Sunteți pe pagina 1din 3

FIINŢA ŞI LUCRĂRILE LUI DUMNEZEU

Sfânta Scriptură se exprimă într-un mod antinomic despre


Dumnezeu. Pe de o parte spune că „Dumnezeu locuieşte într-o
lumină neapropiată” şi pe El „nu L-a văzut nimeni dintre oameni,
nici nu poate să-L vadă” (1 Tim. 6,16; In 1,8; 1 In 4,12), iar pe de
altă parte spune: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi
am văzut Slava Lui, Slavă ca a Unia Născut din Tatăl, plin de har şi
de adevăr” (In 1,14), „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”
(Mt. 5,8) şi în Hristos am primit puterea „de a fi părtaşi ai firii
dumnezeieşti” (2 Ptr. 1,4). Aceasta înseamnă că, într-o privinţă, şi
anume după Fiinţa Sa, Dumnezeu este absolut transcedent, cu totul
neîmpărtăşibil şi incognoscibil, iar în altă privinţă, şi anume, după
lucrările Sale, care izvorăsc din fiinţa Sa şi coboară până la noi,
Dumnezeu este imanent, împărtăşibil şi cognoscibil de noi.
La Dumnezeu există deci Fiinţa neîmpărtăşită şi energiile sau
lucrările care izvorăsc din Fiinţa Lui şi care se împărtăşesc de către
lucrurile create, ca rezultate ale lucrărilor divine. Izvorând din Fiinţa
lui Dumnezeu, lucrările sau energiile Lui sunt dumnezeieşti şi
îndumnezeitoare, necreate şi veşnice, distincte, dar nedespărţite de
Fiinţa lui Dumnezeu. De aceea, ele sunt în Dumnezeu ca potenţe
din veci, căci nu există Fiinţa fără lucrări, chiar dacă nu toate au
fost activate de Dumnezeu înainte de a fi lumea, ca produs al
lucrărilor lui Dumnezeu.
Numirile lui Dumnezeu, ca viaţă, bunătate, înţelepciune etc.,
sunt nume pe care noi le dăm lucrărilor lui Dumnezeu, Fiinţa lui
Dumnezeu fiind mai presus de orice lucrare, ca una ce nu se
epuizează în ele, şi mai presus de orice nume. În acest sens,
Dumnezeu este Cel cu multe nume, dar şi Cel fără nume. „Fiinţa lui
Dumnezeu” – zice Sf. Grigorie Palama – „cea mai presus de fiinţă
este fără nume, neputându-se exprima şi depăşind înţelesul
oricărui nume; lucrările au însă fiecare un nume. De aceea,
neavând un nume propriu pentru această Suprafiinţă, o numim cu
nume de-ale lucrărilor”.
Deşi distincte, Fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu sunt una. De
aceea se poate spune că Dumnezeu este o lucrare, de ex.
„Dumnezeu este iubire” (1 In. 4,8), întrucât este manifestarea
Fiinţei divine şi e nedespărţită de ea. Dar această lucrare este şi
multiplă, fiindcă activitatea lui Dumnezeu, deşi unitară, este
multiformă. „Când Îi atribuim lui Dumnezeu o singură lucrare” –
zice Sf. Grigorie Palama – „o înţelegem ca una care le cuprinde pe
toate în mod unitar; precum soarele prin aceeaşi rază şi luminează,
şi încălzeşte, la fel Dumnezeu, printr-o singură lucrare lucrează
toate. Noi înţelegem că Fiinţa şi lucrarea sunt una nu reducându-le
la acelaşi înţeles, ci considerându-le ca fiind nedespărţite,
Dumnezeu Cel întreg, unic şi veşnic fiind cunoscut neîmpărţit prin
fiecare lucrare”.
Lucrările izvorând din Fiinţa dumnezeiască se manifestă,
activează sau se actualizează prin intermediul Persoanelor treimice,
Care au aceeaşi Fiinţă comună şi prin aceasta aceleaşi lucrări. Aşa
cum nu există fiinţă fără ipostas şi fără lucrări, tot aşa nu există
persoane fără fiinţă şi fără lucrări, persoana fiind fiinţa şi lucrarea în
acţiune, în actualitate, cea care activează potenţele fiinţei. Aceasta
înseamnă că lucrările, izvorând din Fiinţa lui Dumnezeu, nu se
actualizează automat şi cu necesitate de când există Dumnezeu,
căci Dumnezeu, ca subiect şi persoană liberă, este stăpân absolut
pe Fiinţa şi lucrările Sale şi le manifestă, activează sau actualizează
atunci când voieşte. Numai naşterea Fiului şi purcederea Duhului
Sfânt de la Tatăl sunt acte care se petrec cu necesitate în
Dumnezeu, din veci; lucrările dumnezeieşti există în potenţă în
Dumnezeu şi în act numai atunci când vrea El, când le activează
Persoanele treminice. Ceea ce înseamnă că lucrările sunt în
dependenţă totală de voinţa lui Dumnezeu de a le activa sau nu.
Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceleaşi lucrări, dar fiecare
activându-le într-un mod propriu, precum şi Fiinţa comună o are
fiecare altfel decât celelalte două şi care le distinge întreolaltă. În
lucrările dumnezeieşti este dată posibilitatea lui Dumnezeu de a-şi
manifesta în chipuri nesfârşite bogăţia inepuizabilă a Fiinţai Sale,
precum şi actele prin care se manifestă această posibilitate, iar în
Persoana Sa are libertatea de a activa din aceste posibilităţi pe
acelea pe care le vrea. Lucrările divine sunt distincte de Fiinţa şi
ipostasurile treimice, dar ele nu sunt separate nici de Fiinţa din care
sunt prezente prin şi în lucrările lor. Prin lucrările lor, Persoanele
divine sunt experiate ca fiind prezente şi locuind în noi. De aceea,
în harul dumnezeiesc mântuitor, ca lucrare comună a Sfintei Treimi,
este prezentă în noi întreaga Sfântă Treime, Hristos ca Cel Care a
câştigat harul îndumnezeitor prin întreaga operă a Sa de mântuire,
Tatăl prin dragostea pe care ne-o arată în Fiul, iar Duhul Sfânt ca
Cel care ni-L împărtăşeşte (2 Co 13,13) în Biserică, prin Sfintele
Taine.
Chiar dacă Dumnezeu nu ni se împărtăşeşte după Fiinţa şi
ipostasurile Sale, ci numai prin lucrările Sale, acestea nefiind
separate de Fiinţa şi ipostasurile divine, ele ne împărtăşesc totuşi
pe Dumnezeu Însuşi, ne unesc cu El şi ne îndumnezeiesc după har.
„Trei lucruri sunt în Dumnezeu – zice Sf. Grigorie Palama -: Fiinţa,
lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti ale Sfintei Treimi”. Cei ce se
învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, făcându-se un Duh cu El
– cum zice Sf. Ap. Pavel: „cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh
cu El” (1 Co 6,17) – nu se unesc după Fiinţă cu Dumnezeu. Căci toţi
teologii mărturisesc că Dumnezeu nu Se poate împărtăşi după
Fiinţă; iar unirea după ipostas este proprie numai Cuvântului,
Dumnezeu-Omului. Rămâne deci că cei ce se învrednicesc să se
unească cu Dumnezeu, se unesc după lucrarea sau energiile divine.
Deci Duhul Sfânt, prin Care cel ce se lipeşte de Dumnezeu se
uneşte cu El, este şi se numeşte lucrarea necreată a Duhului Sfânt,
dar nu Fiinţa lui Dumnezeu. Căci şi prin prooroc a prezis Dumnezeu
nu că „voi vărsa Duhul Meu”, ci „din Duhul Meu”, peste cei
credincioşi.
Numai învăţătura ortodoxă despre raportul strâns între Fiinţa
divină şi energiile dumnezeieşti, între energiile divine şi ipostasurile
treimice, Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca o fiinţă cu o bogăţie
nesfârşită de potenţe şi lucrări, prin care se manifestă în afară şi
coboară până la noi, fără să se epuizeze în ele, şi ca Persoană
liberă, stăpână pe Fiinţa şi lucrările Sale, şi Care după Fiinţă e
absolut transcendent, iar prin lucrările Sale este imanent şi prezent
Însuşi în noi, îndumnezeindu-ne şi unindu-ne cu Sine.
Această învăţătură este clar mărturisită în Revelaţia
dumnezeiască şi dezvoltată magistral de Sfinţii Părinţi din epoca de
aur şi până la Sf. Grigorie Palama, în disputele isihaste din veasul al
XIV-lea. Astfel, Sf. Vasile cel Mare spune că „firea dumnezeiască în
toate numirile cugetate rămâne, după ceea ce este, neindicată,
nenumită, după învăţătura noastră. Căci numirile de binefăcător şi
judecător, bun şi drept şi câte de acestea am cunoscut, am învăţat
că sunt deosebiri ale lucrărilor. Iar firea Celui ce lucrează nu o
putem cunoaşte mai mult decât prin înţelegerea lucrurilor. Deci
altceva este Fiinţa şi altceva sunt numirile din jurul ei, care e
numită după vreo lucrare sau demnitate... Fiinţa lui Dumnezeu nu
poate fi cunoscută de nimeni, decât numai de Fiul şi Duhul Sfânt,
dar o înţelegem din lucrările lui Dumnezeu care coboară până la noi
şi prin creaturi pe Creator, prin cunoaşterea bunătăţii şi
înţelepciunii Lui”.
Numai învăţătura ortodoxă explică, aşadar, corect sensul
autentic al participării noastre la firea dumnezeiască (2 Ptr 1,4), al
îndumnezeirii şi unirii noastre cu Dumnezeu prin har, ca şi al
cunoaşterii şi vederii slavei lui Dumnezeu şi creşterii noastre
necontenite în asemănarea cu Dumnezeu, până la măsura lui
Hristos (Ef. 4,13). De aici importanţa excepţională a acestei
învăţături atât pentru teologia dogmatică, cât şi pentru viaţa
duhovnicească a credincioşilor.