Sunteți pe pagina 1din 6

Raportul dintre religie şi morală

Raportul dintre religie şi morală în general. În unele


dintre capitolele anterioare am văzut că unii filozofi au voit să
reducă religia la morală sau chiar să le identifice pe acestea. Am
menţionat atunci că, deşi există o legătură între ele, sfera religiei o
depăşeşte cu multe pe cea a moralei, întrucât morala poate fi cel
mult o parte a religiei. Rămâne acum să examinăm mai
îndeaproape care este raportul dintre religie şi morală.
Din capitolul introductiv s-a putut vedea că între Dogmatică
şi Morală este o strânsă legătură, cea dintâi având menirea să
expună în mod sistematic învăţătura de credinţă sau dogmele
acesteia, iar cea de a doua să arate cum pot fi transpuse în viaţă
aceste învăţături, în scopul mântuirii credincioşilor, fără încă ca
Dogmatica – cu toate că ea condiţionează Morala – să anuleze
independenţa acesteia. Căci aşa cum credinţa condiţionează
faptele, adică viaţa şi activitatea creştinilor, la fel şi Dogmatica
condiţionează Morala.
Fiind însă vorba despre raportul dintre Dogmatică şi Morală,
echivalent celei dintre credinţă şi fapte, acest raport trebuie
analizat şi pe un plan mai vast, deoarece atunci când vorbim
despre el, nu avem în vedere numai două discipline teologice,
dintre care una se ocupă cu expunerea învăţăturii de credinţă, iar
cealaltă cu normele de purtare în viaţă, ci raportul dintre două
funcţii ale vieţii sufleteşti a omului, precum şi de manifestările şi
exteriorizările acestora. totodată, remarcăm faptul că atunci când
vorbim despre raportul dintre credinţă şi morală, nu considerăm
credinţa numai din punct de vedere formal şi deci ca o simplă
funcţie de cunoaştere a sufletului omenesc, şi nici numai ca pe o
virtute teologică, ci o privim îndeosebi sub aspectul ei obiectiv, deci
cu privire la conţinutul său la cuprinsul ei, înţelegând prin credinţă
totalitatea adevărurilor revelate care constituie însăşi esenţa
religiei şi a teologiei creştine. Aşadar, vorbind despre raportul dintre
credinţă şi morală, în realitate vorbim despre raportul dintre religie
şi morală. Dar mai înainte de a vorbi despre acest raport în cadrul
religiei creştine, e necesar să vorbim despre el în general, atât sub
aspect istoric, cât şi psihologic.
Cercetările făcute la sfârşitul veacului trecut şi la începutul
veacului nostru, de către numeroşi sociologi şi etnologi (Durkheim,
Levy, Bruhl, Waitz, Frazer şi alţii) asupra vieţii unor popoare
primitive (necivilizate) se pare să au avut darul să sonfirme teza
şcolii sociologice franceze, anume că originea moravurilor – şi deci
şi a moralei – trebuie săutată în religie. Religia conţine în germeni –
zice Durkheim – toate elementele din care, prin disociere, prin
determinare, apar diferitele manifestări ale vieţii colective. Atât
dreptul, cât şi morala s-au născut din precepte rituale. Potrivit
acestei teze, conştiinţa oamenilor primitivi sau necivilizaţi nu face
deosebire între normele morale şi cele religioase, orice
transgresiune sau încălcare faţă de legea morală fiind considerată
ca un păcat împotriva divinităţii. De aceea, normele morale pe care
conştiinţa le impune popoarelor primitive provin din miturile şi
practicile religioase. Aşadar, după această teză se poate afirma că
pe treptele inferioare ale societăţii omeneşti, religiile sunt singurele
purtătoare ale ideilor morale şi prin aceasta, prescripţiile morale
dobândesc pecetea şi autoritatea poruncilor şi legilor divine.
Pe de altă parte, se poate însă vorbi şi despre o influenţă a
moravurilor respective, a moralei, a moralei asupra religiei, acest
fapt putându-se constata mai ales la popoarele antice. Astfel, cine
cunoaşte istoria poporului grec nu poate să nu-şi dea seama că, la
origine, divinităţile greceşti nu erau decât forţe sau puteri
îndumnezeite ale naturii şi numai mai târziu, sub influenţa
moravurilor, ele au primit calităţi şi defecte morale pur omeneşti.
Se cunoaşte bunăoară infidelitatea conjugală a lui Zeus, gelozia
Herei, sentimentul de răzbunare ca un fapt comun atribuit zeilor,
eroismul semizeilor şi opunerea lor la capriciile olimpienilor etc.
Aşadar, în general, zeii greci erau departe de a reprezenta
personificări ale idealului moral, ceea ce i-a făcut pe filozofi să-şi
piardă credinţa în ei. Însă încetul cu încetul, zeii arbitrari şi
răzbunători „se umanizează”, adică se moralizează, primind o
coloratură morală mai pozitivă, însuşirile lor apropiindu-se de
reprezentarea idealului moral din societatea acelor vremuri. Nu
este de mirare să numeroşi filozofi, ca Socrate, Xenefan, Platon şi
alţii, au văzut în zei simple creaţii omeneşti şi au ajuns la concepţia
unei divinităţi unice, care trebuie să exceleze îndeosebi prin calităţi
morale. Creşterea în moralitate a omenirii vechi a făcut deci
necesară apariţia unor divinităţi noi, lipsite de defecte morale ale
vechilor divinităţi, iar alături de aceşti zei, semizeii sau eroii sunt
creaţii mitice în care se personifică numeroase virtuţi, pe care
societatea acelor vremi le preţuia mai mult.

Religia şi morala sub aspect psihologic. Cercetarea


raportului dintre religie şi morală sub aspect psihologic apare cu
atât mai necesară, cu cât în epoca noastră s-au înmulţit încercările
de a se întemeia sisteme de morală fără vreun fundament religios.
Căci, deşi se vorbeşte curent despre strânsa legătură dintre religie
şi morală, totuşi se poate constata că aceste două realităţi pot
exista şi independente, în sensul că există religii în care viaţa
morală se situează la un nivel inferior, după cum există o viaţă
morală remarcabilă în concepţii filozofice lipsite de elementele
religioase.
Dacă ne referim la fiinţa religiei, rămâne un fapt îndoielnic că
religia se leagă de necesitatea şi tendinţa sufletului omenesc de a
se pune în legătură cu fiinţa superioară, absolută, cu Dumnezeu.
Religia ne apare astfel ca legătură liberă şi conştientă dintre om şi
Dumnezeu, omul menţinând această legătură prin diferite practici
de cult, care în ansamblul lor nu sunt decât manifestarea în exterior
a credinţei şi trăirii lui religioase. Desigur, nevoia legăturii cu
Dumnezeu nu e simţită de toţi oamenii în acelaşi fel şi nici cu
aceeaşi intensitate. Datorită acestui fapt, există oameni puţin
religioşi sau chiar nereligioşi, după cum există oameni religioşi, unii
ajungând până la un misticism bolnăvicios, ori la bigotism. Această
nevoie subiectivă de a se pune în legătură cu Fiinţa supremă se
întemeiază însă pe fapte şi raporturi obiective, de un rezultă că
religia nu poate fi explicată numai ca un produs psihologic
subiectiv.
Dar în afară de această manifestare a fiinţei omeneşti, există
şi o alta, şi anume faţă de persoanele, fiinţele şi lucrurile din lumea
înconjurătoare în care trăim. Această manifestare constituie
obiectul de cercetare al Moralei, disciplină teologică ce ne arată
modul în care trebuie să ne comportăm în viaţa noastră zilnică.
Putem deci spune că religia şi morala provin fiecare, sub
aspect psihologic, din două nevi deosebite ale sufletului omenesc:
cea dintâi, din nevoia de a ne pune în legătură cu fiinţa supremă şi
cu lumea celor nevăzute, iar cea de a doua, din nevoia de a fi în
legătură cu lumea în care trăim, cu semenii noştri, cu societatea din
care facem parte.
Diferite păreri cu privire la raportul dintre religie şi
morală. Întrebarea care se pune şi la care trebuie să răspundem
acum este: dacă religia şi morala provin din două nevoi deosebite
ale sufletului omenesc şi ca atare sunt două manifestări deosebite,
care este raportul dintre ele? Oare o persoană care este într-adevăr
religioasă, manifestându-se ca atare, prin aceasta este ea o
persoană morală şi viceversa?
La această întrebare s-au dat diferite răspunsuri. Unii au spus
că religia implică în sine şi moralitatea, alţii că religia este identică
cu morala, iar alţii că deşi sunt deosebite una de alta, totuşi se
influenţează în mod reciproc, ori că derivă una din alta (fie morala
din religie, fie religia din morală). În sfârşit, alţii au spus că poate
exista religie fără morală şi morală fără religie, şi că deci n-ar exista
în mod necesar o legătură între ele.
Din varietatea acestor opinii privitoare la raportul dintre religie
şi morală se pot reţine următoarele:
Exceptând părerea că religia şi morala sunt acelaşi lucru, pe
care o respingem de la început ca falsă, nu se poate nega faptul că
ele n-ar fi realităţi de sine stătătoare, deoarece există oameni
religioşi şi fără să fie morali, după cum există oameni cu
manifestări de cea mai înaltă moralitate, fără a fi nicidecum
religioşi. De asemenea, în istorie există perioade în care religia
decade, fără a decădea moralitatea şi invers. dar acest lucru îşi are
întotdeauna motivarea sa, căci dacă uneori religia poate exista fără
moralitate, de asemenea, viaţa morală fără religie, nu înseamnă că
aceasta e starea firească în care se află omul care trăieşte în
deplină libertatea. Este posibil atât pentru individul izolat, cât şi
pentru societate, să ducă o viaţă morală corespunzătoare, chiar
dacă credinţa religioasă a dispărut.
Această situaţie nu e însă de durată, fiind numai o stare
trecătoare, în curând putându-se ajunge la un adevărat declin
moral. Chiar în lumea greco-romană se poate constata că atunci
când morala s-a desprins de religie, decăderea moravurilor a dus
societatea la prăbuşire. Mai degrabă se poate afirma că religia şi
morala au o soartă comună, pe de o parte ambele având să lupte
împotriva unor duşmani comuni, ca pornirile josnice ale omului şi
concepţiile decăzute, iar pe de alta, amândouă având să
promoveze o serie de valori comune, ca libertatea, personalitatea,
responsabilitatea şi aspiraţia omului spre desăvârşire. De aceea,
ambele sunt sortite să triumfe sau să decadă împreună.
Raportul dintre religie şi morală în concepţia creştină.
Adevăratul raport dintre religie şi morală este exprimat în concepţia
creştină şi el se poate rezuma în următoarele:
Deşi religia şi morala sunt două manifestări deosebite ale
sufletului omenesc, ele se întregesc una pe alta, se implică una pe
alta, presupunându-se şi condiţionându-se în mod reciproc. Mai
mult, s-ar putea spune că ele sunt două aspecte, două feţe ale
aceleiaşi realităţi spirituale nedespărţite. Noi le separăm din punct
de vedere logic, dar ele rămân unite şi nedespărţite în unitatea
conştiinţei personale. Ele se află într-o strânsă legătură, pentru că
omul religios simte nevoia şi imboldul de a realiza în propria sa
viaţă concepţia sa despre lume şi despre om, la formarea căreia
religia şi-a dat o importantă contribuţie, şi de a-şi conforma
conduita potrivit acestei concepţii. Fiind două manifestări
deosebite, dar care stau într-o strânsă legătură, ele se
condiţionează şi se întregesc reciproc, ca expresie a aceleiaşi
tendinţe: de a ne pune în legătură cu Dumnezeu şi cu semenii
noştri.
Dacă în concepţia creştină întreg edificiul ordinii morale din
lume are la temelie voinţa lui Dumnezeu, atunci respectarea
acestei ordini înseamnă cinstirea şi preamărirea lui Dumnezeu,
ceea ce constituie o parte însemnată a religiei. De aceea, religia şi
morala, credinţa şi moralitatea constituie un tot organic şi
inseparabil. Deci se poate spune că ele stau în aceeaşi relaţie ca
rădăcinile cu pomul pe care-l nutresc, de aceea, fără religie
adevărată nu poate exista moralitate adevărată.
Credinţa religioasă deschide moralei creştine o înaltă
perspectivă, o zonă luminoasă, oferindu-i în acelaşi timp un temei
sigur şi o încoronare, pe care aceasta nu le poate afla în altă parte.
„Conştiinţa religioasă închide ca într-un cerc şi întregeşte conştiinţa
morală a creştinului de jur împrejurul întregului orizont al vieţii sale,
plutind peste întregul câmp al datoriei, aşa cum cercul înconjoară
pământul” (I. Mihălcescu). Avându-şi fiecare fiinţa sa proprie, ele
pot trăi şi fiecare în parte, dar nu pot ajunge la plenitudinea şi la
scopul existenţei lor decât în convieţuirea armonioasă dintre ele.
„Una fără alta este ca lumina lunii care nu încălzeşte, sau ca şi
căldura sobei care încălzeşte, dar nu luminează; ca inteligenţa
lipsită de braţul voinţei, sau ca voinţa lipsită de lumina inteligenţei;
ca teoria rămasă nepusă în practică, sau ca practica făcută la voia
întâmplării fără lumina teoriei” (I. Mihălcescu).
Desigur, în cercetarea raportului dintre religie şi morală, în
majoritatea cazurilor s-a insistat mai mult asupra aportului pe care
religia îl aduce moralei, deci asupra influenţei religiei asupra
moralei. Dar nu-i mai puţin adevărat că se poate vorbi în general şi
de influenţa moralei asupra religiei, ca despre o realitate de
necontestat. Precum afirmă teologul ortodox Andrutsos, e un lucru
evident că religia se reliefează şi se preamăreşte prin morală. De
aceea, dacă religia este o forţă spirituală considerabilă, acest fapt
se datoreşte, în parte – şi îndeosebi în epoca modernă –
conţinutului ei moral, ea devenind astfel, prin pedepsirea răului şi
răsplătirea binelui, protectoare şi apărătoare vieţii morale. Fără
forţa moralităţii, religia devine o superstiţie, iar Dumnezeu, o fiinţă
arbitrară şi imorală. Aceasta explică, în parte, de ce a încercat Kant
să fundamenteze religia pe morală, inversând astfel adevăratul
raport ce există între ele.
Rezumând cele ce se desprind din expunerea anterioară cu
privire la raportul dintre religie şi morală, se pot desprinde
următoarele.
1. Religia şi morala sunt două realităţi deosebite, având
fiecare esenţa sa proprie. Datorită strânsei legături dintre ele, s-ar
putea spune că ele sunt două aspecte ale aceleiaşi realităţi, care
însă nu se pot identifica.
2. Legătura, sau raportul dintre ele, nu e nici numai de simplă
coordonare, fiindcă ele nici nu progresează, nici nu regresează în
mod egal şi uniform, dar nici de subordonare, în sensul că una s-ar
cuprinde sau ar deriva din cealaltă.
Adevăratul raport dintre ele este înfăţişat în concepţia
creştină, după care ambele se implică, se condiţionează, se
presupun şi se influenţează reciproc. În creştinism, religia şi morala
– deşi deosebite una de alta- există în mod inseparabil, religia fiind
totuşi fundamentul moralei.
Din această relaţie dintre religie şi morală, desigur cea care
câştigă mai mult este morala, deoarece noţiunile fundamentale ale
acesteia dobândesc prin această relaţie un caracter oarecum sacru.
Astfel, conştiinţa morală devine „glasul lui Dumnezeu” în om,
caracterul moral şi tendinţa spre desăvârşire o năzuinţă de
asemănare cu Dumnezeu, legea morală o expresie a voinţei divine,
iubirea faţă de binele moral devine iubire faţă de Binele suprem,
Dumnezeu.

S-ar putea să vă placă și