repetate. Mortalitatea este în jur de 10-30%, se produce în
7-10 zile de boală (Pont, 1969; Dida şi colab., 1972; Mehlhorn şi colab., 1986, Cozma, 1996). La miei
boala poate evolua cronic, cu sindrom hipotrepsic. La iezi îmbolnăvirile sunt grave: anorexie, diaree,
fecale hemoragice, anemie, slăbire exagerată în câteva zile şi ataxie şi mortalitate.
Morfopatologic. Leziunile importante afectează segmentele gastro-intestinale: entero-colită
catarală, hemoragii punctiforme şi liniare, infiltraţie edematoasă pe porţiuni ale peretelui intestinal;
prezenţa de colonii de eimerii sub forma unor insule albicioase, de mărimea bobului de mei, dispersaţi pe
tot traiectul mucoasei intestinale; tiflo-colită ulceroasă şi edemaţierea pereţilor respectivi; pe pliurile
mucoasei abomasului sunt prezenţi aceiaşi noduli albicioşi, ce conţin forme schizogonice de eimerii.
Leziunile intestinale sunt însoţite de hipertrofie hepatică şi renală; cadavrele distrofice şi slăbite. La iezi:
entero-colită catarală, hemoragică, hipertrofia limfonodurilor mezenterice.
Microscopic: se procedează ca şi în cazul eimeriozei la taurine. În aprecierea intensităţii
infestaţiei în turmă, prin metoda McMaster, numărul O.P.G., la mieii cu sindrom diareic este semnificativ
mai crescut (10.000-40.000 O.P.G.) decât al celor sănătoşi (Şuteu şi colab., 1980, Cozma, 1995-1996).
 La suine.
Clinic: îmbolnăvirile apar la purcei în vârstă de 1-3 săptămâni, dar incidenţa creşte până la vârsta
de 2-3 luni. Evoluţia acută este manifestată prin: inapetienţă, diaree, fecale păstoase, apoase, gălbui,
brun-negricioase sau hemoragice; subfebrilitate, dezhidratare, scăderea masei corporale. Mortalitatea
ajunge la 50% (Hiepe, 1987).
Morfopatologic: enterită catarală, hemoragico-necrotică, cu infiltraţie edemoasă a peretelui
intestinal, hipertrofia limfonodurilor mezenterice, congestii şi ulcere necrotice în mucoasa intestinală;
enterită cronică, hipertrofică, cu mucoasa pliată (Dulceanu, 1986; 1994).
Microscopic: depistarea oochisturilor în materiile fecale (prin examen direct sau metode de
flotaţie), indiciu al prezenţei invaziei, se impune a fi coroborată cu examenele clinic şi morfopatologic.
La cadavre, examenele din conţinut intestinal, din raclat de mucoasă intestinală, sau histologic, conduc la
stabilirea cu certitudine a etiologiei. Se evidenţiază diversitatea formelor evolutive schizo- şi
gametogonice ale eimeriilor.
50
 La mânji.
Clinic: boala apare peste vârsta de 2 luni, manifestată prin: inapetienţă, diaree în valuri, anemie,
subfebrilitate în situaţii grave cu diaree sanguinolentă, decubit lateral, moartea poate uneori surveni în 12
ore (Hiepe, 1983).
Morfopatologic. În forma acută apar: congestii şi hemoragii difuze sau punctiforme, enterită
hemoragică, enteroragie, edeme ale pereţilor intestinali, în segmentele parazitate; pe mucoasa intestinală
se pot observa microchisturi gri-albicioase, ce corespund coloniilor de eimerii.
Microscopic: valoarea diagnosticului depinde de momentul examinării şi de metoda folosită.
Oochisturile având dimensiuni mari, 70-90/49-69 microm, se recomandă metode de sedimentare, dar unii
autori îi depistează şi prin flotaţie (Benedek şi Eckert, 1984).
 La iepure.
Clinic. Tineretul leporin de 2-3 săptămâni până la 2 luni contractă boala acut, cu mortalitate de
50-90%. În eimerioza intestinală apar: inapetienţă, constipaţie, indigestie, contracţii musculare tonice şi
clonice, slăbire exagerată, diaree cu fecale gălbui, adinamie, dezhidratare şi enoftalmie. În forma hepatică
la simptomele digestive se adaugă icter sau subicter, ascită şi anemie. Boala durează 4-10 zile.
Morfopatologic: se constată leziuni de enteită catarală, peteşii pe mucoasă, ingroşarea peretelui
intestinal, noduli miliari gri-albicioşi eimerieni în jejun şi ileon, entero-colită hemoragică şi necrotică, în
complicaţii cu flora bacteriană; hepatomegalie, pe suprafaţa şi în parenchimul hepatic, noduli albi-
cenuşii, de mărimi variabile, formaţi de colonii de eimerii, unele cu microabcese; angiocolită, congestie
hepatică, hepatită veziculoasă şi nodulară, periangiocolită, ciroză, ascită şi icter (Ciurea, 1971; Paul şi
colab., 1972, cit. de Şuteu şi colab., 1997).
Microscopic: prin examen coproscopic, se evidenţiază (direct sau prin metode de flotaţie)
prezenţa oochisturilor. La iepurii tineri, la care mortalitatea se poate produce în 4-5 zile, este necesar ca
la examenul necropsic să se urmărească (microscopic şi histopatologic) prezenţa formelor schizogonice şi
gametogonice, pe baza cărora se precizează cu certitudine diagnosticul, în absenţa oochisturilor.
 La carnivore.
Clinic: boala evoluează la căţei şi pisici tinere, sub formă benignă sau mai rar acută. În ultima
formă, prin: diaree cu fecale apoase sau hemoragice, fragmente de epiteliu intestinal; deshidratare,
inapetienţă, anemie, stare depresivă şi slăbire. În complicaţii cu enterofloră apare subfebrilitate. La pisică
emisiunile de fecale diareice sunt frecvente, animalele având o poziţie cifozată. Evoluţia formelor grave
este letală în 6-7 zile, cele uşoare se pot remite spontan, după 10-12 zile.
Morfopatologic: în eimerioza acută se manifestă prin: jejunită şi ileită catarale, uneori
hemoragice; ulcere intestinale; conţinutul intestinal apos şi hemoragic.
Microscopic: se impune a diferenţia oochisturile de Eimeria, care în fecale proaspete conţin
sporontul nediferenţiat, de oochisturile de Isospora, care conţin deja cei doi sporoblaşti diferenţiaţi, sau
sporontul nedivizat.
Faptul că la carnivore se întâlnesc asociate eimerii, isospore şi Sarcocystis, denumirea de
coccidioză intestinală corespunde unei stări clinice de fapt.
 La nurcă.
Clinic: poate evolua ca eimerioză hepato-intestinală la animale tinere.Simptomele apar la puii în
vârstă de 3-4 săptămâni: inapetenţă, lipsă de vioiciune, stare de prostraţie, diaree cu fecale apoase,
hemoragice, anemie, slăbire evidentă, murdărirea blănii în regiunea posterioară a corpului, tremurături
musculare, colici, subicter, posibile paralizii ale membrelor.
Morfopatologic: apar: duodeno-jejunită catarală, hemoragică; prezenţa de ulcere şi noduli
albicioşi şi miliari, diseminaţi pe mucoasa intestinului subţire, constituite din colonii de eimerii;
hipertrofie hepatică cu prezenţa pe suprafaţă şi în parenchim de focare albicioase, de mărimi variabile,
51
vizibile; angio-colită cu îngroşarea şi fibrozarea canalelor biliare, de aspect papilomatos. Pe mucoasa

canalelor, conţinut muco-fibrinos; lichid în cavităţile seroaselor.
Microscopic: la animalele bolnave, prin examene coproscopice, direct sau prin metode de
flotaţie, se evidenţiază oochisturi de eimerii. La cadavre, se recurge la examenul de conţinut şi raclat de
mucoasă intestinală: se identifică forme schizogonice, gametogonice şi oochisturile.
 La nutrie.
Clinic: boala apare la tineret, cu modificarea consistenţei fecalelor, care devin apoase, cu
mucus, sangvinolente; defecările se intensifică; animalele se deshidratează, prezintă inapetenţă; slăbire;
adinamie; polidipsie; sensibilitate la palpaţia abdomenului.
Morfopatologic: cadavrele sunt în stare de întreţinere slabă, blana murdărită în regiunea
perianală; enterită catarală sau hemoragică, cu zone ale peretelui intestinal edemaţiate; ulcere hemoragice
şi noduli albicioşi, constituite din colonii de eimerii.
Microscopic, se procedează ca şi în cazul eimeriozei la nurcă.
2.3.2.2. Isosporoze
Isosporozele sunt determinate de coccidii din genul Isospora (fam. Eimeriidae), care
parazitează mucoasa intestinală la suine, carnivore şi păsări. Datorită dezvoltării isosporozelor de la
carnivore, de tip diheteroxen, acestea sunt resistematizate în genul Cystoisospora (Frenkel şi Dubey,
1972; Şuteu şi colab., 1973; Dubey, 1975, cit. de Şuteu şi colab., 1996).
 Etiologie
Sistematică. Filum Apicomplexa, clasa Sporozoasida, subclasa Coccidiasina, ordinul
Eucoccidiorida, subordinul Eimeriorina, familia Eimeriidae, genul Isospora (Cystoisospora).
- Isospora suis, I. lacazei - în intestinul subţire (la suine);
- Isospora burrowsi, Isospora canis, I. rivolta (C. ohioensis), I. bigemina var. canis (Hammondia
heydorni), - în intestinul subţire (la câine);
- I. felis (C. felis), I. bigemina var. cati (Hammondia hammondi), - în intestinul subţire (la pisică).
Morfologie.
 La suine
Oochisturile de I. suis, de formă aproape rotundă, măsoară 22,5/19,4 µm, sub coaja gălbuie se
remarcă 1-2 corpi; este lipsit de micropil; sporularea se realizează în 1-5 zile (Hiepe şi colab., 1983;
Hiepe, 1987, cit. de Şuteu şi colab., 1996). Forma infectantă conţine 2 sporochisturi cu câte 4 sporozoiţi
şi corpusculi reziduali. Oochisturile de I. lacazei măsoară 26,8/24,4 µm.
 La câine
Isospora burrowsi are dimensiunile oochisturilor în medie de 20,3/17,3 µm; Isospora canis
(Cystoisospora canis), cu oochisturi de 32-44/27-36 µm; I. rivolta (C. ohioensis) (Fig. 2.16), cu
oochisturi de 19-27/18-23 µm; I. bigemina var. canis (Hammondia heydorni), cu oochisturi de 11,9/11,1
µm.
 La pisică
I. felis (C. felis) (fig. 2.16), cu oochisturi de 35-48/21-27 µm; I. bigemina var. cati, forma mică
(Hammondia hammondi), cu oochisturi de 11,4/10,6 µm (Frenkel şi colab., 1969; Dubey şi Frenkel,
1972; Pöters, 1978; Şuteu, 1982)
52
Fig. 2.16. Specii de isospore (cistoisospore) la carnivore

a. oochist de Isospora rivolta; b. oochist de Isospora felis
 Ciclul evolutiv
Evoluţia este de tip monoxen la Isospora şi diheteroxen facultativ la Cystoisospora - se
desfăşoară prin stadii schizogonice, gameto- şi sporogonice, asemănător cu a eimeriilor. La I. suis, în
faza sexuată, intestinală apar două tipuri de meronţi: primii, la 72 de ore p.i., sunt binucleaţi; tipul doi de
meronţi sunt de formă semilunară. Lipseşte stadiul de trofozoit, rotund, iar generaţiile gametogonice apar
la 5 zile p.i. La Cystoisospora - de la câine, fazele schizogonice pot avea loc facultativ, extraintestinal, la
şoarece şi la pisică, iar la Cystoisospora - de la pisică fazele schizogonice se dezvoltă la rozătoare şi
carnivore. Ciclul evolutiv la Hammondia heydorni are schizogonia facultativă la rumegătoare, iar la
H. hammondi, la rozătoare (Hutchinson şi Work, 1969; Frenkel şi colab., 1969; 1975; Dubey şi Frenkel,
1972; Şuteu, 1982).
Contaminarea porcului şi carnivorelor se produce prin ingerarea de oochisturi infestante, în
cazul genului Isospora, odată cu alimentele şi cu apa, şi facultativ prin consum de cadavre de rozătoare,
organe şi cărnuri de la gazdele intermediare.
 Diagnosticul
Comportă aceleaşi mijloace ca şi în cazul eimeriozelor.
 La purcei
Clinic. boala afectează animalele în primele 1-3 săptămâni de viaţă, mai ales la 5-15 zile, cu
incidenţă în sezonul cald. Se manifestă prin: diaree, la început fecalele păstoase, gălbui, devin după a
două zi lichide, purceii nu mai sug, scad în greutate, se dezhidratează, mai rar vomismente cu lapte
nedigerat. Morbiditatea este ridicată, mortalitatea scăzută (Lindsay şi colab., 1983, cit. de Şuteu şi colab.,
1996).
Morfopatologic: enterită necrotică; în jejun şi ileon, prezenţa de membrane fibrino-necrotice, ce
aderă la mucoasă; nu se observă hemoragii ale mucoasei intestinale, gravitatea leziunilor enterale
depinde de evoluţia asociată cu alte boli. Histopatologic, apar atrofii ale vilozităţilor, focare de necroză,
enterocite metaplaziate, de formă cuboidală sau scuamoasă, în prezenţa elementelor parazitare.
Microscopic, la purceii morţi în primele 2-4 zile de boală, examenul coproscopic este negativ.
După 5-6 zile, prin metode de flotaţie se evidenţiază oochisturile. La cadavre, se practică diagnosticul
histopatologic (coloraţie H.E.) din peretele intestinal. Cu rezultate bune se practică metoda compresării
mucoasei lezionate între două lame de sticlă, apoi lamele se separă, după uscare se colorează cu metoda
Giemsa (sau M.G.G.). Se evidenţiază formele endogene asexuate şi sexuate. Această metodă este precisă
şi indicată, în special în faza prepatentă (4-6 zile p.i.), când coproscopia este negativă.
 La carnivore
Clinic. Boala se manifestă la indivizii tineri, după înţărcare, receptivitatea maximă fiind la vârsta
de 3-8 luni. Evoluează prin diaree profuză, cu fecale gălbui-mucoide, rar striate cu sânge, deshidratare,
anorexie, slăbire rapidă, anemie, convulsii şi tremurături.
53
Morfopatologic. Cadavrele sunt caşectice, deshidratate iar regiunea fesieră este murdărită cu
fecale diareice. Se eviden]iază leziuni de enterită catarală, rar hemoragică şi ulcerativă. Conţinutul
intestinal este apos şi hemoragic. În cazul infecţiei cu H. heydorni se relevă mai ales în regiunea ileală şi
ulcere; se produc limfadenopatii mezenterice. Histologic se evidenţiază hipertrofia vilozităţilor cu
prezenţa formelor gametogonice.
Microscopic. Examenul fecalelor prin metode de flotaţie evidenţiază oochisturile caracteristice,
în faza patentă.
2.3.1. Criptosporidioza
Este o coccidioză cu caracter antropozoonotic, zoopediatrică, cu evoluţie în perioada neonatală,

caracterizată prin tulburări digestive, exprimate prin sindrom diareic, produsă de specii din genul
Cryptosporidium. Localizarea paraziţilor este de obicei, la nivelul mucoasei intestinale, iar la păsări
afectează şi bursa lui Fabricius şi trahea.
 Etiologie
Sistematică Încrengătura Apicomplexa, Ordinul Eucoccidiorida, subordinul Eimeriorina,
Familia Cryptosporididae, gen Cryptosporidium, specii : C. parvum (mamifere), C. muris (şoarece), C.
meleagridis (păsări), C.serpentis (reptile), C. nasorum (peşti), după J.Euzeby, 1987). Unii autori susţin că
speciile sunt inurbe.
Morfologie. Prin fecale, în exterior se elimină oochisturile, deja infestate. Oochistul este ovoid
sau globulos, are diametrele de 3,5-5/4-3 µm. El este sporulat, conţinând 4 sporoziţi fusiformi de 1-
2;1/0,5-0,6 µm, aşezaţi în forma literei “U“ şi un reziduu ochistal (fig. 2.17). Există şi oochisturi fără
conţinut.
Fig. 2.17. Cryptosporidium spp. – oochisturi de la viţel (ob. imersie)
 Ciclul evolutiv
Infectarea omului şi animalelor se face prin ingerarea oochisturilor. Faza endogenă începe cu
eliberarea sporoziţilor în lumenul intestinal al gazdelor, care se dispun la suprafaţa celulelor epiteliale,
unde devin trofozoiţi, ovali, sferici, de 2-4 micrometri. Se formează prin diviziune schizonţii de prima
generaţie, cu 8 merozoiţi. Merozoiţii reiau ciclul schizogonic dar schizonţii din generaţia a doua se divid
şi formează 4 merozoiţi. O parte din merozoiţi formează microgametociţi, cu câte 16 microgameţi, iar
alţii macrogametociţi, ce generează macrogameţii. Tot extracelular are loc fecundaţia, cu formarea
zigotului, apoi a oochistului. Sporogonia se realizează, integral, în tranzitul intestinal. Ciclul endogen se
derulează în 4-6 zile, iar faza patentă durează 1-5 săptămâni. Nutriţia fazelor endogene se produce prin
formarea unei vacuole parazitofore în care paraziţii se ataşează pe microvilozităţi, membrana lui
fuzionează cu cea a enterococitelor determinând apariţia unor “organite de nutriţie“ .
Contaminarea. Se produce prin ingerarea oochisturilor odată cu hrana şi apa.
 Diagnosticul
Clinic. Boala izbucneşte după prima săptămână de viaţă a nou-născuţilor, evoluând până la 30-
45 zile. Se exprimă prin sindrom diareic, cu fecale păstoase, alb-gălbui, rareori hemoragice, care în
câteva zile devin urât mirositoare. Apare inapetienţa, animalele slăbesc şi se deshidratează. Diareea nu
54
cedează la antibioterapie. Boala evoluează mai frecvent la viţel, purcel, miel şi ied, iar morbiditatea poate
fi 50% din populaţie. Moartea se produce în 1-2 săptămâni de boală.
Morfopatologic. Leziunile importante sunt la nivelul tubului digestiv: enterită, rar colită
catarală, cu sau fără congestie gastrică. Se pot produce şi microhemoragii în suprarenale şi
degenerescenţă renală.
La păsări examenul necroscopic relevă leziuni inflamatorii exudative ale sinusurilor, traheei,
sacilor aerieni şi pulmonare, cu focare de necroză, precum şi bursită. Adesea evoluează cu rota-
coronavirusuri sau bacterii (E. coli).
Histologic, vilozităţile intestinale sunt atrofiate, enterocitele-cuboide, se produc eroziuni, criptele
epiteliale sunt dilatate şi se evidenţiază aflux de polimorfonucleare neutrofile, precum şi infiltraţie
limfoplasmocitară în mucoasă. Formele endogene parazitare sunt ataşate pe microvilozităţi, în vacuole
parazitofore, formând microcratere.
Microscopic. Din frotiuri de fecale şi amprente de mucoasă din ileon, jejun şi colon, colorate
prin metodele: Ziehl-Nielsen modificată (Henricksen), Giemsa, May-Grünwald-Giemsa, Günther, se
identifică oochisturile colorate. În coloraţia Ziehl-Nielsen modificată oochistul apare ca o formaţiune
ovoidă-rotundă, colorată în roşu viu strălucitor, pe fondul verde-cenuşiu al detritusurilor celulare,
levurilor şi germenilor. În coloraţia Günther, criptosporidele se colorează în albastru, pe fond roşu-violet.
Examenul coproscopic, pentru evidenţierea oochisturilor, se face prin metode de flotaţie, în care
soluţia suprasaturată este pe bază de zaharoză sau sucroză.
Pentru examenul microscopic se foloseşte obiectivul 40x; sporozoiţii sunt mai închişi la culoare.
De la cadavre se recoltează probe în primele 6 ore, deoarece oochisturile se distrug după aceea.
2.3.2.4. Sarcocistoze
Sarcocistozele sunt sporozooze zoonotice, întâlnite la mamifere, păsări şi alte vertebrate,

determinate de specii din genul Sarcocystis cu dezvoltare de tip diheteroxen. Se caracterizează prin
evoluţie inaparentă, cronică, rareori acută, gravă, la animale tinere, cu formarea de macro- şi
microchisturi în musculatura gazdelor intermediare şi a generaţiilor gameto- şi sporogonice la om şi
carnivore, gazde definitive.
 Etiologie
Sistematică. Încrengătura Apicomplexa, Ordinul Eucoccidiorida, subordinul Eimeriorina,
Familia Sarcocystidae, genul Sarcocystis:
 Sarcocystis bovicanis, S. bovifelis, S. bovihominis (S. fusiformis, S. blanchardi) (la bovine);
 S. ovifelis (S. tenella), S. ovicanis (la ovine);
 S. capracanis (la caprine);
 S. suihominis, S. suicanis (S. miescheriana), S. porcifelis (la suine);
 S. equicanis (S. bertrami) (la cal);
 S. cuniculi (la iepure);
 S. gallinarum şi S. horvathi (la găină);
 S. lindemani (la om).
Morfologie. (fig. 2.18) La gazdele intermediare se întâlnesc: - cistozoiţi sau bradizoiţi -
merozoiţi (spori; corpusculi Reiney), care se găsesc în interiorul chisturilor, au formă semilunară sau de
cornuleţe, având dimensiunile de 12-14/1-4 µm. Nucleul, rotund sau oval, este situat spre capătul mai
rotunjit, iar citoplasma este granulară în jurul lui, spre capătul opus este mai clară; - sarcochisturile
(micro- şi macrochisturi), formate în musculatura scheletică şi în miocard, sunt ovale, rotunde în
miocard, fusiforme; - microchisturile au dimensiuni de 70-900 µm, aşezate în lungul fibrelor musculare,
au nuanţă gri-închisă, aspect granular, cu un perete subţire; - macrochisturile sunt albicioase, ovale,
alungite, delimitate de un perete dublu; membrana internă generează lamele fine spre interior, formând
55
loje cu metrociţi şi cistozoiţi. Dimensiunile sunt variabile: la S. suicanis - de 0,5-4/3 mm; la S. ovifelis
ajunge până la 1,5/0,3 cm; la bubaline - S. bovicanis 1,5/0,5 cm (Fayer şi colab. 1976; Rommel şi colab.,
1974; Şuteu şi colab., 1982). Schizonţii se formează în endoteliul capilarelor, în rinichi, limfonoduri şi
alte organe; au formă ovală şi dimensiunile de circa 35/15 µm şi conţin 10-40 merozoiţi, de 7-8/2-3 µm
(Marcus şi colab., 1974; Fayer şi Johnson, 1973; Heydorn, 1977, cit. de Şuteu şi colab., 1996).
La gazdele definitive - om şi carnivore - în epiteliul intestinului subţire se formează macro- şi
microgameţii, zigotul, oochistul şi sporochisturile. Oochistul prezintă o membrană fină, care se rupe uşor,
în conţinutul intestinal se găsesc sporochisturile (fig. 2.18b). Acestea sunt ovale cu înveliş dublu, fin,
conţin 4 sporozoiţi în formă de banane şi spre unul din poli, o masă sferică reziduală, granulară. Nu
prezintă micropil; dimensiunile sunt de circa 12,5-16,3/8,5-10,8 µm (Rommel şi Heydorn, 1972; Şuteu şi
colab., 1973).
Fig. 2.18. Sarcocystis spp. (după Şuteu şi colab., 1996)

a. structura chisturilor în musculatură (10x); b. sporochisturi (40x)
 Ciclul evolutiv
Există o specificitate a parazitismului la G.I., iar ciclul evolutiv, de tip dixen, a fost elucidat abia
după 1972 (Heydorn şi colab., 1972; Rommel şi colab., 1972; Şuteu şi colab., 1973; 1981; Euzéby,
1973). Biociclul se realizează cu participarea a două gazde: G.I. - formate de mamifere, păsări, peşti, la
care se dezvoltă fazele schizogonice în diverse organe şi în musculatură; G.D., reprezentate de om câine
şi pisică - în intestinul acestora se formează stadiile gameto- şi sporogonice.
Animalele G.I. - rumegătoare, cabaline, porcine ş.a. - se contaminează prin consum de
sporochisturi, preluate odată cu furajele sau apa. Din intestin, sporozoiţii eliberaţi străbat peretele
intestinal şi ajungând pe cale circulatorie în endoteliul vascular din diferite organe (rinichi, limfonoduri
mezenterice, encefal), se dezvoltă asexuat, formând schizonţi, care generează merozoiţi. Se formează
două generaţii schizogonice, prin endopoliogenie. Ultimii merozoiţi se fixează în ţesutul muscular şi
miocard şi prin multiplicare endodiogenă formează chisturile, care conţin metrocite şi chistozoiţi =
bradizoiţi. Omul şi carnivorele G.D. se contaminează prin consum de carne cu micro- şi macrochişti. În
intestinul subţire, în lamina propria, bradizoiţii se diferenţiază în macro- şi microgamonţi, care se
maturizează şi după fecundare formează zigotul, care devine oochist, încheind faza gametogonică.
Sporogonia are loc tot în epiteliul şi lumenul intestinal; se formează sporoblaştii şi prin diviziune
generează câte 4 sporozoiţi; peretele oochistului se rupe şi sporochisturile eliberate se elimină în exterior,
odată cu fecalele. Sunt dispersate pe sol, iarbă, furaje şi ingerate de G.I. (Rommel şi Heydorn, 1972;
Şuteu şi colab., 1973; 1996; Niculescu şi colab., 1976; Şuteu şi colab., 1996-1997).
 Diagnostic
Clinic - La G.I. tabloul semiotic este insidios şi adesea inexpresiv, dar în evoluţie acută, mai ales
reprodusă experimental, la tineretul animal (viţei, miei şi purcei) apar tulburări grave: stare febrilă (peste
41°C), anemie, tulburări cardio-pulmonare (aritmie, tahicardie, dispnee), slăbire accentuată, inapetenţă,
apatie, hipertrofie limfonodară, depilaţii; la oi, scroafe şi vaci, apar avorturi; mortalitatea se produce la
10-20 zile (Leek şi Fayer, 1978; Landwerk şi colab., 1978; Şuteu, 1981).
56
Cronic, la bovine, apar dificultăţi în prehensiune şi masticaţie, când chisturile sunt numeroşi în
musculatura limbii; la cabaline - tumefierea buzelor şi prehensiunea este dureroasă şi dificilă.
G.D. - carnivorele sunt rezistente şi manifestările în sarcocistoză intestinală sunt uşoare.
Morfopatologic. La G.I., după sacrificarea animalelor, sau la examenul necropsic, se evidenţiază
macrochisturile, în masele musculare, mai solicitate fiziologic - muşchii maseteri, intercostali, limbă,
esofag şi diafragmă. Microchisturile se depistează cu uşurinţă, prin metoda examenului trichineloscopic.
Se folosesc două compresoare pe care se pun porţiuni de carne, de mărimea bobului de ovăz şi după
compresiune, între lame se examinează la microscop cu obiectiv 10x. Probele pe carne afumată sau
conservată se vor clarifica, în prealabil cu sol. 10% de hidroxid de Na, sau cu lactofenol. Microchisturile
se recunosc datorită formei alungite, aspectului granular şi nuanţei mai închise decât a fibrelor
musculare. În chisturile secţionate şi strivite între lamă şi lamelă sau în frotiuri colorate M.G.G. se
evidenţiază sporii în formă de cornuleţe, cu nucleul roşu şi citoplasma albastră; în ultimul caz chisturile
calcificate vor fi tratate cu soluţii acide.
Rezultatele experimentale, în infestaţii puternice, conturează tabloul lezional în sarcocistoza
acută la miei, viţei, redat prin: anemie, peteşii şi exsudate la nivelul seroaselor, hipertrofie limfonodară;
degenerescenţă hepatică şi renală; miodistrofie, miozite, miocardoză; la porci sarcochisturile pot fi
însoţite de miozite şi edeme generalizate (Ciurea, 1971; Paul, 1974; Gestrich şi colab. 1975; Marcus,
1978; Şuteu, 1981).
Histopatologic: se constată necroze multifocale în parenchimul organelor - ficat, rinichi,
miocard, cu infiltraţii limfohistiocitare perifocale, dilataţii ale capilarelor în musculatură şi prezenţa
schizonţilor şi merozoiţilor.
Copromicroscopic. Infecţiile sunt depistate la G.D. prin examen: - coproscopic - în faza patentă,
care durează câteva săptămâni, se identifică sporochisturile în excremente. Se folosesc metode de
îmbogăţire prin flotaţie (cu densitatea 1,3).
Serologic. Metodele imunoserologice nu au pătruns în medicina curentă; experimental s-au
folosit: I.F.I.; ELISA; IDR, cu rezultate promiţătoare.
2.3.2.5. Toxoplasmoza
Este o zoonoză gravă, întâlnită la toate speciile de mamifere şi păsări, domestice şi sălbatice,
produsă de Toxoplasma gondii şi manifestată prin tulburări nervoase, pulmonare, mortinatalitate,
malformaţii congenitale şi avorturi.
 Etiologie
Sistematică. Încrengătura Apicomplexa, Ordinul Eucoccidiorida, Subordinul Eimeriorina,
Familia Sarcocystidae, genul Toxoplasma, specia T. gondii (fig. 2.19).
Morfologie. La G.I. - om, alte specii de mamifere, păsări şi reptile - se dezvoltă: trofozoiţii,
endozoiţii, tachizoiţii, localizaţi extra- şi endocelular. Au forme ovale, uşor curbate, ca un cornuleţ, cu un
pol mai lăţit spre care se găseşte nucleul. Citoplasma este delimitată de membrana celulară; dimensiunile
sunt de 3,5-7/2-4 µm; chisturile se formează în toate organele, în special în musculatură şi SNC; sunt
ovale sau rotunde, delimitate de o membrană fină, măsoară 100-300 µm. Prin diviziune multiplă se
formează câteva sute de bradizoiţi. La G.D. felide - pisică, pisică sălbatică, puma - în intestin se formează
gameţii, zigotul şi oochisturile de tipul celor de Isospora. Sunt ovale sau rotunde, lipsite de micropil şi
măsoară 10,8-13,9/9,3-10,8 µm.
57
Fig. 2.19. Toxoplasma gondii

a. trofozoiţi; b. trofozoiţi intracelulari; c. schizont cu bradizoiţi (ob imersie);
d.oochisturi infectante la pisică ( ob. 40);
 Ciclul evolutiv
Toxoplasma gondii se dezvoltă de tip dixen, în faza schizogonică, parazitează variate ţesuturi şi
organe, secreţii, excreţii ale G.I., iar în fazele gametogonice, în intestinul G.D. Sporogonia este exogenă.
G.I. se contaminează pe cale bucală, ingerând oochisturi evoluate, care eliberează sporozoiţi şi
pătrund în toate sistemele, SNC, ţesuturi şi se dezvoltă prin endodiogenie formând pseudochisturile.
După câteva generaţii se formează chisturile, mai frecvent în creier, miocard şi musculatura scheletică.
La femele în gestaţie trofozoiţii traversează bariera placentară, infectând fetusul. Paraziţii ajung în toate
lichidele, secreţiile şi excreţiile (LCR, lapte, salivă). G.D. se contaminează prin consum de chisturi şi
trofozoiţi, când urmează în mucoasa intestinală, dezvoltarea gametogonică, formându-se oochisturile,
care se elimină prin fecale în mediul exterior. La G.D. sunt posibile şi infectări cu oochisturi mature, în
care caz sporozoiţii străbat peretele intestinal şi produc parazitemie, cu formarea de trofozoiţi şi chisturi
în diverse organe (Dubey şi colab., 1972; Hagiwara, 1977; Elias şi Budiu, 1973; Hiepe şi colab., 1987,
Şuteu şi colab., 1996). Sporulează în mediul exterior, formând două sporochisturi cu câte patru
sporozoiţi. În epiteliul intestinal se găsesc macro- şi microgametociţii cu macro- şi microgameţii şi
zigotul (Fig.2.19 ).
Contaminarea. Toxoplasma se poate transmite pe următoarele căi:
 bucală, cu oochisturi luate prin alimente şi apă;
 bucală, cu chisturi din carne şi alimente contaminate;
 congenitală, dovedită la femeie, oaie, scroafă, căţea, pisică, femele de şobolani şi şoarece;
 material seminal (montă şi inseminare artificială), de la berbec şi ţap;
 galactogenă, la oaie şi probabil la capră;
 transcutanată, mai rar.
 Diagnostic
Se bazează pe investigaţii complete clinice şi de laborator, datorită tabloului polimorf, cât şi
evoluţiei latente, cronice.
Clinic, apar: manifestări acute la tineret, cu sindroame: nervos, cardiopulmonar, digestiv;
avorturi, mortinatalitate, malformaţii congenitale. Există unele dominante semiotice:
 la suine: avorturi, mortinatalitate; la purcei tremurături musculare, diaree, dispnee, tuse, apatie;
tulburări nervoase, spasme (Hiepe, 1987).
 la ovine: în contaminări congenitale apar avorturi până la 40%, infecunditate, mortalitate
neonatală; la miei apar simptome pulmonare şi nervoase (Elias şi Budiu, 1973; Mehlhorn şi colab.,
1986).
58
 la capre: acut, se înregistrează febră, apatie, diaree, dispnee, avorturi, mortalitate perinatală; la
iezi: manifestări nervoase (meningită) pulmonare şi cardiace , (pneumonie şi miocardită) ( Hiepe şi
colab., 1983).
 la bovine: la viţei, acut, cu diaree, slăbire accentuată, inapetenţă; tulburări respiratorii (Baba şi
colab., 1980); corioretinită - rareori infecunditate, avorturi şi mortinatalitate;
 la câine, evoluează acut; la căţei cu febră, diaree, inapetenţă, dispnee, apatie, ataxie, hipertrofie
limfonodară, sindrom rabiform, parezie şi paralizii; avorturi; polimiosită şi poliradiculită;
 la pisică, manifestările clinice sunt expresive în forma extraintestinală; la tineret evoluează cu
febră, dispnee, polipnee, icter, cu mortalitate; la adulte, cronic, cu diaree, vomismente, ataxie, convulsii,
corioretinită, anemie, avorturi.
Toxoplasmoza intestinală, produsă de formele gametogonice, adesea trece asimptomatic.
 la cabaline, puţin cunoscută, este diagnosticată în special serologic, se semnalează: ataxie,
retinită, orbire;
 la iepure, acut, după prepatenţă de 6-10 zile apar: subfebrilitate, inapetenţă, diaree, edeme ale
capului; dispnee, polipnee, ataxie, opistotonus, contracţii musculare, pareze şi paralizii (Hagiwara, 1977;
Bergmann şi colab., 1980);
 la animalele de blană, tabloul este polimorf, la tineretul de nurcă apare: diaree, slăbire
pronunţată, anorexie, tulburări pulmonare, nervoase şi cutanate; mortalitate neonatală; la vulpe - avorturi,
mortalitate perinatală, sindrom rabiform;
 la păsări: tulburări nervoase şi digestive; la boboci de raţă se remarcă retinită şi iridociclită;
 la om infecţia este dobândită sau congenitală. Infecţia dobândită se realizează în două maniere: -
ingestia de oochisturi eliminate prin fecale de pisică. Manipularea fecalelor animalelor sau consumarea
alimentelor contaminate (legume, fructe nespălate) asigură infecţia; - ingestia de carne pregătită
insuficient termic, care conţine bradizoiţi. Majoritatea infecţiilor dobândite sunt asimptomatice. Se poate
nota febra, oboseală intensă şi o reacţie limfonodulară (nodulii limfatici cervicali, mai ales). Se poate
confunda cu mononucleoza infecţioasă. Reşute grave pot să se declanşeze în caz de imunosupresie
(SIDA etc.). Infecţia congenitală nu poate surveni decât după o primă infecţie dobândită în perioada
gravidiţiei. În acest moment tachizoiţii traversează placenta. În majoritatea cazurilor infecţia este
asimptomatică, dar în aproximativ 10% din cazuri conduce la avorturi, la afecţiuni nervoase,
hidrocefalie, retinite şi la tulburări hepatice. Aceste afecţiuni sunt mai frecvente dacă infecţia se produce
la debutul gravidiţiei (Euzeby, 1987, Nitzulescu şi Gherman 1986, Gherman, 1997).
Morfopatologic, tabloul lezional necaracteristic, dependent de forma evolutivă şi virulenţa
tulpinilor, este mai pronunţat în toxoplasmoza acută: pneumonie fibrinoasă, hemoragii pulmonare, focare
de necroză miliară albicioase, hepatice, în encefal şi limfonoduri; enterită, ulcere ale mucoasei
gastrointestinale; degenerescenţă hepatică, miocardită; hipertrofia splinei şi a limfonodurilor,
hidrocefalie, enoftalmie (Groulade, 1957; Baba şi colab., 1980), icter la carnivore.
Histopatologic: meningoencefalită, miocardită; mucoasa intestinală hipertrofiată, ulcere, reacţie
limfohistiocitară; granuloame; edem corio-alantoidian; cotiledoanele mărite, cu focare de necroză
miliară, infiltraţii mononucleare; nefrită; calcifieri ale granuloamelor vechi (Jensen, 1974; Elias şi Budiu,
1973). În focarele şi procesele inflamatorii sunt prezente chisturile şi trofozoiţii de Toxoplasma.
Microscopic. Examenul microscopic, prin metode de flotaţie, aplicat la felide (pisică în special),
G.D., evidenţiază subiecţii eliminatorii de oochisturi de T. gondii. Se folosesc obiective 20x şi 40x.
Morfologic, oochisturile sunt nediferenţiabile de oochisturile de Hammondia hamondi, fiind necesar a se
recurge la bioteste pe şoarece şi la metode serologice (Knoch şi colab., 1974). La cadavre se fac frotiuri,
amprente, histosecţiuni (coloraţie HE) din organe suspecte - encefal, ficat, splină, noduri limfatice,
intestin, ţesut muscular, embrioni, avortoni, placentă - colorate panoptic, se identifică chisturile sau
trofozoiţii. Toxoplasmele, mai ales în formele latente, fiind dificil de depistat, se uzează testul
experimental şi metode serologice indirecte.
Experimental, materialul suspect - în afară de organele anunţate anterior, se mai folosesc:
exsudate, lichidele învelitorilor fetale, material seminal, LRC. În prealabil se procedează la aseptizare cu
antibiotice (penicilină şi streptomicină), apoi se inoculează intraperitoneal (0,5 ml) la şoareci tineri.
59
Materialul infectant determină, după circa 4-14 zile p.i., peritonită exsudativă cu final letal. Confirmarea
infecţiei se face tot microscopic, pe frotiuri din exsudat, colorate M.G.G., prin identificarea
toxoplasmelor libere sau în citoplasma monocitelor (ob. imersie). Metoda are valoare certă de diagnostic.
Serologic, se aplică, în special în medicina umană, mai multe metode: testul Sabin - Feldman
(Dye Test); se bazează pe capacitatea trofozoiţilor liberi de a se colora în soluţie de albastru de metilen,
proprietate ce dispare în prezenţa anticorpilor specifici şi a unui activator prezent în serul uman;
anticorpii apar la 1-4 săptămâni p.i. şi durează mai mulţi ani (Hiepe şi colab., 1983; Euzéby, 1986).
Se mai folosesc RFC, imunofluorescenţa indirectă (IFI), ELISA (metodă de perspectivă), IDR,
folosind toxoplasmina, un alergen din extract de toxoplasme.
2.4 Microsporidioze
2.4.1 Encefalitozoonoza (Nosemoza mamiferelor)
Boala este o microsporoză cu evoluţie obişnuit cronică, frecventă la iepure, rozătoare de

laborator, carnivore, uneori întâlnită şi la om, care se manifestă prin tulburări nervoase şi digestive, mai
severe la tineretul leporin şi carnivor.
 Etiologie
Sistematică. Încrengătura Microspora, Ordinul Microsporida, Familia Nosematidae, genul
Encephalitozoon, specia Encephalitozoon cuniculi.
Morfologie. Encephalitozoon cuniculi are sporii ovali, de 1,5-2,5/0,8-1,2 mm, în vacuolă cu
filamentul polar de 15 mm lungime. Sporii pot fi izolaţi sau grupaţi în pseudochisturi (fig. 2.20), de 10-
50 mm, în macrofage, monocite, celule nervoase sau renale, înglobate într-o vacuolă parazitoforă. Atât
pseudochisturile cât şi pansporoblaştii de E. cuniculi sunt de formă ovală, de mărimi variabile. Formele
intercelulare, delimitate de o membrană chistică sunt Gram negative.
Fig. 2.20. Pseudochist de Encephalitozoon cuniculi
 Ciclul biologic
Microsporidiile sunt parazite obligatorii, caracterizate prin:
 dezvoltare strict intracelulară;
 o fază de multiplicare asexuată prin schizogonie;
 o fază de sporogonie, care duce la formarea de spori.
Ciclul biologic debutează prin ingestia de spori, a căror sporoplasmă, eliberată, traversează
peretele intestinal al gazdei şi este antrenată de sânge şi limfă în ţesuturi. Schizogonia se produce în
60
fagocite mononucleate, care vehiculează parazitul şi în care se acumulează formele parazitare, formând
pseudochisturile, într-o vacuolă parazitoforă.
E. cuniculi se dezvoltă în macrofage şi citoplasma celulelor SNC, a rinichilor, ficatului şi splinei.
În citoplasma celulelor gazdă, prin diviziune binară, se formează grupaje de paraziţi, schizonţii (bi- sau
tetranucleaţi), iar apoi, prin sporogonie, sporii. Aceştia se găsesc în centrul granuloamelor din creier şi
alte organe, mai ales rinichi. Eliberarea sporilor se face prin distrugerea celulelor parazitate. Numeroşi
spori se găsesc în urina animalelor receptive: rozătoare, câine, vulpe, pisică.
Contaminarea se face pe cale orală, cu alimentele şi apa ce conţin spori, sau nazal,
transplacentar.
 Diagnostic
Datele clinice şi anatomopatologice nu pot conduce decât la o suspiciune privind evoluţia bolii.
La tinretul de iepure, vulpe, căţei, îmbolnăvirile apar în faza neonatală până la 6-8 luni, cu
evoluţie acută sau cronică. În forma acută se constată sindrom nervos tradus prin: accese epileptiforme,
torticolis, mers în manej, hiperestezie, inapetenţă, polidipsie, convulsii, paralizii cu letalitate până la
50%.
În forma cronică apare inapetenţă, slăbire trptată, rămânere în urmă cu dezvoltarea, anemie.
La câine, asocierea nefritei interstiţiale şi encefalopatia ne orientează spre encefalitozoonoză.
Diagnosticul de laborator se bazează pe metode directe şi serologice.
Microscopic. De la cadavre se fac frotiuri, amprente, piese histologice din SNC şi alte organe,
identificându-se sporii şi pseudochisturile. Se poate recurge şi la examen microscopic din sediment urinar
şi, după colorarea panoptică, se observă sporii caracteristici (Cox şi colab., 1978, cit. de Şuteu şi colab.,
1996).
Histopatologic, granuloamele produse de E. cuniculi trebuie diferenţiate de cele determinate de:
T. gondii, Sarcocystis, Leishmania, Histoplasma şi Candida.
Serologic. Testele de IFI, aglutinarea şi intradermoreacţia, experimental s-au dovedit specifice.
Biotestul. Inoculările de material patologic intraperitoneal sau intracerebral la şoarece nu au
valoare certă de diagnostic.
2.4.2 Nosemoza la albine (Microsporidioza)
Nosemoza este o sporozooză care afectează albinele adulte, produsă de Nosema apis, care se
dezvoltă în epiteliul intestinului mijlociu, determinând îmbolnăviri grave şi mortalitate în coloniile
slăbite. Are prevalenţă crescută în sezonul de primăvară.
 Etiologie
Nosema, specia N. apis.
Nosema apis (fig. 2.21) prezintă forme vegetative şi sporulate. Sporul - elementul exogen, de
rezistenţă şi contaminare - are formă ovală, cu laturile paralele, refringent, mai lăţit uşor la unul din poli,
cu dimensiunile de 4-4,5/2,5-3 µm. Este format din: membrană netedă, fină, de culoare închisă, opacă, cu
un micropil la un pol; citoplasma (sporoplasma) în care spre polul lăţit, se găseşte o vacuolă vizibilă şi la
polul opus o vacuolă mică, numită capsulă polară, şi un filament spiralat, dispus în toată lungimea
sporului şi lung de 200-300 µm; doi nuclei (Popa, 1965). Structura este vizibilă prin coloranţi diverşi; în
preparate native, microscopic, se observă forma şi membrana refringentă.
61
Fig. 2.21. Nosema apis

a. spor; b. forma vegetativă
 Ciclul evolutiv
Infecţia se produce pe cale bucală, numai la albinele adulte, cu spori ingeraţi odată cu apa sau
hrana. Din spor, în intestinul mediu, se eliberează forma ameboidală (planont), care pătrunde în celulele
epiteliale, dezvoltând meronţii (trofozoiţii), care cresc şi ajung la 3,3-7,5 µm. Se produce un proces de
diviziune multiplă a nucleului, formând plasmodii (schizonţii), în care se produc sporoblaştii, ce vor
forma sporii. Dintr-un singur spor se formează prin diviziune multiplă, un chist, cu o mulţime de spori.
Prin ruperea membranei se eliberează sporii care pătrund în noi celule epiteliale sau prin excrementele
albinelor ajung în mediul exterior (Popa, 1965; Hiepe, 1983, Euzeby, 1987).
 Diagnosticul
Clinic la albinele infectate, cu evoluţie acută, se observă: abdomenul balonat, diaree urmată de
constipaţie; imposibilitate de zbor, paralizii. Mătcile sunt agitate iniţial, apoi îşi diminuă mobilitatea,
scade rata depunerii ouălor şi mor. Familiile bolnave sunt neliniştite, spre finele perioadei de iernare se
aude în colonie un zumzet neobişnuit; pereţii stupului, ramele, fagurii, ceara sunt murdărite cu
excremente abundente diareice, cu miros acid, sau de tutun după ce se usucă (Dulceanu, 1983; 1994). În
sezonul activ, la urdiniş şi pe plantele din apropiere sunt albine în agonie şi moarte. Pierderile prin
moartea albinelor sunt foarte mari.
Paraclinic, se efectuează examen macroscopic şi microscopic.
Macroscopic, este orientativ, numai în cazul când sunt albine bolnave sau imediat după moarte.
De la un număr de 5-15 albine suspecte se desprinde ultimul inel abdominal împreună cu intestinul şi se
mojarează uşor cu apă (sau ser fiziologic). Se formează un lichid de culoare alb-lăptoasă, datorită
prezenţei sporilor de Nosema. La probele negative culoarea este galbenă-maronie (datorită polenului).
Microscopic: se efectuează din excremente (recoltate de la familiile suspecte) şi de la mătci; din
mojarat de abdomen sau din intestin de la 5-15 albine. Mojararea se face cu apă. Se pun pe lamă 1-2
picături şi se examinează în stare proaspătă, între lamă şi lamelă (fină), cu obiectiv 20x şi 40x. Sporii se
evidenţiază uşor, datorită refringenţei. Sunt extrem de numeroşi. Se impune diferenţierea de unii spori de
miceţi (mai ales la albinele păstrate în condiţii de umezeală crescută), care sunt rotunzi şi adesea aşezaţi
în şiraguri.
2.4.3 Nosemoza la fluturele de mătase

(Microsporidioza, pebrina, boala cu pete)
Întâlnită pe întreg globul, cu prevalenţă crescută în unităţile sericicole deficitare, nosemoza

afectează toate stadiile de dezvoltare, manifestată clinic grav şi cu mortalitate mare la formele larvare.
62
 Etiologie
Nosema, specia N. bombycis.
Morfologie. (fig. 2.23) Sporii de N. bombycis sunt asemănători cu cei de N. apis, mai mici în
dimensiuni, de 3-4/1,5-2 µm, sunt formaţi din: membrană celulară netedă, prevăzută la un pol cu
micropil; sporoplasma (citoplasma), în care se găsesc două vacuole, una mai mare la polul lăţit, alta mai
mică (vacuolă polară) la cel opus; filamentul polar, spiralat, cu lungimea de circa 70 µm. În interiorul
sporoplasmei se pot observa 4 nuclei (Weiser, 1961; Codreanu, 1961; Popa şi colab., 1962). Planonţii au
mărimea de 0,5-1,2 µm; meronţii sunt polimorfi, sferici, eliptici, ameboidali; pansporoblaştii (schizonţii)
pot ajunge la 14 µm.
Fig. 2.22. Nosema bombycis

a. spori; b. celulă epitelială intestinală infectată cu N. bombycis; c. larvă de fluture cu nosemoză
 Ciclul evolutiv
N. bombycis parazitează în stadiile vegetative (asexuate), iar sporii constituie formele de
rezistenţă şi contaminare.
Stadiile vegetative, endogene şi biociclul sunt aceleaşi ca şi la N. apis, dar parazitează toate
formele de dezvoltare ale gazdei - ouă, larvă, nimfă şi adult - cu localizare în diverse ţesuturi (intestinal,
conjunctiv, glande sericigene, aparat genital).
Contaminarea larvelor se face prin hrană (frunze de dud) contaminate cu spori; este posibilă şi
interstadial şi transovarian.
 Diagnostic
Clinic: la larve se observă chisturile, rotunde, ovale, sub forma unor boabe de piper, de culoare
maronii-negricioase în ţesutul subcutanat; pierderea turgescenţei corpului, slăbire, pierderea apetitului,
imobilitate, diaree, mortalitate ridicată la primele stadii. Dacă infecţia se produce la vârstele a patra şi a
cincea, are loc îngogoşarea, dar se produce mortalitate la crisalide. Gogoşii au mărimi inegale, sunt mai
mici, iar fluturii eclozionaţi sunt subponderali, subdimensionali, ponta este redusă şi procentul de
distrugere a ouălor în faza de incubaţie este ridicat. Din tabloul clinic se va reţine semnificaţia
cvasipatognomonică a petelor maronii din ţesutul conjunctiv subcutanat al larvelor, de aici denumirea de
boala cu pete.
Microscopic, se urmăreşte prezenţa sporilor de Nosema şi este de certitudine. În acest scop se
fac preparate native, în picătură strivită din: triturat apos integral, din larvele de primele stadii, din care se
iau 1-2 picături; triturat cu apă din porţiuni cu leziuni - intestin mijlociu, glande sericigene, tuburile
Malpighi şi din larve de ultimele stadii. Din crisalide se recomandă desprinderea intestinului; la adulţi se
face triturat din câteva femele, după ce a avut loc ponta; ouăle (sămânţa) se examinează spre finele fazei
de ecloziune, când numărul sporilor este mai mare. În toate cazurile materialul de cercetat se mojarează
cu apă. Examenul se face cu obiectiv 40x. Pentru o mai bună vizualizare, se adaugă soluţie alcalină
diluată, la preparatul microscopic, iar diafragma microscopului să fie semiînchisă. Sporii apar refringenţi,
ovali.
63
2.5. Mixosporoze
2.5.1. Mixosomoza
âEste o mixosporoză, care afectează salmonidele, evoluând clinic grav, cu mortalitate ridicată la
puietul până la dimensiunile de 5-7 cm lungime, determinată de Myxosoma cerebralis, care parazitează
ţesutul cartilaginos al cutiei craniene şi coloanei vertebrale.
 Etiologie
Sistematică. Filum Myxozoa, clasa Myxosporea, ordinul Bivalvulida, subordinul Platisporina,
familia Myxosomatidae, genul Myxosoma, specia Myxosoma cerebralis (Lentospora).
Morfologie (figura 2.23). Sporii de Myxosoma cerebralis (Lentospora) sunt de aspect lenticular,
cu o linie de sutură în plan perpendicular măsoară 6,5-7/7,5-8 µm şi grosimea în jur de 4 µm. Prezintă
două capsule polare de 2,5-3/1,5-2 µm, în care sunt două filamente spiralate, în lungime de 40-50 µm;
membrana celulară este prevăzută cu micropil. Sporoplasma nu conţine vacuolă iodofilă. Fazele
endogene sunt reprezentate de trofozoiţi, care ajung la 5-30 µm (şi forme de multiplicare schizogonică -
pansporoblaşti, sporoblaşti) şi spori.
Figura 2.23. Myxosoma cerebralis – spori
 Ciclul evolutiv
Myxosoma cerebralis (Lentospora) se prezintă în forme vegetative, de trofozoiţi, sporoblaşti,
prespori şi spori.
Infecţia salmonidelor se realizează, prin ingerarea sporilor; în intestin forma ameboidală eliberată
pătrunde în organism şi pe cale sanguină se fixează şi se dezvoltă în ţesutul cartilaginos al cutiei craniene
şi al coloanei vertebrale. În ţesutul parazitat se dezvoltă formele vegetative (schizogonice) şi se formează
sporii, care se eliberează după moartea păstrăvilor şi distrugerea scheletului, sau după ce peştii parazitaţi
sunt consumaţi de păsări, iar sporii, fără a fi distruşi, se elimină prin excremente în apă (Christensen,
1972; Hoffmann, 1970, cit. de Şuteu şi colab., 1996).
Contaminarea salmonidelor se produce prin ingerarea sporilor.
 Diagnostic
Se stabileşte pe baza examenelor: clinic, microscopic şi histopatologic.
Clinic. Se produc îmbolnăviri în masă la salmonidele din creşterea intensivă, afectând în special
păstrăvul curcubeu şi fântânel, cel indigen fiind mai rezistent. Se îmbolnăveşte puietul din primul an de
viată, de la vârsta de 40-50 de zile, manifestat prin: tulburări de echilibru, înot în spirală, poziţii
64
anormale, devieri ale coloanei vertebrale; cifoză, scolioză, lordoză, tegumentul este pigmentat; lipsa
aripioarei caudale (Bogdanova, 1968; Ghitino, 1970 cit. Şuteu şi colab., 1997).
Histopatologic, se fac secţiuni din cartilajul cutiei craniene şi al coloanei vertbrale - colorate HE
sau tricrom - Massoni. La păstrăvii cu mixosomoză apar microfocare de condroliză; în fazele incipiente
are loc tumefierea şi distrugerea condrocitelor; zona de invazie se caracterizează prin necroza
condrocitară masivă, cu pătrunderi ale trofozoiţilor în cartilagiu; zone întinse de ţesuturi se lichefiază, iar
la periferie, invazie puternică cu trofozoiţi, sporoblaşti şi spori (Şuteu şi colab., 1980). Metoda este de
certitudine şi indicată în fazele de îmbolnăvire incipientă.
Microscopic, indicat pentru depistarea sporilor de M. cerebralis, la puietul bolnav, cadavre,
alevini. Se folosesc metode directe, de îmbogăţire prin flotaţie şi sedimentare. Direct, se foloseşte uzual
metoda Lucky (1970): se îndepărtează ţesuturile moi, de la cadavre sau păstrăvi bolnavi, de la nivelul
cutiei craniene (în special din regiunea capsulelor otice), din segmente cu modificări ale coloanei
vertebrale. Se secţionează craniul înapoia ochilor şi se raclează cu bisturiul suprafeţele respective, din
raclat se face un preparat proaspăt, între lamă şi lamelă; se examinează cu obiectiv 20x şi 40x. se
evidenţiază sporii caracteristici. A nu se confunda cu sporii de Myxobolus. Sporoplasma la M. cerebralis
nu conţine vacuolă iodofilă. Este o metodă sigură, doar în a doua fază a evoluţiei invaziei, odată cu
formarea sporilor.
Pentru metodele de îmbogăţire prin flotaţie - Willis, Darling - sau de sedimentare, se recurge la
cutia craniană recoltată de la mai multe exemplare de puiet, care după mojarare cu soluţii saturate sau
respectiv cu apă, se examinează la microscop. Metodele nu depăşesc valoarea diagnostică a examenului
direct. (Şuteu şi colab., 1996-1997).
65
66
Capitolul 3
Diagnosticul în helmintoze
3.1. Trematodoze
Trematodozele sunt boli răspândite pe tot globul, afectând animalele şi omul, producând
tulburări variate, dependent de localizarea diferitelor trematode în cele mai variate ţesuturi, organe sau
sisteme. Sunt produse de organisme pluricelulare ce fac parte din încrengătura Platyhelminthes, clasa
Trematoda.
Caractere gener ale ale clasei Trematoda
 Morfologie
Sunt viermi plaţi, cu corpul turtit dorso-ventral, nesegmentat, cu aspect foliaceu şi dimensiuni
variabile, de la 4-5 mm până la 3-4 cm lungime.
Prezintă două ventuze: o ventuză bucală situată la nivelul extremităţii anterioare a paraziţilor, cu
rol în nutriţia şi fixarea acestora, şi o ventuză ventrală plasată diferit, dependent de specie, cu rol în
fixarea paraziţilor. Ventuzele au dimensiuni variabile, dependent de specie.
La exterior prezintă o cuticulă semitransparentă sau de culoare variabilă. Pe cuticulă unele specii
prezintă spini ascuţiţi sau bonţi orientaţi antero-posterior. Spinii pot fi pe tot corpul sau diferenţiat spre
extremitatea anterioară ori spre cea posterioară.
Pe faţa ventrală, între cele două ventuze prezintă un orificiu numit por sau sinus genital
reprezentând deschiderea comună a aparatelor genitale mascul şi femel. La unele specii este plasat
anterior, lângă ventuza bucală.
 Structură
Pe o secţiune transversală a unui trematod, de la exterior spre interior se diferenţiază următoarele
straturi:
 cuticula, cu sau fără spini, semitransparentă
 subcuticula, cu rol în regenerarea cuticulei
 musculatura, formată în general din trei straturi dispuse longitudinal, transversal şi oblic
 masa celulară - trematodele nu prezintă o cavitate generală propriu-zisă, ci doar un sinciţiu
celular în care sunt localizate aparatele şi organele interne. Trematodele nu posedă aparat respirator şi
circulator, având însă dezvoltate aparatul digestiv şi reproducător, precum şi sistemul nervos şi cel
excretor.
1. Aparatul digestiv
Este format din orificiu bucal, plasat în ventuza bucală, faringe, esofag şi două anse intestinale
care pot fi bine dezvoltate, ramificate sau simple, tubulare, şi se termină cu “fund de sac” sau “deget de
mănuşă”. Lipseşte orificiul anal, deci au orificiul buco-anal.
2. Aparatul reproducător
Trematodele sunt în general organisme hermafrodite, aparatul genital femel şi cel mascul fiind
prezente pe acelaşi individ. Fac excepţie paraziţii din familia Schistosomidae care prezintă sexe separate.
67
DIAGNOSTICUL ÎN HELMINTOZE
Aparatul genital mascul este format din două testicule care pot fi ramificate sau globuloase şi
sunt plasate diferit în corp, dependent de specie. Ele se continuă cu două canale deferente care se unesc
într-un canal ejaculator, ce se termină printr-un organ copulator numit cirus, situat în punga cirusului.
Aceasta mai adăposteşte veziculele seminale şi prostata şi se deschide în porul genital.
Aparatul genital femel este format dintr-un ovar ce poate fi ramificat sau sferic, mic, continuat cu
un oviduct în general scurt care se deschide în ootip. În ootip îşi mai varsă conţinutul următoarele organe:
 uterul - poate fi ramificat, foarte dezvoltat sau tubular, sinuos. Comunică printr-o extremitate cu
ootipul, iar cu cealaltă cu porul genital. Are rol în spermiducere şi ovogeneză;
 glandele vitelogene, în număr de două, sunt plasate în general pe părţile laterale ale corpului,
putând fi bine dezvoltate, abundente sau rar slab dezvoltate. Comunică cu ootipul prin două canale
numite viteloducte. Au rol în secreţia vitelusului, substanţă hrănitoare pentru embrioni;
 receptaculul seminal - are rol de depozitare a materialului seminal;
 glanda Mehlis - secretă o substanţă lubrifiantă pentru ouă.
Scolastic, procesul de fecundaţie la trematodele hermafrodite presupune parcurgerea
următoarelor etape:
 funcţionarea aparatului genital mascul cu producerea materialului spermatic, care este eliminat
la nivelul porului genital;
 preluarea spermei de către uter şi transportarea până la ootip, fiind depozitată în receptaculul
seminal - rol de spermiducere a materialului seminal;
 funcţionarea aparatului genital femel cu eliminarea ovocitelor la nivelul ootipului;
 eliberarea din receptacul a unei cantităţi de spermă care împreună cu ovocitele şi vitelusul
formează masa germinativă a viitoarelor ouă care se formează deplin pe traiectul uterului - rol în
ovogeneză;
 eliminarea ouălor formate pe la nivelul porului genital.
3. Sistemul nervos
Este de tip ganglionar, format dintr-un inel ganglionar periesofagian, de la care pornesc
prelungiri nervoase orientate anterior şi posterior în corp. Nu posedă organe senzoriale.
4. Sistemul excretor
Este de tip canalicular, format dintr-o reţea de canalicule care confluează pentru a se deschide
printr-un por excretor.
 Ciclul evolutiv
Trematodele adulte au localizări diverse: pe piele, în pulmon, ficat, căile biliare, aparatul
urogenital, prestomace, vase sanguine, afectând mamiferele, păsările sau peştii.
Evoluează de tip biohelmint, având un ciclu di- sau triheteroxen, necesitând intervenţia unor
G.D. şi a uneia sau două G.I. (ovovivipare). Majoritatea trematodelor sunt ovipare, oul respectiv
evoluând sau nu în mediul exterior. Din aceste ouă ies miracidiile, unele libere la început, dar la toate
trematodele evoluţia larvară se continuă în corpul G.I. La unele trematode eclozarea miracidiilor se
produce în mediul acvatic.
În general, stadiile larvare prezente în evoluţia trematodelor sunt: miracidium, sporocist, redie şi
cercar, iar prin închistarea acestora din urmă în mediu sau în G.D. rezultă metacercarul. La unele specii
lipseşte stadiul de redie. Incidenţa trematodelor este legată de biotopuri specifice, adesea ape stătătoare,
deoarece la numeroase dintre ele prima G.I. o constituie gasteropodele. A doua G.I. prezintă o diversitate
crescută, putând fi furnicile, libelulele, peştii, batracienii etc.
Dintre trematodoze, cele mai importante şi cu evoluţie mai gravă în România sunt cele
hepatobiliare la rumegătoare şi intestinale la carnivore şi păsări.
68
3.1.1. Fascioloza
Fascioloza este o trematodoză hepatică ce afectează ierbivorele, cu precădere rumegătoarele mici

şi mari, caracterizată printr-o evoluţie obişnuit cronică, uneori acută, exprimată clinic prin grave tulburări
hepatice şi metabolice. Este numită popular “gălbează”, fiind produsă de trematode din genul Fasciola.
 Etiologie
Sistematică: Încregătura Platyhelminthes, Clasa Trematoda, Familia Fasciolidae, Genul
Fasciola, cu speciile F. hepatica şi F. gigantica şi Genul Fascioloides cu specia F. magna, întâlnită în
zonele tropicale.
Morfologie şi structură
 Fasciola hepatica are corpul foliaceu, turtit dorso-ventral, cu dimensiunile de 2-3 cm lungime şi
1-1,5 cm lăţime în forma adultă, iar formele tinere ating 1-10 mm lungime.
 Extremitatea anterioară a corpului este alungită, cu aspectul unei proeminenţe, numită con
cefalic, la nivelul căruia se află ventuza bucală cu rol în nutriţie şi care comunică cu orificiul bucal.
v – ventuza bucală; f – faringe; o – ovar; u – uter, oo- ootip;

t – testicule; g – glande vitelogene
Fig.3.1. Fasciola hepatica a. forma adultă; b. forme preimaginale

op – opercul; co – celula ou;
1.ou; 2. miracidium; 3. sporocist; 4. redie cu cercar; 5. cercar; 6. metacercari
Ventuza ventrală, cu rol în fixarea parazitului, este situată pe faţa ventrală, în treimea anterioară a
corpului. Cuticula are culoare cenuşiu-gălbuie, iar prin semitransparenţa ei se observă ramificaţii de
culoare mai închisă, când sunt hrănite, reprezentând ansele intestinale. Pe cuticulă prezintă spini fini,
orientaţi antero-posterior.
Între cele două ventuze se deschide orificiul (porul) genital.
69
Musculatura este bine dezvoltată, multistratificată, formată din 3 straturi musculare dispuse
longitudinal, transversal şi oblic.
Fasciola hepatica nu are cavitate generală, dar prezintă o masă celulară în care se localizează
aparatele: digestiv, reproductiv, excretor şi nervos.
Aparatul digestiv este format din orificiul bucal urmat de un faringe musculos, apoi esofagul
scurt care se ramifică în două anse intestinale dispuse în partea mediană a corpului, care emit ramificaţii
laterale foarte abundente, terminate înfundat în “fund de sac”, spre partea posterioară a corpului. Ansele
intestinale mediane se termină înfundat posterior, acest aspect particular conferindu-le numele de
cecumuri.
 Aparatul reproducător
Fasciola hepatica este hermafrodită, prezentând aparatul genital mascul şi cel femel pe acelaşi
organism.
Aparatul genital mascul este alcătuit din două testicule ramificate, cu aspect arborescent ce ocupă
porţiunea mediană din treimea mijlocie a corpului. Ele se continuă cu două canale deferente care se
unesc într-un canal ejaculator ce se continuă cu cirusul, organul cu rol copulator. Cirusul este aşezat în
punga cirusului care se deschide în porul genital şi care mai adăposteşte veziculele seminale şi prostata.
Aparatul genital femel este format din:
 ovar, ramificat, cu aspect de “corn de cerb”, situat înaintea testiculelor şi pe partea dreaptă a
corpului;
 oviductul, situat în continuarea ovarului. Este scurt şi se deschide în ootip;
 uterul, sinuos, situat în treimea anterioară a corpului, comunică printr-o extremitate cu ootipul,
iar prin extremitatea opusă se deschide în sinusul genital, în apropierea cirusului. Iniţial, uterul are
funcţie de spermiducere, respectiv preia materialul seminal mascul eliminat la nivelul porului genital şi îl
transportă până la nivelul ootipului, iar ulterior intervine în ovogeneză;
 glandele vitelogene sunt foarte ramificate, abundente, situate pe părţile bilaterale ale corpului,
plecând de la baza conului cefalic şi ajungând la extremitatea posterioară a corpului. Se observă prin
transparenţa cuticulei sub forma a două benzi de nuanţă cenuşie. Comunică cu ootipul prin intermediul a
2 canale numite viteloducte;
 glanda Melhis se deschide în ootip.
 Aparatul excretor
Este format dintr-o reţea fină de canale excretoare care se ramifică în tot corpul şi se termină prin
celule în formă de pară. Toate aceste canale excretoare confluează într-un canal unic care parcurge corpul
parazitului pe linia mediană de la extremitatea anterioară spre cea posterioară, pentru a se termina printr-
un por excretor situat la extremitatea posterioară.
 Sistemul nervos
Este format dintr-un inel constituit din ţesut nervos, dispus anterior în jurul tubului digestiv. Din
el se detaşează doi nervi lungi care se dispersează în corp. Fasciola nu posedă ochi sau organe senzoriale.
Ouăle de Fasciola hepatica au formă eliptică, cu dimensiuni de 130-145/70-90 mm. Sunt
operculate la un pol, au coaja subţire, sunt de culoare galbenă, neevoluate la pontă, iar celula ou şi
substanţa vitelină ocupă spaţiul până aproape de coajă.
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Gazdele definitive sunt ierbivorele; sunt frecvent afectate rumegătoarele mari
şi mici; calul şi porcul sunt mai rar parazitate, dar este frecvent întâlnită la iepure. Sunt afectate şi
mamiferele sălbatice şi omul.
La G.D. paraziţii adulţi se localizează în canalele biliare şi se hrănesc cu sânge (hematofagi).
Gazdele intermediare sunt reprezentate de gasteropodele acvatice, respectiv, pentru F. hepatica, Galba
truncatula, Limnea stagnalis, L.palustris, Radix ovata şi R.peregra.
70
Adulţii elimină ouă neevoluate care prin canalul coledoc ajung în intestin, iar prin intermediul
fecalelor sunt eliminate în mediul exterior. Pentru evoluţia exogenă a ouălor trebuie îndeplinite trei
condiţii:
 separarea lor din materiile fecale;
 existenţa mediului acvatic;
 temperatura ambiantă peste 10oC.
 În condiţiile favorabile, în 2-4 săptămâni ouăle vor evolua şi din ele va ecloziona primul stadiu
larvar numit miracidium.
Miracidium este o larvă mică, de 180-200 mm, de formă conică, având anterior o proeminenţă
numită pată oculară. Este ciliat, având numeroşi cili vibratili cu ajutorul cărora înoată activ în căutarea
G.I. Rezistenţa miracizilor în mediu este redusă la câteva ore, astfel că, dacă nu găsesc G.I., ei mor.
Miracizii pătrund activ în corpul G.I. şi se localizează în camera paleală şi hepatopancreas, unde
se vor transforma în următorul stadiu evolutiv numit sporocist. Acesta are aspect saciform, iar în
interiorul său sunt delimitate 5-8 insule de celule germinative din care, prin ruperea sacului sporocistal,
se va forma următorul stadiu numit redie. Rediile au formă ovală alungită cu un început de diferenţiere a
tubului digestiv. Fiecare redie va genera 15-20 de cercari (redii fiice). Cercarii sunt ovali sau rotunzi,
prevăzuţi cu o codiţă care le va permite să înoate şi prezintă cele două ventuze. Mai conţine şi celule
chistogene.
Cercarii sunt eliminaţi din corpul melcilor prin pneumostom, iar în mediu înoată, se fixează de
plantele acvatice şi închistează transformându-se în metacercari. Metacercarii devin infestanţi după
câteva zile, timp în care se produc modificări în structura lor internă: schiţarea aparatului reproducător al
adulţilor, formarea unui chist intern care dublează învelitoarea sa internă.
Infestarea animalelor G.D. se realizează prin ingerarea metacercarilor odată cu furajele.
Endogen, la nivelul stomacului, peretele metacercarului este distrus, punând în libertate forma
tânără de F.hepatica. Ea intră în intestin şi va migra spre canalele biliare pe trei trasee:
 direct, traversând peretele intestinului subţire, cavitatea peritoneală, capsula Glisson şi
parenchimul hepatic, ocupând canalele biliare. Pe parcursul migraţiei hepatice ele cresc rapid în
dimensiuni, hrănindu-se cu celule hepatice. Ajunse în canalele biliare, se fixează cu ajutorul ventuzelor,
suferă o maturare sexuală, rezultând adulţii care vor începe ovoponta. Este calea cea mai des întâlnită şi
cea mai periculoasă;
 hematogen, prin sistemul port venos;
 ascendent, prin canalul coledoc, cale mai puţin utilizată.
Perioada prepatentă durează aproximativ 60-70 zile; faza endogenă la G.I. se realizează în 60 zile,
astfel că ciclul biologic integral se derulează în 4-5 luni în medie.
Contaminarea animalelor se realizează prin consum de metacercari.
 Diagnostic
Se face pe baza examenului clinic, coroborat cu cel microscopic şi anatomopatologic, datele
epizootologice având valoare orientativă.
Epidemiologic: fascioloza evoluează sezonier, toamna-iarna, la animale care au păşunat pe
terenuri umede sau hrănite cu furaj provenit din aceste biotopuri favorabile gasteropodelor. Evoluează
enzootic, cu receptivitate mare la ovine şi bovine.
Clinic: tabloul este polimorf, dependent de specia de animal afectată şi forma evolutivă a bolii.
La ovine - evoluează acut şi cronic.
Forma acută - se întâlneşte la sfârşitul verii şi toamna, când animalele ingeră în scurt timp
cantităţi crescute de metacercari, urmate de invazia masivă a fasciolelor tinere. Pot apărea focare şi iarna
când animalele sunt hrănite cu furaje provenite de pe fâneţe puternic poluate cu metacercari.
Se exprimă prin abatere, inapetenţă, adinamie, subfebrilitate, anemie, diaree, ascită, edem
periorbitar şi submandibular, arie hepatică mărită, sensibilă la palpaţie.
Manifestările clinice apar la 4-6 săptămâni postinfestant şi este mortală după 4-10 zile de
evoluţie. Boala se poate croniciza.
71
Forma cronică - este mai frecventă şi evoluează în trei perioade:

 perioada de debut apare în septembrie-noiembrie, exprimată prin miastenie, adinamie, hipotonie
musculară;
 faza a doua, exprimată în decembrie-ianuarie prin: anemie, slăbire accentuată, edemul pleoapelor
şi submandibular (guşa), deglabraţii regionale, diaree, ascită, apetit capricios;
 perioada a treia apare la sfârşitul iernii, început de primăvară; se manifestă prin accentuarea
anemiei, reducerea maselor musculare cu caşectizarea animalelor, ascita se accentuează, adinamie,
diaree, apetit capricios, uneori avorturi cu hipo- sau agalaxie.
La bovine - simptomatologia este mai atenuată decât la ovine, putând trece inobservabilă. Poate
evolua cronic, manifestată prin anemie, fecale păstoase sau diareice, slăbire, apetit diminuat, modificări
ale secreţiei lactate care scade cantitativ, laptele îşi modifică culoarea şi gustul, devenind amărui. La
tineret de 6-18 luni poate evolua acut sau subacut, cu anemie, edeme, diaree, subfebrilitate.
Microscopic - se face examen ovohelmintoscopic al fecalelor utilizând metode de îmbogăţire
prin sedimentare, ouăle de Fasciola fiind ouă “grele”. Examenul nu are valoare în fascioloza acută şi
prima perioadă a formei cronice, deoarece ciclul biologic nu s-a încheiat, nu s-au dezvoltat încă adulţii,
astfel încât prin fecale nu se elimină ouă. În perioada patentă a bolii, examenul are valoare de grup
datorită masei mari de fecale şi numărului scăzut de ouă. Totodată ouăle de Fasciola trebuie diferenţiate
de ouăle de Paramphistomum, care au o nuanţă mai închisă, cenuşie, masa germinativă este mai rară şi
sunt mai ascuţite la capete.
Morfopatologic - tabloul lezional este polimorf, dependent de forma evolutivă.
Forma acută - leziunile în această formă sunt produse de formele tinere în migraţie spre canalele
biliare. Acestea produc: enterită catarală sau hemoragică; perihepatită fibrinoasă - capsula Glisson este
îngroşată, cu depozite abundente de fibrină; hepatită hemoragico-traumatică - ficatul este mărit în volum,
cu aspect marmorat, zonele de culoare brun-roşcată normală alternând cu zone de culoare roşie,
hemoragice, şi sunt străbătute de microtunele reprezentând traseul de migraţie a formelor tinere prin
parenchimul hepatic.
Pentru evidenţierea formelor tinere din ficat se recurge la metoda frământării ficatului şi
sedimentării: se mărunţesc fin şi se frământă porţiuni de ficat cu leziuni şi se introduc într-un vas cu apă.
După îndepărtarea fragmentelor de parenchim se efectuează 3-4 spălări succesive urmate de sedimentare.
În sedimentul clar obţinut se observă fasciolele tinere, care trebuie diferenţiate de adulţii de Dicrocelium
lanceolatum. La aceştia din urmă se observă prin transparenţa cuticulei aparatul reproducător sub forma
unor ramificaţii de culoare închisă, brun-negricioase care lipsesc la fasciolele tinere, la care aparatul
reproducător nu este dezvoltat, iar corpul este albicios, semitransparent, de 2-10 mm lungime.
Perihepatita fibrinoasă şi hepatita hemoragico-traumatică sunt considerate leziuni patognomonice
în fascioloza acută.
Forma cronică
În prima perioadă leziunile sunt asemănătoare cu cele din forma acută, dar nu sunt atât de grave.
În faza a doua şi a treia, leziunile sunt produse de paraziţii adulţi localizaţi în canalele biliare.
Aceştia determină: angio- şi periangiocolită fibroasă cu depuneri calcaroase în pereţii canalelor biliare şi
prezenţa paraziţilor în lumenul canalelor. Pereţii canalelor sunt îngroşaţi, lumenul este îngustat; apare
ciroza atrofică sau hipertrofică, edeme infiltrative la nivelul capului, mai ales submandibular, ascită,
edem gelatinos perirenal, rar subicter, infiltraţii edematoase în musculatură.
În cazul supra- sau reinfestărilor tablourile lezionale din cele două forme se suprapun.
Leziunile hepatice trebuie diferenţiate de cele produse în cisticercoza hepatoperitoneală, în faza
de migraţie, în care nu se produce niciodată perihepatită.
3.1.2. Dicrocelioza
Este o trematodoză hepato-biliară care afectează rumegătoarele mici şi mari, rareori alte
ierbivore sau rozătoare. Evoluează obişnuit asimptomatic, benign, adeseori fiind asociată cu fascioloza,
agravând efectele patogene. Este produsă de Dicrocoelium lanceolatum, parazit cu localizare la nivelul
vezicii şi canalelor biliare.
72
 Etiologie
Sistematică: Încregătura Platyhelminthes, Clasa Trematoda, Familia Dicrocoeliidae, gen
Dicrocoelium cu specia D. lanceolatum.
Morfologie şi structură
 D. lanceolatum (fig.3.2) este un trematod relativ mic, cu dimensiuni cuprinse între 5-12/1,5-2,5
mm. Corpul are aspect de lance, cu cuticula semitransparentă, fină, netedă, lipsită de spini. Ventuza
bucală şi cea ventrală sunt situate în treimea anterioară a corpului fiind aproximativ egale ca diametru.
Între cele două ventuze, pe faţa ventrală se deschide sinusul genital.
Fig.3.2. Dicrocoelium lanceolatm
f – faringe; e – esofag;
p – punga circusului
u – uter; v – ventuza ventrală;
t – testicule; c – cecum;
o – ovar; oo – ootip;
vi – viteloduct;
g – glande vitelogene;
uo – uter cu ouă;
fe – foramen caudale
 Aparatul digestiv este format din orificiu bucal, faringe, esofag şi două anse intestinale
neramificate, cu aspect tubular, ce se termină înfundat în “fund de sac”.
 Aparatul reproducător este de tip hermafrodit. Aparatul genital mascul este format din două
testicule ovale, neramificate, globuloase, uşor lobate situate în treimea anterioară a corpului, înapoia
ventuzei ventrale, dispuse în poziţie oblică unul faţă de altul. Se continuă cu 2 canale deferente care se
unesc într-un canal ejaculator terminat cu cirusul plasat în punga cirusului.
 Aparatul genital femel este format dintr-un ovar globulos, situat înapoia testiculor, continuat cu
oviductul care se deschide în ootip. Uterul, sinuos, foarte dezvoltat, ocupă jumătatea posterioară a
corpului; are nuanţă policromă datorată variaţiei culorii ouălor de la galben-portocaliu până la maron-
închis. Glandele vitelogene sunt ramificate, rare, situate pe părţile laterale în treimea mijlocie a corpului;
au nuanţă argintie şi aspect franjurat. Mai prezintă receptaculul seminal şi glanda Mehlis.
Oul de D. lanceolatum este asimetric, cu o latură mai dreaptă şi una mai convexă, asemănător
literei “D”. Au dimensiuni reduse, de 38-45/22-30 mm. Au culoare brună, sunt operculate la un pol şi
embrionate în momentul pontei, prin transparenţă observându-se prezenţa a două formaţiuni ovale,
simetrice, cu aspect de “ochelari” numite celule genotaxe, semnificând prezenţa miracidiului în interior.
 Ciclul evolutiv
Este triheteroxen. G.D. sunt rumegătoarele mari şi mici, domestice şi sălbatice, mai rar calul,
porcul şi iepurele. Necesită intervenţia a două G.I.: prima este reprezentată de gasteropodele terestre din
genurile Helicella (H. candidula, H. obvia), Zebrina (Z. detrita), Cohlicella, Caepea, Theba şi Cionella
(C.lubrica) faţă de care Dicrocelium nu manifestă o specificitate comparativă cu cea manifestată de
F.hepatica faţă de gazdele sale intermediare. A doua G.I. este reprezentată de furnici din genul Formica
(F.protensis, F.fusca, F.nigricans).
Adulţii de Dicrocelium se localizează în vezică şi canalele biliare, unde se hrănesc cu bilă
(biliofagi). Elimină ouă embrionate care prin canalul coledoc ajung în intestin, iar de aici odată cu
fecalele ajung în mediul exterior, fără a necesita pentru evoluţie mediu cu umiditate.
73
În mediu, ouăle sunt ingerate de prima G.I. - gasteropodele terestre - la care, în intestin
eclozionează miracidium care migrează în hepato-pancreasul melcilor unde se transformă în sporocişti de
generaţia întâi care vor genera a doua generaţie de sporocişti. Aceştia trec în camera paleală a melcilor,
unde se vor transforma direct în cercari, lipsind stadiul de redie. Cercarii sunt eliminaţi în mediul exterior
pe iarbă, în grămezi şi sunt ingeraţi de a doua G.I.: furnicile - în organismul cărora se transformă în
metacercari.
Contaminarea animalelor se realizează prin ingerarea furnicilor infestate cu metacercari, odată
cu iarba. Posibilitatea ingerării furnicilor, foarte mobile, de către animale, se datorează contracţiei
musculare a aparatului bucal al furnicilor, astfel că acestea rămân fixate pe firele de iarbă. Această
contractură se datorează acţiunii unui cercar, care migrează din cavitatea abdominală până la ganglionul
nervos subesofagian al furnicii, unde se transformă în metacercar şi exercită o acţiune directă asupra
nervilor motori ale pieselor bucale, determinând paralizia acestora, mai ales dimineaţa şi seara, în amurg.
În intestin metacercarii se distrug eliberând formele tinere de Dicrocoelium care migrează spre
canalele biliare prin traiectul canalului coledoc şi mai rar pe cale hematogenă sau direct, transintestinal.
În biotopul specific formele tinere se vor transforma în paraziţi adulţi.
Ciclul în corpul gasteropodelor durează 4-5 luni, în corpul furnicilor 1-2 luni, iar perioada
prepatentă este de 8-10 săptămâni, astfel că ciclul integral durează 6-8 luni.
 Diagnostic
Clinic - este fără valoare, datorită evoluţiei asimptomatice la speciile receptive.
Microscopic - prin metode de îmbogăţire prin sedimentare. Se evidenţiază din fecale ouăle
caracteristice de D.lanceolatum (ouă grele). Examenul are valoare numai în faza în care parazitul a atins
stadiul matur. Numărul de ouă este scăzut şi acestea trebuie diferenţiate de unele seminţe vegetale
asemănătoare.
Morfopatologic - examenul efectuat cu ocazia sacrificărilor normale sau a necropsiilor
evidenţiază un tablou lezional diferit, în funcţie de forma evolutivă surprinsă.
În faza de migrare a formelor tinere, modificările morfopatologice sunt minime, paraziţii de
dimensiuni mici nereproducând traumatisme importante ale parenchimului hepatic, aşa cum se întâmplă
în fascioloză.
Formele adulte localizate în vezica şi canalele biliare, cu infestaţii masive, produc angio- şi
periangiocolită sau chiar ciroză. Ficatul este mărit în volum, cu suprafaţa neregulată, canalele biliare au
pereţi îngroşaţi cu aspectul unor cordoane albicioase proeminente şi pereţii impregnaţi cu săruri biliare.
Vezica biliară conţine o bilă negricioasă, vâscoasă, şi un număr mai mic sau mai mare de
trematode adulte, uşor de recunoscut după structura caracteristică a aparatului reproducător vizibil prin
transparenţa cuticulei, comparativ cu fasciolele tinere, la care acest aparat nu este dezvoltat.
Prin secţiuni practicate în parenchimul hepatic se pun cu uşurinţă în evidenţă paraziţii adulţi,
compresând uşor organul în punctele secţionate.
Observaţii
 Gradul de infestaţie cu Dicrocoelium nu se corelează cu numărul de ouă din fecale.

 Fascioloza şi dicrocelioza pot evolua asociat, considerând-o boală majoră când fascioloza
evoluează acut, iar dicrocelioza cronic.
 Ambele pot evolua asociat cu anaerobiozele.
3.1.3. Paramfistomoza
Este o trematodoză relativ frecventă a rumegătoarelor, cu evoluţie obişnuit asimptomatică sau

uneori exprimată prin diaree, tulburări ale rumegării, slăbire, modificări calitative şi cantitative ale secreţiei
lactate, dependent de gradul de infestare şi vârsta animalelor afectate. Este produsă de trematozi din familia
Paramphistomidae, cu localizare în duoden şi în prestomace, formele tinere şi respectiv adulţii.
74
 Etiologie
Sistematică: Încregătura Platyhelminthes, Clasa Trematoda, Familia Paramphistomidae, gen
Paramphistomum, cu speciile:
- P. cervi, mai frecvent întâlnit în ţara noastră;
- P. microbothrium;
- P. microbothrioides
Morfologie şi structură la Paramphistomum cervi (fig.3.3)
P.cervi are corpul cu aspect tronconic, mai îngust anterior, unde se află ventuza bucală, şi mai
dilatat posterior, de culoare roz-roşiatică sau albicioasă. Are caracteristică dispoziţia ventuzei ventrale la
extremitatea posterioară a corpului. Ventuza este foarte dezvoltată, vizibilă, ocupă întreaga extremitate şi
se numeşte acetabulum. Parazitul are dimensiuni de 5-15 mm lungime şi 2-4 mm lăţime.
Cele două anse intestinale sunt simple, neramificate, cu aspect tubular, terminate
înfundat în “deget de mănuşă”.
Testiculele, în număr de două, sunt globuloase, ocupă 1/3 din partea mijlocie a corpului, fiind
dispuse unul după altul.
Ovarul este mic, globulos, situat posterior faţă de testicule.
Uterul este sinuos şi ocupă 1/3 din partea anterioară a corpului, deschizându-se în sinusul genital.
Glandele vitelogene, foarte dezvoltate, ocupă părţile laterale ale corpului.
Oul de Paramphistomum, asemănător cu cel de Fasciola, are formă ovală, cu dimensiuni de 150-
160 μm lungime şi 75-80 μm lăţime. Sunt operculate la o extremitate, cu coaja subţire, iar masa
germinativă este neevoluată la pontă. Se diferenţiază de oul de Fasciola prin aspectul mai alungit-ascuţit
al extremităţilor, culoarea cenuşie a conţinutului şi masa germinativă mai rară.
Fig. 3.3. Paramphistomum cervi – a. adult; b. ou;

P – por genital; T – testicule; A – acetabulum; V – ventral, L – lateral;
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. G.D. sunt rumegătoarele mari şi mici, domestice şi sălbatice, la care paraziţii
adulţi se localizează la nivelul prestomacelor - rumen, reţea, gutiera esofagiană - şi sunt histiofagi.
G.I. sunt reprezentate de gasteropodele acvatice din genurile Planorbis, Bulinus şi
Pseudosuccinea.
Adulţii cu localizare prestomacală elimină ouă neevoluate care odată cu fecalele ajung în mediul
exterior. Evoluţia exogenă a ouălor este asemănătoare cu a celor de Fasciola. În condiţii prielnice de
mediu, din ouă va ecloziona miracidium, care înoată activ şi pătrunde în corpul G.I., unde se transformă
în sporocişti, apoi în redii, în final rezultând cercarii. Aceştia părăsesc corpul melcilor şi se fixează de
plantele acvatice, unde închistează transformându-se în metacercari.
Contaminarea G.D. se realizează la păşune prin ingerarea metacercarilor odată cu iarba infestată,
dar este posibilă şi la grajd, când animalele sunt furajate cu fânuri provenite de pe păşunile contaminate.
75
Endogen, în lumenul duodenului se eliberează formele tinere de Paramphistomum, care vor

migra retrograd până la nivelul prestomacelor unde se vor dezvolta adulţii care reiau ciclul.
Ciclul integral se realizează în 4-5 luni; prepatenţa la G.D. durează 50-70 zile, iar în corpul G.I.
35-80 zile.
 Diagnostic
Datele epizootologice (evoluţie sezonieră, la păşune) sunt orientative.
Clinic
Infestaţiile slabe, cu evoluţie cronică, sunt asimptomatice, fiind nediagnosticabile.
Infestaţiile puternice se manifestă diferit în funcţie de vârsta animalelor:
 la tineret, formele tinere de Paramphistomum localizate duodenal determină tulburări digestive:
diaree, cu fecale de nuanţă ciocolatie, fetide, deshidratare, slăbire exagerată, abatere, inapetenţă, uneori
cu sfârşit letal;
 formele adulte, localizate ruminal determină: încetinirea rumegării, timpanism, atonia
prestomacelor, slăbire, anemie, inapetenţă, adinamie, ulceraţii pe bot şi buze, urmate la 10-20 zile de
apariţia unor edeme submandibulare; fecalele sunt păstoase şi diminuă producţia de lapte.
Microscopic - are valoare numai în forma produsă de paraziţii adulţi de la nivelul prestomacelor.
Prin metode de sedimentare se evidenţiază din fecale ouăle caracteristice, de tip trematod, care trebuie
diferenţiate de cele de Fasciola.
Examenul are valoare de grup datorită masei mari de fecale şi numărului scăzut de ouă per gram
fecale.
Morfopatologic - este de certitudine. Leziunile sunt diferenţiate, dependent de forma evolutivă a
parazitului care le-a produs.
Paraziţii imaturi produc enterită catarală, microhemoragii pe mucoasa gastroduodenală şi
infiltraţia edematoasă a peretelui intestinal pe segmente importante.
Evidenţierea acestor forme tinere se face prin metoda raclării mucoasei duodenale şi examenul la
lupă al sedimentului obţinut prin spălarea şi decantarea repetată a raclatului.
Uneori, formele tinere pot produce peritonită sau limfadenită mezenterică prin pătrunderea în
profunzimea mucoasei intestinale.
Paraziţii adulţi, dispuşi în cuiburi la nivelul gutierei esofagiene pe mucoasa rumeno-reticulară,
mai rar în foios, produc rumeno-reticulită hemoragică, atrofia papilelor ruminale, ulcere ale mucoasei,
edeme sau necroze prin suprainfecţii bacteriene. Tabloul lezional este completat de reducerea în volum a
ficatului, infiltraţii şi hipotrofii musculare.
Histopatologic se observă hiperplazii, degenerări şi necroze ale glandelor intestinale, infiltraţie
limfoplasmocitară şi eozinofilică, atrofia epiteliului papilelor ruminale, edemul mucoasei şi exfolierea
straturilor musculare ale peretelui ruminal.
3.1.4. Trematodoza intestinală la carnivore
Este o trematodoză cronică, obişnuit cu evoluţie asimptomatică sau exprimată prin tulburări
digestive şi metabolice. Este produsă de trematode din familiile Echinostomidae, Heterophyidae şi
Diplostomatidae, care se dezvoltă în intestinul subţire.
 Etiologie
Sistematică: Încregătura Platyhelminthes, Clasa Trematoda, Familiile Echinostomatidae,
Diplostomidae şi Heterophyidae.
O pondere majoră o deţin infestaţiile cu specia Echinochasmus perfoliatus. Se mai întâlnesc:
Heterophyes heterophyes, Metagonimus jikogavai, Rosicotrema donicum.
Morfologie
Echinochasmus perfoliatus (fig. 3.4.) are corpul oval, alungit, turtit dorso-ventral cu dimensiuni
de 2-4/0,4 mm. Anterior, prezintă o formaţiune lăţită numită disc adoral, pe care se află spini mari, lăţiţi.
76
Discul înconjoară ventuza bucală care adăposteşte orificiul bucal. Ventuza ventrală este situată în 1/3
anterioară a corpului şi este mai mare decât cea bucală, având diametrul aproape dublu. Cuticula,
semitransparentă, este prevăzută cu spini orientaţi antero-posterior.
Fig.3.4. Echinochasmus perfoliatus
D – disc adoral;
I – intestin;
P – punga circusului;
U – uter;
O – ovar;
OO – ootip;
T – testicule;
G – glade vitelogene;
Intestinul este simplu, cu două anse tubulare, neramificate. Testiculele sunt ovale, ocupă 1/2
posterioară a corpului, dispuse unul după altul. Ovarul este mai mic, globulos, situat anterior testiculelor.
Uterul, vizibil prin transparenţa cuticulei, are nuanţă galbenă şi ocupă restul corpului. Glandele
vitelogene sunt abundente, ocupă părţile marginale ale corpului întinzându-se până la extremitatea
posterioară fără a se uni sau atinge la acest nivel.
Ouăle de Echinochasmus se încadrează în tipul ouălor de tip trematod, fiind ovale, operculate la
un pol, de culoare galbenă, neevoluate în momentul eliminării, dar sunt mai mici ca cele de Fasciola,
având 90-120/60-70 μm.
 Ciclul evolutiv
La Echinochasmus este triheteroxen: G. D. sunt reprezentate de carnivore domestice şi sălbatice,
posibil şi omul. Prezintă două G. I.: prima reprezentată de gasteropodele acvatice din genurile Bulinus şi
Stagnicola, iar a doua, numită şi gazdă complementară, sunt peştii (Abramis, Exos, Idus) sau batracienii.
Paraziţii adulţi se localizează în intestinul subţire la G. D., iar ouăle eliminate ajung odată cu
fecalele în mediul exterior. În mediul acvatic ouăle vor embriona şi vor ecloziona miracizii care pătrund
în corpul primei G. I. - melcii - unde trec prin formele de sporocişti, redii şi cercari. Aceştia părăsesc
corpul melcilor şi pătrund în a doua G. I., unde se transformă în metacercari.
Contaminarea G.D. se face prin consum de peşti sau batracieni ce conţin metacercari. În
lumenul intestinal se eliberează formele tinere de Echinochasmus, care se fixează de peretele intestinal şi
se transformă în adulţi.
 Diagnostic
Clinic - este fără valoare datorită evoluţiei asimptomatice. Mai rar, în infestaţii masive, poate
evolua un sindrom digestiv cronic, diaree, cu slăbire şi anemie.
Microscopic - are valoare de grup, numai în faza parazitismului patent şi constă în evidenţierea
ouălor de tip trematod din fecale prin metode de sedimentare.
Morfopatologic - este de certitudine şi constă în evidenţierea trematodelor tinere şi adulte la
nivel intestinal, care produc enterită cataralo-hemoragică. Evidenţierea paraziţilor se poate face prin
raclarea mucoasei intestinale şi examinarea raclatului la microscop, observându-se paraziţii adulţi şi
ouăle lor.
77
3.1.5. TREMATODOZA INTESTINALĂ LA PĂSĂRI
Este o helmintoză cu evoluţie cronică, asimptomatică, ce afectează păsările, mai frecvent

palmipedele domestice şi sălbatice, la care se exprimă printr-un sindrom enteric obişnuit cu slăbire şi
anemie. Este determinată de parazitismul asociat al mai multor trematode din familiile Echinostomidae,
Strigeidae, Heterophyidae şi Notocotylidae.
 Etiologie
Sistematică: Încregătura Platyhelminthes, Clasa Trematoda, Familia Echinostomatidae,
Strigeidae, Heterophyidae şi Notocotylidae. Speciile mai frecvent întâlnite sunt: Echinostoma revolutum
şi Hypodoraeum conoideum din fam. Echinostomidae.
Morfologie
 Echinostoma revolutum (fig.3.4.) are corpul alungit, cu dimensiuni cuprinse între 10-12 mm
lungime şi 1-2 mm lăţime. Anterior prezintă ventuza bucală situată pe o formaţiune lăţită numită disc
adoral prevăzut cu spini (cârlige) orientaţi posterior.
Fig. 3.5. Echinostoma revolutum
VB – ventuza bucală;
P – punga circusului;
VV – vetuza ventrală;
U – uter;
O – ovar;
T – testicule;
G – glande vitelogene;
Ventuza ventrală, foarte dezvoltată, mai mare decât cea bucală, se află în 1/3 anterioară, imediat
sub ventuza bucală. Cuticula este netedă, fără spini.
Intestinul este simplu, tubular, neramificat. Testiculele, în număr de două, sunt ovale şi situate în
treimea mijlocie a corpului. Ovarul, mic, globulos, este plasat înaintea
testiculelor. Uterul, sinuos, ocupă 1/3 mijlocie şi posterioară a corpului şi se
deschide în sinusul genital situat anterior, între cele două ventuze. Glandele
vitelogene sunt abundente, ocupă părţile laterale ale corpului şi se unesc la
extremitatea posterioară a corpului.
 Hypoderaeum conoideum (fig.3.6.) are corpul mult alungit, de 12/2 mm.
Discul adoral este îngust, prevăzut cu spini foarte mici. Ventuza bucală este mult
mai mică decât cea ventrală.
Ouăle acestor două specii, de tip trematod, măsoară 90-120/70 μm, sunt
neevoluate la pontă, operculate, de culoare gălbuie.
Fig. 3.6. Hypoderaeum conoideum

(după Soulsby, 1968)
78
 Ciclul evolutiv
Este dixen, rareori realizându-se şi de tip triheteroxen. G. D. sunt păsările de apă, rareori şi
galinaceele - găina - şi porumbelul, la care trematodele adulte se localizează în intestinul subţire, până la
cloacă. Ouăle neevoluate ajung în mediul acvatic, unde eclozionează miracidium. Miracizii pătrund în
corpul G. I. - gasteropode acvatice din genurile Limnea, Planorbis şi Radix, la care evoluează sporociştii,
rediile şi cercarii. Închistarea cercarilor în metacercari se realizează în diferite moduri: în corpul aceloraşi
melci; în corpul mormolocilor de broască ce intervin ca şi gazde complementare; pe plantele acvatice.
Păsările, G.D. se contaminează prin consumul melcilor, al mormolocilor sau al plantelor infestate cu
metacercari. În lumenul intestinal se eliberează formele tinere ale trematodelor care se fixează pe
mucoasa intestinală şi se transformă în adulţi.
 Diagnostic
Clinic: este lipsit de valoare, datorită evoluţiei asimptomatice a infestaţiei. La boboci, în
infestaţii masive apar tulburări digestive – diaree, anemie şi slăbire.
Microscopic: prin metode de sedimentare se evidenţiază din fecale ouăle de tip trematod a căror
prezenţă are valoare de grup, fiind foarte asemănătoare între ele.
Morfopatologic: este de certitudine, în multe cazuri infestaţiile cu trematode fiind o surpriză de
necropsie. Paraziţii produc enterotiflită şi proctită catarală, rar hemoragică cu ulcere ale mucoasei la locul
de fixare a trematodelor de peretele intestinal.
Evidenţierea paraziţilor se face prin raclarea mucoasei, spălarea şi decantarea repetată a
raclatului, iar în sedimentul final prin examinarea la lupă sau cu ob. 10 x se pot observa paraziţii adulţi.
3.1.6. Prostogonimoza
Este o biohelmintoză cu evoluţie sezonieră estivală şi caracter zonal ce afectează păsările

ouătoare - galinacee şi palmipede - exprimată clinic prin tulburări ale ouatului. Se întâlneşte foarte rar în
sistemul tradiţional de creştere la galinacee şi în unităţile de creştere semiintensivă a palmipedelor cu
acces la luciul de apă. Este produsă de trematode cu localizare la nivelul oviductului, cloacei şi bursei lui
Fabricius.
 Etiologie
Sistematică: Încregătura Platyhelminthes, Clasa Trematoda, Familia Prosthogonimidae cu
speciile: Prosthogonimus pellucidus (sin. P. cuneatus) şi Prosthogonimus ovatus.
Morfologie
 Prosthogonimus pellucidus (fig.3.7.) are corpul turtit dorso-ventral, oval, cu aspect piriform-
foliacen uşor lăţit posterior, de culoare roşie, transparent, cu dimensiuni de 5-9/4-5 mm.
Fig. 3.7. Prosthogonimus pellucius

a. adult; b. ou;
79
Anterior, prezintă ventuza bucală, iar în 1/3 mijlocie, cea ventrală. Ventuzele sunt mari, bine
dezvoltate, şi sunt egale ca mărime. Prezintă spini pe cuticulă, dar numai în porţiunea terminală a
corpului. Porul genital se deschide anterior, lângă ventuza bucală, fiind plasat sub un fald cuticular care-i
conferă aspectul de “cioc de ulcior”.
Tubul digestiv este simplu, tubular: esofagul este relativ lung, iar cele două cecumuri (anse
intestinale) sunt dilatate posterior. Testiculele sunt ovoide, globuloase, situate în 1/3 mijlocie a corpului,
plasate alăturat unul lângă altul. Ovarul este mic, sferic sau uşor lobat şi se află înaintea testiculelor şi
lateral de testiculul drept. Uterul este sinuos, cu multe circumvoluţiuni şi ocupă treimea posterioară a
corpului; are culoare gălbuie şi se deschide anterior în porul genital. Glandele vitelogene ocupă părţile
laterale ale corpului în treimea mijlocie şi sunt rare.
Ouăle de P. pellucidus sunt ovoide, cu dimensiuni de 28-30/13-16 μm. Au culoare gălbuie, coaja
subţire, dublă, sunt operculate la un pol şi embrionate la pontă. În partea opusă operculului prezintă un
mic pinten.
 Ciclul evolutiv
Este triheteroxen. G.D. sunt reprezentate de păsările ouătoare, galinacee şi palmipede, domestice
şi sălbatice, evoluând numai la femele. Paraziţii adulţi se localizează în aparatul urogenital: ovoduct,
cloacă, bursa lui Fabricius, la G.D. şi elimină ouă embrionate care odată cu fecalele ajung în mediul
exterior. În mediul acvatic ouăle sunt preluate de prima G.I. reprezentată de gasteropodele acvatice din
specia Amnicola limosa porata. În interiorul acestora sunt eliberaţi miracizii care pătrund în organele
melcilor şi se transformă în sporocişti şi apoi în cercari lipsind stadiul de redie. Cercarii părăsesc corpul
melcilor şi sunt ingeraţi de a doua G.I. reprezentată de larvele de libelule în corpul cărora se transformă
în metacercari. Aceştia sunt prezenţi în organismele tuturor formelor evolutive ale libelulelor: larve,
nimfe, adulţi.
Contaminarea păsărilor se realizează în mod obişnuit dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui şi
după încetarea ploilor, când libelulele nu pot zbura şi sunt uşor ingerate. Galinaceele se infestează în mod
obişnuit prin ingerarea libelulelor adulte, iar palmipedele ingerând mai ales formele preimaginale care se
dezvoltă în apă.
La nivel intestinal se eliberează din metacercari formele tinere care migrează la nivelul
aparatului urogenital unde se vor dezvolta paraziţii adulţi. Ciclul integral se realizează în aproximativ 45
zile.
 Diagnostic
Se face prin coroborarea examenului clinic cu cel de laborator - microscopic şi anatomopatologic
- datele epizootologice având o valoare orientativă.
Epidemiologic, evoluţia în lunile de primăvară-vară a unor tulburări de ouat în crescătorii de
păsări amplasate în zone lacustre poate constitui un element semnificativ pentru orientarea
diagnosticului.
Clinic - simptomele principale sunt: scăderea bruscă sau chiar încetarea ouatului şi eliminarea de
ouă deformate sau cu o structură anormală. Modificările calitative ale ouălor sunt dependente de sectorul
genital afectat:
- inflamaţia zonei cochiliere a oviductului se exprimă prin producerea unor ouă fără coajă, cu
coaja foarte subţire sau moale;
- afectarea istmului se exprimă prin ouă cu coaja groasă, rugoasă sau deformată, urmare a
stagnării ouălor o perioadă mai mare de timp în camera cochilieră;
- afectarea unor albumigene se soldează cu anomalii în formarea şi organizarea albuşului,
apărând ca urmare concreţiuni multiple, mucozităţi şi pseudomembrane care pot cădea în cavitatea
abdominală determinând peritonite exprimate clinic prin “poziţia de pinguin” a păsărilor şi sfârşit letal.
În acest caz păsările manifestă abatere, inapetenţă, abdomen destins, fluctuant, respiraţie dificilă şi febră.
Microscopic - prin metode de sedimentare se evidenţiază din fecale sau albuşul ouălor de
Prosthogonimus caracteristice, pintenate.
80
Morfopatologic - se constată leziuni de ovarită, cloacită, salpingită şi bursită catarală sau

hemoragică în focar, cu eroziuni şi ulcere la locul de fixare a paraziţilor de mucoasă. În cazul în care
aceştia nu apar la examenul macroscopic, se procedează la raclarea mucoasei oviductului şi examinarea
la microscop în preparate directe a raclatului, sau după spălări şi decantări succesive ale materialului
obţinut şi examinarea sedimentului evidenţiindu-se ouăle caracteristice sau paraziţii adulţi.
În forme grave se produce peritonită vitelină, cavitatea peritoneală fiind tapetată cu depozite de
fibrină şi albumină. Cadavrele au penele din jurul cloacei aglutinate de un lichid lipicios, abdomenul
fiind balonat.
3.2. Cestodoze
Cuprind helmintoze care afectează tubul intestinal al mamiferelor, păsărilor şi peştilor, produse
de forme imaginale ale helminţilor din clasa Cestoda.
3.2.1. Cestodoze la mamifere şi păsări
Cuprinde parazitoze intestinale care evoluează asimptomatic sau cronic, cu manifstări digestive
şi metabolice, determinate de cestode adulte din diferite familii, care se dezvoltă în intestinul subţire.
 Caracterele morfologice generale ale cestodelor adulte
Sunt organisme pluricelulare, cu corpul plat şi segmentat, cu aspect de panglică. Corpul este
alcătuit din: scolex (capul cestodului), zona germinativă (gâtul) şi strobila (lanţul de proglote) (Fig.3.8).
Fig.3.8. Caracterele morfologice generale ale cestodelor adulte
a. cestod adult – 1. scolex; 2. gât; 3. proglote tinere; 4. proglote hermatofrodite; 5. progolte ovigere
b. tipuri de scolexi – 1. cu botridii; 2. cu ventuze şi rostrum armat; 3. cu ventuze fără rostrum
c. diferite tipuri de proglote
 Scolexul poate fi globulos, cilindric, piriform şi este prevăzut cu organe de fixare formate din:
patru ventuze, ovale sau circulare, fie din două botridii (fante); un rostru pro- şi retractil, înconjurat la
bază cu 1-4 coroane de cârlige (numit armat) sau lipsit de cârlige (nearmat).
81
 Zona geminativă, nesegmentată, are rolul de generare a proglotelor.

 Strobila reprezintă totalitatea proglotelor. Numărul proglotelor este extrem de variat ajungând de
la 2-3 la 3-4000 de proglote. Forma lor este diferită: dreptunghiulară, pătrată, romboidală, ovală sau de
forma unor seminţe. Proglotele din apropierea zonei geminative sunt cele mai tinere iar ultimele sunt cele
mai vechi. Ca structură proglotele prezintă de la exterior spre interior: cuticula, subcuticula, musculatura
tristratificată formată din fibre circulare, longitudinale şi transversale, ţesut parenchimatos în care sunt
localizate organele genitale. Cestodele sunt hermafrodite (Fig. 3.9). Nu prezintă aparat digestiv (nutriţia
se face prin osmoză), respirator şi circulator. Prezintă sisteme nervos de tip ganglionar şi aparat excretor
de tip canalicular. Aparatul genital mascul este format din: testicule numeroase mici sferice, spermiducte
ce converg în canalul deferent continuat cu canalul ejaculator şi cirusul (organul copulator) situat în
punga cirusului. Acesta se deschide în sinusul genital. În sinusul genital se deschid de asemenea prostata
şi vezicula seminală. Aparatul genital femel este format din: ovar bilobat, oviduct ce se deschide în ootip
unde se mai deschid: vaginul ce pleacă din sinusul genital, apoi receptaculul seminal, apoi glanda
vitelogenă, glanda Mehlis şi uterul ce poate avea aspectul unui corp median cu ramificaţii laterale şi este
înfundat la celălalt capăt - la cestodele grupate în ordinul Ciclophyllidea, sau situate ventral, uterul sinuos
se deschide la exterior prin porul uterin - la cestodele din ordinul Pseudophyllidea.
La cestodele cu uterul închis eliminarea în mediul exterior a oncosferelor (ouălor) se face prin
desprindrea proglotelor ovigere, eliminarea lor prin fecale în mediul exterior şi distrugerea lor. În
schimb, la cestodele cu uterul deschis eliminarea ouălor în mediul exterior se face prin porul uterin, fără
a se desprinde şi distruge proglotele.
Fig.3.9. Organele de reproducere ale cestodelor (diagramă)

1. testicule; 2. canal deferent; 3. punga cirusului, 4. cirusul; 5. por genital; 6. vagin; 7. receptacul seminal; 8.
ootip; 9. oviduct; 10. ovar; 11. uter; 12. glandă.
Proglotele din punct de vedere sexual se împart în:

• proglote imature sexual, cele din apropierea zonei geminative;
• proglote cu aparat genital mascul dezvoltat;
• proglote hermafrodite (ambele aparate dezvoltate);
• proglote cu aparat genital femei dezvoltat;
• proglote ovigere cu uterul hipertrofiat plin cu ouă.
 Ciclul evolutiv
Este la marea majoritate a cestodelor diheteroxen, mai rar triheteroxen. Cestodele adulte sunt
localizate în intestin, fixate prin scolex de mucoasa intestinală. Se hrănesc prin osmoză şi elimină
discontinuu proglote ovigere, sau ouă în mediul exterior. Formele larvare se dezvoltă în una sau două
gazde intermediare.
82
3.2.1.1. Cestodoze la carnivore
Sunt parazitoze ce afectează carnivorele, cu localizare intestinală şi evoluţie cronică, manifestată

prin tulburări digestive şi generale.
 Etiologie
Sistematică. Încrengătura Platyhelminthes, clasa Cestoda ce cuprinde două ordine:
 Ordinul Ciclophyllidea cu familiile: Taeniidae, Dilepididae şi Mesocestoididae.
 Ordinul Pseudophyllidea cu familia Diphyllobothridae.
Familia Taeniidae
Cuprinde cestode ce prezintă scolex armat cu dublă coroană de cârlige şi de ventuze. Proglotele
sunt mai lungi decât late, uterul este situat median cu ramificaţii laterale, iar porii genitali se deschid
unilateral, altern, neregulat.
Specii mai importante:
 Taenia hidatigena (Fig.3.10) 3-5 m lungime, proglotele ovigere măsurând 10-14 mm/4-7 mm,
scolexul armat cu dublă coroană de cârlige. Proglotele ovigere sunt dreptunghiulare şi se petrec una peste
alta în formă de manşetă, uterul situat median, cu ramificaţii laterale, iar porii genitali se deschid
unilateral, altern, neregulat. Forma larvară se numeşte Cysticercus tennuicollis şi parazitează la
rumegătoare şi suine la nivelul ficatului si seroasei peritoneale.
Fig. 3.10. Taenia hidatigena

a. scolex cu proglet tinere; b. proglote hermafrodite; c. proglotă ovigeră;
d. Cysticercus tenuicollis
 Taenia pisiformis (Fig. 3.11) - 0,5-2 m lungime, proglotele ovigere măsoară 10-17 mm/4-7 mm.
Scolexul este prevăzut cu dublă coroană de cârlige (cârligele sunt puternice); proglotele ovigere au aspect
trapezoidal şi dau strobilei un aspect zimţat. Uterul, situat median, are ramificaţii laterale, iar porii
genitali se deschid lateral, altern, neregulat. Forma larvară se numeşte Cysticercus pisiformis şi
parazitează la nivelul ficatului şi seroasei peritoneale la iepure.
Fig. 3.11. T. pisiformis

a. scolex; b. proglote ovigere; c. C. pisiformis
83
 Taenia multiceps (Multiceps multiceps): (Fig.3.12) 0,5-1 m lungime, proglotele ovigere măsoară
8-12 mm/3-5 mm; scolexul se prezintă cu cârlige; proglotele ovigere sunt dreptunghiulare dar mai
înguste, uterul median cu ramificaţii laterale, iar porii genitali proeminenţi se deschid lateral, altern,
neregulat. Forma larvară se numeşte Coenurus cerebralis şi parazitează creierul şi măduva spinării la
tineretul rumegător.
Fig. 3.12. Taenia multiceps

a. adult; b. proglotă ovigera; c. Coenurus cerebralis
 Taenia serialis (Multiceps serialis): este asemănătoare cu precedenta iar forma larvară numită
Coenurus serialis parazitează în ţesutul conjunctiv subcutanat la iepure, fiind semnalat şi la cal şi la om.
 Echinococcus granulosus: (Fig.3.13) de dimensiuni mici de 3-4 mm lungime şi conţine 3-4
proglote, dintre care ultima, ovigeră, este cea mai dezvoltată. Scolexul mic, este armat cu dublă coroană
de croşete, uterul este median cu ramificaţii laterale dilatate iar porii genitali se deschid altern, lateral,
neregulat. Forma larvară numită Echinococcus granulosus (chist hidatic) parazitează în diferite organe
(ficat, pulmon, rinichi, miocard etc.) la mamifere (rumegătoare, suine, om).
Fig. 3.13. T. echinococcus

a. adult; b. chist hidatic (secţiune)
 Echinococcus multilocularis este asemănătoare cu precedenta, fiind de dimensiuni mai mici: 1,7-
3 mm şi cu uterul median neramificat situat lateral. Ultima proglotă este mai mare. Forma larvară se
numeşte Echinococcus alveococcus (multiloculari) parazitează în ficat şi seroasa peritoneală la microtine,
insectivore, mai rar la rumegătoare şi om.
84
 Taenia taenieformis (Fig. 3.14) parazitează obişnuit la pisică: 20-50 cm lungime, proglotele
ovigere măsoară 8-10/5-6 mm; scolex cilindric prevăzut cu dublă coroană de cârlige foarte puternice şi
prevăzut cu patru ventuze proeminente. Forma larvară numită Cysticercus fasciolaris parazitează în ficat
şi cavitatea peritoneală la şoarece şi şobolan.
Fig. 3.14. Taenia taenieformis

a. scolex cu proglote tinere; b. Cysticercus fasciolaris
La om se întâlnesc:
 Taenia solium (Fig. 3.15) cu lungimea de 2-3 m, uneori poate atinge 8-10 m, cuprinzând 700-
1000 de proglote. Prezintă scolex globulos, tetragon, prevăzut cu rostrum invaginabil şi o coroană de
cârlige. Sunt prezente 4 ventuze. Proglotele sunt mai lungi decât late şi măsoară 10-12 mm lungime şi 5-
6 mm lăţime. Oncosferele sunt rotunde, 31-36 µm şi conţin embrion hexacant. Forma larvară, numită
Cysticercus cellulosae, parazitează în musculatură la porc.
Fig. 3.15. Taenia solium
a. scolex; b. proglotă hermafrodită; c. progoltă

ovigeră; d. oncosferă;
R - rostum; C – cârlige; V – ventuze; L – lamă;
Ga – gardă; M – mâner; C – cârlige; P – por
genital; U – uter remificat arborescent, O –
ocosferă; E – embrion hexacnt
1. folicul testicular; 2. canal deferent; 3. punga

circusului; 4. por genital; 5. vagin; 6. ootip; 7. ovar
bilobat; 8. uter; 9. glandă vitelogenă; 10 canal
 Taenia saginata (Fig. 3.16) are o lungime de 3-8 m, dar poate atinge şi 12 m, având până la 2000
proglote. Prezintă scolex piriform nearmat (fără rostrum şi cârlige), dar prevăzut cu 4 ventuze eliptice.
Proglotele mature au dimensiuni de 16-22 mm lungime şi 5-7 mm lăţime. Porii genitali se deschid altern,
neregulat, marginal. Larva denumită Cysticercus bovis se dezvoltă în musculatură la bovine.
Fig. 3.16. Taenia saginata
a. scolex nearmat; b. proglotă hermafrodită;

c. proglotă ovigeră; d. oncosferă
85
 Ciclul evolutiv
Teniile adulte sunt localizate în intestinul subţire la carnivore şi om. Se hrănesc prin osmoză şi
elimină discontinuu proglote ovigere care ajung în mediul exterior odată cu materiile fecale. Sub acţiunea
factorilor de mediu proglotele se dezintegrează şi eliberează oncosferele.
Structura ouălor: acestea au forme geometrice diferite: ovale, globuloase, sunt de dimensiuni
cuprinse între 30-50 µm. Coaja este groasă, dublă şi striată. În interior se găseşte embrionul hexacant
(embrion cu şase cârlige). Gazdele intermediare reprezentate de diferite mamifere, inclusiv omul se
contaminează prin consum de oncosfere, odată cu hrana. Ajunse în intestinul subţire se eliberează
embrionii hexacanţi care pătrund în circulaţia sanguină şi „via hematogenă” ajung în diverse ţesuturi şi
organe unde se dezvoltă formele larvare, veziculare. Carnivorele şi inclusiv omul, se contaminează prin
consum de organe şi ţesuturi infestate cu forme larvare.
Familia Dilepididae
Cuprinde cestode al căror rostrum este armat cu unul sau mai multe rânduri de cârlige mărunte.
Proglotele au de cele mai multe ori doi pori genitali, dispuşi marginal (organe genitale duble), uneori
există organe genitale simple, când porii genitali se deschid unilateral, marginal, neregulat. Proglotele
ovigere sunt pline cu oncosfere grupate în capsule ovigere. Larva este de tipul Criptocystis.
Ca specie amintim:
 Dipylidium caninum (Fig. 3.17): 0,2-1 m lungime, proglotele ovigere măsoară 6-7mm/3 mm,
scolex mic globulos, prezintă 3-4 coroane de croşete mici; gâtul este mai subţire decât scolexul şi lung,
nesegmentat. Proglotele tinere sunt trapezoidale apar rotunjite, de forma seminţelor de pepene. Organele
genitale sunt duble astfel că porii genitali se deschid lateral de ambele margini ale proglotelor.
Oncosferele se formează câte 7-20 în capsule ovigene.
Fig. 3.17. Dypilidium caninum

a. scolex; b. proglote; c. capsulă ovigeră
 Ciclul evolutiv
Adultul parazitează intestinul subţire la carnivore şi om. Elimină discontinuu proglote ovigere.
Acestea ajunse în mediul exterior odată cu materiile fecale se dezintegrează şi eliberează oncosferele ce
sunt preluate de gazdele intermediare, reprezentate de pulicide (Pulex iritans, Ctenocephalides canis) sau
Trichodectidae (Trichodectes canis) în corpul cărora se dezvoltă forma larvară denumită Cryptocistis
trichodectes. Carnivorele se contaminează prin consum de pureci, păduchi infestaţi cu forme larvare.
Familia Mesocestoididae
Cestodele din această familie au scolexul nearmat, dar prevăzut cu 4 ventuze ovale. Organele
genitale sunt simple iar porii genitali se deschid median şi ventral. Viermii adulţi parazitează la
carnivore, iar larva, denumită Tetrathyridium se dezvoltă la păsări (uneori şi rozătoare) producând ascita
parazitară.
86
Ca specie amintim:
 Mesocestoides lineatus (Fig. 3.18): 0,6-1 m lungime, proglotele ovigere au aspect de butoiaşe şi
măsoară 4-6mm/2-3 mm; scolexul este lipsit de coroană şi cârlige şi are aspect trunchiat, uterul este
situat median iar porii genitali se deschid median şi ventral.
Fig. 3.18. Mesocestoides lineatus
a. scolex cu gât; b. scolex mărit; c. proglote

hermafrodite; d. proglotă ovigeră;
1. punga cirusului; 2. uter; 3. testicule; 4. ovar; 5.
glande vitelogene.
 Ciclul evolutiv
Adultul parazitează intestinul subţire la câini şi pisici. Elimină discontinuu proglote ovigere care
ajunse în mediul exterior se dezintegrează şi eliberează oncosferele, care sunt preluate de o primă gazdă
intermediară reprezentată de acarieni de păşune sau insecte coprofoge în corpul cărora se dezvoltă stadiul
de larvă cisticercoidă. A doua gazdă intermediară este reprezentată de păsări şi rozătoare la care,
consumând acarieni infestaţi cu larve cisticoide, acestea se vor dezvolta generând stadiul de
tetrathiridium, ce este infestant. De remarcat că la a doua gazdă intermediară apare tetratiridioza sau
ascita parazitară.
Familia Diphyllobothridae
Cuprinde cestode de dimensiuni mari, cu scolex nearmat dar prevăzut cu 2 botridii pentru fixare.
Proglotele sunt mai late decât lungi şi prezintă median şi ventral 2 pori: genital şi uterin. Parazitează ca
adulţi la om, carnivore, suine şi păsări, iar în dezvoltarea lor prezintă 3 stadii larvare: unul liber -
coracidium şi 2 forme parazite pe diferite gazde – forma procercoidă şi forma plerocercoidă.
Fig. 3.19. Diphyllobothrium latum

a. scolex cu botridii; b. proglotă adultă; c. ou
La carnivore parazitează (Fig. 3.19):

 Diphyllobothrium latum, pseudofilid de dimensiuni foarte mari (10-12 m lungime la om sau 2-8
m lungime la carnivore şi suine). Scolexul este oval, prezintă pentru fixare două botridii. Strobila conţine
un număr mare de proglote (2000-4000) ce sunt mai late decât lungi: 10 mm lăţime/3 mm lungime,
prezintă median şi ventral 2 pori: unul genital şi porul uterin numit tocostom. Organele genitale sunt
aşezate în zona mediană fiind vizibile, de nuanţă cenuşie-maronie dând impresia unei microcoloane
vertebrale. Ultimele proglote, ca urmare a vidării de ouă, capătă un aspect ratatinat.
87
Oul de D. latum este asemănător cu cel al trematodelor. Este oval, galben-brun, operculat şi
neevoluat la pontă. Are dimensiuni de 70/50 µm.
 Ciclul evolutiv
Paraziţii adulţi sunt localizaţi în intestinul subţire la mamiferele ihtiofoge (om, câine, porc), fixaţi
de mucoasa intestinală. Elimină ouă neevoluate prin fecale care ajunse în mediul exterior au nevoie
pentru dezvoltare de mediu acvatic, în care are loc embriogeneza şi eclozionează coracidiumul, ciliat şi
hexacant. Ingerat de prima gazdă intermediară reprezentată de crustacei inferiori (Ciclops, Diaptomus) în
corpul lor se transformă în larvă procercoidă. A doua gazdă intermediară este reprezentată de peşti -
ştiucă, crap, biban. La aceştia, consumând crustacei inferiori contaminaţi se formează larva
plerocerocoida în musculatură, ovare.
Contaminarea se realizează prin consum de peşte neprelucrat suficient termic, sau icre infestate
cu larve plerocercoide.
 Diagnosticul
În cestodoze se pune prin coroborarea datelor clinice, coproscopice şi anatomo-patologice.
Clinic, cestodozele evoluează obişnuit cronic, asimptomatic dar în infestaţii puternice apare
forma acută cu tulburări digestive: diaree, colică, vomismente, tulburări generale: anemie, rahitism şi
tulburări nervoase: crize epileptiforme, prurit anal. În dipilidioză apare patinarea sau târârea cu trenul
posterior, întrucât proglotele eliminate prezintă mişcări active în anus iritându-l, creând un prurit intens.
Inconstant, proprietarii pot observa în fecale proglote ovigere, albicioase.
Coproscopic diagnosticul se poate stabili: macroscopic în cazul ciclofilidelor, sunt observate
proglotele ovigene, albicioase. În cazurile pozitive, mai ales când este vorba de proglote unice, se impune
diagnosticul diferenţial între diferitele genuri şi specii de cestode. Se presează proglotele între lamă şi
lamelă, se adaugă soluţie clarificatoare şi se examinează la microscop (cu obiectiv 10x). Se pot întâlni
următoarele situaţii:
 prezenţa capsulelor ovigere specifice pentru Dipylidium caninum;
 existenţa unei singure proglote, cu porul genital situat unilateral, iar uterul plin de oncosfere şi
ramificat, situaţie specifică pentru Taenia echinococcus;
 existenţa unui grup de proglote ovigere, cu prezenţa porilor genitali dispuşi altern, neregulat iar
uterul ramificat plin cu oncosfere, situaţie caracteristică familiei Taeniidae;
 existenţa porilor genitali dispuşi median şi ventral, caracteristic pentru M. lineatus.
Examenul microscopic se face în cazul ciclofilidelor folosind metode de flotaţie (Willis) pentru
a depista oncosferele (au valoare de grup şi mai ales în situaţii de coprostază) când proglotele se
dezintegrează în lumenul intestinal. Examenul pozitiv este concludent, cel negativ nesemnificativ. În
cazul pseudofilidelor se folosesc metode coproscopice de sedimentare pentru a depista ouă asemănătoare
trematodelor: ovale, operculate şi ncevoluate.
Morfopatologic. Este de certitudine şi apar leziuni de: enterită catarală, cronică şi petesii (la cele
cu scolex armat). Se evidenţiază teniile adulte fixate de mucoasa intestinală ce se pot identifica după
aspectul morfologic. În infestaţii masive sau în cazul cestodelor foarte mari se pot produce subocluzii şi
ocluzii intestinale. În infestaţiile cronice apare (datorită iritaţiilor continue) enterita hiperplastică.
3.2.1.2. Cestodoze la rumegătoare (Anoplocefalidoze)
Cuprind helmintoze intestinale care afectează rumegătoarele mari şi cele mici, în special
tineretul, având caracter sezonier estival. Sunt produse de cestode din fam. Anoplocephalidae şi se
caracterizează prin tulburări digestive, slăbire, uneori tulburări nervoase. Moniezia fiind genul cel mai
frecvent semnalat, anaplocefalidozele mai sunt denumite şi moniezioze.
88
 Etiologie
Sistematică: Încregătura Platyhelminthes, Clasa Cestoda, Ordinul Ciclophyllidea, Familia
Anoplocephalidae, cu speciile: Moniezia expansa, Moniezia benedeni, şi Familia Thysanosomidae cu
speciile Thysaniezia ovilla, Avitellina centripunctata, Stilesia globipunctata.
Morfologie. Fam. Anoplocephalidae cuprinde cestode ce se caracterizează prin scolex nearmat
dar prevăzut cu 4 ventuze dezvoltate; proglotele ovigere sunt mai late decât lungi; porii genitali se
deschid marginal iar oncosferele au forme geometrice diferite - romboidale, pătrate, triunghiulare, ovale -
şi conţin embrionul într-un aparat piriform.
Ca specii amintim:
 Moniezia expansa: cu dimensiuni de 1-5 m lungime; scolexul este nearmat, prevăzut cu 4
ventuze musculare puternice ce-i dau un aspect lobat; proglotele sunt mai late decât lungi (10-12 mm
lăţime şi 2-3 mm lungime). Porii genitali se deschid lateral de ambele părţi ale fiecărei proglote, datorită
prezenţei de organe genitale duble. Oncosferele au aspect triunghiular, cu dimensiuni cuprinse între 50-
60 µm, cu coajă groasă striată iar embrionul este într-un aparat piriform. Parazitul adult se localizează la
ovine, bovine şi caprine în intestinul subţire.
Fig. 3.20. Moniezia expansa

a. scolex; b. proglote hermafrodite; c. oncosfere
T – testicule; O – ovar; OO – ootip; G – glandă vitelogenă
 Moniezia benedeni: cu dimensiuni de 0,5-4 m lungime prezintă un scolex cubic mai proeminent
decât cel de la specia precedentă; proglotele sunt mai subţiri şi transparente. Oncosferele au formă
patrulateră, cu dimensiuni cuprinse între 80-85 µm. Parazitul se întâlneşte îndeosebi la bovine.
 Tysaniezia ovilla (T. giardi) (fig.3.21) are dimensiunile de 2-4 m lungime; proglotele ovigere
sunt mai late decât lungi, având lăţimea de aproximativ 8 mm; are un singur rând de organe genitale,
astfel că porii genitali se deschid lateral, altern, neregulat. Oncosferele sunt sferice, cu dimensiuni de
aproximativ 25 µm. Parazitul adult parazitează intestinul subţire la bovine, ovine, caprine, dar a fost
semnalat şi la porc.
Fig. 3.21. Proglotă de Tysaniezia
 Avitellina centripunctata: cu dimensiuni cuprinse între 1,5-2 m lungime; scolexul este

voluminos, are ventuze mari cu deschidere circulară. Segmentarea este incompletă, iar proglotele sunt
albicioase, de aspect gelatinos. În partea anterioară corpul este mai lăţit, proglotele sunt mai late decât
lungi, iar în partea posterioară aspectul este cilindric cu proglotele mai lungi decât late. Proglotele cele
mai mari au 4 mm lăţime, iar ultimele numai 1 mm; porii genitali se deschid lateral, altern, neregulat.
89
Oncosferele, ovoide, de 30-40 µm, se îngrămădesc într-un sac parauterin. Tenia adultă se dezvoltă în
intestin la bovine, ovine şi caprine.
Fig. 3.22. Proglotă de Avitellina centripunctata
 Stilesia globipunctata, mai mică, 40-60 cm lungime, are corpul mai îngust cu segmentaţie
incompletă şi culoare cenuşie albicioasă. Scolexul este globulos, aproape pătrat, iar proglotele sunt
uniforme ca lăţime. Oncosferele, îngrămădite în 2 saci parauterini, sunt fusiforme, măsoară 50/25 µm,
prezentând la fiecare pol câte o prelungire spinoasă.
Parazitează la ovine şi bovine în intestinul subţire.
Fig. 3.23. Stilesia globipunctata

a. proglote hermafrodite; b. proglote ovigere; 1. organ parauterin
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen, se realizează prin intermediul acarienilor de păşune din fam. Scheloribatidae
(Scheloribates laticeps), Galumnidae (Galumna oboius) şi Liacaridae, G. I.
Cestodele adulte se dezvoltă în intestinul subţire al rumegătoarelor, de unde elimină proglote
ovigere care ajung în mediul exterior cu fecalele. Se dezintegrează, eliminând oncosferele, care sunt
ingerate de acarieni de păşune, coprofagi, în organismul cărora în 3-4 luni se transformă în larve
cisticercoide infestante.
Contaminarea rumegătoarelor se realizează la păşune prin ingerarea de acarieni ce conţin aceste
larve.
De obicei contaminarea tineretului are loc în primăvara anului următor datorită poluării cu
oncosfere a păşunilor. În intestinul rumegătoarelor, în urma digerării G. I. se eliberează larvele. Perioada
prepatentă este de 35-45 zile.
 Diagnosticul
Se precizează prin coroborarea datelor clinice cu cele microscopice şi necropsice. Prezintă
semnificaţie diagnostică şi datele epizootologice, mai ales la ovine: apariţia îmbolnăvirilor la miei la 30-
45 zile după introducerea efectivelor în păşunile infestate.
Clinic, la miei monezioza apare la vârsta de 2-8 luni, exprimată prin: diaree alternând cu
constipaţia, abdomen balonat, sindrom de colici, apetit capricios, ataxie, astazie, opistotonus, scrâşniri
din dinţi, masticaţie în gol. În câteva zile starea generală se înrăutăţeşte, apar defecări cu tenesme,
fecalele sunt apoase, negricioase şi urât mirositoare. Mieii stagnează în creştere, slăbesc, devin anemici.
Fecalele sunt presărate cu proglote ovigere, de nuanţă albă. Uneori în infestaţii puternice sfârşitul este
letal după 4-6 zile. La tineretul bovin boala evoluează frecvent asimptomatic sau cu simptome benigne,
în primul an de păşunat.
90
Coproscopic, examenul se face macroscopic în faza patentă, când se observă prezenţa

fragmentelor de proglote ce împestriţează fecalele - este o metodă sigură de diagnostic, dar tardivă.
Microscopic, prin metode de îmbogăţire, flotaţie sau sedimentare, se evidenţiază cu ob. 10 x oncosferele
caracteristice. Examenul negativ este neconcludent.
Morfopatologic, la cadavre se constată: caşexie, anemie şi infiltraţii seroase; apar leziuni de
enterită catarală sau hemoragică, infiltraţie edematoasă pe segmente intestinale întinse. În infestaţii
masive apare ocluzia intestinală cu necroze a peretelui intestinal şi prezenţa paraziţilor în număr
însemnat.
3.2.1.3. Cestodoze la ecvine
Sunt helmintoze ce afectează ecvinele, cu incidenţă rară, produse de cestode din fam.
Anoplocephalidae, cu localizare intestinală şi evoluţie asimptomatică sau manifestate la tineret prin
sindrom de colici şi slăbire.
 Etiologie
Sistematică: Încregătura Platyhelminthes, Clasa Cestoda, Ordinul Ciclophyllidea, Familia
Anoplocephalidae, cu speciile: Anoplocephala perfoliata, A. magna, Paranoplocephala mamillana.
Morfologie
 Anoplocephala perfoliata (fig. 3.24) are aspect de fus retezat cu dimensiuni de 4-6/0,5-1 cm lăţime,
prezintă scolex cubic cu ventuze rotunde, fiecare având câte o prelungire posterioară. Primele proglote sunt
mai înguste ca scolexul, apoi se lăţesc treptat, spre mijlocul strobilei, iar terminal se îngustează. Pe toată
lungimea proglotele sunt mai late decât lungi însă subţiri, astfel că se pliază unele peste altele, ca foile într-o
carte. Porii genitali se deschid lateral, altern, neregulat. Oncosferele sunt globuloase, măsoară în jur de 80 µm.
Parazitul adult se localizează în ileon şi cecum la cal, măgar şi catâr.
Fig. 3.24. Anoplocephala perfoliata

adult; b. extremitatea anteriaoră; e. oncosfere
 Anoplocephala magna (fig.3.25) are dimensiuni de 30-80 cm; scolex voluminos, tetragon şi
rotund, cu ventuze cupoliforme, fără prelungiri; proglotele sunt din ce în ce mai late spre mijlocul
corpului pentru a se micşora înspre partea posterioară; au marginile posterioare ascuţite, astfel că în
ansamblu strobila capătă un aspect zimţat.
Oncosferele sunt subglobuloase sau uşor neregulate, cu dimensiuni cuprinse între 70-80 mm.
Adultul se localizează în jejun şi ileon la ecvine.
Fig. 2.25. Anoplocephala magna

a. adult; b. scolex cu proglote; c. oncosferă
91
 Paranoplocephala mamillana: 2-5 cm lungime şi maxim 6 mm lăţime. Prezintă scolex mic

tetragon, uneori retractil, prevăzut cu 4 ventuze dispuse liniar. Strobila în ansamblu are aspect de sac şi
sunt prezente cele 2 prelungiri sub formă de barbişoane inserate de scolex, dar fine. Oncosferele sunt
globuloase, de 50-60 mm, cu embrionul într-un aparat piriform.
Adultul parazitează la ecvine în jejun şi ileon.
 Ciclul evolutiv
Asemănător cu al anaplocefalidelor de la rumegătoare, este dixen, având nevoie de G. I.
reprezentate de acarieni de păşune coprofagi din fam. Scheloribatidae, Oribatidae, Galumnidae şi
Linearide, în corpul cărora se dezvoltă larvele cisticercoide.
Contaminarea cabalinelor se realizează la păşune prin consum de acarieni infestaţi cu larve
cisticercoide.
 Diagnosticul
Clinic - fără valoare, datorită absenţei manifestărilor clinice. Uneori în sindromul de colici la
tineretul cabalin pot fi incriminate şi anoplocefalidele, mai ales cele localizate în ileon, precum şi cele cu
localizare la nivelul valvulei ileocecale.
Examenul coproscopic, macroscopic, permite depistarea fragmentelor de proglote, în special
cele de A. magna. Microscopic, prin metode ovohelmintoscopice (flotaţie şi sedimentare) se pot evidenţia
oncosferele caracteristice. Examenele negative sunt lipsite de valoare diagnostică.
Morfopatologic, prezenţa paraziţilor adulţi, de obicei în număr mare, de nuanţă albicioasă, este
însoţită de leziuni de enterită şi/sau tiflită catarală, mai rar hemoragică, cu îngroşarea peretelui intestinal
mai ales în infestaţiile cronice.
 La iepure
Atât la cel domestic cât mai ales la cel sălbatic, se întâlnesc anoplocefalide parazite ca:
Cittotaenia ctenoides, Cittotaenia pectinata şi Cittotaenia denticulata. Ciclul biologic şi posibilităţile de
diagnostic sunt asemănătoare ca la celelalte anoplocefalide, de la rumegătoare sau cabaline.
3.2.1.4. Cestodoze la păsări
Sunt boli digestive, cu evoluţie obişnuit cronică asimptomatică sau cu simptomatologie

necaracteristică (tulburări digestive şi metabolice). La galinacee apar în sistemul tradiţional şi
semiintensiv de creştere, iar la palmipede şi în sistemul intensiv de creştere. Sunt produse de dezvoltarea,
la nivel intestinal, a cestodelor din fam. Davaineidae, Dilepididae, Hymenolepididae şi
Diphyllobothridae.
Principalele cestodoze, pe grupe de păsări, sunt:
 La galinacee
 Etiologie
Sistematică: Ordinul Ciclophyllidea
Din fam. Davaineidae: (Fig.3.26) Davainea proglotina, Raillietina tetragona, Raillietina
echinobothrida ş.a.
Morfologie. Cuprind cestode prevăzute cu scolex mic, prevăzut cu 4 ventuze cu mai multe
rânduri de spini mici, iar rostrumul este armat cu 1-2 coroane de cârlige.
 Davainea proglotina are dimensiuni de 0,5-3 mm, având 3-4 proglote, ultima fiind ovigeră.
Scolexul este dreptunghiular şi armat. Porii genitali se deschid lateral, alternativ neregulat. Adultul se
localizează la găină, curcă şi fazan, iar larva cisticercoidă se dezvoltă în melcii tereştri - Agriolimax,
Limax, Arion.
92
Fig. 3.26. a. Davainea proglotina; b. R. Tetragona: scolex şi proglote;

c. R. Echinobothrida:proglote; d. ouă de davainede
 Raillietina tetragona are dimensiuni de 10-25 cm/1-4 mm, prezintă scolex tetragon, iar rostrmul
este armat cu o coroană dublă de cârlige mărunte. Prezintă gât scurt, primele proglote sunt de formă
trapezoidală, iar ultimele mai lungi decât late. Porii genitali sunt unilaterali. Oncosferele ovale au
dimensiuni mici, de 10-15 µm. Adultul parazitează la galinacee, anseriforme şi columbiforme, iar forma
larvară se întâlneşte în furnici (Tetramorium) şi Musca domestica.
 Raillietina echinobothrida măsoară 5-25 cm/1-4 mm lăţime. Scolexul este mic, prezintă un
infundibulum cu o dublă coroană de cârlige în număr de aproximativ 200. Cele 4 ventuze sunt mari,
prevăzute pe margini cu 8-10 coroane de spini căzători. Gâtul este scurt, adesea inobservabil, primele
proglote sunt mai scurte şi largi, iar cele ovigere au aspect trapezoidal, dând un aspect zimţat strobilei.
Proglotele ovigere conţin capsule ovigere. Oncosferele măsoară 10-14 µm. Adultul trăieşte în intestin la
galinacee, iar gazda intermediară este necunoscută, probabil muscidele.
 Fam. Dilepididae, cu speciile: Choanotaenia infundibulum şi Amoebotaenia sphenoides.
Morfologie. Cuprind cestode prevăzute cu scolex armat cu un număr redus de cârlige, iar ventuzele
sunt lipsite de spini căzători. Proglotele sunt mai late decât lungi, iar porii genitali se deschid lateral,
altern, neregulat. Proglotele ovigere conţin capsule ovigere.
 Choanotaenia infundibulum (Fig. 3.27) Dimensiuni: 5-25 cm/1-3 mm. Scolex mic, globulos sau
conic, cu 4 ventuze proeminente şi o coroană prevăzută cu 16-40 cârlige. Primele proglote sunt mai late
decât lungi, retractile, iar cele ovigere au aspect de clopot. Uterul prezintă mase de capsule ovigere, iar
oncosferele măsoară 40-50 µm. Paraziţii adulţi parazitează la găină, curcă, fazan, iar G.I. sunt
reprezentate de: Musca domestica, coleoptere, scarabeide.
Fig.3.27. Choanotaenia infudibulum
a. scolex; b. proglotă; 1. punga circului; 2. vagin;

3. ovar; 4. glande vitelogene; 5. testicule
 Amoebotaenia sphenoides = cuneata (Fig. 3.28) are dimensiuni mici (2-4 mm/0,9 mm), cu circa
10-13 proglote. Scolex mic, rostrum retractil armat cu o coroană cu 12-14 cârlige. Gâtul este scurt, iar
proglotele mai late decât lungi au un singur rând de organe genitale. Porii genitali sunt neregulat alterni.
Oncosferele măsoară 40-50 µm. Parazitează la galinacee, iar larva cisticercoidă se dezvoltă în oligochete
(Lumbricus, Eisenia).
93
Fig. 3.28. Amoebotaenia sphenoides
 Fam. Hymenolepididae, cu speciile: Hymenolepis carioca şi H. cantaniana.

Sunt cestode prevăzute cu scolex nearmat, proglotele mai late decât lungi, iar porii genitali se
deschid marginal, regulat, pe aceeaşi parte a proglotelor. Uterul este saciform, situat transversal în
proglotă (Fig. 3.29).
Fig.3.29. Proglotă hermafrodită de Hymenolepididae

PC – punga circului; VS – vezicule seminale; C – canal deferent; U – uter;
PG – por genital; V – vagina; T- testicul; OO – ootip; O – ovar; T - testicule
 Hymenolepis carioca (Fig. 3.30) măsoară 3-8 cm/0,5-0,7 mm. Prezintă scolex mic, piriform, cu
rostru retractil şi nearmat. Gâtul este alungit, iar proglotele sunt mai late decât lungi. Porii genitali se
deschid marginal regulat, pe o singură latură a strobilei. Uneori cirusul prolabează prin porul genital,
fiind observabil. Oncosferele măsoară 35-45 µm. Parazitul adult se localizează în intestinul subţire la
galinacee, iar forma larvară – Cryptocystis – se întâlneşte la unele coleoptere (Aphodius) sau diptere
(Stomoxis).
Fig. 3.30. Hymenolepsi carioca

a. scolex cu gât; b. proglote hermafrodite; c. proglote ovigere
V - vagina; P – punga circului; R – receptacul seminal; T – testicule; O – ovar;
G – glande vitelogene
 Hymenolepis cantaniana (Fig. 3.31) măsoară 2-12 mm/0,4 mm. Prezintă scolex mic şi nearmat,
gât evident, iar porii genitali sunt aşezaţi unilateral în jumătatea anterioară a proglotei. Oncosferele
94
măsoară 45-60 µm. Adulţii sunt localizaţi în intestinul subţire la galinacee, iar larvele cisticercoide se
întâlnesc în corpul furnicilor.
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Cestodele adulte se localizează în intestinul subţire la găină, curcă, fazan şi
elimină proglote ovigere care împreună cu materiile fecale ajung în mediul exterior. Oncosferele
eliberate prin distrugerea proglotelor sunt ingerate de G.I. (melci tereştri, muscide, coleoptere, oligochete
şi furnici), în corpul cărora se formează larva cisticercoidă infestantă.
Contaminarea păsărilor se realizează prin consumul G.I. infestate cu larve cisticercoide.
Fig. 3.31. Hymenolepis cantaniana

a. scolex cu gât; b. proglote ovigere; c. oncosfere
 La palmipede
 Etiologie
Sistematică: Ordinul Ciclophyllidea
Fam. Davaineidae, cu specia Raillietina tetragona (vezi cestode la galinacee).
Fam. Hymenolepididae, cu speciile: Hymenolepis anatina şi Drepanidotaenia lanceolata.
Morfologie
 Hymenolepis anatina: măsoară 10-30 cm/2-3 mm lăţime. Prezintă scolex armat cu 10 cârlige,
proglotele mai late decât lungi; porii genitali dispuşi marginal, de aceeaşi parte a proglotei. Oncosferele
mari măsoară 130-170 µm. Adultul parazitează în intestinul subţire la raţă, gâscă. G.I. sunt crustacee
copepode.
 Drepanidotaenia lanceolata (Fig. 3.32) are dimensiunile de 3-20 cm/5-18 mm lăţime, scolex mic
cu rostru cilindric, prevăzut cu 8 cârlige. Atât scolexul cât şi primele proglote sunt retractile. Proglotele
se lăţesc progresiv, iar ultimele se îngustează, având aspect de lance. Sunt subţiri şi apar suprapuse. Porii
genitali se deschid unilateral, regulat. Oncosferele măsoară 50/35 µm. Adultul trăieşte în intestinul
subţire la gâscă şi raţă, iar G.I. sunt crustacee acvatice (Cyclops).
Fig. 3.32. Drepanidotaenia lanceolata
a.adult; b. extremitatea anterioară;

c. proglote hermafrodite;
d.proglote ovigere; e. oncosferă
95
 Ciclul evolutiv
Este dixen. Cestodele adulte, localizate în intestinul subţire la palmipede domestice şi sălbatice,
elimină proglote ovigere. În mediul exterior, prin dezintegrare eliberează oncosferele ce sunt preluate de
G.I. - crustacee acvatice - în corpul cărora se dezvoltă larva cisticercoidă.
Contaminarea G.D. se realizează prin consum de crustacee parazitate cu forme larvare.
Ordinul Pseudophyllidea
■ Fam. Diphyllobothridae are ca reprezentant specia Ligula intestinalis (Fig. 3.33).
Morfologie. Este un pseudofilid, cu dimensiuni de 10-40 cm/0,5-1,5 cm lăţime. Prezintă scolex
mic, triunghiular şi două botridii puţin dezvoltate. Gâtul este scurt, iar la exterior corpul prezintă o
segmentaţie slabă, distinctă anterior. Pe faţa ventrală şi mediană a strobilei există un şanţ, dispus în
lungul strobilei, în care se deschid porii genitali şi orificiul uterin. Ouăle, ovale, operculate, măsoară 90-
100 µm, sunt neevoluate la pontă.
Fig. 3.33. Ligulla intestinalis
a. adult;
b. extfremitatea anterioară
P – pori genitali
S – scolex
B – botridie
 Ciclul evolutiv
Este triheteroxen. Cestodul adult se localizează în intestinul subţire la palmipede, fixat de
mucoasă. Elimină ouă neevoluate care ajunse în mediul exterior au nevoie de apă, în care evoluează
formând coracidium, ciliat şi activ. Prima G.I. este reprezentată de crustacei copepozi, cu formarea larvei
procercoide, iar a doua G.I. sunt peştii de apă dulce, la care în intestin, cavitatea abdominală, uneori cu
perforarea plastronului abdominal, se formează larva plerocercoidă, infestantă.
Contaminarea palmipedelor se realizează prin consum de peşti infestaţi cu larve plerocercoide.
 Diagnosticul
Se face prin examen clinic, coproscopic (macro- şi microscopic) şi morfopatologic.
Clinic. La păsările în vârstă de peste 6 luni, tabloul clinic este extrem de variat, de la o evoluţie
inaparentă, exprimată numai prin slăbire şi diminuarea ritmului de ouat, la manifestări evidente (în
infestaţii cu D. proglotina, Drepanidotaenia lanceolata, Ligula intestinalis), mai ales la tineret, de
întârziere în creştere, apetit capricios sau inapetenţă, anemie, diaree uneori hemoragică, tulburări
nervoase: incoordonarea mişcărilor, pseudoparalizia membrelor şi aripilor, accese epileptiforme.
Mortalitatea poate atinge uneori la boboci 50%.
Examenul coproscopic: macroscopic, cu valoare parţială în depistarea fragmentelor ovigere, fie
prin examen direct, fie prin spălări succesive. Are valoare în cazul cestodelor cu dimensiuni mari
(Raillietina, Drepanidotaenia ş.a.), însă este necesar un control repetat, datorită eliminărilor discontinue.
Microscopic, examenul constă în depistarea oncosferelor la ciclofilide - folosind atât metode de flotaţie
cât şi de sedimentare - şi a ouălor de Ligula intestinalis - folosind metode de sedimentare.
Morfopatologic, diagnosticul este de certitudine, când la autopsie se depistează în lumenul
intestinal paraziţii, în număr variabil, însoţiţi de: enterită catarală, proliferativă cronică sau nodulară (cu
Davainea), anemie, cahexie.
96
3.2.2. Metacestodoze
Sunt parazitoze determinate de formele larvare ale cestodelor, întâlnite la numeroase specii de
animale. (Fig. 3.34.)
Fig. 3.34. Tipuri de larve
1. Cysticercus
2. Coenurus
3. Criptocystis
4. Echinococcus
5. Cercocystis
3.2.2.1. Cisticercoze musculare
Cuprind cestodoze, semnalate la mamiferele domestice şi sălbatice, determinate de dezvoltarea

larvelor de Cysticercus (monochistice, monocefalice) în musculatură, pe seroase şi diverse organe.
 Cisticercoza musculară la suine

Cisticercoza este o helmintoză care afectează suinele, uneori omul şi câinele, lipsită de
manifestări clinice, cronică, determinată de larva Cysticercus cellulosae care se dezvoltă în musculatura
striată şi în miocard.
 Etiologie
Cysticercus cellulosae - larva Taeniei solium care parazitează în intestinul subţire la om - este de
tip monochistic, monocefalic şi se prezintă de mărimea unui bob de mazăre, având dimensiunile de 8-
12/5-6 mm, transparent, iar în interior se găseşte scolexul şi zona germinativă, ca o pată albă, opacă, de 2
mm. Scolexul este armat cu dublă coroană de cârlige şi prezintă 4 ventuze circulare.
 Ciclul evolutiv
Omul infestat cu T. solium constituie singura sursă de contaminare a porcilor. Proglotele ovigere,
eliminate câte 3-4, ajung în mediul exterior odată cu fecalele, sunt ingerate de către porcinele ţinute în
libertate, fie ca atare, fie cu oncosferele eliberate prin dezintegrarea proglotelor. În intestinul porcului,
din oncosfere se eliberează embrionii hexacanţi care traversează peretele intestinal şi pe cale sanguină se
dispersează în toată musculatura (limbă, muşchi maseteri, intercostali, miocard), uneori în ochi. După
circa 3-4 luni, cisticercii devin infestanţi. Omul se infestează prin consum de carne de porc, mistreţ,
incomplet sterilizată termic, în procesul culinar.
 Diagnostic
Clinic - fără valoare, datorită evoluţiei cronice asimptomatice. În cazul cisticercozei cu localizare
la nivelul sistemului nervos central sau al ochiului, pot apare accese epileptiforme sau abatere, tulburări
ale vederii. Uneori localizarea cisticercilor în musculatura cardiacă produce tulburări circulatorii, iar
localizarea în musculatură produce, în cazul infestaţiilor masive, dureri reumatismale, manifestate prin
greutate în deplasare sau tulburări de masticaţie.
Morfopatologic, diagnosticul este de precizie. El constă în depistarea cisticercilor la nivelul
ţesutului intermuscular, după sacrificarea porcilor, conform protocolului prevăzut în legislaţia sanitar-
veterinară.
97
 Cisticercoza musculară la bovine

Este o helmintoză întâlnită la bovine, cu evoluţie cronică benignă, fiind produsă de Cysticercus
bovis, localizat în musculatura striată şi cardiacă.
 Etiologie
Cysticercus bovis este forma larvară a Taeniei saginata, care parazitează în intestinul subţire,
numai la om. C. bovis este o larvă monochistică, monocefalică, sub forma unei vezicule plină cu un
lichid transparent, având dimensiunile de 6-8/3-5 mm. În interiorul veziculei se găseşte invaginat un
scolex nearmat, împreună cu primele proglote.
 Ciclul evolutiv
Este asemănător cu al lui C. cellulosae, cu deosebirea că parazitează numai la bovine.
Adultul, T. saginata, localizat în intestinul subţire la om, elimină discontinuu proglote ovigere,
singulare, care înaintează spre anus, putându-se elimina spontan, între scaune, sau cu materiile fecale.
Bovinele, G.I., se contaminează ingerând oncosferele, rezultate din dezintegrarea proglotelor
ovigere sub acţiunea factorilor de mediu, odată cu apa şi hrana. Embrionii hexacanţi eliberaţi la nivel
intestinal pătrund în circulaţia sanguină şi se dispersează în cele mai diverse mase musculare. Cisticercii
devin infestanţi în 8-12 săptămâni, având longevitate de peste 1 an. Numărul mic de cisticerci, la bovine,
se explică prin faptul că acestea nu sunt coprofage, ingerând accidental oncosfere sau proglote de T.
saginata. De asemenea, masele musculare la bovine fiind mai mari, dispersarea embrionilor hexacanţi
este mai largă.
 Diagnostic
Clinic, cisticercoza evoluează asimptomatic.
Morfopatologic. Diagnosticul de certitudine se stabileşte la examenul după sacrificarea
bovinelor, după protocolul prevăzut în legislaţia sanitar-veterinară. Localizarea frecventă a cisticercilor
se întâlneşte în musculatura limbii, a maseterilor, intercostală, pectorală ş.a. Cu timpul, după 9-12 luni,
cisticercii se pot calcifica.
3.2.2.2. Cisticercoza seroaselor
 La rumegătoare şi porc
Este o cestodoză larvară care se întâlneşte la rumegătoare, porc, cu evoluţie cronică
asimptomatică, determinată de Cysticercus tennuicollis, care se dezvoltă în ficat şi pe seroasa peritoneală.
 Etiologie
Agentul etiologic, Cysticercus tennuicollis, reprezintă forma larvară a Taeniei hidatigena, care
parazitează la carnivore. Este o larvă monochistică, monocefalică, sub forma unei vezicule cu diametrul
de circa 2-5 cm, cu lichid clar, transparent. Prezintă un pedicul cu care se fixează la seroase. În interiorul
veziculei se observă un scolex invaginat, urmat de un gât alungit, ca o pată albă, opacă. Uneori cisticercii
se fixează pe suprafaţa ficatului, producând, prin compresiune, excavaţie.
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Taenia hidatigena se localizează în intestinul subţire la canide, de unde
eliberează, discontinuu, proglote ovigere, care ajung în mediul exterior odată cu fecalele. Prin
dezintegrarea proglotelor ovigere se eliberează oncosferele, care sunt preluate de G.I. (ovine, bovine,
caprine, porcine, cervidee, uneori cabaline), odată cu furajele. La nivelul intestinului se eliberează
embrionii hexacanţi care pătrund în peretele intestinal, intrând în circulaţia portală, transportaţi în ficat,
pe care îl străbat, ajungând la suprafaţa lui, dezvoltându-se larvele chistice, unele sub capsula Glisson,
altele pe suprafaţa peritoneului, mezenter, epiploon. Longevitatea cisticercilor este de aproximativ 9 luni.
Contaminarea: carnivorele se infestează prin consumul chiştilor de Cysticercus tennuicollis.
98
 Diagnostic
Clinic, nu este posibil.
Morfopatologic. Diagnosticul de certitudine este morfopatologic, cisticercoza constituind o
surpriză de abator sau necropsie.
În faza de migrare hepatică a embrionilor hexacanţi apar focare de hepatită hemoragică, sub
forma unor trasee sinuoase de culoare brună-roşiatică, ce diverg spre exterior. La extremitatea
microtunelelor se observă veziculele mici, în formare. În faza patentă cisticercii sunt vizibili la
deschiderea cavităţii abdominale, sub forma unor ciorchine cu numeroase vezicule, atât pe ficat cât şi pe
seroase.
 La iepure
Este o helmintoză cu incidenţă mai crescută la iepurele sălbatic decât la cei de casă, caracterizată
prin evoluţie latentă, mai rar cu manifestări grave hepatice acute. Este produsă de Cysticercus pisiformis,
localizat în ficat sau seroasa peritoneală.
 Etiologie
Agentul etiologic, Cysticercus pisiformis, este forma larvară a Taeniei pisiformis de la câine.
Larva, de tip monochistic şi monocefalic, are formă ovală, cu dimensiuni de 6-8/5-6 mm, cu un perete
fin, transparent şi lichid vezicular clar. Prezintă un scolex cu gât şi primele proglote invaginat, ca o pată
albicioasă opacă. De obicei, cisticercii se grupează su formă de ciorchine de struguri, de nuanţă
albicioasă, atât la suprafaţa cât şi în profunzimea ficatului, respectiv pe seroasa abdominală.
 Ciclul evolutiv este asemănător cu cel de la Cysticercus tennuicollis, cu deosebirea că se

întâlneşte numai la iepurii sălbatici şi cei de casă. Carnivorele se contaminează prin consum de organe de
iepure cu cisticerci.
 Diagnostic
Clinic - fără valoare, datorită evoluţiei obişnuit cronică asimptomatică. Uneori, în infestaţii
masive, la iepurele de casă, în timp scurt apar manifestări grave hepatice asemănătoare eimeriozei
hepatice: abatere, adinamie, abdomen balonat, ascită, anemie, slăbire şi mortalitate în 6-10 zile.
Morfopatologic, diagnosticul este de certitudine, cisticercoza apărând adesea ca o surpriză de
necropsie. În faza migratorie a embrionilor hexacanţi, prin ficat, apar focare de hepatită hemoragică sub
forma unor benzi sinuoase de culoare roşie-brună ce diverg spre zona exterioară. La extremitatea distală
a acestor microtunele se pot observa veziculele mici, în formare.
În faza patentă, cisticercii sunt vizibili la deschiderea cavităţii abdominale, sub aspectul unor
ciorchine cu numeroase vezicule, atât la suprafaţa şi în profunzimea ficatului, cât şi pe seroase. De
asemenea, parenchimul hepatic este brăzdat de numeroase zone de ciroză în benzi sinuoase, consecutiv
sclerozării zonelor de parenchim distruse.
3.2.2.3. Cenurozele
Cuprind metacestodoze care afectează rumegătoarele şi leporidele, cu manifestări clinice şi

epizootologice caracteristice, fiind determinate de dezvoltarea larvelor de Coenurus la nivelul sistemului
nervos central, respectiv în ţesutul conjunctiv subcutanat.
 Cenuroza cerebro-spinală
Cunoscută şi sub numele de căpială, cenuroza evoluează obişnuit cronic, mai rar acut, la tineretul
ovin, caprin şi taurin, manifestată prin tulburări nervoase grave, cu sfârşit letal.
 Etiologie
Coenurus cerebralis, larva Taeniei multiceps, parazit la carnivore, este monochistică,
policefalică şi se prezintă ca o veziculă globuloasă, de dimensiuni variabile (2-4 cm), ce conţine un lichid
99
clar şi numeroşi scolecşi invaginaţi, grupaţi neregulat câte 5-20, în formă de insule, numărul lor putând
ajunge la 500 exemplare.
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Parazitul adult, Taenia multiceps, se localizează în intestinul subţire la canide -
câine, vulpe, lup - de unde elimină proglote ovigere, care împreună cu materiile fecale ajung în mediul
exterior. G.I. - rumegătoarele - se contaminează ingerând, odată cu furajele, oncosferele eliberate prin
dezintegrarea proglotelor ovigere. Embrionul hexacant, eliberat în intestinul subţire, pătrunde în
circulaţia sanguină, ajungând în cele mai diverse organe. Se vor dezvolta numai acei embrioni hexacanţi
care ajung la nivelul sistemului nervos central, uneori medular, unde se vor forma veziculele cenurice.
Este posibilă traversarea placentară, la femelele gestante, a embrionilor hexacanţi cu localizare în
encefalul fetusului. Din momentul infestării, embrionii hexacanţi ajung în centrii nervoşi după circa 8-10
zile. Vezicularea este evidentă după 40 zile p.i., iar la 90 zile p.i. cenurii au capacitate infestantă. Ating
mărimea maximală, cu scolecşii dezvoltaţi în circa 6-8 luni p.i.
Contaminarea canidelor se prin consum de creier, măduva spinării, ce conţin cenuri.
 Diagnosticul
Se face clinic şi morfopatologic, dar valoare orientativă au şi datele epizootologice; sunt mai
receptive ovinele, în special tineretul până la vârsta de 1 an; prezenţa câinilor păzitori şi însoţitori în
preajma turmelor, caracterul enzootic din toamnă spre primăvară.
Clinic. Boala evoluează acut şi cronic.
Forma acută este rezultatul pătrunderii unui număr mare de embrioni hexacanţi (8-10) în creier,
într-un interval de timp scurt, cu sfârşit letal, în timp scurt. Apare o simptomatologie similară unei
meningo-encefalite, tradusă prin: hiperexcitabilitate, hiperestezie, febră, ataxie, poziţii anormale ale
capului, amauroză, decubit costal cu mişcări de pedalare şi masticaţie în gol. Evoluţia în această formă
este scurtă (3-4 zile), ducând la moartea animalului.
Forma acută: cea mai frecventă, este rezultatul dezvoltării unui număr mai mic (1-4) de cenuri
şi evoluează în trei perioade: de meningo-encefalită sau encefalito-difuză; de linişte aparentă şi perioada
de encefaloză focală.
 Perioada de meningo-encefalită începe la 15-20 zile p.i. cu un tablou simptomatologic similar
formei acute, dar mai benign. Apare o stare de hiperexcitabilitate, mişcări bruşte, stări convulsive sau de
depresie, modificări comportamentale, apetit capricios, tulburări motorii traduse prin opistotomus,
emprostotomus, incoordonare în mers, nistogmus.
 După aproximativ 7-10 zile simptomele se amendează, după care se instalează perioada de
linişte aparentă, care poate dura 3-7 luni, timp în care clinic animalele par sănătoase. În acest timp
cenurii se dezvoltă încet, stabilindu-se un echilibru gazdă-parazit.
 Perioada de encefaloză focală corespunde compresiunii pe care o produc asupra ţesutului
nervos cenurii complet formaţi. Fenomenele nervoase manifestate sunt legate de localizarea cenurului în
anumite zone ale creierului. Animalele bolnave prezintă o stare depresivă sau hiperexcitabilitate,
deplasare anormală (mers în manej, dromomanie), comportament schimbat, masticaţie în gol, bruxism,
tulburări vizuale, decubit laterale cu pedalări: din membre, anorexie. Apare ramolismentul peretelui
calotei craniene, când cenurii sunt localizaţi la suprafaţa encefalului, exprimat prin elasticitate la palpaţia
zonei. Prognosticul este letal, după 4-6 săptămâni.
Cenuroza medulară este mult mai rar întâlnită, manifestându-se clinic prin pareza trenului
posterior, paraplazie, imposibilitate de deplasare, decubit prelungit. Treptat se produce paralizia
sfincterelor, cu incontinenţa urinară şi de fecale. Cu toate că psihicul animalului este normal, apetitul
prezent, datorită decubitului prelungit apar plăgi decubitale care prin suprainfecţie duc la moartea
animalului.
La viţei, cenuroza este semnalată mai rar manifestându-se prin apetit capricios, stare de abatere,
privire fixă, gât ţeapăn, capul sprijinit pe perete sau iesle, hiperexcitabilitate, tulburări de vedere, mers
vaccilant, opistotomus. Boala evoluează circa 7-14 zile, după care animalul moare. În mod obişnuit,
datorită imposibilităţii de hrănire, animalele bolnave sunt sacrificate.
100
Morfopatologic. În forma acută - determinată de embrionii hexacanţi în migrare - se întâlnesc

leziuni hemoragice, traumatice şi inflamatorii, atât la suprafaţă cât şi în profunzimea encefalului. Apar
traiecte sinuoase, de calibru unui ac, hemoragice sau galben-verzui, iar la extremitatea acestora se pot
depista mici noduli de dimensiunea unei gămălii de ac în care se găseşte embrionul hexacant.
Histologic, se constată în jurul traiectelor sinuoase infiltraţie limfocitară, giganto-celulară,
epiteloidă, uşoară glioză, iar la periferia acestor focare apar leziuni de perivascularită cu manşon
edematos infiltrat cu granulocite enzinofile.
În forma cronică, corespunzător primei perioade, modificările sunt similare formei acute, dar
mai puţin numeroase şi mai puţin accentuate. Pot apare leziuni secundare, exprimate prin necroze focale
de congestie cerebrală, iar embrionii situaţi la extremitatea distală a traectelor sinuoase sunt mai
voluminoşi.
Corespunzător celei de-a treia perioade apar vizibili cenurii la nivelul encefalului, ale căror
dimensiuni sunt minus proporţionale cu numărul lor. Acestea sunt vezicule de Coenurus cerebralis
învelite într-o membrană opacă, de natură colagenă. Prin extragerea veziculei rămâne în substanţa
nervoasă o cavitate, rezultat al compresiunii substanţei nervoase, cu pereţi netezi sau cu granulaţii mici
calcaroase, puternic vascularizată. În jurul parazitului ţesutul nervos este atrofiat şi comprimat.
Localizarea superficială a cenurilor determină subţierea peretelui cranian, acesta devine elastic.
Leziunile medulare sunt determinate, de obicei, de prezenţa unui singur cenur, caracterizate prin
ramoliţia măduvei, necroză şi coroziune a vertebrelor lombare, cu deformarea canalului rahidian.
Embrionii hexacanţi dispersaţi în alte organe ca urmare a degenerării lor duc la formarea de
noduli miliari, cazeificaţi sau calcificaţi, cei din masele musculare au aspectul pseudochisturilor
calcificate.
Cadavrele cu cenuroză cronică sunt cahectice, prezintă miotrofie cu infiltraţie edematoasă, plăgi
decubitale.
3.2.2.4. Hidatidoza
Este o zoonoză cu incidenţă ridicată la rumegătoare, dar întâlnită şi la alte specii de mamifere,
caracterizată clinic printr-un tablou polimorf, evoluând asimptomatic sau cu tulburări grave pulmonare,
hepatice şi cardiace, fiind produsă de formele larvare ale genului Echinococcus, localizate în diverse
organe.
 Etiologie
Boala este produsă de Echinococcus granulosus (chist hidatic), forma larvară a Taeniei
echinococcus care parazitează în intestinul subţire la canide. E. granulosus este o larvă polichistică,
policefalică, de dimensiuni variabile între 1-20 cm.
Chistul hidatic prezintă la exterior o membrană de natură conjunctivă numită membrană
cuticulară, de culoare albicioasă, stratificată, cu grosime de 1 mm. Pe faţa internă a acesteia se găseşte
membrana proligeră sau germinativă, subţire, transparentă, slab aderentă de prima membrană şi care
produce veziculele proligere şi un număr însemnat de protoscolecşi. În interiorul veziculelor se găseşte
un lichid vezicular clar, transparent numit lichid de stâncă.
Membrana proligeră a veziculelor proligere generează muguri ce vor forma vezicule secundare
sau vezicule fiice cu protoscolecşi, având capacitate germinativă asemănătoare veziculelor primare.
Protoscolecşii sunt formaţiuni ovoide, de circa 200 µm, cu prezenţa deja a dublei coroane de cârlige şi
ventuze. Prin ruperea membranelor proligere ale veziculelor, protoscolecşii sedimentează formând
"nisipul hidatic". Unele chisturi au membrana lipsită de vezicule proligere, fiind chisturi "infertile",
frecvent întâlnite la bovine.
 Ciclul evolutiv - este diheteroxen - G.D. (canidele) infestate cu T. echinococcus elimină prin
fecale proglote ovigere, care ajunse pe sol se dezintegrează eliberând ouăle (oncosfere) ce sunt preluate
accidental de G.I. (rumegătoare domestice şi sălbatice, suine, cabaline, rozătoare, om) odată cu apa şi
101
hrana. Omul se contaminează în special prin consumul de fructe şi legume nespălate. Este posibilă şi
contaminarea transplacentară.
Embrionii hexacanţi eliberaţi în intestinul subţire pătrund în peretele intestinal, de unde, pe cale
hematogenă, sunt dispersaţi în diverse organe (ficat, pulmon, miocard, rinichi, splină ş.a.) dezvoltându-se
chisturile hidaticice timp de 16-19 luni. Uneori, chisturile se pot suprainfecta, cazeifica şi calcifica.
Canidele se infestează prin consumul de organe parazitate cu chisturi hidatici.
 Diagnosticul
Se stabileşte clinic, alergic, serologic şi morfopatologic.
Clinic. De cele mai multe ori animalele parazitate cu chişti hidatici nu exprimă o
simptomatologie evidentă, constatându-se o scădere a randamentului producţiei (lapte, carne, lână).
Totuşi, în funcţie de intensitatea parazitismului, de localizarea şi dezvoltarea chiştilor hidatici, se pot
deosebi câteva sindroame ca în echinococoza pulmonară, hepatică, cardiacă, osoasă ş.a.
Astfel, în echinococoza pulmonară predomină tusea, respiraţia dispneică, pneumotorax, raluri
buloase, crepitante. Evoluţia este cronică, afebrilă, iar prognosticul neameliorat consecutiv terapiei cu
antibiotice. În forma hepatică apetitul este capricios, sindrom diareic, anemie, slăbire, mărirea ariei
hepatice la percuţie, subicter. În hidatidoza cardiacă predomină modificările ritmului cardiac, sufluri,
oboseală în deplasare, accese de sufocaţie. Uneori moartea poate surveni brusc prin ruperea peretelui
chistic, consecutiv efortului la alergarea animalului, saltul taurului la montă, lovirii cu un corp
contondent a zonei cardiace, când se produce şocul anafilactic. În forma osoasă apar deformări ale razei
osoase, cu jenă în deplasare, respectiv iminenţa fracturii.
Alergic - diagnosticul se precipitează folosind testul Cassoni. Ca alergen se foloseşte fie lichid
hidatic cât şi membrane proligere sau protoscolecşi în stare proaspătă sau consumate prin metode
chimice, fizice sau liofilizat.
Mod de lucru. Se inoculează, strict intradermic, la pliul cozii, 0,1-0,2 ml alergen. Interpretarea se
face la 20-30 minute şi în cazurile pozitive apare un edem de 6-12 mm, delimitat de un eritem, uneori cu
aspect cianotic central. Remanenţa reacţiei este de 2-4 ore. Valoarea diagnostică poate atinge 90-94%,
dependent de mai mulţi factori: calitatea alergenului, reactivitatea animalelor, starea de întreţinere,
aspectul chisturilor ş.a. Uneori, pot apărea şi reacţii tardive, la 24 ore după inoculare, exprimate printr-un
edem difuz necaracteristic.
Metodele serologice experimentate, ca: R.F.C., seroprecipitarea, seroaglutinarea, dubla
difuziune - rămân în faza experimentală.
Morfopatologic diagnosticul este de certitudine şi se precizează cu uşurinţă chişti hidatici, de
dimensiuni extrem de variate, localizaţi la suprafaţă sau în profunzimea diverselor organe. Chiştii hidatici
determină prin compresiune atrofierea ţesutului parenchimatos al organului parazitat şi o cvasihipertrofie
a organului, rezultat al dezvoltării exagerate a hidatidelor. Sunt citate cazuri în care masa ficatului
infestat masiv a atins 40-50 kg la bovine.
Histologic, se remarcă prezenţa granulomului parazitar format din celule gigante, epiteloide,
granulocite, eozinofile, monocite şi fibre conjunctive.
Microscopic, din lichidul hidatic şi din raclatul membranelor proligere, se remarcă grupaje sau
protoscolecşi singulari, prevăzuţi cu dubla coroană de cârlige şi ventuzele.
3.2.2.5. Liguloza peştilor
Este o metacestodoză întâlnită la diverse specii din ihtiofauna apelor dulcicole, manifestată prin
slăbire, mortalitate prin dilataţie abdominală sau evisceraţie, determinată de dezvoltarea larvei
Plerocercoides ligulae.
 Etiologie
Morfologie. Larva plerocercoidă a Ligulei intestinalis, care parazitează păsările ihtiofoge, este de
tip pseudochistic. Asemănătoare cu adultul, are dimensiunile de 5-40 cm lungime şi 0,5-1 cm lăţime,
forma de panglică, cu segmentaţia externă inaparentă; scolexul cu două botridii, iar strobila prezintă deja
102
pe faţa ventrală un silon median, cu două linii paralele longitudinale; organele genitale sunt incomplet
dezvoltate.
 Ciclul evolutiv
Schematizat - comportă: prezenţa G.D. păsările ihtiofage, infestate, eliminatoare de ouă ale
parazitului; şi două grupe de G.I.; prima, crustacei copepozi (Cyclops, Diaptomus) la care se formează
larva procercoidă şi a doua, peştii (crapul, linul, ştiuca, roşioara, carasul) la care parazitează în cavitatea
abdominală, Plerocercoides ligulae, determinând liguloza.
Contaminarea păsărilor se realizează consumând peşte infestat sau larve plerocercoide din apă.
 Diagnostic
Clinic, peştii parazitaţi prezintă abdomen balonat, înotul lent, cu poziţii anormale, laterale sau cu
faţa ventrală în sus; musculatura abdominală atrofiată, anemici, plastronul abdominal perforat, larvele
atârnând de el. Uneori se întâlnesc câte 5-7 larve la un peşte, provocând mortalitate însemnată.
Morfopatologic, la deschiderea cavităţii abdominale se descoperă cu uşurinţă larvele
plerocercoide sau alteori la simpla inspecţie sunt vizibile, fixate de plastron.
3.3. Acantocefaloze
3.3.1. Acantocefaloza la porc (macracantorincoza)
Acantocefaloza este o parazitoză intestinală cronică, care afectează suinele, rareori unele
rumegătoare, evoluând cu tulburări clinice la animale tinere, crescute la păşune sau libere, determinată de
Macracanthorhynchus hirudinaceus, cu localizare în intestinul subţire.
 Etiologie
Sistematică. Încrengătura Acanthocephala, Clasa Archiacanthocephala, Familia
Oligacanthorhynchidae, cu specia Macracanthorhynchus hirudinaceus (Fig. 3.35).
Morfologie
M. hirudinaceus păstrează caracterele esenţiale ale acestei clase. Corpul cilindric, prevăzut cu pliuri
cuticulare transversale, are culoare albicioasă sau roz-brună. Este de dimensiuni mari: masculul are 5-10
cm lăţime; femela, 40-65 mm/5-10 mm. Sunt prevăzuţi cu trompă cefalică pro- şi retractilă, având 1-1,5
mm lungime şi 0,5 mm lăţime, acoperită cu numeroase croşete recurbate posterior, dispuse pe 5-6 rânduri
transversale. Trompa fixează puternic parazitul de peretele intestinal al gazdei, perforându-l până la
nivelul seroasei. Paraziţii au cavitate generală, dar sunt lipsiţi deaparat digestiv şi se hrănesc prin osmoză.
Ouăle, elipsoidale, cu coaja groasă, stratificate, de culoare brună, sunt embrionate la pontă. Au
dimensiunile de 80-100/50-65 µm. Embrionul, oval, alungit, nespiralat, prezintă trompă în miniatură.
Fig. 3.35. Macracanthorhynchus hirudinacecus

a. extremitatea anterioară; b. adult; c. ou
103
 Ciclul evolutiv
Adulţii sunt fixaţi cu trompa de peretele duodenal şi jejunal, la porc, ecvine. Ouăle, eliminate
prin fecale în mediul exterior, au nevoie de G.I. coleoptere, ca: Melolontha melolontha, Cetonia aurata,
în corpul cărora se dezvoltă în continuare. Ouăle sunt ingerate de către larvele de coleoptere şi în
intestinul acestora ies larvele ce pătrund în cavitatea corpului, unde se dezvoltă şi închistează,
supravieţuind la acestea, în perioada metamorfozărilor, timp de circa 4 ani.
Contaminarea suinelor se face prin ingerarea de coleoptere ce conţin larvele infestante de
acantocefali. Prepatenţa durează circa 3 luni.
 Diagnostic
Clinic, boala poate fi suspicionată, dar tabloul simptomatic este necaracteristic; îmbolnăvirile
apărând în infestaţii puternice la finele toamnei şi în iarnă, prin: inageţenţă, adinamie, deplasare jenantă,
colici, slăbire, întârziere în creştere a tineretului.
Ovohelmintoscopic, prin metode coproscopice de sedimentare, se identifică ouăle paraziţilor,
rezultatele negative se consideră neconcludente.
Morfopatologic, se depistează cu uşurinţă şi certitudine paraziţii în lumenul intestinului subţire,
fiind înfipţi cu trompa în perete, determinând noduli de mărimea boabelor de mazăre, de nuanţă
cărămizie sau albă-cenuşie, care sunt vizibili şi prin transparenţa seroasei viscerale. Sunt prezente şi
ulcere ale mucoasei, cu marginile proeminente, congestionate, rămase după desprinderea paraziţilor.
Infestaţiile masive sunt însoţite de duodenite necrotice, sclerogene la cazurile vechi sau chiar de
perforaţii intestinale şi, consecutiv, peritonite. Paraziţii se diferenţiază fără dificultate de ascarizi, care
sunt liberi, nefixaţi.
3.3.2. Acantocefaloza palmipedelor
Semnalată la palmipede, mai frecvent la raţe, acantocefaloza evoluează cronic, cu tulburări

digestive şi locomotorii, produsă de acantocefali din fam. Polimorphydae.
 Etiologie
Sistematică: Încrengătura Acanthocephala, familia Polymorphidae, cu speciile Polymorphus
boschadis, Filicollis anatis.
Morfologie. Polymorphus boschadis (Fig. 3.36) are corpul de nuanţă portocalie; cuticula în
partea anterioară, prevăzută cu spini; iar trompa cefalică, cilindrică, este înconjurată de 16 rânduri
longitudinale, cu 6-10 croşete fiecare. Masculul are până la 3 mm lungime, iar femela până la 10 mm.
Ouăle, alungite şi înguste, măsoară 110/18-20 µm; sunt embrionate la pontă. Se dezvoltă în intestinul
subţire la raţă, gâscă, păsări acvatice sălbatice.
Fig.3.36. Polymorphus boschadis

b. bursa copulatoare; c. Glande seminale; t. testicul;
s. proboscis sac; l. lemnicus; p. proboscis.
Filicollis anatis are dimensiuni mai mari decât primul parazit: masculul măsoară 6-8 mm
lungime şi este alb; femela are 10-25 mm; este de nuanţă gălbuie. Trompa cefalică, prevăzută cu croşete,
are formă ovoidă la mascul, iar la femelă este globuloasă, de 2-3 mm în diametru, urmată de gâtul lung şi
104
subţire. Ouăle, ovale, alungite la poli, măsoară 62-70/23 µm; sunt embrionate la pontă. Adulţii
parazitează în intestinul subţire, fixaţi cu trompa de peretele intestinal la raţă, gâscă şi alte specii de
palmipede.
 Ciclul evolutiv
Se realizează cu intervenţia de G.I., crustacee acvatice – Gammarus, Potamobius şi Asselus.
Ouăle parazitului ajunse cu fecalele în apă, după ce sunt ingerate, larvele se eliberează şi devin apoi
infestante.
Contaminarea păsărilor se face prin ingerarea de G.I. infestate. Perioada prepatentă durează
circa 4 săptămâni.
 Diagnostic
De certitudine este necropsie, însă datele clinice sunt orientative. Simptomele mai evidente sunt:
apariţia diareei, inapetenţă, slăbire, tulburări locomotorii, la boboci; la adulte evoluează asimptomatic.
Examenul coproscopic, ovohelmintoscopic, în situaţii de pozitivitate aduce precizarea etiologică.
Necropsic, se remarcă prin transparenţa intestinului, prezenţa nodulilor, la locul de fixare al
trompei cefalice. în lumenul intestinal se identifică paraziţii fixaţi de mucoasă, însoţiţi de leziuni
inflamatorii şi ulceraţii rotunde, rămase după desprinderea paraziţilor.
3.4. Nematodoze
Nematodozele sunt boli produse de formele preimaginale şi imaginale ale unor paraziţi încadraţi
în încrengătura Nemathelminthes, clasa Nematoda.
Morfologie. Au corp cilindric, fusiform sau filiform, nesegmentat, egal sau inegal calibrat, cu
dimensiuni variabile, de la 3-4 mm până la zeci de centimetri. Corpul este învelit într-o cuticulă, netedă
sau striată, care la ambele extremităţi poate prezenta expansiuni cervicale sau caudale, papile, aripioare
sau creste. Anterior prezintă orificiul bucal. La unele specii este delimitat de un număr variabil de buze
egale sau inegale, iar la alte specii se prezintă sub forma unei capsule bucale armate sau nearmate. Tot
anterior mai prezintă papile senzitive cu rol olfactiv.
Anterior şi ventral prezintă orificiul excretor, uneori şi cel vaginal. Posterior se găsesc: orificiul
anal, dispus subterminal şi uneori cel vulvar la femele, iar la masculi orificiul cloacal.
Extremitatea posterioară se termină drept, uşor conică la femele. La masculi, este variabilă: la
unele specii este curbată sub formă de cârjă, având 1-2 spiculi (rol copulator) egal sau inegal calibraţi, iar
la alte specii este lăţită, formând o bursă caudală, lobată, membranoasă, susţinută de coaste multiple sau
simple, existând 1-2 spiculi, papile şi aripioare.
Structura. Pe o secţiune transversală, de la exterior spre interior, prezintă (fig.3.37):
Fig.3.37. Secţiunea transversală schematică printr-un nematod (ascarid)

C – cuticula; CG – cavitate generală; ID – îngroşarea dorsală; S – subcuticula; I – intestin; O – ovar, U – uter;
CM – celule musculare; IL – îngroşare laterală; IV – îngroşare ventrală
105
 cuticula, elastică, multistratificată, uşor transparentă sau opacă;

 subcuticula - cu rol regenerator al cuticulei;
 stratul muscular;
 cavitatea generală (celomică) în care se găsesc organele interne şi lichidul perienteric (celomic);
 nematodele nu au aparat circulator şi respirator, dar prezintă aparat digestiv, aparat excretor,
sistem nervos şi aparat reproducător.
Aparatul digestiv, tubular, este format din:
 orificiul bucal - la unele specii este delimitat de un număr variabil de buze, iar la altele formează
o capsulă bucală armată cu dinţi, lanţete sau nearmată;
 faringe, scurt;
 esofag - are una sau două dilataţii, ultima formând aparatul rabditiform, situat la limita cu
intestinul;
 intestinul este simplu, tubular, se termină posterior prin orificiul anal;
 anterior, tubul digestiv prezintă glande salivare şi esofagiene ce secretă o salivă cu acţiune
hemolizantă şi toxică;
 după tipul nutriţiei, sunt: chimivori, hematofagi, histiofagi.
Aparatul excretor - este canalicular, format din 2 canale excretoare situate lateral în corp, care
se deschid în dreptul esofagului în orificiul excretor.
Sistemul nervos - de tip ganglionar - este format dintr-un inel ganglionar periesofagian din care
se desprind trunchiuri nervoase orientate anterior şi posterior în corp. Mai există papile senzoriale situate
la cele două extremităţi ale corpului.
Aparatul reproducător. (Fig.3.38) Nematodele
prezintă sexe separate (femel şi mascul), cu manifestarea unui
dimorfism sexual pronunţat.
Fig. 3.38. Aparatul reproducător la Ascaridae
a. femelă – 1. esofag; 2. intsetin; 3. orificiul vulvar; 4.vaginal

b. mascul – A. testicule; B. vezcula seminală; C. canal
ejaculator; D. colacă; E. spiculi
Aparatul genital femel este format din: 2 ovare filiforme, sinuoase  2 oviducte  2 cornuri
uterine  corp uterin comun  vaginul mic deschis la exterior prin orificiul vulvar.
Aparatul genital mascul este format din: 1 testicul filiform, lung  1 canal deferent, vezicula
seminală, canal ejaculator deschis în cloacă. Organul copulator este format din 1 sau 2 spiculi egali sau
inegali, rezistenţi şi retractili.
Pe lângă reproducţia sexuată se întâlneşte şi partenogeneza.
După modul pontei, femelele sunt: ovipare - elimină ouă neevoluate; ovovivipare - elimină ouă
embrionate; vivipare - pontează larve.
 Ciclul evolutiv
Marea majoritate a nematozilor sunt geohelminţi, cu ciclu exogen fără participarea gazdelor
intermediare (G.I.) = ciclu monoxen.
106
3.4.1. Ascaridozele
Sunt parazitoze care afectează mai ales tineretul mamiferelor, produsă de nematozi din fam.
Ascaridae, care în stadiul adult se localizează în intestinul subţire, provocând obişnuit tulburări digestive,
respiratorii, nervoase şi generale. Stadiile larvare, lipsite de specificitate, se pot dezvolta în diferite
organe la alte mamifere dând sindromul cunoscut sub numele de “larva migrans visceralis”.
 Etiologie
Sistematică. Încr. Nemathelminthes, clasa Nematoda, ord. Ascarididae, fam. Ascaridae, cu
următoarele specii:
 Ascaris suum parazitează la porcine, incidental la oaie
 Parascaris equorum, la cal
 Neoascaris (Toxocara) vitulorum la taurine şi posibil la oaie
 Toxocara canis la câine
 Toxocara cati şi Toxascaris leonina la pisică
 Ascaridia galli, la galinacee, posibil şi gâscă
Morfologie
 Ascaris suum (Fig. 3.39.) - la suine:
Fig. 3.39. Ascaris suum

a. extremitatea anterioară;
b. extremitatea posterioară (mascul)
 este un nematod cu corpul cilindric, egal

calibrat, rigid, de culoare albă sau albă-gălbuie. Masculul măsoară 14-17 cm lungime pe 3-4 mm lăţime,
iar femela, mai mare, atinge 18-25 cm lungime pe 5-6 mm lăţime;
 la extremitatea anterioară prezintă orificiul bucal, delimitat de 3 buze egale, voluminoase,
prevăzute cu 3 rânduri de denticule mici;
 posterior, femelele se termină drept, conic, iar masculul este curbat şi prezintă pe mica curbură 2
spiculi egali, subţiri, iar perianal are 70-75 papile senzitive;
 ouăle sunt ovale, de 60-75/40-50 mm, cu coaja groasă, mamelonată, de nuanţă maronie şi conţin
celula ou globuloasă, neevoluată la pontă, cu spaţiu liber până la coajă.
 Parascaris equorum (Fig.3.40) - la ecvine:

 este cel mai mare ascarid, masculul având 20-27 cm/3-4 mm, iar femela 35-40 cm/5 mm;
 extremitatea anterioară are aspect măciucat, caracteristic, datorat prezenţei a 3 lobuli interlobiali;
 posterior, femela şi masculul sunt asemănători cu cei de A. suum;
 ouăle sunt rotunde sau uşor ovale, de 90-100 mm diametru, cu coaja groasă, fin striată, iar masa
germinativă este concentrată sub forma unei sfere dispusă central în ou, cu un spaţiu liber până la coajă,
rareori observându-se două sfere unite. Sunt neevoluate la pontă.
Fig. 3.40. Pascaris equorum

a. extremitatea anterioară; b. extremitatea
posterioară (mascul); c. ouă
107
 Neoascaris vitulorum - la viţel:

 ca dimensiuni, femela măsoară 18-25 cm/3-5 mm, iar masculul 15-17 cm/3-4 mm. Este
asemănător morfologic cu A. suum;
 ouăle sunt rotunde, sferice, rar ovale, măsoară 75-95 mm diametru. Au coaja groasă, granulată,
de culoare închisă, iar masa germinativă neevoluată umple aproape integral oul.
 Toxocara canis (Fig.3.41) - la căţel:
Fig. 3.41. Toxocara canis

a. extremitatea anterioară; b. excremitatea posterioară (mascul); c. ou
 masculul măsoară 5-10 cm lungime pe 2 mm lăţime, iar femela 10-18 cm/2-3 mm;
 anterior, se caracterizează prin prezenţa a 2 aripi cervicale, pe care sunt prezente striaţiuni
groase, cu rol senzitiv. Aripile sunt expansiuni cuticulare şi conferă extremităţii cefalice un aspect
lanceolat;
 posterior, masculul şi femela sunt identici cu cei de A. suum;
 ouăle sunt rotunde sau uşor ovale, cu diametrul de 75-80 mm. Au coaja groasă, areolată, de
nuanţă închisă şi sunt neevoluate la pontă.
 Toxocara cati - la pisică - este asemănător cu T. canis.

 Toxascaris leonina (Fig.3.42) - la feline:
Fig.3.42. Toxocara leonina

a. extremitate anterioară; b. Extremitatea posterioară (mascul); c. ou
 masculul atinge 3-6 cm/1 mm, iar femela 6-10 cm/2 mm;
 anterior prezintă 2 aripi cervicale alungite pe care sunt prezente striaţiuni fine;
 posterior - asemănător cu A. suum;
108
 ouăle sunt rotunde, globuloase sau uşor ovale, cu diametrul de 75-85 mm. Coaja este groasă,
netedă şi multistratificată, cu aspectul “foilor de ceapă”. Sunt neevoluate la pontă.
 Ascaridia galli - la păsări (galinacee şi anseriforme):
Fig. 3.42. Ascaridia galli

a. extremitatea posteriaoră (mascul); b. ou
 Adulţii, de culoare albicioasă, uşor ascuţiţi la extremităţi, măsoară 3-8 cm/0,8 mm masculul şi 8-
12 cm/1,5 mm femela;
 anterior prezintă orificiul bucal delimitat de 3 buze inegale (2 ventrale mai mici şi una dorsală,
mai mare), iar de-a lungul corpului au două expansiuni cuticulare strâmte;
 posterior, masculii prezintă două aripi caudale fine, membranoase prevăzute cu 10 perechi de
papile senzitive, o ventuză precloacală dezvoltată şi doi spiculi inegali, unul scurt, gros, iar celălalt lung
şi subţire. Orificiul vulvar la femele se deschide în treimea mijlocie a corpului;
 ouăle sunt ovale, măsurând 75-80/45-50 mm, au laturile convexe, coaja groasă, netedă şi
transparentă, iar masa germinativă are nuanţă cenuşie, este abundentă şi neevoluată la pontă. Ouăle sunt
asemănătoare cu cele de Heterakis gallinae, la care însă laturile sunt aproape paralele.
 Ciclul evolutiv
Este monoxen, asemănător în faza exogenă şi localizarea adulţilor în intestin, dar cu
particularităţi în faza endogenă dependente de specie.
Adulţii se dezvoltă în intestinul subţire (duoden), uneori în cheag (N. vitulorum), hrănindu-se cu
chim intestinal, fiind liberi, nefixaţi de mucoasă. Femelele pontează ouă neevoluate, care odată cu
fecalele ajung în mediul extern unde în condiţii favorabile de căldură, umezeală şi semiobscuritate, în 15-
25 zile embrionează, formând larva L1 care rămâne în interiorul oului. Suferă o năpârlire,
transformându-se în stadiul L2, infestant, care rămâne în ou.
Contaminarea animalelor se face prin ingerarea ouălor infestante care conţin L2, odată cu
furajele. Endogen, la nivel intestinal, sub acţiunea sucurilor digestive, coaja ouălor se lizează eliberând
larvele L2 care vor efectua un proces de migraţie diferenţiat după specie.
 La A. suum şi P. equorum aceasta este entero-pneumo-traheo-enterală. Pe cale hematogenă
larvele parcurg vena portă, ficatul, venele suprahepatice, cava posterioară, cordul drept, pulmonul, unde
ies prin pereţii alveolelor pulmonare şi ajung în trahee, de unde, prin deglutiţie odată cu secreţiile traheo-
bronhice, revin în intestinul subţire, unde se vor dezvolta adulţii. Pe parcursul migraţiei L2 suferă 2
năpârliri succesive, transformându-se în L3 şi apoi în L4, la nivelul pulmonului. Stadiul preimaginal
durează circa 60-70 zile.
 La N. vitulorum, T. canis şi T. cati, fazele endogene se realizează prin migraţie entero-pneumo-
somatică. L2 migrează până la nivelul pulmonului identic cu cele de A. suum. De aici se reîntorc în
cordul stâng şi sunt dispersate prin marea circulaţie în cele mai diverse ţesuturi şi organe, unde
închistează. În timpul gestaţiei, sub influenţa hormonilor gestageni larvele se deschistează şi se
orientează spre uterul gestant, unde traversează bariera placentară, prin cordonul ombilical ajungând în
ficatul şi apoi în pulmonul fetuşilor, unde rămân cantonate până la fătare. După parturiţie, larvele îşi
continuă migraţia prin pulmon-trahee la intestin, unde se vor dezvolta adulţii. La nou-născuţi migraţia
este de tip pneumo-traheo-enteral. La căţel, viţel şi pisoi, ascarioza este o boală neonatală, transmisă
109
transplacentar, evoluând în primele 2-4 săptămâni de viaţă. La sugari este posibilă şi contaminarea
transgalactogenă cu larve. La taurinele şi carnivorele adulte contaminarea se realizează bucal cu ouă
embrionate. La carnivore este posibilă contaminarea cu larve prin consum de gazde paratenice.
 La T. leonina şi A. galli, migraţia endogenă este de tip enteroparietal. L2 pătrund în mucoasa
intestinală, de unde, după o fază de nutriţie şi dezvoltare prin năpârlire formându-se L3 şi L4, care revin
în lumenul intestinal unde se transformă în adulţi.
 Diagnostic
Se face clinic-orientativ, microscopic şi anatomopatologic de certitudine.
Clinic
Manifestările sunt diferite, dependent de vârsta animalelor.
La tineret, boala debutează printr-o constipaţie urmată de diaree uşoară, pasageră, după care se
exprimă polimorf, manifestările putând fi sistematizate în câteva sindroame: respirator, digestiv, nervos,
asociate cu alte tulburări.
Sindromul respirator. Evoluează ca o pneumopatie, exprimat prin tuse seacă, chintoasă, grasă,
respiraţie dispneică, jetaj, murmur vezicular înăsprit, raluri. Este consecinţa migraţiei pulmonare a
larvelor, lipsind în infestaţiile cu T. leonina şi A. galli.
Este mai frecvent şi intens exprimat la purcel şi mânz, iar la viţel şi căţel se manifestă mai rar, ca
bronhopneumopatie: tahipnee, dispnee, jetaj, tuse, subfebrilitate.
Sindromul digestiv. Se manifestă prin constipaţie, alternând cu diaree, vomă, apetit capricios,
întârziere în dezvoltare, slăbire, anemie. O manifestare digestivă importantă este colica ce apare mai des
la mânz, viţel. Poate fi însă dramatică la mânz, în infestaţii masive, când prin ocluzie sau subocluzie
intestinală colicile se agravează, putând determina rupturi intestinale cu peritonită şi sfârşit letal.
Sindromul nervos se manifestă prin crize epileptiforme, urmate de comportament normal, sau
chiar rabiforme, cu modificări comportamentale, scrâşniri din dinţi (bruxism) sau crize paralitice. Se
datorează ascaronului (toxină neurotropă puternică), iar crizele apar de regulă după consumul hranei, dar
se remit în câteva minute. Sunt mai frecvent întâlnite la căţel, purcel, dar şi la mânz, exprimate prin crize
de hiperexcitabilitate alternând cu faze depresive.
Tulburările cutanate sunt observate la purcel - eritem cutanat, fotosensibilizare, prurit - la mânz
- modificarea elasticităţii cutanate şi horipilaţie în rupturile intestinale - la căţel - prurit intens - şi se
datorează toxinelor parazitare eliminate.
Tulburările carenţiale, exprimate prin hipotrepsie, rahitism, slăbire, anemie, sunt frecvent
întâlnite la purcel, viţel, căţel şi pisoi.
Icterul sau subicterul, datorat migraţiei eratice a paraziţilor adulţi în canalul coledoc producând
icter mecanic, este întâlnit la purcel şi mai rar la mânz.
Balonamentul abdominal consecutiv infestaţiilor succesive poate apare la toate speciile.
Deshidratarea accentuată, consecutiv diareei dizenteriforme, cu fecale lichide, gălbui sau
verzui, urât mirositoare, datorate suprainfecţiilor, mai ales cu E. coli sau Criptosporidium spp., este
frecvent diagnosticată la căţel şi viţel.
La animalele adulte, simptomatologia este inexpresivă, datorită evoluţiei benigne a bolii,
animalele fiind purtătoare de paraziţi şi eliminatoare de ouă. Uneori pot apare colici repetate, anemie şi
oboseală la efort.
La păsări: apetit capricios, diaree, abatere, adinamie, pareza aripilor, întârzierea ouatului la
puicuţe sau diminuarea producţiei de ouă, dacă ouatul s-a declanşat.
Microscopic. Se face un examen ovohelmintoscopic al fecalelor prin metode de flotaţie sau
direct, evidenţiindu-se ouăle caracteristice. Examenul nu are valoare în microascaridoza produsă de
formele larvare, când prin fecale nu se elimină ouă deoarece migraţia endogenă nu s-a încheiat.
Ouăle de A. suum din fecale vechi evoluează, putându-se confunda cu cele de Metastrongylus sp.
Acestea din urmă sunt mai rotunde, cu diametrul de 60-70 µm, au mamelonarea mai fină şi sunt
embrionate la pontă.
Ouăle de A. galli sunt confundabile cu cele de Heterakis sp., dar ultimele au marginile mai
paralele.
110
Morfopatologic. Este de certitudine. Leziunile diferă în funcţie de stadiul evolutiv al paraziţilor.

Formele larvare în migraţie produc:
 microhemoragii şi necroze hepatice, cu fibrozări la suprafaţă şi în parenchimul hepatic;
 bronşite, bronhopneumonie, granuloame, edem pulmonar, cu sau fără posibilitatea evidenţierii
formelor larvare. Se confirmă prezenţa larvelor histologic, sau prin triturarea pulmonului cu apă călduţă,
repaus într-un aparat Baermann câteva ore, iar din sediment se examinează la microscop câteva picături,
evidenţiindu-se larvele;
 omfaloflebită şi ciroză hepatică la viţel şi căţel.
Histologic se constată: microhemoragii, alveolită exsudativă, cu prezenţa granuloamelor
eozinofilice, hepatită cronică, hepatoză, infiltraţii plasmocitare, cu neutrofile, eozinofile şi prezenţa
larvelor de ascarizi.
Paraziţii adulţi, în lumenul intestinal, produc:
 enterită catarală, obstrucţie intestinală, volvulus cu cangrenă intestinală;
 în migraţii eratice, icter mecanic prin obstrucţia canalului coledoc (purcel, mânz) şi pancreatită
prin obstruarea canalului Wirsung, cu sfârşit letal;
 în infestaţii masive, perforări şi ruperea peretelui intestinal, urmată de peritonită şi moarte;
 enterită hiperplastică, în evoluţia cronică cu prezenţa paraziţilor adulţi în lumenul intestinal,
apărând ca surpriză de necropsie.
3.4.2. Trichostrongilidozele rumegătoarelor
Sunt geohelmintoze cu evoluţie cronică, sezonieră la păşunat, ce afectează rumegătoarele mari şi

mici, exprimate prin tulburări digestive, sindrom anemic şi slăbire. Este produsă de nematozi cu
localizare în abomasum şi intestinul subţire.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; ord. Strongilida; fam. Trichostrongylidae.
Speciile pot fi clasificate în două categorii diferenţiate în funcţie de localizare:
 localizare în abomasum: Haemonchus contortus, Ostertagia ostertagi
 localizare în intestinul subţire: Cooperia onchophora, Trichostrongylus colubriformis,
Nematodirus filicollis
Morfologie
 Haemonchus contortus (fig. 3.44): masculul măsoară 15-20 mm lungime pe 0,2-0,5 mm lăţime,
iar femela 20-35 mm lungime pe 0,4-0,6 mm lăţime; anterior prezintă o gură slab dezvoltată prevăzută cu
un dinte, lipsite de buze. La exterior, în dreptul esofagului prezintă două expansiuni cuticulare numite
papile cervicale, dispuse simetric, orientate antero-posterior. Femela are aspectul de aţă răsucită, datorită
faptului că uterul se înfăşoară în jurul anselor intestinale (contortus); prezintă orificiul vaginal în
jumătatea posterioară a corpului fiind acoperit de o expansiune (plachetă) cuticulară; posterior se termină
simplu, conic. Masculul prezintă posterior o bursă caudală trilobată, cu lobii laterali dezvoltaţi, cu
aspectul unor aripi de tăun susţinute de coaste evidente, cu rol de microschelet şi lobul median atrofiat;
are 2 spiculi scurţi, groşi, maronii, egal
calibraţi, prevăzuţi cu un
gubernaculum la bază şi bifurcaţi
terminal. Are corpul brun-roşcat, fiind
hematofag.
Fig.3.44. Haemonchus contortus

posterioară (mascul); c. regiunea vulvară;
d. ou; e. extremitatea posterioară (femelă)
111
 Ostertagia ostertagi (fig.3.45) are corpul egal calibrat, foarte subţire; masculul măsoară 5-9/0,1
mm, iar femela 10-12/0,12-0,15 mm. Aspectul general al corpului este de virgulă. Extremitatea
anterioară este subţiată, cu aspect triunghiular şi prezintă o gură fără dinţi; are cele două expansiuni
cuticulare cervicale, dar mai reduse. Posterior, femela este asemănătoare cu cea de Haemonchus, iar
masculul prezintă o bursă caudală trilobată, mai puţin dezvoltată, cu coaste slab evidente şi doi spiculi
scurţi groşi, butonaţi terminal.
Fig.3.45. Ostertagia ostertagi

a.extremitatea anterioară; b. bursa caudală
 Cooperia onchophora (fig.3.46): masculul măsoară 5-8/0,15-0,2 mm, iar femela 8-12/0,15-0,25
mm. Extremitatea anterioară are aspect dreptunghiular. Posterior, femela este simplă, conică, iar
masculul are o bursă caudală cu lobii laterali mai dezvoltaţi decât cel dorsal şi doi spiculi scurţi, groşi,
maronii, cu partea distală apropiată, având aspect de diapazon.
 Trichostrongylus colubriformis (fig.3.47): are dimensiuni mai mici, masculul măsurând 5-
7/0,07-0,08 mm, iar femela 5-8/0,09 mm. Extremitatea anterioară este uşor ascuţită şi prezintă orificiul
bucal delimitat de trei buze mici. Posterior, masculii au bursă caudală cu lobii laterali mai dezvoltaţi şi
cel dorsal atrofiat, având aspect bilobat, şi doi spiculi subţiri, scurţi, maronii.
Fig. 3.46. Cooperia oncophara Fig.3.47. Trichostrongylus columbriforis

a. bursa anterioară; b. bursa caudală a. bursa caudală; b. b. extremitatea anterioară
 Nematodirus filicollis (fig. 3.48) - masculul măsoară 8-15 mm lungime per 150-240 µm lăţime,
iar femela 13-20 mm lungime pe 250 µm lăţime. Imaginea generală a corpului este spiralată datorită
elasticităţii fibrelor musculare subcuticulare şi inegal calibrat la femelele mature datorită dimensiunilor
mari ale ouălor. La extremitatea anterioară prezintă o gură simplă delimitată de papile, iar la exterior are
două dilataţii cuticulare slab evidente în dreptul esofagului. Posterior, masculul are bursa caudală
trilobată cu lobii laterali dezvoltaţi, uşor orientaţi posterior, susţinuţi de coaste paralele şi cel dorsal
atrofiat, slab vizibil, are 2 spiculi lungi, subţiri, maronii.
112
La toate speciile, femelele sunt ovipare, eliminând ouă de tip strongil. Acestea sunt ovale, cu
dimensiuni de 60-90/30-50 µm, au coaja dublă, subţire şi sunt morulate la pontă. Se diferenţiază ouăle de
Nematodirus filicollis care sunt foarte mari, de 140-200/70-90 µm, de formă eliptică, coaja dublă subţire,
iar în interior conţin un număr redus de blastomere (4-8) dispuse central, cu un spaţiu mare între ele şi
coajă.
Fig. 3.48. Nematodius filicolis

a. extremitatea anterioară; b. extremitatea posterioară (mascul); c. bursa caudală; d. ou
 Ciclul evolutiv
Este monoxen. Paraziţii adulţi se localizează în abomasum şi intestinul subţire, unii fiind
hematofagi (Haemonchus, Ostertagia şi Cooperia) alţii chimivori (Trichostrongylus, Nematodirus).
După copulaţie, femelele ovipare pontează ouă de tip strongil care odată cu fecalele ajung în mediul
exterior. În condiţii optime de căldură, umiditate şi aeraţie din ouă eclozionează larvele L1 - rabditoide,
care năpârlesc de două ori rezultând L2 - strongiloidă de gradul I şi apoi L3 - strongiloidă de gradul II,
care este larva infestantă. La Nematodirus, evoluţia exogenă este diferită, larvele L1 şi L2 dezvoltându-se
în interiorul oului, eclozionând direct larvele L3 infestante.
Contaminarea animalelor se realizează pe cale bucală prin consumul larvelor L3 odată cu
furajele şi apa infestate.
Endogen, L3 efectuează o migraţie locală, parietală, dezvoltându-se în mucoasa gastro-intestinală
unde suferă două năpârliri succesive transformându-se în L4 şi L5, care revin în lumenul tubului digestiv
şi se transformă în adulţi. Ciclul integral durează 20-35 zile.
 Diagnostic
Clinic. Evoluează la adulte şi tineret în sezonul călduros, la păşunat, exprimată prin: inapetenţă,
subdezvoltare corporală la tineret, slăbire, diaree cu fecale ihoroase acoperite de mucus sau alternanţă
diaree/constipaţie, anemie. Tineretul este mai frecvent şi mai grav afectat.
Coproparazitologic. Se face un examen ovohelmintoscopic prin metode de flotaţie, cu
evidenţierea ouălor de tip strongil. Are valoare de grup, cu excepţia ouălor de Nematodirus, cu valoare
specifică. Examenul este concludent în perioada patentă a bolii şi nu are semnificaţie în faza prepatentă.
Morfopatologic - este de certitudine.
Cadavrele sunt caşectice, anemice, cu trenul posterior murdărit cu fecale diareice, prezentând
edeme subcutanate şi lichide în cavităţi. Caracteristic apar: abomasită catarală cu edemul peretelui
chiagului, microhemoragii şi ulcere ale acestuia; abomasită nodulară produsă de larvele L4-L5 de
O. ostertagi, cu noduli miliari, albicioşi. Prin cronicizare, apare abomasita hiperplastică, cu prezenţa
paraziţilor fixaţi de mucoasa cheagului.
La nivel intestinal, paraziţii produc: enterită catarală, congestia mucoasei intestinale, microfocare
necrotice, edemul mucoasei, limfadenopatii hipertrofice mezenterice, iar cronic enterită hiperplastică.
Datorită dimensiunilor mici ale trichostrongililor, pentru evidenţierea lor se impune raclarea
mucoasei gastrointestinale, spălarea succesivă a raclatului şi examinarea la lupă a sedimentului final,
observându-se numărul mare de paraziţi.
Trichostrongilidozele rumegătoarelor sunt boli grave, cu incidenţă crescută la ovine, determinând
pierderi economice importante.
113
3.4.3. Esofagostomoza la rumegătoare şi porc
Este o geohelmintoză cu evoluţie sezonieră ce afectează rumegătoarele mari, mici şi porcinele,

exprimată clinic asemănător cu trichostrongilidozele prin tulburări digestive, sindrom anemic şi slăbire,
fiind mai gravă la tineret.
 Etiologie
Sistematică - încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; ord. Strongilida; fam. Oesophagostomidae;
genul Oesophagostomum, cu următoarele specii, diferenţiate în funcţie de animalele afectate:
 la rumegătoare mici (ovine, caprine): Oesophagostomum columbianum (Fig.3.49),
Oesophagostomum venulosum
 la bovine: Oesophagostomum radiatum (Fig.3.50).
 la suine: Oesophagostomum dentatum (Fig.3.51).
Fig. 3.49. Oesophagostomum columbianum

a. extremitatea anterioiară; b. bursa caudală; c. extremitatea posteriaoră (femelă)
Fig. 3.50. Oesophangostomum radiatum

a. extremitatea anterioară; b. bursa caudală; c. extremitatea posterioară (femelă); d. ou
114
Fig.3.51. Oesophangostomum dentatum

a. extremitatea anterioară b. bursa caudală
Morfologie. Se caracterizează printr-un corp cilindric, egal calibrat, cu dimensiuni medii de 8-

12/0,25-0,5 mm - masculul şi 11-17/0,3-0,8 mm - femela. Anterior prezintă o capsulă bucală lipsită de
dinţi, dar prevăzută la intrare cu un burelet de papile denticulate. La exterior, cuticula suferă o dilataţie
urmată, în dreptul esofagului, de un silon transversal, extremitatea anterioară având aspectul unei
vezicule cefalice dezvoltate, dând impresia unei guri. Posterior, femelele se termină simplu, conic, iar
masculii prezintă o bursă caudală trilobată, cu lobii laterali mai dezvoltaţi, susţinuţi de coaste şi lobul
median atrofiat; are doi spiculi maronii, lungi, subţiri.
Femelele sunt ovipare: elimină ouă de tip strongil, de 70-75/35-45 µm, morulate la pontă.
 Ciclul evolutiv
Este monoxen, asemănător cu al trichostrongililor. Paraziţii adulţi se localizează în cecum şi
colon la rumegătoare şi porc. Femelele elimină ouă de tip strongil, care exogen evoluează identic cu cele
de Trichostrongylidae, de tip geohelmint, rezultând stadiile larvare L1, L2 şi L3 infestante.
Contaminarea animalelor se face pe cale bucală, prin ingerarea larvelor L3 odată cu apa şi
furajele infestate. Endogen, L3 migrează local, enteroparietal, iar la nivelul peretelui intestinului subţire şi
gros se dezvoltă larvele L4 şi L5 care revin în lumenul intestinului gros, unde se transformă în adulţi.
Aceştia sunt hematofagi, fapt confirmat de localizarea lor şi prezenţa capsulei bucale.
 Diagnostic
Se pune prin coroborarea manifestărilor clinice cu examenul coproparazitologic şi
anatomopatologic.
Clinic - se exprimă prin diaree, anemie, slăbire, încetinirea dezvoltării corporale la tineret. Are
valoare orientativă.
Coproparazitologic - prin metode ovohelmintoscopice de flotaţie, se evidenţiază din fecale ouă
de tip strongil, cu valoare de grup, încadrabile în categoria strongilatozelor gastrointestinale.
La porc are valoare de specie, oul de tip strongil semnificând esofagostomoză.
Formele larvare L3, L4 şi L5 produc enterita nodulară, cu prezenţa unor noduli de dimensiuni
variabile, de la mărimea unui bob de mei până la cea a unui bob de cireaşă, congestivi sau hemoragici,
uneori suprainfectaţi, cu microabcese şi prezenţa larvelor în noduli, leziune considerată patognomonică.
Adulţii produc enterocolită catarală, cu eroziuni şi ulcere la locul de fixare a paraziţilor de
mucoasă, uşor vizibili, iar cronic enterocolită hiperplastică.
115
3.4.4. Bunostomoza
Este o nematodoză ce afectează rumegătoarele, cu evoluţie la păşunat, exprimată clinic prin

tulburări digestive, respiratorii şi cutanate. Evoluează mai grav la tineret.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Ancylostomidae; genul Bunostomum,
cu specia Bunostomum trigonocephalum.
Morfologie: Bunostomum trigonocephalum (fig.3.52) are corpul cilindric, egal calibrat, de
culoare albicioasă, când nu este hrănit şi brună-roşiatică, după hrănire. Are dimensiuni mici: femela 20-
25 mm lungime/1-1,5 mm lăţime, iar masculul 12-18 mm lungime/0,8-1 mm lăţime. Au partea anterioară
a corpului uşor curbată dorsal, aspect caracteristic fam. Ancylostomidae.
Fig. 3.52. Bunostomum trigonocephalum

a. extremitatea anterioară; b. bursa caudală (mascul)
Anterior prezintă o capsulă bucală armată, dezvoltată, prevăzută cu 2 lame dreptunghiulare

situate pe faţa ventrală, două lanţete la baza capsulei şi un dinte triunghiular dispus pe faţa dorsală.
Posterior, femela se termină simplu, este conică şi are orificiul vulvar deschis în treimea posterioară.
Posterior, masculul are o bursă caudală trilobată, cu lobii laterali foarte dezvoltaţi, iar cel mediu atrofiat,
bursa având aspect bilobat; coastele sunt dezvoltate, puternice, bine evidenţiate; are doi spiculi lungi,
maronii. Ouăle, de tip strongil, măsoară 80-100/45-60 µm, au coajă dublă, subţire şi sunt morulate la
pontă.
 Ciclul evolutiv
Este de tip geohelmint, asemănător în faza exogenă cu al trichostrongilidelor. Paraziţii adulţi se
localizează în intestinul subţire şi colon la rumegătoarele mari şi mici, fiind hematofagi. Femelele
ovipare pontează ouă de tip strongil, care prin intermediul fecalelor ajung în mediul exterior unde în
condiţii favorabile se dezvoltă larvele L3 infestante.
Contaminarea animalelor se realizează de regulă transcutanat. Dacă larvele sunt ingerate de
animale, ele trebuie să pătrundă în circulaţia sanguină prin penetrarea mucoasei buco-faringo-esofagiene,
până la nivelul stomacului, în caz contrar fiind distruse de sucul gastric. Larvele pătrunse transcutanat
vor efectua o migraţie endogenă de tip dermo-pneumo-traheo-enterală. Pe cale hematogenă vor ajunge la
pulmon, ies în arborele bronhotraheal şi ajung în faringe, de unde vor fi deglutite odată cu expectoraţiile
şi ajung în intestin. Pe parcursul migraţiei, L3 suferă două năpârliri succesive transformându-se în L4 şi
L5 care se vor diferenţia sexual şi, la nivel intestinal, se vor transforma în adulţi.
 Diagnostic
Se face prin coroborarea manifestărilor clinice cu examenul coproparazitologic şi tabloul
anatomopatologic.
Clinic - are valoare orientativă. Boala se manifestă prin trei categorii de simptome: cutanate -
eritem cutanat, dermatite, pododermatite, localizate mai ales la nivelul regiunilor inferioare ale corpului;
116
respiratorii - tuse, jetaj, cu caracter pasager - şi digestive: diaree, uneori cu fecale negricioase, inapetenţă
şi slăbire. Se mai constată anemie, datorată hematofagiei paraziţilor şi cahectizarea animalelor.
Coproparazitologic. Prin metode ovohelmintoscopice de flotaţie se evidenţiază ouăle de tip
strongil, având valoare de grup (Trichostrongylidae, Oesophagostomum).
Morfopatologic - este de certitudine. Larvele în migraţie produc dermatite, pododermatite,
stomatite, panariţiu, bronhopneumonie granulomatoasă în focar, microhemoragii pulmonare. Pentru
depistarea stadiilor larvare de la nivelul pulmonului se va recurge la metoda frământării pulmonului
asociată cu metoda Baermann, dar un rezultat negativ nu este semnificativ, datorită migrării rapide a
larvelor prin pulmon.
Paraziţii adulţi produc enterocolită hemoragică, edemul peretelui intestinal, iar cronic enterită
hiperplastică, cu ulcere ale mucoasei datorate fixării paraziţilor de peretele intestinal şi prezenţei adulţilor
în intestin, vizibili cu ochiul liber datorită dimensiunilor lor.
3.4.5. Strongilidozele şi trichonematidoza la ecvine
Strongilidozele sunt geohelmintoze cvasirăspândite la cabaline, afectând 99% din adulţi,

manifestate clinic prin tulburări digestive cu sindrom de colică, slăbire, anemie, oboseală la efort.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; ord. Strongylidae; fam. Strongylidae, (fig.
3.53) cu următoarele specii: Strongylus equinus; Delafondia (Strongylus) vulgaris; Alfortia (Strongylus)
edentatus şi Trichonema (Cylicostomum) longibursatum.
Morfologie
 Strongylus equinus (fig. 3.53.a) are corpul cilindric, egal calibrat, de culoare cenuşie sau brună-
roşcată; masculul are 25-35 mm lungime şi 1-1,3 mm lăţime, iar femela 35-50 mm lungime şi 2-2,5 mm
lăţime; anterior prezintă capsulă bucală cupuliformă, foarte dezvoltată, prevăzută la polul superior cu 2
coroane de papile franjurate, iar la baza capsulei se află 4 dinţi de formă conică, ascuţiţi. Posterior,
femelele se termină simplu, conic, şi au vulva în treimea posterioară; masculii prezintă bursă caudală
trilobată, cu lobii laterali dezvoltaţi, susţinuţi de coaste puternice, cu rol de microschelet şi lobul dorsal
atrofiat; prezintă doi spiculi lungi, subţiri.
 Delafondia vulgaris (fig. 3.53.c) are corpul egal calibrat; masculii măsoară 14-16 mm lungime
pe 1 mm lăţime, iar femelele au 20-25 mm lungime pe 1,5 mm lăţime. Anterior, capsula bucală
dezvoltată prezintă la bază doi dinţi lăţiţi, rotunjiţi, dispuşi alăturat, şi o dublă coroană de papile
franjurate la intrarea în capsulă. Posterior, atât masculul cât şi femela sunt asemănători cu S. equinus.
 Alfortia edentatus (fig. 3.53.b) masculul atinge 25-30 mm lungime pe 1-1,3 lăţime, iar femela
35-45 mm lungime pe 1,5-2 mm lăţime. Anterior, capsula bucală prevăzută cu dubla coroană de papile
este lipsită de dinţi. Posterior, este asemănător cu Strongylus equinus.
Fig. 3.53. Strongilidae (capsula bucală)

a. S. equinus; b. A. edentatus; c. D. vulgaris
117
 Trichonema longibursatum (fig.3.54.): face parte din familia Trichonematidae, evoluând asociat
cu strongilidoza. Masculul măsoară 7-10 mm lungime pe 0,1-0,2 mm lăţime, iar femela 6-10 mm
lungime şi 0,3 mm lăţime. Anterior, prezintă capsulă bucală slab dezvoltată, cu aspect de trunchi de con,
lipsită de dinţi, dar prevăzută cu coroană dublă de papile. Posterior, femela se termină simplu, conic, iar
masculul are o bursă caudală cu lobul median mai dezvoltat, alungit şi lobii laterali mici, atrofiaţi; are doi
spiculi lungi, subţiri, maronii.
Fig.3.54. Trichonema longibursatum

a. extremitatea anterioară; b. extremitatea posterioară (mascul) c. extremitatea posterioară(femelă)
La toate speciile, femelele sunt ovipare şi elimină ouă denumite generic "de tip strongil". Sunt
ovale, cu dimensiuni variabile, între 70-90/40-55 µm; Trichonema elimină ouăle cele mai mari, ajungând
la 100 µm lungime. Au coaja dublă, subţire, iar la pontă sunt în faza de morulaţie, având în interior mai
multe morule.
 Ciclul evolutiv
Este monoxen, de tip geohelmint. Adulţii, hematofagi, se localizează în cecum şi colon, stând
fixaţi cu capsula bucală de mucoasa intestinală. După copulaţie, femelele pontează ouă de tip strongil,
care prin fecale ajung în mediul exterior. Exogen, în condiţii prielnice (T>20oC, U>80%, aeraţie), ouăle
eclozează rezultând larva L1 numită rabditoidă, care năpârleşte rezultând L2 - strongiloidă de gradul I şi
în final L3 - strongiloidă de gradul II, care este larva infestantă.
Contaminarea cabalinelor se realizează prin consum de larve L3 odată cu furajele şi apa
infestate.
Endogen, larvele L3 din lumenul intestinal realizează o migraţie diferenţiată în funcţie de specie:
 larvele de S. equinus migrează prin cavitatea peritoneală până în ficat şi pancreas, pe parcursul
migraţiei se transformă în L4 şi L5, iar după circa 4 luni revin în intestinul gros şi se transformă în adulţi.
 larvele de D. vulgaris pătrund în lumenul arteriolelor intestinale, unde se transformă în L4 şi
migrează retrograd, contra curentului sanguin, până la arterele: iliace, ileocecale şi marea mezenterică; la
acest nivel pătrund în peretele arterial şi produc anevrisme; năpârlesc, transformându-se în L5 care după
circa 3 luni revin în torentul sanguin ajungând în pereţii intestinului gros şi reintră în lumenul intestinal,
unde se formează adulţii.
 larvele de A. edentatus traversează peretele intestinului ajungând la ficat, unde năpârlesc în L4 şi
migrează până la foiţele peritoneale, unde se transformă în L5, care după 3 luni revin în intestinul gros ca
preadulţi, din care rezultă adulţii.
 larvele de T. longibursatum migrează enteroparietal; pătrund în mucoasa intestinală, uneori
submucoasă, efectuează două năpârliri transformându-se în L4 şi L5, formează noduli şi revin în lumenul
intestinal, unde rezultă adulţii.
 Diagnostic
Se face prin coroborarea datelor clinice cu examenul microscopic şi anatomopatologic.
Clinic - este orientativ. Animalele slăbesc, obosesc uşor la efort, părul este lipsit de luciu, sunt
anemice, prezintă transpiraţii. Pot prezenta apetit capricios, diaree sau alternanţă constipaţie/diaree, colici
118
uşoare sau grave, repetabile, datorate anevrismelor, stare de peritonism, uneori pareza membrelor
posterioare, consecinţa anevrismelor de dimensiuni mari. Este o parazitoză frecventă la cabaline, fiind
afectaţi mai ales adulţii, dar nu este exclusă la mânji, unde predomină parascaridoza.
Microscopic - se face un diagnostic ovohelmintoscopic prin metode de flotaţie, cu evidenţierea
ouălor de tip strongil. Are valoare de grup, numai în forma imaginală a parazitozei.
Morfopatologic. Formele preimaginale produc: enterotiflocolită nodulară, cu noduli miliari,
datorită traversării pereţilor de către formele larvare ale tuturor speciilor de strongilide; hepatită şi
pancreatită granulomatoasă parazitară, cu prezenţa larvelor de S. equinus în migrare; anevrisme localizate
pe arterele iliace şi mezenterice produse de larvele de D. vulgaris; peritonită nodulară, produsă de larvele
de A. edentatus; enterită nodulară, cu prezenţa unor noduli de dimensiuni mici, produsă de larvele de T.
longibursatum.
Paraziţii adulţi produc: tiflocolită catarală, hemoragică sau ulceroasă, cu prezenţa paraziţilor de
culoare roşie-cenuşie fixaţi de mucoasă; prin suprainfecţii se produce enterită nodulară, cu focare
necrotice diseminate pe mucoasă. Prin cronicizare apare enterita hiperplastică, mucoasa fiind îngroşată,
cutată, cu aspect cerebriform.
Este o parazitoză majoră a cabalinelor, producând carenţarea animalelor; contaminarea se poate
realiza la păşune, în anotimpul călduros, dar şi la grajd, când există condiţii pentru embrionarea ouălor.
3.4.6. Strongiloidoza
Este o nematodoză cu caracter zoonotic ce afectează mamiferele şi pasările, exprimată prin

tulburări cutanate, respiratorii şi digestive. Boala este produsă de femelele partenogenetice de
Strongyloides spp. şi evoluează în adăposturi neigienice, umede.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda, fam. Strongyloididae, cu speciile:
 Strongyloides papillosus - la rumegătoarele mari şi mici, rar la iepure;
 Strongyloides westeri - la cabaline;
 Strongyloides ransomi - la porcine;
 Strongyloides stercoralis - la carnivore şi om;
 Strongyloides avium - la păsări.
Morfologie. Nematozii din fam. Strongyloididae se caracterizează printr-un corp cilindric, egal
calibrat, de dimensiuni mici, femelele măsurând între 2-9 mm lungime/50-90 µm lăţime. Anterior
prezintă orificiul bucal lipsit de buze, iar orificiul vulvar este situat în treimea posterioară (Fig. 3.55).
Ouăle sunt ovale, de 40-60/20-25 µm, cu coaja foarte subţire şi sunt embrionate la pontă, larva
fiind pliată, cu aspectul literei "U".
Fig. 3.55. Strongyloides papillosus

a. femelă partenogenetică; b. Ou
 Ciclul evolutiv
Este monoxen, dar evoluţia exogenă este condiţionată de regimul termic. Femelele
partenogenetice se localizează în intestinul subţire la speciile afectate, fiind chimivore. Pontează ouă
embrionate care prin fecale sunt eliminate în mediu. Fazele exogene se realizează:
 direct - când temperatura mediului este sub 20°C ouăle elarvează, iar larvele L1 rabditoide suferă
două năpârliri transformându-se în larve L3 infestante;
119
 indirect - când temperatura depăşeşte 20°C larvele L1 rabditoide se vor diferenţia sexual în
masculi şi femele care trăiesc liberi în mediu, fiind saprofiţi. După fecundaţie, femelele pontează ouă pe
sol, din care vor ecloziona larve L1 rabditoide ce vor năpârli de două ori, rezultând formele L3 infestante.
Acestea sunt cilindrice, de 450-750/15-20 µm, cu orificiul bucal delimitat de 3 buze mici, esofag lung şi
subţire şi extremitatea posterioară efilată, terminată bifid.
 Contaminarea animalelor se realizează pe mai multe căi:
 transcutanat: pe cale limfohematogenă L3 vor migra de tip dermo-pneumo-traheo-enteral,
ajungând în intestin ca femele tinere;
 bucală: L3 penetrează mucoasa buco-esofagiană şi migrează pneumo-traheo-enteral;
 transplacentar: mai rară; larvele în migraţic pot traversa bariera placentară, ajungând în corpul
fetuşilor;
 galactogenă: la tineretul neînţărcat. La femelele lactante larvele ajung la nivelul glandei mamare,
fiind transmise tineretului în momentul suptului.
 Diagnostic
Se suspicionează clinic şi se precizează microscopic şi anatomopatologic.
Clinic: se exprimă prin triada simptomatică - cutanat, respirator, digestiv. În faza de invazie sunt
caracteristice manifestările cutanate: depilaţii, eritem, panariţiu, dermatite cu aspectul unor cordoane
sinuoase congestive prin piele, pododermatite. Simptomele cutanate au caracter pasager şi sunt localizate
în regiunile corporale inferioare: membre, abdomen. Faza migraţiei larvare se caracterizează prin
manifestări respiratorii: tuse, jetaj, dispnee şi subfebrilitate. Manifestările digestive sunt produse de
femelele localizate intestinal: inapetenţă, diaree gălbuie sau negricioasă, ihoroasă, hipotrepsie, febră şi
anemie.
Manifestările sunt mai grave la tineret, la adulte boala evoluând asimptomatic.
Coproscopic. Prin metode de flotaţie se evidenţiază din fecale ouăle embrionate. În fecale vechi
trebuie diferenţiate de ouăle strongililor digestivi care embrionează, dar acestea sunt mai mari, cu coaja
groasă, iar în interior se observă larva mobilă, cu mişcări ondulatorii.
Morfopatologic - este de certitudine. Larvele în migraţie produc: dermarite eritematoase,
cordoane hemoragice sinuoase prin piele în regiunile abdominale şi sternale, pododermatite;
bronhopneumonie granulomatoasă parazitară în focar, microhemoragii, congestie şi edem pulmonar.
Femelele partenogenetice din intestin produc enterită catarală sau hemoragică, edemul peretelui
intestinal şi microulcere. Datorită dimensiunilor mici, pentru evidenţierea paraziţilor se recurge la
raclarea mucoasei, spălarea şi decantarea repetată a raclatului şi examinarea sedimentului final la lupă
sau obiectiv 10x.
3.4.7. Ancilostomoza carnivorelor
Este o nematodoză ce afectează carnivorele, cu evoluţie gravă la tineret, exprimată prin sindrom
anemic, tulburări cutanate, pulmonare şi digestive. Datorită simptomatologiei dominată de sindromul
anemic, boala este denumită şi "anemia pernicioasă", anemia haitelor sau a căţeilor.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Ancylostomidae, cu două genuri:
Ancylostoma şi Uncinaria. Speciile implicate sunt: Ancylostoma caninum şi Uncinaria stenocephala.
La pisică evoluează Ancylostoma tubaeforme.
Morfologie. Ancylostoma caninum (Fig.3.56) se caracterizează printr-un corp cilindric, egal
calibrat, de culoare albă-sidefie, când sunt nehrăniţi sau roşu, când paraziţii sunt hrăniţi. Femela are
dimensiuni de 15-20 mm lungime şi 1-1,5 mm lăţime, iar masculul 9-12 mm lungime/0,8-1 mm lăţime.
Partea interioară a corpului este curbată şi orientată dorsal. Prezintă o capsulă bucală armată cu trei
perechi de dinti situaţi pe faţa ventrală şi două lanţete mici la baza capsulei. Posterior, femela se termină
120
drept, conic şi are orificiul vulvar în treimea posterioară a corpului. Posterior masculii au bursa caudală
trilobată, cu lobii laterali dezvoltaţi şi cel median atrofiat şi doi spiculi lungi, subţiri.
Uncinaria stenocephala (Fig. 3.57): femela măsoară 7-12/0,8-1 mm, iar masculul 5-8/0,4-0,5
mm. Este asemănătoare cu Ancylostoma: extremitate anterioară curbată dorsal, prezenţa capsulei bucale,
extremitate posterioară dreaptă, conică la femele şi bursă caudală trilobată, cu doi spiculi lungi, subţiri, la
masculi. Se diferenţiază însă de aceasta prin armătura capsulei bucale, Uncinaria având două lame
chitinoase dreptunghiulare ventral, la intrarea în capsulă şi două lanţete în profunzimea capsulei.
Ouăle celor două specii se încadrează în grupul ouălor de tip strongil, cu dimensiuni de 65-
80/40-50 µm, au coaja dublă, subţire şi faza de morulaţie la pontă conţinând până la opt blastomere.
Fig.3.56. Ancylostoma caninum Fig.3.57. Uncinaria stenocephala
 Ciclul evolutiv
Este monoxen. Paraziţii adulţi se localizează în intestinul subţire, stând fixaţi cu capsula bucală
de mucoasă şi sunt hematofagi. Femelele ovipare pontează ouă de tip strongil care prin fecale ajung în
mediul exterior. Fazele exogene sunt asemănătoare cu ale celorlalte strongilate şi se finalizează cu
formarea larvelor L3 infestante.
Contaminarea animalelor se poate realiza pe mai multe căi: transcutanat - cea mai frecventă; pe
cale bucală, cu penetrarea mucoasei ucotaringiene şi pătrunderea în circulaţie; transplacentar şi
galactogen.
Migraţia endogenă se realizează pe cale dermo-pneumo-traheo-enterală, cu năpârlirea larvelor
L3, transformându-se în L4 şi apoi L5, diferenţiate sexual, care ajung în intestin, unde se vor forma
adulţii. Este posibilă şi migraţia dermo-pneumo-somatică.
 Diagnostic
Se stabileşte prin coroborarea manifestărilor clinice cu examenul coproparazitologic şi tabloul
lezional.
Clinic - este orientativ. La căţei predomină sindromul anemic, asociat cu: manifestări cutanate -
dermatite localizate în regiunile inferioare ale corpului, panariţiu; manifestări respiratorii - tuse, jetaj,
dispnee cu caracter pasager, datorate migraţiei pulmonare a larvelor; tulburări digestive: diaree, melenă,
inapetenţă, slăbire şi tulburări metabolice carenţiale - rahitism, frecvent la căţei.
Coproparazitologic. Se recurge la examenul prin metode de flotaţie, cu evidenţierea ouălor de
tip strongil care la carnivore are valoare de familie, semnificând o infestaţie cu ancilostomide.
Morfopatologic - este de certitudine. Cadavrele sunt caşectice, cu trenul posterior murdărit cu
fecale diareice, uneori hemoragice şi anemia mucoaselor aparente.
Larvele în migraţie produc dermatite, pododermatite, stomatite, focare hemoragice în pulmon,
edem pulmonar şi bronhopneumonie granulomatoasă în focar.
Paraziţii adulţi produc enterită cataralo-hernoragică, cu ulcere ale mucoasei intestinului subţire
(duoden, jejun) şi prezenţa ancilostomidelor fixate de mucoasă. În evoluţia acută conţinutul intestinal
121
este hemoragic, cu sânge lacat datorită extravazării sanguine. Cronic, enterită hiperplastică. Se mai pot
întâlni leziuni de limfadenopatie hipertrofică mezenterică, distrofie hepatică şi ascită.
3.4.8. Oxiuroza la ecvine
Este o nematodoză benignă, cu evoluţie cronică, ce afectează cabalinele, exprimată prin prurit
anal, pseudotundere la baza cozii şi sindrom anemic. Este foarte răspândită, evoluând la toate cabalinele,
indiferent de vârstă.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Oxyuridae, cu specia Oxyuris equi.
Morfologie: Oxyuris equi (fig. 3.58) are corpul inegal calibrat, anterior fiind îngroşat, iar
posterior este efilat, filamentos. Are dimensiuni de 10-15 cm lungime - femela - la care coada este mult
efilată şi poate atinge 10 cm lungime. Masculul, mult mai mic, are maxim 2-3 cm lungime/0,8-1 mm
lăţime. Corpul are culoare albicioasă la paraziţii nehrăniţi şi cenuşie la cei hrăniţi. Anterior, prezintă o
capsulă bucală rudimentară, cu aspectul unui orificiu bucal, delimitată de trei buze, iar femelele au trei
dinţi la baza capsulei. Femela are corpul curbat în partea anterioară, având aspectul unui semn de
întrebare; orificiul vulvar se deschide în porţiunea anterioară, în apropierea celui bucal. Posterior
masculul prezintă o bursă caudală rudimentară, cu lobii laterali mai dezvoltaţi, cu aspectul unor aripi
caudale, papile senzitive pericloacale şi un singur spicul lung, ascuţit.
Ouăle sunt alungite, asimetrice, de forma literei "D", cu dimensiuni de 85-90/40-45 µm. Au
coaja netedă, dublă, subţire, iar la polul superior au un pseudoopercul. Sunt embrionate la pontă,
conţinând larva repliată.
Fig. 3.58. Oxyuris equi

a. femelă; b. extremitatea posterioară (mascul); c. ou
 Ciclul evolutiv
Este monoxen, de tip geohelmint.
Paraziţii adulţi se localizează în porţiunea terminală a intestinului gros: colon descendent, rect,
anus, fiind hematofagi sau chimivori, fără a se cunoaşte exact modul lor de nutriţie. După copulaţie,
femelele migrează spre anus şi depun ouăle în grămezi, înglobate într-o substanţă lipicioasă care în
contact cu aerul se solidifică, formând cruste ce aderă la pliurile anale. Prin mişcări ale cozii şi datorită
defecărilor, crustele se desprind şi ouăle ajung pe sol unde în condiţii prielnice larva suferă o năpârlire în
interiorul oului, rezultând oul infestant ce conţine larva L2.
Contaminarea cabalinelor se realizează prin ingerarea ouălor infestante odată cu furajele. La
nivel intestinal larvele eclozionează din ouă şi se afundă în mucoasa şi submucoasa cecumului şi
colonului; suferă două năpârliri, după care larvele L4 revin în lumenul intestinului gros şi se transformă
în adulţi care reiau ciclul.
122
 Diagnostic
Clinic. Animalele prezintă grataj, prurit anal, tendinţa de frecare cu trenul posterior de obiectele
din jur, pseudotundere la baza cozii. În momentul defecării este posibilă observarea femelelor albe-
cenuşii pe suprafaţa mucoasei rectale de culoare roz, sau chiar eliminate prin fecale. Uneori, la examenul
transrectal se pot evidenţia nematozii adulţi care rămân ataşaţi de mănuşa examinatorului.
Microscopic. Se face un examen microscopic al unui raclat din crustele perianale, examenul
coproparazitologic neavând valoare, deoarece foarte rar se elimină ouă prin fecale. Crustele sunt recoltate
prin raclarea fină, cu un bisturiu având partea tăioasă învelită în vată, a regiunii perianale, sau prin
badijonarea zonei respective cu o pensetă în tifon îmbibat cu apă sau glicerină. După recoltare, se face
examenul direct al acestora între lamă şi lamelă, clarificate cu lactofenol, examinate cu ob. 10x sau 20x,
observându-se ouăle caracteristice dispuse în grămezi.
Morfopatologic. Se produce o colorectită catarală, cu prezenţa paraziţilor adulţi în lumenul
intestinului gros.
3.4.9. Pasaluroza
Este o geohelmintoză benignă ce afectează iepurii domestici şi sălbatici, cu evoluţie subclinică,

uneori exprimată prin sindrom anemic, tulburări digestive uşoare şi slăbire.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Oxyuridae; gen Passalurus, cu specia
Passalurus ambiguus.
Morfologie. Passalurus ambiguus (fig. 3.59) se caracterizează printr-un corp inegal calibrat,
anterior îngroşat, iar posterior mai subţire. Femela măsoară 8-12 mm lungime şi are extremitatea
posterioară efilată, cu inelări caracteristice; orificiul vulvar se deschide în cincimea anterioară a corpului.
Masculul atinge 3-5 mm lungime pe 0,25 mm lăţime; posterior prezintă două expansiuni cuticulare
laterale cu forma unor aripi caudale, papile mici şi un spicul recurbat. Anterior, ambele sexe prezintă
cavitatea bucală lipsită de buze, dar înconjurată de un burelet circular de papile şi trei dinţi la baza
cavităţii.
Femelele sunt ovipare. Ouăle măsoară 95-100/45 µm; sunt asimetrice, de forma literei "D"; au
coaja subţire, neoperculată şi sunt morulate la pontă. Uneori, datorită coprostazei, pot embriona în
intestin, astfel încât la eliminare în mediu apar embrionate.
Fig.3.59. Passalurus ambiguus

a. extremitatea anterioară; b. extremitatea posterioară
 Ciclul evolutiv
Este monoxen. Adulţii se localizează în cecum şi colon la iepure; ouăle eliminate în mediu
evoluează până la stadiul de ouă infestante ce conţin larva L2 cu care se realizează contaminarea bucală.
123
Endogen, stadiile L3 şi L4 se dezvoltă în criptele mucoasei intestinului gros după care L4 revine în lumen
şi se transformă în adulţi.
 Diagnostic
Clinic - este fără valoare, datorită evoluţiei asimptomatice. Cu valoare orientativă sunt anemia şi
uşoare tulburări digestive.
Coproscopic. Se face un examen ovoscopic prin metode de flotaţie, cu evidenţierea ouălor
caracteristice. Este de certitudine, cu valoare de specie.
Morfopatologic. Se constată tiflocolită catarală sau hemoragică în focar, cu prezenţa paraziţilor
de culoare roşie-cenuşie fixaţi de mucoasă; cronic - tiflocolită hipertrofică.
3.4.10. Trichocefaloza (trichuroza)
Este o nematodoză cu evoluţie cronică, ce afectează numeroase specii de mamifere, fiind mai
gravă la tineretul leporin, suine şi carnivore, exprimată prin sindrom anemic, tulburări digestive şi
slăbire, sau cu evoluţie asimptomatică.
În trecut, datorită cunoaşterii insuficiente a morfologiei paraziţilor, a fost denumită, incorect, şi
trichuroză.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Trichocephalidae (Trichuridae); genul
Trichocephalus, cu următoarele specii: Trichocephalus suis - la porcine; T. vulpis - la carnivore; T.
discolor - la bovine; T. leporis - la iepure; T. ovis - la rumegătoare (oaie, capră, posibil bovine).
Morfologie. Trichocephalus spp. (fig. 3.60) se caracterizează printr-un corp cilindric, inegal
calibrat: partea anterioară este lungă, mult efilată, iar cea posterioară este mai scurtă şi mult îngroşată.
Dimensiunile corpului la femelă şi mascul variază între 45-75 mm lungime şi 150 µm lăţime la partea
anterioară, respectiv 0,5 mm în partea posterioară. Corpul are culoare albicioasă când paraziţii sunt
nehrăniţi şi roşie-maronie când sunt hrăniţi. Anterior, ambele sexe prezintă o gură simplă. Partea
posterioară la femelă este dreaptă sau uşor curbată; prezintă orificiul vulvar la limita dintre partea
anterioară efilată şi cea posterioară, îngroşată. La masculi, extremitatea posterioară este curbată, cu
aspect de cârjă; prezintă o teacă prevăzută cu solzişori prin care culisează un spicul lung, relativ gros.
Fig.3.60. Trichocephalus vulpis

a. femelă; b. mascul; c. ou
Femelele sunt ovipare. Ouăle sunt caracteristice, în formă de lămâie, cu dimensiuni variabile,
între 55-90/25-30 µm. Au coaja netedă, dublă, subţire. La ambele capete sunt buşonate, cu buşoane mari,
proeminente şi transparente. Sunt neevoluate la pontă şi au culoare galbenă-maronie.
124
 Ciclul evolutiv
Este monoxen. Paraziţii adulţi se localizează în intestinul gros - cecum, colon - unde stau fixaţi
cu extremitatea anterioară în mucoasă şi submucoasă, fiind hematofagi. Femelele ovipare pontează ouă
neevoluate, care prin intermediul fecalelor ajung în mediul exterior. Exogen, în condiţii prielnice de
umiditate, căldură şi aeraţie, ouăle evoluează identic cu ale ascarizilor, realizându-se embrionarea lor, dar
larvele L1 şi apoi L2 rezultate prin năpârlirea primelor nu vor ecloziona, rezultând astfel elementul
infestaţional, respectiv oul infestant ce conţine larva L2.
Contaminarea animalelor se realizează pe cale bucală prin ingerarea ouălor embrionate odată cu
furajele sau apa infestate. Endogen, la nivel intestinal larvele L2 eclozionează şi se afundă în criptele
mucoasei intestinale fără a o penetra. La acest nivel suferă două năpârliri, rezultând L3 şi L4 care revin în
lumenul intestinal, unde se vor transforma în adulţi.
 Diagnostic
Clinic - este fără valoare, datorită evoluţiei asimptomatice. Cu valoare orientativă sunt: anemia,
uşoare tulburări digestive - diaree, uneori cu strii de sânge şi stare de slăbire.
Coproparazitologic este de certitudine. Prin examen ovohelmintoscopic de flotaţie se
evidenţiază din fecale ouă caracteristice, buşonate, cu aspect de lămâie, neevoluate.
Morfopatologic. Prin examen necropsic se constată tiflocolită catarală şi/sau hemoragică în
focar, cu prezenţa paraziţilor de culoare roşie-cenuşie fixaţi de mucoasă. Se pot constata: edemul
mucoasei intestinale, echimoze, ulceraţii, iar cronic tiflocolită hipertrofică.
3.4.11. Trichineloza
Este o helmintozoonoză cu evoluţie gravă, dramatică la om, exprimată iniţial prin tulburări
digestive, urmate de manifestări nervoase, iar în final de tip reumatoid, dar cu evoluţie asimptomatică la
animale, fiind afectate peste 100 specii de mamifere, păsări şi peşti.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Trichinellidae; gen. Trichinella.
În cadrul acestuia se delimitează 11 fonduri genetice numerotate de la T1 la T10 sau fără a avea
această codificare, corespunzând unor specii bine definite de Trichinella sau unor genotipuri cu status
taxonomic încă incert:
 T1 – Trichinella spiralis sensu strictu
 T2 – Trichinella nativa
 T3 – Trichinella britovi
 T4 – Trichinella pseudospiralis
 T5 – Trichinella murrelli
 T6 – genotip cu status incert
 T7 – Trichinella nelsoni
 T10 – Trichinella papuae
 Trichinella zimbabwensis
Totodată, speciile respective pot fi diferenţiate, dependent de capacitatea lor chistogenă în
următoarele clade:
 clada speciilor încapsulate – include 5 specii şi 3 genotipuri adiţionale nedefinite taxonomic: T.
spiralis, T. nativa, T. britovi, T. murrelli, T. nelsoni, T.6, T8 şi T9. Acest grup induce dezvoltarea
unei capsule de colagen în jurul larvei după penetrarea celulei musculare striate.
 clada speciilor ne-încapsulate – include 3 specii care nu formează capsula de colagen perilarvar: T.
pseudospiralis, T. papuae şi T. zimbabwensis.
125
Morfologia este diferenţiată în funcţie de stadiul evolutiv (fig. 3.61).

Forma adultă: este cel mai mic nematod; masculii măsoară 1,4-1,6 mm lungime pe 40 µm
grosime, iar femelele 3-4 mm lungime/60 µm lăţime. Au corpul inegal calibrat, anterior fiind mai subţiat,
iar posterior uşor lăţit. Anterior prezintă o gură prevăzută cu un stilet. Posterior, masculii prezintă două
expansiuni cuticulare laterale şi două prelungiri digitiforme scurte, cu rol copulator, dispuse median, între
expansiunile cuticulare. Posterior femela este evident lăţită; prezintă orificiul vulvar în cincimea
anterioară a corpului şi este vivipară.
Fig.3.61. Trichinella spiralis

a. mascul; b. femelă; c. muşchi cu larve încapsulate
Larvele eliminate sau embrionii sunt cilindrice, de 90-100/60 µm.

Chisturile musculare se dispun în lungimea fibrei musculare. Sunt ovale, cu aspect de lămâie şi
dimensiuni de 400/250 µm; sunt buşonate la ambele extremităţi, buşoanele fiind formate din celule
adipoase. Pereţii chisturilor sunt dubli şi transparenţi. Conţin una, două uneori chiar trei larve spiralate.
În timp, chisturile suferă procese de îmbătrânire-calcificare, cazeificare, proces ce se realizează
convergent, de la exterior spre interior.
 Ciclul evolutiv
Nematozii din fam. Trichinellidae sunt paraziţi permanenţi cu ciclul de tip autoheteroxen:
formele adulte şi larvare se dezvoltă pe acelaşi organism gazdă.
Contaminarea se realizează pe mai multe căi: consum de carne, produse şi subproduse de abator
ce conţin chisturi sau larve infestante; canibalism; necrofagie; coprofagie, în primele zile post-infestant,
când prin fecale se elimină resturi de carne nedigerată conţinând chisturi şi larve infestante; ingerarea de
coleoptere şi larve de muscide care sunt rezervoare şi transmiţători de larve de Trichinella, în corpul lor
larvele rămânând viabile şi infestante circa 6-7 zile. În intestinul subţire din chisturi se eliberează larvele,
care în 3-4 zile se transformă în adulţi. După copulaţie femelele pontează larve care penetrează mucoasa
intestinală şi pe la nivelul glandelor Lieberkühn pătrund în sistemul limfatic şi apoi cel hematogen, fiind
diseminate în tot organismul. Au tropism pentru musculatura striată unde ajung în formă liberă; la acest
nivel în jurul larvelor se produce un ţesut de reacţie cu formarea chistului reacţional adventicial
perilarvar. Prin îmbătrânire chisturile se calcifică.
Musculatura de elecţie este reprezentată de muşchii bine vascularizaţi, cu activitate intensă,
respectiv: limbă, pilierii diafragmatici, maseteri, intercostali, situaţi în vecinătatea ţesuturilor tendinoase.
În circuitul parazitului în natură se constată existenţa a două focare principale:
 focarul sinantrop, reprezentat de om, porc, carnivore, domestice şi rozătoare sinantrope;
 focarul silvatic: mistreţul, ursul, carnivorele şi rozătoarele sălbatice.
Transferul paraziţilor dintr-un focar în altul este asigurat de către om şi rozătoare.
Pentru om, principalele surse de contaminare sunt porcul şi mistreţul, prin consumul cărnii de
vânat realizându-se legătura între cele două focare.
126
În prezent se constată o lărgire a ariei receptivităţii trichinelozei la specii considerate până nu

demult indemne, cum ar fi calul şi nutria, nurca, foca şi morsa în regiunile polare. Una din modalităţile
de contaminare a calului constă în ingerarea, odată cu furajele, a unor insecte coleoptere coprofage care
la rândul lor au consumat chisturi nedigerate eliminate prin fecalele speciilor receptive.
Rozătoarele, prin migraţia lor din pădure pe lângă casa omului sau în sens invers, transferă
Trichinella spp. dintr-un focar în celălalt.
În interiorul celor două focare, transmiterea interspecifică a trichinelozei se realizează prin
comportamentul de prădătorism în cazul focarului silvatic, respectiv prin consumul cărnii de către om în
cel sinantrop, în această situaţie întrerupându-se circuitul parazitului în natură.
Trebuie menţionat faptul că, în marile complexe de creştere a porcilor, un rol important în
difuzarea trichinelozei în efectiv îl au şobolanii care constituie rezervoare de paraziţi, deratizarea fiind o
metodă de profilaxie cu eficacitate crescută, cu condiţia recoltării şi distrugerii cadavrelor de şobolani.
 Diagnostic
Clinic - la animale este imposibil de realizat datorită evoluţiei asimptomatice. La om evoluează
grav, uneori dramatic, exprimată iniţial prin tulburări digestive, la 3-4 zile post-infestant, cu sindrom
dezinteriform, colici şi deshidratare, fiind singura formă tratabilă. Sunt urmate de tulburări generale, iar
prin cronicizare apar manifestări de tip reumatoid şi sechele nervoase.
Paraclinic - se face prin examen trichineloscopic şi metoda digestiei gastrice artificiale.
Examenul trichineloscopic
Are ca scop evidenţierea chisturilor musculare prin examinarea unor fragmente mici de muşchi
recoltaţi din zonele de elecţie a parazitului: pilierii diafragmatici, musculatura bazei limbii, intercostali,
maseteri, psoaşi.
Materiale necesare: compresor, format din două lame groase de sticlă, pe cea superioară fiind
gravate 28 de dreptunghiuri, fixate cu două şuruburi; foarfeci curbe; pensă.
Tehnica de lucru: din musculatura de elecţie se secţionează, în lungul fibrelor musculare,
fragmente de mărimea unui bob de ovăz, care se etalează pe lama gravată a compresorului. Peste
fragmentele respective se aplică a doua lamă şi se fixează ansamblul prin înşurubarea celor două şuruburi
astfel încât secţiunile să devină subţiri, semitransparente. Examinarea compresorului se face la
trichineloscop cu ecran sau la microscopul optic cu obiectivele 6x şi/sau 10x. Pentru porcii proveniţi din
sistemul gospodăresc de creştere se vor examina 28 secţiuni/carcasă; pentru cei din sistemul intensiv, 14
secţiuni/carcasă, iar pentru mistreţi, 3 compresoare.
În cazul cărnurilor conservate prin metode diverse (afumare, saramurare) se face o clarificare a
secţiunilor cu lactofenol. Chisturile vechi, calcificate se decalcifică cu acid acetic.
Chisturile evidenţiate trebuiesc diferenţiate de microchisturile de Sarcoptes spp. şi de veziculele
vechi, calcificate, de Cysticercus cellulosae.
Metoda digestiei artificiale
Metoda are ca scop evidenţierea larvelor de Trichinella spp. din musculatură prin punerea în
contact a probelor de carne cu sucul gastric artificial, realizându-se digestia cărnurilor respective şi
recoltarea larvelor prin sedimentare.
Metoda prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Ca avantaje enumerăm: sensibilitatea
crescută, depistând infestaţii cu intensivitate redusă, de 1 larvă/gram carne; evidenţierea larvelor în
migraţie; permite aprecierea viabilităţii larvelor din chisturile calcificate.
Metoda are însă ca dezavantaj faptul că este laborioasă, putând fi realizată numai în condiţii de
laborator; interpretarea rezultatelor se face după o perioadă mai mare de timp; evidenţierea unor probe
comune pozitive impune reexaminarea prin metoda trichineloscopică a fiecărei probe individuale,
crescând durata diagnosticului. Din această cauză metoda se pretează a fi realizată în zone considerate
indemne.
127
Materiale necesare: suc gastric artificial preparat după reţeta: pepsină (valoare proteolitică 2500-
2800) 5 g + acid clorhidric p.a. 7 ml + apă de robinet ad 1000 ml; maşină de tocat; termostat; aparat
Baermann cu site foarte fine; foarfecă; plăci Petri.
Tehnica de lucru: probele individuale recoltate se constituie într-o probă comună care se
fragmentează cu ajutorul maşinii de tocat.
Metoda are două variante: digestia lentă şi cea rapidă.
 Digestia lentă constă în menţinerea în contact a probei măcinate cu sucul gastric artificial în
aparatul Baermann timp de 24 ore, la termostat: 37-38oC. Proba de carne se dispune în sită într-un strat
subţire 2-4 mm, iar în pâlnie se va introduce sucul gastric astfel încât să acopere cu 2-4 cm nivelul sitei.
După timpul de contact, se vor recolta într-o placă Petri primele picături ce se exprimă prin deschiderea
demei şi se vor examina la lupa binoculară sau la microscop cu obiectivele 6x şi/sau 10x observându-se
larvele viabile, cu mişcări de spiralare-despiralare sau cele moarte care sunt imobile, despiralate, cu
aspect de virgulă.
 Digestia rapidă se realizează identic, cu ajutorul aparatului Baermann, dar necesită o fază
intermediară, respectiv agitarea probei de carne fragmentată, în contact cu sucul gastric, la un agitator
magnetic timp de 30-60 minute. În continuare proba va fi introdusă în termostat, în aparatul Baermann,
iar după 2-4 ore se vor examina asemănător primele picături. Varianta rapidă prezintă avantajul reducerii
duratei metodei la 3-4 ore.
Alte metode de diagnostic
Metode serologice
 Testul ELISA a luat o amploare deosebită în ultimii ani, fiind utilizat în screening-ul de masă al
efectivelor de suine în direcţia trichinelozei. Are o sensibilitate crescută şi specificitate de până la 99%.
 Microprecipitarea larvară; dubla-difuziune în gel-agar; RFC; imunofluorescenţa indirectă sunt
metode mai puţin utilizate în practica curentă.
3.4.12. Habronemoza ecvinelor
Este o biohelmintoză cu evoluţie cronică ce afectează cabalinele cu expnmare clmică polimorfă:

manifestări digestive, cutanate, oculare şi pulmonare.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes, cl. Nematoda, fam. Spiruridae, gen Habronema, cu
speciile: Habronema megastoma, Habronema microstoma şi Habronema muscae.
Morfologie. Speciile genului Habronema (Fig. 3.62) se caracterizează printr-un corp egal
calibrat, cu cuticula striată transversal şi dimensiuni medii de 15-20 mm lungime/0,4-0,5 mm lăţime -
femela, respectiv 10-15 mm lungime/0,2-0,3 mm lăţime - masculul. Corpul are nuanţă albicioasă şi
prezintă anterior un vestibul bucal. Posterior, masculul este recurbat, cu aspect de cârjă şi prezintă doi
spiculi inegali, unul scurt-gros, celălalt lung-subţire şi papile senzitive pre- şi postanale. Posterior femela
este simplă, fără ornamentaţii; prezintă orificiul vulvar în porţiunea mediană a corpului şi este
ovovivipară. Ouăle sunt ovale, alungite şi înguste, aproape cilindrice, de 40-90/10-15 µm, au coaja
subţire şi sunt embrionate la pontă, cu larva pliată în formă de „U”.
Fig.3.62. Habronema
a. H. muscae; B. H. micriostoma; c. H. Megastoma
128
 Ciclul evolutiv
Gazdele definitive sunt cabalinele, la care paraziţii adulţi se localizează în mucoasa gastrică,
uneori cecum şi colon. Femelele pontează ouă embrionate, din care eclozionează larvele, uneori în
tranzitul intestinal sau exogen, în mediu, după defecare. Intervin G.I. muscide - Musca domestica,
Sarcophaga spp., Stomoxys calcitrans - ale căror forme larvare ingeră larvele de Habronema. În
organismul G.I. larvele suferă două năpârliri, suprapunându-se biologiei muscidelor, rezultând larvele L3
infestante care migrează spre trompa muştelor adulte.
Contaminarea animalelor se realizează în momentul hrănirii muştelor, când larvele ies din
trompă în jurul buzelor şi al nărilor şi sunt deglutite, ajungând în stomacul cailor, unde se vor dezvolta
adulţii.
Infestarea cabalinelor se mai poate realiza şi pe alte căi: cutanată, conjunctivală, nazală. În aceste
situaţii, larvele nu vor evolua până la stadiul adult, dar rămân cantonate pe piele, mucoasa conjunctivală
şi în pulmon, determinând formele clinice oculară, pulmonară şi cutanată.
 Diagnosticul
Se stabileşte clinic, microscopic şi morfopatologic.
Clinic este orientativ. Habronemoza evoluează polimorf, diferenţiindu-se patru forme clinice:
 gastrică - este produsă de paraziţii adulţi. Simptomele sunt necaracteristice: colici repetate, indigestie
gastrică cronică, prin supraîncărcare, ca urmare a blocării orificiului piloric de către tumoretele produse
de paraziţi în vecinătatea pilorului. Ca urmare animalele prezintă gemete de durere, eructaţie ihoroasă,
balonarea epigastrului;
 cutanată, numită şi "plăgi de vară" - se manifestă în sezonul estival, la păşune, prin prezenţa unor plăgi
pruriginoase în regiunea distală a membrelor - bulet, graset; pe laturile gâtului şi regiunea dorsală. Plăgile
nu au tendinţă de vindecare, au aspect burjeonat, iar prin suprainfecţii se formează noduli purulenţi;
 oculară - se manifestă prin epiforă, fotofobie, conjunctivită granulară şi cheratită în formele grave;
 pulmonară - numai în infestaţii masive se exprimă prin simptome de microbronşită sau
bronhopneumonie: tuse, jetaj, dispnee, accese sufocante, raluri bronhiale.
Microscopic. Prin examen coproscopic utilizând metode de flotaţie se evidenţiază ouăle
caracteristice, embrionate, cilindrice. Se pot practica şi metode larvoscopice - Baermann - evidenţiindu-
se larvele.
În formele produse de stadiile larvare - cutanată şi oculară - se recomandă examenul microscopic
larvoscopic din raclat cutanat sau al mucoasei conjunctivale realizat cu partea neascuţită a bisturiului şi
omogenizat cu ser fiziologic; la obiectivul 10x în preparat direct între lamă şi lamelă se evidenţiază
larvele.
Morfopatologic: este de certitudine, fiind corelat cu forma clinică a bolii. În habronemoza
gastrică se constată prezenţa unor formaţiuni tumorale de mărimi variabile, de la o alună până la un ou de
găină, localizate în fundul de sac drept, proeminente, prevăzute cu orificii ce comunică cu loji din
interiorul tumoretelor, loji ce conţin o materie purulentă şi adulţi de H. megastoma. Adulţii celorlalte
specii produc gastrita catarală şi congestia mucoasei gastrice.
În forma cutanată se constată prezenţa unor plăgi cutanate fără tendinţă de vindecare.
Forma pulmonară, foarte rar diagnosticată, se caracterizează prin prezenţa unor noduli
peribronhici, de mărimea unui bob de mazăre, consistenţi, cu conţinut purulent şi cu evidenţierea larvelor
în interior.În habronemoza oculară, larvele produc conjunctivită granulară şi cheratită.
3.4.13. Telazioza
Este o nematodoză cu evoluţie sezonieră, estivală, ce afectează rumegătoarele, cabalinele, posibil

şi carnivorele, exprimată prin cherato-conjunctivită, şi cu evoluţie asimptomatică în sezonul rece.
129
Fig. 3.63. Thelazia rhodesii
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes, cl. Nematoda, fam. Thelaziidae, cu speciile: Thelazia
Sistematică
rhodesi, T. gulosa, T. alfortensis, T. lacrimalis.
Morfologie
Sunt nematozi cu corpul cilindric, egal calibrat şi dimensiuni de: 12-20 mm lungime/0,6 mm
lăţime femela, şi 12-16 mm/0,4 mm masculul. Cuticula prezintă striaţiuni transversale, mai accentuate
spre extremitatea anterioară, cu rol iritativ. Anterior prezintă un vestibul bucal, lipsit de buze. (Fig.3.63).
Extremitatea posterioară la mascul este curbată, cu aspect de cârjă şi prezintă papile senzitive pre- şi
postnatale şi doi spiculi inegali, unul lung şi subţire, celălalt scurt şi gros. Posterior femela se termină
conic, simplu, fără ornamentaţii. Prezintă orificiul vulvar în regiunea esofagiană; este vivipară, larvele
eliminate numindu-se microtelazii.
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Paraziţii adulţi se localizează în sacul conjunctival, conductul lacrimal şi sub
pleoapa a 3-a la speciile receptive, hrănindu-se cu secreţii lacrimale. După copulaţie, femelele vivipare
elimină larve - microtelazii - care sunt dinamice, mobile şi sunt preluate odată cu lacrimile, în momentul
hrănirii, de către gazdele intermediare (G.I.), muscidele: Musca convexifrons, Musca autumnalis, Musca
corvina, Musca larvipara. În organismul G.I. larvele devin infestante (L3) în 15-30 zile şi migrează spre
trompa muştelor, fiind inoculate la alte animale, în momentul hrănirii.
Clinic - boala evoluează vara, în sezonul de zbor al muştelor, fiind afectate mai ales animalele de
pe păşune. Se exprimă prin epiforă, fotofobie, cheratoconjunctivită catarală sau ulceroasă, oftalmie, chiar
panoftalmie. Prin îndepărtarea pleoapei a treia se observă uşor paraziţii adulţi, de culoare albicioasă.
Microscopic. În cazul unor tulburări oculare, fără evidenţierea paraziţilor adulţi (faza prepatentă)
se face un examen microscopic al secreţiilor lacrimale recoltate într-o sticlă de ceasornic de la unghiul
intern al ochiului. Examinarea se face la microscop, cu obiectivul 10x, observându-se microtelaziile
mobile.
Telazioza este o parazitoză importantă prin pierderile economice cauzate de scăderea
producţiilor la taurine, mai ales cele de import, şi scoaterea taurilor de la reproducţie.
3.4.14. Gongilonemoza
Este o biohelmintoză benignă, cu evoluţie asimptomatică ce poate fi apreciată ca stare de

parazitism, semnalată la erbivore, porcine şi păsări.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Gongylonematidae, cu speciile:
Gongylonema pulchrum la mamifere şi Gongylonema ingluvicola la păsări.
130
Morfologie
Gongylonema pulchrum (fig. 3.64) are corpul cilindric, egal calibrat, filiform şi spiralat datorită
existenţei unor fibre elastice subcuticulare. Femela măsoară 8-14 cm lungime pe 0,3-0,5 mm lăţime, iar
masculul 3-6 cm lungime pe 0,3 mm lăţime. Anterior prezintă un vestibul bucal; la exterior, curicula
prezintă ornamentaţii sub forma unor plăci cuticulare pătrate sau dreptunghiulare dispuse pe mai multe
rânduri longitudinale, bine dezvoltate şi vizibile în cincimea anterioară a corpului, dar care posterior
descresc ca intensitate şi dispar treptat. Tot anterior prezintă 2 aripi cervicale.
Posterior, masculii sunt uşor curbaţi şi prezintă 2 aripi caudale, 2 spiculi inegali, unul scurt-gros,
celălalt lung-subţire şi papile senzitive pre- şi postcloacale.
Fig.3.64. Gongylonema pulchrum

a. extremitatea anterioară (dorsal); b. extremitatea anterioară (lateral);
c. extremitatea posterioară (mascul)
Posterior, femelele sunt simple, conice. Sunt ovovivipare, cu orificiul vulvar situat posterior;
ouăle sunt asemănătoare cu cele de tip strongil, fiind ovale, de 50-70/25-30 µm, cu coaja subţire, dar sunt
embrionate la pontă, conţinând larva L1 în interior.
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Gazdele definitive sunt erbivorele, cele mai afectate fiind cabalinele şi
taurinele, porcinele şi păsările la care paraziţii adulţi se localizează în mucoasa şi submucoasa esofagului,
având o dispunere spiralată ca adaptare la peristaltismul esofagian. Ouăle ajunse în mediu sunt ingerate
de G.I. - coleopterele coprofage - în corpul cărora se dezvoltă larvele L3 infestate. Contaminarea
animalelor se realizează prin consum de coleoptere ce conţin larve infestante, odată cu furajele.
 Diagnostic
Evoluează asimptomatic, rar fiind posibilă apariţia unor tulburări de deglutiţie. Diagnosticul se
stabileşte post-mortem, fiind o surpriză de necropsie. Pe mucoasa esofagiană se observă paraziţii, cu
aspect filiform, dispuşi sinuos. Examenul coproscopic este fără valoare, ouăle fiind asemănătoare cu cele
de tip strongil.
3.4.15. Parafilarioza cabalinelor
Este o biohelmintoză cu evoluţie sezonieră estivală, exprimată prin manifestări cutanate datorate
localizării paraziţilor în ţesutul conjunctiv subcutanat şi intermuscular, pielea şi sângele cailor.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Filariidae, agentul etiologic fiind
Parafilaria multipapillosa.
131
Morfologie
Parafilaria multipapillosa (fig. 3.65) are corpul cilindric, egal calibrat, filiform, albicios, cu fine
striaţiuni cuticulare transversale şi dimensiuni de: 28-30 mm lungime pe 0,25 mm lăţime - masculul şi
40-70 mm lungime pe 0,4-0,5 mm lăţime - femela. La extremitatea anterioară prezintă ornamentaţii sub
forma unor papile alungite dispuse transversal pe mai multe rânduri. Posterior, masculii au 2 aripi
caudale, 2 spiculi inegali (scurt-gros şi lung-subţire) şi papile pedunculate pre- şi postcloacale. Femela
este posterior rotunjită; orificiul vulvar se deschide lângă cel bucal; este ovovivipară, eliminând ouă
ovale, de 25-60/25-35 µm, embrionate la pontă. Din ouă eclozionează larve cilindrice, de 100-190/10
µm, numite microfilarii.
 Ciclul evolutiv
Este de tip biohelmint, diheteroxen. Gazdele definitive sunt cabalinele, la care paraziţii adulţi se
localizează în ţesutul conjunctiv subcutanat şi intermuscular. Gazdele intermediare sunt insectele
Haematobia atripalpis şi Musca domestica. La G.D., femelele paraziţilor se înşurubează cu extremitatea
anterioară în piele şi depun ouăle în sângele ce se exprimă prin lezionarea pielii. Larvele eclozionează
rapid şi sunt ingerate odată cu sângele, în momentul hrănirii, de către G.I. În 10-15 zile, în corpul
insectelor se dezvoltă larvele L3 infestante care migrează spre trompă şi sunt inoculate altor animale în
momentul hrănirii insectelor.
Fig.3.65. Parafilaria multipapillosa

a. extremitatea anterioară (femelă); b. extremitaea posterioară (mascul)
 Diagnostic
Se face prin coroborarea aspectelor epizootologice cu simptomele şi examenul larvoscopic.
Epizootologic - boala evoluează sezonier estival, afectând cabalinele adulte de pe păşune, în
arealuri intens populate cu G.I., şi dispariţia simptomelor în sezonul rece.
Clinic: paraziţii produc o dermatită nodulară localizată pe greabăn, laturile gâtului şi torace;
nodulii sunt duri, nedureroşi, de mărimea unui bob de mazăre; în scurt timp se deschid devenind
hemoragici şi se închid de la sine după o perioadă de timp. Părul din regiune se aglutinează, apar
depilaţii, posibil crustizări fine.
Larvohelmintoscopic - din raclat cutanat de la nivelul zonelor afectate sau din picăturile de
sânge examinate la microscop cu ob. 10x, se evidenţiază microfilariile, posibil chiar ouăle.
3.4.16. Oncocercozele
 La cabaline
Este o biohelmintoză ce afectează cabalinele, cu evoluţie sezonieră, estivală, exprimată clinic

prin două forme: cervicală şi a tendoanelor.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Filariidae, gen Onchocerca, cu
speciile:
 Onchocerca cervicalis - produce forma cervicală;
 Onchocerca reticulata - produce forma tendinoasă.
132
Morfologie. Paraziţii din genul Onchocerca (Fig. 3.66) se caracterizează printr-un corp cilindric,
filiform, uşor lăţit la extremităţi, albicios, de dimensiuni mari: femela măsoară 35-75 cm lungime/0,2-0,4
mm lăţime, iar masculul 6-27 cm lungime/0,15-0,2 mm lăţime. Posterior masculii au doi spiculi inegali şi
papile senzitive pericloacale. Femelele prezintă orificiul vulvar în treimea anterioară; sunt vivipare,
eliminând larve numite microfilarii, care sunt cilindrice, de 180-260/2-7 µm, cu coada recurbată.
Fig.3.66. Onchocerca cervicalis – extremitatea posterioară (mascul)
 Ciclul evolutiv
Este dixen. Gazdele definitive sunt cabalinele, la care paraziţii adulţi de Onchocerca cervicalis
se localizează pe ligamentul cervical şi în ţesutul conjunctiv cervical, iar O. reliculata se dezvoltă în
ligamentul suspensor al bufetului, în ţesutul tendinos al muşchilor perforant şi perforat şi în teaca
conjunctivă a acestora. Gazdele intermediare sunt ţânţarii din genul Culicoides, care în momentul hrănirii
hematofage ingeră microfilariile; în corpul ţânţarilor, în 20-25 zile se dezvoltă larvele infestante L3 care
migrează spre trompa G.I.
Contaminarea cabalinelor se realizează în momentul hrănirii ţânţarilor care inoculează larvele
infestante de la nivelul trompei.
 Diagnostic
Clinic - localizarea cervicală, cunoscută şi sub denumirea de boala greabănului, se exprimă
iniţial prin apariţia unei tumefactii dure, caldă, dureroasă, localizată în zona greabănuJui, care în scurt
timp devine fluctuentă, fistulizează şi supurează, tratamentul chirurgical neavând eficacitate 100%.
În forma tendinoasă apar tumefactii dureroase la nivelul extremităţii inferioare a membrelor, cu
jenă în deplasare, chiar şchiopături, iar prin suprainfecţii apar abcese şi fistulizări.
Microscopic. Se face examenul microscopic al secreţiilor purulente de la nivelul fistulelor,
evidenţiindu-se resturi de paraziţi. Din sânge se fac frotiuri colorate M.G.G. în care se evidenţiază
microfilariile.
Morfopatologic - apar abcese, fistule, necroza ligamentelor, conţinut purulent, în care se pot
observa paraziţii adulţi, întregi sau fragmente.
 La bovine
Este o biohelmintoză cronică, cu evoluţie sezonieră, estivală, ce afectează bovinele, exprimată

clinic prin două forme: cervicală şi a articulaţiei grasetului.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes, cl. Nematoda, fam. Filariidae; gen Onchocerca, cu specia
Onchocerca gutturosa.
Morfologie. Onchocerca gutturosa are corpul cilindric, filiform, de dimensiuni mari: femela -
60 cm lungime/0,3-0,5 mm lăţime, masculul: 4-4 5 cm/0,2-0,3 mm lăţime. Posterior, masculul are doi
spiculi inegali. Femelele sunt vivipare; microfilariilc sunt cilindrice, de 130-250/5 µm.
133
 Ciclul evolutiv
Este dixen. Gazdele definitive sunt bovinele, la care paraziţii adulţi se localizează la nivelul
ligamentului cervical şi ligamentelor articulaţiei grasetului. Gazdele intermediare sunt ţânţarii din genul
Simulium, care în momentul hrănirii preiau din circulaţie microfilariile, mai ales din regiunea
abdominală ventrală. In corpul ţânţarilor, în 25-30 zile se dezvoltă larvele L3 infestante.
Contaminarea bovinelor se realizează în momentul hrănirii G.I., care prin trompă inoculează
formele larvare infestante.
 Diagnostic
Clinic: în sezonul estival apar flegmonul greabănului şi tumefacţia articulaţiei grasetului, cu
şchiopătură.
Microscopic - se pot face: examenul microscopic al secreţiilor recoltate din regiunile afectate, cu
evidenţierea paraziţilor sau resturilor de paraziţi adulţi; biopuncţii din pielea abdominală inferioară,
mărunţite şi suspendate în ser fiziologic; frotiuri din sânge periferic (col. M.G.G.) sau examenul sângelui
în stare proaspătă, cu ob. 10x, observându-se microfilariile.
3.4.17. Setarioza
Este o nematodoză cu evoluţie benignă, asimptomatică, ce afectează cabalinele, bovinele, rar alte
specii de rumegătoare, produsă de localizarea paraziţilor la nivelul seroaselor şi în globul ocular.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Setariidae, cu două specii: Setaria
equina - la cabaline - şi Setaria labiata papillosa - la bovine.
Morfologie
Setaria equina (fig.3.67) are corpul cilindric, filiform, cu dimensiuni de: 10-15 cm lungime pe
0,7-0,9 mm lăţime - femela şi 5-10 cm lungime pe 0,4-0,6 mm lăţime - masculul. Cuticula prezintă fine
striaţiuni cuticulare transversale. Anterior prezintă orificiul bucal delimitat de 4 buze, flancat de un inel
chitinos prevăzut cu proeminenţe şi papile. Extremitatea posterioară la ambele sexe are aspect tirbuşonat;
masculul prezintă 2 spiculi inegali: scurt-gros şi lung-subţire; aripi caudale şi papile perianale. Femela
prezintă orificiul vulvar în cincimea anterioară; este vivipară, eliminând microsetarii.
Fig.3.67. Setaria equina a. extremitatea anterioară; b. extremitatea posterioară (mascul)
 Ciclul evolutiv
Sunt biohelminţi, cu ciclu diheteroxen. Gazdele definitive sunt cabalinele şi taurinele, la care
paraziţii adulţi se localizează în cavitatea peritoneală, rar cea pleurală şi intraocular, în camera anterioară
a ochiului. Femelele elimină microsetarii care ajung în circulaţie şi sunt ingerate în momentul hrănirii de
către G.I. - insecte hematofage; intervin: Stomoxys calcitrans, ţânţari din genurile Aedes şi Anopheles. În
corpul G.I. se dezvoltă larvele infestante, care migrează spre trompa insectelor.
134
Contaminarea animalelor se realizează în momentul hrănirii G.I. prin inocularea larvelor

infestante.
 Diagnostic
Clinic - evoluează asimptomatic, fiind imposibil de realizat. În localizarea oculară, paraziţii sunt
vizibili în camera anterioară a ochiului; produc epiforă, fotofobie, cheratoconjunctivită, chiar orbire.
Microscopic. Prin examenul frotiului de sânge este posibilă identificarea microsetariilor.
Morfopatologic: localizarea peritoneală apare ca surpriză de necropsie, fiind vizibili paraziţii
albicioşi, mobili, în cavitatea peritoneală.
3.4.18. Dirofilarioza la carnivore
Este o biohelmintoză ce afectează carnivorele, cu evoluţie sezonieră, estivală, în zonele

temperate, dar cu incidenţă crescută în regiunile tropicale, fiind interferată cu arealele culicidelor.
Evoluează cronic, exprimată prin tulburări cardio-vasculare şi cutanate.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda, fam. Filariidae, gen Dirofilaria, cu specia
Dirofilaria immitis.
Morfologie. Dirofilaria immitis (Fig. 3.68) are corpul cilindric, filiform, de nuanţă albicioasă şi
dimensiuni mari: femela măsoară 15-30 cm lungime/1-3 mm lăţime, iar masculii 12-18 cm lungime/0,7-
0,9 mm lăţime. Anterior sunt rotunjiţi şi prezintă orificiul bucal delimitat de 6 papile mici. Extremitatea
posterioară la mascul este răsucită, spiralată; prezintă două aripi caudale şi doi spiculi inegali, unul scurt-
gros, celălalt lung-subţire, precum şi papile senzitive perianale. Posterior, femela este dreaptă şi rotunjită;
orificiul vulvar se deschide în treimea anterioară a corpului.
Femelele sunt vivipare; microfilariile sunt cilindrice, de 180-280 µm.
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Gazdele definitive sunt carnivorele domestice – câine, pisică - şi sălbatice -
lup, vulpe - la care paraziţii adulţi se localizează în ventricolul drept, artera pulmonară şi rar în bronhii.
Gazdele intermediare sunt ţânţarii din genurile Culex, Aedes şi Anopheles sau căpuşele, care în momentul
hrănirii ingeră microfilariile dispersate în circulaţia sanguină. În corpul G.I. în 15 zile se formează larvele
L3 infestante.
Contaminarea carnivorelor se realizează pe cale transcutanată, în momentul hrănirii, ţânţarii
inoculând odată cu saliva şi larvele infestante.
Endogen, larvele inoculate se dezvoltă iniţial în ţesutul conjunctiv şi musculatură, timp de 2-3
luni, după care migrează în cordul drept, unde în 3-4 luni se transformă în adulţi, ciclul integral
realizându-se în 8-9 luni.
 Diagnostic
Clinic - este orientativ, simptomele fiind dependente de forma evolutivă a parazitului şi
localizarea acestuia.
 Forma cardiovasculară, determinată de paraziţii adulţi, se exprimă prin: oboseală la efort,
tulburări de ritm cardiac, dispnee, hemoptizie, anemie, ascită, edeme şi slăbire.
 Forma cutanată poate trece inobservabilă. Rar se constată papule, eczeme şi erupţii cutanate.
135
Fig.3.68. Dirofilaria immitis

a. extremitatea posterioară (mascul); b.extremitatea anterioară (femelă); c. microfilarie
Microscopic - se pot face:

 examenul sângelui în picătură strivită, evidenţiindu-se cu ob. 10x microfilariile mobile;
 examenul frotiurilor din sânge periferic colorate panoptic, cu ob. 10x observând
microfilariile, extracelulare, iar cu ob. 40x se observă detalii de structură.
Prelevarea probelor de sânge este indicat a se realiza la înserat sau noaptea, în aceste perioade
înregistrându-se densitatea maximă a larvelor în vasele periferice.
Morfopatologic - este de certitudine. Se constată o dermatită eritematoasă, cu papule, iar la
deschiderea cadavrului se observă paraziţii sub formă de ghem în cordul drept, însoţiţi de hipertrofia
cordului, uneori endocardită, ascită, hepatomegalie şi congestie pulmonară.
3.4.19. Dioctofimoza carnivorelor
Este o biohelmintoză întâlnită la om şi carnivore în zone cu prezenţa G.I., exprimată prin

tulburări renale.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes, cl. Nematoda, fam. Dioctophymidae; cu specia
Dioctophyme renale (Eustrongylus gigas).
Morfologie: Dioctophyme renale /(Fig. 3.69) este cel mai mare nematod: femela până la 100
mm lungime/5-12 mm lăţime, masculul 15-45 cm lungime/3-4 mm lăţime. Are corpul cilindric, egal
calibrat, de culoare roşiatică. Posterior, masculul are o bursă caudală fără coaste şi un spicul lung de 5-6
mm. Posterior femela este simplă, cu anusul situat terminal şi orificiul vulvar în treimea anterioară a
corpului.
Femela este ovipară. Elimină ouă maronii, ovale, de 70-85/45-50 µm, cu coaja groasă, areolată,
în faza de morulaţie la pontă.
 Ciclul evolutiv
Este dixen. G.D. sunt carnivorele şi omul, la care paraziţii adulţi se localizează în bazinetul renal,
câte un parazit, o pereche sau chiar mai multe exemplare, fiind parazitat un singur rinichi. Datorită
dimensiunilor mari pot perfora bazinetul şi ureterele, ajungând în cavitatea peritoneală, chiar toracică.
Femelele pontează ouă morulate care sunt dispersate în mediu umed. Exogen evoluează de tip
biohelmint, cu intervenţia G.I. branchiobdelide (lipitori) (Cambarincola), care ingeră ouăle, iar în corpul
lor se dezvoltă larvele infestante. Lipitorile se ataşează de corpul unor crustacee, fiind comensale la
acestea, iar larvele se închistează în crustacee. Peştii vor consuma crustaceele, iar larvele vor supravieţui
în corpul peştilor rămânând infestante.
136
Fig.3.69. Dioctophyme renale – extremitatea posterioară mascul
Contaminarea carnivorelor şi a omului se realizează prin consum de peşti ce conţin larve

infestante închistate sau prin consum de lipitori cu larve în corp.
Migrarea endogenă în corpul G.D. este incomplet cunoscută.
 Diagnostic
Clinic: este orientativ. Carnivorele slăbesc, prezintă disurie, hematurie, sensibilitate şi durere în
loja renală. crize rabirorme. Evoluează în zone piscicole unde câinii sunt hrăniţi cu peşte.
Microscopic. Se efectuează examenul sedimentului urinar, evidenţiindu-se ouăle caracteristice.
În infestaţii numai cu masculi, nu are valoare.
Morfopatologic: este de certitudine. Este afectat un singur rinichi, foarte rar fiind localizaţi
bilateral.
Rinichiul are capsula fibrozată, denivelată, cu suprafaţa boselată; este redus în dimensiuni,
parenchimul este distrus - expresia unei atrofii renale. În bazinet sunt prezenţi nematozii de dimensiuni
mari ce se pot continua în uretere. În infestaţii masive rup capsula renală, fiind prezenţi în cavitatea
peritoneală şi posibil chiar toracică, prin penetrarea diafragmei.
În ţara noastră evoluează în zonele lacustre.
3.4.20. Strongilatoze respiratorii la rumegătoare
3.4.20.1. Dictiocauloza
Este o nematodoză cu evoluţie cronică, sezonieră acută, ce afectează rumegătoare mari şi mici,
mai gravă la tineret, exprimată clinic prin tulburări respiratorii: tuse, jetaj, dispnee.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Dictyocaulidae, speciile: Dictyocaulus
viviparus - la tineretul bovin; Dictyocaulus filaria - la tineretul ovin şi caprin.
Morfologie. Speciile fam. Dictyocaulidae sunt nematozi cu corp cilindric, egal calibrat, filiform,
de culoare albicioasă.
Dictyocaulus viviparus (Fig. 3.70) are corpul cilindric, egal calibrat, de culoare albă-gălbuie,
măsurând 6-8 cm lungime/0,5-0,7 mm lăţime - femela şi 3,5-4 cm lungime/0,3-0,5 lăţime - masculul.
Anterior prezintă un rudiment de capsulă bucală. Posterior, masculul are o bursă caudală slab dezvoltată,
rudimentară, cu aspect triunghiular, susţinută de coaste; are doi spiculi maronii, scurţi, relativ groşi.
Posterior, femelele sunt simple, conice, având orificiul vulvar situat posterior.
Femelele sunt ovovivipare. Elimină ouă asemănătoare cu cele de tip strongil, ovale, de 80-90/30-
40 µm, dar sunt embrionate la pontă. Pe traiectul respirator sau în fecale larvele eclozionează, astfel încât
prin fecale se elimină în mediul exterior direct larve de stadiul întâi (L1).
137
Fig.3.70. Dictyocaulus viviparus

a. extremitatea posterioară (mascul) b; larve
Larvele L1 sunt cilindrice, de 300-400/20 µm, uşor curbate anterior, iar posterior terminate
conic. Extremităţile corpului sunt transparente iar partea mijlocie este granulară, opacă, deoarece conţin
substanţe nutritive, ele nehrănindu-se în mediu.
Dictyocaulus filaria (Fig. 3.71) este asemănător cu specia precedentă, dar de dimensiuni mai
mari: 8-12 cm lungime/0,8-1 mm lăţime - femela şi 6-8 cm lungime/0,6-0,8 mm lăţime - masculul, fiind
denumit popular şi "aţă la plămâni", datorită aspectului filiform şi culorii albicioase. Anterior prezintă un
rudiment de capsulă bucală, orificiul bucal fiind delimitat de 4 buze. Posterior masculul are o bursă
caudală teşită, cu aspectul caracteristic de copită, cu lobul median mai dezvoltat, susţinut de coaste
vizibile dispuse radiar; are doi spiculi maronii, scurţi, groşi, care terminal sunt uşor curbaţi. Posterior
femela este ascuţită şi prezintă subterminal orificiul vulvar.
Femela este ovovivipară, dar prin fecale se elimină larvele L1. Acestea sunt cilindrice, de 500-
550/25 µm, fiind cele mai mari larve de nematozi pulmonari de la rumegătoare. Are corpul drept,
anterior prezintă un bujon cefalic, iar posterior se termină conic. Extremităţile sunt transparente, iar
partea mijlocie este opacă, granulară, datorită substanţelor nutritive conţinute.
Fig. 3.71. Dictyocaulus filaria

a. extremitatea anterioară; b. extremitatea posterioară (femelă);
c. extremitatea posterioară (mascul)
 Ciclul evolutiv
Este monoxen. Paraziţii adulţi se localizează în trahee şi marile bronhii la tineretul rumegător.
După copulaţie, femelele pontează ouă embrionate care elarvează în lumenul traheobronşic sau în
tranzitul intestinal după deglutiţie, astfel încât prin fecale se elimină în mediul extern direct larvele L1.
Exogen, acestea vor evolua de tip geohelmint, cu formarea, prin năpârliri succesive, a larvelor
L3 infestante.
Contaminarea animalelor se realizează pe cale bucală prin ingerarea acestor larve odată cu
furajele şi apa infestate.
Endogen, la nivel intestinal L3 pătrund în sistemul limfatic şi pe cale limfohematogenă -
limfonodulii mezenterici, canalul toracic, cord – ajung în pulmon şi ies în alveolele pulmonare, de unde
138
migrează până în arborele traheo-bronşic, biotopul de elecţie a paraziţilor. Pe parcursul migraţiei L3

suferă două năpârliri succesive, cu formarea larvelor L5 care se vor transforma în adulţi.
 Diagnostic
Clinic - este mai frecvent şi grav afectat tineretul până la 12-18 luni. Boala debutează printr-un
sindrom diareic pasager determinat de larve în momentul penetrării mucoasei intestinale. În continuare
apar manifestări respiratorii mai grave la ovine şi caprine: tuse, uscată iniţial, apoi chintoasă, jetaj
mucopurulent, dispnee, slăbire până la caşectizarea animalelor şi moarte. Simptomele sunt accentuate de
deplasarea animalelor. La asculţaţie se percep raluri bronhiale, apetitul este capricios, subfebrilitate.
Microscopic. Prin metode larvohelmintoscopice (Baermann) la taurine şi ovine; Vajda la caprine
şi ovine) se evidenţiază din fecale larvele L1 caracteristice. În fecale mai vechi trebuie diferenţiate de
larvele de sol produse de nematozi ai plantelor sau prin eclozionarea ouălor de strongilate digestive.
Acestea sunt drepte, mobile sau imobile, posterior au coada mult efilată, iar anterior prin transparenţa
cuticulei se observă dilataţiile esofagului şi pe tot traiectul lor se evidenţiază intestinul cu celulele
intestinale.
Morfopatologic. Tabloul lezional este dependent de forma evolutivă parazitară. Larvele în
migraţie produc: microhemoragii ale mucoasei intestinale; limfadenite mezenterice, cu prezenţa unor
noduli miliari rezultaţi prin închistarea şi distrugerea larvelor; bronhopneumonie granulomatoasă
parazitară în focar, cu noduli cenuşii, fiind afectaţi lobii diafragmatici. Pentru evidenţierea larvelor în
migraţie pulmonară se recurge la stoarcerea pe o lamă a unui fragment de pulmon cu leziuni şi
examinarea la microscop cu ob. 10x, observându-se larvele. Totodată se poate menţine fragmentul
lezionat într-un aparat Baermann şi se pot examina microscopic primele picături ce se exprimă prin
deschiderea clemei.
Paraziţii adulţi produc traheobronşită cataralo-exsudativă, cu mucus abundent în arborele
traheobronşic şi prezenţa paraziţilor sub formă de ghemuri obstruând lumenul acestuia. Sunt afectate
marile bronhii din lobii diafragmatic mai rar cei apicali şi cardiaci. Mai pot apare leziuni de atelectazie
pulmonară, emfizem şi edem pulmonar, mai ales în caz de reinfestaţii.
Diagnosticul anatomopatologic are caracter de certitudine.
3.4.20.2. Muelerioza şi protostrongiloza
Sunt biohelmintoze pulmonare ce afectează rumegătoarele mici, evoluţie mai gravă la tineret,
exprimate prin tulburări respiratorii grave, chiar mortalitate şi evoluţie cronică la animalele adulte.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes, cl. Nematoda; fam. Protostrongylidae, cu speciile:
Muellerius capillaris şi Protostrongylus rufescens.
Morfologie. Nematozii din fam. Protostrongylidae se caracterizează printr-un corp cilindric egal
calibrat şi filiform, de nuanţă roşiatică.
Muellerius capillaris (Fig. 3.72): femelele măsoară 2-3 cm lungime/150-200 µm lăţime; iar
masculul 1,5-2,5 cm lungime/100 µm lăţime. Corpul este spiralat, subţire; posterior masculii au un
rudiment de bursă caudală cu aspectul unor prelungiri digitiforme şi doi spiculi maronii, subţiri, egali,
recurbaţi şi bifurcaţi spre vârf. Posterior, femela este simplă, conică, fără ornamentaţii şi prezintă orificiul
vulvar în treimea posterioară.
Femelele sunt ovovivipare, dar prin fecale se elimină primul stadiu larvar. Larvele L1 sunt cilindrice, cu
dimensiuni de 250- 300/12-15 µm, fiind cele mai mici larve de nematozi pulmonari la rumegătoare.
Fig.3.72. Müllerius capillaris - extremitatea posterioară mascul
139
Corpul este curbat, cu aspect de seceră şi transparent, fără substanţe nutritive; extremitatea
posterioară este uşor ondulată şi prezintă un spicul subterminal.
Protostrongylus rufescens (Fig. 3.73) are dimensiuni de 4-6 cm lungime/170 µm lăţime - femela,
respectiv 2-4 cm lungime/150 µm lăţime - masculul. Posterior, masculii au bursă caudală rudimentară,
cu aspect triunghiular, susţinută de coaste slab evidente şi doi spiculi maronii, scurţi, relativ groşi.
Femelele au orificiul vulvar subterminal; sunt ovovivipare, dar în fecale se evidenţiază larvele L1.
Acestea sunt cilindrice, de 320-400/15-20 µm, cu partea caudală ondulată şi corpul transparent, fără
substanţe nutritive.
Fig.3.37. Protostrongylus – extremitatea posterioară mascul
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Paraziţii adulţi au localizări diferite: Muellerius în bronhiile mici, bronhiolele
terminale şi alveolele pulmonare, iar Protostrongylus rufescens în bronhiile mijlocii, mici şi bronhiolele
terminale la ovine şi caprine. Femelele ovovivipare pontează ouă embrionate care elarvează în arborele
traheobronşic sau în tranzitul intestinal, după deglutiţie, în mediu eliminându-se larvele L1. Evoluţia
exogenă a acestora este de tip biohelmint, cu intervenţia G.I. gasteropodele terestre din genurile
Hellicela, Zebrina şi Arion care ingeră L1 şi în corpul lor se dezvoltă larvele L3 infestante.
Contaminarea rumegătoarelor, gazde definitive, se realizează prin consumul melcilor ce conţin
larvele L3 sau chiar cu larve L3 infestante libere, ieşite din melci.
Endogen, la nivel intestinal L3 pătrund în sistemul limfatic şi pe cale limfohematogenă ajung la
nivelul pulmonului; pe parcursul migraţiei L3 suferă două năpârliri succesive, după care în biotopii
caracteristici se transformă în adulţi.
 Diagnosticul
Clinic. Sunt mai frecvent afectate animalele adulte datorită evoluţiei exogene biohelminte, de
durată mai mare, astfel încât tineretul se contaminează prin consum de melci, în al doilea an de viaţă. De
asemenea, se constată o incidenţă mai mare a protostrongilidozelor la caprine datorită comportamentului
nutritiv al acestora, cu acces mai facil la biotopii caracteristici gasteropodelor: garduri vii, lăstăriş etc.
La adulte evoluează cronic, subclinic, cu manifestări atenuate, diagnosticul clinic fiind fără
valoare. Totuşi, la animalele carenţate, în sezonul rece se exprimă prin tuse, jetaj, dispnee, subfebrilitate,
slăbire, manifestări ce se accentuează când turmele sunt puse în mişcare şi, de asemenea, agravate de o
evoluţie asociată cu dictiocauloza.
Microscopic: este de_certitudine. Examenul larvoscopic prin metodele Vajda sau Baermann
permite evidenţierea din fecale a larvelor L1, caracteristice, mobile sau inactive, cu corpul transparent,
uşor diferenţiabile de alte larve de nematode.
Morfopatologic: este de certitudine. Larvele în migraţie produc: microhemoragii şi noduli
miliari pe mucoasa intestinală; limfadenită nodulară mezenterică; bronhopneumonie granulomatoasă
parazitară în focar.
140
Paraziţii adulţi produc leziuni variate, dependente de agentul etiologic: Müllerius capillaris -
microbronho-pneumonie lobulară în lobii diafragmatici, iar Protostrongylus rufescens – bronşite şi
microbronşite obstructive, cu zone de emfizem perifocale sau de atelectazie pulmonară, cu afectarea
aceloraşi lobi, foarte rar fiind afectaţi lobii cardiac şi apical.
3.4.21. Strongilatoze pulmonare la porc

Metastrongiloza porcilor
Este o nematodoză pulmonară a suinelor ce evoluează la animale în sistemul gospodăresc de

creştere, cu acces la păşune, exprimată prin tulburări respiratorii şi slăbire, fiind mai grav afectat tineretul
porcin.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Metastrongylidae, cu speciile:
Metastrongylus elongatus (Fig. 3.74), M. pudendodectus şi M. salmi.
Fig. 3.74. Metastrongylus elongatus

a. extremitatea anterioară; b. extremitatea posterioară (femelă)
c. extremitatea posterioară (mascul); d. ou
Morfologie
Sunt nematozi cu corp cilindric, egal calibrat, de nuanţă albicioasă şi dimensiuni de: 20-45 mm
lungime/0,2-0,4 mm lăţime femelele şi 10-20 mm lungime/0,15-0,20 mm lăţime masculii. Anterior
prezintă orificiul bucal delimitat de două buze. Posterior, masculul are o bursă caudală slab dezvoltată, cu
lobii laterali uşor măriţi, susţinuţi de coaste şi doi spiculi maronii, foarte lungi (cei mai lungi de la
nematode), de 1-4 mm şi subţiri. Posterior femela este simplă, fără ornamentaţii, uşor curbată şi are
orificiul vulvar subterminal.
Femelele sunt ovovivipare, eliminând ouă embrionate, diferenţiate în două categorii, în funcţie
de provenienţă:
• ouă din fecale - sunt ovale, de 60/40 µm, cu coaja dublă, mai subţire şi fin mamelonată
conţinând o larvă spiralată în interior;
• ouă din secreţii nazale - sunt mai mari, de 70/40 µm, cu coaja groasă, netedă şi larvă în
interior.
 Ciclul evolutiv
Este dixen. Gazdele definitive sunt suinele la care paraziţii adulţi localizează în bronhiile
mijlocii, mici şi bronhiolele din lobii diafragmatici. Femelele pontează ouă embrionate care exogen
evoluează de tip biohelmint, cu intervenţia G.I. oligochetele din genurile Lumbricus şi Eisenia, care
ingeră ouăle şi în corpul lor se formează larvele L3. Endogen, de la nivel intestinal larvele ajung la
pulmon pe cale limfohematogenă, suferind două năpârliri pe parcursul migraţiei. La nivel pulmonar L5
ies în arborele bronhic, se localizează în biotopii caracteristici unde se vor transforma în adulţi.
141
 Diagnostic
Epidemiologie - are semnificaţie apariţia îmbolnăvirilor la tineretul suin de 3-6 luni, în sistemul
gospodăresc, cu acces la păşune, în anii ploioşi, contaminarea maximă a animalelor realizându-se
primăvara şi vara, după ploile torenţiale, calde, când râmele ies din sol în număr mare.
Clinic: boala debutează printr-o diaree pasageră urmată de un sindrom respirator cu tuse, iniţial
uscată, dureroasă, care devine grasă, chintoasă, însoţită de jetaj sero-mucos, dispnee, crize de sufocare,
inapetenţă, subfebrilitate, slăbire, chiar mortalitate.
Coproscopic: prin metode de flotaţie se identifică din fecale ouăle caracteristice, fin mamelonate
şi embrionate. În fecale vechi trebuie diferenţiate de ouăle de Ascaris suum, care în condiţii favorabile
embrionează, dar au coaja mai groasă şi evident mamelonată.
Morfopatologic: este de certitudine, dependent de forma evolutivă parazitară.
Larvele în migraţie produc: enterită cataralo-hemoragică în focar; limfadenită mezenterică, cu
hipertrofia limfonodulilor, care sunt mustoşi pe secţiune, cu hemoragii punctiforme la locul de migrare;
bronhopneumonie granulomatoasă parazitară în focar cu noduli produşi de stadiile L5.
Paraziţii adulţi produc medio- şi microbronşite cu aspect piramidal, cu baza la suprafaţa lobilor
diafragmatici; în lumenul bronhial se observă paraziţii în ghemuri, înglobaţi în secreţii muco-purulente.
Focarele de microbronşite sunt înconjurate de zone emfizematoase.
Este o parazitoză importantă, cauzând pierderi economice crescute în sistemul gospodăresc, dar
beneficiază de terapie eficientă.
3.4.22. Strongilatoze cardio-respiratorii la carnivore
Sunt nematodoze cu evoluţie cronică ce afectează carnivorele, exprimate prin tulburări

respiratorii şi cardiovasculare.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; cu două familii:
 fam. Crenosomatidae; gen Crenosoma, cu specia Crenosoma vulpis;
 fam. Filaroididae, cu 3 genuri: Filaroides (specia Filaroides osleri);
Angiostrongylus (specia Angiostrongylus vasorum); Aelurostrongylus (specia
Aelurostrongylus abstrusus).
Morfologie
 Crenosoma vulpis (Fig. 3.75) se caracterizează prin dimensiuni mici: femela măsoară 12-15 mm
lungime/0,3-0,4 mm lăţime, iar masculul 3-8 mm lungime. Corpul este striat transversal în regiunea
anterioară. Posterior, masculul are bursă caudală şi spiculi scurţi şi groşi. Femela prezintă orificiul vulvar
în treimea mediană a corpului şi este vivipară. Larvele L1 sunt cilindrice, de 260-330 µm lungime, cu
extremitatea posterioară uşor curbată dorsal; are corpul transparent. Se localizează în bronhii, mai rar în
trahee, la câine, vulpe şi pisică.
Fig.3.75. Crenosoma vulpis – larvă
 Filaroides osleri are corpul mic şi subţire: femela măsoară 9-15 mm lungime/0,4 mm lăţime, iar
masculul 6-8/0,2 mm. Posterior, masculul nu prezintă bursă caudală, dar este rotunjit, prevăzut cu papile
142
şi cu doi spiculi scurţi, inegali. Femela prezintă orificiul vulvar situat terminal; este ovovivipară, dar
ouăle eclozează imediat după pontă. Larvele L1 sunt cilindrice, de 230-380 µm, au coada ondulată în
forma literei "S", iar esofagul, cu aparat rabditiform, ocupă treimea anterioară a corpului. Parazitează în
trahee şi marile bronhii la câine.
 Angyostrongylus vasorum are corpul mic: femela măsoară 20-25 mm lungime, iar masculul 15-
20 mm. Posterior, masculul prezintă o bursă caudală mică, susţinută de coaste vizibile şi doi spiculi lungi
şi subţiri. Femela are orificiul vulvar în jumătatea posterioară a corpului; este ovovivipară, dar prin fecale
se elimină larvele L1. Acestea sunt cilindrice, de 300-330 µm lungime; prezintă anterior un buton cefalic,
iar extremitatea posterioară este ondulată în formă de "S". Parazitează în ventriculul drept şi artera
pulmonară la câine şi vulpe.
 Aeluroslrongylus abstrusus (Fig. 3.76) are corpul cilindric, mic: femela are 9-10 mm lungime,
iar masculul 4-7 mm. Posterior, masculul are o bursă caudală mică, nelobată şi doi spiculi relativ scurţi.
Femela prezintă orificiul vulvar în jumătatea posterioară a corpului; este ovovivipară. Larvele L1 sunt
transparente, de 350-400/20 µm, cu extremitatea posterioară scurtă, boantă şi ondulată. Se localizează în
artera pulmonară, bronhiolele terminale şi alveolele pulmonare la pisică.
Fig.3.76. Aelurostrongylus abstrusus – larvă
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Gazdele definitive sunt carnivorele -câinele, pisica, lupul şi vulpea - la care
paraziţii adulţi se localizează în lumenul traheobronşic, pulmon şi artera pulmonară. În mediu, intervin
G.I. reprezentate de gasteropodele terestre din genurile Helix, Agriolimax şi Arion; larvele L1 pătrund în
corpul G.I. şi devin infestante. Pot interveni şi gazde intercalare: rozătoare, păsări şi batracieni, care
consumă melcii infestaţi, iar larvele se închistează în corpul acestora, rămânând infestante.
Contaminarea carnivorelor G.D. se realizează prin consum de melci sau gazde intercalare care
conţin larve infestante.
Endogen, pe cale limfohematogenă larvele L3 migrează până în biotopurile caracteristice; pe
parcursul migratiei larvele suferă năpârliri succesive, iar la nivel pulmonar şi arterial se transformă în
adulţi.
 Diagnostic
Clinic - simptomele pot fi diferenţiate în două categorii:
 respiratorii - tuse, jetaj, dispnee, tahipnee, raluri bronhiale, suflu tubar;
 cardiovascular - tahicardie, puls venos, modificarea zgomotelor cardiace.
 Starea generală a animalelor este modificată, apare adinamie, inapetenţă, subfebrilitate, slăbire
avansată, uneori fiind letală.
Coproparazitologic - se practică un examen larvohelmintoscopic prin metoda Baermann, cu
evidenţierea larvelor L1 caracteristice.
Morfopatologic - este de certitudine. Se caracterizează prin leziuni de traheobronşită cataralo-
exsudativă, bronhopneumonic nodulară şi prezenţa paraziţilor adulţi, aglomeraţi, înglobaţi în secreţii.
În infestaţii cu A. abstrusus apar noduli subpleurali, pneumonie purulentă şi microabcese, prin
suprainfecţii.
Leziunile cardiace constau în hipertrofia cordului drept, scleroză perivasculară şi emfizem
pulmonar, cu prezenţa paraziţilor în artera pulmonară.
143
3.4.23. Singamoza şi ciatostomoza
Este o nematodoză respiratorie a galinaceelor, cu caracter estival şi evoluţie gravă la pui,

exprimată prin respiraţie horcăitoare, poziţie ortopneică, accese sufocante şi mortalitate crescută.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes, cl. Nematoda; fam. Syngamidae, cu specia Syngamus
trachea.
La palmipede, nematodul cu localizare în aparatul respirator este Ciathostoma bronchialis, fam.
Ciathostomidae.
Morfologie. Syngamus trachea (Fig. 3.77) este uşor de recunoscut după poziţia caracteristică,
masculul fiind cuplat permanent cu femela, având forma literei "Y", de unde şi denumirea de "viermele
înfurcat". Datorită culorii roşii a corpului este numit şi "viermele roşu". Are corpul cilindric, egal
calibrat, cu manifestarea unui pronunţat dimorfism sexual, femela măsurând 15-40 mm lungime/0,5 mm
lăţime, iar masculul 2-6 mm lungime/0,2 mm lăţime. Anterior, prezintă o capsulă bucală prevăzută la
intrare cu un inel chitinos, armată cu 6-8 dinţi situaţi Ia baza capsulei. Femela are orificiul vulvar situat
în treimea anterioară; deasupra lui se fixează masculul care posterior are o bursă caudală ezvoltată,
trunchiată oblic, prevăzută cu coaste şi doi spiculi maronii, scurţi şi subţiri.
Fig.3.77. Syngamus trachea

a. femelă şi macul; b. extremitatea anterioară (femelă)
Femelele sunt ovipare: elimină ouă ovale, uşor alungite, cu dimensiuni de 80-100/40-45 µm, cu
coaja dublă, subţire, buşonate la ambele extremităţi, cu buşoane mici, rotunde, în faza de morulaţie la
pontă.
 Ciclul evolutiv
Este monoxen, facultativ dixen. Paraziţii adulţi se localizează în trahee şi bronhii la galinacee,
fiind hematofagi. Femelele pontează ouă morulate care sunt eliminate în mediu prin fecale, după
deglutiţie sau prin spută. Exogen, ouăle evoluează până la stadiul de ouă infestante ce conţin larve (L2
sau larvele pot ecloziona din ouă, în mediu dezvoltându-se larvele L3 infestante. Facultativ, în evoluţia
exogenă pot interveni G.I. numite gazde intercalare, reprezentate de oligochete (râme) care ingeră ouăle,
în corpul lor dezvoltându-se ouă sau larve infestante.
Contaminarea păsărilor se realizează în mai multe moduri: direct, prin consum de ouă sau larve
infestante; indirect, prin consum de gazde intercalare ce conţin ouă sau/şi larve infestante. La nivel
intestinal larvele pătrund în circulaţie şi, pe cale hematogenă, ajung în trahee, sacii aerieni şi pulmon,
unde se vor dezvolta adulţii.
144
 Diagnostic
Clinic - se exprimă prin tulburări respiratorii grave: respiraţie horcăitoare, zgomotoasă, cu gâtul
întins şi ciocul întredeschis, deglutiţii repetate, dispnee, accese sufocante, inapetenţă, adinamie şi
mortalitate crescută.
Pentru confirmare, se poate realiza examenul regiunii traheale, după o prealabilă deplumare, la o
sursă de lumină, prin transparenţă observându-se paraziţii roşii în lumenul traheal.
Examen coproscopic: prin metode de flotaţie se vor evidenţia ouăle caracteristice care se
diferenţiază de cele de Capillaria prin dimensiunile mai mari şi aspectul morulat.
Se poate face un examen microscopic al secreţiilor traheobronhice, cu evidenţierea ouălor.
Morfopatologic - este de certitudine. Se evidenţiază leziuni de traheo-bronşită hemoragică în
focar, ulcere ale mucoasei, cu aspect circular şi noduli necrotici sau hemoragici la locul de fixare al
paraziţilor cu capsula bucală de mucoasă, şi prezenţa viermilor roşii, înfurcaţi, vizibili cu ochiul liber.
Cronic, leziunile au caracter fibrinonecrotic.
Singamoza este o boală gravă, cu implicaţii economice majore, determinând mortalitate crescută în
fazanerii.
3.4.24. Spirocercoza carnivorelor
 Este o biohelmintoză cu evoluţie cronică ce afectează carnivorele, exprimată clinic polimorf prin
manifestări cardiovasculare, digestive şi generale.

 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Spirocercidae, cu specia Spirocerca
lupi (sanguinolenta).
Morfologie. Spirocerca lupi (Fig. 3.78) se caracterizează printr-un corp cilindric, filiform, uşor
subţiat la extremităţi, de culoare roşie şi dimensiuni medii; femela măsoară 5-8 cm lungime/l mm lăţime,
iar masculul 3-5 cm lungime/0,8 mm lăţime. Extremitatea posterioară la mascul este uşor torsionată şi
prezintă două aripi caudale, doi spiculi inegali, unul scurt-gros, celălalt lung-subţire şi papile senzitive
pre- şi postcloacale. Posterior femela este recurbată dorsal; este ovovivipară. Ouăle sunt ovale, de 30-
75/10-15 µm, au coaja subţire şi sunt embrionate la pontă.
Fig.3.78. Spirocerca sanquinolenta (lupi)

a. extremitatea anterioară; b. extremitatea anterioară (vedere din faţă)
1. papile laterale; 2. papile subdorsale;c. extremitatea posterioară (mascul); d. ou
 Ciclul evolutiv
Este diheteroxen. Gazdele definitive sunt carnivorele (câine, lup, vulpe), la care paraziţii adulţi
se localizează în peretele stomacului şi esofagului şi în aortă. Femelele pontează ouă embrionate care
prin esofag şi stomac sunt eliminate în mediul exterior. Exogen evoluează de tip biohelmint, cu
intervenţia G.I. - coleoptere coprofage din genurile Scarabeus şi Geotrupes care ingeră ouăle, iar în
corpul acestora se dezvoltă larvele infestante. Uneori, în evoluţia exogenă pot interveni gazde paratenice
145
reprezentate de reptile şi păsări care consumă coleopterele, iar în corpul lor larvele se reîncapsulează
rămânând infestante.
Contaminarea G.D. se realizează pe cale bucală prin consumul coleopterelor G.I. sau al
gazdelor paratenice ce conţin larve infestante. Din stomac, larvele pătrund în peretele acestuia şi pe cale
hematogenă unele migrează spre aortă, iar celelalte ajung în esofag traversând direct cavitatea toracică
sau circulator. Pe parcursul migraţiei larvele năpârlesc de câteva ori, pentru ca în biotopii caracteristici să
se transforme în adulţi.
 Diagnostic
Se face prin coroborarea simptomelor cu examenul coproscopic şi anatomopatologic.
Clinic este orientativ şi heteromorf, dependent de localizarea praziţilor. Localizarea esofago-
gastrică se exprimă prin vomizări, disfagie, inapetenţă, chiar anorexie şi slăbire. Localizarea aortică şi
pulmonară se caracterizează prin modificări de ritm cardiac, suflu aortic, dispnee, accese de sufocare,
tuse şi anemie.
Examenul coproscopic - este lipsit de valoare în localizarea aortică a paraziţilor. În celelalte
localizări, prin metode de flotaţie se evidenţiază ouă embrionate, cu valoare relativă datorită posibilelor
confuzii cu alte tipuri de ouă (Strongyloides).
Morfopatologic este de certitudine. Se caracterizează prin prezenţa unor noduli tumorali
diseminaţi în pereţii esofagului, stomacului şi aortei, nivel la care pot apărea şi anevrisme, chiar ruptura
peretelui aortic, hemoragie internă şi moarte. Nodulii au mărimi variabile, de la bobul de mazăre până la
oul de porumbel, cu aspect conopidiform, consistenţă crescută; prezintă mai multe orificii, iar în interior
conţin un lichid purulent sau sanguinolent în care sunt înglobaţi paraziţii.
3.4.25. Nematodoze digestive la păsări
3.4.25.1. Amidostomoza
Este o geohelmintoză ce evoluează la anseriforme, afectând mai frecvent gâştele, cu exprimare

mai gravă la tineret, caracterizată prin tulburări digestive, locomotorii şi anemie.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Amidostomidae, cu specia
Amidostomum anseris.
Morfologie
Amidostomum anseris (fig. 3.79) are corpul cilindric, egal calibrat, culoare roşiatică şi
dimensiuni de: 12-25/0,4 mm - femela, iar masculul 10-18/0,3 mm. Anterior are capsulă bucală uşor
lăţită, în formă de semicerc, armată cu 3 dinţi la bază, din care cel mijlociu este mai dezvoltat. Posterior
masculul are bursă caudală trilobată, cu lobii laterali mai dezvoltaţi, susţinuţi de coaste evidente,
bifurcate şi lobul median atrofiat; are 2 spiculi maronii, scurţi, groşi, apropiaţi la partea distală, cu
aspectul literei "V". Posterior femela este simplă, conică, fără ornamentaţii; prezintă orificiul vulvar
dispus posterior.
Femelele sunt ovipare; elimină ouă de tip strongil, ovale, de 80-110/50-60 µm, cu coaja dublă,
subţire, în faza de morulaţie la pontă.
Fig.3.79. Amidostomum nodulosum

posterioară (mascul); c. ou
146
 Ciclul evolutiv
Este monoxen. Paraziţii adulţi se localizează în esofag-guşă, respectiv stomacul muscular şi
glandular la anseriforme, fiind hematofagi. Stau implantaţi cu capsula bucală în stratul cornos,
tunelizându-l; femelele pontează ouă de tip strongil, care prin fecale sunt eliminate în mediul exterior.
Evoluţia exogenă este de tip geohelmint: ouăle embrionează, dar stadiile larvare L1 şi L2 se dezvoltă în
interiorul ouălor , din acestea eclozionând direct larvele L2 care în scurt timp se transformă în larve
infestante L3. Contaminarea păsărilor se realizează pe cale bucală prin ingerarea larvelor L3 odată cu
furajele şi apa infestate. Este posibilă şi contaminarea transcutanată, demonstrată de Enigk (1968).
Endogen, la nivel intestinal larvele L3 realizează o migraţie locală, enteroparietală; fac excepţie cele cu
contaminare transcutanată care migrează pe cale limfohematogenă până în biotopurile de elecţie. După
două năpârliri succesive L4-L5, revin în lumenul intestinal şi se transformă în adulţi.
 Diagnostic
Clinic - la păsările adulte evoluează asimptomatic. La boboci se exprimă prin tulburări digestive:
apetit capricios, diaree, slăbire, indigestie ingluvială; pot apare manifestări nervoase: pareze şi paralizii,
expresia efectului toxic al paraziţilor; apare un sindrom anemic datorat hematofagiei stadiilor adulte şi
posibil dermatite, prin migraţia transcutanată a larvelor.
Coproscopic: prin metode de flotaţie se evidenţiază ouă de tip strongil. Este de certitudine, cu
valoare de specie la anseriforme.
Morfopatologic - este de certitudine. Se evidenţiază leziuni de: esofago-ingluvită şi gastrită-
proventriculită cataralo-hemoragică şi fibrino-necrotică, cu prezenţa unor ulcere şi noduli la locul de
fixare al paraziţilor, noduli acoperiţi cu exsudat fibrinonecrotic. Datorită dimensiunilor, paraziţii se pot
vedea cu ochiul liber fixaţi de mucoasă. Cadavrele sunt cahectice, cu mucoase anemice.
3.4.25.2. Heterakidoza
Este o nematodoză cosmopolită ce afectează galiformele, mai rar anseriformele, cu evoluţie

cronică, subclinică, dar cu forme grave la tineretul fazan, exprimate prin tulburări digestive, slăbire şi
mortalitate.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Oxyuridae; gen Heterakis, cu speciile:
Heterakis gallinae, Heterakis isolonche la fazan şi Heterakis dispar la palmipede.
Morfologie
Heterakis gallinae (fig.3.80) are corpul inegal calibrat, anterior fiind îngroşat, iar posterior
subţiat, efilat, de culoare albicioasă şi dimensiuni de 0,7-,3 cm lungime - masculul şi 1-1,5 cm lungime -
femela. Anterior prezintă orificiul bucal delimitat de 3
buze, iar prin transparenţa cuticulei se observă esofagul
dilatat posterior, formaţiune numită dilataţie bulbară
sau bulb esofagian. Posterior, masculul prezintă 2 aripi
caudale prevăzute cu 12 perechi de papile pedunculate,
cu aspectul unor mameloane; pe faţa ventrală, în faţa
orificiului cloacal are o ventuză precloacală; prezintă 2
spiculi inegali, unul scurt-gros, celălalt lung-subţire.
Posterior, femela este efilată, prezintă orificiul vulvar
la mijlocul corpului. Femela esteovipară; elimină ouă
asemănătoare cu cele de Ascaridia galli, ovale, de 65-
75/40-45 µm, cu coaja dublă, subţire şi netedă, având
marginile aproape paralele şi masa germinativă
neevoluată la pontă.
Fig.3.80. Heterakis gallinae

a. extremitatea anterioară; b. extremitatea posterioară
(mascul), c. Ou
147
 Ciclul evolutiv
Este monoxen. Paraziţii adulţi se dezvoltă la nivelul cecumului, hrănindu-se cu conţinut cecal şi
celule epiteliale. Ouăle pontate de femele sunt eliminate prin fecale în mediul extern. Exogen se
realizează, în condiţii favorabile, embriogeneza, cu formarea ouălor infestante ce conţin larva L2.
Contaminarea păsărilor se realizează pe cale bucală prin ingerarea, odată cu furajele, a ouălor infestante.
Endogen, la nivelul cecumului, larvele eclozionează şi pătrund în mucoasă sau rămân la
suprafaţa acesteia, suferă două năpârliri succesive şi revin în lumenul cecal, unde se transformă în adulţi.
În evoluţia exogenă a ouălor, pot interveni gazde intercalare - oligochetele - în corpul cărora
larvele eclozionează, contaminarea păsărilor realizându-se prin consum de râme. Totodată, ouăle de
Heterakis constituie rezervoare pentru Histomonas meleagridis.
 Diagnostic
Clinic - este imposibil de realizat datorită evoluţiei asimptomatice. La tineretul fazan se
suspicionează în caz de sindrom diareic grav, anemie şi mortalitate crescută.
Ovoscopic: prin metode de flotaţie se evidenţiază din fecale ouăle, asemănătoare cu cele de
Ascaridia; se remarcă însă faptul că ouăle de Heterakis au marginile aproape paralele, la cele de
Ascaridia fiind convexe.
Morfopatologic: este de certitudine.
La deschiderea intestinului gros, se observă paraziţii albicioşi în lumenul cecal şi leziuni de tiflită
cataralo-hemoragică în focar. La tineretul fazan este caracteristică tiflita verucoasă: pe mucoasa
cecumului se observă noduli crateriformi, proeminenţi, cu centrul excavat şi suprafaţa acoperită cu
pseudomembrane; după îndepărtarea acestora se observă o tiflită hemoragică, ulceroasă şi edemul
peretelui cecal. Prin cronicizare, leziunile sunt de tiflită hiperplastică.
Heterakidoza evoluează în toate sistemele de creştere: gospodăresc, intensiv la sol, producând
pierderi economice importante în fazanerii.
3.4.25.3. Capilarioza păsărilor
Capilariozele sunt nematodoze digestive ce afectează păsările - galinacee, palmipede, porumbeii

- domestice şi sălbatice, cu evoluţie cronică, insidioasă, sau mai grav la tineret, exprimate prin tulburări
digestive, nervoase şi anemie.
 Etiologie
Sistematică: încr. Nemathelminthes; cl. Nematoda; fam. Capillariidae.
Speciile sunt diferenţiate în funcţie de localizare:
 esofago-ingluvială: Capillaria contorta şi Capillaria annulata;
 intestinală: Capillaria obsignata şi Capillaria caudinflata.
Morfologie. Speciile din fam. Capillariidae au corpul cilindric, cu calibru fin, filiform,
asemănător cu un vas capilar, inegal calibrat, anterior subţiat şi posterior uşor îngroşat, cu dimensiuni
variabile: 15-80 mm lungime/80-100 µm lăţime femela, respectiv 8-10 mm lungime/40-60 µm lăţime
masculul. La extremitatea anterioară sunt uşor efilaţi şi prezintă o vezică periesofagiană, iar cuticula este
fin striată transversal. Posterior, masculul prezintă o teacă cu spinişori prin care iese un spicul maroniu,
gros, cu lungime apreciabilă. Posterior, femela este rotunjită; prin transparenţa cuticulei se observă ouăle
aşezate în şiraguri; prezintă orificiul vulvar la limita dintre porţiunea efilată şi cea îngroşată. Femelele
sunt ovipare; elimină ouă caracteristice, ovale, de 45-65/20-30 µm, cu coaja dublă, subţire, buşonate la
extremităţi, cu buşoane lăţite, înfundate în coajă şi transparente, iar masa germinativă este neevoluată la
pontă.
 Ciclul evolutiv
Este de tip bio- sau geohelmint. Paraziţii adulţi se localizează în esofag-guşă, respectiv intestin la
păsări şi sunt hematofagi. Ouăle eliminate de femele ajung în mediul extern prin intermediul fecalelor.
148
La Capillaria contorta şi C. obsignata ciclul este monoxen; exogen, în condiţii favorabile ouăle
neevoluate embrionează, transformându-se în ouă infestante ce conţin larva L2 cu care se realizează
contaminarea bucală a păsărilor. Capillaria annulata şi C. caudinflata au ciclu dixen, în evoluţia exogenă
intervenind G.I. - oligochetele (râme) din genurile Lumbricus şi Eisenia care consumă ouăle embrionate,
în corpul lor dezvoltându-se larvele infestante. În acest caz contaminarea păsărilor se realizează prin
consum de râme ce conţin larvele infestante.
Endogen, la nivelul segmentului digestiv afectat larvele efectuează o migraţie locală, parietală,
suferă câteva năpârliri şi revin în lumen, unde se transformă în adulţi.
Fig.3.81. Capillaria annulata

a. extreminatea anteriaoră; b. extremitatea posteriaoră; c. ouă
 Diagnostic
Se face prin coroborarea simptomelor cu examenul coproscopic şi anatomopatologic.
Clinic este orientativ. La păsările adulte, în infestaţii slabe evoluează asimptomatic. Tineretul şi
porumbeii sunt mai frecvent şi grav afectaţi, exprimându-se prin: anemie, sindrom diareic, indigestie
ingluvială şi deglutiţii repetate datorate iritaţiei ingluviale, slăbire, poziţii şi mişcări anormale ale capului
(torticolis), scăderea, chiar încetarea ouatului.
Coproscopic: prin metode de flotaţie se evidenţiază ouăle caracteristice, cu aspect de lămâie.
Trebuie diferenţiate de ouăle de Syngamus, care sunt de dimensiuni mai mari şi sunt morulate la pontă.
În forma esofago-ingluvială se constată: esofago-ingluvită cataralo-hemoragică, cu prezenţa unui
exsudat pseudomembranos, albicios şi hemoragii liniare.
În forma intestinală se observă o enterotiflită cataralo-hemoragică şi necrotică, edemul mucoasei
intestinale şi exsudat pseudo-membranos.
În formele cronicizate leziunile ambelor segmente afectate au caracter fibrino-necrotic.
Evidenţierea paraziţilor adulţi de la nivelul leziunilor se face prin raclarea mucoasei afectate,
spălarea şi decantarea repetată a raclatului şi examinarea cu lupa sau ob. 10x a sedimentului final,
observându-se mai uşor femelele subţiri pline cu ouă dispuse în şiraguri.
149
150
Capitolul 4
Linguatuloza
Este o arachnoză produsă prin dezvoltarea formelor evolutive din genul Linguatula, care în stadiul
de adult determină rino-faringo-sinuzită la carnivore, iar larvele şi nimfele determină linguatuloza
viscerală la ierbivore.
 Etiologie
Sistematică: încr. Arthropoda, cl. Pentastomida, ord. Linguatulus, fam. Linguatulidae, gen
Linguatula, sp. Linguatula serrata (L. rhinaria, Pentastomum denticulatum) (Fig. 4.1).
Morfologie. Adulţii prezintă corpul cu aspect viermiform, mai lăţit anterior, îngustat posterior,
convex dorsal şi plat ventral. Corpul este acoperit de o cuticulă striată transversal şi prevăzută cu spini
chitinoşi orientaţi antero-posterior dispuşi pe mai multe rânduri. Masculii măsoară 18-20 mm/3-4 mm,
iar femelele 8-12 cm/6-8 mm. Orificiul bucal este situat anterior, central, subterminal, fiind mărginit de
două perechi de cârlige. Au o culoare cenuşiu-policromă şi sunt lipsiţi de membre. Ouăle sunt ovale, au
dimensiuni de 70-90 µm, embrionate la pontă, de culoare gălbui-maronie. Larvele şi nimfele au
morfologie asemănătoare cu a adulţilor, aspect triunghiular, dimensiuni cuprinse între 2-3 mm până la 6-
8 mm, cuticula striată, prevăzută cu spini fini. Anterior sunt prezente două perechi de cârlige.
Fig. 4.1 Linguatula serrata

a. femelă adultă; b. larvă
 Ciclul evolutiv
Biociclul este diheteroxen. Adulţii parazitează la gazda definitivă - câine, lup, vulpe uneori şi la
om - în fosele nazale şi în sinusurile frontale, fiind fixaţi de mucoasă cu ajutorul cârligelor. Femelele
pontează ouă embrionate, care odată cu jetajul gazdei sunt eliminate în mediul exterior prin strănut, sau
sunt deglutite si apoi eliminate prin materiile fecale. Ouăle se lipesc de firele de iarbă datorită unei
substanţe vâscoase existente pe coaja lor. Gazdele intermediare – bovine, ovine, caprine, cabaline, iepure
– se contaminează ingerând ouăle lipite de firele de iarbă sau alte furaje. Ajunse în intestin eclozionează
larvele, care străbat peretele intestinal şi migrează activ în diverse organe (ficat, rinichi, pulmon) dar
preferenţial în limfonodulii mezenterici unde se închistează. Într-un interval de 7-8 luni, larvele se
dezvoltă suferind o succesiune de năpârliri, devenind nimfe, care se pot deplasa în alte viscere.
Contaminarea carnivorelor se face prin consum de organe ce conţin nimfe. Ajunse în stomac ele
migrează recurent spre fosele nazale (uneori ajutate şi de accesele de vomă provocate de ele). Ciclul
evolutiv integral se desfăşoară în 8-10 luni.
 Diagnostic
Linguatuloza carnivorelor se depistează pe baza examenelor clinice, microscopice şi necropsie.
151
Clinic, boala se manifestă prin jetaj, strănuturi repetate, respiraţie greoaie, epistaxis şi sforăituri în
somn. Câinele este agitat, se loveşte peste bot cu membrele anterioare, uneori prezintă accese
epileptiforme sau rabiforme.
Microscopic. Se recoltează jetaj nazal de la animalele suspecte de boală, prin badijonarea
mucoasei nazale cu un tampon de vată îmbibat în ser fiziologic.Materialul patologic mai poate fi recoltat
prin injectarea sub presiune de soluţii fiziologice, se centrifughează, iar din sediment, se fac preparate
între lamă şi lamelă, evidenţiindu-se la microscop cu obiectiv 10x ouăle embrionate. Uneori folosind
metode ovoscopice de sedimentare se pot evidenţia ouăle caracteristice embrionate.
Morfopatologic, la carnivore prin examenul foselor nazale şi al sinusurilor se evidenţiază formele
adulte de Linguatula, fixate de mucoasă, de obicei una sau mai multe exemplare, uneori şi masculi.
Gravitatea leziunilor este corelată cu numărul de exemplare existente. Apar iritaţii, inflamaţii ale
mucoaselor afectate, rino-sinuzite catarale şi purulente; mici hemoragii, eroziuni şi ulcere ale mucoasei
cu mucus hemoragic sau purulent abundent.
Linguatuloza viscerală la ierbivore se diagnostică numai după sacrificare sau postmortem,
întrucât ea evoluează asimptomatic. Leziunile sunt mai frecvente în limfonodulii mezenterici, care apar
hipertrofiaţi, infiltraţi, fluctuanţi la palpare, iar pe secţiune se scurge un lichid brun-gelatinos ce conţine
larve şi nimfe viabile. Uneori sunt prezenţi şi noduli închistaţi cu paraziţi în diverse stadii de calcificarc,
leziuni de limfadenită cronică.
În secţiunile histologice se observă focare hemoragice sau hemoragico-necrotice în care sunt
prezente formele parazitare, proliferare foliculară şi fibroasă, infiltraţie limfogranulocitară, uneori cu
eozinocite şi resturi parazitare în masa cazeocalcară (Rotaru şi colab., 1986, cit. de Baba, 1996).
Histologic leziunile sunt asemănătoare cu cele din tuberculoză, coexistând uneori, putând provoca
dificultăţi în diagnosticul tuberculozei (Nicola şi colab., 1980).
152
Capitolul 5
Diagnosticul în arachnoze
Arachnozele cuprind numeroase boli parazitare frecvente la om şi animale, produse de artropode

din clasa Arachnida. Prezintă importanţă deosebită râile şi ectoparazitismul cu căpuşe.
5.1. Demodicoza (Demodecia)
Este o boală gravă care afectează diferite specii de mamifere, în special câinele, exprimată clinic la
tineret, printr-o dermatită şi foliculită cronică cu tendinţa de generalizare. Boala este produsă de
dezvoltarea acarianului Demodex în foliculii piloşi şi glandele sebacee.
 Etiologie
Sistematică. încr. Arthropoda, cl. Arachnida, subcl. Acari, ord. Acariformes, fam. Demodecidae,
gen Demodex, sp. Demodex canis. La alte mamifere parazitează: Demodex bovis, Demodex ovis,
Demodex caprae, Demodex equi, Demodex cuniculi, Demodex foliculorum (om).
Morfologia. Corpul este alungit, viermiform, partea anterioară mai lată, dreptunghiulară.
Masculul are până la 250 µm lungime şi 45 µm lăţime, iar femela are 300 µm lungime şi 50 µm lăţime.
Prezintă un rostrum scurt lăţit, format din hipostom, două chelicere şi doi palpi. Partea anterioară a
corpului prezintă ventral o scizură longitudinală mediană intersectată de patru scizuri transversale situate
în dreptul membrelor care sunt rudimentare formate din câte trei articole. Abdomenul este striat
transversal şi ascuţit posterior fiind mai mic la mascul decât la femelă. Ouăle sunt fusiforme, de
dimensiuni cuprinse între 60-80 µm/25-40 µm şi se găsesc în diverse faze evolutive.
Fig. 5.1. Demodex canis

a. ou; b. larvă; c. nimfă; d. adult
 Ciclul evolutiv
Demodex canis (Fig. 5.1) este un parazit permanent, se dezvoltă în foliculii piloşi şi în glandele
sebacee. Femelele fecundate depun ouăle în cuiburi, din care după 3-6 zile eclozionează larvele
hexapode, care se transformă în 3-5 zile în nimfe. Există 2 stadii nimfale - protonimfe şi deutonimfe –
ultimele prin năpârlire transformându-se în adulţi. Întreg ciclul evolutiv durează 10-21 zile, uneori însă
153
DIAGNOSTICUL ÎN ARACHNOZE
durează 3-4 luni ca urmare a faptului că paraziţii şi în special larvele, în condiţii vitrege, pot intra în
hipobioză.
Paraziţii pot ajunge pe cale hematogenă în diverse organe: ficat, rinichi, plămâni, limfonoduli, sau
prin lingere sunt antrenaţi în tranzitul intestinal.
Contaminarea se realizează pe cale directă cel mai frecvent de la mamă la nou născuţi chiar din
primele ore de viaţă, mai ales cu larve şi nimfe ce se găsesc la suprafaţa pielii.
 Diagnostic
Se stabileşte anatomo-clinic şi microscopic.
Clinic, evoluţia este cronică, după o incubaţie de 4-6 săptămâni apar simptome variate în funcţie
de forma evolutivă:
 Forma uscatătă se manifestă prin apariţia de eritem, scuame fine alb-gălbui, ce apar mai frecvent
pe cap (periocular, peribucal, faţa externă a conchiei auriculare), piept, membrele anterioare, rar pe
trunchi. Leziunile nu sunt pruriginoase.
 Forma complicată (pustuloasă) este exprimată prin pustule, foliculite, depilaţii, pielea este
edemaţiată, seboreică cu cruste şi crevase sângerânde, emană miros respingător de mucegai ca urmare
a complicaţiilor cu miceţi pseudodermatofiţi şi bacterii. Leziunile sunt pruriginoase, confluează, pielea se
îngroaşă, are aspect de pahiderm, apar limfangite, membrele edematoase. Câinii au starea generală
modificată, prezintă subfebrilitate, slăbesc, sunt adinamici, limfonodulii superficiali regionali sunt
reacţionaţi, animalele devin caşectice şi mor după 4-6 luni de suferinţă.
Microscopic, se execută raclaj cutanat profund, avându-se în vedere localizarea acarienilor la
nivelul foliculului pilos şi glandele sebacee, de preferinţă de la nivelul leziunilor primare, până la apariţia
unui exudat roşiatic, prelevatul se clarifică cu lactofenol şi se fac examene între lamă şi lamelă.
Examinarea preparatului se face cu obiectiv 10x, evidenţierea oricărui stadiu evolutiv, ou-larvă-nimfă-
adult, confirmă diagnosticul.
Examenul negativ este neconcludent necesitând reexaminări din alte zone afectate, necomplicate.
5.2. Râile la mamifere şi păsări (Scabiile)
Râile sunt acarioze cutanate contagioase care evoluează la om şi la animale, manifestate prin
depilaţii, dermatite, dermatoze crustoase pruriginoase, fiind produse de acarieni din clasa Arachnida,
familiile Sarcoptidae, Psoroptidae şi Knemidocoptidae, localizaţi fie la suprafaţa pielii, fie în straturile
epidermice.
 Etiologie
Sistematică. încr. Arthropoda, cl. Arachnida, subcl. Acari, ord. Acariformes,
 fam. Sarcoptidae ce cuprinde genurile: Sarcoptes şi Notoedres;
 fam. Psoroptidae cu genurile: Psoroptes, Chorioptes şi Otodectes;
 fam. Knemidocoptidae cu genul: Knemidocoptes.
Morfologie. Acarienii psorici au corpul oval sau rotund, turtit dorso-ventral, format dintr-o singură
piesă (cefalo-toracele unit cu abdomenul). Corpul este acoperit de o cuticulă ce prezintă striaţiuni fine
transversale. Pe cuticulă unele genuri pot prezenta spini ascuţiţi sau bonţi, solzi, precum şi peri lungi sau
scurţi. Aparatul bucal este format dintr-un rostrum ce este alcătuit din hipostom central, două chelicere şi
doi palpi. Rostrul poate fi lung sau scurt. Orificiul bucal este situat sub chelicere. Pe faţa ventrală a
corpului se fixează membrele ce sunt articulate (6 articole – coxa, trochanter, femur, genu, tibia, tarsus)
în număr de patru perechi la adulţi şi nimfe şi 3 perechi la larve. Ele se termină cu gheare sau ambulacre
(ventuze). Pe membre se pot găsi peri lungi. La masculi, posterior se găsesc doi lobi copulatori, nişte
154
formaţiuni mamelonate, prelungite cu peri lungi uniţi sau nu, de o formaţiune membranoasă. La baza
lobilor copuiatori se găsesc ventuze copulatoare. Este prezent dimorfismul sexual, masculii fiind mai
mici decât femelele.
Femelele sunt ovipare (excepţie Knemidocoptes laevis care este vivipară). Ouăle sunt ovale,
cenuşiu-maronii, de aproximativ 100-200 µm, coajă dublă iar în interior masa geminativă în diferite
stadii evolutive.
În funcţie de lungimea membrelor, acarienii psorici se clasifică în două categorii:
 cu membre scurte: Sarcoptes, Notoedres, Knemidocoptes la care membrele anterioare nu
depăşesc extremitatea anterioară a rostrumului, iar cele posterioare nu depăşesc marginea posterioară a
corpului.
 cu membre lungi: Psoroptes, Chorioptes şi Otodectes, la care membrele anterioare depăşesc
extremitatea anterioară a rostrumului, iar membrele posterioare depăşesc marginea posterioară a
corpului.
 Ciclul evolutiv
Sunt ectoparaziţi permanenţi cu localizări variate, fie la suprafaţa, fie în profunzimea pielii unde
provoacă microgalerii. Se hrănesc cu limfă, sau lichide intertisulare. Unele specii se dezvoltă în regiunile
corporale cu păr lung (Psoroptes), iar altele pe cele cu păr scurt (Sarcoptes). Femelele fecundate depun
ouă fie în galerii, fie la suprafaţă, unde în aproximativ 7 zile eclozionează larvele ce migrează spre
straturile superficiale şi după 2-3 năpârliri în circa 8 zile se transformă în nimfe şi apoi adulţi. Întreg
ciclul biologic durează aproximativ 18-20 de zile.
Contaminarea se face prin contact direct între animalele bolnave şi cele sănătoase, sau indirect
prin cruste, fire de păr, lână, rămase pe obiectele din adăpost infestate cu acarieni, cu care animalele vin
în contact. Genul Sarcoptes are importanţă antropozoonotică.
Acarieni psorici cu membre scurte
 Sarcoptes scabiei (Fig. 5.2) var. bovis, caprae, ovis, suis, equi, canis, hominis etc. produce râia
corpului acoperit cu păr scurt. Este nespecifică putând trece de la o specie la alta, având caracter
zoonotic. Este singura râie a porcului.
Morfologie. Au corpul aproape oval, de dimensiuni cuprinse între: femela, 250-400 µm, iar
masculul 150-350 µm. Prezintă rostrum scurt. Pe faţa dorsală se află spini scurţi ascuţiţi, solzi, peri
chitinoşi , iar pe faţa ventrală cuticula prezintă striaţiuni transversale. Membrele scurte, articulate,
prezintă ventuze (ambulacre) la mascul pe perechile 1, 2 şi 4 iar la femelă pe perechile 1 şi 2.
Fig. 5.2. Sarcoptes scabiei

a. vedere dorsală femelă; b. vedere ventrală mascul
 Notoedres cati (Fig. 5.3) var. cati şi cuniculi produce râia capului la pisică şi periorificială la
iepure, uneori se mai poate localiza şi la extremităţile membrelor, pe gheare şi scrotum.
155
Fig. 5.3. Notoedres cati var. cati (femelă ovigeră)

a. dorsal; b. ventral
Morfologie. Are corpul rotund cu dimensiuni cuprinse între: femela 200-250 µm iar masculul 100-
150 µm. Prezintă rostrum scurt. Pe faţa dorsală a corpului cuticula prezintă striaţiuni concentrice având
în centru spini bonţi. Membrele scurte, articulate prezintă ventuze dispuse asemănător ca la Sarcoptes.
 Knemidocoptes mutans şi Knemidocoptes laevis (Fig. 5.4) produc la galinacee râia picioarelor,
primul, sau râia corpului (deplumantă), al doilea.
Fig.5.4. Knemidocoptes laevis

a. femelă; b. mascul
Morfologie. Au corpul rotund, cu dimensiuni cuprinse între: femela 400-500 µm, iar masculul
200-300 µm. Prezintă rostrum scurt, cuticula cu striaţiuni, membrele scurte, rudimentare la femelă şi
terminate cu gheare, iar la mascul, prezintă ventuze pe toate cele 4 perechi. Femela de K. mutans este
ovipară, iar la K. laevis este vivipară.
Acarieni psorici cu membre lungi
■ Psoroptes communis (Fig. 5.5) var. bovis, ovis, equi, caprae şi cuniculi parazitează doar ungulatele şi
leporidele, produce râia corpului acoperit cu păr lung sau cu lână şi anume:
- la bovine - localizată în moţ şi coadă;
- la cabaline - în moţ, coamă, coadă;
- la ovine - pe întreg corpul;
- la capră şi iepure - în conductul auditiv extern.
Morfologie. Au corpul oval, de dimensiuni mari: femela 700-800 µm, iar masculul 400-500 µm.
Prezintă rostrum lung şi ascuţit, cuticula netedă. Membrele sunt lungi, depăşesc conturul corpului, la
mascul prevăzute cu ventuze pe perechile 1, 2 şi 3 iar la femelă pe perechile 1, 2, şi 4. Ventuzele au un
pedicul lung (pretars) şi deschiderea redusă având aspect de trompetă. Masculii prezintă posterior doi
lobi copulatori prevăzuţi cu peri lungi, iar la baza lor se găsesc două ventuze copulatoare. Femelele sunt
ovipare, iar prin transparenţa cuticulei se observă ouăle. Depunerea ouălor se face pe suprafaţa pielii, sub
cruste.
156
Fig. 5.5 Psoroptes communis var. equi

a. femelă ovigeră; b. mascul
■ Chorioptes bovis (Fig. 5.6) var. bovis, ovis, equi, produce râia trenului posterior la bovine şi râia
extremităţilor la ovine şi ecvine.
Morfologie. Au corpul oval, cu dimensiuni: femela 500 µm, iar masculul 200-400 µm. Prezintă
rostrum scurt, membrele lungi, articulate, prevăzute la mascul cu ventuze în formă de clopot pe toate cele
4 perechi, iar la femelă pe perechile 1 şi 2. Masculii prezintă posterior doi lobi copulatori, cu câte o
ventuză şi filamente lungi unite de o membrană fină.
Fig. 5.6 Chorioptes bovis

a. mascul; b. femelă
■ Otodectes cynotis (Fig. 5.7) var. canis, cati, produce râia auriculară a carnivorelor, localizându-se la
nivelul conductului auditiv extern.
Morfologie. Au corpul oval, cu dimensiuni de 300-500 µm femela, iar masculul 270-400 µm.
Prezintă rostrum scurt, membre lungi, perechea 4 de membre fiind mai slab dezvoltată faţă de perechea
3. Membrele se termină cu gheare şi ventuze în formă de clopot.
Fig. 5.7 Otodectes cynotis

a. mascul; b. femelă
157
 Diagnosticul
Se stabileşte pe baza manifestărilor clinice şi se confirmă prin examen microscopic. Se vor lua în
considerare şi datele epidemiologice: apariţia îmbolnăvirilor în efectiv după introducerea de animale noi
bolnave, angajarea de personal îngrijitor bolnav de râie, incidenţa crescută în sezonul de toamnă şi iarnă.
Clinic, iniţial apare eritem cutanat pruriginos, papule, vezicule, grataj, urmat de o dermatită-
dermatoză crustoasă, iar în final apar procese de hiper- şi paracheratoză cu depilaţii şi pseudotundere.
Diferitele forme de râie se caracterizează prin:
 Râia sarcoptică: domină caracterul pruriginos, mult mai intens noaptea şi la căldură, iar
dermatita-dermatoza crustoasă este generalizată. Prezintă importanţă zoonotică.
 Râia notoedrică: crustele sunt groase albicioase, uneori ciocolatii, localizate la pisică mai mult
în regiunea cefei, apoi se întind spre urechi, frunte, cuprind capul în întregime şi apoi partea anterioară a
gâtului. La iepure, crustele apar la cap, peribucal, periocular, la baza urechilor, sunt groase şi
pruriginoase.
 Râia cnemidocoptică a picioarelor, văroasă: apar cruste epidermice groase, albicioase cu o
îngroşare a membrelor, acestea sunt deformate, păsările prezintă şchiopături. În râia corpului sau
deplumantă apar deplumaţie, zone eritemo-scuamoase loco-regionale, cruste abundente.
 Râia psoroptică la ovine: apar depilaţii cu tendinţă de generalizare, prurit accentuat, grataj,
reflex psoric pozitiv. Urmează o dermatoză crustoasă, cruste de culoare gălbuie în forma cronică. La
bovine şi cabaline evoluează în zonele cu păr lung (coamă, moţ, coadă) caracterizată prin dermatoză
crustoasă, pseudotundere şi depilaţii. La iepure şi capră evoluează ca o râie auriculară uni- sau bilaterală,
cu urechile hemiflexate, apare o secreţie exagerată de cerumen în conductul auditiv extern, apoi cruste
abundente ce se întind pe conchia auriculară. Pruritul este accentuat. Ca urmare a perforării timpanului
apar mişcări şi poziţii anormale ale capului, mers în manej, astazie.
 Râia chorioptică la bovine: localizată la trenul posterior, apare o dermatoză crustoasă slab
pruriginoasă ce se întinde de la baza cozii în jos, spre regiunea perineală. Prezintă o contagiozitate
ridicată. La ovine, caprine şi cabaline se localizează la membre – chişiţă, bulet şi apar cruste epidermice
cu depilaţii slab pruriginoase.
 Râia otodectică la carnivore: localizare auriculară, apare otita externă putând provoca accese
epileptiforme şi rabiforme. În conductul auditiv extern apare o secreţie exagerată de cerumen, apoi cruste
groase abundente, urât mirositoare; mişcări anormale ale capului, ataxie, iar uneori prin perforarea
timpanului pot apărea grave tulburări nervoase.
Microscopic. Are valoare certă în stabilirea etiologiei bolii. Constă în efectuarea de raclaje
profunde din zonele marginale afectate. În otitele parazitare, materialul suspect se va preleva cu ajutorul
unei baghete prevăzute la capăt cu un tampon de vată. Din materialul prelevat, clarificat cu lactofenol sau
soluţie de hidroxid de sodiu 10%, se efectuează preparate între lamă şi lamelă şi se examinează la
microscop cu obiectiv 10x sau la lupă.
Confirmarea diagnosticului se face pe baza identificării oricărei forme evolutive (adulţi, nimfe,
larve, ouă) a acarienilor. Există cazuri când tabloul clinic este caracteristic: prurit, depilaţie, crustizaţie,
dar examenul microscopic al crustelor este negativ. Acest diagnostic este neconcludent deoarece fie că
animalele au fost tratate, fie că raclajul nu a fost corect efectuat, sau la reinfestări (dermatita alergică)
numărul acarienilor este foarte mic comparativ cu gravitatea leziunilor existente; în acest caz se
recomandă biopsia cutanată şi examen histologic.
5.3 Varooza albinelor
Varooza este o acarioză gravă a larvelor, nimfelor şi albinelor adulte produsă de Varroa destructor,
care determină tulburări grave slăbind familiile atacate şi mortalitate ridicată.
158
 Etiologie
Sistematică. încr. Arthropoda; cl. Arachnida; subcl. Acari; ord. Gamasida; fam. Varroidae; gen
Varroa; sp. Varroa destructor.
Morfologie. Varroa destructor (Fig. 5.8) are corpul turtit dorso-ventral, oval, uşor convex dorsal,
cu aparatul bucal mai dezvoltat la femele, adaptat pentru înţepat şi supt, iar la masculi este rudimentar.
Femela are dimensiunile de 1-1,7/1,5-1,9 mm, iar masculul este de 0,8-0,9/0,7-0,9 mm. Femela este de
culoare brună sau brună-închisă, iar masculul este alb-cenuşiu. Adulţii şi nimfele au 4 perechi de
picioare, iar larvele sunt hexapode.
Fig. 5.8. Varroa destructor ( femelă)
 Ciclul evolutiv
Femela fecundată intră în celulele cu puiet necăpăcit şi depune 4-6 ouă sferice şi transparente.
Larvele ies după 1-2 zile, sunt diferenţiate sexual şi se hrănesc cu hemolimfa larvelor şi nimfelor de
albină. Larvele, după 48 ore, se transformă în protonimfe care atacă puietul, apoi, acestea, în deutonimfe.
Adulţii apar după 5 zile şi jumătate, masculul şi după 7 zile şi jumătate, femela.
Înainte de ecloziunea albinei din celula în care se află acarienii, adulţii se împerechează, masculul
moare (după 4 zile) fără a mai părăsi celula.
Femelele împerecheate se fixează pe membranele intersegmentale din regiunea toracelui,
abdomenului şi chiar pe membrele albinelor lucrătoare, trântorilor sau mătcii, hrănindu-se cu hemolimfă.
Ponta începe după 4-13 zile (Cosoroabă şi colab., 1995).
Longevitatea femelelor este dependentă de temperatura şi umiditatea din stup: la peste 35°C şi
uscăciune - 24 ore; la 35°C şi 50% UR - 3 zile; la 28°C, cu 85% UR - 9 zile (Şuteu, 1988).
Contaminarea se face, în coloniile sănătoase, prin roiri, stupărit pastoral, furtişag, schimbul
fagurilor cu puiet infestat.
 Diagnostic
Epidemiologic. Boala a luat o mare extindere în ultimele decenii, acarianul ectoparazit Apis indica
s-a adaptat şi la Apis melifera.
Paraziţii se înmulţesc în colonii slăbite, malnutrite, invaziile fiind mari în primăvară şi în toamnă.
Focarele evoluează lent.
Clinic. Albinele infestate sunt agitate, slăbite, nu se hrănesc şi nu zboară. Scade rezistenţa,
capacitatea productivă şi reproductivă a stupului. Paraziţii pot fi văzuţi cu ochiul liber, mai ales pe puiet
şi pe trântorii adulţi, pentru care manifestă afinitate.
Terapeutic. Se folosesc acaricide (Sineacar, Varachet, Perizin, Bayvarol) în colonie, după ce pe
fundul stupului s-a pus o hârtie albă. A doua zi, se extrag hârtiile pe care se găsesc acarienii şi se distrug.
5.4 Ectoparazitismul cu căpuşe Ixodidae la mamifere
Căpuşele Ixodidae sunt acarieni care se caracterizează printr-o viaţă ectoparazitară temporară, dar
obligatorie, mod de nutriţie hematofag, şi parazitism nespecific. Importanţa epidemiologică majoră a
159
căpuşelor se datorează rolului de gazde şi transmiţători ai hemosporidiilor şi a altor agenţi bacterieni şi

virali la animale şi om.
 Etiologie
Sistematică. Fac parte din încr. Arthropoda; cl. Arachnida, subcl. Acari, ord. Parasitiformes, fam.
Ixodidae ce cuprinde mai multe genuri dintre care, pentru zonele temperate, au importanţă: Ixodes (Fig.
5.9), Hyalomma, Dermacentor (Fig. 5.10), Haemaphysalis (Fig. 5.11), Rhipicephalus şi Boophilus (Fig.
5.12).
Morfologie. Căpuşele au corpul oval, turtit dorso-ventral în stare de nehrănire şi globulos sau
ovoid după hrănire, culoarea de la gălbuie la roşie brună, la cele hrănite. Dimensiunile sunt variabile, de
la 2-5 mm/1-1,5 mm, la 16-20 mm/4-10 mm. Prezintă dimorfism sexual, masculii fiind mai mici decât
femelele.
Diferenţierea morfologică a căpuşelor se face pe baza unui tabel sinoptic, după cum urmează:
Baza Tip de Nr. de
Specia Rostrum Silon anal
rostrumului membre gazde

Ixodes ricinus lung pentagon fine 3
anterior
Hyalomma 
lung dreptunghi dezvoltate 2
plumbeum posterior
Dermacentor 
scurt pătrat dezvoltate 3
reticulatus posterior
Haemaphysalis 
scurt dreptunghi fine 3
punctata posterior
Rhipicephalus 
scurt hexagon intermediare 2
bursa posterior
Boophilus
scurt hexagon intermediare (absent) 1
calcaratus
Corpul este format din: rostru, baza rostrului, corpul propriu-zis şi membrele. Rostrul este situat la
extremitatea anterioară şi reprezintă aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi supt fiind format din: o piesă
mediană denumită hipostom ce prezintă central un silon acoperit cu dinţişori orientaţi antero-posterior,
două chelicere situate deasupra hipostomului ce se termină încurbat şi zimţat cu rol în secţionarea pielii şi
doi palpi articulaţi formaţi din patru articole cu rol de protecţie a hipostomului şi chelicelelor în repaus.
Rostrul poate fi lung când se înscrie într-un dreptunghi sau scurt când se înscrie într-un pătrat. Se inseră
terminal la unirea feţelor ventrală şi dorsală. Baza rostrului reprezintă o piesă dură, chitinizată situată
într-o excavaţie a corpului denumită camerostom. Forma bazei poate fi pătrată, dreptunghiulară,
pentagonală, hexagonală, având rol important în determinarea speciei. Pe faţa dorsală a bazei rostrului, se
găsesc 2 zone uşor depresate, formate din numeroşi pori, numite ariile poroase.
Corpul propriu-zis prezintă în faţa dorsală o formaţiune chitinoasă, închisă la culoare, numită scut
dorsal care la masculi acopră complet faţa dorsală, iar la femele numai o mică porţiune situată anterior.
Pe scutul dorsal la unele specii sunt vizibile ornamentaţii. Pe faţa ventrală se fixează 4 perechi de
membre (la adulţi şi nimfe) şi 3 perechi la stadiile larvare, membrele sunt articulate formate din 6 piese
(coxă, trocanter, femur, patelă, tibie şi tars) şi sunt terminate cu ambulacre şi gheare. Pe trasul primei
perechi de membre se găseşte organul Haller, organ olfactiv, care serveşte la căutarea şi alegerea gazdei.
Tot pe faţa ventrală este situat în treimea anterioară şi median orificiul genital, iar posterior orificiul anal
care prezintă un şanţ (silon) anal situat fie anterior, fie posterior. Pe partea ventrală şi lateral, în spatele
ultimei perechi de membre se găsesc stigmele cu rol în respiraţie, reprezentând deschideri ale
ramificaţiilor traheale. Forma stigmelor diferă în funcţie de gen: rotundă, ovală, sau de virgulă. La
160
masculi, de o parte şi de alta a orificiului anal, se găsesc plăci chitinoase denumite scuturi adanale. La
femele tubul digestiv comunică cu aparatul genital, permiţând astfel transmiterea transovariană de la o
generaţie la alta a hemosporidiilor.
Fig. 5. 9 Ixodes ricinus

a. mascul (ventral); b. mascul (dorsal); c. femelă (dorsal)
P - palpi; H – hipostom; Ch – chelicere; C1 – coxa I; SP – scut pregenital; OG – orificiu genital; C4 – coxa IV;
Pe – peritrema; SM – scut mijlociu; SE – scut epimeral; SA – scut adanal; A – anus; SAn – scut anal.
Fig. 5.10 Dermacentor reticulatus

a. mascul (dorsal); b. femelă (dorsal); c. mascul (ventral)
161
Fig. 5.11 Haemaphysalis punctata

a. mascul (dorsal); b. femelă ( dorsal)
Fig. 5.12 Rhipicephalus bursa

a. mascul (dorsal); b. femelă (dorsal); c. mascul (ventral)
 Ciclul evolutiv
Căpuşele ixodide sunt paraziţi hematofagi, se hrănesc doar pe corpul gazdei. În stare liberă, rezistă
la nehrănire timp de mai multe săptămâni, luni sau chiar un an. Sesizează prezenţa unei gazde aflate în
apropiere prin miros, temperatură şi vibraţii. După atacarea gazdei, căpuşele aleg o zonă potrivită pentru
fixare, secţionează pielea cu ajutorul chelicerelor, apoi introduc hipostomul în plaga constituită. Glandele
salivare secretă o substanţă ciment, care solidifică rapid şi fixează hipostomul în pielea gazdei. Secreţia
salivară conţine o toxină neurotropă, care produce o uşoară insensibilizare la locul fixării şi elemente
vasoactive cu acţiune anticoagulantă şi de sporire a fluxului sanguin în zonă.
Ciclul evolutiv este realizat prin alternanţa fazelor parazitare cu cele libere, înmulţirea se
realizează prin metamorfoză completă: ou-larvă-nimfă-adult. În funcţie de numărul de gazde parazitate şi
formele sale evolutive, diferenţiem căpuşe cu:
 3 gazde: Ixodes, Dermacentor, Haemaphisalis, la care fiecare stadiu evolutiv urcă şi coboară de
pe animale astfel: adulţii parazitează circa 7 zile, iar femelele nefecundate până la 30 de zile. Trebuie
menţionat faptul că parazitismul este nespecific astfel că în lipsa mamiferelor căpuşele atacă păsările sau
reptilele. Femelele sunt hematofage, iar masculii se hrănesc inconstant. După fecundare, femelele hrănite
pontează pe sol ouă în grămezi (de la 2000 la 20000 ouă). Din aceste ouă, după 8-21 zile ies larvele care
atacă animale de talie mică, fiind hematofage. Acestea coboară din nou pe sol unde năpârlesc şi devin
nimfe, ce atacă alte animale pentru a se hrăni, coboară din nou pe sol şi năpârlesc devenind adulţi.
 2 gazde: Hyalomma şi Rhipicephalus, la care coboară pe sol numai nimfele şi adulţii.
 1 gazdă: Boophilus, la care coboară pe sol numai adulţii.
162
 Diagnosticul
La căpuşele Ixodidae se stabileşte pe baza examenului clinic, evidenţiindu-se leziunile corelate cu
prezenţa căpuşelor (intensivitatea parazitismului). Pentru diferenţierea speciei este necesar examenul
microscopic.
Clinic, parazitismul apare la păşune, fiind atacate diferite specii de mamifere: bovine, ovine,
cabaline, carnivore.
Căpuşele Ixodidae se localizează în anumite zone ale corpului, unde pielea este mai fină (regiunea
sternală, axilară, abdominală inferioară, perineală, mamelă, scrotum, conchie auriculară, jgheab jugular).
În infestaţii masive provoacă anemie, slăbire, scăderea producţiilor, dermatite hemoragice, icter, tulburări
nervoase (paralizia de căpuşe).
Microscopic. Pentru identificarea căpuşelor, acestea se recoltează în eprubete sau flacoane şi se
examinează la lupă sau microscop cu obiectiv 10x, unde pe baza caracterelor morfologice se determină
specia.
5.5. Ectoparazitismul cu căpuşe la păsări
Atacul cu căpuşe la păsări este o ectoparazitoză cu incidenţă crescută în gospodăriile mici,

individuale, însă se semnalează cu consecinţe grave şi în unităţile de creştere intensivă. Se manifestă
clinic prin sindrom anemic sau toxic, prurit, deplumaţie, canibalism, slăbire şi mortalitate, la tineret şi
păsări adulte.
 Acarioza argasidică
 Etiologie
Sistematică. încr. Arthropoda, cls. Arachnida, subcl. Acari, ord. Parasitiformes, subord. Ixodida,
fam. Argasidae, gen Argas, sp. Argas persicus
Morfologie. Argas persicus (Fig. 5.13) are corpul ovoid, mai îngust anterior, turtit dorso ventral,
de culoare maroniu-roşiatică. Masculul are dimensiuni de 4-5/2-3 mm, iar femela 7-10/5-6 mm. Cuticula
prezintă ornamentaţii albicioase pe ambele feţe şi pliuri care se destind atunci când parazitul este hrănit.
Rostrumul este poziţionat ventral subterminal la adulţi şi nimfe, iar baza rostrumului este
dreptunghiulară. Larvele prezintă rostrumul terminal. Membrele sunt formate din şase segmente,
terminate cu gheare, adulţii şi nimfele prezintă patru perechi de membre, iar larvele trei perechi.
Fig. 5.13 Argas persicus

a. larvă; b. femelă (dorsal);
c. femelă (ventral)
T – tars cu gheare; P – palpi;
H – hipostom; O – orificiu vulvar;
S – stigme; A – anus; D - discuri
163
 Ciclul evolutiv
Adulţii şi nimfele de Argas persicus se caracterizează prin ectoparazitism temporar, obligatoriu,
hematofag, cu atac nocturn, ziua fiind retraşi în biotopii din adăposturi. Larvele prezintă parazitism
permanent. Femelele hrănite şi fecundate, după o perioadă preovipoziţională de circa opt zile, pontează
ouă în biotopii din adăpost. Incubaţia este influenţată de temperatura mediului, la temperaturi ridicate
larvele eclozionează în 6-10 zile, iar în condiţii nefavorabile, incubaţia poate dura până la 3 luni. Larvele
atacă păsările, se ataşează pe corpul acestora în special sub aripi şi pe gât, rămân fixate timp de 5-7 zile,
după care se desprind şi se retrag în biotopi unde nimfează. Nimfele atacă păsările pentru a se hrăni,
având parazitism temporar de tip nocturn. Există două stadii nimfale, separate de câte o năpârlire la
interval de 7 zile. Nimfa de gradul II, după hrănire, se retrage în biotopi, unde în decurs de circa 14 zile
năpârleşte şi se transformă în adult. Durata unui ciclu ou-adult este de 5-6 săptămâni, sau în condiţii mai
puţin favorabile câteva luni sau chiar 1 an.
 Acarioza dermanisică
 Etiologie:
Sistematică. încr. Arthropoda, cls. Arachnida, subc. Acari, ord Parasitiformes, subord.
Mesostigmata, fam. Dermanyssidae, gen Dermanyssus, sp. Dermanyssus gallinae
Morfologie. Dermanyssus gallinae (Fig. 5.14) are corpul piriform, turtit dorso-ventral, de culoare
gri-albicioasă când este nehrănit şi roşie-maronie după hrănire. Masculul are dimensiunii de 600-700/300
µm, iar femela 800-1100/400 µm. Rostrumul este lung, situat terminal, palpii sunt liberi, chelicerele sunt
incluse într-un sistem de teci, din care pot fi proiectate şi retrase. Membrele sunt lungi, articulate,
depăşind circumferinţa corpului. Adulţii şi nimfele prezintă 4 perechi de membre, iar larvele 3 perechi.
Fig. 5.14 Dermanyssus gallinae

a. femelă (dorsal, ventral); b. tars
 Ciclul evolutiv
Adulţii şi nimfele au parazitism temporar, obligatoriu, hematofag, caracteristic nocturn, ziua
fiind retraşi în biotopii din adăposturi. Larvele nu se hrănesc. Femelele, la 12-24 ore după hrănire, se
retrag în biotopi, unde efectuează ponta, câte 3-7 ouă după fiecare hrănire, timp de 5-8 săptămâni.
Incubaţia durează 1-3 zile în funcţie de temperatură, larvele nu se hrănesc, rămân în biotopi şi după 24-
48 ore năpârlesc, transformându-se în nimfe. Urmează 2 stadii nimfale care durează 2-3 zile, acestea au
comportament asemănător adulţilor, se hrănesc hematofag nocturn, apoi năpârlesc transformându-se în
adulţi. Ciclul evolutiv în condiţii optime are o durată de 6-8 zile.
164
 Diagnostic
Diagnosticul atacului cu căpuşe la păsări se stabileşte prin examenul corpului păsărilor şi a
adăposturilor.
Clinic. Păsările sunt neliniştite, agitate, înţepăturile produc eritem cutanat, prurit, urmat de
ciugulire, deplumaţie şi canibalism în crescătoriile de tip intensiv. Ca urmare a hematofagiei şi inoculării
de salivă, apare anemia gravă, randamentul de creştere al tineretului se reduce, producţia de ouă scade la
păsările adulte, apare sindromul toxic şi mortalitatea.
Stabilirea infestaţiei se bazează pe controlul biotopilor din adăposturi, reprezentaţi de crăpături,
stinghii, hrănitori, aşternut, unde acarienii se găsesc aglomeraţi în colonii. Materialul suspect se
recoltează pe o coala albă de hârtie, se examinează pentru identificare la lupă în cazul parazitismului cu
Dermanyssus, iar în cazul parazitismului cu Argas, datorită dimensiunilor mari, căpuşele pot fi uşor
identificate macroscopic. Obişnuit adulţii sunt depistabili pe corpul păsărilor doar pe timpul nopţii, însă
în infestaţii masive, în sezonul cald, pot fi descoperiţi şi ziua.
Căpuşele păsărilor pot avea rol de vector pentru Salmonella, Pasteurella, Borelia, unele virusuri
ale encefalitelor, etc.
165
166
Capitolul 6
Diagnosticul în entomoze
6.1. Ectoparazitismul cu insecte malofage (Malofagoza)
Malofagoza este o ectoparazitoză ce afectează mamiferele şi păsările, cu evoluţie cronică, fie

asimptomatică, fie exprimată clinic prin prurit, cigulire, depilaţii, deplumaţii, dermatite cu caracter
eritemo-crustos, lichenificare şi hiperpigmentaţie.
 Etiologie
Sistematică. Fac parte din încr. Artropoda, cl. Insecta, ord. Phthiraptera, subord. Ischnocera cu
următoarele familii:
- la mamifere: fam.Trichodectidae cu g. Bovicola (sinonim Damalinia) (Fig. 6.1): B. bovis, ovis,
caprae, equi;
g. Tricodectes: T. canis (Fig. 6.2) şi g. Felicola: F. subrostrata
- la păsări: fam. Menoponidae cu: Menopon gallinae, Goniades meleagridis (Fig. 6.3), Goniocotes
gigas (Fig. 6.4), Lipeurus caponis (Fig. 6.5) şi fam. Phylopteridae cu Phylopterus dentatus.
Morfologie. Au corpul turtit dorso-ventral, de dimensiuni variabile 1-5 mm, lipsit de aripi şi
format din: cap, torace şi abdomen, iar pe faţa ventrală, pe torace se găsesc 3 perechi de membre.
 Capul prezintă forme geometrice diferite (dreptunghi, pătrat, pentagon, etc) şi este mai lat decât
toracele. Prezintă antene scurte articulate, ochii sunt rudimentari sau lipsesc, iar aparatul bucal este
adaptat pentru rupt şi sfărâmat compus din: labrum, două mandibule, două maxile cu palpi şi labium.
 Toracele este mai îngust decât capul şi abdomenul şi prezintă pe faţa ventrală cele 3 perechi de
membre scurte, groase necurbate, articulate şi terminate cu gheare.
 Abdomenul este segmentat, format din 8 segmente şi este acoperit cu perişori, marginal prezintă
stigme, cu rol respirator. Ouăle de culoare brun-crem, ovale, operculate la un pol sunt neevoluate la
pontă.
Fig. 6.1 Bovicola Fig. 6.2. Trichodectes canis

a. B. equi; b. B. bovis; c. B. ovis Fig. 6.3. Goniodes meleagridis
167
DIAGNOSTICUL ÎN ENTOMOZE
Fig. 6.4. Goniocotes gigas Fig. 6.5 Lipeurus caponis
 Ciclul evolutiv
Păduchii malofagi sunt adaptaţi vieţii parazitare permanente pe corpul animalelor, hrănindu-se cu
celule descuamate, fie cu păr, lână, pene, limfă, escoriaţii, etc. Sunt localizaţi în anumite zone ale
corpului: cap, gât, torace, regiunea dorsală, faţa internă a coapselor, iar în infestaţii masive pe tot corpul.
Păduchii malofagi se deplasează foarte rapid. Femelele fecundate depun ouă la baza firelor de
păr, lână, pene. Ouăle denumite şi lindeni, sunt ovale, operculate, de culoare bruna. Din ele după 7-10
zile eclozionează larvele care suferă o succesiune de trei năpârliri devenind adulţi. Lipseşte stadiul de
nimfă, astfel că ciclul biologic este o metamorfoză incompletă. întreg ciclul biologic durează 20-28 zile.
Contaminarea se realizează prin contact direct sau prin intermediul obiectelor din jur.
Caractere morfologice ale malofagelor parazite la mamifere

( după Şuteu şi colab., 1996)
Specia gazdă Specia Lungimea corpului (mm) Culoarea

Forma capului
parazitului
Masculi Femele
Damalinia
Galben-brun, abdomen cu
Ovine (Bovicola) 1,50 1,70 Discoidal
benzi transversale maron
ovis
Damalinia Dreptun- Cafeniu, abdomen galben
Caprine 1,40 1,90
caprae ghiular, lăţit cu benzi negricioase
Roşiatic-maron cu benzi
Damalinia Pentagonal,
Bovine 1,70 1,80 dreptunghiulare, pe
bovis rotund anterior
abdomen mai închise
Damalinia Rotunjit, Gălbui, cu benzi maronii
Ecvine 1,50 2,30
equi anterior lăţit pe abdomen
Pătrat, cu
Trichodectes marginea Albicios-gălbui, cu pete
Câine 1,70 1,90
canis anterioară închise
lobată
Felicola
Vulpe 0,90 1,10
vulpis
Felicola Pentagonal
Pisică 0,90 1,30
subrostrata ascuţit anterior
Trichodectes
Nurcă
retunis
Triunghiular, cu
Gyropus marginile Albicios, cu pete gălbui
Cobai 1,00 1,30
ovalis posterioare abdominale
proeminente
168
Caracterele morfologice ale malofagelor parazite la păsări

( după Şuteu şi colab., 1996)
Lungimea corpului (mm)
Specii gazdă Specia parazitului Forma capului Particularităţi
Masculi Femele
Rotund Abdomen oval, alb-
Găină Goniocotes gigas 3,3 4,0
gălbui, margini negre
Goniocotes Abdomen oval, alb-

Găină 1,0 1,5 Rotund
chologaster gălbui, margini negre
Corp albicios, cu pete
Găină, curcă Menopon biseriatum 2,8 3,3 Rotund
cenuşii
Gaină, fazan, Alb-gălbui, benzi negre
Goniodes dissimilis 2,4 3,0 De clopot
potârniche marginale
Găină, fazan, Hexagonal, rotunjit
Goniocotes gallinae 1,0 1,5 Alb-gălbui
porumbel anterior
Găină, alte Lipeurus
2,3 2,6 Abdomen alungit, brun
galinacee heterographus
Găină, fazan, Dreptunghiular, rotunjit Alb-gălbui, benzi
Lipeurus caponis 2,2 2,4
bibilică anterior negricioase
Găină, raţă,
Menopon gallinae 1,7 2,0 Triunghiular Galben-pal
porumbel
Goniodes Alb-murdar, benzi
Curcă, bibilică 3,2 3,6 Aproape pătrat
meleagridis negre
Abdomen cu margini
Fazan Goniodes flaviceps 2,0 2,2 Semilunar
negre
Lipeurus
Curcă 2,8 3,7 Alb-gălbui
gallopavonis
Raţă, gâscă Menopon obscurum 1,0 1,4 Format de coif Abdomen alungit
Anseriforme
Philopterus dentatus 1,3 1,8 Triunghiular alungit Roşu-închis
(gâscă, raţă)
Gâscă, raţă Estiopterum anseris 2,5 3,6 Conic, alungit Alb cu linii închise
Alb-cenuşiu, cu benzi şi
Gâscă Trinoton anserium 5,0 6,0 Triunghiular
pete cafenii
Trinoton Triunghiular, cu peri Alb-cenuşiu, cu pete şi
Anseriforme 4,5 5,5
querquedulae laterali benzi cafenii
Columbicola Triunghiular, foarte Galben-brun, cu benzi
Porumbel 1,8 2,7
columbae alungit închise
Campanulotes
Porumbel 0,9 1,6 Oval, alungit Gălbui-albicios
bidentatus
Triunghiular, cu
Albicios, cu pete
Cobai Gyropus ovalis 1,00 1,30 marginile posterioare
gălbui abdominale
proeminente
 Diagnosticul
Se stabileşte clinic şi se confirmă microscopic.
Clinic, atât mamiferele cât şi păsările parazitate sunt neliniştite, prezintă prurit, deplumaţii şi
depilaţii, pseudotundere, dermatite cu caracter hemoragic, apoi dermatoze crustoase. La păsări apare
canibalismul. La ovine infestaţia cu malofogi este gravă întru-cât produce o adevărată „tundere” a
cojocului de lână. Evoluţia este mai gravă la rasele de import iar cele autohtone sunt mai rezistente.
Microscopic, prin examen la lupă sau obiectiv 10x se pot, identifica speciile parazite pe baza
caracterelor morfologice şi prin măsurători. Identificarea speciilor parazite este mai uşoară la mamifere şi
mai greoaie la păsări însă măsurile de combatere sunt identice.
169
6.2. Ectoparazitismul cu păduchi hematopini

(Hematopinidoza)
Hematopinidoza este o ectoparazitoză ce afectează diferite specii de mamifere cu evoluţie

cronică, fie asimptomatică, fie clinică, exprimată prin prurit, depilaţii, dermatite şi dermatoze crustoase,
anemie şi slăbire. Evoluează frecvent la animalele ţinute în aglomerări şi în condiţii proaste de igienă,
mai grav în sezonul rece.
 Etiologie
Sistematică. Fac parte din încr. Arthropoda, cl. Insecta, ord. Phthiraptera, subord. Anoplura, cu
două familii Haematopinidae şi Linognathidae. ce cuprind fiecare un gen: G. Haematopinus cu speciile:
H. suis (Fig. 6.6), H. euristernus (Fig. 6.7), H. tuberculatus, H. asini (Fig. 6.8), şi G. Linognatus cu
speciile: L. vituli (Fig. 6.9), L. ovillus (Fig. 6.10), L. stenopsis, L. setosus (Fig. 6.11).
Fig. 6.6. Haematopinus suis Fig. 6.7. H. eurysternus
Fig. 6.8. Haematopinus asini Fig. 6.9.Linognathus vituli
Fig. 6.10. Linognathus ovillus Fig. 6.11. Linognathus setosus
170
Morfologie. Corpul turtit dorso-ventral, de dimensiuni variabile, de la 2-5 mm, este format din
trei piese: cap, torace, şi abdomen. Capul prezintă forme geometrice diferite şi este mai îngust decât
toracele. Prezintă două antene scurte, articulate iar aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi supt, formând
o trompă.
Toracele este mai scurt şi mai lat decât capul. Ventral prezintă 3 perechi de membre articulate,
lungi, terminate cu gheare.
Abdomenul este oval cu marginile uşor sinuoase şi segmentat în 8 segmente. Particularităţile
morfologice sunt redate în tabelul alăturat.
 Ciclul evolutiv
Sunt ectoparaziţi permanenţi cu mod de nutriţie hematofag. Sunt localizaţi în zonele corporale cu
piele fină: conchia auriculară, greabăn, salbă, faţa internă a coapsei, baza cozii, etc. Se deplasează mai
lent datorită faptului că membrele sunt lungi. Se hrănesc în reprize (4-5 pe zi), iar cei din genul
Linognathus sunt înfipţi cu trompa în piele permanent, hrănindu-se continuu. Femelele fecundate depun
ouăle denumite şi lindeni, ovale, operculate, la baza firelor de păr ce datorită unei substanţe adezive se
lipesc de acestea. După o incubaţie de 8-12 zile ies larvele care suferă trei năpârliri succesive devenind
adulţi. Lipseşte stadiul de nimfă, deci ciclul biologic este o metamorfoză incompletă.
 Diagnosticul
Se stabileşte clinic şi se confirmă microscopic.
Clinic, animalele infestate sunt neliniştite, prezintă prurit, grataj, depilaţii, dermatite cu caractere
hemoragice urmate de dermatoze crustoase. Animalele slăbesc şi sunt anemice. în formele cronice apare
hipercheratoza. La inspecţie se observă în anumite zone paraziţii cu mişcări lente sau înfipţi în piele. De
asemenea la rasele pigmentate se observă ouăle gălbui strălucitoare aderente de firele de păr.
Microscopic. Se confirmă diagnosticul prin examenul firelor de păr şi evidenţierea paraziţilor
clarificaţi cu lactofenol la lupă sau obiectiv 10x.
Caracterele morfologice ale păduchilor hematopini

(după Şuteu şi colab., 1996)
Specia Lungimea corpului
Specia gazdă Forma capului Particularităţi
parazitului (mm)
Femelă Mascul
Haematopinus alungit, oval, lăţit gălbui-cenuşie torace
Taurine 4,7 2
euristernus median dreptunghiular, stigme vizibile
Taurine Linognatus vituli 3 2,5 alungit castanie, izodiametral
Haematopinus gălbuie-închisă, abdomen lobat
Bubaline 3
tuberculatus marginal
Haematopinus conică, rotund
Porcine 4,6 3,5 gălbuie-cenuşie, torace scurt
suis anterior
Ovine Linognatus 2,5 2,2 alungit albă-gălbuie, abdomen oval
ovillus
Linognatus conică, rotund
Ovine gălbuie-cenuşie, torace scurt
pedalis anterior
Linognatus
Caprine 2,5 1,5 conic gălbuie, torace scurt
stenopsis
Haematopinus foarte lung,
Cabaline 3,6 2,6 cenuşie, torace lung
asini ascuţit anterior
171
Linognatus romboidal, ascuţit

Câine, vulpe 2 1,5 albicioasă, abdomen oval
setosus anterior
Haemadipsus
Iepure 1,3 1,2 triunghiular albicioasă, torace lung
ventricosus
Polyplax
Şobolan 1,3 1
spinulosa
Şoarece Polyplax serrata 1,3 1
6.3. Ectoparazitismul cu hipoboscide
Hipoboscidele sunt diptere hematofage care atacă animalele pentru a se hrăni, producându-le
prurit, iritaţii, depilaţii, anemie şi slăbire. O importanţă deosebită o prezintă atacul asupra ovinelor,
cauzând pierderea lânii.
 Etiologie
Sistematică. Încr. Arthropoda, cls. Insecta, ord. Diptera, subord. Cyclorrhapha, fam.
Hippoboscidae, speciile: Melophagus ovinus (la rumegătoare mici); Hippobosca equina (ecvine, bovine,
câine).
Morfologie. Insectele hipoboscide prezintă trompă înţepătoare şi aripile reduse sau atrofiate.
 Melophagus ovinus (Fig. 6.12) (Chichiriţă) are corpul de culoare feruginoasă, măsoară 3-5 mm
lungime. Este lipsit de aripi; capul este aşezat într-o escavaţie toracică, având aspectul unui dreptunghi,
longitudinal; trompa, rigidă, antene scurte şi ochii sunt situaţi lateral. Abdomenul piriform, lăţit posterior,
este nesegmentat. Membrele se termină cu gheare. Pe corp se observă perişori multiplii. Nimfele,
cilindrice, castanii, măsoară 3-4 mm lungime.
 Hippobosca equina (Fig. 6.13) are lungimea de 7-9 mm, este de culoare roşie-brună, cu perişori
galbeni. Aripile - mai lungi decât corpul; abdomenul turtit, este oval.
Fig. 6.12. Melophagus ovinus Fig. 6.13. Hippobosca equina
 Ciclul evolutiv
Hipoboscidele sunt adaptate parazitismului obligatoriu, temporar sau permanent.
Adulţii de Melophagus ovinus se deplasează printre firele de lână şi se hrănesc cu sânge. Tot pe
corpul gazdelor pontează larvele, care imediat nimfează. Ciclul integral parazitar durează 18-36 zile.
Adulţii de Hippobosca equina parazitează ecvinele, bovinele şi carnivorele. Femelele de
Hippobosca equina depun larvele pe plante în soluri umede.
Contaminarea animalelor cu hipoboscide se face prin contact direct.
172
 Diagnostic
Clinic. Atacul cu hipoboscide prezintă importanţă aparte la ovine; animalele atacate prezintă
prurit, grataj, tendinţă de a prinde cu gura, căderea lânii, accentuat în sezonul de stabulaţie, nelinişte,
papule şi plăgi. Tulburările cutanate exprimate prin dermatite hemoragice sunt asociate de prezenţa
insectelor, identificabile cu uşurinţă, datorită culorii şi dimensiunilor mari.
La ovine atacul se impune a fi diferenţiat de parazitismul cu malofagi - Damalinia şi de atacul cu
căpuşe.
5.4. Ectoparazitismul cu pulicide (Atacul cu purici)
Pulicidele adulte au parazitism permanent şi nutriţie hematofagă. Paraziţii adulţi determină la om

şi animale iritaţii, papule, dermatite alergice, anemie. Efectele negative se repercutează asupra calităţii
blănurilor, dezvoltării necorespunzătoare a tineretului animal şi apariţiei altor maladii intercurente.
 Etiologie
Sistematică. Încr. Arthropoda, cls. Insecta, ord. Phthiraptera, subordinul Siphonaptera, fam.
Pulicidae, speciile: Pulex iritans, Ctenocephalus canis (Ctenocephalides canis), Ctenocephalus felis,
Ctenocephalus visoni, Ceratophyllus fasciatus, Xenopsylla cheopis, Ceratophyllus gallinae,
Ceratophyllus columbae.
Morfologie. Pulicidele au corpul lipsit de aripi, turtit lateral; adulţii au aparat bucal pentru
înţepat şi supt; membrele au coxele ultimei perechi mai dezvoltate, terminate cu gheare, permiţând
deplasarea prin salturi.
 Pulex iritans (Fig. 6.14) are lungime de 3-4 mm, femela, şi 2-2,5 mm, masculul. Capul este
triunghiular; toracele, compus din 3 segmente; abdomenul, oval, este de asemenea segmentat. Capul este
de culoare brună. Este lipsit de pieptene cefalic şi toracic.
Fig. 6.14. Pulex iritans
 Ctenocephalus canis (Ctenocephalides canis) (Fig. 6.15) este asemănător cu precedentul, fiind
prevăzut cu un pieptene cefalic (ctenidium) cu 8-9 spini şi unul protoracic. Capul are marginea anterioară
rotunjită.
Fig. 6.15. Ctenocephalus canis
173
 Ctenocephalus felis are capul mic, convex la partea anterioară.

 Ceratophyllus fasciatus prezintă pieptene toracic; are 1-2 mm lungime.
 Ciclul evolutiv
Puricii adulţi sunt paraziţi permanenţi, atacând omul şi animalele pentru a se hrăni cu sânge.
Adulţii de Pulex tritans trăiesc pe corp la: om, câine, pisică, purcei, viţei, animale de blană,
având specificitate largă.
 Ctenocephalus canis se întâlneşte la câine, vulpe, sporadic la om.
 Ctenocephalus felis atacă pisica, vulpea, câinele.
 Ctenocephalus visoni atacă nurcile.
 Ceratophyllus fasciatus parazitează la şobolan, şoarece, incidental la om.
 Xenopsylla cheopis este la şobolan, şoarece, sporadic la om.
 Ceratophyllus gallinae parazitează la găină.
 Ceratophyllus columbae se întâlneşte la porumbel.
Unele specii se înmulţesc pe pielea animalelor, altele după hrănire, coboară pe sol, unde femelele
depun ouăle, în mai multe prize. Ouăle, ovale, de culoare albă, rotunjite la poli, au 0,5-0,7 mm lungime.
Embrionarea durează 4-6 zile. Larvele duc viaţă liberă, pe podea, în materiile fecale, substanţe organice,
având aparatul bucal pentru rupt şi sfărâmat. Larvele au corpul alb-gălbui, sunt viermiforme, formate din
13 segmente, lipsite de membre. Capul, chitinizat, are două antene. Pe ultimul segment au o pereche de
cârlige, boante, locomotorii. Aceste cârlige trebuie avute în vedere pentru a nu fi confundate cu larvele
unor muscide. In circa 9-15 zile se produc 2 năpârliri, transformându-se în larve de stadiul 3. Larva de
stadiul 3 îşi formează un înveliş lipicios denumit cocon, în care în aproximativ 10 zile pupa (L3) se
metaofozează în adult. Sdadiul de pupă are durată variabilă în funcţie de condiţiile de mediu (6-150 de
zile). Această perioadă poartă denumirea de fereastră pupală. Eclozarea puricilor tineri din coconi se
realizează numai în prezenţa unor stimuli externi (căldură, vibraţii, nivel crescut de CO2). Ciclul de
dezvoltare, de minim 18 zile, ajunge la câteva luni.
 Diagnostic
Clinic. Prezenţa puricilor se depistează fără dificultăţi, printr-un examen atent a pielii
animalelor. Acestea manifestă prurit, grataj, depilaţii neregulate, eritem, papule, blana pierde luciul;
animalele, neliniştite, slăbesc, sunt anemice.
În reinfestatii, numărul puricilor este redus însă leziunile cutanate sunt pronunţate: dermatoze
pruriginoase, congestii, edeme -observate la câini, viţei şi om (Şuteu şi colab., 1979).
Infestaţiile cu pulicide se vor diferenţia de: dermatoze alergice de altă natură, dermatomicoze,
dermatita atopică, râi, care uneori pot fi asociate.
Microscopic. Prin examenul la lupă sau microscopic, cu obiectivul 10x se observă detaliile de
morfologie a paraziţilor care permit încadrarea taxonomică.
6.5. Brauloza albinelor
Brauloza este o ectoparazitoză a albinelor, produsă de dipterul Braula coeca, denumit popular
păduchele albinelor, caracterizată prin scăderea productivităţii familiilor de albine, nelinişte, slăbire şi
mortalitate la puiet şi adulte.
 Etiologie
Sistematică. Încr. Arthropoda; cls. Insecta, ord. Diptera, fam. Braulidae, gen Braula; specia
Braula coeca.
174
Morfologie. Braula coeca are corpul turtit dorso-ventral, lipsit de aripi, cu aparatul bucal adaptat
pentru supt (Fig. 6.16). Măsoară 1-3,5 mm lungime şi 0,9 mm lăţime. Este de culoare brună-roşcată şi cu
perişori negri pe tegument. Capul, triunghiular, foarte mare în raport cu corpul, are trompa situată
ventral. Toracele este scurt, discoidal, fără o delimitare precisa cu abdomenul, care este format din 5
segmente.
Fig. 6.16. Braula coeca
Picioarele, foarte puternice, dispuse lateral, prezintă la tarse câte o pereche de piepteni cu 15-16
perişori şi se termină cu două ventuze, cu care se fixează pe toracele albinelor.
Ouăle, de culoare albă mată, ovale, măsoară 0,76/0,37 mm. La poli au nişte proeminenţe de
forma unor aripioare zimţate.
Larvele, de 0,8-1 mm, ovale, alb-transparente, prezintă două mandibule de culoare închisă.
 Ciclul evolutiv
Adulţii şi formele preimaginale trăiesc în familiile de albine. Adulţii se hrănesc preponderent cu
miere. Stau pe toracele albinelor sau al reginei stimulând reflexul de regurgitare a mierii, respectiv a
lăptişorului, cu prima pereche de membre. Pot perfora tegumentul albinelor, hrănindu-se şi cu
hemolimfă.
După împerechere, femelele elimină ouă, pe care le fixează pe faţa internă a celulelor pline cu
miere. După 5-6 zile ies larvele, care sapă "tunele de creştere" în pereţii celulelor şi se hrănesc cu ceară,
polen şi păstură, distrugând larvele şi nimfele de albine. în galeriile din pereţii celulelor se produce
nimfarea. Transformarea în nimfe şi adulţi se realizează în stup, întregul ciclu durând 18-21 zile.
Contaminarea se face direct, pe orizontală, interfamilial, prin furtişag, unificarea familiilor
slabe, schimb de faguri, prin lucrătoarele rătăcite şi prin trântor.
 Diagnostic
Epidemiologie. Densitatea mare a populaţiilor de Braula coeca se realizează în lunile august-
septembrie, după care regresează în iarnă.
Clinic. În infestaţii masive stupul are capacitate productivă şi reproductivă scăzută, cu albine
slăbite, inerte şi cu indice de mortalitate ridicat, atât la adulte, cât şi la puiet. La matcă, afectată şi în
ghemul de iernare, se înregistrează paralizii şi scăderea performanţelor de ouat. Paraziţii se identifică
maeroscopic sau la lupă pe corpul albinelor şi al reginei.
6.6. Miazele animalelor
Sunt boli parazitare produse de dezvoltarea formelor larvare ale unor insecte diptere în diferite
organe, ţesuturi, cavităţi la om şi animale.
6.6.1. Estroza
Este o miază cu evoluţie cronică care afectează ovinele şi caprinele, manifestată clinic prin
rinosinuzită şi sindrom nervos, produsă de formele larvare ale insectei Oestrus ovis localizate la nivelul
cavităţilor nazale, corneţilor nazali, volutelor etmoidale.
175
 Etiologie
Fac parte din încr. Arthropoda, cls. Insecta, ord. Diptera, fam. Oestridae, g. Oestrus cu specia
Oestrus ovis (Fig. 6.17).
Morfologie. Insecta adultă măsoară 10-12 mm lungime, de culoare gri-negricioasă, mai
negricioasă pe abdomen. Adulţii nu se hrănesc astfel că aparatul bucal este rudimentar. Antenele sunt
mici iar aripile transparente.
Formele larvare L1-L3 sunt asemănătoare din punct de vedere morfologic, de dimensiuni
variabile, de la 0,5-1 mm (stadiul L1) la 18-20/5-6 mm, L3. Culoarea este albicioasă, transparentă la L1 şi
pigmentată, cenuşie-maronie la L3. Corpul este segmentat în 11 segmente, fiind plat ventral şi convex
dorsal. Segmentul cefalic prezintă orificiul bucal delimitat de două mandibule negre, groase, sub formă
de cârlige şi două antene rudimentare.
Segmentul terminal este trunchiat şi prezintă două stigme de culoare brună cu rol respirator. Pe
faţa ventrală se găsesc dispuse 2-4 rânduri de spini cuticulari orientaţi antcro-posterior, iar pe faţa
dorsală, netedă se găsesc bureleţi interinelari.
Fig. 6.17. Oestrus ovis: a - adult; b – larvă
 Ciclul evolutiv
Insectele adulte zboară vara până toamna spre sfârşitul lunii septembrie. Femelele şi masculii se
fecundează imediat după eclozare din nimfe după care masculii mor. Femelele rămân retrase nu zboară
2-3 săptămâni, perioadă în care incubează ouăle eclozând larvele astfel că femelele sunt vivipare. Ele
zboară în zilele călduroase în jurul turmelor de ovine pontând larvele la nivelul orificiilor nazale. Acestea
pătrund în cavităţile nazale, în mod activ sau prin inspiraţiile pe care le face oaia. Larvele foarte mobile
ajung în fosele nazale printre corneţii nazali unde se fixează de mucoasă cu ajutorul mandibulelor. Altele
ajung până la sinusuri. Stadiul larvar L1 durează 5-7 luni, după care năpârlesc devenind larve L2, iar după
două luni năpârlesc devenind larve L3. Acestea în primăvara anului următor se desprind, cad pe sol,
nimfează în două luni devenind adulţi. întreg ciclul biologic durează 8-10 luni.
 Diagnosticul
Se stabileşte pe baza semnelor clinice, anatomopatologice şi terapeutice.
Clinic boala apare în sezonul rece (toamnă-iarnă-primăvară), exprimată prin: jetaj, seromucus
sau mucopurulent, strănut, respiraţie sforăitoare, prurit nazal şi grataj cu nasul de obiectele din jur.
Uneori apar tulburări nervoase, mai ales când stadiile larvare ajung la nivelul meningelui, exprimate prin
crize epileptiforme sau rabiforme, opistotonus, emprostotonus (de unde şi denumirea de falsă căpială).
Morfopatologic. Este diagnostic de certitudine. Se observă leziuni de rinosinusită de la catarală,
la hemoragică şi purulentă cu ulcere, eroziuni la locul de fixare a larvelor prezente în diferite stadii
evolutive. Apare şi osteomolacie (rarefierea osului) datorat iritaţiilor permanente precum şi endo- şi
exotoxinelor elaborate.
Terapeutic. Constă în alegerea a 3-5 ovine cu semne clinice cărora li se fixează pe bot măşti de
tifon. Ovinele se tratează cu Neguvon 70-80 mg/kg-m.c. per os, sau cu Ivomec 0,2-0,4 mg/kg m.c.
injecţii s.c. După circa 8 ore în secreţiile din tifon în cazuri pozitive se găsesc larve moarte.
176
Oestroza trebuie diferenţiată de cenuroză care evoluează de obicei la tineret până la 2 ani precum
şi listerioză cu care poate evolua asociat (rol inoculator pentru Listeria).
6.6.2. Hipodermoza
Este o miază subcutanată, cu evoluţie cronică benignă, manifestată prin dezvoltarea, la începutul
primăverii, de noduli subcutanaţi în regiunea dorso-lombară. Este produsă de dezvoltarea formelor
larvare ale insectelor din genul Hypoderma. Boala este cunoscută sub denumirea populară de "coşuri", în
regiunea dorsală.
 Etiologie
Sistematică. Fac parte din încr. Arthropoda, cls. Insecta, ord. Diptera, fam. Oestridae, g.
Hypoderma cu speciile: Hypoderma bovis, Hypoderma lineatum şi Hypoderma diana.
Morfologie. Insectele adulte (Fig. 6.18) măsoară 10-12 mm, au corpul gros şi păros colorat în
negru-cafeniu cu peri albicioşi-gălbui. Aripile sunt transparente. Femelele au partea terminală a
abdomenului alungită numită oviscapt, care este retractil. Formele larvare L1-L3 sunt asemănătoare din
punct de vedere morfologic, de dimensiuni variabile, de la 0,7-1 mm, larvele L1 (Fig. 6.19), la 20-25
mm/6-7 mm larvele L3 (Fig. 6.20). Culoarea este albicioasă, transparentă la larvele L1 şi brun-negricioasă
la larvele L3.
Corpul este format din 11 segmente. Segmentul cefalie prezintă cele două mandibule sub formă
de cârlige şi două antene scurte. Segmentul terminal prezintă cele două stigme. Aparatul bucal este
rudimentar. Stigmele sunt cu rol respirator. Dorsal şi ventral prezintă
la nivelul ficărui segment 2-3 rânduri de spini, curiculari arcuiţi
orientaţi antero-posterior, iar pe feţele laterale se găsesc câte doi
bureleţi rezultau din întretăierea scizurilor longitudinale cu cele
inelare. Ouăle sunt ovoidale, de culoare crem, măsoară 0,5-0,7 mm,
pediculate.
Fig. 6.18 Hypoderma bovis (adult) (după Grunin)
Fig. 6.19 Hypoderma bovis (primul stadiu larvar)

A – lateral; b – ventral; c – partea terminală (după Laake)
Fig. 6.20. Hypoderma bovis

(al treilea stadiu larvar; dorsal şi ventral) (după Grunin)
177
 Ciclul evolutiv
Insectele adulte zboară în sezonul cald în jurul bovinelor. Ele nu se hrănesc, având o viaţă scurtă
2-14 zile. După fecundare femelele proiectează din zbor ouăle, care se lipesc de firele de păr din zona
toracică, cervicală, membre.In acestea se dezvoltă embrionul care va ecloza ca larvă L1, în 5-6 zile.
Larvele L1 pătrund în ţesutul conjunctiv subcutanat pe la baza firului de păr şi de aici migrează spre
regiunea dorso-lombară, existând mai multe modalităţi de migrare:
 Cele de H. bovis străbat pielea şi ajung în ţesutul conjunctiv subcutanat, de unde ele înaintează
prin mişcări ondulatorii de-a lungul nervilor spinali până în canalul epidural. Larvele rămân în canalul
rahidian până spre mijlocul iernii, după care îl părăsesc prin găurile de conjugare şi migrează activ pentru
a ajunge sub pielea regiunilor dorsala şi sacrală. Când larvele au ajuns sub piele se transformă în larve de
stadiul II şi după 2 luni în larve de stadiul III. Acest ultim stadiu larvar durează aproximativ 6 săptămâni.
 Larvele L1 ajunse sub pielea din regiunea dorso-lombară şi sacrală, în prima săptămână
perforează pielea, se întorc şi se depun cu stigmele în orificiul creat pentru a putea respira, deoarece,
începând cu stadiul L2 larva devine aerobă. Spre sfârşitul stadiului III larva se deshidratează şi iese prin
orificiul cutanat, cade pe sol, nimfează în 1-2 luni devenind apoi adult.
 Cele de H. lineatum pătrund prin piele sau prin lingere în cavitatea bucală. După un stagiu de
până la 7 luni în submucoasa esofagului, larvele migrează prin diafragmă şi musculatura spino-dorso-
lombară în ţesutul conjunctiv de sub pielea spinării, găuresc pielea şi în nodulii formaţi larvele L2 şi L3
rămân cantonate 8-9 săptămâni, după care L3 ies, cad pe sol, nimfează şi în 1-2 luni devin adulţi.
Perioada prepatentă durează 6-8 luni.
 Diagnosticul
Se stabileşte clinic şi anatomo-patologic.
Clinic. Diagnosticul nu comportă dificultăţi în perioada apariţiei nodulilor hipodermici (coşuri),
începând cu luna februarie şi terminând în luna iunie. Nodulii au mărimi diferite, de la o alună până la o
nucă, sunt răspândiţi pe laturile spinării. Ei sunt perforaţi având un orificiu prin care se scurge o secreţie
purulentă. Prin acest orificiu se observă de cele mai multe ori extremitatea posterioară a larvei. Unii
noduli au o crustă din secreţii purulente uscate. Aceşti noduli sunt goi datorită părăsirii lor de către
larvele L3 sau morţii larvelor. Uneori ca urmare a suprainfecţiei microbiene apar abcese şi flegmoane.
Animalele se mişcă greu, întreaga regiune este dureroasă, slăbesc, uneori se ajunge la sacrificări de
necesitate.
Morfopatologic se produc înfiltraţii şi edeme de ţesuturi conjunctiv subcutanate precum şi
prezenţa granuloamelor parazitare nodulare, în mijloc larva, iar la periferie un strat de ţesut fibros şi
limfohistiocitar. Toamna se depistează leziunile de esofagită, edem al peretelui esofagian ca urmare a
migrării larvelor L1.
6.6.3. Gasterofiloza
Este o miază specifică ecvinelor, cu evoluţie cronică, exprimată clinic prin tulburări cutanate,
digestive şi generale. Boala este produsă de dezvoltarea formelor larvare ale unor insecte din genul
Gasterophylus.
 Etiologie
Sistematică. Fac parte din încr. Arthropoda, cls. Insecta, ord. Diptera, fam. , fam. Oestridae, g.
Gasterophilus cu speciile: Gasterophilus intestinalis (Fig. 6.21), G. pecorum, G. haemorrhoidalis, G.
inermis, G. nigricornis, G. veterinus.
178
Morfologie. Insectele adulte măsoară 12-14 mm, corpul este păros, de culoare ruginie cu pete
cafenii, iar abdomenul de nuanţă gălbuie. Aripile sunt transparente, iar femelele prezintă un oviscapt
negru.
Larvele L1-L3 sunt asemănătoare din punct de vedere morfologic, de dimensiuni variabile, de la 1
mm (L1) la 15 mm (L3). Au aspect cilindric, de culoare albicioasă la stadiul L1 şi brun-cafeniu la stadiul
L3. Corpul este segmentat în 9 segmente, având pe segmentul cefalic două mandibule dezvoltate şi două
antene lungi, iar segmentul terminal este trunchiat şi prezintă cele două stigme înfundate. La nivelul
fiecărui segment se găsesc dispuşi 2-3 rânduri de spini dezvoltaţi, dispuşi circular şi orientaţi antero-
posterior.
Ouăle sunt ovale, alungite, cu dimensiuni de 1,3-1,5 mm, au un opercul la un pol.
Fig. 6.21. Gasterophilus intestinalis

a- adult (femelă); b – larvă (dorsal); c – ou pe păr
 Ciclul evolutiv
Femelele speciilor din g. Gasterophilus zboară din iunie până în septembrie. După fecundare
depun ouăle din zbor, ce se fixează la baza firelor de păr din zona capului. Excepţie face G. pecorum ce
depune ouăle pe obiectele din mediul exterior (copaci sau furaje etc). În 5-10 zile eclozionează larvele
L1, care migrează activ de la nivelul obrajilor spre comisura buzelor, pătrund în cavitatea bucală (la G.
pecorum L1 ajung în cavitatea bucală odată cu furajele), năpârlesc în 1-2 luni devenind L2, care îşi
continuă dezvoltarea localizându-se în diferitele segmente ale tubului digestiv (gastro-duodenal sau
rectal), năpârlesc în larve L3 şi se fixează puternic de mucoasă. După 8-10 luni, prin mai-iunie, părăsesc
gazda prin fecale şi în sol nimfează, transformându-se apoi în circa o lună în adulţi. Întreg ciclul biologic
durează 9-11 luni.
 Diagnosticul
Se stabileşte clinic, terapeutic, morfopatologic.
Clinic boala evoluează ca: miaza obrajilor, miaza bucofaringiană, miaza gastroduodenală şi
miaza rectală.
 Miaza obrajilor este produsă de larvele de stadiul I de Gasterophilus inermis care pătrund în
pielea obrajilor şi sapă galerii, traiecte sinuoase ce converg spre comisura buzelor. În urma acţiunii
larvelor de săpare a galeriilor, animalul prezintă prurit intens, scărpinându-se de obiectele din jur. Astfel
apar plăgi traumatice şi hemoragii cu focare ulceroase din loc în loc. Aceste leziuni se cicatrizează spre
toamnă când larvele L1 au părăsit galeriile din piele.
 Miaza bucofaringiană este produsă de larvele de stadiul I a tuturor speciilor de gasterofili.
Larvele L1 ajunse în cavitatea bucală intră în mucoasa bucală şi sapă galerii sinuoase până în fundul
gurii. Aici larvele ies din galerii şi se fixează de mucoasa faringiană. Apar butoni ulceroşi din loc în loc
atât la faţa internă a obrajilor, buzelor, cât şi pe limbă, faringe, gingii. Cabalinele ca urmare a acestor
leziuni ulceroase prezintă tulburări de prehensiune, masticaţie şi deglutiţie.
 Miaza gastroduodenală este produsă de larvele de stadiul II şi III ale mai multor specii de
gasterofili.
 În general tulburările evoluează în intensitate după numărul larvelor parazite şi creşterea lor.
Animalele cu o invazie mare de gasterofili acuză dispepsie gastrică, colici repetate, stare de anemie,
slăbire progresivă şi randament scăzut la tracţiune. In timpul colicilor se poate produce ruptura
179
stomacului şi moartea. Colicile se produc uneori ca urmare a supraîncărcării stomacului din cauza
împiedicării trecerii materiilor alimentare în intestin sau obstrucţia pilorului.
 Miaza rectală este produsă de larvele de stadiul II şi III de G. hemmorhoidales şi G. inermis.
Gasterofilii sunt fixaţi în mucoasa rectală şi se văd mai ales după defecare sau se simt la examenul
transrectal. Pot provoca prolaps rectal grav.
Morfopatologic apar leziuni, în funcţie de formă evolutivă de boală şi anume: dermatite
eritemoase şi ulceroase sinuoase alergice cu depilaţii, stomatite, glosite şi faringite ulceroase şi nodulare,
apoi gastrite şi duodenite ulceroase cu depunerea gregară (în ciorchine) a gasterofililor. Ulcerele au
aspect crateriform cu marginile burgenate indurate. În infestaţiile cu stadiile L1-L3 de G. nigricornis apar
noduli tumorali de 1-3 cm, burgeonate.
Terapeutic constă în administrarea de medicaţii adecvate, antigasterofiliene când prin omorârea
larvelor semnele clinice dispar, se amendează, iar în fecale apar larvele L2-L3.
6.6.4. Miaza cutanată
Este o parazitoză sezonieră, care afectează îndeosebi ovinele, mai rar alte specii de animale,
caracterizată prin evoluţie acută, cu eroziuni şi plăgi cutanate, pruriginoase, deglabraţie şi tulburări
generale grave, determinate de formele larvare ale unor diptere.
 Etiologie
Sistematică. Agenţii etiologici sunt stadiile larvare L1-L3 ale unor diptere din familiile
Calliphoridae şi Sarcophagidae, printre care mai importante sunt: Lucilia cuprina, L. sericata (Fig. 6.22)
(muşte verzi), Calliphora erythrocephala, C. australis (muşte albastre de carne); Phormia regina (musca
neagră); Sarcophaga carnaria (musca de cadavre), Wohlfahrtia magnifica etc.
Morfologie. Formele larvare sunt asemănătoare cu cele de muscide. Au corpul cilindric,
fusiform, segmentat. Segmentul cefalic are aparatul bucal şi 1-2 perechi de mandibule în formă de
croşete, iar segmentul terminal este prevăzut cu două stigme. Dimensiunile sunt variabile, dependente în
mare măsură de stadiul evolutiv, de la 0,7-1 mm (L1) la
10-15 mm (L3). Culoarea corpului este albicioasă la
stadiul L1 şi devine gri-negricioasă spre stadiul larvar
final. Cuticula elastică, la unele specii, este netedă
(Lucilia, Calliphora), la altele prezintă spini fini circulari,
dispuşi pe fiecare segment pe mai multe rânduri şi se
numesc larve păroase (Sarcophaga).
Fig. 6.22. Lucilia sericata: a – femelă; b - larvă
 Ciclul evolutiv
Este o metamorfoză completă. Adulţii, activi în sezonul cald, folosesc surse de nutriţie variate,
fiind saprofagi, vegetarieni, coprofagi.
După fecundare, femelele îşi depun ponta în mai multe rânduri, unele fiind ovipare (califorinele),
iar altele larvipare (sarcofaginele).
După modul şi biotopul în care depun ouăle, speciile de insecte sunt grupate în:
 miazigene primare, care îşi depun ouăle pe pielea intactă a animalelor (Lucilia sp., Calliphora,
Phormia);
 miazigene secundare, care depun ouăle pe pielea lezionată de larvele primare (Sarcophaga etc.);
180
 miazigene terţiare, care complică plăgile cutanate prin depunerea facultativă a ouălor (Musca,
Piophyla etc.).
Parazitismul este nespecific, larvele se dezvoltă şi pe pielea altor rumegătoare, ecvine, chiar om.
Femelele pontează mai ales în regiunea caudală, fesieră, dorso-lombară, preputială, ombilicală, vaginală,
la baza coarnelor etc.
Pe pielea animalelor, ouăle incubează în timp scurt, maxim 24 ore, după care eclozionează
larvele, iar în decurs de 3-6 zile dezvoltarea celor trei stadii L1-L3 se termină. În faza parazitară, sursa de
hrană este dată de: limfă, diferite secreţii şi exsudaţii, celule distruse etc.
După eroziunea pielii larvele ajung prin ţesutul conjunctiv subcutanat, printre straturile
musculare, în cavitatea pelvină şi abdominală sau la nivelul vertebrelor. Larvele de stadiul III se desprind
de pe corpul animalelor şi se adâncesc în sol, unde nimfează într-un interval de 3-7 zile. în condiţii
optime, de confort biologic, ciclul evolutiv se realizează în 14-20 zile.
 Diagnostic
Prezintă importanţă de diagnostic şi datele epidemiologice: izbucnirea în sezonul cald, incidenţa
crescută la rasele de ovine importate (Merinos australian, Romney-March, Corriedale etc.) şi mai scăzută
la rasele indigene etc.
Clinic, diagnosticul este de certitudine în contextul unui examen atent, riguros, al zonelor
cutanate şi recoltarea larvelor din zonele afectate. Pielea este eritematoasă, cu eroziuni care prin
confluare formează plăgi, cu secreţii abundente, în care se găsesc numeroase larve, mobile şi lucifuge.
Apar ulcere cu burjeoni mici, iar marginile sunt indurate. Lâna se desprinde în smocuri, animalele au
tendinţa de a se automutila, prurit prezent, respectiv o stare de agitaţie permanentă. Uneori, când larvele
străbat ţesutul conjunctiv subcutanat, porţiuni întinse de piele se necrozează, iar pielea se desprinde cu
uşurinţă la tracţiune.
Examenul microscopic comportă recoltarea larvelor din lichidele din plagă, pentru identificarea
la lupă sau microscop. Datele microscopice nu permit determinarea speciilor, valoarea diagnosticului este
de grup.
6.6.5. Miaza genitală
Este o parazitoză sezonieră, estivală, întâlnită la ovine, caprine şi taurine, caracterizată prin
procese inflamatorii, ulcerative, la nivelul organelor genitale, la femele şi masculi (vulvă, vagin, prepuţiu
şi scrotum, după castrare). Este produsă de larvele sarcophaginelor şi facultativ de Caliphoridae.
 Etiologie
 familia Sarcophagidae cu specia Wohlfahrria magnifica (Fig. 6.23) (miazigenă primară);
 familia Calliphoridae, cu speciile: L. caesar, L. sericata, Calliphora sp. (miazigene secundare).
Fig. 6.23. Wohlfahrtia magnifica (femelă adultă)
181
 Ciclul evolutiv
Se realizează prin metamorfoză completă. Insectele depun larvele, respectiv ouăle, la nivelul
organelor genitale externe, atrase de mirosul urinei, secreţii, procese inflamatorii, microleziuni. Evoluţia
embrionară se realizează în 10-24 ore, iar dezvoltarea larvară în 3-6 zile, uneori se prelungeşte până la 19
zile. Larvele de stadiul III se desprind pe sol şi nimfează în 3-6 zile. În condiţii optimale, ciclul biologic
se realizează în 12-20 zile.
 Diagnosticul
Clinic, la femele se constată: vulvovaginită catarală, care se agravează formându-se eroziuni,
ulcere, în care larvele se dezvoltă în grupaj. Uneori larvele tunelizează mucoasa şi submucoasa. Apar
scurgeri mucopurulente datorită florei de asociaţie microbiană. Ulcerele nu au tendinţă de cicatrizare.
Animalele sunt neliniştite, apar mişcări exagerate ale cozii, durere în timpul micţiunii. în formele cronice,
animalele slăbesc, iar în sezonul de montă se produc pertubări ale ciclului estral.
La masculi, mucoasa furoului este iniţial congestionată, apoi apare o balano-postită purulentă şi
ulceroasă. La tăuraşi şi berbeci, în sezonul de vară, după castrare, plăgile se pot infesta cu aceste larve,
împiedicând cicatrizarea şi determinând funiculite.
Diagnosticul de certitudine se stabileşte prin determinarea larvelor la nivelul organelor lezionate.
182
Capitolul 7
Diagnosticul în dermatofitoze
Dermatofitozele sunt infecţii ale ţesuturilor cheratinizate (stratul cornos al epidermei, păr,
unghii), produse de miceţi cheratinofili şi cheratinolitici din genul Microsporum şi Trichophyton.
Importanţa cunoaşterii dermatofitozelor la animale rezidă din faptul că sunt boli cosmopolite care
evoluează şi afectează un număr mare de specii de animale, au contagiozitate ridicată şi în plus costurile
pe care le implică terapia şi implementarea măsurilor de control şi prevenţie sunt foarte mari.
Deasemenea, dermatofitozelor de la animale reprezintă o preocupare constantă pentru sănătatea publică,
deoarece, majoritatea dermatofiţilor zoofili au evoluţie zoonotică.
 Etiologie
Încadrarea taxonomică a dermatofiţilor a fost multă vreme controvesată. Acest lucru s-a datorat
faptului că unele specii de dermatofiţi au atât înmulţire asexută prin spori (în viaţa parazitară) cât şi
sexută prin gameţi (în saprobioză). Forma sexuată poartă denumirea de teleomorfă iar cea asexuată de
anamorfă. Acest aspect a impus la unele specii o încadrare diferită şi ca urmare o terminologie dublă.
Noile concepte referitoare la evoluţia dermatofiţilor, rezultate în urma cercetărilor de biologie moleculară
vor avea consecinţe notabile asupra nomenclaturii acestor fungi.
În cazul în care se discută despre forma sexuată a speciilor de dermatofiţi, încadrarea taxonomică
este următoarea:
Regnul Fungorum
Încrengătura (Filum) Ascomycota
Clasa Ascomycetes
Ordinul Onygenales
Familia Arthrodermataceae
Genul Arthroderma
În cazul speciilor cu înmulţire asexuată încadrarea taxonomică este:
Încrengătura Deuteromycota (=Fungi imperfecţi)
Grupa: Hyphomycetes (grupă artificială, care include miceţi filamentoşi, cu filamente septate şi cu
înmulţire asexuată prin conidii)
Familia Moniliaceae (hifomicete lipsite de pigmenţi bruni; se pot înmulţi prin aleurioconidii, fialoconidii
şi alte tipuri de spori asexuaţi)
Genul Trichophyton, Microsporum şi Epidermophyton ( = dermatofiţi ) – hifomicete care se înmulţesc
asexuat prin aleuriconidii : macroaleuri (aleuriconidii alungite şi septate transversal) şi microaleuri.
Animalele pot fi infectate de un număr mare de specii de dermatofiţi zoofili, rar geofili şi extrem de rar
antropofili (Tabel 6.1).
De pe blana şi părul animalelor sunt izolate frecvent şi alte specii de dermatofiţi geofili (M.
cookei, M. praecox, T. ajelloi şi T. terrestre) însă fără semnificaţie patogenică. Foarte rar sunt însă
raportate cazuri de dermatofitoze la animale, când de la nivelul leziunilor au fost izolate specii de
dermatofiţi antropofili: E. floccosum, T. rubrum şi T. tonsurans la câine şi T. violaceum la porc
183
DIAGNOSTICUL ÎN DERMATOFITOZE
Tabelul 7.1. Principalele specii de dermatofiţi zoofili şi geofili implicate în etiologia dermatofitozelor la animale.
Specia de dermatofit Principalele specii Contagiozitate
Alte surse
forma anamorfă forma teleomorfă afectate pentru om
Toate
Microsporum canis Arthroderma otae Pisică, câine, cal Frecventă
mamiferele
M. gallinae - Păsări Pisică, câine Rară
Toate
M. gypseum A. incurvata (Sol) Posibilă
mamiferele
M. nanum A. obtusa (Sol) Porc Rară
Rozătoare
M. persicolor A. persicolor Câine, pisică Posibilă
microtide
Trichophyton A.benhamiae Toate
Rozătoare Frecventă
mantagrophytes A.vahbrenseghemii mamiferele
T. erinacei - Arici Câine Posibilă
Pisică, câine
T. equinum - Cal Rară
(rar)
Vitel,
T. simii A. simii Primate Rară
caine,pisică
Toate
T. verrucosum - Vaci, alte animale Frecventă
mamiferele
T. gallinae - Păsări - Rară
Morfologie. Dermatofiţii încadrează o grupă de miceţi filamentoşi care au în comun,

particularităţi morfologice – producerea de spori asexuaţi (micro-şi macroaleurospori) in vitro – şi
fiziologice – utilizarea cheratinei in vitro iar cei patogeni şi in vivo.
Dermatofiţii sunt consideraţi miceţi dimorfi; deoarece în viaţa parazitară, când sunt prezenţi în structurile
cheratinizale ale pielii (“in vivo”) prezintă o anumită morfologie şi alta când se dezvoltă ca saprobioţi pe
medii de cultură (“in vitro”).
În viaţa parazitară. Morfologia dermatofiţilor în viaţa parazitară este extrem de simplă, fiind
reprezentată de filamente miceliene şi artroconidii (artrospori).
Filamentele miceliene au diametrul de 2-4 μm, sunt septate, simple sau ramificate şi dispuse în firele de
păr sau scuame. Hifele prezintă conţinutul compartimentat incomplet prin intermediul unor septumuri
rezultate în urma cutării pereţilor hifali. În interiorul hifelor este prezentă citoplasma şi nucleii. La hifele
tinere citoplasma este omogenă, iar cele îmbătrânite au o structură reticulară prezentând vacuole şi
incluziuni.
Artroconidiile sunt spori asexuaţi rezultaţi în urma segmentării hifelor. Dimensiunea lor este variabilă (
= 2-3 μm până la 8-12 μm) în funcţie de specia de dermatofit. În funcţie de modul de parazitare a firelor
de păr dermatofiţii se împart în două tipuri: a) tipul ectothrix (=endo-ectotrix) filamentele sunt dispuse
în interiorul firului de păr şi artroconidiile la suprafaţa acestuia; b) tipul endotrix când atât hifele cât şi
artroconidiile sunt dispuse numai în interiorul firelor de păr.
În saprobioză. Cultivarea dermatofiţilor pe medii de cultură permite dezvoltarea a numeroase
elemente morfologice, mai variate decât cele întâlnite în viaţa parazitară. Mediul utilizat pentru izolarea
dermatofiţilor este mediul Sabouraud, adiţionat cu cloramfenicol şi cicloheximidă. Dezvoltarea coloniilor
de dermatofiţi este lentă, 1-3 săptămâni la majoritatea speciilor (la 25-280C), excepţie face
T.verrucosum (5-6 săptămâni la 37oC).
Aspectele macroscopice ale coloniilor dezvoltate pe mediile de cultură se referă la aspect, formă şi
culoare. După aspect, coloniile pot fi pufoase (dacă dermatofitul are filamente aeriene); glabre (netede,
faviforme) şi pulverulente. Culoarea este variabilă; aversul fiind foarte frecvent pigmentat în alb, galben-
deschis sau roz, iar reversul este de regulă galben, portocaliu, purpuriu, acaju sau brun.
184
Aspecte microscopice. Miceliul este reprezentat de hife cu diametrul de 2-4 μm, compartimentate în
segmente de 20-40 μm şi prevăzute la partea terminală cu diferite ornamentaţii. Aceste ornamentaţii
sunt prezente la genul Trichophyton, în special la T.mentagrophytes şi sunt reprezentate de hife
pectinate, cârcei, organe nodulare, hife cu aspect de măciucă sau coarne de cerb. Conidiile sunt de tip
aleurioconidii şi ele nu sunt evidenţiate niciodată în viaţa parazitară. În funcţie de dimensiune conidiile
sunt reprezentate de microconidii (microaleuri) şi macroconidii (macroaleuri). Microconidiile
sunt conidii mici, nesegmentate, formate pe hifele principale (dispunere în acladium) sau pe hifele
laterale (aspect de brad). Macroconidiile sunt spori mari, alungiţi, septaţi trasversal în mai multe
compartimente şi au la exterior un perete simplu sau dublu. Clamidosporii sunt spori rezultaţi printr-un
proces de condensare a citoplasmei şi apar numai în culturile pleomorfice. La un moment dat, în
interiorul unei celule hifale se acumulează citoplasma din vecinătate; în acelaşi timp, peretele
segmentului respectiv se îngroaşă, înconjoară citoplasma concentrată, formându-se astfel un spor rotund.
Formaţiunea rezultată are un diametru mai mare decât hifa (3-6 μm), pereţi dubli, aspect refringent,
dispunere terminală, intercalară, laterală şi uneori "în lanţuri".
Obţinerea formelor teleomorfe este favorizată de cultivarea dermatofiţilor pe mediul Sabouraud
diluat şi adiţionat cu broiaj de seminţe de floarea soarelui şi incubare la temperaturi scăzute (24 oC). La
examinarea microscopică din aceste colonii se pun în evidenţă hife şi gimnoteci. Gimnotecile sunt
formaţiuni prezente numai la speciile de dermatofiţi la care s-a pus în evidenţă înmulţirea sexuată; au
diametrul între 300-1000 μm, la exterior prezintă un perete foarte subţire înconjurat de hife pteridiale, iar
în interior conţin opt ascospori.
Înmulţirea speciilor de dermatofiţi adaptate la viaţa parazitară se realizează asexuat prin
artrospori, rezultaţi în urma fragmentării filamentelor miceliene. Într-o primă etapă, segmentele hifale
sunt dreptunghiulare, apoi poliedrice, iar la urmă se rotunjesc, capătă contur dublu, se individualizează,
rezultând artrosporii. Iniţial aceştia sunt dispuşi în lanţuri, apoi se desfac, în spori izolaţi. În saprobioză
înmulţirea asexuată se realizează prin înmugurirea şi fragmentarea hifelor, rezultând microconidii,
macroconidii şi clamidospori.
În saprobioză, la unele specii de dermatofiţi este posibilă şi înmulţirea sexuată. Dermatofiţii nu
prezintă forme sexuate diferenţiate morfologic, astfel că funcţiile sexuale sunt preluate de hife somatice,
denumite gametangi şi acestea sunt notate cu "+" şi "-". La majoritatea ascomicetelor talul masculin se
numeşte anteridiu şi talul femel ascogon. Plasmogamia se realizează cu mult înainte de cariogamie.
Urmează formarea sporilor (ascospori) care se realizează în asce. Acestea sunt înconjurate de un miceliu
dens, rezultând o formaţiune vizibilă cu ochiul liber, numită gimnotecă. Între haplofază (miceliul primar)
şi diplofază (celula zigot) se interpune dicariofaza, reprezentată prin hife ascogene.
Transmiterea dermatofiţilor zoofili se realizează prin contact direct cu animalele infectate sau
prin contactul cu obiecte contaminate, factori predispozanţi sunt însă cei care favorizează infectarea.
Acest fapt explică incidenţa ridicată a dermatofitozelor la animalele întreţinute în unităţi de creştere
intensivă (ferme de bovine, herghelii), în canise sau adăposturi de pisici. În plus, rezistenţa îndelungată a
artrosporilor în mediu (până la 4 ani) explică de ce utilizarea materialelor de pansaj, a harnaşamentelor şi
a mijloacelor de transport favorizează contaminarea. În cazul dermatofiţilor geofili, solul reprezintă
rezervorul de infecţie, astfel că riscul de contaminare pentru animalele ce au acces în mediul exterior este
mult mai mare.
 Diagnostic
Dermatofitozele reprezintă cele mai frecvente afecţiuni cutanate la pisici, câini, cai, bovine,
iepuri şi unele rozătoare (cobai şi chinchile). La aceste specii, dermatofitozele sunt suspectate la toate
cazurile la care, la examenul dermatologic se înregistrează alopecie localizată sau difuză. La câini,
leziunile cutanate prezente în dermatofitoze sunt smilare cu cele din demodecia localizată şi foliculita
bacteriană. La pisici, dermatofiţii produc o gamă foarte largă de leziuni, iar din acest motiv,
dermatofitozele vor fi suspectate la toate cazurile cu leziuni cutanate. La bovine şi cai diagnosticul
diferenţial include afecţiunile care induc alopecie nepruriginoasă , în special dermatofiloza.
De asemenea, în orientare diagnosticului, se ia în considerare contagiozitatea acestor afecţiuni atât pentru
animale cât şi pentru om. Alte date obţinute din anamneză, referitoare la provenienţa animalelor (canise,
adăposturi de pisici, pisici cu acces în mediul exterior, ferme), contactul cu alte animale (ex: câini de
185
vânătoare cu rozătoare sălbatice) cât şi apariţia leziunilor cutanate la proprietari, constituie elemente
foarte importante pentru orientarea diagnosticului. Indiferent însă de datele anamnetice obţinute,
diagnosticul pozitiv impune aplicarea unor teste complementare de diagnostic. Astfel, examenul cu
lampa Wood şi examenul direct al crustelor şi firelor de păr reprezintă testele cele mai rapide şi ieftine
care vor fi aplicate. Concomitent cu examinarea directă a probelor, se efectuează şi examenul cultural
(însămânţările pe medii de cultură) deoarece reprezintă metoda cea mai sigură de diagnostic. Examenul
histologic este considerat util în special la cazurile atipice.
Clinic. Manifestările clinice în dermatofitoze la animale sunt foarte variate (de la portaj
asimptomatic până la leziuni inflamatorii grave). Tipul leziunilor dezvoltate este condiţionat atât de
specia de dermatofit implicată cât şi de reactivitatea individuală a gazdei.
Leziunea tipică indusă de infecţia cu dermatofiţi este reprezentată de o zonă de alopecie circulară, cu
margini eritematoase şi acoperită de scuame sau cruste. Pruritul este de regulă absent, rar fiind semnalate
leziuni pruriginoase. Leziunile pot fi unice sau multiple şi ca topografie pot fi semnalate în orice zonă
corporală, însă au o frecvenţă mai mare la nivelul trenului anterior şi a capului. Leziunile au o dezvoltare
centrifugă iar la cazurile cu leziuni multiple acestea pot conflua.
 Dermtofitozele la pisici
În etiologia dermatofitozelor la feline specia Microsporum canis este implicată în peste 90% din
cazuri. Alte specii (M . gypseum, M. persicolor, T. mentagrophytes, T. equinum) sunt rar implicate.
Dermatofitozele produse de M. canis pot evolua enzootic la pisicile din crescătorii şi la cele libere, fără
stăpâni.
Unele pisici pot fi infectate de manieră asimptomatică. La aceste cazuri, infecţia cu M. canis
poate fi detectată prin examinarea cu lampa Wood. Portajul mecanic de artrospori, neasociat cu infecţia
poate fi evidenţiat numai prin însămânţări pe medii de cultură.
Leziunile tipice sunt mai bine exprimate la pisicile tinere. Iniţial, leziunile sunt localizate la nivelul
regiunii nazale, faţa externă şi marginile libere ale pavilioanelor auriculare, regiunea distală a membrelor
şi la nivelul cozii. Uneori, leziunile sunt foarte mici, mai ales la pisicile bătrâne, motiv pentru care
identificarea lor necesită un examen riguros.
Dermatita miliară este o entitate clinică observată frecvent la pisicile cu diferite stări de hipersensibilitate
(alergie sau atopie) şi mai rar în infecţiile dermatofitice. Acest sindrom este caracterizat prin leziuni
inflamatorii, exprimate prin scuame şi prurit, localizate în regiunea dorsală, la nivelul capului şi gâtului.
Rar, leziunile dermatofitice pot fi generalizate. Această formă este semnalată la pisici
imunosupresate sau la cele tratate inadecvat cu corticosteroizi. La aceste cazuri sunt observate zone
întinse de alopecie, eritem, prurit, exudaţie şi cruste, în timp ce semnele tipice sunt localiazate la periferia
leziunilor.
Leziunile de onixis şi perionixis produse de M. canis, asociate sau nu cu leziuni tipice pentru
dermatofitoze sunt dificil de depistat şi tratat, motiv pentru care pot constitui surse persistente de infecţie.
La pisicile Persane sunt descrise destul de rar pseudomicetoame, situaţie în care dermatofiţii se
dezvoltă la nivelul dermului şi hipodermului. La examinare sunt vizibili noduli cutanaţi unici sau
multipli, fermi şi nedureroşi la palpare, localizaţi obişnuit în regiunea dorsală şi a gâtului. La nivelul
nodulului pielea este de culoare albastră sau violacee, iar alopecia sau eritemul lipsesc. Fistulizarea
nodulilor este posibilă. La deschiderea nodulului este prezent un conţinut fin granulat, portocaliu, având
aspectul mierii de albine. Examinarea microscopică a acestui conţinut evidenţiază elemente veziculare
hialine şi hife septate, scurte. Histologic, leziunile sunt caracterizate de o inflamaţie piogranulomatoasă
cu celule gigante, macrofage, neutrofile şi limfocite ce înconjoară elementele fungale cuprinse într-un
material eozinofil amorf. De la cele mai multe cazuri este izolată specia M. canis, însă coloniile nu au
întotdeauna aspecte tipice în culturile primare şi macroconidiile lipsesc de regulă. Evoluţia acestei forme
este cronică, iar vindecarea completă este consecutivă unui tratament de lungă durată cu antifungice
sistemice.
186
 Dermtofitozele la canide
De la nivelul leziunilor dermatofitice de la câini sunt izolate frecvent speciile T. mentagrophytes,

M. gypseum şi mai rar M. canis.
Leziunile tipice produse de dermatofiţi la câini sunt reprezentate de zone de alopecie izolate sau multiple,
cu dimensiuni cuprinse între 10 şi 40 mm, bine circumscrise şi nepruriginoase. La aceste cazuri se
impune diagnosticul diferenţial faţă de demodecia localizată şi de foliculita bacteriană. Identificarea la
examenul direct din cruste a parazitului Demodex canis nu exclude prezenţa simultană a dermatofiţilor.
Leziunile de tip kerion produse de T. mentagrophytes sau M. canis şi mai rar de M. gypseum
sunt observate destul de frecvent la câini. Aceste leziuni sunt circulare şi proeminente, unice sau în
număr redus şi sunt localizate frecvent la nivelul feţei. Datorită inflamaţiei severe şi a foliculitei
supurative, exudaţia este importantă şi la palpaţie se sesizează fluctuaţie consecutiv formării puroiului.
Durerea şi pruritul pot fi prezente. Aceste leziuni se vor diferenţia de neoplasme.
Leziunile induse de speciile M. gypseum, M. persicolor, T. mentagrophytes sau Trichophyton erinacei
sunt localizate frecvent la nivelul nasului, în regiunea perioculară şi pe marginea liberă a pavilioanelor
auriculare. Instinctul de vânătoare al câinilor, tendinţa de a ascunde hrana, contactul frecvent cu solul, şi
cu diferite rozătoare sau insectivore explică aceste localizări. În aceste situaţii, examenul cu lampa Wood
este negativ, iar dacă este implicată specia M. persicolor elementele fungice sunt prezente numai la
nivelul crustelor. Localizarea leziunilor, aspectul crustos şi neregulat al acestora impun diagnosticul
diferenţial faţă de bolile autoimune cum este pemfigusul foliaceu. În pemfigus leziunile sunt prezente şi
la nivelul trufei iar diagnosticul de certitudine va consta în examinarea citologică şi histopatologică.
Infecţiile dermatofitice cronice extensive pot evolua cu inflamaţie severă, prurit şi alopecie
generalizată. Acestea pot fi induse de corticoterapia topică sau sistemică, boala Cushing sau de un
diagnostic întârziat.
La câini, micetoamele produse de infecţiile cu M. canis sunt extrem de rar menţionate în
literatura de specialitate.
La carnivorele sălbatice menţinute în captivitate, îndeosebi de la rasele cu blană preţioasă, se
izolează frecvent speciile T. mentagrophytes şi M. canis. Datorită consecinţelor economice grave pe care
le implică infecţiile cu dermatofiţi la aceste carnivore se apelează la vaccinare. T. mentagrophytes şi M.
canis sunt izolate şi de la fauna sălbatică cum sunt vulpile, la care pot dezvolta leziuni tipice sau infecţii
inaparente. În unele zone geografice, populaţia numeroasă de vulpi poate constitui o sursă de
contaminare pentru animalele domestice şi om.
 Dermtofitozele la ecvine
Agentul etiologic principal izolat de la nivelul leziunilor de la cabalinele tinere cât şi de la cele
adulte este T. equinum, iar specia M. canis (sinonim cu M. equinum) este izolată numai de la tineret. Alte
specii cum sunt T. mentagrophytes sau M. gypseum sunt izolate rar de la nivelul leziunilor.
Forma tipică. La începutul infecţiei apar smocuri de păr horipilate, iar apoi zone mici de alopecie care
conferă pielii aspect neîngrijit. Leziunile macroscopice obişnuite induse de infecţiile cu T. equinum sau
M. canis la cabaline sunt reprezentate de leziuni uscate, cu aspect pulverulent sau acoperite cu cruste
mici, şi fire de păr rupte. Localizarea primară a leziunilor este la nivelul abdomenului şi în zona de fixare
a şeii. Difuzarea leziunilor pe suprafaţa corporală este rapidă iar acestea pot deveni confluente.
La cabaline sunt semnalate şi leziuni de tip kerion sau de dermatită miliară. Leziunile de tip
kerion sunt localizate obişnuit la nivelul feţei şi sunt însoţite de inflamaţie şi exudaţie marcantă.
Dermatita miliară este caracterizată de prezenţa a numeroase cruste mici localizate cu predilecţie la
nivelul flancurilor. Dermatofitul care induce uzual dermatita miliară ecvină este T. mentagrophytes iar la
cazurile cu kerion sunt implicate speciile T. mentagrophytes sau M. gypseum.
187
 Dermtofitozele la rumegătoare
La bovinele crescute în colectivităţi mari (ferme), dermatofitozele evoluează obişnuit enzootic,

prevalenţa fiind mai ridicată la animalele cu vârsta sub un an. Specia T. verrucosum este responsabilă
pentru majoritatea cazurilor de boală. Contagiozitatea acestei afecţiuni este foarte mare atât pentru
bovine cât şi pentru alte specii gazdă, inclusiv pentru om. Leziunile cutanate apar mai frecvent iarna,
când animalele sunt întreţinute în adăposturi aglomerate şi în condiţii de zooigienă necorespunzătoare.
Odată cu îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere şi alimentaţie leziunile au tendinţa de vindecare
spontană Leziunile sunt localizate cu predilecţie la nivelul capului, gâtului şi crupei, dar se pot extinde la
nivelul oricărei regiuni coroporale prin lins, în special când boala evoluează asociată cu boli parazitaare
pruriginoase cum sunt râile sau infestaţiile cu păduchi. Leziunile au dimensiuni cuprinse între 10 şi 50
mm şi apar sub forma unor placarde circulare acoperite fie cu scuame fie cu cruste subţiri, lamelare
aderente la piele. Diagnosticul diferenţial se face faţă de dermatofiloză sau deficienţe nutriţionale.
Incidenţa dermatofitozelor la oi şi capre este redusă, însă există posibilitatea ca unele cazuri să
rămână nediagnosticate. Mieii sunt mai sensibili decât oile. Berbecii cu infecţii cronice pot constitui
surse de diseminare în turme. Leziunile sunt similare cu cele de la bovine, fiind localizate preponderent
la nivelul zonelor acoperite cu păr (mai ales la nivelul capului) şi mai rar la nivelul zonelor acoperite cu
lână. Diagnosticul diferenţial trebuie făcut faţă de râia sarcoptică care uneori evoluează ascociat cu
dermatofitozele.
 Dermtofitozele la porci
Dermatofitozele sunt considerate afecţiuni rare la porci, însă în unele ţări este depistată infecţia
cu specia geofilă M. nanum. În infectiile cu această specie leziunile sunt numulare, acoperite cu cruste
uscate, în timp ce în cazul infecţiilor produse de alte specii de dermatofiţi inflamaţia este mai intensă.
Purceii şi grăsunii prezintă adesea leziuni localizate la nivelul capului şi gâtului. Creşterea porcilor în
sistem gospodăresc precum şi dezvoltarea fermelor biologice în ţările industrializate poate avea ca şi
consecinţă creşterea incidenţei dermatofitozelor la suine datorită contactului mai strâns cu mediul
contaminant.
 Dermtofitozele la rozătoare, iepuri şi insectivore
Speciile de dermatofiţi izolate de la aceste animale variază în funcţie de originea acestora, însă
specia izolată frecvent este T. mentagrophytes. De la rasele de iepuri crescute pentru carne sau păr,
specia M. canis este izolată mai frecvent decât T. mentagrophytes. Specia izolată de la şoarecii de câmp
este M. persicolor, de la arici T. eriancei, ambele specii sunt transmise frecvent la câini. T.
mentagrophytes. var. quinckeanum este implicată în producerea favusului la şoareci. Dermatofiţii geofili,
M. gypseum, M. cookei, T. terrestre şi T. ajelloi sunt izolaţi cu regularitate de la aceste animale sau din
mediul lor de viaţă. Specia M. gypseum este considerată a fi cea mai patogenă, celelalte specii menţionate
nu sunt asociate în mod obişnuit cu prezenţa leziunilor.
La rozătoare leziunile sunt situate frecvent pe cap, urechi, flancuri şi coadă. Acestea apar sub
forma unor zone de alopecie şi eritem bine delimitate şi crustizaţie abundentă. Rar sunt înregistrate
leziuni de tip kerion. Toate speciile de rozătoare sunt afectate, însă prevalenţă cea mai ridicată este
înregistrată la cobai. La iepuri, leziunile apar la nivelul urechilor, periorbital şi perinazal. La arici sunt
vizibile cruste mici pe cap, la baza unghiilor şi pe suprafaţa perniţelor plantare, leziunile din zona dorsală
fiind greu de depistat. Portajul asimptomatic este frecvent, fiind descoperit în special datorită infecţiilor
umane.
La şobolani, şoareci şi cobai dermatofitozele pot evolua concomitent cu infestaţiile cu
ectoparaziţi.
188
La păsări, dermatofitozele sunt diagnosticate sporadic. În etiologia favusului la păsări este

implicată specia M. gallinae. Leziunile sunt prezente la nivelul crestei în special la cocoşi şi sunt
reprezentate de cruste albe dispuse sub formă de plăci sau pot fi asociate cu hipercheratoza. Puii şi
cocoşii sunt mai frecvent infectaţi decât găinile.
 Examenul la lampa Wood
Examenul cu lampa Wood este o metodă foarte utilă pentru detectarea infecţiilor cu specia M.
canis. Metoda este utilizată pentru animalele de companie şi mai rar la iepuri. La lampa Wood firele de
păr infectate cu M. canis şi expuse la radiaţii UV cu o lungime de undă specifică (360 nm), emit o
fluorescenţă galbenă-verzuie caracteristică. Această fluorescenţă apare consecutiv interacţiunii dintre
razele UV şi un metabolit (pteridina) al speciei M. canis. În timpul infecţiilor timpurii doar porţiunea
bazală a firului de păr este fluorescentă, iar când infecţia ajunge spre ultimul stadiu doar vârful firelor de
păr sunt fluorescente. Examenul la lampa Wood are o valoare predictivă foarte mare şi în plus permite
recoltarea de fire de păr infectate pentru examenul microscopic şi cultural.
Există un anumit număr de condiţii ce necesită a fi cunoscute când se recurge la această tehnică.
Examinatorul necesită o anumită experienţă, iar examinarea se realizează în condiţii optime (lampă de
calitate, întuneric complet, răbdare, animale cooperante). Dezavantajele utilizării acestei metode în
diagnosticul dermatofitozelor sunt multiple. Astfel, unele tratamente topice pot înlătura fluorescenţa;
crustele nu sunt fluorescente; firele de păr infectate cu altă specie de dermatofiti decât M. canis nu sunt
fluorescente. De asemenea, este important de cunoscut faptul că fluorescenţa poate fi produsă şi de
sebum, uleiul din coaja citricelor, fibre textile, medicaţii topice, infecţia cu Demodex spp. sau germenii
din genul Pseudomonas, însă această fluorescenţă este de culoare mov-albăstruie sau roşiatică. Acestea
sunt motivele pentru care rezultatele examinării la lampa Wood trebuie confirmate sistematic prin
examinarea directă a firelor de păr sau prin cultivare pe medii speciale.
 Examenul microscopic direct (crustelor şi firelor de păr)
Materialul patologic care se recoltează pentru a fi examinat prin această metodă este reprezentat
de fire de păr (rupte sau pozitive la examenul cu lampa Wood); cruste, scuame, fragmente de unghii sau
exsudate. Firele de păr se smulg de la nivelul leziunilor cu pense fine sau cu ajutorul unei lame de
bisturiu. Pentru depistarea dermatofiţilor în infecţiile subclinice sau a purtătorilor mecanici, se utilizează
tehnica periajului Mackenzie (firele de păr sunt recoltate cu ajutorul unor periuţe de dinţi sterile).
Crustele sunt prelevate cu o lamă de bisturiu şi se recomandă recoltarea de la marginile leziunilor. Este
recomandat ca raclarea să se execute profund pentru a se putea verifica şi prezenţa ectoparaziţilor
microscopici cum sunt Demodex sau Sarcoptes. Aceşti ectoparaziţi pot fi asociaţi dermatofitozelor sau
pot cauza leziuni care pot fi confundate cu cele dermatofitice. În cazul leziunilor inflamatorii generalizate
sau de tip kerion, este necesară examinarea exsudatului prin efectuare de frotiuri (prin amprentare).
Firele de păr şi crustele sunt clarificate cu soluţie de KOH (10-20%), timp de 15-30 minute, iar
fragmentele de unghii cel puţin câteva ore. În cazul utilizării KOH pentru reducerea duratei de
clarificare, preparatele pot fi încălzite, evitându-se însă fierberea. Alternativ se poate utiliza şi
lactofenolul, când încălzirea nu este necesară, iar examinarea se poate face rapid. Pentru o clarificare mai
bună, se recomandă utilizarea unui amestec format din: o parte tuş de China la două părţi KOH 20% sau
a alcoolului polivinilic; cu aceste substanţe se colorează formele miceliene şi se obţin preparate
permanente.
Examinarea preparatelor se face la microscop cu obiectivul 20 sau 40X. Firele de păr parazitate
au o structură neregulată iar la suprafaţa lor sunt prezente manşoane sau lanţuri de artroconidii.
Dimensiunile şi dispunerea artroconidiilor variază în funcţie de specia de dermatofit implicată: manşoane
de artoconidii (2-4 μm) specifice pentru M. canis; lanţuri de artroconidii (2-3 μm) la T. mentagrophytes;
lanţuri de conidii cu dimensiuni variabile pentru T. equinum şi lanţuri cu artroconidii mari (12 μm) pentru
T. verrucosum. M. persicolor nu invadează niciodată firele de păr, iar hifele sau artroconidiile pot fi
identificate numai în cruste. Aspectul şi structura învelişului firului de păr este variat de la o gazdă la
189
alta. Astfel că, detectarea firelor de păr infectate este mai facilă la speciile cu firul de păr subţire cum
sunt pisicile şi iepurii. Un timp de clarificare mai îndelungat şi o verificare sistematică este necesară
pentru probele recoltate de la câini, bovine şi cai, deoarece firele de păr sunt groase şi de culoare închisă.
Examinarea citologică în frotiuri colorate prin metodele Giemsa sau panoptică permite
evidenţierea de hife şi/sau artrospori liberi sau fagocitaţi de neutrofile. Metoda este recomandată în
special la câini pentru a face diagnosticul diferenţial faţă de pemfigusul foliaceu. În această afecţiune, la
examenul citologic se pun în evidenţă celule acantolitice înconjurate de neutrofile nedegenerate şi
lipseşte flora bacteriană.
 Examenul cultural
Examenul cultural reprezintă metoda standard pentru diagnosticul dermatofitozelor la animale şi

este singura metodă care permite identificarea fenotipică a speciilor de dermatofiţi. Dependent de
localizarea şi aspectul leziunilor, probele reprezentate de fire de păr, cruste, unghii şi probe de ţesuturi
recoltate prin biopsie (îndeosebi în caz de micetoame) pot fi însămânţate pe medii de cultură. Recoltarea
probelor trebuie să fie precedată de dezinfecţia leziunii cu alcool pentru a limita creşterea
contaminanţilor. Probele recoltate de la periferia leziunilor noi, oferă cele mai bune rezultate după
însămânţare. Modalitatea de prelevare a probelor este identică cu cea descrisă la examenul microscopic
direct.
În mod curent, în laboratoarele de micologie se utilizează mediul Sabouraud adiţionat cu
cloramfenicol sau gentamicină 0,5% şi ciclohexamidă (actidionă) care inhibă creşterea bacteriilor şi a
fungilor contaminanţi. În medicina veterinară, pentru izolarea dermatofiţilor este preferat mediul test
pentru dermatofiţi (DTM). Acest mediu conţine agar Sabouraud adiţionat cu gentamicină 0,5%,
cicloheximidă şi roşu fenol ca indicator de culoare. Indiferent de mediul de cultură folosit, materialul
patologic se însămânţează în 4-5 puncte distincte. Plăcile însămânţate se pot lăsa la temperatura ambiantă
sau mai bine la termostat, la 26-27C (30-32C pentru T. verrucosum). Majoritatea speciilor de
dermatofiţi cresc în aproximativ 10 zile, excepţie face T. verrucosum, la care dezvoltarea durează
aproximativ 28 de zile. Coloniile de dermatofiţi sunt aproape întotdeauna albe, niciodată verzi, maro sau
în culori mixte. Utilizarea DTM-ului are avantajul precocităţii diagnosticului (în 4-5 zile), deoarece în
momentul în care se iniţiază creşterea fungică culoarea mediului, iniţial galbenă, virează în roşu.
Deoarece dermatofiţii sunt adaptaţi să metabolizeze proteinele din cheratină, ei vor metaboliza iniţial şi
preferenţial proteinele din componenţa mediului, producând metaboliţi alcalini care vor schimba culoarea
mediului. Majoritatea fungilor saprobioţi preferă ca hrană componentele glucidice ale mediului,
producând metaboliţi acizi; astfel, culoarea mediului rămâne neschimbată în primele 4-5 zile după
însămânţare. Acest principiu nu este însă absolut, ocazional unii fungi saprobioţi, mai frecvent
Scopulariopsis, preferă să metabolizeze proteinele şi culoarea mediului se schimbă. Din acest motiv,
toate coloniile crescute pe acest mediu vor fi examinate microscopic. Alt impediment în utilizarea DTM-
ului este faptul că schimbarea culorii mediului maschează observarea pigmentaţiei coloniei fungice şi
datorită acestui lucru caracterizarea macroscopică a coloniilor este posibilă numai pe mediul Sabouraud.
Cei mai mulţi dermatofiţi dezvoltă o combinaţie de formă, textură, pigmentaţie şi structură
macroscopică şi microscopică a coloniilor caracteristice, ce permite identificarea lor.
Se înregistrează şi apariţia unor caractere atipice, când dermatofiţii îşi pierd atât capacitatea de a
produce colonii caracteristice, cât şi abilitatea de a forma spori. În aceste cazuri se folosesc testele
fiziologice, cum ar fi: mediile adiţionate cu factori de creştere speciali; teste pentru nevoile optimale de
temperatură şi determinarea manierei de digestie in vitro a firului de păr. Astfel, majoritatea tulpinilor de
T. verrucosum necesită suplimentarea mediului cu tiamină sau inozitol, cu toate că unele variante
autotrofe nu necesită surse exogene de vitamine. T. equinum var equinum izolat de la cai necesită de
obicei adăugarea de acid nicotinic în subculturi.
Examenul cultural poate fi util şi pentru diferenţierea animalelor infectate subclinc de cele
purtătoare mecanice de spori. Numărul coloniilor de dermatofiţi este mult mai mare dacă coloniile provin
de la un animal infectat subclinic decât dacă provin de la un purtător mecanic. Dacă se pot efectua culturi
succesive, purtătorii mecanici vor furniza rezultate ce fluctuează între pozitive şi negative.
190
 Imunodiagnosticul
Detecţia anticorpilor anti-dermatofiţi la câini şi pisici prin metoda imunoenzimatică

ELISA a fost efectuată într-un număr redus de studii, demonstrându-se potenţialul de
monitorizare a infecţiilor produse de M. canis, din nefericire însă aceste teste nu sunt disponibile
sub formă de kituri comerciale. Evaluarea hipersensibilităţii de tip întârziat, apelând la testele
intradermice (IDT), poate avea însă o aplicaţie practică în diagnosticul şi managementul
dermatofitozeleor.
 Dignosticul histologic
Examenul histopatologic este folosit rar în diagnosticul dermatofitozelor şi anume, în cazul

leziunilor de tip kerion, al pseudomicetoamelor sau când se suspectează evoluţia asociată a
dermatofitozelor cu alte boli cutanate. În secţiunile colorate cu HE (hematoxilină-eozină) se pot observa
dermatofiţii, cu hife septate şi lanţuri de artrospori însă necoloraţi, această coloraţie evidenţiază foarte
bine reacţia tisulară. Elementele fungice se observă mai bine dacă se folosesc coloraţiile speciale: PAS
(acid periodic Schiff), prin care fungii se colorează în roşu şi Gömori-Grocott (impregnaţia argentică),
care colorează elementele fungice în negru. Metodele histologice de rutină pot fi îmbunătăţite prin
utilizarea tehnicilor de imunohistochimie care permit identificarea speciilor.
Leziunile histopatologice comune observate în dermatofitoze la animale sunt cele de foliculită,
furunculoză, dermatită hiperplastică perivasculară sau interstiţială şi de dermatită pustuloasă intra-
epidermică.
Foarte frecvent în infecţiile cu dermatofiţi leziunile inflamatorii lipsesc şi se constată numai
prezenţa hifelor şi artrosporilor în stratul cornos al epidermei şi la nivelul foliculilor piloşi. În infecţiile
cu M. persicolor, elementele fungale sunt prezente numai în grosimea stratului cornos.
În inflamaţiile moderate de tip papulo-scuamos se observă hipercheratoză moderată a
epidermului şi la nivelul foliculilor piloşi (zona ostială şi infundibulară), acantoză şi infiltraţie
perifoliculară şi perivasculară cu limfocite polimorfonucleare şi macrofage. Aceste leziuni sunt asociate
cu prezenţa dermatofiţilor în stratul cornos, foliculi şi firele de păr.
În inflamaţiile acute de tip papulo-vezicular (kerion), semnalate mai frecvent la câini, cai şi rar la
pisici, leziunile inflamatorii sunt prezente la nivelul epidermului, dermului superficial şi profund şi
constau în foliculită, perifoliculită, furunculoză, dermatită interstiţială sau perivasculară hiperplastică sau
spongiotică, hipercheratoză paracheratotică sau ortocheratotică a epidermei şi foliculilor piloşi şi pustule
intraepidermice. Prezenţa celulelor gigante în infiltratul inflamator permite diagnosticul histopatologic de
dermatită piogranulomatoasă. Întotdeauna când la examenul histopatologic se observă hipercheratoză
orto- sau paracheratotică marcantă, mai ales asociată cu pustule intraepidermice şi leziuni de foliculită şi
perifoliculită, se suspicionează o infecţie cu dermatofiţi. De asemenea, leziunile de dermatită
piogranulomatoasă, trichogranuloamele trebuie verificate prin coloraţii speciale pentru evidenţierea
dermatofiţilor.
La câinii infectaţi cu Trichophyton spp., leziunile constau în acantoliză marcantă epidermală
şi/sau foliculară, cu sau fără prezenţa elementelor fungale, numărul acestora fiind invers proporţional cu
severitatea răspunsului inflamator.
Infiltratul inflamator din infecţiile dermatofitice, atât la om cât şi la animale, este reprezentat de PMN
neutrofile în derm şi epiderm, celule Langerhans în epiderm, macrofage în derm, atât în infecţiile acute
cât şi cronice. În infecţiile cronice apar în plus un număr mare de mastocite la nivelul dermului.
Leziunile în cazul pseudomicetoamelor sunt reprezentate de dermatită nodulară sau difuză, de
paniculită granulomatoasă sau piogranulomatoasă. În centrul acestor leziuni sunt prezente hife septate cu
aspect hialin (dispuse în lanţuri scurte, de 2,5-4,5 μm) şi celule fungale mari, asemănătoare
clamidosporilor (12 μm).
191
192
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1) ADAMEŞTEANU I., CONSTANŢA ADAMEŞTEANU, BRÂNZĂ H., PARAIPAN V., BLIDARU

T., Diagnosticul morfoclinic veterinar. Bucureşti, Editura Ceres, 1980.
2) ANDERSON R.C., Nematode Parasites of Vertebrates Their Development and Transmission. CAB
International Wallingford, 1992.
3) BABA A.I., Diagnostic necropsic veterinar, Editura Ceres Bucureşti, 1996.
4) BRUES C.T., MELANDER A.L., CARPENTER, Classification of insects. Bul.of the Museum of
Comparative Zoology at Harvard College. Vol.108, 1954.
5) BUSSIÉRAS J., CHERMETTE R., Abrégé de Parasitologie vétérinaire. Fascicule II. Ecole
Nat.Vet.d'Alfort, 1992.
6) CHENG T.C., The Biology of Animal Parasites. W.B.Saunders Company, 1964.
7) COJOCARU I., Elemente de dermatologie. Bucureşti, Editura Medicală, p.264-325, 1979.
8) COSOROABĂ I., Acarologie veterinară. Bucureşti, Editura Ceres, 1994.
9) COSOROABĂ I., DĂRĂBUŞ GH., OPRESCU I., Compendiu de Parazitologie Veterinară, vol.I, II.
Editura Mirton, Timişoara, 1995.
10) COSOROABĂ I., Entomologie veterinară. Editura Ceres, Bucureşti, 1994
11) COZMA V., ŞUTEU E., TURCU D., ROTARU O., Electronmicroscopy and histopathological
studies in experimental eimeriosis in lambs. WAAVP 14-th International Conference,
Cambridge, p.340, 1993.
12) COZMA V., Eimerioza mieilor. Editura Sincron, 1996.
13) DĂRĂBUŞ GH., Criptosporidioza. Editura Brumar, Timişoara, 1997
14) DIDĂ I., Eimerioze la rumegătoare, Edit. Ceres, Bucureşti, 1997.
15) DIDĂ I., Zoonoze parazitare, Editura Ceres, Bucureşti, 1996
16) DINULESCU GH., NICULESCU AL., Parazitologie clinică veterinară. Bucureşti, Editura Agro-
Silvică, 1960.
17) DONCIU IVANCA, Cercetări asupra coccidiilor la animalele domestice din RPR. Bucureşti, editura
Academiei RPR, 1961.
18) DUBEY J.P., SPEER C.A., FAYER R., Sarcocystosis of Animals and Man. CRC Press, 1989.
19) DUBEY J.P., SPEER C.A., FAYER R., Cryptosporidiosis of Man and Animals. CRC Press, 1990.
20) DULCEANU N., Coccidioze şi alte sporozooze la animale. Bucureşti, Editura Ceres, 1980.
21) DULCEANU N., Tricostrongilidozele animalelor domestice. Bucureşti, Editura Ceres, 1981.
22) DULCEANU N., Parazitozele animalelor de fermă. Bucureşti, Editura Ceres, 1986.
23) DULCEANU N., Parazitologie veterinară, vol.I, II, III. Iaşi, Editura Moldova, 1994.
193
24) EUZEBY J., Les Maladies vermineuses des animaux domestique. T.I, II. Paris, Editura Vigot Fr
Pres, 1963.
25) EUZEBY J., Parazitologie medicale comparée. Collection Fondation M.Merieux 1986-1988.
26) GEORGI J.R., Parasitology for Veterinarians W.B. Sanders Company, 1985.
27) GHERGARIU R., POP AL., KADAR L., Ghid de laborator clinic veterinar. Editura Ceres,
Bucureşti, 1985.
28) GHERMAN I., Dicţionar de parazitologie. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
29) GHERMAN I., Compediu de Parazitologie clinică. Bucureşti, Editura All., 1993.
30) GHERMAN I., Parazitologie clinică modernă. Editura Olimp, Bucureşti, 1997.
31) HIEPE TH., RIBBECK R., Lehrbuch der Parazitologie. Band 4. Ver Gustav Fischer, Verlag Jena,
1982.
32) HIEPE TH., JUNGMANN RUTH., Lehrbuch der Parazitologie. Band 2. WEB Gustav Fischer
Verlag Jena, 1983.
33) IONESCU V., Trichineloză. Bucureşti, Editura medicală veterinară, 1995.
34) LEVINE N.D., Protozoan Parasites of Domestic Animals and of Man, Burgess Pb. Comapny, 1961.
35) LEVINE N.D., Veterinary Protozoology. Iowa State University, Press.Ames., 1985.
36) LOSSON B., Pathologie parasitaire. Office des cours. LiPge, 1993.
37) LUNGU T., MITROIU P., Micozele animalelor domestice. Bucureşti, Editura Ceres, 1971.
38) LUNGU T., ŞUTEU E., Prevenirea şi combaterea bolilor parazitare la animale. Bucureşti, Editura
Ceres, 1982.
39) LUNGU TR., VARTIC N., DULCEANU N., COSOROABĂ I., ŞUTEU E., Patologia şi clinica
bolilor parazitare. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1982.
40) MEHLHORN H., DUWEL B.D., RAETHER W., Diagnose und Therapue der Parasiten von Hans -
Nutz - und Heimtiere. Stuttgart, New-York, G.Fischer Verlag, 1976.
41) NICULESCU AL., Parazitologie veterinară. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1964.
42) NICULESCU AL., Patologia şi clinica bolilor parazitare. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică,
1975.
43) OLTEANU GH., Fascioloza. Bucureşti, Editura Ceres, 1973.
44) OLTEANU GH., Dictiocauloza. Bucureşti, Editura Ceres, 1977.
45) PAUL I., Diagnostic morfopatologic veterinar, Editura Ceres, Bucureşti, 1982.
46) PELLERDY L.P., Coccidia and coccidiosis, Academiai Kiado, Budapest, 1974.
47) POUPLARD L., Pathologie parasitaire. Office des cours. Cureghem, 1990.
48) PURCHEREA ANCA, MILLA C., Lucrări practice. Diagnosticul bolilor parazitare. IANB, 1976.
49) RĂPUNTEAN GH., MARINA SPÎNU, SPÎNU O., Lucrări practice de imunologice. Tipo
Agronomia, Cluj-Napoca, 1994.
50) SOULSBY E.J.L., Helmints. Artropods, Protozoa of domesticated animals, Bailliere Tindall,
London, 1982.
194
51) ŞUTEU I., VARTIC N., Boli parazitare la animale - Îndrumător practic. Tipo Agronomia Cluj-
Napoca, 1986.
52) ŞUTEU I., Boli parazitare la animale - Curs Tipo Agronomia Cluj-Napoca, 1988.
53) ŞUTEU I., Zooparaziţii şi mediul înconjurător. Vol. 1, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992.
54) ŞUTEU I., Boli parazitare la ecvine. Bucureşti, Editura Ceres, 1994.
55) ŞUTEU I., VARTIC N., COZMA V., Diagnosticul şi tratamentul parazitozelor la animale. Bucureşti,
Editura Ceres, 1996.
56) ŞUTEU I., Zooparaziţii şi mediul înconjurător. vol. 2, Edit. Genesis, Cluj-Napoca, 1996.
57) ŞUTEU I., Zooparaziţii şi gazdele parazitare. Edit. Genesis Cluj-Napoca, 1998.
58) THOMPSON R.C.A., The Biology of Echinococcus and Hydatid Disease. George Allen & Unwin
Ltd., 1986.
59) VARTIC N., Curs de patologia şi clinica bolilor parazitare. I.A. Cluj, 1974.
195

Ghid Parazitologic V.cozma PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghid Parazitologic V.cozma PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

Tiparul executat la:

1. Diagnosticul parazitologic de laborator (A. Mihalca) .......................................................... 9

2. Diagnosticul în protozooze (V. Cozma) ............................................................................... 27

2.3.1. Piroplasmoze .............................................................................................. 38

3. Diagnosticul în helmintoze (V. Cozma, C. Gherman) ........................................................ 67

3.2.2.3. Cenurozele ..................................................................................... 99

3.4.25. Nematodoze digestive la păsări.............................................................. 146

4. Linguatuloza (C. Magdaş) .................................................................................................. 151

5. Diagnosticul în arachnoze (C. Magdaş) ............................................................................ 151

6. Diagnosticul în entomoze (V. Mircean) ............................................................................. 165

7. Diagnosticul în dermatofitoze (V. Mircean) ...................................................................... 181

Controlul bolilor parazitare la animale are şanse de succes numai în condiţiile

1.1. Tehnica recoltării, ambalării, conservării şi transportului

În stabilirea dignosticului bolilor parazitare, medicul veterinar porneşte de la examenul clinic,

1.2. Examenul parazitologic al sângelui şi organelor

1.2.1. Examenul microscopic al sângelui

În acest scop se impune efectuarea corectă a următoarelor: recoltarea probelor de sânge;

Materiale necesare: foarfecă, substanţă antiseptică/dezinfectantă, vată, anticoagulanţi: oxalaţi

 Examenul în frotiuri fixate şi colorate

 Tehnica de colorare MGG

 Condiţiile executării unui frotiu corect

 Rezultatele colorării şi soluţii de remediere a greşelilor

 Examenul sângelui în stare proaspătă

1.2.2. Examenul microscopic al organelor hematopoetice

La animalele în viaţă se recomandă pentru diagnosticul theileriozelor la rumegătoare, a

1.3. Diagnosticul coproparazitologic

Bolile parazitare la om şi la animale se manifestă clinic extrem de variat, uneori cu sindroame

1.3.1. Examenul macroscopic.

Se efectuează în scopul depistării în materiile fecale a unor helminţi (nematode, proglote de

1.3.2. Examenul microscopic

 Recoltarea probelor de fecale

1.3.2.1. Metode directe de examinare

 Metoda directă în ser fiziologic

 Metoda directă cu lichide colorante sau clarificatoare

1.3.2.2. Metode de concentrare

1.3.2.2.1. Metode ovoscopice

În diagnosticul parazitozelor digestive, în unele cazuri şi a celor pulmonare (ca metostrongiloza

Principiul se bazează pe flotarea şi ridicarea ouălor uşoare şi oochisturilor la suprafaţa soluţiei

Se bazează pe aceleaşi principii ca şi metoda Willis.

Se bazează pe principiul flotaţiei parazitare cu greutate mică la suprafaţa soluţiei saturate şi

 Metoda spălăturilor succesive (polivalentă)

 Metoda de sedimentare prin centrifugare (sedimentarea activă)

 Sedimentarea pasivă în tuburi (sedimentarea pasivă)

 Metode combinate de concentrare

Se folosesc în scopul unei mai eficiente valorificări a examenului ovoscopic, obţinându-se la

 Metoda de flotaţie şi sedimentare (Willis modificată)

Constă din combinarea mrtodelor Willis şi de centrifugare.

 Metode chimice (difazice)

Este o metodă în care se aplică succesiv principiul sedimentării şi flotaţiei.

 Metode ovohelmintoscopice cantitative

1.3.2.2.2. Metode larvohelmintoscopice

Se utilizează în diagnosticul helmintozelor pulmonare sau şi digestive, produse de nematode, cu

Cu aplicabilitate pentru estimarea coproeliminărilor de larve de strongiliaţi şi aparatului

Examenul microscopic, cu obiectiv 10x, urmăreşte numărarea larvelor de pe întreaga suprafaţă a

În cadrul laboratorului noi utilizăm metoda combinată: Baermann şi McMaster.

1.3.3. Erori de diagnostic coproscopic

1.4. Metode parazitologice speciale

Examenul secreţiei vaginale şi uterine

Se recomandă la animalele a căror simptomatologie trădează o suferinţă la nivelul aparatului

 Examenul materialului seminal

 Diagnosticul acariozelor cutanate (râi, pseudorâi)