Drept Administrativ

DREPT ADMINISTRATIV
Capitolul I
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
1.1. Noţiunea de administraţie publică
Termenul de administraţie îşi are originea în limba latină, derivând din

cuvântul “administer”, format din prepoziţia ad (spre, la) şi minister
(servitor, supus, mai mic) traducându-se prin agent, ajutător, servitor sau
instrument. De precizat că şi cuvântul ministro înseamnă a servi, a sluji1.
În limba română a administra are sinonime verbele a conduce, a
cârmui, a gospodări o întreprindere, o instituţie,2 iar prin administraţie se.
Interesele generale ale cetăţenilor, constituind valori politice, sunt
exprimate în lege, iar decizia administrativă nu urmăreşte altceva decât
înfăptuirea acestor interese generale pe care le prevede legea.
Autoritatea administraţiei publice, întemeiată pe puterea pe care i-o
conferă legea, justifică manifestarea unilaterală a voinţei juridice exprimată
prin actul administrativ creator de situaţii juridice noi.
Trebuie arătat, totodată, că autoritatea organelor administraţiei publice
şi respectiv a oamenilor ce le compun nu reprezintă un privilegiu, o favoare
pentru administraţia publică, ci o competenţă bazată pe prevederile legii, o
sarcină prin care se realizează politica statului, prin organizarea executării şi
executarea legii.
În timp ce autoritatea legii se întemeiază pe suveranitatea statului,
autoritatea actului administrativ derivă din lege şi prin el se realizează
puterea executivă care organizează executarea legii3.
Cei vizaţi de actele administrative, persoane fizice sau juridice, au
datoria de a se conforma prescripţiilor acestor acte, aşa cum trebuie să se
conformeze dispoziţiilor legii.
1
Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 18
2
Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică
“Iorgu Iordan”, Ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 13
3
Ibidem, p. 138, 139
Scopul administraţiei publice îl reprezintă satisfacerea interesului public1.
Administraţia publică are un rol tot mai important în cadrul
societăţilor moderne, ca principală pârghie în realizarea obiectivelor pe care
şi le propune statul. Ea este aceea care vine să transpună în practică, prin
organizare a executării, dar şi de executare a valorilor politice exprimate
prin acte normative.
Activitatea administraţiei presupune un mecanism complex de
previziune, programare, comandă sau luare a deciziilor, coordonare a
procesului de execuţie, dar şi de control al acestuia.
1.2. Caracteristicile generale ale administraţiei publice
Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice care

exprimă interesele generale ale societăţii organizate în stat şi care sunt
formulate în legi de către organele puterii legiuitoare, precum şi executarea
hotărârilor judecătoreşti, date în temeiul legii.
Caracterizând administraţia publică drept o activitate în principal
organizatorică, desprindem poziţia sa de intermediar între planul conducerii
politice şi planul în care se realizează valorile politice, deciziile politice
1.3. Sensurile noţiunii de administraţie publică
Noţiunea administraţiei publice este abordată în Legea nr. 90/2001

privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor2.
În art. 1 din legea amintită se precizează că “Guvernul este autoritatea
publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere
acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
Noţiunea de administraţie publică nu se confundă nici cu puterea
executivă, de care este strâns legată prin obiectul ei, deoarece are o sferă
mai largă decât puterea executivă a statului3.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 4 din Constituţia României statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale4.
1
M.T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Ed. Cerma, Bucureşti, 1996, pag.39.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001
3
Al. Negoiţă, op. cit, p. 8. La rândul său Valentin I. Prisăcaru în Tratat de drept
administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 13 a arătat că noţiunea de organ al
puterii executive este sinonimă cu cea de organ al administraţiei publice, iar în locul
noţiunii de putere executivă se foloseşte noţiunea de administraţiei publică
2
De asemenea, sistemul nostru constituţional consacră un executiv
bicefal: Preşedintele României, pe de o parte şi Guvernul, pe de altă parte1.
Astfel, Preşedintele României şi Guvernul pot realiza şi administraţie
publică, alături de alte atribuţii cu un pronunţat caracter politic,
guvernamental, prevăzute de lege, dar administraţia publică, în sensul de
activitate, este realizată şi de ministere şi alte organe centrale de specialitate,
de servicii exterioare ale acestora, de autorităţile administraţiei publice
locale, de instituţiile social-culturale şi agenţi economici (regiile autonome
şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat), înfiinţaţi
sau aflaţi sub autoritatea organelor administraţiei publice, care nu sunt
organe ale puterii executive2.
Manifestarea specifică a puterii executive este o formă a puterii de
comandament a statului în baza şi în executarea legii şi are un pronunţat
caracter politic.
Puterii executive îi revine rolul de a organiza punerea în executare a
legilor adoptate de puterea legiuitoare, iar puterii judecătoreşti îi revine rolul
de a înfăptui justiţia prin soluţionarea litigiilor juridice care se ivesc în
procesul executării legii.
Administraţia publică înfăptuind interesul general constituie
activitatea prin care se organizează şi se execută legea până la fapta
materială concretă, fiind prin aceasta strâns legată de cele trei puteri ale
statului şi, în special, de puterea executivă căreia îi revine rolul de punere în
executare a legii.
În acelaşi timp, administraţia publică este legată şi de puterea
judecătorească ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate în sfera acesteia3.
Legătura administraţiei publice cu puterea judecătorească se face tot
prin intermediul legii. Administraţiei publice revenindu-i rolul de a organiza
executarea şi de a executa legea, pune în executare şi hotărârile
judecătoreşti, care se dau în numele legii, în cazuri extreme putând recurge
la mijloace de constrângere.
Forţa constrângerii organizate în cazurile extreme prevăzute de lege,
revine doar statului şi se exercită prin organe ale administraţiei publice.
Consecinţa valorii juridice specifice actelor administrative este aceea
că ele produc efecte juridice fără a fi necesar consimţământul celor cărora
aceste acte se adresează.
4
Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din
31 octombrie 2003
1
I. Imbrescu, op. cit., p. 28; V. Vedinaş, op. cit., p. 14
2
I. Popescu Slăniceanu ş.a., op. cit., p. 17
3
D. A. Tofan, op. cit., p. 16
3
Actul administrativ având autoritatea de la lege, este executoriu din
oficiu. La executarea silită prin folosirea forţei de constrângere a statului,
organele administraţiei publice recurg doar după ce au fost epuizate celelalte
modalităţi specifice convingerii, prin care se poate asigura executarea
obligaţiilor prevăzute în actul administrativ1.
1.4. Structura administraţiei publice
Structura administraţiei publice ne permite să analizăm felul în care

sunt dispuse elementele componente ale sistemului administraţiei publice şi
relaţiile ce se stabilesc între acestea în vederea realizării funcţiilor sale.
Acest lucru are la bază două criterii:
- criteriul teritorial, căruia îi corespunde structura ierarhică;
- criteriul competenţei materiale sau funcţionale, căruia îi corespunde
structura funcţională.
Trebuie avută în vedere distincţia dintre autorităţile administraţiei
publice locale autonome (consiliile judeţene, consiliile locale şi primari) şi
serviciile deconcentrate ale ministerelor sau ale altor organe ale
administraţiei publice centrale ce funcţionează în teritoriu (Inspectoratul
şcolar judeţean, Agenţia judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă etc.)
Citând o altă opinie2, administraţia publică se clasifică în:
administraţie centrală şi teritorială;
administraţie de stat şi administraţie locală;
administraţie generală şi administraţie specializată.
Administraţia publică centrală are în componenţă autorităţile puterii
executive cu atribuţii în sfera administraţiei publice (Preşedintele României
şi Guvernul) şi administraţia publică centrală de specialitate, respectiv
ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate
subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative
autonome centrale.
Administraţia teritorială de stat priveşte instituţiile deconcentrate din
unităţile administrativ-teritoriale: servicii exterioare, teritoriale ale organelor
centrale ale administraţiei publice de stat.
Administraţia publică locală are ca părţi componente: consiliile
judeţene şi consiliile locale cu serviciile publice din subordine şi primarii de
municipii, oraşe şi comune.
Administraţia publică locală autonomă şi administraţia de stat sunt
complementare, în sensul că realizarea intereselor cetăţenilor sunt
1
Al. Negoiţă, op. cit., p. 163
2
I. Vida, op. cit., p.15
4
încredinţate unor autorităţi statale şi locale care gestionează interesele
colectivităţilor locale, autorităţile locale îndeplinind şi atribuţii delegate de
puterea de stat. Statul în viziune democratică acordă colectivităţilor locale
dreptul de a-şi valorifica mai bine prin propriile autorităţi potenţialul şi
resursele de care dispun, fără însă a se rupe de realităţile societăţii, luată în
ansamblul ei, exercitând un control de tutelă asupra acestora.
1.5. Conţinutul administraţiei publice
Într-o opinie1, s-a susţinut că activităţile desfăşurate de autorităţile

administraţiei publice care formează conţinutul administraţiei publice, se
grupează în două categorii: activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi
activităţi executive cu caracter de prestaţie.
Într-o altă opinie2 activităţile administraţiei publice sunt grupate în trei
categorii: activităţi cu caracter de dispoziţie, activităţi de asigurare a bunei
funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii.
1.5.1. Activităţi executive cu caracter de dispoziţie
Din punct de vedere juridic, administraţia activă, ca activitate a organelor

administraţiei publice se prezintă în forme diferite care pot fi calificate ca acte
juridice, ca operaţiuni administrative şi ca simple fapte materiale.
Varietatea sarcinilor administraţiei publice face necesară folosirea
unor tipuri diferite de acte juridice.
Astfel, evidenţiem actele administrative şi contractele administrative,
ca acte juridice specifice, supuse unui regim special denumit regim juridic
administrativ şi care face parte din dreptul public.
1.5.2. Activităţi executive cu caracter de prestaţie
Prestaţiile se realizează în diverse domenii de activitate cum ar fi:

salubritate şi ocrotirea mediului ambiant, furnizarea de gaze, de curent
electric, servicii telefonice, radio, televiziune, poştă, transport în comun,
construcţii şi închirieri de locuinţe, asistenţă medicală, activităţi culturale,
educative etc3.
Autorităţile publice au sarcina de a satisface interesele cetăţenilor şi
ale colectivităţii, iar realizarea prestaţiilor respective are caracterul unor
1
2
Ibidem, p. 10-11
3
E. Albu, op. cit., p. 14
5
servicii publice pe care administraţia le pune la dispoziţia publicului. Aceste
prestaţii se înfăptuiesc tot în baza şi în executarea legii şi reprezintă forme
specifice de executare în concret a legii, de realizare a politicii statului prin
administraţia publică.
1.6. Serviciile publice
1.6.1. Noţiunea de serviciu public
Evoluţia societăţiilor, complexitatea crescândă a relaţiilor sociale,

redimensionarea poziţiei statului în raport cu cetăţeanul, creşterea nevoilor
individuale şi colective direct proporţional cu gradul progreselor tehnice şi
tehnologice, constituie un impact major asupra activităţii structurilor
administrative ale statului. Acestea trebuie să se adapteze din mers la
mutaţiile survenite în plan economic, social şi politic, iar flexibilitatea la
noile cerinţe ale societăţii şi capacitatea lor de adaptabilitate la nou, devine
determinantă în ceea ce priveşte rolul statului în condiţiile actuale, ale
globalizării.
Structurilor administraţiei publice le revine misiunea de a satisface
nevoile cetăţenilor şi ale colectivităţilor, iar realizarea prestaţiilor respective
are caracterul de servicii publice puse la dispoziţia şi în slujba publicului.
Prestaţiile administraţiei reprezintă o modalitate specifică de realizare a
politicii statului prin intermediul administraţiei publice1.
1.6.2. Definirea serviciului public
Astfel, s-a subliniat că serviciul public este acel serviciu înfiinţat şi

organizat de către stat sau subîmpărţirile sale administrative pentru
îndeplinirea atribuţiilor lor executive2 sau că serviciul public administrativ
este acel organism administrativ, înfiinţat prin lege sau pe baza legii, de
către judeţ, oraş sau comună pentru satisfacerea în mod continuu a unor
interese specifice ale membrilor societăţii. Acestea sunt încadrate, având
personal cu o anumită pregătire de specialitate, iar baza lor materială este
asigurată de către stat şi subdiviziunile sale teritoriale3.
1
Al. Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 11
2
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Institutul de Arte Grafice
“Eminescu” SA, Bucureşti, 1929, p. 256
3
V.I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Ediţia a II-a, Ed. All, Bucureşti, 1996,
p. 133
6
1.6.3. Trăsăturile serviciilor publice
În perioada interbelică1, dar cu valabilitate şi în prezent, s-a arătat că

serviciile publice se caracterizează prin:
 satisfacerea nevoilor din bugetele administraţiilor;
 gestiunea financiară este supusă legii contabilităţii publice;
 actele juridice îndeplinite de agenţii serviciului sunt acte administrative;
 agenţii sau funcţionarii serviciului sunt supuşi ierarhiei administrative;
 când un serviciu public prestează o lucrare, aceasta este supusă
condiţiilor generale de întreprinderi şi lucrări publice;
 serviciul public pentru lucrări poate recurge la exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, conform principiilor constituţionale;
 are o funcţionare regulată şi continuă atâta timp cât el există;
 specializarea serviciului; fiecare serviciu este creat pentru
satisfacerea unui anumit sau anumite interese de ordin general;
 are mai multe subdiviziuni, cuprinzând fiecare câte o ramură de activitate
(operaţiuni administrative, tehnice, comerciale, financiare, contabilitate etc.);
 cuprinde reguli juridice speciale, care îi oferă posibilitatea de a folosi
procedee de drept public (ex. exproprierea pentru cauză de utilitate publică).
Cheltuielile şi costurile funcţionării serviciilor sunt de obicei suportate
de către colectivitatea care a instituit şi iniţiat acel serviciu, dar acestea mai
pot fi acoperite, atât total cât şi parţial, din veniturile provenite din
funcţionarea serviciului sau cu concursul particularilor şi se află mereu sub
tutela şi dependenţa colectivităţii care le-a creat.
1.6.4. Clasificarea serviciilor publice
Prin natura lor şi după scopul pe care-l urmăresc, unele servicii au fost
considerate ca fiind, obligatoriu, servicii publice ale statului, neputând trece
în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale: apărarea naţională,
justiţia, siguranţa, ordinea şi liniştea internă.
Din acest punct de vedere serviciile publice se împart în obligatorii şi
facultative2. Sfera serviciilor facultative include: regimul transportului, al
exploatărilor miniere şi al pădurilor, organizarea serviciilor destinate
dezvoltării agriculturii, industriei, comerţului, serviciile de învăţământ şi
arte frumoase, serviciile de prevedere şi de asistenţă socială.
1
P. Negulescu, op. cit., p.127
2
V. Onişoru, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1930, p. 447
7
Capitolul II
DREPTUL ADMINISTRATIV, RAMURĂ
A DREPTULUI PUBLIC
2.1. Consideraţii generale

Dreptul administrativ este definit ca acea ramură a dreptului public
care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum
şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele
juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică, pentru
realizarea unui interes public, assimilate autorităţilor publice, pe de o parte,
şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi,
pe de altă parte1.
2.2. Dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei
Aşa cum am arătat prin drept administrativ înţelegem o ramură a

sistemului nostru de drept, care reglementează anumite raporturi sociale, în
care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă, fiind
purtătoare a autorităţii publice2.
Ştiinţa administraţiei are ca obiect de cercetare studierea administraţiei
publice în ansamblul ei, cu toate implicaţiile, relaţiile şi corelaţiile acesteia
cu celelalte elemente ale sistemului social3.
2.3. Delimitarea dreptului administrativ de celelalte

ramuri de drept
Între ramurile de drept care alcătuiesc sistemul unitar al dreptului

nostru, se numără şi dreptul administrativ, care s-a constituit ca o ramură de
sine stătătoare pentru că are un obiect propriu de reglementare - o anumită
grupă de raporturi sociale şi metode proprii de reglementare care ţin seama
de o serie de principii fundamentale, ce dau un caracter special normelor de
drept administrativ.
1
A. Iorgovan, op. cit. (2001), p. 121
2
3
Al. Negoiţă, Consideraţii cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei în “Analele”
Universităţii Bucureşti, Ştiinţe juridice, 1970, nr. 2, p. 35-39
8
2.3.1. Dreptul administrativ şi dreptul constituţional
Deşi cele două ramuri de drept se află într-o strânsă legătură, totuşi,
ele nu se identifică deoarece ramura conducătoare a întregului sistem de
drept este dreptul constituţional, iar normele dreptului administrativ, care
reglementează raporturi sociale specifice, trebuie să fie conforme cu
normele de drept constituţional.
2.3.2. Dreptul administrativ şi dreptul financiar
O legătură strânsă are dreptul administrativ şi cu dreptul financiar.

Dreptul administrativ reglementează, printre altele, organizarea şi activitatea
autorităţilor publice cu atribuţii financiare 1, în timp ce dreptul financiar
cuprinde totalitatea actelor normative care reglementează relaţiile de
constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale
instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale
societăţii. Prin intermediul finanţelor publice se asigură constituirea,
repartizarea şi utilizarea eficientă a banului public pentru sporirea producţiei
de mărfuri, dezvoltarea forţelor de producţie, dezvoltarea învăţământului şi
culturii, ocrotirea sănătăţii etc.
Dreptul financiar se deosebeşte de dreptul administrativ nu numai prin
obiectul specific al legislaţiei administrativ-financiare, ci mai ales pentru faptul
că pe lângă dezvoltarea normelor fundamentale din materiile arătate şi care sunt
de drept administrativ, intervine prin normele sale în materii specifice ale
activităţii financiare, cum sunt cele din domeniul bugetar, bancar etc2.
2.3.3. Dreptul administrativ şi dreptul civil
Legătura dintre cele două ramuri de drept este evidenţiată sub un prim
aspect de instituţia personalităţii juridice a celor mai multe autorităţi publice.
Drept urmare, activitatea autorităţilor publice cu personalitate juridică
este supusă reglementării atât a normelor de drept administrativ cât şi a celor
de drept civil.
Chiar dacă dreptul administrativ reglementează unele raporturi
patrimoniale, precum înfiinţarea unor agenţi economici şi înzestrarea lor cu
mijloacele necesare activităţii sau despăgubirile în cadrul răspunderii
patrimoniale a funcţionarilor publici faţă de terţi, el se deosebeşte de dreptul
civil prin faptul că:
1
V. I. Prisăcaru, op. cit., p. 21
2
Ioan Alexandru, Ion Popescu-Slăniceanu, Mihaela Cărăuşan, Cosmin-Ionuţ Enescu,
Dragoş Dincă, Drept administrativ, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 38
9
- reglementează raporturile patrimoniale prin metoda subordonării
părţilor raportului juridic, o parte impunându-şi voinţa, în mod unilateral, în
realizarea puterii publice, celeilalte părţi. În dreptul civil reglementarea
raporturilor patrimoniale se face după metoda egalităţii juridice a părţilor;
- cel puţin una din părţile raportului de drept administrativ trebuie să
fie o autoritate sau o instituţie a administraţiei publice, condiţie ce nu se cere
pentru raportul patrimonial de drept civil;
- majoritatea normelor dreptului administrativ sunt norme imperative
şi nu dispozitive cum sunt cele de drept civil;
- actul administrativ are un caracter unilateral, în timp ce regula pentru
actele civile este bilateralitatea1.
Unele legături între cele două ramuri de drept există şi pe tărâmul
raporturilor nepatrimoniale între autorităţile publice şi persoanele fizice şi
juridice, precum încheierea actelor de stare civilă şi a actelor de notariat.
Capitolul III
TERITORIUL ŞI ORGANIZAREA
ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ
3.1. Noţiunea de teritoriu şi natura lui juridică

Teritoriul este o condiţie naturală a existenţei statului, alături de
populaţie şi este, în raport cu puterea de stat, atât factor determinant, cât şi
factor de condiţionare.
Statul poate fi privit ca o unitate alcătuită din reuniunea mai multor
oameni pe un teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor. De
asemenea, statul presupune un teritoriu, o colectivitate şi un guvern, o
autoritate, o forţă de constrângere externă, deci o conducere care reprezintă
naţiunea2.
Noţiunea de stat cuprinde în sine trei elemente fundamentale:
teritoriul, populaţia şi puterea de a face legi, aplicabile pe întreg teritoriul şi
sancţionate prin constrângere.
Cum vom vedea între aceste elemente există o legătură sesizabilă.
Teritoriul constituie cadrul geografic în limitele căruia poporul îşi
exercită puterea prin organele sale reprezentative, alese prin alegeri libere,
periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
1
Emanuel Albu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu, Drept administrativ,
Partea I, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2008, p. 40
2
C. Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, 1915, p. 429-430
10
3.2. Organizarea administrativă a teritoriului
Începuturile statului nu au presupus o organizare administrativ-
teritorială propriu-zisă, cetatea, feuda sau orice altă formă embrionară de
organizare necunoscând principiile efective ale teritorialităţii.
Feudalismul presupunea organizarea administrativă a domeniului,
feudei într-un singur scop, cel al apărării intereselor seniorului, a privilegiilor
sale şi ale familiei şi supuşilor săi. Aşa-zisele unităţi teritoriale erau constituite
în baza legăturilor personale şi a raporturilor de suveranitate şi vasalitate.
Graniţele lor se modificau adesea, iar în cele mai multe cazuri numai oraşele
se puteau considera ca veritabile unităţi administrativ-teritoriale, în timp ce
statele formau, în limitele unui domeniu feudal, sfera teritorială a
administraţiei persoanele a conducătorului.
Făcând o scurtă incursiune în istoria organizării administrative din ţara
noastră, constatăm că încă din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân, în Ţara
Românească, şi Alexandru ce Bun, în Moldova, acestea cunoşteau unităţi
administrative incipiente ca judeţul şi ţinutul, oraşul sau târgul, dar şi comuna
ce a fost creată de domnitori în scopuri financiare, militare şi judiciare.
3.3. Regimuri politico-administrative
Ca formă de organizare statală distingem două tipuri de state: unitare

şi compuse sau federale. “Un stat este unitar atunci când asupra tuturor
indivizilor ce-i populează teritoriul îşi exercită autoritatea un singur sistem
de organe înzestrate cu suveranitate internă şi externă”1.
Statul compus este format din mai multe state, care chiar dacă îşi pierd o
parte din suveranitatea externă, îşi păstrează părţi din suveranitatea lor internă.
Trăsăturile caracteristice ale unui stat unitar impun printre altele,
existenţa unui singur rând de autorităţi publice centrale, o singură autoritate
legislativă, un singur guvern, un singur for judecătoresc suprem, dar şi
autorităţi publice organizate în unităţile administrativ-teritoriale care să fie
subordonate superior faţă de cele centrale.
Autorităţile publice locale se pot însă afla şi în alte raporturi faţă de
autorităţile centrale, raporturi care se caracterizează printr-un grad diferit de
dependenţă faţă de centru. Astfel, este cunoscut regimul administrativ de
centralizare, cel de deconcentrare, cât şi cel de descentralizare. Regimul
administrativ oglindeşte modul cum este reglementat raportul dintre
1
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Universitatea Ecologică
“Dimitrie Cantemir”, Târgu-Mureş, 1993, p. 54
11
autoritatea centrală (executivă) şi cea locală (administraţie publică locală) şi
oscilează în general între principiile de autoritate şi libertate”1.
Raporturile dintre autorităţile centrale şi cele teritoriale se
caracterizează prin grade diferite de dependenţă faţă de centru. Gradul de
dependenţă a administraţiei locale faţă de administraţia centrală reprezintă
criteriul care separă sistemele centralizate de cele descentralizate.
3.3.1. Centralizarea (concentrarea)

Centralizarea este sistemul (regimul) administrativ care în general
implică o strânsă dependenţă a autorităţilor locale faţă de autoritatea
centrală, prin numirea de către aceasta a autorităţilor administraţiei publice
locale, sistem care este determinat de ideea de autoritate, în care puterea
administrativă imprimă în toate părţile ţării o direcţie uniformă, nelăsând
nici o parte din decizie cetăţenilor. Statul este singura persoană publică pe
întreg teritoriu, asigurând prin bugetul şi agenţii săi satisfacerea tuturor
nevoilor în interes general. Regimul centralizat pur acceptă împărţirea
teritoriului în circumscripţii (pentru a permite o implementare raţională a
serviciilor de stat pe întregul teritoriu), dar nu sunt recunoscute comunităţile
ce corespund ansamblelor umane preexistente organizării centralizate.
Administraţia centrală are pretenţia de a satisface toate interesele şi
nevoile prin dispoziţii legale şi prin regulamente valabile pe întreg teritoriu.
Autorităţile centrale sunt singurele abilitate să ia măsuri administrative
pentru întregul teritoriu al ţării2, iar cele locale se conduc numai după
normele de reglementare venite de la centru.
În acest caz administraţia de stat este riguros ierarhizată. Numirile se
fac fără concurs şi nu pe criterii de competenţă, în funcţie de preferinţele
organelor superioare şi nu exista dreptul de stabilitate al funcţionarilor
publici. Autorităţile locale sunt numite de la centru şi depind de acestea.
Puterea de decizie este concentrată la vârful ierarhiei, la nivel local
punându-se în aplicare hotărârile autorităţilor centrale. Autorităţilor locale nu le
este permisă posibilitatea luării deciziei fiindcă nu sunt constituite ca persoane
juridice. Este astfel suprimată orice încercare de iniţiativă pe plan local.
Resursele materiale şi financiare sunt în totalitate în mâna autorităţilor centrale.
Concentrarea este sistemul de organizare tentaculară, ermetic
centralizată a instituţiilor statale care “nu numai că este absurd, dar şi
impracticabil”3. Acest sistem ignoră realităţile concrete şi specifice din
1
J. Vermeulen, Evoluţia dreptului administrativ român, Institutul de Arte Grafice,
“Vremea”, 1943, p. 3
2
Ch. Debbasch, Institutions et droit administratifs, Dalloz, Paris, 1971, p. 198
3
Ch. Debbasch, Institutions administratives, L.G.D.J., Paris, 1976, p. 66
12
unităţile administrativ teritoriale, fapt ce generează pericolul unei asfixieri a
centrului (a executivului) şi o paralizie a extremităţilor.
3.3.2. Deconcentrarea
Deconcentrarea administrativă constă în lărgirea sferei de atribuţii a
serviciilor şi agenţilor autorităţii centrale de la nivel local, adică o
transferare a puterii de decizie de la centru către reprezentanţii locali ai
acestuia, menţinându-se totodată în strânsă dependenţă şi subordonare faţă
de puterea centrală. Prin deconcentrare se realizează o schimbare de
autoritate superioară ierarhic, prin care viaţa locală poate fi stânjenită uneori
chiar mai mult prin apropierea tutorelui faţă de e ea.
Şi în acest caz autorităţile locale nu sunt alese, ci sunt numite şi
subordonate organelor administraţiei centrale. Deconcentrarea constituie
totuşi o etapă, o cale de recunoaştere a diversităţii şi specificului local,
precum şi a adoptării deciziilor la nivelul autorităţilor locale ale statului.
Apar şi avantaje ale deconcentrării în sensul gradului mai atenuat al
constrângerilor ce există în regimul centralizat, dar asta nu rezolvă
deficienţele majore ale acestui tip de sistem de organizare al administraţiei.
În doctrină, deconcentrarea este prezentată ca “transferul atribuţiilor
autorităţilor către reprezentantul local al acestora (prefectul), ori la
reprezentanţii locali ai statului ca şi dreptul de tutelă administrativă de la
organele centrale de stat la reprezentanţii locali ai acestora”1.
Activitatea unor domenii foarte importante este asigurată de ministere
prin intermediul serviciilor lor deconcentrate - în afara deciziei autorităţilor
locale alese – ceea ce permite crearea unei importante birocraţii.
Deconcentrarea este o etapă intermediară menită a pregăti, de cele mai
multe ori, calea descentralizării cu care nu trebuie însă confundată, întrucât
între deconcentrare şi descentralizare nu există o diferenţă de nivel, ci una
de natură2. Deconcentrarea se caracterizează “ printr-o oarecare
independentă, bineînţeles formală a organelor locale, în fruntea cărora sunt
funcţionari numiţi de organele centrale”3.
3.3.3. Descentralizarea
Regimul descentralizării se bazează pe recunoaşterea prin lege a
colectivităţilor locale organizate în unităţi administrative la nivel teritorial.
1
Andre de Laubadere, J. C. Venezia, Z. Goudement, Traite de droit administratif, 1976,
L.G.D.J., p. 111
2
P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Massau, Mexico, 1989, p. 48
3
I. Iovănaş, op. cit., p. 48
13
Acestor comunităţi le sunt asigurate mijloace materiale şi financiare proprii
pe care le pot folosi la rezolvarea problemelor locale.
Descentralizarea apare ca opusă centralizării, fiod un regim în care
rezolvarea problemelor locale se face de către autorităţi alese în mod liber de
corpul electoral. Statutul colectivităţilor locale decurge din lege. Ele nu pot
introduce modificări, ci trebuie să se supună eventualelor modificări pe care
le realizează statul. Colectivităţile componente nu sunt asociate la exerciţiul
puterii centrale, ele nu au autonomie decât de ordin administrativ. Statul
controlează legalitatea acţiunilor colectivităţilor locale şi nu apartenenţa lor.
Fundamentul descentralizării este dublu: politic şi administrativ. Din
punct de vedere politic, descentralizarea este expresia “democraţiei aplicată
administraţiei”, asigurând un sistem în care cetăţenii participă la conducerea
treburilor locale prin intermediul organelor alese de ei. Aspectul politic al
descentralizării este recunoscut şi de Carta europeană a autonomiei locale,
considerând descentralizarea ca unul din principiile democratice ale Europei.
Argumentele descentralizării1
Nici un stat nu este singurul antreprenor al serviciilor publice.
Colectivităţile locale se îngrijesc de un anumit număr de servicii publice, mai
concret de cele locale. Colectivităţile locale sunt privite ca societăţi naturale,
egale sau anterioare statului, cu drepturi pe care acesta le recunoaşte şi le atribuie.
Din raţiuni economice, politice, sociale, statul, chiar şi în ţările care au
cea mai largă autonomie locală, şi-a dezvoltat puterile prin procedee de
control. Imitând exemplul dat de ţările cu libertăţi locale întinse şi sub
acţiunea ideilor moderne, în ţările cu regim de centralizare s-a procedat la o
descentralizare progresivă, s-a pus din ce în ce mai mult conducerile
afacerilor pe seama corpurilor alese.
Pentru ţările în care, în cadrul legii, autonomia este principiul fundamental,
se vorbeşte de guvernământ local. Dacă la eşalonul naţional, guvernul impune
soluţia în ceea ce priveşte marile probleme, interesând ansamblul colectivităţii
naţionale, la eşalonul local se admite competenţa colectivităţilor locale de a trata
problemele care sunt esenţiale pentru ele. În anumite ţări (exemplu în Marea
Britanie) guvernul central a lăsat să subziste, aproape paralel cu el, o largă
autonomie a colectivităţilor inferioare asupra cărora s-a mulţumit să vegheze. În
alte ţări, ca Franţa şi Spania, statul a subordonat colectivităţile locale. Dar în
ultima sută de ani acestora li s-au restituit puţin câte puţin anumite libertăţi.
Acest fapt s-a datorat unei complexităţi a relaţiilor sociale şi
economice în contextul creşterii nevoilor individului. Guvernul central nu
mai poate asigura o satisfacere a intereselor cetăţeanului doar din capitală. E
1
14
nevoie ca aceste comunităţi la nivel local să-şi gestioneze singure interesele
pentru că le cunosc cel mai bine.
Dezvoltarea economică, socială şi politică renaşte adesea competiţia
între grupurile rivale, ce concurează pentru noile servicii oferite pe plan local.
Modernizarea aduce cu sine o supradezvoltare a principalelor oraşe, o
consolidare a centrelor politice şi o redistribuire a veniturilor. O asemenea
dezvoltare a provocat revoltă, ceea ce Jean Gottman numeşte “sfidarea
centralităţii”1.
Faptul că centralizarea a adus după sine o serie de soluţii indirecte şi
de efecte nedorite nu este suficient pentru a justifica astfel descentralizarea.
Dar, întreruperile în dezvoltare duc, de asemenea, la o întărire a pertinenţei
şi importanţei descentralizării, fie şi numai cu titlul de măsuri corective
necesare pentru a remedia defectele centralizării.
O justificare a descentralizării rezidă în dorinţa unui mare număr de
cetăţeni de a trăi într-un cadru cu care se simt solidari, la organizarea căruia
înţeleg să participe. Această idee s-a dezvoltat de-a lungul anilor 1960,
reflectând un comportament destul de nou al familiei în faţa mizei teritoriale2.
Se constată tot în preajma anilor ‘60-‘70 o schimbare a fluxului
tradiţional dinspre ţară spre oraş.
Tinerii şi adulţii nu mai sunt atraşi în mod sistematic spre oraşe, şi acestea
nu mai apar ca o rezervare de locuri de muncă. Şomajul pare mai uşor de suportat
în mediul rural, iar calitatea vieţii şi cultura citadină nu mai sunt sinonime.
Un alt aspect motivant al descentralizării îl constituie dorinţa reţelelor
asociative de a-şi asuma gestiunea serviciilor locale3.
Această preferinţă pentru o apropiere teritorială este în contradicţie cu
cea a autorităţii de stat, mai favorabilă unei gestiuni funcţionale. Teritoriile
sunt deseori mai bine cunoscute de asociaţii, în timp ce modalităţile de
gestiune bugetară privilegiază punctele de vedere funcţionale. Aceste
structuri au principii simple: cei care se folosesc de mediul înconjurător,
trebuie să îl protejeze, la nevoie prin intermediul consiliilor extramunicipale
care privilegiază elementele unei dezvoltări armonioase mai bine decât o
sumă de interese particulare sau de sisteme birocratice.
Comunităţile sunt mai creatoare decât marile birocraţii din servicii,
pentru că, în timp ce profesioniştii şi birocraţii distribuie servicii,
comunităţile rezolvă problemele.
Dar ceea ce constituie superioritatea evidentă a gestiunii
descentralizate a comunităţilor faţă de guvernarea centralizată a birocraţiilor
impersonale este un factor spiritual care nu poate fi produs din afara
1
M. Dogan şi D. Pelassy, Cum să comparăm naţiunile, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 65
2
X. Frege, Descentralizarea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 43
3
Ibidem
15
comunităţii, ci ia naştere în procesul interacţiunii umane cotidiene.
“Instituţiile şi profesioniştii oferă serviciul; comunităţile oferă îngrijirea.
Îngrijirea este diferită de serviciu. Îngrijirea este căldura umană a unei
solidarităţi autentice; îngrijirea este raportul unei iubiri la fel ca al unei
familii în faţa unei tragedii.”1
3.3.4. Federalismul
În cadrul statului federal colectivităţile componente îşi bazează
competenţele pe Constituţia federală şi îşi fixează singure forma instituţiilor
lor. Ele sunt asociate la exerciţiul puterii centrale. Într-un stat federal,
datorită naturii acestui stat şi pentru că serviciile locale sunt similare acelora
dintr-un stat unitar, se constată o suprapunere de organe şi o diviziune de
atribuţii care rezultă din pactul constituţional.
Guvernul federal şi administraţia federală acţionează pentru tot
teritoriul federaţiei, asupra problemelor cuprinse în competenţa federală.
Guvernele statelor membre şi administraţia acestor state se ocupă, în cadrul
teritorial al fiecăruia dintre state, de treburi care sunt recunoscute ca fiind de
competenţa statelor membre.
În general, statele federale au extins puterile lor şi administraţia
federală şi-a dezvoltat intervenţiile în detrimentul atribuţiilor care par a fi
rezervate statelor membre2.
Organele federale nu trasează numai directivele, dar asigură şi
executarea în materie federală. Astfel, în Elveţia şi SUA administraţia
federală distinctă de cea a statelor sau cantoanelor, asigură executarea
deciziilor puterii federale în toate componentele acesteia. Administraţia
federală colaborează pentru anumite materii cu administraţia statului şi
exercită uneori un control asupra lor, în domenii care sunt mixte. Intervenţia
federală este prevăzută şi în cazul unor tulburări.
1
D. Osborne, T. Goebler, Reinventing Gouvernment, New York, Penguin Books, LTD,
1993, p. 69
2
I. Alexandru, op. cit. (1996), p. 145
16
Capitolul IV
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Constituţia României din 1991, republicată1, se referă în Titlul III la
autorităţile publice.
Astfel, sunt cuprinse în acest titlu următoarele organisme, calificate de
constituant drept autorităţi publice:
- Parlamentul (Capitolul I);
- Preşedintele României (Capitolul II);
- Guvernul (Capitolul III);
- Autorităţile administraţiei publice (Capitolul V)
- Autoritatea judecătorească (Capitolul VI) – instanţele judecătoreşti,
Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii.
Putem observa că fiecărei puteri în stat îi corespund autorităţi care
realizează sarcinile acesteia.
Astfel, sarcinile puterii legislative, de adoptare a legilor, se realizează
de către cele două Camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi
Senatul), sarcinile puterii judecătoreşti, de a soluţiona cu putere de adevăr
legal, conflictele juridice care apar în societate, se realizează de către
instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale judeţene şi al municipiului
Bucureşti, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie), iar sarcinile puterii
executive, sub aspectul guvernării, sunt realizate de Preşedinte şi de Guvern,
acesta din urmă având conducerea generală a administraţiei publice.
Cât priveşte autorităţile administraţiei publice, acestea se clasifică în:
a) autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate (Capitolul
V, Secţiunea 1) – Ministerele, alte organe de specialitate din subordinea
Guvernului ori a ministerelor şi autorităţile administrative autonome;
b) autorităţile administraţiei publice locale (Capitolul V, Secţiunea a 2-
a) – consiliile locale, judeţene, primarii şi prefectul;
Deşi din structura Constituţiei s-ar putea crede că Guvernul şi
administraţia publică, sunt entităţi separate, distincte, în art. 111 alin. 1 din
Constituţie, există expresia “Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice”, formulare din care se trage concluzia că şi Guvernul face parte din
sistemul organelor administraţiei publice, în cadrul căruia ocupă locul principal.
1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003
17
Astfel, potrivit teoriei executivului “bicefal”, puterea executivă, sub
aspectul guvernării, este exercitată de doi şefi, anume de şeful statului
(Preşedintele României) şi Guvernul, în principal, primul-ministru.
De-a lungul timpului, practica democratică a impus necesitatea unor
autorităţi la nivel central, cu sarcini de coordonare sau de control administrativ,
chiar şi jurisdicţional, care să fie independente faţă de Guvern şi de şeful statului.
Astfel, fie prin Constituţie, fie prin legi speciale, unele autorităţi de
nivel central, au fost instituite ca autorităţi de natură administrativă,
dependente de Parlament.
Autorităţile de stat care prin atribuţiile lor nu pot fi încadrate nici în
categoria autorităţilor legislative şi nici în aceea a instanţelor judecătoreşti,
trebuie să fie încadrate, cu tot specificul lor, în categoria autorităţilor
executive, administrative, pentru că esenţial la aceste autorităţi este faptul că
întreaga lor activitate se desfăşoară pe baza legii şi în vederea executării legii.
Faptul că unele dintre aceste autorităţi prezintă anual Parlamentului
rapoarte asupra activităţii desfăşurate sau că organele lor de conducere sunt
desemnate de către Parlament, nu sunt argumente care să le schimbe natura
juridică de autorităţi administrative autonome, aşa cum le numeşte
Constituţia în art. 116 alin. 2.
Locul pe care îl ocupă administraţia publică este determinat de modul de
constituire, organizare şi funcţionare, precum şi de atribuţiile ce îi revin în realizarea
sarcinilor specifice, comparativ cu celelalte puteri sau sisteme de autorităţi.
Părţile componente ale autorităţilor administrative, respectiv elementele
ce le alcătuiesc structura, sunt formate din personalul acestora, mijloacele
materiale şi cele financiare cu care sunt înzestrate, precum şi competenţa de
care dispun, şi după caz, capacitatea juridică pe care o au şi o exercită1.
4.2. Preşedintele României
Instituţia şefului statului îşi are originea la începuturile organizării
vieţii de stat şi a cunoscut o evoluţie continuă în ceea ce priveşte forma,
structura şi atribuţiile sale2.
De-a lungul timpului ea a fost organizată fie unipersonal, şi denumită rege,
preşedinte sau principe, fie colegial, şi denumită consiliu de stat, prezidiu etc.
În cadrul sistemului autorităţilor statului, şeful statului ocupă unul
dintre cele mai importante locuri, el reprezentând, alături de Parlament,
Guvern, autoritatea judecătorească supremă şi tribunalul constituţional, în
cazul în care acesta din urmă există, o autoritate publică situată în eşalonul
superior al sistemului organizării statale.
1
2
I. Muraru, op. cit., p. 204
18
4.2.1. Funcţiile Preşedintelui României
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate 1.
Aşadar, Preşedintele României îndeplineşte trei funcţii principale: funcţia de
reprezentare, funcţia de garant şi funcţia de mediere2.
Prima funcţie îi conferă dreptul de a reprezenta statul atât pe plan intern, cât
şi pe plan extern. Pe plan intern, conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă
gradele de mareşal, general şi amiral, numeşte în funcţii publice, acordă graţierea
individuală. Pe plan extern, pentru realizarea acestei funcţii, preşedintele se
foloseşte de prevederile art. 91 din Constituţie, potrivit cărora acesta încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de către Guvern, pe care le supune
spre ratificare Parlamentului, primeşte scrisorile de acreditare şi rechemare a
reprezentanţilor diplomatici ai altor state. De asemenea, la propunerea Guvernului
acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Cea de a doua funcţie se referă la garantarea independenţei naţionale,
a unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Pentru realizarea acestei funcţii
Preşedintele se foloseşte de prevederile art. 92 din Constituţie conform
cărora este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte
al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
În sfârşit, pentru exercitarea funcţiei de mediere Preşedintele are
suportul legitimării în alegerea sa, prin sufragiu universal şi direct. De
asemenea, atribuirea funcţiei de mediere are la bază şi faptul că nu aparţine
vreunui partid politic pe durata exercitării mandatului3.
4.2.2. Condiţiile de eligibilitate
Pentru a fi ales Preşedinte al României candidatul trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii4:
- să aibă domiciliul în ţară;
- să aibă drept de vot;
- să aibă cetăţenia română;
- să fi împlinit până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 35 ani;
- să nu fi îndeplinit deja, de două ori, funcţia de Preşedinte;
- să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice.
1
Constituţia României, art. 80
2
I. Deleanu, op. cit., p. 332
3
Ion Rusu, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 55
4
Art. 36 şi 37 din Constituţie
19
4.2.3. Alegerea şi validarea mandatului1
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat. Alegerea se desfăşoară în două tururi de scrutin.
În primul tur de scrutin este declarat ales candidatul care obţine cel puţin
jumătate plus unu din numărul voturilor alegătorilor înscrişi în listele electorale.
Dacă nici unul dintre candidaţi nu întruneşte această majoritate, se
organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi care au obţinut
cel mai mare număr de voturi în primul tur de scrutin.
În al doilea tur de scrutin este declarat ales candidatul care obţine cel
mai mare număr de voturi.
Mandatul Preşedintelui este de cinci ani de la data depunerii jurământului
şi durează până la depunerea jurământului de către noul Preşedinte.
Prin lege organică mandatul poate fi prelungit în caz de război sau de catastrofă.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este
validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ:
„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea
spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării,
să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
4.2.4. Incompatibilităţi şi imunităţi

În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al
unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
Preşedintele României se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului.
4.2.5. Atribuţiile Preşedintelui României

A. Atribuţii în raporturile cu Parlamentul:
- promulgarea legilor de către Preşedinte2;
- convocarea Parlamentului în sesiuni3;
1
Pt. detalii a se vedea Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004
2
Art. 77 din Constituţie
3
Art. 63 şi 66 din Constituţie
20
- după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor
grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată.
Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului
Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă1;
- adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii2.
B. Atribuţii în raporturile cu electoratul
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere
poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de
interes naţional.
C. Atribuţii în raporturile cu Guvernul:
- desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru;
- numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament;
- ia parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
naţional cu privire la politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice.
- poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de
importanţă deosebită, iar la cererea primului-ministru, poate participa la
şedinţele Guvernului.
- în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,
Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii
membri ai Guvernului.
D. Atribuţii privind adoptarea de măsuri excepţionale
Preşedintele României poate institui starea de asediu şi starea de
urgenţă, în întreaga ţară, ori în unele localităţi şi solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult cinci zile de la luarea acesteia.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept, în cel
mult 48 de ore de la instituirea acestor măsuri şi funcţionează pe durata lor.
E. Atribuţii în domeniul apărării3
- Preşedintele României este comandatul forţelor armate şi
îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. În cazuri excepţionale,
1
2
3
21
Preşedintele poate adopta această măsură, dar o va supune aprobării
Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;
- în caz de agresiune armată împotriva ţării, Preşedintele ia măsuri
pentru respingerea agresiunii, pe care le aduce de îndată la cunoştinţa
Parlamentului, printr-un mesaj. Acesta este convocat în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii.
F. Atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale:
- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de către
Guvern, pe care le supune spre ratificare Parlamentului în cel mult 60 de zile;
- primeşte scrisorile de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor
diplomatici ai altor state, iar la propunerea Guvernului:
- acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României;
- aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice.
G. Atribuţii realizate în raporturile cu justiţia1
- numirea judecătorilor şi procurorilor;
- acordarea graţierii individuale;
- declanşarea urmăririi penale împotriva unor membri ai Guvernului.
H. Alte atribuţii:
- conferă decoraţii şi titluri de onoare;
- acordă gradele de mareşal, general şi amiral;
4.2.6. Actele Preşedintelui României2
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, preşedintele emite acte juridice -
decrete şi acte cu caracter politic – mesaje.
Decretele sunt acte juridice cu caracter normativ sau individual, având
o forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor, dar superioară actelor
Guvernului.
Unele decrete se contrasemnează de către primul-ministru. Decretele
se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând inexistenţa actului.
Trebuie să fie contrasemnate de primul-ministru, decretele în legătură cu:
- încheierea de tratate internaţionale;
- acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României;
- înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice
ale României;
- mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;
- măsuri în caz de agresiune armată;
- măsuri privind declararea stării de asediu sau a stării de urgenţă;
1
V. Vedinaş, op. cit. (2007), p. 285
2
22
- conferirea de decoraţii şi titluri;
- acordarea gradului de mareşal, general şi amiral;
- acordarea graţierii individuale.
Decretele Preşedintelui prezintă următoarele trăsături:
- sunt manifestări unilaterale de voinţă în vederea producerii de efecte juridice;
- sunt emise ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în
Constituţie şi legi;
- unele din ele se contrasemnează de primul-ministru;
- se publică obligatoriu în Monitorul Oficial;
- au caracter executoriu.
4.2.7. Demiterea Preşedintelui şi vacanţa funcţiei

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea
sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele României este demis de drept la data rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare1.
În cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care încalcă prevederile
Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de către
Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele
poate să dea Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Propunerea de suspendare poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce imediat la cunoştinţa
Preşedintelui României.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult
30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine:
- în caz de demisie;
- în caz de demitere din funcţie;
- în caz de imposibilitate definitivă de exercitare a atribuţiilor;
- în caz de deces.
În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de
Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou
Preşedinte2.
În cazul în care Preşedintele României este suspendat din funcţie, se
află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile sau de vacanţă a
1
2
23
funcţiei, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de
preşedintele Camerei Deputaţilor care, însă, nu pot, în această calitate, să
adopte hotărâri privind dizolvarea Parlamentului sau organizarea unui
referendum1.
Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de preşedinte
săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică
aceleaşi dispoziţii constituţionale privind suspendarea şi demiterea, ca şi în
cazul Preşedintelui.
Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui se stabilesc prin lege.
1
24
Capitolul V
GUVERNUL ROMÂNIEI
5.1. Rolul şi funcţiile Guvernului
Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care

funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice1.
Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea
sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la
sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.
Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu
prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat
de Parlament.
Numirea Guvernului se face de Preşedintele României pe baza votului
de încredere acordat de Parlament şi exprimat prin Hotărârea Parlamentului.
Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită
următoarele funcţii:
- funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de
punere în aplicare a Programului de guvernare;
- funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului
normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
- funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil;
- funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului
român, reprezentarea pe plan intern şi extern;
- funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi
controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii
publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi
al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îsi desfăşoară activitatea în
subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
1
Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001
25
5.2. Componenţa Guvernului
Potrivit art. 2 din Legea nr. 90/2001, pot fi membri ai Guvernului
persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul
drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul
dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în Cartea I, Titlul IV din Legea nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.
Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri.
Din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru, miniştri de stat, precum
şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în
lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
Viceprim-ministrul dispune de un aparat propriu de lucru care face
parte din aparatul de lucru al Guvernului şi are în coordonare următoarele
autorităţi şi instituţii publice:
a) Departamentul pentru Afaceri Europene;
b) Departamentul pentru Lupta Antifraudă din cadrul Cancelariei
Primului-Ministru;
c) Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei;
d) Autoritatea Naţională pentru Comunicaţii;
e) Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare
de Utilităţi Publice din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Structura organizatorică, statul de funcţii şi numărul maxim de posturi
ale aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului, structură fără
personalitate juridică, finanţată prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului, se aprobă prin decizie a primului-ministru, cu încadrarea în
numărul maxim de posturi aprobat pentru aparatul de lucru al Guvernului.
Viceprim-ministrul este ajutat în activitatea sa de unul sau mai mulţi
consilieri de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a
primului-ministru, la propunerea viceprim-ministrului.
5.3. Incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului1
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat
sau de senator ori a altor situaţii prevăzute de Constituţie;
1
Art. 84 al Legii Nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei
26
b) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor
cu scop comercial;
c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor, funcţia de
preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor, funcţia de reprezentant al statului în adunările generale la
societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile
de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
d) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
e) calitatea de comerciant persoană fizică;
f) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
g) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor
funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate
acestora sunt incompatibile cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate.
În mod excepţional, Guvernul poate aproba participarea persoanelor
prevăzute mai sus ca reprezentanţi ai statului în adunarea generală a acţionarilor
ori ca membri în consiliul de administraţie al regiilor autonome, companiilor sau
societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor comerciale, inclusiv
băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, de
interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta.
Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat şi persoanele
care îndeplinesc funcţii asimilate acestora pot exercita funcţii sau activităţi în
domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
5.4. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma:
-demisiei;
-revocării;
-pierderii drepturilor electorale;
-stării de incompatibilitate;
-decesului;
- demiterii.
Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se
prezintă în scris primului-ministru şi devine irevocabilă din momentul în care
s-a lua act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.
Revocarea din funcţia de membru al Guvernului se face de
Preşedintele României, prin decret, la propunerea primului-ministru.
Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentală.
27
În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca
urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului
şi în alte situaţii prevăzute de lege, Preşedintele României, la propunerea primului-
ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă funcţia de membru al Guvernului.
În cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o
hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte,
ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este
demis de Preşedintele României, la propunerea primului-ministru.
5.5. Atribuţiile Guvernului
Guvernul, ca de altfel întreaga administraţie publică, are sarcina de a
aduce la îndeplinire politica internă şi externă a statului1.
În vederea realizării acestei sarcini, Guvernul exercită o serie de
atribuţii, care pot fi grupate în mai multe categorii2:
a) Atribuţii generale:
- exercită conducerea generală a administraţiei publice;
- asigură executarea de către administraţia publică, în accepţiunea
de sistem de organe, adică în sens organizatoric, a legilor şi a
celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
- conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte
organe centrale de specialitate din subordinea sa;
- asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului.
b) Atribuţii în domeniul normativ:
- iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului
şi emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate
cu respectarea Constituţiei, şi le transmite Parlamentului, în
termen de 60 de zile de la data solicitării. Nerespectarea acestui
termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului;
- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în
temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă
potrivit Constituţiei;
- elaborează proiectul legii bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
c) Atribuţii în domeniul economic:
- aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării,
pe ramuri şi domenii de activitate şi le supune spre adoptare
Parlamentului;
- aprobă balanţa comercială şi de plăţi externe, precum şi planurile
de încasări şi plăţi în numerar;
1
Art. 102 alin. 1 din Constituţia României
2
Art. 11 din Legea nr. 90/2001
28
- aprobă programele pentru modernizarea capacităţilor de
producţie ce se realizează prin subvenţii de stat;
- stabileşte măsuri pentru introducerea şi dezvoltarea mecanismelor
economiei de piaţă, în condiţiile prevăzute de lege;
- asigură reorganizarea activităţii economice, potrivit cerinţelor
economiei de piaţă, precum şi adoptarea măsurilor de privatizare a
unor activităţi în condiţiile stabilite de lege;
- aprobă regimul preţurilor şi tarifelor la produsele, lucrările şi
serviciile pentru care preţul şi tariful se stabileşte potrivit legii,
de către Guvern;
- aprobă potrivit legii, amplasarea obiectivelor de investiţii şi
scoaterea terenurilor din producţia agricolă ori din fondul forestier,
precum şi defrişarea unor suprafeţe împădurite, în vederea
realizării de obiective de investiţii.
d) Atribuţie în domeniul social, aceea de a asigura realizarea politicii
în domeniul social potrivit Programului de guvernare.
e) Atribuţii în domeniul legalităţii şi apărării ţării:
- asigură, apărarea ordinii de drept şi liniştii publice, a drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, în condiţiile prevăzute de lege;
- aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea
ţării, scop în care organizează şi înzestrează forţele armate;
- stabileşte măsurile de aplicare a reglementărilor legale privind
apărarea secretului de stat;
- organizează desfăşurarea, în bune condiţii, a alegerilor pentru
Preşedintele României, Parlament şi autorităţile locale.
f) Atribuţii în domeniul relaţiilor externe:
- adoptă măsuri cu privire la negocierea de tratate, acorduri şi
convenţii internaţionale, care angajează statul român şi le
înaintează, potrivit legii, Preşedintelui României;
- aprobă acordurile interguvernamentale, care se vor putea semna
numai din împuternicirea primului-ministru.
g) Alte atribuţii prevăzute de lege.
5.6. Primul-ministru
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea
membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.
Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul,
Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justitie, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public,
celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele,
cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale.
29
Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării şi exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.
Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului,
cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;
b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în
cazul utilizării acestor funcţii;
c) secretarii de stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru
al Guvernului.
d) secretarii de stat;
e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.
Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi
declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori
interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori.
Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă
la întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau
senatori, în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.
Primul-ministru contrasemnează decretele emise de Preşedintele României,
în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora.
În scopul rezolvării unor probleme operative, primul-ministru poate
constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale.
5.7. Organizarea aparatului de lucru al Guvernului
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul propriu de
lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului,
departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice
stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Aparatul propriu de lucru al primului-ministru este alcătuit din:
a) cabinetul primului-ministru;
b) corpul secretarilor de stat şi consilierilor de stat ai primului-ministru;
c) registratura primului-ministru.
Atribuţiile aparatului propriu de lucru al primului-ministru se stabilesc
prin decizie a primului-ministru.
Personalului din aparatul propriu de lucru al primului-ministru nu i se
aplică prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici.
Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al
Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi
secretari generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat, numiţi prin
decizie a primului-ministru.
Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi
asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea
30
problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii
Guvernului, precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Guvernul aprobă proiectul bugetului propriu, care se include în
bugetul de stat. Secretarul general al Guvernului este ordonatorul principal
de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului are drept de iniţiativă legislativă
pe domeniile aflate sub incidenţa atribuţiilor sale şi ale autorităţilor şi
instituţiilor publice aflate în subordinea sa ori a Guvernului.
Acelaşi Secretariat General al Guvernului asigură, prin aparatul
propriu, continuitatea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de
guvernare, constituind elementul de legătură şi stabilitate al guvernării.
Departamentul este o structură organizatorică fără personalitate
juridică şi fără unităţi în subordine, subordonat primului-ministru, având
rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general, în conformitate
cu atribuţiile Guvernului. Departamentul este condus de un demnitar.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin conducătorul departamentului
emite ordine cu caracter individual.
Înfiinţarea, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile
departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
5.8. Funcţionarea Guvernului
Guvernul se întâlneşte, de regulă, săptămânal sau ori de câte ori este
nevoie, la convocarea primului-ministru.
Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au
ca obiect probleme de interes naţional privind politica externă a Guvernului,
apărarea ţării, asigurarea ordinii publice.
În cazul în care este prezent, Preşedintele României prezidează şedinţa
Guvernului.
Deşi prezidează şedinţa, prin aceasta Preşedintele României nu devine şi membru
al Guvernului. Preşedintele României nu participă la adoptarea hotărârilor Guvernului,
prin exprimarea unui vot, ci doar îşi exprimă opinia cu privire la acele măsuri.
La şedinţele Guvernului pot participa ca invitaţi şefi de departamente,
secretari de stat ce nu sunt membri ai Guvernului, precum şi orice alte persoane
a căror prezentă se apreciază a fi utilă, potrivit deciziei primului-ministru.
Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor
acestuia, precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă
magnetică şi se consemnează în scris în stenograma şedinţei, certificată de
Secretarul General al Guvernului şi păstrată, conform legii, în cadrul
Secretariatului General al Guvernului.
31
Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri privind ramura
sau domeniul de activitate de care răspund.
5.9. Actele Guvernului
Guvernul emite două categorii de acte:
- hotărâri;
- ordonanţe.
Actele specifice activităţii Guvernului sunt hotărârile, care pentru
organizarea executării legilor, ceea ce înseamnă că nu pot cuprinde reglementări
primare ale relaţiilor sociale, hotărârile având un caracter secundum legem.
Constituţia României din 1991 a introdus o categorie de acte, care
până în acel moment nu au existat, şi anume, ordonanţele. În crearea acestei
categorii de acte s-a pornit de la ideea că Parlamentul îşi desfăşoară activitatea
în două sesiuni parlamentare anuale, fiecare având o durată determinată de
timp. Între aceste sesiuni, există o perioadă de vacanţă parlamentară, în
intervalul căreia cele două Camere ale Parlamentului îşi încetează activitatea.
S-a considerat că, în această perioadă, când Parlamentul nu
funcţionează, ar putea să apară necesitatea de a se adopta acte normative cu
o forţă juridică egală cu aceea a legilor, prin care să se reglementeze relaţiile
sociale care, reglementări sunt, de regulă, de competenţa Parlamentului.
Hotărârile Guvernului, ca şi ordonanţele de altfel, se semnează de
primul-ministru şi se contrasemnează de către miniştrii care au obligaţia
punerii lor în executare.
Atât hotărârile, cât şi ordonanţele sunt supuse obligaţiei de publicare
în Monitorul Oficial, cu excepţia celor cu caracter militar, care se comunică
numai instituţiilor interesate. Sancţiunea încălcării obligaţiei de publicare
este inexistenţa actului.
Prin urmare, publicarea constituie o condiţie de validitate a actului, în
sensul că hotărârile sau ordonanţele, chiar legal adoptate sunt valabile şi pot
fi aplicate numai după îndeplinirea procedurii publicării.
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru
a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, procedând la
ceea ce se numeşte delegarea legislativă (art. 115 din Constituţie).
Legea de abilitare trebuie să stabilească în mod obligatoriu, domeniul
şi data până la care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de abilitare o cere,
ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative,
până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage
caducitatea şi încetarea efectelor ordonanţei.
Alături de delegarea legislativă (de ordin legal), Constituţia României
reglementează, în art. 115 alin. 4 şi delegarea de ordin constituţional, care
operează în cazul unor situaţii excepţionale, în care Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă.
32
Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
Condiţia publicităţii, prevăzută de art. 108 din Constituţie se aplică şi
în cazul ordonanţelor de urgenţă.
Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi
cuprinse şi ordonanţe ale căror efecte au încetat pentru că n-au fost supuse aprobării
Parlamentului potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
5.10. Raporturile Parlamentului cu Guvernul1

Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi
declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
Totodată, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice
sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera
Deputaţilor, de Senat sau de către comisiile parlamentare, prin intermediul
preşedinţilor acestora (art. 111 din Constituţie).
Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se
solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.
Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările
şi interpelările formulate de deputaţi sau de senatori (art. 112 din Constituţie).
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului pentru întreaga sa
activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi
membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage
încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor (art. 113 din Constituţie).
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege.
5.11. Răspunderea juridică a membrilor Guvernului

Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga
sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu
ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil,
contravenţional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun.
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul
să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României
poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui
membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie.
1
Capitolul IV din Constituţie
33
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cazurile de răspundere şi pedepsele ce se pot aplica membrilor Guvernului sunt
reglementate prin Legea nr. 115/1999 a responsabilităţii ministeriale 2. Astfel,
intră sub incidenţa acestei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în
exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.
Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor,
membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 115/1999, constituie
infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte
săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de
mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi
libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau
Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister,
pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.
Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6
luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:
- refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau
comisiilor permanente ale acestora, în termenul de maximum 20 de zile de
la primirea solicitării, informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul
activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului,
potrivit art. 111 alin. 1 din Constituţia României, republicată;
- emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter
discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică,
avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 115/1999,
răspunderea penală este personală şi ea priveşte pe fiecare membru al
Guvernului în parte, pentru faptele comise în exercitarea funcţiei sale.
Conform art. 11 din legea amintită, membrii Guvernului răspund penal
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, de la data depunerii
jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie.
Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului stabiliţi prin lege
organică sunt consideraţi nevinovaţi.
Hotărârea definitivă de condamnare a unui membru al Guvernului se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Membrul Guvernului, condamnat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, va fi demis din funcţie de Preşedintele României, la propunerea
primului-ministru.
2
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 200 din 23 martie 2007
34
Capitolul VI
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CENTRALĂ
DE SPECIALITATE
În sistemul constituţional actual, administraţia publică centrală de

specialitate are două componente, şi anume:
- administraţia publică subordonată Guvernului, alcătuită din structuri
administrative subordonate direct acestuia sau aflate în subordinea ministerelor;
- autorităţile administrative autonome, constituite conform art. 116
alin. 2 din Constituţie.
Dintre structurile administrative subordonate direct Guvernului, unele
sunt denumite ministere, iar altele poartă denumiri precum agenţii,
departamente, oficii, comitete, consilii etc., indiferent dacă cei care le conduc
fac sau nu parte din Guvern (potrivit art. 102 alin. 3 din Constituţie, Guvernul
este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică).
6.2. Ministerele
Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
care realizează politica guvernamentală în diferite domenii şi ramuri de
activitate. Acestea ocupă locul principal în cadrul autorităţilor administraţiei
publice centrale de specialitate, fiind considerate pilonii acesteia.
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea
Guvernului, potrivit prevederilor Constituţiei şi Legii nr. 90/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.
Astfel, în art. 117 alin. 1 din Constituţie se precizează că ministerele
se înfiinţează, se organizează şi funcţionează, potrivit legii.
Prin adoptarea Legii nr. 90/2001, cadrul legislativ cu privire la
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ministerelor a fost întregit.
Ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea
votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a
Guvernului.
Numărul ministerelor este determinat de dimensiunea sarcinilor
administraţiei publice intr-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de
interesele politice ale partidului sau coaliţiei de partide care a câştigat
alegerile parlamentare.
35
Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii
Guvernului, anume înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori
comasarea unor ministere.
Ministerele au personalitate juridică şi sediul în municipiul Bucureşti.
O situaţie specială, o prezintă Ministerul Public, care, deşi este
denumit minister chiar de către legiuitorul constituant, a fost inclus în
Constituţie la Capitolul VI, consacrat autorităţilor judecătoreşti, cu rolul de a
reprezenta în activitate judiciară interesele generale ale societăţii, apărarea
ordinii de drept şi a libertăţilor cetăţeneşti.
Prin aceasta, ministerului respectiv i s-a creat un statut hibrid sui-
generis, dat fiind că strict formal acest minister nu a fost inclus în
Constituţie în sistemul organelor administraţiei publice şi nici procurorii nu
au calitatea de funcţionari publici, dar acest lucru nu înlătură concluzia că
Ministerul Public reprezintă Guvernul pe lângă puterea judecătorească, iar
procurorii care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei,
membru al Guvernului, sunt în ultimă instanţă agenţi ai executivului.
6.2.1. Organizarea ministerelor
Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 90/2001, rolul, funcţiile,

atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se
stabilesc în raport cu importanţa, volumul, complexitatea şi specificul
activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
În fiecare minister se va organiza cabinetul ministrului, cu personal propriu,
căruia nu i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici.
În funcţie de natura atribuţiilor unele ministere pot avea în domeniul lor
de activitate compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare se aprobă de Preşedintele României, la
propunerea Guvernului.
Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu
avizul Curţii de Conturi.
Ministerele sunt organizate pe compartimente, acestea constituind
structura internă, prin intermediul cărora se exercită atribuţiile generale şi
specifice ale administraţiei ministeriale.
În structura fiecărui minister, personalul este grupat, în raport cu
împărţirea atribuţiilor, în birouri, servicii, direcţii, direcţii generale,
departamente şi se compune din mai multe categorii: personal de conducere,
personal de execuţie de specialitate, personal de execuţie administrativ şi
personal de deservire.
Structura organizatorică a ministerelor este stabilită prin lege sau prin
hotărâre de Guvern de organizare şi funcţionare a ministerului respectiv,
fiind materializată într-o anexa sub forma unei scheme grafice, numită
36
organigramă, precum şi în alte anexe în care sunt enumerate unităţile aflate
în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea ministerului respectiv.
6.2.2. Conducerea ministerelor
Conducerea ministerelor se realizează în mod exclusiv de către

miniştri, ministrul răspunzând politic pentru întreaga activitate a
ministerului, pe care îl conduce şi îl reprezintă, în faţa Parlamentului, în
solidar cu ceilalţi membri ai Guvernului, dar şi în faţa Guvernului.
Miniştri sunt ordonatori principali de credite şi poartă răspunderea
pentru încadrarea în limita cheltuielilor stabilite prin bugetul de stat.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin ministrul emite ordine şi
instrucţiuni, în condiţiile legii.
În activitatea de conducere a ministerului ministrul este ajutat de unul
sau mai mulţi secretari de stat, potrivit hotărârii Guvernului de organizare şi
funcţionare a ministerului.
În cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi altor organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de
subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea şi
funcţionarea acestora.
Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru.
Secretarul general al ministerului este funcţionar public de carieră,
numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism. Acesta asigură
stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea
legăturilor funcţionale între structurile ministerului.
Principalele atribuţii şi responsabilităţi ale secretarului general sunt
următoarele:
- coordonează buna funcţionare a compartimentelor şi activităţilor cu caracter
funcţional din cadrul ministerului şi asigură legătura operativă dintre ministru şi
conducătorii tuturor compartimentelor din minister şi unităţile subordonate;
- colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul
Secretariatului General al Guvernului, cu secretarii generali din celelalte
ministere, precum şi cu secretarii judeţelor şi cu directorii generali de
prefectură, în probleme de interes comun;
- primeşte şi transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative
iniţiate de minister şi asigură avizarea actelor normative primite de la alţi iniţiatori;
- transmite Secretariatului General al Guvernului proiectele de acte
normative iniţiate de minister, pentru a fi discutate în şedinţa Guvernului;
- urmăreşte şi asigură finalizarea actelor normative aprobate de
Guvern, care au fost iniţiate de minister;
- monitorizează şi controlează elaborarea raportărilor periodice,
prevăzute de reglementările în vigoare;
37
- coordonează întregul personal al ministerului, activitatea de
elaborare a politicilor de personal şi principiile directoare pentru
managementul de personal din cadrul compartimentelor.
Secretarul general al ministerului poate îndeplini şi alte însărcinări
prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului ori
încredinţate de ministru.
În realizarea atribuţiilor ce îi revin secretarul general poate fi ajutat de
unul sau doi adjuncţi.
Secretarii generali adjuncţi sunt funcţionari publici de carieră, numiţi
prin concurs sau examen.
În cazul în care ministrul, din diferite motive, nu îşi poate exercita
atribuţiile curente, va desemna secretarul de stat care exercită aceste
atribuţii, înştiinţându-l pe primul-ministru despre aceasta.
Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului.
Componenţa şi regulamentul de funcţionare a colegiului ministerului
se aprobă prin ordin al ministrului.
Colegiul ministerului se întruneşte, la cererea şi sub preşedinţia
ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului.
6.2.3. Atribuţiile generale ale miniştrilor
În conformitate cu dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 90/20001, miniştrii
îndeplinesc în domeniul lor de activitate următoarele atribuţii generale:
- organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor,
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise
potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate şi a principiului
autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;
- elaborează şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale
Guvernului, în condiţiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
- acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată
celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
- fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care
le înaintează Guvernului;
- urmăresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul
ministerului, în baza bugetului aprobat;
- reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme
internaţionale, în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România
este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest scop, şi dezvoltă relaţii de
colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii
internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;
- iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a
Guvernului, în condiţiile legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte
38
înţelegeri internaţionale sau propun întocmirea formelor de aderare la cele
existente;
- urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale
la care România este parte şi iau măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea
integrării în structurile europene sau în alte organisme internaţionale;
- coordonează şi urmăresc elaborarea şi implementarea de politici şi
strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei
generale a Guvernului;
- avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale şi
cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
- colaborează cu instituţiile de specialitate pentru formarea şi
perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor;
- aprobă, după caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi informare.
Miniştrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate şi alte atribuţii
specifice stabilite prin acte normative.
Miniştrii îşi îndeplinesc atribuţiile ce le revin folosind aparatul propriu
al ministerelor, precum şi prin instituţiile aflate în subordonarea,
coordonarea sau autoritatea ministerelor.
În cadrul Guvernului, pot exista şi membrii denumiţi, miniştrii de stat
care coordonează, sub conducerea nemijlocită a primului-ministru,
realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu
de activitate, scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de
îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc.
6.3. Alte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale aflate în subordinea Guvernului
În subordinea Guvernului, în cadrul a ceea ce se numeşte administraţie

ministerială, funcţionează şi alte organe de specialitate care nu au statutul de
ministere, asemănându-se cu acestea din punct de vedere al competenţei teritoriale.
Alte organe de specialitate pot fi înfiinţate de Guvern în condiţiile
art. 117 din Constituţie, numai cu avizul Curţii de Conturi şi numai dacă
legea prevede această competenţă.
Astfel de organe de specialitate sunt denumite agenţii cum sunt Agenţia
Naţională pentru Resurse Minerale, Agenţia Româna pentru Investiţii Străine,
Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, altele se numesc autorităţi cum sunt
Autoritatea pentru Valorificare Activelor Statului, Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor, altele oficii cum ar fi Oficiul Naţional pentru
39
Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor1, altele sunt denumite comisii, cum
ar fi Comisia Naţională de Prognoză sau Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare, iar alte instituţii se numesc administraţii secretariate,
instituţii, inspectorate (Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat,
Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989,
Institutul Naţional de Statistică, Inspectoratul de Investigare a Crimelor
Comunismului, Inspectoratul de Stat în Construcţii).
6.4. Autorităţile administrative autonome

Potrivit art. 117 alin. 3 din Constituţie, autorităţile administrative autonome
fata de Guvern şi ministere, se pot înfiinţa numai prin lege organică.
Aceste autorităţi autonome ale administraţiei publice centrale,
exercită, întocmai ca şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
ministeriale, o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării şi
executarea în concret a legii, precum şi asigurarea funcţionării unor servicii
publice, şi alte ori, exercitare unor competente administrativ-jurisdicţionale,
încadrându-se în categoria organelor executive ale statului.
Autorităţile administrative autonome se deosebesc de ministere şi de
celelalte organe de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor prin
faptul că îşi exercită atribuţiile fie sub controlul camerelor parlamentului fie
sub controlul unor comisii permanente ale acestora, conducătorii lor nu fac
parte din Guvern, iar actele lor sunt sustrase controlului Guvernului şi
uneori oricărei forme de control cum sunt unele acte ale Consiliului
Superior al Magistraturii.
Ca regulă generală, autorităţile administrative autonome centrale au
personalitate juridică, şefii lor au au calitatea de ordonatori principali de credite
şi reprezintă aceste autorităţi în raporturile lor cu persoanele fizice sau juridice.
Curtea de Conturi
Această autoritate publică a statului exercită, printre altele, controlul
asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public, auditul extern în sectorul public,
şi alte acţiuni specifice de audit precum: auditarea modului în care autorităţile
cu atribuţii în domeniul privatizării respectă metodele şi procedurile de
privatizare prevăzute de lege şi modul în care acestea au asigurat respectarea
clauzelor contractuale stabilite prin contractul de privatizare.
1
Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum
şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism
40
Agenţia Naţională de Integritate
Această agenţie a fost înfiinţată şi funcţionează în scopul asigurării
exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice în condiţii de imparţialitate,
integritate, transparenţă, prin organizarea în mod unitar şi instituţionalizat a
activităţii de control al averii dobândite în perioada exercitării mandatelor
sau a îndeplinirii funcţiilor respective şi de verificare a conflictelor de
interese, precum şi de sesizare a incompatibilităţilor.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 144/2007, agenţia are, cu respectarea
principiilor legalităţii, imparţialităţii, independenţei, celerităţii, dreptului la
apărare şi bunei administrări, ca principale atribuţii, următoarele:
- verifică declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese;
- efectuează controlul depunerii la termen a declaraţiilor de avere şi a
declaraţiilor de interese de către persoanele prevăzute de lege;
- constată că între averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei şi
veniturile realizate în aceeaşi perioadă există o diferenţă vădită care nu
poate fi justificată şi sesizează instanţa competentă pentru stabilirea părţii de
avere dobândită sau a bunului determinat dobândit cu caracter nejustificat, a
cărui confiscare o solicită;
- constată nerespectarea dispoziţiilor legale privind conflictul de
interese şi regimul incompatibilităţilor;
- dispune clasarea sesizării, când diferenţa între averea dobândită şi
veniturile realizate nu este vădită sau bunurile sunt justificate sau, după caz,
când nu se dovedeşte conflictul de interese ori starea de incompatibilitate;
- sesizează organul de urmărire penală dacă există probe sau indicii
temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
- aplică sancţiunile şi ia măsurile prevăzute de lege în competenţa sa
sau, după caz, sesizează autorităţile ori instituţiile competente în vederea
luării măsurilor şi aplicării sancţiunilor prevăzute de lege.
Agenţia îşi desfăşoară activitatea în mod autonom faţă de Guvern şi
administraţia guvernamentală, dar are unele raporturi de dependenţă fata de
Senat, prin intermediul Consiliului Naţional de Integritate, organism aflat
sub controlul direct al Senatului.
Consiliul Superior al Magistraturii

Prin Decizia nr. 8180/11.11.2004 a Secţiei de Contencios
Administrativ şi Fiscal a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie 1 s-a apreciat că
respectivul Consiliu este o instituţie publică centrală cu competenta
1
Decizia a fost citată de Emanuel Albu, Cristina Banu, Traian Popescu şi Bogdan
Georgescu în lucrarea Drept administrativ, Partea I, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2008, p. 151
41
naţională, care are importante atribuţii executiv-administrative, de
organizare a executării şi de executarea în concret a legilor privind carierea
profesionala a magistraţilor, adoptând, în acest scop fie acte administrativ-
jurisdicţionale, atunci când funcţionează pe secţii ca instanţă disciplinară, fie
simple acte administrative de autoritate.
42
Capitolul VII
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ
Teritoriul României, din punct de vedere administrativ, este organizat

în următoarele unităţi teritoriale: comuna, oraşul şi judeţul.
Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate.
Oraşele mai importante pot fi declarate municipii. Ele pot avea
subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror delimitare şi organizare sunt
stabilite prin lege. În cadrul acestor subdiviziuni se pot constitui autorităţi
ale administraţiei publice locale.
Comunele oraşele şi judeţele sunt delimitate tot prin lege. Orice modificare
a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai în temeiul legii şi numai
după consultarea prealabilă a cetăţenilor prin referendum.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se
organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării,
autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice1, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit2.
Aplicarea acestor principii nu trebuie să aducă atingere caracterului de
stat naţional, unitar şi indivizibil al României.
În fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean, care coordonează activitatea
consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul
judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă
parte, nu există raporturi de subordonare.
Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice
din comune, oraşe şi judeţe dispun de un buget propriu de venituri şi
cheltuieli şi au dreptul, să perceapă impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.
În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti Guvernul numeşte câte un prefect.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale din unităţile aministrativ-teritoriale.
1
Acest principiu a fost analizat în capitolul “Serviciile publice”
2
Art. 120 din Constituţie şi art. 2 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice
locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007
43
Între prefect şi autorităţile administraţiei publice locale nu există
raporturi de subordonare, dar prefectul exercită controlul asupra legalităţii
actelor acestora, putând să le atace, în faţa instanţei de contencios
administrativ, în cazul în care consideră necesar.
Actul atacat este suspendat de drept.
Prefectul răspunde, conform legii, la cererea autorităţilor administraţiei
publice locale, în cazul în care, instanţa de contencios administrativ stabileşte
că actul acestora a fost atacat în mod abuziv sau cu rea-credinţă.
7.2. Principiile de organizare şi funcţionare a administraţiei

publice locale
7.2.1. Principiului descentralizării

Aşa cum am arătat în capitolul “Teritoriul şi organizarea administrativ-
teritorială” descentralizarea apare ca un regim opus centralizării, în care re-
zolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru, ci
de către cei aleşi de corpul electoral sau desemnaţi de acesta.
Principiile fundamentale, regulile generale, precum şi cadrul
instituţional pentru desfăşurarea procesului de descentralizare
administrativă şi financiară în România sunt reglementate de Legea-cadru a
descentralizării nr. 195/20061.
Potrivit acestei legi, descentralizarea reprezintă transferul de
competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice
centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat2.
Procesul de descentralizarea se desfăşoară în beneficiul cetăţeanului prin
întărirea puterii şi rolului administraţiei publice locale în scopul dezvoltării
economico-sociale durabile a unităţilor administrativ-teritoriale.
Legea-cadru a descentralizării enumără, în art. 3, următoarele
principii pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare:
 principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către
autoritatea administraţiei publice locale situată al nivelul administrativ cel mai
apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitatea administrativă necesară;
 principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate;
 principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în
raport cu competenţele ce le revin, care impune realizarea standardelor de
calitate în furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică;
 principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil,
1
Legea nr. 195/22.05.2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
453/25.05.2006.
2
Art. 2 lit. l din Legea nr. 195/2006.
44
bazat pe criterii şi reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităţilor
administraţiei publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;
 principiul echităţii, care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor
la serviciile publice şi de utilitate publică;
 principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către
autorităţile administraţiei publice centrale a transferurilor speciale sau a
subvenţiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.
În scopul derulării procesului de descentralizare, Legea-cadru
reglementează în Capitolul al doilea următoarele reguli generale pe baza
cărora se desfăşoară acest proces:
a) Guvernul, ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice
centrale transferă competenţele pe care le exercită în prezent autorităţilor
administraţiei publice locale de la nivelul judeţelor, comunelor sau oraşelor,
după caz, respectând principiul subsidiarităţii şi următoarele criterii:
economiile de scară1 şi aria geografică a beneficiarilor 2;
b) transferul competenţelor este fundamentat pe analize de impact şi
realizat pe baza unor metodologii specifice şi a unor sisteme de indicatori
de monitorizare, elaborate de către ministere şi celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, în colaborare cu Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi structurile asociative ale autorităţilor publice
locale. Toate aceste instituţii colaborează pentru organizarea unor faze-
pilot, în vederea testării şi evaluării impactului soluţiilor propuse pentru
descentralizarea competenţelor pe care le exercită în prezent;
c) transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea
resurselor necesare exercitării acestora, iar exercitarea competenţelor se
face numai după transmiterea resurselor financiare necesare;
d) în furnizarea serviciilor publice descentralizate, autorităţile administraţiei
publice locale sunt obligate să îndeplinească standardele de calitate.
Ministerul Administraţiei şi Internelor sprijină fundamentarea şi
implementarea politicii de descentralizare a Guvernului prin:
a) elaborarea strategiei şi a politicilor generale de descentralizare;
b) coordonarea tehnică şi monitorizarea procesului de descentralizare;
c) elaborarea politicii de descentralizare financiară şi fiscală, în
colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice;
1
Potrivit art. 2 lit. o din Legea nr. 195/2006, economia de scara este definită ca: ’’reducerea
costului unitar al unui serviciu public pe măsura creşterii volumului producţiei acestuia şi,
implicit, al numărului de beneficiari’’.
2
Potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 195/2006, aria geografică este definită ca: ’’aria
geografică de domiciliu a majorităţii beneficiarilor unui serviciu public descentralizat într-o
perioadă de timp dat’’.
45
d) furnizarea de expertiză şi asistenţă tehnică de specialitate ministerelor şi
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, în vederea
elaborării şi implementării strategiilor de descentralizare sectorială;
e) colectarea şi gestionarea, în colaborare cu Ministerul Finanţelor
Publice, cu ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale, precum şi cu
alte autorităţi şi instituţii publice, a datelor statistice necesare fundamentării
şi estimării impactului politicilor de descentralizare;
f) elaborarea, analizarea şi actualizarea, în colaborare cu ministerele,
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, a
standardelor de cost şi de calitate corespunzătoare anumitor servicii publice
şi de utilitate publică descentralizate;
g) monitorizarea îndeplinirii de către autorităţile administraţiei publice
locale a standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice şi de
utilitate publică descentralizate1.
7.2.2. Principiului autonomiei locale

Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale
dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia
celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice.
Acest concept este definit în art. 3 paragraful 1 din Carta europeană a
autonomiei locale2 şi în art. 3 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 care prevede că prin
autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona în cadrul legii, în nume
propriu şi în interesul populaţiei locale o parte importantă a treburilor publice.
Potrivit art. 4 paragraful 2 din Cartă, autorităţilor administraţiei
publice locale le este recunoscută, în cadrul legii, capacitatea deplină de a-şi
exercita iniţiativa în toate domeniile ce nu sunt excluse din cadrul
competenţelor lor sau care nu sunt atribuite unei alte autorităţi.
Potrivit acestor reglementări legale, autonomia locală reprezintă nu
numai un principiu de organizare şi funcţionare a administraţiei publice, ci
şi un drept al autorităţilor publice locale, care se exercită de către acestea, în
numele şi în interesul colectivităţilor locale.
Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de
consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot
1
2
Carta europenă a autonomiei locale a fost adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, la
15 0ctombrie 1985 şi ratificată de România prin Legea nr. 199/1997, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 331/26.11.1997.
46
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe baza scrutinului de listă şi
a scrutinului uninominal, precum şi a candidaturilor independente.
Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi
atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin
comunei, oraşului sau judeţului, după caz.
Competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale se
stabilesc numai prin lege. Aceste competenţe sunt depline şi exclusive, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale
dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia
celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice.
Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din
comune, oraşe şi municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel
judeţean se bazează pe principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii,
cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ.1.
Autorităţile administraţiei publice centrale vor consulta, înainte de
adoptarea oricărei decizii, structurile asociative ale autorităţilor administraţiei
publice locale, în toate problemele care le privesc în mod direct, potrivit legii.
Structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale sunt:
Asociaţia Comunelor din România; Asociaţia Oraşelor din România; Asociaţia
Municipiilor din România; Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene din
România; alte forme asociative de interes general, constituite potrivit legii.
În cadrul politicii economice naţionale, comunele, oraşele, municipiile
şi judeţele au dreptul la resurse financiare proprii, pe care autorităţile
administraţiei publice locale le stabilesc, le administrează şi le utilizează
pentru îndeplinirea competenţelor şi atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii.
Resursele financiare de care dispun autorităţile administraţiei publice
locale trebuie să fie corelate cu competenţele şi cu atribuţiile prevăzute de lege.
Autorităţile administraţiei publice locale administrează sau, după caz,
dispun de resursele financiare, precum şi de bunurile proprietate publică sau
privată ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în conformitate cu
principiul autonomiei locale.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 215/2001, în scopul
asigurării autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale au
dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să
aprobe bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în
condiţiile legii.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară.
1
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.
47
Două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale au dreptul ca, în
limitele competenţelor autorităţilor lor deliberative şi executive, să
coopereze şi să se asocieze, în condiţiile legii, formând asociaţii de
dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică, de drept privat şi de
utilitate publică. Pentru protecţia şi promovarea intereselor lor comune,
unităţile administrativ-teritoriale au dreptul de a adera la asociaţii naţionale
şi internaţionale, în condiţiile legii.
Dimensiunea externă a principiului autonomiei locale rezultă din
dispoziţiile art. 13 al Legii nr. 215/2001. Astfel, unităţile administrativ-teritoriale
limitrofe zonelor de frontieră pot încheia între ele înţelegeri de cooperare
transfrontalieră cu structuri similare din statele vecine, în condiţiile legii.
În literatura de specialitate se face distincţia între cooperarea
transfrontalieră şi cooperarea suprafrontalieră, diferenţa între aceste două
forme de cooperare fiind aceea că, în cel de al doilea caz, cooperarea are loc
între colectivităţi locale care nu au frontieră comună1.
Dreptul la cooperare suprafrontalieră este consacrat în art. 10
paragraful 3 al Cartei europene a autonomiei locale, iar dreptul la cooperare
transfrontalieră este reglementat detaliat la nivel internaţional prin
Convenţia-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a
colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale2.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând
minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor,
autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în
subordinea acestora, precum şi serviciile publice deconcentrate asigură
folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu
prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 215/2001 şi ale tratatelor internaţionale
la care România este parte.
În aceste condiţii, rezultă că dispoziţiile în vigoare din Legea
administraţiei publice locale definesc expresia “pondere semnificativă"
utilizată de Constituţie, atunci când se referă la procentul de peste 20% al
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale3.
1
Anton Trăilescu, op. cit., p. 37.
2
Convenţia-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau
autorităţilor teritoriale a fost adoptată la Madrid la data de 21 mai 1980 şi a fost ratificată de
România prin O.G. nr. 120/1998 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
329/31.08.1998), aprobată prin Legea nr. 78/1999 publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 207/13.05.1999
3
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept Administrativ. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, p. 152
48
7.2.3. Principiului eligibilităţii autorităţilor administraţiei
publice locale
Acest principiu nu este formulat în mod expres în Constituţie, ci în
Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale 1.
În Constituţie se prevede că primarii, consiliile locale şi consiliile
judeţene sunt alese în condiţiile legii, iar potrivit Legii nr. 67/2004, aceste
autorităţi se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Viceprimarii şi vicepreşedinţii consiliului judeţean se aleg prin vot indirect.
Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin
vot exprimat pe baza scrutinului de listă, iar primarii comunelor şi oraşelor
şi preşedinţii consiliilor judeţene se aleg pe circumscripţii electorale, prin
vot exprimat pe baza scrutinului universal.
Totodată, pentru a fi ales consilier sau primar, candidatul trebuie să
respecte anumite condiţii de eligibilitate:
• să aibă calitatea de alegător – cetăţenii români care au împlinit
vârsta de 18 ani (inclusiv cei care împlinesc această vârstă în ziua
alegerilor), potrivit art. 36 din Constituţie;
• dreptul de a fi ales – cetăţenii români cu drept de vot care au împlinit vârsta
de cel puţin 23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice;
• domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3 din Constituţie), pe teritoriul
unităţii administrativ- teritoriale pentru care candidează;
• să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie
militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă, potrivit art. 40 alin. 1
din Constituţie, asocierea în partide politice.
În cazul candidaţilor independenţi mai apare şi condiţia listei
susţinătorilor2. În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc
cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale (art. 16 alin. 4 din Constituţie).
Eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale are o semnificaţie
politică şi socială cu totul specială, care derivă în primul rând din natura
juridică a acestora. Ele nu sunt autorităţi ale statului care să exercite vreuna din
puterile sale. Menirea lor este numai de a administra (gestiona) treburile
unităţilor administrativ-teritoriale în care sunt alese, în interesul locuitorilor, al
celor care le-au ales. Puterea lor nu derivă din puterea statului, ci din cea a
alegătorilor, pe care îi reprezintă, acţionând în numele lor.
1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007
2
49
7.2.4. Principiului legalităţii
Principiul legalităţii reprezintă, în esenţă, principiul fundamental al
organizării şi funcţionării administraţiei publice al oricărui stat de drept.
Potrivit acestui principiu, administraţia publică, sub aspectul structurii
şi al activităţii sale, trebuie să se fundamenteze pe lege. Indiferent de
regimul politic, de structura şi forma de guvernământ a statului,
administraţia publică prin rolul conferit în cadrul societăţii, are obligaţia de
a se supune, în mod obiectiv, unor comandamente dominante ale etapei
respective. Aceste comandamente sunt cu mult mai evidente în cazul statului
de drept şi “democratic”, bazat pe separarea puterilor în stat şi pe respectul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor1.
Principiul legalităţii impune consacrarea numai prin normă cu putere
de lege a structurilor organizatorice care au calitatea de autorităţi ale
administraţiei publice locale.
De asemenea, tot prin lege se stabilesc componenţa şi constituirea
lor, atribuţiile acestora, funcţionarea şi activitatea, respectiv actele pe
care le adoptă, relaţiile lor cu alte autorităţi publice sau cu alte structuri
organizatorice din ţară şi străinătate.
Nerespectarea acestor dispoziţii legale înseamnă încălcarea acestui
principiu şi atrage consecinţe juridice corespunzătoare.
Aceste autorităţi nu pot avea decât competenţele (atribuţiile) care le
sunt recunoscute prin lege, “autoextinderea” lor prin invocarea
autonomiei locale situându-se în afara conţinutului principiului
legalităţii. Asemenea principiului eligibilităţii, nici principiul legalităţii nu
este formulat în mod expres de dispoziţiile art. 120 din Constituţie.
În aceleaşi cerinţe şi exigenţe ale principiului legalităţii trebuie să se
încadreze şi modalitatea de organizare şi desfăşurare a formelor de lucru ale
autorităţilor administraţiei publice locale şi a procedurilor de dezbatere şi
adoptarea a actelor juridice, precum şi de conlucrare şi colaborare cu alte
autorităţi sau structuri similare din tară şi străinătate.
Garantarea acestui principiu este asigurată prin consacrarea prin lege a
răspunderii juridice şi aplicarea de sancţiuni autorităţilor administraţiei publice
locale şi/sau funcţionarilor publici ai acestora, atunci când prin acţiunile lor
nesocotesc norme imperative.
1
Corneliu Manda, Ştiinţa administraţiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 93
50
7.2.5. Principiului consultării cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale de interes deosebit
În art. 3 alin. 3 al Legii nr. 215/2001 este reglementată posibilitatea de a

se recurge la consultarea cetăţenilor prin referendum sau prin orice altă formă
de participare directă a cetăţenilor la treburile publice, în condiţiile legii.
De asemenea, aceste norme dispun obligativitatea organizării
referendumului ori de câtre ori se pune problema modificării limitelor
teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor.
Şi acest principiu este consacrat numai de dispoziţiile Legii administraţiei
publice locale.
Legea amintită mai prevede posibilitatea organizării referendumului local
şi la cererea locuitorilor cu drept de vot, pentru încetarea înainte de termen a
mandatului de primar, atunci când acesta nesocoteşte interesele generale ale co-
lectivităţii locale sau nu exercită atribuţiile care îi revin potrivit legii.
Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului, atât a
referendumului naţional, cât şi a celui local este prevăzută de Legea nr.
3/20001, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit acestei legi, problemele de interes deosebit din unităţile
administrativ-teritoriale şi subdiviziunile administrativ-teritoriale ale
municipiilor pot fi supuse, aprobării locuitorilor, prin referendum local.
Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localităţile
componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. În
cazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfăşura în toate
comunele şi oraşele din judeţ ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct
interesate.
Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea
limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor se înaintează
Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă a
cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin
referendum. În acest caz organizarea referendumului este obligatorie.
Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile
locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a
preşedintelui consiliului judeţean sau a unei treimi din numărul consilierilor
locali, respectiv al consilierilor judeţeni.
Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin "DA" sau "NU" asupra
problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil
exprimate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale respective.
1
Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului nr. 3/2000 a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84/24.02.2000
51
7.3. Consiliul local
Consiliul local este o autoritate colegială a administraţiei publice
locale, aleasă în vederea soluţionării problemelor de interes local ale
comunei, oraşului sau municipiului.
Această autoritate deliberează asupra intereselor specifice ale
colectivităţilor locale şi hotărăşte, în limitele legii, cu privire la modul de
realizare a acestora, fără vreun amestec din partea autorităţilor administraţiei
publice judeţene sau altor autorităţi.
Consiliile locale, aşa cum au rezultat ele din alegeri, sunt responsabile,
în exclusivitate de modul de gestionare a acestor interese.
Ele sunt înzestrate cu competenţa specifică administraţiei locale, pentru a
decide asupra modului de soluţionare a problemelor administrative ale colectivităţii
locale. Autonomia acestor autorităţi colegiale rezidă în autoorganizarea acestora,
sub toate aspectele. Ele recepţionează cererile şi informaţiile din mediul local şi
adoptă hotărâri privitoare la administrarea treburilor publice locale.
Răspunderea consiliilor locale este numai de ordin electoral.
7.3.1. Constituirea consiliului local
Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal,
direct, egal, secret şi liber exprimat. Numărul consilierilor se stabileşte prin
ordin al prefectului şi variază între 9 şi 31, în funcţie de populaţia comunei,
oraşului sau municipiului, excepţie făcând municipiul Bucureşti, unde
numărul consilierilor este de 55.
În cazul în care un candidat îndeplineşte condiţiile de eligibilitate şi
devine consilier, el trebuie să se supună şi regulilor privitoare la
incompatibilităţi, pentru exercitarea mandatului în consiliul local.
Funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu1:
 funcţia de primar sau viceprimar;
 funcţia de prefect sau subprefect;
 calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de
muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul
propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv;
 funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administraţie sau
cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate
sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv
1
Art. 88 al Legii nr. 161/2003
52
sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi
au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
 funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o
societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine
filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
 funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are
sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
 calitatea de deputat sau senator;
 funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile
asimilate acestora.
O persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier
local şi un mandat de consilier judeţean.
Calitatea de ales local este incompatibilă şi cu calitatea de acţionar
semnificativ1 la o societate comercială înfiinţată de consiliul local, respectiv
de consiliul judeţean.
Incompatibilitatea există şi în situaţia în care soţul sau rudele de
gradul I ale alesului local deţin calitatea de acţionar semnificativ la unul
dintre agenţii economici prevăzuţi mai sus.
Starea de incompatibilitate intervine numai după validarea
mandatului, respectiv după numirea sau angajarea alesului local, ulterior
validării mandatului, într-o funcţie incompatibilă cu cea de ales local.
Alesul local poate renunţa la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau
ales în funcţia care atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile
de la numirea sau alegerea în această funcţie.
Validarea alegerii consilierilor se face de către judecătoria în raza căreia
se află unitatea administrativ-teritorială, de către un judecător desemnat de
preşedintele instanţei. Cererea de validare a consilierilor locali se depune în
termen de 3 zile de la data constatării rezultatelor alegerilor, în condiţiile legii.
Cererea introdusă se judecă în şedinţă publică, fără citarea părţilor.
Cererea se judecă de urgenţă şi cu precădere, în termen de 10 zile de la
data depunerii, prin hotărâre executorie. Această hotărâre este supusă căilor de
atac prevăzute în cadrul procedurii contencioase, instanţa pronunţându-se în
termen de 10 zile de la data introducerii cererii de apel sau de recurs, după caz.
Invalidarea mandatului intervine în cazul în care se constată încălcarea
condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea consilierului s-a făcut prin
fraudă electorală, constatată în condiţiile legii.
1
Potrivit art. 89 alin. 3 din Legea nr. 161/2003, prin acţionar semnificativ se înţelege
persoana care exercită drepturi aferente unor acţiuni care, cumulate, reprezintă cel puţin
10% din capitalul social sau îi conferă cel puţin 10% din totalul drepturilor de vot în
adunarea generală
53
Pentru validarea mandatelor candidaţilor declaraţi supleanţi este
aplicabilă aceeaşi procedură. Pot fi validaţi numai candidaţii declaraţi supleanţi
care, la data validării, fac dovada faptului că sunt înscrişi în partidul politic,
alianţa politică sau alianţa electorală pe a cărei listă au candidat în alegeri.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, constituirea consiliilor locale se face
în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor.
Convocarea consilierilor declaraţi aleşi pentru şedinţa de constituire se
face de către prefect. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau
reprezentantul său, precum şi primarul, chiar dacă procedura de validare a
mandatului acestuia nu a fost finalizată.
Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din
numărul consilierilor aleşi. În cazul în care nu se poate asigura această
majoritate, şedinţa se va organiza, în aceleaşi condiţii, peste 3 zile, la
convocarea prefectului. Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este
legal constituită, se va proceda la o nouă convocare de către prefect, peste
alte 3 zile, în aceleaşi condiţii.
În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această
ultimă convocare, din cauza absenţei, fără motive temeinice, a consilierilor,
prefectul va declara vacante, prin ordin, locurile consilierilor aleşi care au
lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare, dacă aceştia nu pot fi
înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective,
organizându-se alegeri pentru completare, în termen de 30 de zile, în
condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor
care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de
contencios administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare. Hotărârea
instanţei este definitivă şi irevocabilă.
Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată
motivată dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a
necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora, a unei deplasări
în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră.
Conform dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 215/2001, lucrările şedinţei
de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier, asistat de 2
consilieri dintre cei mai tineri.
Pentru validarea mandatelor, consiliile locale aleg prin vot deschis,
dintre membrii lor, pe întreaga durată a mandatului, o comisie de validare
alcătuită din 3 - 5 consilieri.
Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier
şi propune consiliului local validarea sau invalidarea mandatelor.
Comisia de validare va propune invalidarea alegerii unui consilier
numai în cazul în care se constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau
54
dacă alegerea consilierului s-a făcut prin fraudă electorală, constatată în
condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Validarea sau invalidarea mandatelor se face, în ordine alfabetică, cu
votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. Persoana al cărei
mandat este supus validării sau invalidării nu participă la vot.
Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de
cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la
adoptare sau, în cazul celor absenţi de la şedinţă, de la comunicare.
Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30 de zile.
În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei
instanţe este definitivă şi irevocabilă.
Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa
consiliului local jurământul în limba română1. Consilierii locali care refuză
să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept.
În cazul în care consilierul local declarat ales renunţă la mandat
înainte de validare sau refuză să depună jurământul, se supune validării
mandatul primului supleant înscris pe lista partidului politic, a alianţei
politice sau a alianţei electorale respective, dacă până la validarea
mandatului partidele şi alianţele politice confirmă în scris apartenenţa la
partid. În cazul în care locurile rămase vacante nu pot fi completate cu
supleanţi, conform legii, iar numărul de consilieri locali se reduce sub
jumătate plus unu, se vor organiza alegeri parţiale pentru completare, în
termen de 90 de zile.
După validare, în şedinţa de constituire a consiliului local, consilierii
locali depun jurământul.
Consiliul local se declară legal constituit dacă majoritatea consilierilor
locali validaţi au depus jurământul. Constituirea consiliului local se constată
prin hotărâre, adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi.
După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre
membrii săi, prin hotărâre adoptată cu votul deschis al majorităţii
consilierilor locali în funcţie, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel
mult 3 luni, care va conduce şedinţele consiliului şi va semna hotărârile
adoptate de acesta.
Consilierul local poate fi schimbat din funcţie, la iniţiativa a cel puţin
o treime din numărul consilierilor locali, prin votul majorităţii consilierilor
locali în funcţie.
1
Potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, jurământul are următorul conţinut: “Jur să
respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu bună-credinţă, tot ceea ce stă în puterile şi
priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei (oraşului, municipiului, judeţului).... Aşa
să-mi ajute Dumnezeu!”.
55
7.3.2. Funcţionarea consiliilor locale
Conform art. 121 alin. 2 din Constituţie, consiliile locale funcţionează,

în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile
publice din comune şi oraşe.
Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă.
Consiliul local îşi exercită mandatul de la data constituirii până la data
declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.
Consiliile locale îşi desfăşoară activitatea în şedinţe ordinare lunare,
convocate de primar.
Consiliul local se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea
primarului sau a cel puţin o treime din numărul membrilor consiliului.
Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul
secretarului unităţii administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile înaintea
şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare.
Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziţie consilierilor locali
materialele înscrise pe ordinea de zi.
În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea
intereselor locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului sau în alte situaţii
stabilite de regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local,
convocarea consiliului local se poate face de îndată.
Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii
consilierilor locali în funcţie.
Prezenţa consilierilor locali la şedinţă este obligatorie. Cazurile în care
absenţa este motivată se stabilesc prin regulamentul de organizare şi
funcţionare a consiliului local. Consilierul local care absentează nemotivat
de două ori consecutiv este sancţionat, în condiţiile regulamentului de
organizare şi funcţionare a consiliului local.
Şedinţele consiliului local sunt conduse de un preşedinte de şedinţă,
ales, aşa cum am arătat, pe o perioada de cel mult 3 luni.
Conform prevederilor art. 42 alin. 1 din Legea administraţiei publice
locale, şedinţele consiliilor locale sunt publice. Aşadar, la şedinţele
consiliilor locale pot lua parte persoanele interesate.
Potrivit art. 52 alin. 1 din Legea administraţiei publice locale, la aceste
şedinţe pot asista şi lua cuvântul, fără drept de vot, prefectul, preşedintele
consiliului judeţean sau reprezentanţii acestora, deputaţii şi senatorii,
miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului, secretarii şi subsecretarii de stat,
şefii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, în problemele ce
privesc domeniile de responsabilitate a acestor servicii, precum şi
persoanele interesate, invitate de primar.
56
Cvorumul cerut de lege pentru desfăşurarea legală a şedinţei este
întrunit dacă este prezentă majoritatea consilierilor.
În exercitarea mandatului, consilierii sunt în serviciul colectivităţii
locale. Aceştia au obligaţia să organizeze periodic întâlniri cu cetăţenii şi să
acorde audienţe. De asemenea, au obligaţia de a prezenta un raport anual de
activitate, care va fi făcut public prin grija secretarului. Consilierii răspund
solidar pentru activitatea consiliului local sau, după caz, în nume propriu,
pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi pentru
hotărârile pe care le-au votat.
Pentru a se asigura reprezentarea unitară a intereselor locale, Legea
administraţiei publice locale prevede că locuitorii satelor, care nu au
consilieri aleşi în consiliile locale, vor fi reprezentaţi la şedinţele de consiliu
de către un delegat sătesc.
Delegatul sătesc este ales pe perioada mandatului consiliului local de
o adunare sătească, convocată cu cel puţin 15 zile înainte de primar.
Alegerea delegatului sătesc se desfăşoară în prezenţa primarului sau a
viceprimarului şi a minimum 2 consilieri desemnaţi prin hotărârea
consiliului local. Alegerea delegatului sătesc se face cu majoritatea voturilor
celor prezenţi la această adunare. La adunarea sătească pot participa toţi
cetăţenii cu drept de vot şi domiciliul în satul respectiv.
7.3.3. Actele consiliului local

În exercitarea atribuţiilor sale, consiliul adoptă hotărâri, cu votul
majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau
regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă
majoritate. Adoptarea hotărârilor se face prin vot deschis sau prin vot secret,
după cum decide consiliul.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 se adoptă
cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri ale
consiliului local:
 hotărârile privind bugetul local;
 hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii;
 hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale;
 hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană,
regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră;
 hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor şi amenajarea teritoriului;
 hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice,
cu persoane juridice române sau străine.
Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din
numărul total al consilierilor locali în funcţie.
57
Hotărârile consiliului local sunt prin excelenţă acte administrative, ele
putând avea caracter normativ sau individual.
Consiliul local poate stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot
secret. Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate
prin vot secret, cu excepţiile prevăzute de lege.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali, de primar,
viceprimar sau de cetăţeni. Redactarea proiectelor se face de cei care le
propun, cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al
serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului.
Nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local
care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv,
are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.
Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă şi
se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. În cazul în care
preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze, hotărârea consiliului
local se semnează de 3 - 5 consilieri locali.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna
hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. În acest caz, va
depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată, care va fi
consemnată în procesul-verbal al şedinţei.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica, în mod
obligatoriu, hotărârile consiliului local primarului şi prefectului de îndată,
dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data
aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării.
Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se
face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei
minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor
hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă publică şi în limba
maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter
individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă.
Controlul legalităţii hotărârilor consiliului local se realizează de către
prefect potrivit dispoziţiilor art. 123 din Constituţie şi Legii nr. 340/2004.
7.3.4. Atribuţiile consiliului local1
Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate
problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în
competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale.
1
Atribuţiile consiliului local sunt cuprinse în art. 36 alin. 2 din Legea nr. 215/2001
58
Dincolo de această regulă generală, înscrisă în Legea administraţiei publice
locale, legiuitorul a ţinut să precizeze câteva atribuţii care ţin în exclusivitate de
autonomia locală, ele neputând fi transmise altor autorităţi ale administraţiei publice.
Astfel, legea prevede pentru consiliile locale următoarele categorii de atribuţii:
1. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de
specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes
local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local:
 aprobă statutul comunei, oraşului sau municipiului, precum şi
regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local;
 aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea,
organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului,
ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, precum şi reorganizarea
şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local;
 exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile
şi obligaţiile corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale
sau regii autonome, în condiţiile legii.
2. Atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a
comunei, oraşului sau municipiului:
 aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul
de utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
 aprobă, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea
împrumuturilor, precum şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de
titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile legii;
 stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii;
 aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-economice
pentru lucrările de investiţii de interes local, în condiţiile legii;
 aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu
a unităţii administrativ-teritoriale;
 asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare implementării şi
conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare
europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru
serviciile furnizate cetăţenilor.
3. Atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al
comunei, oraşului sau municipiului:
 hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea
bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după
caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii;
 hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii;
 avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare
a teritoriului şi urbanism ale localităţilor;
59
 atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe
şi de obiective de interes public local.
4. Atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni:
 asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul
necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind: educaţia;
serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a
persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în
nevoie socială; sănătatea; cultura; tineretul; sportul; ordinea publică; situaţiile
de urgenţă; protecţia şi refacerea mediului înconjurător; conservarea,
restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a
parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale; dezvoltarea urbană;
evidenţa persoanelor; podurile şi drumurile publice; serviciile comunitare de
utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural, canalizare, salubrizare,
energie termică, iluminat public şi transport public local, după caz; serviciile
de urgenţă de tip salvamont, salvamar şi de prim ajutor; activităţile de
administraţie social-comunitară; locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative
aflate în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau în administrarea sa;
punerea în valoare, în interesul comunităţii locale, a resurselor naturale de pe
raza unităţii administrativ-teritoriale;
 hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi, potrivit legii,
personalului sanitar şi didactic;
 sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;
 poate solicita informări şi rapoarte de la primar, viceprimar şi de la şefii
organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local;
 aprobă construirea locuinţelor sociale, criteriile pentru repartizarea
locuinţelor sociale şi a utilităţilor locative aflate în proprietatea sau în
administrarea sa;
 poate solicita informări şi rapoarte specifice de la primar şi de la şefii
organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local.
5. Atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern:
 hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane
juridice române sau străine, în vederea finanţării şi realizării în comun a
unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local;
 hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea comunei, oraşului sau
municipiului cu unităţi administrativ-teritoriale din alte ţări;
 hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi
administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la
asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice
locale, în vederea promovării unor interese comune.
Consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau din iniţiativa
primarului, după caz, comisii mixte formate din consilieri locali, funcţionari
60
publici şi alţi specialişti, pe perioadă determinată. Componenţa comisiilor
mixte, obiectivele şi perioada de desfăşurare a activităţii acestora se stabilesc
prin hotărâri ale consiliilor locale. Şedinţele comisiilor mixte sunt publice.
7.3.5. Dizolvarea consiliului local1
Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local. Consiliul
local se dizolvă de drept:
 în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutive;
 în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre;
 în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate
plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.
Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau
orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu
privire la cazurile de dizolvare a consiliului local prevăzute mai sus. Instanţa
analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului
local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în
condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în
acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de
vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale.
Cheltuielile pentru organizarea referendumului se suportă din bugetul local.
Referendumul local este organizat, în condiţiile legii, de către o
comisie numită prin ordin al prefectului, compusă dintr-un reprezentant al
prefectului, câte un reprezentant al primarului, al consiliului local şi al
consiliului judeţean şi un judecător de la judecătoria în a cărei jurisdicţie se
află unitatea administrativ-teritorială în cauză. Secretarul comisiei este
asigurat de instituţia prefectului.
Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin
jumătate plus unu din numărul total al locuitorilor cu drept de vot.
Activitatea consiliului local încetează înainte de termen dacă s-au pronunţat
în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al voturilor
valabil exprimate.
Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se
face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în
termen de maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau,
după caz, de la validarea rezultatului referendumului.
Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa
acestuia, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele
1
61
curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi
atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii.
7.3.6. Suspendarea şi încetarea mandatului de consilier

local 1
Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în

care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică
de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, constată
suspendarea mandatului.
Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive. Ordinul de
suspendare se comunică de îndată consilierului local.
În cazul în care consilierul local al cărui mandat a fost suspendat a fost
găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii.
Calitatea de consilier local încetează la data declarării ca legal
constituit a noului consiliu ales.
Înainte de expirarea duratei normale a mandatului, calitatea de
consilier local încetează de drept, în următoarele cazuri:
 demisie;
 incompatibilitate;
 schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială,
inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia;
 lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale
consiliului;
 imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6
luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
 condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o
pedeapsă privativă de libertate;
 punerea sub interdicţie judecătorească;
 pierderea drepturilor electorale;
 deces.
Încetarea de drept a mandatului de consilier se constată de către
consiliul local prin hotărâre, la propunerea primarului sau a oricărui consilier.
Această hotărâre poate fi atacată de consilier, în unele cazuri, la
instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare.
Instanţa se va pronunţa în termen de cel mult 30 de zile. În acest caz
procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este
definitivă şi irevocabilă.
7.4. Primarul şi viceprimarul
1
62
Instituţia primarului este tradiţională în administraţia României. Ea a
fost reglementată pentru prima dată în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza prin Legea comunală din 1864 şi a cunoscut o evoluţie continuă ca un
efect firesc al transformărilor prin care a trecut statul românesc.
Astăzi, primarul este autoritatea executivă a colectivităţilor locale care
îndeplineşte, în acelaşi timp, şi rolul de reprezentant al statului în unitatea
administrativ-teritorială în care este ales. În fiecare comună, oraş şi municipiu
se alege prin vot direct un primar, iar în municipiul Bucureşti un primar
general. Se aleg primari şi în sectoarele municipiului Bucureşti, care se află în
relaţii de subordonare faţă de primarul general al municipiului Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 57 din Legea administraţiei publice locale
comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar
municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în
condiţiile legii. Municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari.
Viceprimarul este subordonat primarului şi înlocuitorul de drept al
acestuia, primarul putând să îi delege din atribuţiile sale.
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data
desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de
preşedintele judecătoriei, după îndeplinirea prevederilor art. 38 alin. 1 şi 1¹
din Legea nr. 334/20061, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit
cărora în termen de 15 zile de la data desfăşurării alegerilor, mandatarul
financiar este obligat să depună la Autoritatea Electorală Permanentă un
raport detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale pentru fiecare partid
politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor români
aparţinând minorităţilor naţionale sau candidat independent.
După expirarea termenului de 15 zile, Autoritatea Electorală
Permanentă asigură aducerea la cunoştinţă publică a listei partidelor politice,
alianţelor politice, alianţelor electorale, organizaţiilor cetăţenilor români
aparţinând minorităţilor naţionale şi a candidaţilor independenţi care au
depus rapoartele detaliate ale veniturilor şi cheltuielilor electorale, pe
măsură ce acestea sunt depuse, prin publicări succesive în Monitorul Oficial
al României, Partea I.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la
cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului
local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător
desemnat de preşedintele judecătoriei.
În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea
prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 21 iulie 2006
63
maximum 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii
definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii.
Viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în
funcţie, din rândul membrilor acestuia.
Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local,
prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie, la propunerea
primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie.
Pe durata mandatului, primarul şi viceprimarul primesc o indemnizaţie
lunară, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei
de primar, respectiv de viceprimar, şi care reprezintă baza de calcul pentru
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul
salarial. Primarul şi viceprimarul nu beneficiază de sporul de vechime în
muncă şi nici de alte sporuri prevăzute de lege.
Durata mandatului constituie vechime în muncă şi în specialitatea
studiilor absolvite.
Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de
consilier local, fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.
Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al
municipiului Bucureşti este incompatibilă cu:
- funcţia de consilier local;
- funcţia de prefect sau subprefect;
- calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de
muncă, indiferent de durata acestuia;
- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
manager, administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor
sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile comerciale,
inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele
financiare, la regiile autonome de interes naţional sau local, la companiile şi
societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice;
- funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială;
- funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în
adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau de
reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de
interes naţional;
- calitatea de comerciant persoană fizică;
- calitatea de membru al unui grup de interes economic;
- calitatea de deputat sau senator;
- funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă
funcţie asimilată acestora;
64
- orice alte funcţii publice sau activităţi remunerate, în ţară sau în
străinătate, cu excepţia funcţiei de cadru didactic sau a funcţiilor în cadrul
unor asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii neguvernamentale.
Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului
Bucureşti nu pot deţine, pe durata exercitării mandatului, funcţia de consilier
judeţean.
Ei pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, aşa cum s-a
arătat, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
7.4.1. Atribuţiile primarului

Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a
decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a
hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru
aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale
celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, ale
prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii.
Pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa
primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce. De
asemenea, conduce serviciile publice locale.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 215/2001, primarul
îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:
1. Atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în
condiţiile legii: primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă şi de
autoritate tutelară şi asigură funcţionarea serviciilor publice locale de profil,
atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor, referendumului şi a
recensământului. Primarul îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege.
2. Atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: prezintă consiliului
local, în primul trimestru, un raport anual privind starea economică, socială
şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale; prezintă, la solicitarea
consiliului local, alte rapoarte şi informări; elaborează proiectele de strategii
privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-
teritoriale şi le supune aprobării consiliului local.
3. Atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator
principal de credite; întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local;
iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi
emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale;
verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a
65
contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât
şi a sediului secundar.
4. Atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor:
coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prestate prin
intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor
prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local; ia
măsuri pentru prevenirea şi, după caz, gestionarea situaţiilor de urgenţă; ia
măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a activităţilor
din domeniile de interes local; ia măsuri pentru asigurarea inventarierii,
evidenţei statistice, inspecţiei şi controlului efectuării serviciilor publice de
interes local, precum şi a bunurilor din patrimoniul public şi privat al unităţii
administrativ-teritoriale; numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea,
modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor
de muncă, în condiţiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de
specialitate, precum şi pentru conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice
de interes local; asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege,
le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea
prevederilor acestora; emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în
competenţa sa prin lege şi alte acte normative; asigură realizarea lucrărilor şi
ia măsurile necesare conformării cu prevederile angajamentelor asumate în
procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi
gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor.
7.4.2. Actele primarului
În conformitate cu prevederile art. 68 alin. 1 din Legea administraţiei

publice locale, în exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu
caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt
aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor
interesate, după caz. De asemenea, dispoziţiile primarului se comunică în mod
obligatoriu prefectului judeţului, în cel mult 5 zile lucrătoare de la semnarea lor.
Dispoziţiile primarului sunt acte administrative, iar controlul legalităţii
lor se realizează tot de către prefect.
Primarul, în calitatea sa de reprezentant al comunei sau oraşului, încheie
şi acte juridice supuse regulilor dreptului civil, dreptului muncii (actele
privitoare la angajarea unor funcţionari pe bază de contract de muncă) sau
comercial, care nu intră sub incidenţa contenciosului administrativ.
66
7.4.3. Încetarea şi suspendarea mandatului primarului1
Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea
jurământului de către primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru
sau sinistru deosebit de grav.
Calitatea de primar încetează, de drept, înainte de expirarea duratei
normale a mandatului, în următoarele cazuri:
 demisie;
 incompatibilitate;
 schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
 imposibilitatea de a o fi exercitat pe o perioadă mai mare de 6 luni
consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
 condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o
pedeapsă privativă de libertate;
 punerea sub interdicţie judecătorească;
 pierderea drepturilor electorale;
 deces;
 dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei
boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune
condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic;
 dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45
de zile consecutiv.
În aceste cazuri prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului
primarului. Ordinul prefectului poate fi atacat de primar la instanţa de
contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare.
Instanţa de contencios administrativ este obligată se se pronunţe în
termen de 30 de zile. În acest caz procedura prealabilă nu se mai efectuează,
iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.
Data organizării alegerilor pentru funcţia de primar se stabileşte de
Guvern, la propunerea prefectului. Acestea se organizează în termen de
maximum 90 de zile de la expirarea termenului de 10 zile de la comunicarea
ordinului prefectului sau de la data pronunţării hotărârii instanţei.
Mandatul primarului încetează ca urmare a rezultatului unui referendum
local având ca obiect demiterea acestuia, organizat în condiţiile legii.
Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca
urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei,
oraşului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor
generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin,
1
Art. 69-72 din Legea nr. 215/2001
67
potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului.
Cererea va cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele,
data şi locul naşterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi
semnătura olografă ale cetăţenilor care au solicitat organizarea referendumului.
Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puţin
25% dintre locuitorii cu drept de vot. Acest procent trebuie să fie realizat în
fiecare dintre localităţile componente ale comunei, oraşului sau municipiului.
Procedura desfăşurării referendumului este cea menţionată deja la
paragraful privind “Dizolvarea consiliului local”.
Mandatul primarului sau viceprimarului se suspendă de drept numai în
cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se
comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin
ordin, constată suspendarea mandatului.
Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului sau viceprimarului.
Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive.
Dacă primarul sau viceprimarul suspendat din funcţie a fost găsit
nevinovat, acesta are dreptul, în condiţiile legii, la plata drepturilor salariale
corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat.
În caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de suspendare
din funcţie a acestuia, atribuţiile ce îi sunt conferite prin Legea nr. 215/2001
vor fi exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre
viceprimari, desemnat de consiliul local cu votul secret al majorităţii
consilierilor locali în funcţie. În această situaţie consiliul local poate delega
prin hotărâre, din rândul membrilor săi, un consilier local care va îndeplini
temporar atribuţiile viceprimarului.
În situaţia în care sunt suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât
primarul, cât şi viceprimarul, consiliul local deleagă un consilier local care
va îndeplini atât atribuţiile primarului, cât şi pe cele ale viceprimarului, până
la încetarea suspendării.
7.5. Consiliul judeţean
Conform art. 122 din Constituţie şi art. 87 din Legea administraţiei

publice locale consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice
locale, constituită la nivel judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor
comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice
de interes judeţean.
Consiliul judeţean este compus din consilieri judeţeni, aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii alegerilor locale.
68
Ca şi în cazul consiliului local, numărul acestora se stabileşte de către
prefect, Numărul consilierilor se stabileşte prin ordin al prefectului şi
variază între 30 şi 36, în funcţie de populaţia judeţului.
La constituirea consiliul judeţean se aplică regulile de la constituirea
consiliului local.
Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Consiliul judeţean îşi exercită mandatul de la data constituirii până la
data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.
Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună, la
convocarea preşedintelui consiliului judeţean.
Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de
câte ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din
numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată
preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care necesită
adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea
urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau
epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.
Convocarea consiliului judeţean se face în scris, prin intermediul
secretarului general al judeţului, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor
ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea celor extraordinare.
În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor
locuitorilor judeţului convocarea consiliului judeţean se face de îndată.
Şedinţele consiliului judeţean se desfăşoară legal în prezenţa
majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie.
Prezenţa consilierilor judeţeni la şedinţă este obligatorie. Cazurile în
care se consideră că absenţa este determinată de motive temeinice se vor
stabili prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean.
În situaţia în care un consilier judeţean absentează de două ori consecutiv
fără motive temeinice, el poate fi sancţionat în condiţiile regulamentului de
organizare şi funcţionare a consiliului judeţean.
7.5.1. Atribuţiile consiliului judeţean

Potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001 consiliul judeţean îndeplineşte
următoarele categorii principale de atribuţii:
1. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de
specialitate al consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de
interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes
judeţean: a) alege, din rândul consilierilor judeţeni, un preşedinte şi
2 vicepreşedinţi; b) hotărăşte înfiinţarea sau reorganizarea de instituţii,
69
servicii publice şi societăţi comerciale de interes judeţean, precum şi
reorganizarea regiilor autonome de interes judeţean, în condiţiile legii; c)
aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean,
organigrama, statul de funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare ale
aparatului de specialitate, precum şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de
interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes
judeţean; d) exercită, în numele judeţului, toate drepturile şi obligaţiile
corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale sau regii
autonome, în condiţiile legii; e) numeşte, sancţionează şi dispune
suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz,
a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru conducătorii instituţiilor şi
serviciilor publice de interes judeţean;
2. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului:
a) aprobă, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, bugetul propriu
al judeţului, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare şi
contul de încheiere a exerciţiului bugetar; b) aprobă, la propunerea
preşedintelui consiliului judeţean, contractarea şi/sau garantarea
împrumuturilor, precum şi contractarea de datorie publică locală prin
emisiuni de titluri de valoare în numele judeţului, în condiţiile legii;
c) stabileşte impozite şi taxe judeţene, în condiţiile legii; d) adoptă strategii,
prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială şi de mediu a
judeţului, pe baza propunerilor primite de la consiliile locale; dispune,
aprobă şi urmăreşte, în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale
comunale şi orăşeneşti interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de ordin
financiar, pentru realizarea acestora; e) stabileşte, pe baza avizului
consiliilor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale implicate, proiectele
de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare
urbanistică generală a acestuia şi a unităţilor administrativ-teritoriale
componente; urmăreşte modul de realizare a acestora, în cooperare cu
autorităţile administraţiei publice locale comunale, orăşeneşti sau
municipale implicate; f) aprobă documentaţiile tehnico-economice pentru
lucrările de investiţii de interes judeţean, în limitele şi în condiţiile legii;
3. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului: a) hotărăşte
darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
publică a judeţului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes
judeţean, în condiţiile legii; b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau
închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului, după caz, în condiţiile
legii; c) atribuie, în condiţiile legii, denumiri de obiective de interes judeţean;
4. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine:
a) asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar
pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean privind: educaţia;
70
serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a
persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în
nevoie socială; sănătatea; cultura; tineretul; sportul; ordinea publică;
situaţiile de urgenţă; protecţia şi refacerea mediului înconjurător;
conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de
arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale; evidenţa
persoanelor; podurile şi drumurile publice; serviciile comunitare de utilitate
publică de interes judeţean, precum şi alimentarea cu gaz metan; alte servicii
publice stabilite prin lege; sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor
religioase; emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa
prin lege; d) acordă consultanţă în domenii specifice, în condiţiile legii,
unităţilor administrativ-teritoriale din judeţ, la cererea acestora;
5. atribuţii privind cooperarea interinstituţională: a) hotărăşte, în
condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori
străine, inclusiv cu parteneri din societatea civilă, în vederea finanţării şi
realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public
judeţean; b) hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea judeţului cu unităţi
administrativ-teritoriale din alte ţări; c) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea
sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară ori din străinătate,
precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor
administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune.
După cum observă, unele atribuţii ale consiliului judeţean sunt
asemănătoare cu cele ale consiliului local, dar exercitate la nivel de judeţ
cum ar fi atribuţiile privind dezvoltarea economico-socială a judeţului, altele
sunt specifice consiliului judeţean cum ar fi coordonarea activităţii
consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
7.5.2. Actele consiliului judeţean
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri

cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau
regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri judeţeni, de
preşedintele consiliului judeţean, de vicepreşedinţii consiliului judeţean sau
de cetăţeni. Redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu
sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din
cadrul aparatului de specialitate al consiliului judeţean.
Procedura de adoptare a acestor hotărâri este aceeaşi ca în cazul
consiliului local.
71
Hotărârile se semnează de preşedinte sau, în lipsa acestuia, de
vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se
contrasemnează de secretarul judeţului. Hotărârile consiliului judeţean se
comunică în mod obligatoriu prefectului judeţului pentru controlul de
legalitate.
7.5.3. Dizolvarea consiliului judeţean

Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi situaţii ca şi consiliul
local sau prin referendum judeţean.
Mandatul consilierului judeţean încetează şi se suspendă în aceleaşi
condiţii ca şi mandatul consilierului local.
7.5.4. Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului

judeţean
Conform dispoziţiilor art. 1 alin. 4 din Legea nr. 67/2004, preşedinţii
consiliilor judeţene se aleg pe circumscripţii electorale, prin scrutin uninominal.
Validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se face în termen
de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a
tribunalului, de către preşedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia, după
îndeplinirea prevederilor art. 38 alin. 1 şi 1¹ din Legea nr. 334/2006, cu
modificările şi completările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 215/2001, consiliul
judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi.
Vicepreşedinţii se aleg cu votul secret al majorităţii consilierilor
judeţeni în funcţie.
Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face
cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie, la propunerea a cel
puţin unei treimi din numărul acestora. Eliberarea din funcţie a
vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale
mandatului consiliului judeţean.
Pe durata mandatului, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului
judeţean primesc o indemnizaţie lunară, ca unică formă de remunerare a
activităţii corespunzătoare funcţiilor de preşedinte, respectiv de
vicepreşedinte al consiliului judeţean, care reprezintă baza de calcul pentru
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul
salarial. Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean nu beneficiază de
sporul de vechime în muncă şi nici de alte sporuri prevăzute de lege.
Durata mandatului constituie vechime în muncă şi în specialitatea
studiilor absolvite.
72
7.5.4.1. Actele preşedintelui consiliului judeţean
Asemănător primarului, în exercitarea atribuţiilor sale preşedintele
consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual.
Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunostinţa publică sau
după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
7.5.4.2. Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean

Preşedintele consiliului judeţean este o autoritate administrativ-
executivă, distinctă1, stabilită de legiuitor, care, pe lingă atribuţiile de
conducere a lucrărilor consiliului judeţean, dispune şi de atribuţii proprii.
Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu
celelalte autorităţi publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine,
precum şi în justiţie.
Preşedintele răspunde în faţa consiliului judeţean de buna funcţionare
a administraţiei publice judeţene.
Aparatul de specialitate al consiliului judeţean este subordonat
preşedintelui acestuia. Funcţionarii din cadrul aparatului de specialitate al
consiliului judeţean se bucură de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii.
Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a
aparatului de specialitate al consiliului judeţean, pe care îl conduce.
Coordonarea unor compartimente din aparatul de specialitate poate fi
delegată, prin dispoziţie a preşedintelui consiliului judeţean,
vicepreşedinţilor sau altor persoane, în condiţiile legii.
Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor
Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui
României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului
judeţean, precum şi a altor acte normative.
Potrivit art. 104 din Legea nr. 215/2001, Preşedintele consiliului judeţean
îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele categorii principale de atribuţii:
1. Atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al
consiliului judeţean, a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi
a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean:
 întocmeşte şi supune spre aprobare consiliului judeţean regulamentul
de organizare şi funcţionare a acestuia, organigrama, statul de funcţii şi
regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului de specialitate,
precum şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale
societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;
 numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi
încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în
1
Corneliu Manda, Cezar C. Manda, op. cit., p. 201.
73
condiţiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate al
consiliului judeţean.
2. Atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean:
 conduce şedinţele consiliului judeţean şi dispune măsurile necesare
pentru pregătirea şi desfăşurarea în bune condiţii a acestora;
 prezintă consiliului judeţean, anual sau la cerere, rapoarte cu privire la
modul de îndeplinire a atribuţiilor sale şi a hotărârilor consiliului judeţean;
 propune consiliului judeţean numirea, sancţionarea, modificarea şi
încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în
condiţiile legii, pentru conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice de
interes judeţean.
3. Atribuţii privind bugetul propriu al judeţului:
 exercită funcţia de ordonator principal de credite;
 întocmeşte proiectul bugetului judeţului şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului judeţean, în
condiţiile şi la termenele prevăzute de lege;
 urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune
consiliului judeţean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora
la termen;
 iniţiază, cu aprobarea consiliului judeţean, negocieri pentru contractarea
de împrumuturi şi emisiuni de titluri de valoare în numele judeţului.
4. Atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice
locale şi serviciile publice:
 îndrumă metodologic, prin aparatul de specialitate al consiliului
judeţean, activităţile de stare civilă şi autoritate tutelară desfăşurate în
comune şi oraşe;
 poate acorda, fără plată, prin aparatul de specialitate al consiliului
judeţean, sprijin, asistenţă tehnică, juridică şi de orice altă natură consiliilor
locale sau primarilor, la cererea expresă a acestora.
5. Atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean
 coordonează realizarea serviciilor publice şi de utilitate publică de
interes judeţean prestate prin intermediul aparatului de specialitate al
consiliului judeţean sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii
publice şi de utilitate publică de interes judeţean;
 ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a
activităţilor din domeniile educaţiei; serviciilor sociale pentru protecţia
copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a
altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; sănătăţii; culturii;
tineretului; sportului; ordinii publice; situaţiilor de urgenţă; protecţiei şi
refacerii mediului înconjurător; conservării, restaurării şi punerii în valoare a
monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi
74
rezervaţiilor naturale; evidenţei persoanelor; podurilor şi drumurilor publice;
serviciilor comunitare de utilitate publică de interes judeţean, precum şi
alimentarea cu gaz metan; altor servicii publice stabilite prin lege;
 ia măsuri pentru evidenţa, statistica, inspecţia şi controlul efectuării
serviciilor publice şi de utilitate publică de interes judeţean prevăzute mai
sus, precum şi a bunurilor din patrimoniul public şi privat al judeţului;
 emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin
lege sau prin hotărâre a consiliului judeţean;
 coordonează şi controlează organismele prestatoare de servicii
publice şi de utilitate publică de interes judeţean, înfiinţate de consiliul
judeţean şi subordonate acestuia;
 coordonează şi controlează realizarea activităţilor de investiţii şi
reabilitare a infrastructurii judeţene.
Preşedintele consiliului judeţean poate delega prin dispoziţie,
vicepreşedinţilor unele atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean.
7.6. Iniţiativa cetăţenească1
Cetăţenii pot propune consiliilor locale şi consiliilor judeţene pe a
căror rază domiciliază, spre dezbatere şi adoptare, proiecte de hotărâri.
Promovarea unui proiect de hotărâre poate fi iniţiată de unul sau de
mai mulţi cetăţeni cu drept de vot, dacă acesta este susţinut prin semnături
de cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot a unităţii administrativ-
teritoriale respective.
Iniţiatorii depun la secretarul unităţii administrativ-teritoriale forma
propusă pentru proiectul de hotărâre. Proiectul va fi afişat spre informare
publică prin grija secretarului unităţii administrativ-teritoriale.
Iniţiatorii asigură întocmirea listelor de susţinători pe formulare puse
la dispoziţie de secretarul unităţii administrativ-teritoriale.
Listele de susţinători vor cuprinde numele, prenumele şi domiciliul,
seria şi numărul actului de identitate şi semnăturile susţinătorilor.
Listele de susţinători pot fi semnate numai de cetăţenii cu drept de vot
care au domiciliul pe raza unităţii administrativ-teritoriale respective, al cărei
consiliu local sau judeţean urmează să dezbată proiectul de hotărâre în cauză.
După depunerea documentaţiei şi verificarea acesteia de către secretarul
unităţii administrativ-teritoriale, proiectul de hotărâre va urma procedurile
regulamentare de lucru ale consiliului local sau judeţean, după caz.
7.7. Administratorul public2
1
Capitolul 7 din Legea nr. 251/2001
2
Capitolul 8 din Legea nr. 215/2001
75
La nivelul comunelor şi oraşelor, primarul poate propune consiliului
local înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim
de posturi aprobate.
Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se fac de
primar, pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de
consiliul local. Numirea în funcţie se face pe bază de concurs.
Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de
management, încheiat în acest sens cu primarul, atribuţii de coordonare a
aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local.
Primarul poate delega către administratorul public, în condiţiile legii,
calitatea de ordonator principal de credite.
La nivelul judeţelor, preşedintele consiliului judeţean poate propune
consiliului judeţean înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita
numărului maxim de posturi aprobate.
Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se fac de
preşedintele consiliului judeţean, pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice,
aprobate de consiliul judeţean. Numirea în funcţie se face pe bază de concurs.
Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de
management, încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean, atribuţii de
coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean.
Preşedintele consiliului judeţean poate delega către administratorul
public, în condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.
Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară pot decide desemnarea unui
administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac
obiectul asocierii.
Recrutarea, numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public
al asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară se fac pe baza unei proceduri
specifice de către consiliile de administraţie ale acestora şi sunt aprobate
prin hotărâri ale consiliilor locale şi consiliilor judeţene respective.
7.8. Secretarii unităţilor administrativ-teritoriale1
Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-
teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul
comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi al subdiviziunii administrativ-
teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere, cu studii superioare
juridice sau administrative. Secretarul se bucură de stabilitate în funcţie.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu poate fi membru al unui partid
politic, sub sancţiunea destituirii din funcţie şi, de asemenea, nu poate fi soţ, soţie
sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu preşedintele
sau vicepreşedintele consiliului judeţean, sub sancţiunea eliberării din funcţie.
1
Capitolul 10 al Legii nr. 215/2001
76
Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu
şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în
conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale îndeplineşte, în condiţiile
legii, următoarele atribuţii:
 avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului şi ale preşedintelui
consiliului judeţean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
 participă la şedinţele consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
 asigură gestionarea procedurilor administrative privind relaţia dintre
consiliul local şi primar, respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia,
precum şi între aceştia şi prefect;
 organizează arhiva şi evidenţa statistică a hotărârilor consiliului local
şi a dispoziţiilor primarului, respectiv a hotărârilor consiliului judeţean şi a
dispoziţiilor preşedintelui consiliului judeţean;
 asigură transparenţa şi comunicarea către autorităţile, instituţiile publice
şi persoanele interesate a actelor emise de autorităţile publice locale, în condiţiile
Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public;
 asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului
judeţean, şi efectuarea lucrărilor de secretariat, comunică ordinea de zi, întocmeşte
procesul-verbal al şedinţelor consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, şi
redactează hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
 pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a
consiliului judeţean, şi comisiilor de specialitate ale acestuia;
 alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local, de
primar, de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean, după caz.
7.9. Bunuri şi lucrări publice1
Administrarea bunurilor
Constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile
mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-
teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile
cu caracter patrimonial.
Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care,
potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt
declarate prin lege de uz sau de interes public naţional.
Bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile.
1
Capitolul 12 al Legii nr. 215/2001
77
Domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din
bunuri mobile şi imobile, altele decât cele din domeniul public, intrate în
proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege.
Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de
drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea
consiliului local sau, după caz, a consiliului judeţean, cu votul majorităţii
consilierilor locali sau judeţeni, după caz, în funcţie.
Schimbul de imobile din domeniul privat al unităţilor administrativ-
teritoriale se face în condiţiile legii, pe baza unui raport de evaluare, însuşit
de consiliul local.
Toate bunurile aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale sunt
supuse inventarierii anuale. Consiliilor locale şi judeţene li se prezintă anual
de către primar, respectiv de preşedintele consiliului judeţean, un raport
asupra situaţiei gestionării bunurilor.
Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin
domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, după caz, să fie
date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie
concesionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea
unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de
interes local sau judeţean, în condiţiile legii.
Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică,
organizată în condiţiile legii.
În cazul în care consiliile locale sau judeţene hotărăsc vânzarea unui
teren aflat în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale pe care
sunt ridicate construcţii, constructorii de bună-credinţă ai acestora
beneficiază de un drept de preempţiune la cumpărarea terenului aferent
construcţiilor. Preţul de vânzare se stabileşte pe baza unui raport de
evaluare, aprobat de consiliul local sau judeţean, după caz.
Proprietarii construcţiilor sunt notificaţi în termen de 15 zile asupra
hotărârii consiliului local sau judeţean şi îşi pot exprima opţiunea de
cumpărare în termen de 15 zile de la primirea notificării.
Consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe
termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală
ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară
activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
Lucrările publice
Consiliile locale sau consiliile judeţene pot contracta prin licitaţie
efectuarea de lucrări şi servicii de utilitate publică, în limita sumelor
aprobate prin bugetul local, respectiv judeţean.
78
Lucrările de construcţii şi reparaţii de interes public, finanţate din
bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor, se execută numai
pe baza unor documentaţii tehnico-economice avizate sau aprobate, după
caz, de consiliul local ori de consiliul judeţean şi numai pe baza unei licitaţii
publice, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului privind
comuna, oraşul, municipiul şi judeţul se elaborează, se aprobă şi se
finanţează în conformitate cu prevederile legii.
7.10. Prefectul
Potrivit dispoziţiilor art. 123 din Constituţie şi art. 1 din Legea nr.
340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului1, Guvernul numeşte un
prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti la propunerea ministrului
administraţiei şi internelor.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local, conduce
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, este
garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.
Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin
potrivit Constituţiei şi altor legi se organizează şi funcţionează instituţia
prefectului, sub conducerea prefectului.
Instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică,
cu patrimoniu şi buget propriu.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit
legii, prefectul este ajutat de 2 subprefecţi. Prefectul municipiului Bucureşti
este ajutat de 3 subprefecţi. Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria
înalţilor funcţionari publici.
Sediul instituţiei prefectului, denumit prefectură, este în municipiul
reşedinţă de judeţ, într-un imobil proprietate publică a statului, a judeţului
sau a municipiului, după caz. Pentru municipiul Bucureşti, respectiv judeţul
Ilfov, sediul instituţiei prefectului este în municipiul Bucureşti.
Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile:
 legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii;
 transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public;
 eficienţei;
 responsabilităţii;
 profesionalizării;
 orientării către cetăţean.
1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008
79
Capacitatea juridică de drept public a instituţiei prefectului se exercită
în exclusivitate de către prefect.
Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor civile ale instituţiei
prefectului se realizează de către prefect sau de către o persoană anume
desemnată prin ordin al acestuia.
Activitatea instituţiei prefectului este finanţată de la bugetul de stat,
prin bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi din alte surse legal
constituite.
Instituţia prefectului poate beneficia de programe cu finanţare internaţională.
Conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea
Guvernului au obligaţia să transmită prefectului proiectul de buget. Avizul
prefectului privind proiectul de buget se înaintează conducătorului instituţiei
ierarhic superioare serviciului public deconcentrat.
Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi
consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi
de subordonare.
7.10.1. Drepturile şi îndatoririle prefecţilor şi subprefecţilor

Prefecţii şi subprefecţii care nu deţin o locuinţă proprietate personală
în municipiul reşedinţă de judeţ în care au fost numiţi beneficiază de o
indemnizaţie de instalare egală cu 3 salarii de bază brute, precum şi de
locuinţă de serviciu corespunzătoare, în condiţiile legii, în baza unui
contract de închiriere, pe durata îndeplinirii funcţiei.
În această situaţie cheltuielile privind chiria locuinţei de serviciu, cele
pentru transportul prefecţilor şi subprefecţilor şi al familiilor acestora, la
mutarea în localitatea în care îşi are sediul instituţia prefectului, şi cele de
instalare sunt suportate din bugetul instituţiei prefectului.
Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze
organizaţii sindicale proprii.
Prefecţii şi subprefecţii au obligaţia să informeze conducerea Ministerului
Administraţiei şi Internelor ori de câte ori călătoresc în afara judeţului.
Ca reprezentant al Guvernului, prefectului în funcţie i se acordă
onoruri militare, în condiţiile stabilite prin regulamentele specifice, cu
ocazia ceremoniilor militare organizate la nivelul judeţului.
Prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai
unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor
politice, potrivit legii, sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică.
80
Prefectul şi subprefectul răspund, după caz, disciplinar, administrativ,
civil sau penal pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin,
în condiţiile legii.
7.10.2. Atribuţiile prefectului şi subprefecţilor
Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre
atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor
publice deconcentrate din subordine.
În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte
următoarele atribuţii principale:
 asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti,
aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor
Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice;
 acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul
Bucureşti, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare şi dispune
măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele şi
atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;
 acţionează pentru menţinerea climatului de pace socială şi a unei
comunicări permanente cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând
o atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale;
 colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale pentru
determinarea priorităţilor de dezvoltare teritorială;
 verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale
consiliului local sau ale primarului;
 asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, ducerea la
îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire şi
intervenţie pentru situaţii de urgenţă;
 dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru
situaţii de urgenţă, măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea
acestora şi foloseşte în acest sens sumele special prevăzute în bugetul
propriu cu această destinaţie;
 utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special
alocate de la bugetul de stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de
criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi;
 dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi
apărarea drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;
 asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;
 dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern
şi a politicilor de integrare europeană;
81
 hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii
similare din ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune;
 asigură folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile
dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice
deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o
pondere de peste 20%.
Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelalte
acte normative, precum şi însărcinările stabilite de Guvern.
Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de
preşedintele consiliului judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului
în unitatea administrativ-teritorială şi poate sesiza organele competente în
vederea stabilirii măsurilor necesare, în condiţiile legii.
Din comisia de concurs pentru ocuparea postului de conducător al
unui serviciu public deconcentrat face parte obligatoriu şi un reprezentant al
instituţiei prefectului din judeţul în care îşi are sediul serviciul public,
desemnat prin ordin al prefectului, în condiţiile legii.
Prefectul poate propune miniştrilor şi conducătorilor celorlalte organe
ale administraţiei publice centrale organizate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale sancţionarea conducătorilor serviciilor publice
deconcentrate din subordinea acestora.
În exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor
administrative ale consiliului judeţean, ale preşedintelui consiliului judeţean,
ale consiliului local sau ale primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile
înaintea introducerii acţiunii în contenciosul administrativ, va solicita
autorităţilor care au emis actul, cu motivarea necesară, reanalizarea actului
socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia.
Acţiunea introdusă de către prefect pentru anularea unui act
administrativ al autorităţilor administraţiei publice locale socotit nelegal este
scutită de taxa de timbru şi se judecă în regim de urgenţă.
Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile. Părţile sunt legal
citate, dacă citaţia le-a fost comunicată cel puţin cu o zi înaintea judecării.
Hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua
în care au luat sfârşit dezbaterile.
În situaţii deosebite pronunţarea poate fi amânată cel mult două zile.
Prefectul poate solicita primarului sau preşedintelui consiliului
judeţean, după caz, convocarea unei şedinţe extraordinare a consiliului local,
a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti în
cazuri care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea
sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor
sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.
82
În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea
intereselor locuitorilor unităţilor administrativ-teritoriale, prefectul poate
solicita convocarea de îndată a consiliului local, a consiliului judeţean sau a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
În situaţii de urgenţă sau de criză autorităţile militare şi organele locale ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor au obligaţia să informeze şi să sprijine
prefectul pentru rezolvarea oricărei probleme care pune în pericol ori afectează
siguranţa populaţiei, a bunurilor, a valorilor şi a mediului înconjurător.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul solicită instituţiilor
publice şi autorităţilor administraţiei publice locale documentaţii, date şi
informaţii, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze cu celeritate şi în mod gratuit.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din H. G. nr. 460 din 5 aprilie 2006 pentru
aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia
prefectului1, subprefecţii pot îndeplini, în numele prefectului, atribuţii în
domeniul conducerii serviciilor publice deconcentrate, al conducerii
operative a instituţiei prefectului, precum şi alte atribuţii prevăzute de lege
ori sarcini date de Ministerul Administraţiei şi Internelor sau de către
prefect. Subprefecţii au următoarele atribuţii principale:
1. cu privire la exercitarea, în numele prefectului, a conducerii
serviciilor publice: a) analizarea activităţii desfăşurate de serviciile publice
deconcentrate, de serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa
paşapoartelor simple şi de serviciile publice comunitare regim permise de
conducere şi înmatriculare a vehiculelor şi elaborarea de propuneri pentru
îmbunătăţirea activităţii acestora, pe care le înaintează prefectului;
b) examinarea, împreună cu conducătorii serviciilor publice deconcentrate şi
cu autorităţile administraţiei publice locale, a stadiului de execuţie a unor
lucrări şi acţiuni care se derulează în comun; c) consultarea conducătorilor
serviciilor publice deconcentrate cu privire la ordinele prefectului prin care
se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate, potrivit legii;
d) asigurarea transmiterii ordinelor prefectului având ca obiect stabilirea de
măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate către conducătorul instituţiei
ierarhic superioare serviciului public deconcentrat, prin grija personalului
din cadrul instituţiei prefectului; e) asigurarea examinării proiectelor
bugetelor, precum şi a situaţiilor financiare privind execuţia bugetară
întocmite de serviciile publice deconcentrate, conform procedurii stabilite,
după caz, prin ordin al ministrului ori al conducătorului organului
administraţiei publice centrale organizat la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale, în vederea emiterii avizului prefectului; f) întocmirea proiectului
regulamentului de funcţionare a colegiului prefectural, cu respectarea
prevederilor regulamentului-cadru; g) dispunerea măsurilor în vederea
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 26 aprilie 2006
83
organizării şedinţelor colegiului prefectural, stabilirea, după consultarea
conducătorilor serviciilor publice deconcentrate, a ordinii de zi şi a listei
invitaţiilor, pe care le înaintează prefectului; h) urmărirea modului de
îndeplinire a hotărârilor luate în cadrul colegiului prefectural, prin grija
secretariatului colegiului prefectural, şi formularea de propuneri în cazul
nerespectării acestora, pe care le înaintează prefectului; i) gestionarea şi
urmărirea măsurilor dispuse de către prefect în calitate de preşedinte al
comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, precum şi a hotărârilor luate
în cadrul comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă;
2. cu privire la conducerea operativă a instituţiei prefectului:
a) asigurarea conducerii operative a instituţiei prefectului, cu excepţia
cancelariei prefectului; b) elaborarea proiectului regulamentului de
organizare şi funcţionare a instituţiei prefectului, pe care îl supune spre
aprobare prefectului; c) asigurarea elaborării proiectului ordinului
prefectului privind înfiinţarea şi organizarea oficiilor prefecturale şi
transmiterea acestuia către Ministerul Administraţiei şi Internelor;
d) asigurarea transmiterii către persoanele interesate a ordinelor prefectului
cu caracter individual; e) primirea, distribuirea corespondenţei şi urmărirea
rezolvării acesteia în termenul legal; f) elaborarea de studii şi rapoarte cu
privire la aplicarea actelor normative în vigoare, pe care le prezintă
prefectului; g) asigurarea transmiterii ordinelor prefectului cu caracter
normativ către Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi publicarea
în monitorul oficial al judeţului ori al municipiului Bucureşti, după caz;
h) îndrumarea metodologică a secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale
şi ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, cu excepţia
secretarului general al judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti;
i) gestionarea şi urmărirea îndeplinirii măsurilor dispuse de către prefect cu
privire la realizarea sarcinilor rezultate din actele normative în vigoare;
j) stabilirea şi urmărirea modului de realizare a fluxului de informare-
documentare în domeniile de activitate specifice instituţiei prefectului;
k) înaintarea către prefect de propuneri cu privire la organizarea şi
desfăşurarea circuitului legal al lucrărilor, informarea documentară, primirea
şi soluţionarea petiţiilor, precum şi la arhivarea documentelor; l) acordarea
de consultanţă autorităţilor administraţiei publice locale privind proiectele
acordurilor de colaborare, cooperare, asociere, înfrăţire şi aderare, iniţiate de
acestea; m) verificarea documentaţiei şi aplicarea apostilei pe actele oficiale
administrative întocmite pe teritoriul României, care urmează să producă
efecte juridice pe teritoriul unui stat semnatar al Convenţiei cu privire la
suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga
la 5 octombrie 1961, la care România a aderat; n) aprobarea eliberării de
extrase sau copii de pe acte din arhiva instituţiei prefectului, cu excepţia
celor care conţin informaţii clasificate ca secrete de stat sau de serviciu;
84
o) asigurarea secretariatului comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor, în calitate de secretar al comisiei
judeţene; p) exercitarea atribuţiilor rezultate ca urmare a aplicării actelor
normative cu caracter reparatoriu şi convocarea în şedinţe lunare a
comisiilor care au ca obiect punerea în aplicare a acestor legi.
7.10.3. Actele prefectului
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu
caracter individual sau normativ, în condiţiile legii.
Potrivit art. 26 alin. 2 din Legea nr. 340/2004, ordinele prin care se
stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după
consultarea conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor
şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea
Guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.
Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică, potrivit legii.
Ordinul prefectului, care conţine dispoziţii normative, devine executoriu
numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică. Ordinul prefectului, cu caracter
individual, devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate.
Ordinele emise de prefect în calitate de preşedinte al Comitetului
judeţean pentru situaţii de urgenţă produc efecte juridice de la data aducerii
lor la cunoştinţă şi sunt executorii.
Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului
Administraţiei şi Internelor;
Ministerul Administraţiei şi Internelor poate propune Guvernului anularea
ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.
Ordinele prefectului sunt contrasemnate de către subprefectul care are
sarcina de a le pune în aplicare.
Prefecţii sunt obligaţi să comunice ordinele emise potrivit art. 26 alin.
2 din Legea nr. 340/2004 conducătorului instituţiei ierarhic superioare
serviciului public deconcentrat. Ministerele şi celelalte organe ale
administraţiei publice centrale pot propune Guvernului măsuri de anulare a
ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale.
Prefectul poate propune ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii serviciilor publice
deconcentrate, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.
Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt
obligate să comunice de îndată prefecţilor actele cu caracter normativ emise
în domeniul de activitate al serviciilor publice deconcentrate.
85
7.10.4. Cancelaria prefectului şi oficiile prefecturale
În cadrul instituţiei prefectului se organizează şi funcţionează
cancelaria prefectului.
Cancelaria prefectului este un compartiment organizatoric distinct,
care cuprinde următoarele funcţii de execuţie de specialitate specifice:
directorul cancelariei, 2 consilieri, un consultant şi secretarul cancelariei.
Funcţia de secretar al cancelariei se asimilează din punct de vedere al
salarizării cu funcţia de şef de cabinet. Pot fi numite în funcţia de secretar al
cancelariei persoane cu studii superioare sau medii, în condiţiile legii.
Personalul din cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat
din funcţie de către prefect.
Personalul din cadrul cancelariei prefectului îşi desfăşoară activitatea
în baza unui contract individual de muncă încheiat, în condiţiile legii, pe
durata exercitării funcţiei publice de către înaltul funcţionar public.
Activitatea cancelariei prefectului este coordonată de director, care
răspunde în faţa prefectului.
Potrivit art. 8 din H. G. nr. 460/2006, Cancelaria prefectului are
următoarele atribuţii principale: a) asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării
şedinţelor de lucru ale prefectului; b) analizarea datelor oferite de sondaje,
statistici, studii şi informarea prefectului şi a subprefecţilor cu privire la
principalele probleme şi tendinţe ale mediului social şi economic din judeţ,
respectiv din municipiul Bucureşti; c) organizarea întâlnirilor prefectului cu
reprezentanţii locali ai societăţii civile, ai sindicatelor, ai patronatelor şi ai
partidelor politice; d) elaborarea sintezelor mass-media pentru informarea
rapidă şi corectă a prefectului şi a subprefecţilor; e) organizarea, la solicitarea
prefectului, a evenimentelor de natură să informeze opinia publică şi mass-
media cu privire la acţiunile prefectului; f) asigurarea realizării, întreţinerii şi
actualizării site-ului oficial al instituţiei prefectului; g) punerea la dispoziţia
mijloacelor de informare în masă a informaţiilor destinate opiniei publice, în
vederea cunoaşterii exacte a activităţii prefectului, prin informări şi conferinţe
de presă organizate lunar sau ori de câte ori este nevoie; h) realizarea
documentării necesare în vederea elaborării raportului semestrial al prefectului
referitor la stadiul îndeplinirii obiectivelor cuprinse în Strategia guvernamentală
de îmbunătăţire a situaţiei romilor.
Prefectul poate organiza, prin ordin, în cadrul numărului de posturi şi
al fondurilor aprobate anual, oficii prefecturale. În municipiul Bucureşti se
pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector.
Ordinul prefectului de înfiinţare şi organizare a oficiilor prefecturale se
emite numai cu avizul conform al Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Oficiile prefecturale fac parte integrantă din instituţia prefectului.
86
Funcţia de şef al oficiului prefectural este echivalentă cu funcţia de
director executiv.
Numirea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu
al şefului oficiului prefectural se fac de către prefect, în condiţiile legii.
Conform dispoziţiilor art. 10 din H. G. nr. 460/2006, oficiul prefectural are
următoarele atribuţii principale: a) realizarea documentării cu privire la situaţia şi
evoluţia stării generale economice, sociale şi culturale a zonei deservite;
b) desfăşurarea unor acţiuni de îndrumare şi de verificare a măsurilor întreprinse
de către primari în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unităţile
administrativ-teritoriale; c) formularea de propuneri privind sesizarea, după caz, a
autorităţilor administraţiei publice locale emitente, în vederea reanalizării actului
considerat nelegal, sau a instanţei de contencios administrativ; d) desfăşurarea de
activităţi menite să conducă la cunoaşterea de către autorităţile administraţiei
publice locale şi de către cetăţeni a programelor cu finanţare externă iniţiate şi
susţinute de Uniunea Europeană şi de alte organisme internaţionale; e) realizarea
de acţiuni pentru atragerea societăţii civile la activităţile care au legătură cu
procesul de integrare europeană şi participarea la programele societăţii civile în
domeniul integrării europene; f) informarea prefectului cu privire la situaţiile
deosebite care apar în zona deservită; g) formularea de propuneri privind
convocarea consiliilor locale, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, după caz, în situaţiile prevăzute de lege, pe care le înaintează
prefectului; h) urmărirea îndeplinirii măsurilor dispuse de către prefect, în calitate
de preşedinte al comitetului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, pentru
situaţii de urgenţă; i) asigurarea primirii şi înregistrării petiţiilor adresate
prefectului; j) îndrumarea cetăţenilor care se adresează oficiului prefectural în
problemele generale sau specifice relaţiei cu publicul.
7.10.5. Structurile de specialitate ale instituţiei

prefectului
Personalul din cadrul instituţiei prefectului este format din funcţionari
publici, funcţionari publici cu statut special şi personal contractual.
Numirea, respectiv încadrarea, precum şi modificarea, suspendarea şi
încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă ale
personalului din cadrul instituţiei prefectului se efectuează prin ordin al
prefectului, în condiţiile legii.
Numirea, modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de
serviciu ale subprefecţilor se efectuează în condiţiile legii.
Numărul maxim de posturi şi structura posturilor aferente instituţiei
prefectului se stabilesc anual prin ordin al ministrului administraţiei şi
87
internelor, cu încadrarea în numărul maxim de posturi şi în structura
posturilor aprobate Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Conform art. 6 din H. G. nr. 460/2006, structurile de specialitate ale
instituţiei prefectului îndeplinesc următoarele atribuţii principale:
Cu privire la aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a
celorlalte acte normative:
 elaborează studii şi rapoarte cu privire la aplicarea actelor normative
în vigoare, precum şi propuneri privind îmbunătăţirea stării de legalitate, pe
care le înaintează prefectului;
 participă alături de reprezentanţi ai serviciilor publice deconcentrate
la acţiuni de verificare, potrivit competenţelor, a modului de aplicare şi
respectare a actelor normative la nivelul judeţului, respectiv al municipiului
Bucureşti, în cadrul unor comisii mixte constituite prin ordin al prefectului;
 prezintă prefectului propuneri privind priorităţile de dezvoltare a
judeţului, respectiv a municipiului Bucureşti, în concordanţă cu prevederile
planului de dezvoltare regională şi cu consultarea autorităţilor administraţiei
publice locale şi a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate;
 întocmesc anual planul de acţiuni pentru realizarea în judeţ, respectiv
în municipiul Bucureşti, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare;
 elaborează şi prezintă prefectului informări periodice cu privire la
situaţia şi evoluţia stării generale economice, sociale, culturale, precum şi cu
privire la stadiul realizării obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare,
în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti;
 realizează documentarea necesară şi elaborează pe baza acesteia
raportul anual privind starea economico-socială a judeţului, respectiv a
municipiului Bucureşti, care se înaintează, potrivit legii, Guvernului, prin
Ministerul Administraţiei şi Internelor;
 monitorizează modul de aplicare în judeţ, respectiv în municipiul
Bucureşti, a programelor şi strategiilor guvernamentale sau ministeriale cu
privire la restructurarea sectorială şi la alte activităţi;
Cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative adoptate sau
emise de autorităţile administraţiei publice locale şi contenciosul administrativ:
 ţin evidenţa actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile
administraţiei publice locale şi transmise prefectului în vederea verificării
legalităţii, asigură păstrarea acestora, precum şi evidenţa acţiunilor şi
dosarelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti;
 examinează sub aspectul legalităţii, în termenele prevăzute de lege, actele
administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale;
 verifică legalitatea contractelor încheiate de autorităţile
administraţiei publice locale, asimilate potrivit legii actelor administrative,
88
ca urmare a sesizării prefectului de către persoanele care se consideră
vătămate într-un drept sau interes legitim;
 propun prefectului sesizarea, după caz, a autorităţilor emitente, în
vederea reanalizării actului considerat nelegal, sau a instanţei de contencios
administrativ, cu motivarea corespunzătoare;
 întocmesc documentaţia, formulează acţiunea pentru sesizarea
instanţelor judecătoreşti şi susţin în faţa acestora acţiunea formulată, precum
şi căile de atac, atunci când este cazul;
 elaborează rapoarte şi prezintă informări prefectului cu privire la
actele verificate;
 avizează ordinele prefectului din punctul de vedere al legalităţii;
 întocmesc documentaţia şi reprezintă prefectul şi instituţia
prefectului în faţa instanţelor judecătoreşti de orice grad, precum şi a altor
autorităţi sau instituţii publice;
 acţionează în vederea îndeplinirii, în condiţiile legii, a atribuţiilor ce
revin prefectului în domeniul organizării şi desfăşurării alegerilor locale,
parlamentare şi prezidenţiale, precum şi a referendumului naţional ori local;
 efectuează, în condiţiile legii, verificările şi întocmesc documentaţia
necesară cu privire la dizolvarea de drept a unor consilii locale sau judeţene,
respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, la suspendarea de
drept a unor mandate de consilier sau de primar ori la încetarea de drept a
unor mandate de primar, respectiv la încetarea înainte de termen a
mandatului preşedintelui consiliului judeţean sau al preşedintelui Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, după caz;
 efectuează, în condiţiile legii, verificări cu privire la măsurile
întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului judeţean, respectiv de
preşedintele Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în calitatea lor
de reprezentanţi ai statului în unitatea administrativ-teritorială, inclusiv la
sediul autorităţilor administraţiei publice locale, şi propun prefectului, dacă
este cazul, sesizarea organelor competente;
 desfăşoară acţiuni de îndrumare privind modul de exercitare de către
primari a atribuţiilor delegate şi executate de către aceştia în numele statului;
Cu privire la realizarea politicilor naţionale, a celor de integrare
europeană şi a planului de măsuri pentru integrare europeană şi intensificare
a relaţiilor externe:
 întocmesc anual planul de acţiuni pentru realizarea în judeţ, respectiv
în municipiul Bucureşti, a politicilor naţionale, a politicilor de integrare
europeană şi intensificare a relaţiilor externe, cu consultarea consiliului
judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi a
conducătorilor serviciilor publice deconcentrate;
89
 elaborează, în colaborare cu reprezentanţi ai consiliului judeţean,
respectiv ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ai serviciilor publice
deconcentrate, ai autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi ai societăţii
civile, planul de măsuri judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, în
conformitate cu documentele programatice referitoare la integrarea europeană;
 acţionează, cu sprijinul serviciilor publice deconcentrate şi al
structurilor de integrare europeană, pentru cunoaşterea documentelor privind
integrarea europeană adoptate la nivel central;
 acţionează pentru atragerea societăţii civile la activităţile care au
legătură cu procesul de integrare europeană şi participă la programele
societăţii civile în domeniul integrării europene;
 desfăşoară activităţi menite să conducă la cunoaşterea de către
autorităţile administraţiei publice locale şi de către cetăţeni a programelor cu
finanţare externă iniţiate şi susţinute de Uniunea Europeană şi de alte
organisme internaţionale;
 întocmesc, gestionează prin evidenţă centralizată şi monitorizează
activitatea de relaţii şi de colaborări internaţionale a instituţiei prefectului;
 elaborează evidenţa centralizată a rapoartelor de activitate întocmite
obligatoriu pentru orice activitate de relaţii internaţionale;
Cu privire la buna organizare şi desfăşurare a activităţii pentru situaţii
de urgenţă, precum şi la pregătirea şi ducerea la îndeplinire a măsurilor de
apărare care nu au caracter militar:
 urmăresc îndeplinirea măsurilor dispuse de către prefect, în calitate
de preşedinte al comitetului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti,
pentru situaţii de urgenţă;
 prezintă prefectului propuneri privind modul de utilizare, în situaţii
de criză, a fondurilor special alocate de la bugetul de stat;
 propun prefectului, în situaţiile prevăzute de lege, convocarea
consiliilor locale, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, după caz;
 întocmesc rapoarte şi informări privind evoluţia şi desfăşurarea
evenimentelor în caz de dezastru, precum şi măsurile întreprinse de
autorităţile administraţiei publice locale în acest domeniu, pe care le
înaintează prefectului;
 asigură informarea prefectului cu privire la iminenţa producerii unor
fenomene naturale periculoase;
 asigură informarea prefectului, în perioada producerii fenomenelor
naturale periculoase, cu privire la evaluarea preliminară a efectelor şi a
pagubelor produse;
90
 prezintă prefectului propuneri pentru acordarea unor ajutoare
umanitare în scopul protecţiei populaţiei afectate de calamităţi naturale,
epidemii, epizootii, incendii sau alte fenomene periculoase;
 verifică modul de distribuire a ajutoarelor umanitare şi a sumelor
alocate din Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului;
Cu privire la activitatea de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor simple:
 soluţionează cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple, în
conformitate cu prevederile legii;
 colaborează cu serviciile publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor pentru asigurarea eliberării paşapoartelor simple, în sistem de
ghişeu unic;
 administrează şi gestionează registrul judeţean, respectiv al
municipiului Bucureşti, de evidenţă a paşapoartelor simple şi valorifică
datele cuprinse în acesta;
 asigură furnizarea permanent, în cadrul Sistemului naţional
informatic de evidenţă a persoanelor, a informaţiilor necesare actualizării
Registrului naţional de evidenţă a paşapoartelor simple;
 asigură înscrierea de menţiuni în paşapoartele simple, în condiţiile legii;
 organizează la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti,
gestionarea şi controlul eliberării paşapoartelor simple;
 asigură soluţionarea contestaţiilor depuse la serviciul public
comunitar pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple;
Cu privire la regimul permiselor de conducere, al certificatelor de
înmatriculare a autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de înmatriculare:
 constituie şi actualizează registrul judeţean, respectiv al municipiului
Bucureşti, de evidenţă a permiselor de conducere şi a autovehiculelor
înmatriculate şi valorifică datele cuprinse în acesta;
 organizează examenele pentru obţinerea permiselor de conducere a
autovehiculelor, în condiţiile legii;
 soluţionează cererile pentru eliberarea permiselor de conducere, a
certificatelor de înmatriculare şi a plăcilor cu numere de înmatriculare
pentru autovehicule rutiere, în condiţiile legii;
 colaborează cu serviciile publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor pentru asigurarea eliberării certificatelor de înmatriculare şi a
plăcilor cu numere de înmatriculare pentru autovehicule rutiere, în sistem de
ghişeu unic;
 asigură eliberarea permiselor de conducere, a certificatelor de
înmatriculare a autovehiculelor şi a plăcilor cu numere de înmatriculare
pentru autovehicule rutiere;
91
 monitorizează şi controlează modul de respectare a prevederilor
legale referitoare la asigurarea protecţiei datelor cu caracter personal, în
domeniul de competenţă;
 asigură soluţionarea contestaţiilor depuse la serviciul public
comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor.
Structurile de specialitate ale instituţiei prefectului mai îndeplinesc şi
următoarele atribuţii:
 întocmirea documentaţiei necesare emiterii ordinelor prefectului;
 elaborarea proiectului ordinului prefectului de stabilire a numărului
consilierilor locali şi judeţeni, precum şi ai Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, pe baza datelor statistice oficiale, şi întocmirea graficului de
convocare a consiliilor locale şi a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, în şedinţa de constituire;
 elaborarea proiectului ordinului prefectului privind numirea şefului
oficiului prefectural;
 elaborarea, cu consultarea conducătorilor serviciilor publice
deconcentrate, a proiectelor ordinelor prefectului având ca obiect stabilirea
de măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate;
 asigurarea primirii, înregistrării şi soluţionării petiţiilor adresate
prefectului, precum şi a comunicării către petent a răspunsului, în termenul legal;
 îndrumarea cetăţenilor care se adresează instituţiei prefectului în
problemele generale sau specifice relaţiei cu publicul;
 organizarea activităţii de primire a cetăţenilor în audienţă la prefect
şi subprefecţi;
 asigurarea de asistenţă de specialitate experţilor locali pentru romi,
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul aparatului propriu al consiliilor
locale, pentru îndeplinirea sarcinilor prevăzute în Planul general de măsuri
pentru aplicarea Strategiei de îmbunătăţire a situaţiei romilor;
 urmărirea şi aplicarea prevederilor cuprinse în strategiile şi
programele pentru susţinerea reformei în administraţia publică;
 realizarea lucrărilor de secretariat pentru colegiul prefectural şi
prezentarea propunerilor cu privire la programul de activitate al acestuia
subprefectului cu atribuţii în domeniu;
 conlucrarea cu unităţile teritoriale din subordinea Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Ministerului Apărării Naţionale şi a Serviciului
Român de Informaţii la elaborarea măsurilor care se impun pentru
asigurarea respectării drepturilor individuale, apărarea proprietăţii publice şi
a proprietăţii private, siguranţa cetăţenilor şi prevenirea infracţiunilor;
 asigurarea organizării şi desfăşurării şedinţelor comisiilor sau
comitetelor constituite în cadrul instituţiei prefectului potrivit legii;
92
 realizarea lucrărilor de secretariat pentru comisia judeţeană
consultativă şi comitetul operativ consultativ şi prezentarea propunerilor cu
privire la programul de activitate al acestora prefectului;
 conlucrarea cu compartimentele din aparatul propriu al consiliului
judeţean, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în
vederea elaborării proiectelor hotărârilor Guvernului care au ca obiect
soluţionarea unor probleme de interes local ori a iniţierii, prin Ministerul
Administraţiei şi Internelor, a unor proiecte de acte normative;
 exercitarea atribuţiilor rezultate ca urmare a aplicării actelor
normative cu caracter reparatoriu.
Prefectul poate stabili prin ordin şi alte atribuţii pentru structurile de
specialitate ale instituţiei prefectului, în vederea îndeplinirii în cele mai bune
condiţii a atribuţiilor care i-au fost conferite prin reglementările legale.
7.10.6. Colegiul prefectural
Potrivit art. 22 din Legea nr. 340/2004, în fiecare judeţ funcţionează
un colegiu prefectural compus din prefect, subprefecţi şi conducătorii
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, care îşi au sediul
în judeţul respectiv.
La lucrările colegiului prefectural pot fi invitate şi alte persoane a
căror prezenţă este considerată necesară.
Colegiul prefectural se convoacă de către prefect cel puţin o dată pe
lună şi oricând se consideră că este necesar.
Colegiul prefectural are ca scop asigurarea coordonării activităţii
serviciilor publice deconcentrate din judeţ, respectiv din municipiul
Bucureşti, şi este organul consultativ al prefectului în realizarea atribuţiilor
de conducere a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale organizate la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale.
În cadrul şedinţelor de lucru, membrii colegiului prefectural
raportează şi analizează stadiul implementării programelor, politicilor,
strategiilor şi planurilor de acţiune de la nivelul judeţului sau al localităţilor
acestuia, respectiv de la nivelul municipiului Bucureşti, nevoile şi
dificultăţile cu care se confruntă serviciile publice deconcentrate, propunând
măsuri în vederea îmbunătăţirii activităţii.
Colegiul prefectural are următoarele atribuţii principale:
- analizează activitatea serviciilor publice deconcentrate şi propune
măsuri în vederea îmbunătăţirii acesteia;
93
- stabileşte domeniile şi sectoarele în care este necesară sau se poate realiza
cu eficienţă acţiunea coordonată a mai multor servicii publice deconcentrate;
- stabileşte măsurile necesare implementării programelor, politicilor,
strategiilor şi planurilor de acţiune adoptate la nivel naţional;
- organizează acţiunile comune ale mai multor servicii publice
deconcentrate în vederea soluţionării unor situaţii deosebite;
- analizează măsurile necesare în vederea realizării unui sistem comun
de management al informaţiei, al resurselor materiale, financiare ori umane.
Colegiul prefectural îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege,
precum şi sarcini date de ministere sau de celelalte organe ale administraţiei
publice centrale din subordinea Guvernului ori de către prefect.
7.11. Administraţia publică teritorială de stat
Potrivit art. 43 din Legea nr. 90/2001 ministerele pot avea în
subordinea lor servicii publice deconcentrate, care funcţionează în unităţile
administrativ-teritoriale.
Astfel de servicii pot înfiinţa şi alte organe centrale de specialitate.
Serviciile publice deoncentrate sunt astfel structuri teritoriale prin
care, ca regulă generală, ministerele şi celelalte organe centrale îşi realizează
competenta pe întreg teritoriul tarii îndeplinindu-şi în mod concret atribuţiile
conferite de lege în domeniile lor de activitate.
De precizat că în cazul deconcentrării este vorba de o redistribuire de
competenţe administrative, în cadrul aceluiaşi sistem, şi anume cel al
administraţiei de stat, spre deosebire de cazul descentralizării unde este
vorba de un transfer de competenţe administrative între două sisteme
diferite, cel de stat şi cel local autonom.
Serviciile publice deconcentrate care funcţionează în unităţile
administrativ-teritoriale sunt conduse de prefect, potrivit art. 122 alin. 2 din
Constituţie, acesta fiind reprezentantul Guvernului pe plan local1.
Înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor, precum şi cele ale celorlalte organe centrale, din unităţile
administrativ-teritoriale, sarcinile, structura organizatorică, numărul şi
încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor şi
funcţiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului sau al
conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia îşi desfăşoară
activitatea aceste servicii, după caz.
1
Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008
94
Astfel, sunt ministere care au asemenea servicii publice deconcentrate
la nivelul judeţelor, cum sunt: Inspectoratele Şcolare Judeţene în cazul
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului; Direcţiile Judeţene
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală şi Agenţiile de Plăţi şi Intervenţie
pentru Agricultură în cazul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale;
Casele judeţene de pensii, Inspectoratele teritoriale de muncă, Agenţiile
judeţene pentru ocuparea forţei de muncă în cazul Ministerului Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale; Agenţiile de Protecţie a Mediului în cazul
Ministerului Mediului şi Pădurilor; Direcţiile pentru Cultură şi Patrimoniu
Cultural-Naţional în cazul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional;
Oficiile de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în cazul Ministerului
Administraţiei şi Internelor şi altele.
Unele ministere au servicii publice deconcentrate nu numai la nivelul
judeţelor, dar şi al municipiilor, oraşelor şi respectiv, sectoarelor, chiar şi al
comunelor, precum Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul
Finanţelor Publice.
Alte ministere îşi exercită competenta asupra întregului teritoriu al
tarii şi asupra întregii populaţii în mod direct cum ar fi Ministerul Afacerilor
Externe care insa în domeniul sau de activitate are compartimente în
străinătate sub forma misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare care se
înfiinţează, desfiinţează ori îşi schimbă rangul cu aprobarea Preşedintelui
României, la propunerea Guvernului.
95
Capitolul VIII
DOMENIUL PUBLIC AL STATULUI ŞI AL
UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE
8.1. Noţiunea de domeniu public
Noţiunea de domeniu public îşi are originea în cuvântul latin

“dominium”, care înseamnă stăpânire, proprietate.
Deşi termenul de “domeniu public” a apărut târziu, în secolul al XIX-lea,
creator fiind considerat francezul Victor Proudhon1, încă din antichitate, dreptul
roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau aparţine unei persoane, deci
bunuri care formează domeniul public. Astfel de bunuri erau ţărmurile mării,
porturile, fluviile, teatrele, parcurile, pieţele publice, templele, mormintele.
În România, termenul de proprietate publică, în sens larg, este utilizat din
cele mai vechi timpuri, dar primele acte juridice care se referă la acest termen, în
sens modern, sunt Regulamentele Organice (1831-1832), care conţin dispoziţii
cu privire la drumuri, râuri, bălţi, porturi, exploatarea bogăţiilor subsolului.
Ulterior, prin reglementările adoptate în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza s-a impus noţiunea de domeniu public. Astfel, prin Legea pentru
organizarea consiliilor judeţene, din 1864, sunt declarate dependinţe ale
domeniului public judeţean căile de comunicaţii şi podeţele de interes judeţean,
precum şi clădirile aparţinând judeţului, iar prin Legea privind proprietatea
rurală, sunt trecute în proprietatea comunei, ca bunuri ale domeniului public
comunal bisericile, cimitirele, pieţele, uliţele satului, şcolile, pieţele.
RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV
Răspunderea juridică, instituţie fundamentală a dreptului, este privită ca un

ansamblu de norme prin care statul exercită constrângerea asupra persoanelor
care au încălcat ordinea de drept, prin aplicarea unor sancţiuni juridice. Prin
aplicarea măsurilor de constrângere, statul vizează restabilirea ordinii normative
încălcate, cât şi prevenţia generală în vederea garantării finalităţii prescripţiilor
1
V. Proudhon, Traité du domaine public, vol. I, Dijon, 1833
96
normelor. Răspunderea poate să fie penală, administrativă, civilă, etc, în funcţie
de caracterul normei de drept încălcate (penală, administrativă, civilă etc.).
Indiferent de formă, pentru a putea fi stabilită răspunderea juridică se
cere existenţa unei fapte ilicite. Fapta ilicită administrativă constituie o
încălcare a normelor de drept administrativ fiind numită în doctrină şi abatere
administrativă1. Noţiunea de abatere administrativă a fost privită în doctrină
sub două aspecte: sub un aspect mai larg, prin care se înţelege orice încălcare
a normelor de drept administrativ şi care atrage o răspundere administrativă
sau măsuri de executare silită2 şi un aspect mai restrâns, prin care abaterea
administrativă este acea încălcare ce atrage după sine măsuri directe de
executare silită3.
Între răspunderea juridică, constrângerea juridică şi sancţiunea juridică
există o foarte strânsă legătură, toate având ca scop asigurarea ordinii de drept4.
Constrângerea juridică se realizează, în principal, prin aplicarea de sancţiuni
juridice, iar aplicarea sancţiunii este o consecinţă a angajării răspunderii.
Trebuie menţionat însă faptul că, în statele democratice, în care
normele juridice exprimă voinţa poporului şi îi promovează interesele,
ordinea de drept se asigură, în primul rând, prin convingere, prin acţiunea
conjugată a tuturor factorilor educaţionali în scopul determinării membrilor
societăţii la respectarea de bunăvoie a normele juridice.
Constrângerea juridică intervine, aşadar, numai în situaţiile extreme,
când activitatea de convingere nu dă rezultatele aşteptate, fiind nevoie de
aplicarea unor măsuri speciale, măsuri de constrângere, pentru asigurarea
unei conduite civice corespunzătoare.
Normele juridice, de regulă, conţin şi sancţiunile care se pot aplica. Cu
alte cuvinte, nerespectarea acestor norme atrage răspunderea juridică a
persoanelor care le încalcă.
În raport cu gravitatea încălcării, cu consecinţele faptei antisociale,
există mai multe forme de răspundere juridică.
Astfel, există o răspundere penală, în cazul săvârşirii unor infracţiuni,
fapte deosebit de grave din punct de vedere al valorilor ocrotite.
Pentru fapte având un pericol social mai redus, denumite abateri
administrative, a fost instituită răspunderea administrativă.
Nerespectarea îndatoririlor de serviciu antrenează pentru salariaţi
răspunderea disciplinară.
1
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997,
vol.II, p. 136
2
I. Iovănaş, op.cit., p. 327
3
Ibidem, p. 329.
4
D. Brezoianu, M. Oprican, op. cit., p. 111
97
În sfârşit, există şi o răspundere civilă, în situaţia în care prin fapta
săvârşită s-au produs şi prejudicii materiale şi/sau morale în dauna unei
persoane fizice sau juridice.
Săvârşirea unei fapte antisociale poate să antreneze o singură formă de
răspundere sau mai multe forme, în raport de consecinţele acelei fapte.
De exemplu, dacă prin săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
contravenţii sunt cauzate şi pagube materiale, alături de răspunderea penală
sau contravenţională, după caz, va exista şi o răspundere civilă.
Pe de altă parte, o sancţiune patrimonială, constând, de exemplu, în
plata unei sume de bani, poate fi consecinţa unor răspunderi diferite, în
raport de felul cum este încadrată fapta pentru săvârşirea căreia trebuie
plătită acea sumă. Astfel, obligaţia de a plăti o sumă de bani poate constitui
o sancţiune penală, o sancţiune contravenţională sau o sancţiune civilă.
Pentru a exista răspundere juridică, este necesar ca fapta săvârşită să
fie prevăzută de normele juridice, persoana în cauză să săvârşească fapta cu
vinovăţie şi să existe o legătură cauzală între faptă şi consecinţele
antisociale produse.
Stabilirea unei anumite forme de răspundere juridică pentru săvârşirea
unor fapte antisociale depinde de voinţa şi interesele celor aflaţi la conducerea
statului în acel moment, de importanţa valorilor sociale ce trebuie ocrotite,
potrivit evaluării date de guvernanţi, în scopul deplinei apărări a acestor valori1.
În cadrul formelor răspunderii juridice, un loc important îl ocupă
răspunderea administrativă. Acest fapt se explică prin aceea că printre cele
mai frecvente fapte antisociale se numără şi abaterile administrative, în
primul rând săvârşirea de contravenţii2.
Răspunderea administrativă constă într-o privaţiune represivă (de
natură materială sau morală) care intervine când au fost încălcate raporturile
de drept administrativ şi al cărei regim juridic este reglementat de normele
dreptului administrativ3.
S-a subliniat faptul că răspunderea administrativă (propriu-zisă) nu
trebuie confundată cu răspunderea contravenţională, nu trebuie redusă la
aceasta din urmă. Răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii
administrative, neîndoielnic, cea mai des întâlnită şi cea mai importantă4.
Mai există însă şi alte fapte care antrenează răspunderea
administrativă, fără ca acestea să constituie contravenţii.
1
V. Dongoroz şi alţii, Înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu
răspunderea administrativă sau disciplinară, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 9
2
3
I. Iovănaş, op. cit. (1977), p. 328
4
A. Iorgovan, op. cit., p. 360
98
S-a menţionat, de exemplu, fapta de neplată la termen a impozitelor şi
taxelor care se sancţionează cu majorări de întârziere sau anularea unei
autorizaţii în cazul încălcării unor norme juridice, fără ca aceste încălcări să fie
contravenţii. Săvârşirea unor asemenea fapte antrenează răspunderea
administrativ-disciplinară, iar nu o răspundere contravenţională. Faptele
respective nu sunt calificate drept contravenţii, iar sancţiunile aplicate sunt
sancţiuni administrativ-disciplinare, altele decât sancţiunile contravenţionale,
acestea din urmă fiind doar o parte din sancţiunile administrative1.
Constrângerea administrativă totalitatea măsurilor dispuse de organele
administraţiei publice, în temeiul legii şi cu folosirea puterii publice, în scopul
de a preveni săvârşirea de fapte sociale, de a sancţiona comiterea unor
asemenea fapte, de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de a executa
obligaţiile acestora sau de a pune în executare obligaţii dispuse de autorităţi
publice din sfera celor trei clasice puteri sau din afara acestei sfere2.
Constrângerea administrativă se poate realiza prin mai multe
modalităţi şi anume:
- măsuri de siguranţă sau fără character sancţionator, ca, de exemplu,
carantina, vaccinarea obligatorie, reţinerea sau arestarea de persoane etc.,
- măsuri de executare silită, cum ar fi sechestrul şi vânzarea la licitaţie
a unor bunuri, tratamentul medical forţat etc.,
- măsuri de sancţionare, în legătură cu săvârşirea de abateri
administrative, printre care plata de amenzi contravenţionale3.
Între aceste modalităţi există o anume legătură.
Astfel, în unele cazuri, anumite măsuri de siguranţă pot avea şi
caracterul unor măsuri de sancţionare, ca de exemplu, confiscarea de bunuri
a căror deţinere este interzisă sau interzicerea practicării unei profesii.
Alteori, măsurile de siguranţă pot fi, totodată, şi măsuri de executare
silită. Un exemplu în acest sens îl constituie aplicarea de tratamente
medicale forţate sau reţinerea ori arestarea unor persoane.
Caracterizarea măsurilor de constrângere administrativă trebuie făcută,
aşadar, în funcţie de împrejurările concrete în care sunt aplicate, de normele
juridice încălcate prin faptele antisociale care au determinat aplicarea acelor
măsuri de constrângere administrativă, de scopul urmărit prin acele măsuri.
11.2. Răspunderea administrativ-disciplinară
Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă situaţia juridică care
constă într-un ansamblu de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al
raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite de regulă între un organ al
1
2
3
D. Brezoianu, M. Oprican, op. cit., p. 113; V. Vedinaş, op. cit., p. 234-235
99
administraţiei publice, sau, după caz, un funcţionar public şi autorul unei
abateri administrative (organ de stat, funcţionar public, structură nestatală,
persoană fizică) ce nu este contravenţională1.
Trăsăturile principale ale răspunderii administrativ-disciplinare sunt:
- se întemeiază, în general, pe încălcarea unui raport de drept
administrativ, dar poate fi atrasă şi de abaterile administrative rezultate din
încălcarea legii penale;
- autorul abaterii poate fi: o autoritate a administraţiei publice; un
funcţionar public; un organism nestatal; o persoană fizică.
- subiectul activ al raportului juridic de tragere la răspundere este
întotdeauna o autoritate publică;
- se întemeiază pe vinovăţia (culpa) subiectului pasiv2.
Sancţiunile pentru abaterile administrativ-disciplinare pot fi:
- amenda, ca în situaţia încălcării unor dispoziţii ale Legii nr. 26/1990
privind Registrul Comerţului3;
- majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare
privind impozite, taxe, contribuţii etc.;
- dizolvarea autorităţii alese: ex. Consiliul local care a adoptat, în mod
repetat, hotărâri anulate de instanţă ca nelegale;
- demiterea primarului etc.
Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie
să fie una contencioasă. Aceasta cuprinde norme cu privire la:
- constatarea faptei, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi rezultatul
vătămător;
- termenele de constatare a faptei sau de aplicare a sancţiunii care pot
fi de prescripţie sau de decădere;
- stabilirea autorităţii administraţiei publice competente să constate
săvârşirea abaterii şi conţinutul actului de constatare;
- exercitarea căilor de atac;
- modalităţi de executare etc.
Această forma de răspundere, ce are la bază ilicitul administrativ
propriu-zis a fost identificată până la apariţia Constituţiei, în 1991, şi chiar
până la apariţia Statutului funcţionarilor publici, adoptat prin Legea nr.
188/1999, cu răspunderea disciplinară specifică dreptului muncii, dat fiind
că statutul juridic al funcţionarului public era identificat cu statutul juridic al
salariatului, respectiv de drept al muncii şi nu de drept administrativ.
1
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 362
2
Ibidem, p. 365
3
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998
100
S-a apreciat1 astfel, că forma răspunderii administrativ-disciplinară, a fost
prefigurată prin dispoziţiile art. 73 alin. 3 lit. j din Constituţie care a prevede că
Statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică, prin disp.
art. 95 din Constituţie, care prevede suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României, ca răspundere administrativ-disciplinară a şefului statului şi prin art.
109 alin. 2 din Constituţie, care prevede suspendarea din funcţie a miniştrilor,
ca formă de răspundere administrativ-disciplinară a miniştrilor.
În ceea ce ne priveşte, ne raliem la definiţia pe care A. Iorgovan 2 a dat-o
răspunderii administrativ-disciplinare, anume de situaţie juridică prin care se
concretizează raportul sancţionator fără caracter contravenţional, stabilit între
subiectul activ al faptei care săvârşeşte cu vinovăţie o abatere administrativ-
disciplinară şi subiectul activ al răspunderii, anume autoritatea care aplică sancţiunea.
Din aceasta definiţie rezultă că răspunderea administrativ-disciplinară
prezintă următoarele trăsături: este o situaţie juridică, anume un complex de
drepturi şi obligaţii corelative, care formează conţinutul unui raport juridic
sancţionator fără caracter contravenţional, iar părţile răspunderii
administrativ-disciplinare sunt subiectul activ şi pasiv3.
Subiectul activ este autoritatea publică în a cărei competetenţă cade
sancţionarea ilicitului administrativ săvârşit de făptuitor putând fi vorba
despre un organ administrativ, un alt organ public sau un funcţionar public4.
Referitor la subiectul pasiv al răspunderii administrativ-disciplinare, acesta
poate fi un organ de stat, pentru care interesează calitatea de persoană de drept
public, nu neapărat de persoană juridică, ce are personalitate juridică; o organizaţie
nestatală sau o persoană fizică, funcţionar public sau fără această calitate;
Temeiul obiectiv al răspunderii este dat de abaterea administrativ-
disciplinară prin care se încalcă, în principal, o normă de drept administrativ
şi prin excepţie, o normă de drept penal, care priveşte fapta cu caracter
administrativ care, conform dispoziţiilor art. 18^1 din Codul penal, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Cât priveşte temeiul subiectiv al răspunderii administrativ-disciplinare,
acesta este constituit de vinovăţie, în lipsa acesteia neexistând răspunderea
amintită.
Specific răspunderii administrativ-disciplinare este faptul că sancţiunile
sale nu sunt privative de libertate.
Aceste sancţiuni administrativ-disciplinare au denumiri diferite şi sunt
cuprinse în acte normative diferite, cu forţă juridică diferită, anume legi,
decrete ale fostului Consiliu de Stat, ordonanţe, hotărâri de Guvern, ordine
1
V. Vedinaş, op. cit., p. 236 şi urm.
2
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, p. 225
3
I. Popescu-Slăniceanu ş.a., op. cit., vol. II, p. 189
4
V. Vedinaş, op. cit., p. 239
101
ale miniştrilor, hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale,
regulamente de ordine interioară, şi alte acte adoptate în baza legii1.
11.3. Răspunderea administrativ-contravenţională
11.3.1. Conceptul de abatere contravenţională

Potrivit dispoziţiilor art.1 din O.G. nr. 2/20012 legea contravenţională apără
valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenţie
fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin
hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului
judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Aşa cum rezultă din definiţie, trăsăturile contravenţiei sunt:
a) fapta săvârşită cu vinovăţie şi
b) fapta prevăzută şi sancţionată prin lege, prin ordonanţă sau hotărâre
a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului
judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Contravenţia se poate săvârşi fie printr-o acţiune, fie printr-o
inacţiune, prin care se pune în pericol o anumită valoare socială ca, de
exemplu, ordinea publică, viaţa şi sănătatea oamenilor, mediul ambiant etc.
Acţiunea ilicită poate să constea în săvârşirea unei fapte interzise prin
normele juridice. Astfel, potrivit art. 26 lit. a din Legea nr. 60/1991 privind
organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice3, constituie contravenţie
organizarea unei adunări publice nedeclarate.
Contravenţia poate fi săvârşită şi prin neîndeplinirea obligaţiilor
stabilite prin norme juridice ca, de pildă, nerespectarea orelor de desfăşurare
a unei adunări publice (Legea nr. 60/1991, art. 26 lit. b).
Deşi nu se mai menţionează expres în O.G. nr. 2/2001, aşa cum se
prevedea în Legea nr. 32/1968 cu privire la stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor, contravenţia prezintă un grad de pericol social mai redus
decât infracţiunea, fapt care determină ca şi sancţiunile care se aplică în
cazul contravenţiilor să fie mai puţin aspre decât în cazul infracţiunilor.
1
A se vedea diferite tipuri de sancţiuni administrativ-disciplinare în Legea administraţiei
publice locale, în Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008
2
O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, modificată prin
Legea nr. 180/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002
3
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 29 septembrie 2004
102
Severitatea mai scăzută a sancţiunilor contravenţionale, se referă mai
ales, la faptul că, în cazul săvârşirii de contravenţii nu se aplică măsuri
privative de libertate, ci sancţiuni de altă natură, de regulă plata unor amenzi.
Uneori, prin săvârşirea de fapte antisociale se aduc prejudicii mari
valorilor sociale ocrotite. Dacă, în astfel de cazuri, faptele respective nu
întrunesc elementele unor infracţiuni, fiind socotite contravenţii, nu este
exclus ca amenzile contravenţionale aplicate persoanelor vinovate de
săvârşirea acelor fapte să depăşească cu mult amenzile penale. În astfel de
împrejurări credem că aplicarea de amenzi foarte mari este mult mai eficientă
decât sancţiunea contravenţională a închisorii privative de libertate, întrucât ar
lipsi societatea de aportul unor persoane utile vieţii economico-sociale.
Gradul de pericol social al unei fapte este determinat de importanţa şi
rolul relaţiilor sociale care au fost prejudiciate prin acea faptă.
Ţinând seama de acest lucru, fapte care într-o anumită etapă sunt socotite
infracţiuni, pot fi considerate, într-o altă etapă, contravenţii sau invers.
Periculozitatea socială a unei fapte trebuie cercetată şi apreciată într-
un context dat de mai mulţi factori, printre care obiectul încălcării, anume
norma juridică încălcată, relaţia socială prejudiciată, împrejurările concrete
în care a fost săvârşită, felul şi intensitatea vinovăţiei, urmările faptei,
considerentele cu privire la persoana care a săvârşit fapta etc.
11.3.2. Elementele contravenţiei
Elementele contravenţiei sunt: vinovăţia, obiectul şi subiectul contravenţiei.
Vinovăţia este starea subiectivă a autorului faptei illicite, în momentul
încălcării ordinii de drept, exprimând atitudinea psihică, negativă a acestuia
faţă de interesele şi valorile sociale ocrotite de normele juridice1.
Mai trebuie subliniat că pentru existenţa unei contravenţii este
necesară vinovăţia, adică acţiunea sau inacţiunea prin care a fost săvârşită
contravenţia să se întemeieze pe intenţie sau pe culpă.
Fapta este săvârşită cu intenţie, în situaţia în care persoana în cauză
prevede şi urmăreşte sau acceptă, chiar dacă nu urmăreşte, rezultatele faptei sale.
Culpa există atunci când o persoană socoteşte, cu uşurinţă, că rezultatele
faptei sale nu se vor produce sau nu le prevede, deşi ar fi trebuit să le prevadă.
Obiectul contravenţiei este constituit din valorile, relaţiile sociale, bunurile
sau interesele legitime, apărate prin normele de drept administrativ cărora li se
aduce atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârşită2. Fiecare contravenţie
însă are şi un obiect specific, ce rezultă din norma juridică ce o prevede3.
1
Mircea Preda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 290
2
Alexandru Ţiclea, Reglementarea contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 9-10
3
Ibidem, p. 10
103
Latura obiectivă a contravenţiei este formată din acţiunea sau
inacţiunea producătoare a urmărilor sociale periculoase, sau care ameninţă,
pun în pericol, anumite valori şi este prevăzută ca ilicită în norma juridică.
Subiectul contravenţiei poate fi o persoană fizică sau o persoană
juridică. În ceea ce priveşte persoana fizică, este de reţinut că poate să fie
subiect al unei contravenţii numai o persoană care a împlinit vârsta de 14 ani
respectiv 16 ani în cazul contravenţiilor sancţionate cu prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii (art. 11 alin. 4 din O.G. nr. 2/2001).
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se poate
aplica numai contravenienţilor persoane fizice (art. 5 din O.G. nr. 55/2002
privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul
comunităţii1), iar avertismentul sau amenda contravenţională se pot aplica
oricărui contravenient, persoană fizică sau juridică.
Ca o condiţie a răspunderii, se cere ca subiectul contravenţiei să se
bucure de responsabilitate (să aibă discernământ) iar în caz de
iresponsabilitate, aceasta trebuie dovedită.
O altă condiţie legată de subiectul contravenţiei este ca acesta să aibă
libertatea de decizie şi de acţiune, pentru că expres, se prevede în art. 11 alin. 1
din O.G. nr. 2/2001, fapta săvârşită prin constrângere nu constituie contravenţie.
Pentru unele contravenţii subiectul mai trebuie să aibă şi o anume
calitate: conducător auto, posesor de armă, gestionar etc.
Participaţia în cazul contravenţiei este sancţionată ca atare, cum ar fi de
exemplu instigarea la săvârşirea unei contravenţii. Astfel, în Legea nr. 61/1991
privind sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a
ordinii şi liniştii publice2, se prevede că “îndemnul sub orice formă al minorilor
la săvârşirea de contravenţii” se pedepseşte cu amenda (art. 2 pct. 35) 3. În
Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, se
dispune că “instigarea prin orice mijloace, iniţierea sau recurgerea la acţiuni
violente sau alte manifestări cu intenţia de zădărnicire ori tulburare în orice
mod a adunărilor publice” se pedepseşte cu amendă (art. 26 lit. e).
În cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au luat parte mai multe
persoane – coautorat -sancţiunea se aplică fiecărui participant, separat (art.
10 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001).
Persoana juridică poate fi subiect al contravenţiei (art. 3 alin. 2 din
O.G. nr. 2/2001), mai mult, chiar prin diferite acte normative sunt stabilite
contravenţii care nu pot fi săvârşite decât de acestea.
1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 30 august 2002
2
3
Prin art. III din O.U.G. nr. 108/2003 s-a modificat O.G. nr. 55/2003.
104
11.3.3. Distincţia dintre contravenţie şi infracţiune
Deşi atât contravenţia cât şi infracţiunea sunt fapte ilicite comise cu
vinovăţie, între ele există deosebiri, expresie a voinţei legiuitorului.
Potrivit art.17 alin.1 din Codul penal, prin infracţiune se înţelege "fapta
care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală".
În afară de gradul diferit de pericol social, contravenţia prezentând o
periculozitate mai redusă decât infracţiunea, contravenţia se deosebeşte de
infracţiune şi sub alte aspecte.
Astfel, infracţiunile pot fi stabilite numai prin lege, ca act al
Parlamentului, în timp ce contravenţiile pot fi stabilite şi prin acte normative
emise sau acceptate de autorităţile administraţiei publice.
Infracţiunile nu pot fi săvârşite decât de persoanele fizice, în timp ce
contravenţiile pot fi săvârşite atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.
În cazul infracţiunilor, sancţiunea specifică şi mai frecventă este
închisoarea, deci o sancţiune cu privare de libertate, în timp ce în cazul
contravenţiilor, sancţiunea cea mai des utilizată este amenda.
Sancţiunile penale pot fi aplicate, în general, numai de către instanţele
judecătoreşti, în timp ce sancţiunile contravenţionale sunt aplicate, în
principal, de către autorităţile administraţiei publice.
11.3.4. Distincţia dintre contravenţie şi abaterea
disciplinară
Atât abaterea disciplinară cât şi contravenţia la rândul lor sunt fapte
ilicite care prezintă pericol social şi sunt comise cu vinovăţie. Spre
deosebire de contravenţie, abaterea disciplinară, prin conţinutul ei, este în
mod direct legată de raporturile de muncă. Abaterea disciplinară atrage
răspunderea disciplinară dar, această răspundere este deosebită sub aspectul
gravităţii, al periculozităţii, al urmărilor de răspunderea contravenţională.
Aceeaşi faptă poate constitui fie abatere disciplinară, fie contravenţie, sau şi
una şi alta1.
Potrivit art. 263 alin.2 din Codul muncii2, prin abatere disciplinară se
înţelege o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau
inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat
normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau
contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale
conducătorilor ierarhici.
1
Alexandru Ţiclea, op.cit., p. 20
2
Legea 53 din 24 ianuarie 2003, codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003
105
Săvârşirea de abateri disciplinare atrage după sine angajarea
răspunderii disciplinare.
Deşi atât contravenţia, cât şi abaterea disciplinară constituie fapte
antisociale, sfera efectelor lor antisociale este diferită.
În cazul abaterii disciplinare sunt afectate relaţiile din interiorul
unităţii unde a fost săvârşită abaterea, în timp ce în cazul unei contravenţii,
chiar dacă aceasta a fost săvârşită tot în cadrul unei unităţi, pericolul social
produs prin acea faptă depăşeşte acea unitate, implicând o sferă mult mai
largă de interese sociale.
Din cauza acestui specific atât sancţiunile care se aplică cât şi organele
care aplică sancţiunile sunt diferite în cele două situaţii.
Astfel, sancţiunea disciplinară este aplicată, de regulă, de şeful
ierarhic al celui care a săvârşit abaterea disciplinară, în timp ce sancţiunea
contravenţională este aplicată de o persoană sau de un organ anume
prevăzut de norma juridică care stabileşte acea contravenţie.
În cazul în care normele juridice prevăd expres, pot fi sancţionate,
pentru săvârşirea de contravenţii şi persoanele juridice (instituţii de stat,
organizaţii nestatale). Într-o astfel de situaţie, sancţiunea se aplică persoanei
juridice, dar suma plătită este recuperată de aceasta de la cel sau cei care nu
şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile care le reveneau, din care
cauză s-a produs şi contravenţia.
11.3.5. Răspunderea contravenţională şi răspunderea
civilă
Este posibil ca, printr-o faptă socotită contravenţie, să se producă
daune altor persoane. Chiar dacă persoana care a săvârşit acea faptă este
exonerată de răspundere contravenţională, ea rămâne, totuşi, obligată să
repare prejudiciul pe care l-a provocat prin fapta sa.
Exonerarea de răspundere contravenţională priveşte numai aplicarea
de sancţiuni contravenţionale şi nicidecum obligaţia de a repara pagubele
produse prin acea faptă.
În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei a fost pricinuită o pagubă
şi există tarif de evaluare a acesteia, agentul constatator, dacă are dreptul să
aplice sancţiunea, stabileşte despăgubirea pe bază de tarif, făcând menţiune
despre aceasta în procesul-verbal.
În ceea ce priveşte despăgubirile civile, pe care contravenientul este
obligat să le plătească părţii vătămate, pentru paguba pe care aceasta a
suferit-o ca urmare a săvârşirii contravenţiei, în procesul-verbal, după
descrierea faptei cauzatoare de prejudiciu, se va menţiona, în mod
amănunţit, în ce a constat paguba (de exemplu, ce bunuri au fost distruse,
degradate ori însuşite de la partea vătămată), cui aparţin bunurile respective,
106
precum şi orice alt element necesar pentru evaluarea cât mai exactă a
pagubei şi pentru identificarea părţii vătămate.
În cazul în care agentul constatator este competent să aplice
sancţiunea contravenţională, el va calcula valoarea prejudiciului, pe baza
tarifului legal, iar suma va fi consemnată în procesul-verbal.
Dacă agentul constatator nu este competent să aplice sancţiunea,
despăgubirile vor fi stabilite de către organul competent să aplice sancţiunea
contravenţională, la cererea părţii vătămate.
Agentul constatator este obligat să aducă la cunoştinţă părţii vătămate
măsura adoptată, prin trimiterea unor copii de pe procesul-verbal de
constatare a contravenţiei, pentru ca aceasta să poată obţine de la
contravenient suma datorată.
11.3.6. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei
Există unele situaţii când, deşi o persoană săvârşeşte o contravenţie, nu
este pasibilă de sancţiune, cu alte cuvinte, este exonerată de răspundere
contravenţională.
În cazul răspunderii contravenţionale, cauzele care exonerează de
răspundere prevăzute de O.G. nr. 2/2001 sunt aceleaşi ca şi în cazul
răspunderii penale1.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin.1 din O.G. nr. 2/2001 caracterul
contravenţional al faptei este înlăturat şi pe cale de consecinţă este înlăturată
răspunderea contravenţională în cazul legitimei apărări, stării de necesitate,
constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare
complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită.
De asemenea, nu constituie contravenţie fapta săvârşită de minorul sub 14 ani.
Totodată, aşa cum vom mai arăta într-un alt paragraf, după expirarea
termenului2 în care sancţiunea contravenţională putea fi aplicată sau
executată, făptuitorul nu mai poate fi tras la răspundere. Prescripţia are,
aşadar, ca efect exonerarea de răspundere.
În cele ce urmează vom analiza cauzele amintite care înlătură
caracterul contravenţional al faptei3.
1. Legitima apărare
Potrivit unui principiu de bază al statului de drept, nimeni nu-şi poate
face dreptate singur, eventualele conflicte sociale trebuind să fie soluţionate
de către organele abilitate prin lege.
1
A se vedea art. 44-51 din Codul penal
2
Potrivit art. 13 din O.G. nr. 2/2001 aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se
prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
3
I. Alexandru ş. a., op. cit. (2002), p. 313
107
În unele situaţii însă, apărarea interesului legitim al unei persoane nu
se mai poate face prin intervenţia organului respectiv, ci necesită acţiunea
celui aflat în pericol sau a unei alte persoane, care îi vine în ajutor.
Fapta săvârşită în asemenea condiţii se consideră a fi săvârşită în stare
de legitimă apărare.
Poate invoca starea de legitimă apărare persoana care săvârşeşte o
contravenţie pentru a evita un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau a unui interes public şi care pune
în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
Pentru ca fapta să fie considerată săvârşită în stare de legitimă apărare,
trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
a) fapta de apărare să fie răspunsul la un atac, trebuie aşadar să fie
precedată de un atac.
Prin atac se înţelege o acţiune efectuată cu intenţia de a vătăma o
valoare socială ocrotită printr-o normă juridică (persoană, drepturile
acesteia, interesul public);
b) atacul să fie material, direct, imediat şi injust.
Atacul este material când se realizează prin acţiuni sau inacţiuni de
natură să pună în pericol, din punct de vedere fizic, valoarea socială
împotriva căreia este îndreptat.
Atacul se poate produce printr-o violenţă fizică, dar şi printr-o
inacţiune, dacă prin aceasta se pune în pericol valoarea socială ocrotită1.
Atacul este direct când este îndreptat nemijlocit împotriva unei valori
sociale (de exemplu, acţiunea de a lovi o persoană).
Atacul este imediat atunci când pericolul este actual, iminent, adică
între atac şi pericolul produs perioada de timp scursă este foarte scurtă.
Atacul este injust atunci când este înfăptuit cu încălcarea normelor
juridice. Acţiunea de răspuns la o acţiune permisă de lege nu mai este
considerată legitimă apărare;
c) atacul să fie periculos.
Atacul trebuie să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
un interes public, în sensul că produce urmări ireparabile sau greu de remediat;
d) apărarea să fie proporţională cu intensitatea atacului.
Este considerat a fi în legitimă apărare şi cel care, din cauza unei
tulburări psihice apărute cu ocazia atacului, depăşeşte limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului.
Apărarea disproporţionată faţă de agresor constituie o împrejurare care
înlătură dreptul celui atacat de a beneficia de privilegiul legitimei apărări.
1
V. Dongoroz, op. cit., p. 351
108
De asemenea, se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care
săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare1.
2. Starea de necesitate
Se află în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a
salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat pe altă cale, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane, un bun material al
său sau aparţinând altuia, ori un interes public.
De exemplu, nu constituie contravenţie îmbarcarea sau debarcarea de
persoane sau mărfuri în afara locurilor autorizate, pătrunderea neautorizată a
unei nave într-o zonă interzisă etc., dacă astfel de fapte au fost săvârşite
pentru a se garanta securitatea navei, viaţa celor de pe navă sau spre a se
evita producerea de avarii la navă ori privind încărcătura acesteia2.
Pentru ca săvârşirea unei contravenţii să fie considerată în stare de
necesitate, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
- fapta să fie săvârşită ca urmare a unui pericol neprevăzut (cutremur,
inundaţie, incendiu, defectarea imprevizibilă a unei instalaţii etc.);
- pericolul să fie iminent, adică pe cale de a se produce în acel
moment, în aşa fel încât consecinţele sunt imediat realizabile;
- pericolul să fie real, adică producerea lui să fie certă, iar nu posibilă
sau imaginară;
- pericolul să fie inevitabil, în sensul că producerea lui nu poate fi
înlăturată decât prin săvârşirea faptei contravenţionale;
- fapta să fie săvârşită spre a salva viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea făptuitorului, a altei persoane, un bun material ori un interes public;
- prin săvârşirea contravenţiei să nu se producă, în mod conştient, urmări
mai grave decât în cazul când făptuitorul contravenţiei nu ar fi intervenit.
Prin urmare, nu este în stare de necesitate cel care, în momentul
săvârşirii faptei contravenţionale şi-a dat seama că provoacă urmări vădit
mai grave decât dacă nu ar fi intervenit.
3. Constrângerea fizică sau morală
Nu este considerată contravenţie fapta săvârşită de o persoană, în
cazul în care au fost exercitate asupra sa presiuni, acţiuni coercitive spre a o
obliga să săvârşească contravenţia.
Constrângerea se poate realiza fie sub aspect fizic, făptuitorul
neputând rezista acesteia, fie sub aspect moral, prin ameninţarea cu un
pericol grav pentru persoana sa ori a altei persoane, ce nu putea fi înlăturat
în alt mod decât prin săvârşirea contravenţiei.
1
Art. 44 alin 2^1 din Codul penal
2
109
Constrângerea fizică trebuie să fie de natură să paralizeze libertatea de
voinţă a făptuitorului. Dacă acesta este în situaţia de a putea să opună rezistenţă
ori să se sustragă constrângerii exercitate asupra sa, în acest caz, constrângerea
fizică nu mai poate fi invocată ca o cauză de exonerare de răspundere.
Constrângerea psihică (morală) este şi ea o cauză care anihilează
libertatea de voinţă a făptuitorului, situaţie care exclude vinovăţia acestuia,
deci şi caracterul contravenţional al faptei sale.
Totodată, pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie grav, adică să se
refere la un rău ireparabil sau extrem de greu de remediat, ca de exemplu,
reconstrucţia unei clădiri incendiate.
În plus, este necesar ca făptuitorul să nu aibă o altă posibilitate de a
înlătura pericolul, decât fie să săvârşească contravenţia, fie să suporte
producerea răului cu care este ameninţat şi care se va produce.
Între răul cu care se ameninţă şi consecinţa săvârşirii contravenţiei
trebuie să existe o anumită proporţie, în sensul ca valoarea socială vătămată
prin săvârşirea contravenţiei să nu fie mai mare decât valoarea socială
ocrotită prin acea faptă.
4. Cazul fortuit
Cazul fortuit constă în intervenţia unei întâmplări ce nu putea să fie prevăzută
sau înlăturată şi care determină producerea rezultatului socialmente periculos.
Făptuitorul este exonerat de răspundere contravenţională deoarece nu a avut
posibilitatea să prevadă factorul extern care a determinat producerea rezultatului.
Nu intervine această cauză de exonerare de răspundere în cazul în care
făptuitorul nu a prevăzut rezultatul, care putea fi prevăzut în mod obişnuit
de orice persoană.
În cazul fortuit, imprevizibilitatea este obiectivă, generală, legată de
limitele cunoaşterii umane, în general. În cazul în care, spre exemplu,
contravenţia s-a produs ca urmare a neglijenţei, a lipsei de prevedere a
conducătorului autovehiculului, în situaţia sa imprevizibilitatea este
subiectivă, personală, deci atrage răspundere juridică.
Împrejurarea neprevăzută se poate datora unor fenomene ale naturii
(furtună, inundaţie etc.), unor boli (de pildă, un atac de cord) sau de
comportamentul unor persoane, cum ar fi apariţia bruscă în faţa
autovehiculului a unui copil, situaţie care obligă pe conducătorul auto să
schimbe direcţia de mers, trecând peste linia ce separă benzile de circulaţie.
5. Eroarea de fapt
Prin eroare de fapt se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
de către făptuitor, în momentul săvârşirii contravenţiei, a existentei unei
împrejurări de care depinde caracterul contravenţional al faptei sale.
Dacă el ar fi cunoscut în mod corect acea împrejurare, nu ar mai fi
săvârşit fapta respectivă.
110
Contradicţia dintre realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă îl
împiedică pe făptuitor să-şi dea seama de caracterul contravenţional al faptei sale.
Dimpotrivă, eroarea de drept, adică necunoaşterea unei norme
juridice, nu exonerează de răspundere, potrivit principiului că nimeni nu se
poate apăra invocând necunoaşterea legii.
6. Iresponsabilitatea şi infirmitatea
Iresponsabilitatea constituie o cauză care exonerează de răspundere,
deoarece persoana iresponsabilă nu posedă capacitatea psihică
(discernământ, raţiune etc.) spre a putea aprecia în mod corect fapta sa,
consecinţele acesteia, caracterul ei licit sau ilicit.
Starea de iresponsabilitate poate fi permanentă, de exemplu o
debilitate mintală congenitală, sau temporară (intermitentă), producându-se
numai în anumite momente, de exemplu, în cazul unei epilepsii.
În orice situaţie, starea de iresponsabilitate, spre a exonera de
răspundere, trebuie să fie constatată de organul medical competent.
Deşi nu răspunde contravenţional, împotriva făptuitorului se pot lua
măsuri de siguranţă, cu caracter medical ca, de exemplu, obligarea la un
tratament medical de specialitate1.
Infirmitatea poate să constituie, în anumite situaţii, o cauză care
înlătură răspunderea contravenţională.
7. Beţia accidentală completă
Fapta celui care, în momentul săvârşirii acesteia se afla, datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă, provocată
de alcool sau alte substanţe, nu constituie infracţiune.
Beţia este o stare psihică anormală, ca urmare a efectelor produse
asupra organismului, în special asupra facultăţilor mintale, de anumite
substanţe consumate de persoana în cauză, cea mai frecventă fiind alcoolul
(beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică).
Beţia accidentală completă poate fi consecinţa inhalării unor vapori de
alcool, neofalină ori alte substanţe din mediu în care persoana îşi desfăşoară
activitatea curentă sau se află din întâmplare, situaţie în care acea persoană
nu mai este responsabilă de faptele sale.
În cazul în care o asemenea persoană săvârşeşte o contravenţie, va fi
exonerată de răspundere.
8. Minoritatea
Fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu este considerată
contravenţie chiar dacă, potrivit legii, prezintă caracteristicile unei
contravenţii (art. 11 alin. 2 din O. G. nr. 2/2001).
1
Art. 113 şi 114 din Codul penal
111
În cazul minorilor sub 14 ani, operează prezumţia absolută că nu
posedă capacitatea psihică, intelectuală de a înţelege suficient caracterul
faptelor sale, nu are discernământul necesar în acest sens. Totodată, nu are
nici posibilitatea de a cunoaşte regulile juridice care reglementează relaţiile
din societate. Lipsa discernământului îl exonerează pe minorul sub 14 ani de
răspundere contravenţională.
Pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani
minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta
săvârşită se reduc la jumătate.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată
numai de instanţa de judecată.
11.3.7. Sancţiunile contravenţionale
Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare1.
Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul, amenda
contravenţională şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
 confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
 suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
 închiderea unităţii;
 blocarea contului bancar;
 suspendarea activităţii agentului economic;
 retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
 desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau
complementare.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol
social al faptei săvârşite.
Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de
gravitatea faptei.
Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune
contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.
Avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui
contravenient persoană fizică sau juridică.
1
A. Trăilescu, op. cit., p.350; V. Prisăcaru, op. cit. (2002), p. 708 şi urm.
112
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate aplica numai
contravenienţilor persoane fizice.
11.3.7.1. Avertismentul
Cea mai blândă sancţiune contravenţională este avertismentul.
Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului
asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a
respecta dispoziţiile legale. (art. 7 alin. 1 din O. G. nr. 2/2001)
Avertismentul este, aşadar, o sancţiune fără efecte juridice, asemănător
unei sancţiuni morale.
Avertismentul se aplică în cazul unor fapte de mică gravitate şi când
se apreciază că persoana în cauză, chiar şi fără aplicarea altei sancţiuni mai
aspre, nu va mai săvârşi alte contravenţii.
Avertismentul se poate aplica chiar şi atunci când actul normativ prin
care a fost stabilită acea contravenţie nu prevede o asemenea sancţiune,
lăsându-se, deci, la aprecierea celui ce constată contravenţia aplicarea
acestei sancţiuni (art.7 alin.3).
În general, avertismentul se prezintă sub formă verbală.
Există însă unele situaţii când este necesară şi întocmirea unui înscris.
De exemplu, în cazul unei coliziuni uşoare între autovehicule, odată
cu avertismentul verbal, se va încheia şi un proces-verbal, acesta fiind
necesar în raporturile cu organul de asigurări şi cu atelierul de reparaţii în
vederea remedierii stricăciunilor produse ca urmare a coliziunii.
Avertismentul sub formă orală (verbală) se aplică în situaţia în care
contravenientul este de faţă atunci când se constată săvârşirea contravenţiei.
Prin avertisment, agentul constatator face cunoscut contravenientului
ce dispoziţie legală a încălcat, care este pericolul social al faptei sale, cu
recomandarea ca pe viitor să nu mai săvârşească asemenea fapte.
Avertismentul se aplică, în mod obligatoriu, în scris, în următoarele cazuri:
- actul normativ prin care se stabileşte contravenţia respectivă prevede
expres obligativitatea formei scrise;
- contravenientul nu este de faţă în momentul constatării contravenţiei;
- au fost produse pagube prin săvârşirea contravenţiei. În acest caz, se
va menţiona şi despăgubirea civilă pe baza modelului de evaluare anexat la
actul normativ sau prin metodele generale de evaluare, dacă actul normativ
respectiv nu prevede modul de evaluare;
- în urma săvârşirii contravenţiei există bunuri supuse confiscării.
Bunurile sunt descrise în mod detaliat, menţionându-se, totodată, şi ce măsuri
au fost luate în legătură cu acele bunuri, cui au fost predate şi pe ce bază.
11.3.7.2. Amenda
113
Cea mai frecventă sancţiune contravenţională este amenda.
Amenda constă în plata unei sume de bani, care variază în funcţie de
natura şi gravitatea faptei.
De regulă, actele normative prevăd, pentru fiecare contravenţie în
parte, o limită minimă şi una maximă, pentru ca amenda să poată fi aplicată
ţinându-se seama de împrejurările concrete în care a fost săvârşită
contravenţia, cu alte cuvinte, sancţiunea să poată fi individualizată.
În mod excepţional, unele acte normative nu prevăd limite minime şi
maxime ale amenzilor, ci calcularea şi aplicarea lor pe baza anumitor criterii.
Potrivit dispoziţiilor art. 8, amenda contravenţională are caracter administrativ.
Limita minimă a amenzii contravenţionale este de 25 lei, iar limita
maximă nu poate depăşi:
a) 100.000 lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă;
b) 50.000 lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;
c) 5.000 lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale
consiliilor judeţene ori ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti;
d) 2.500 lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale
ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor juridice în
conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetul de stat,
cu excepţia celor aplicate, potrivit legii, de autorităţile administraţiei publice
locale şi amenzilor privind circulaţia pe drumurile publice, care se fac venit
integral la bugetele locale.
Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în
conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale.
În ceea ce priveşte aplicarea amenzii contravenţionale, agentul
constatator va ţine seama de limita minimă şi limita maximă prevăzute de
actul normativ care stabileşte acea contravenţie, de frecvenţa acelei
contravenţii în zona respectivă, mergându-se spre limita maximă dacă
frecvenţa este mare, de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost
săvârşită, de situaţia materială a contravenientului, de veniturile şi
obligaţiile de întreţinere care îi revin etc.
Conform dispoziţiilor art. 28 din O. G. nr. 2/2001, contravenientul poate
achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii
procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din
minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând
menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de
stabilire a contravenţiilor această posibilitate trebuie menţionată în mod expres.
Termenele statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare,
iar termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul
este suspendat se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
114
Amenzile care se cuvin bugetului de stat pot fi achitate la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. sau la unităţile Trezoreriei Statului,
iar amenzile cuvenite bugetelor locale se achită la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. sau la casieriile autorităţilor administraţiei publice
locale ori ale altor instituţii publice abilitate să administreze veniturile bugetelor
locale, indiferent de localitatea pe a cărei rază acestea funcţionează, de cetăţenia,
domiciliul sau de reşedinţa contravenientului ori de locul săvârşirii contravenţiei,
precum şi la ghişeul unic din punctele de trecere a frontierei de stat a României.
O copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului constatator sau
se trimite prin poştă organului din care acesta face parte.
Amenzile contravenţionale pot fi achitate şi prin intermediul instrumentelor
de plată electronică în cadrul Ghişeului virtual de plăţi. În acest caz:
 achitarea unei amenzi contravenţionale se dovedeşte prin prezentarea
extrasului de cont al plătitorului sau a dovezii de plată emise de Ghişeul
virtual de plăţi, aceasta specificând data şi ora efectuării plăţii şi
 se elimină obligativitatea pentru plătitor de a preda o copie de pe
extrasul de cont sau de pe dovada de plată emisă de Ghişeul virtual de plăţi
către agentul constatator sau organul din care acesta face parte.
În cazul în care termenul de 48 de ore nu este respectat,
contravenientul va plăti amenda integral, iar dacă a plătit jumătate din
minim, dar după expirarea termenului, va plăti şi restul din amenda aplicată.
Este posibil ca suma să fie plătită în cadrul celor 48 de ore, dar
contravenientul nu trimite chitanţa.
În acest caz, când va primi procesul-verbal şi înştiinţarea de plată,
contravenientul se va prezenta la organul din care face parte agentul
constatator şi va prezenta chitanţa de plată a jumătate din minimul amenzii.
Dovedindu-se că plata s-a făcut în termenul legal, procesul-verbal şi
înştiinţarea de plată a amenzii integrale vor fi anulate.
Amenda, având un caracter personal, nu este transmisibilă, astfel încât
moştenitorii contravenientului decedat nu pot fi urmăriţi. După părerea
noastră, în cazul în care amenda nu a fost executată în timpul vieţii
contravenientului, deoarece ea constituie o sursă de alimentare a bugetului
de stat, deci prezintă un interes social general, ar trebui să fie recuperată din
masa succesorală a defunctului.
11.3.7.3. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din O. G. nr. 2/2001, prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege şi numai pe
o durată ce nu poate depăşi 300 de ore.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se stabileşte
alternativ cu amenda.
115
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii poate fi
aplicată numai dacă există consimţământul contravenientului.
Conform dispoziţiilor art. 2 al O. G. 55/2002, activitatea în folosul
comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice, pentru întreţinerea
locurilor de agrement, a parcurilor şi a drumurilor, păstrarea curăţeniei şi
igienizarea localităţilor, desfăşurarea de activităţi în folosul căminelor
pentru copii şi bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor,
spitalelor şi al altor aşezăminte social-culturale.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se execută
după programul de muncă ori, după caz, programul şcolar al
contravenientului, pe o durată cuprinsă între 50 de ore şi 300 de ore, de
maximum 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare de 6 - 8 ore pe zi.
În cazul în care contravenientul are posibilitatea să execute sancţiunea
în fiecare zi din cursul săptămânii, iar autorităţile publice locale, prin
persoanele împuternicite, pot asigura supravegherea activităţii
contravenientului, durata maximă de lucru nu poate depăşi 8 ore pe zi.
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30
de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea
executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza
instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în
vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea
din amendă care a fost achitată.
La primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului,
poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării
integrale a amenzii.
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termenul de 30
de zile, instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu acordul acestuia.
Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în
folosul comunităţii este supusă recursului.
11.3.7.4. Confiscarea
Confiscarea constă în reţinerea forţată a unor bunuri, anume a celor
care au servit (folosit) la săvârşirea contravenţiei, dacă aceste bunuri aparţin
contravenientului, a bunurilor destinate sau rezultate din contravenţie (art. 5
alin. 3 lit. a din O.G. nr. 2/2001).
Uneori, confiscarea are un caracter temporar. Astfel, autovehiculele
sau remorcile staţionate neregulamentar pot fi blocate sau ridicate,
116
transportate şi depozitate în spaţii special amenajate stabilite de consiliile
locale, până la eliberarea acestora proprietarilor lor1.
În unele cazuri, confiscarea poate să fie o sancţiune principală, de sine
stătătoare. Aşa, de exemplu, sustragerea de la controlul vamal a oricăror bunuri sau
mărfuri care ar trebui plasate sub un regim vamal. În acest caz bunurile se confiscă2.
11.3.7.5. Suspendarea activităţii agentului economic
În unele acte normative este prevăzută şi sancţiunea suspendării
activităţii agentului economic în cazul săvârşirii anumitor contravenţii.
De exemplu, în cazul servirii de băuturi alcoolice consumatorilor aflaţi
în vădită stare de ebrietate, minorilor, se poate suspenda activitatea localului
public pe o perioadă cuprinsă între 10 şi 30 de zile3.
Această sancţiune se aplică pe lângă sancţiunea principală.
Nu este însă o sancţiune obligatorie, lăsându-se la aprecierea agentului
constatator dacă să dispună sau nu suspendarea activităţii agentului economic.
11.3.7.6. Blocarea contului bancar
Măsura blocării contului bancar echivalează, în fapt, cu suspendarea
sau chiar cu încetarea activităţii agentului economic, întrucât închiderea
contului îl pune în imposibilitatea desfăşurării activităţii în viitor.
În Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism4 se precizează în art.
22 că în cazul încălcării prevederilor acestei legi se va bloca contul bancar
pe o durată de la 10 zile la o lună.
11.3.8. Stabilirea şi constatarea contravenţiei

Prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi
sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate5.
1
Art. 1 din H. G. nr. 147/1992 privind blocarea, ridicarea, transportul, depozitarea şi
eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 6 aprilie 1992
2
Art. 653 al H. G. nr. 707 din 7 iunie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
Codului vamal al României publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din
15 iunie 2006
3
Art. 2 pct. 24, art. 3 alin. 2 din Legea nr. 61/1990 republicată în temeiul art. II din Legea
nr. 132 din 28 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271
din 31 octombrie 1996
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002
5
V. Prisăcaru, op. cit. (2002), p. 701 şi urm.
117
Prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se
stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate pentru care
acestora le sunt stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective
nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului.
Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti pot stabili şi
sancţiona contravenţii în următoarele domenii: salubritate; activitatea din
pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora; întreţinerea parcurilor şi spaţiilor
verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii; amenajarea şi curăţenia
spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe, precum şi a terenurilor virane;
întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor;
întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi altor instituţii de educaţie şi
cultură, întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor construcţii;
depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti poate stabili şi alte
domenii de activitate din competenţa consiliilor locale ale sectoarelor, în
care acestea pot stabili şi sancţiona contravenţii.
Hotărârile consiliilor locale sau judeţene ori, după caz, ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, prin care s-au stabilit contravenţii cu nesocotirea
principiilor prevăzute mai sus sunt nule de drept. Nulitatea se constată de instanţa
de contencios administrativ competentă, la cererea oricărei persoane interesate1.
Conform dispoziţiilor art. 15 din O. G. nr. 2/2001, contravenţia se
constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în
actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod
generic agenţi constatatori.
Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul
Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop
de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale,
de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al
municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Ofiţerii şi subofiţerii de poliţie constată contravenţii privind: apărarea
ordinii publice; circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de comerţ;
vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare,
ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege
sau prin hotărâre a Guvernului.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu2:
- data şi locul unde este încheiat;
- numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;
1
Art. 2 din O.G. nr. 2/2001
2
Art. 16 din O. G. nr. 2/2001
118
- datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric
personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului;
- descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului
în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi
la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;
- indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează
contravenţia;
- indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca
urmare producerea unui accident de circulaţie;
- posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul
amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;
- termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.
În cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie sau
cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse
şi următoarele date: seria şi numărul paşaportului ori ale altui document de
trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia şi statul emitent.
În cazul în care contravenientul este minor procesul-verbal va
cuprinde şi numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor
reprezentanţi ori ocrotitori legali ai acestuia.
În situaţia în care contravenientul este persoană juridică în procesul-
verbal se vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi
datele de identificare a persoanei care o reprezintă.
În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este
obligat să aducă la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni
cu privire la conţinutul actului de constatare. Obiecţiunile sunt consemnate
distinct în procesul-verbal la rubrica "Alte menţiuni", sub sancţiunea
nulităţii procesului-verbal.
Potrivit art. 17 din O.G. nr. 2/2001, lipsa menţiunilor privind numele,
prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele
contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului
acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului
constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din oficiu.
Contravenientul este obligat să prezinte agentului constatator, la
cerere, actul de identitate ori alte documentele în baza cărora se fac
menţiunile din procesul-verbal de constatare a contravenţiei. În caz de refuz,
pentru legitimarea contravenientului agentul constatator poate apela la
ofiţeri şi subofiţeri de poliţie, jandarmi sau gardieni publici.
În conformitate cu dispoziţiile art. 19, procesul-verbal se semnează pe
fiecare pagină de agentul constatator şi de contravenient. În cazul în care
contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul
119
constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie
confirmate de cel puţin un martor. În acest caz procesul-verbal va cuprinde
şi datele personale din actul de identitate al martorului şi semnătura acestuia.
Nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator.
În lipsa unui martor agentul constatator va preciza motivele care au
condus la încheierea procesului-verbal în acest mod.
Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate în
acelaşi timp de acelaşi agent constatator, se încheie un singur proces-verbal.
11.3.9. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

Potrivit dispoziţiilor art. 21 din O.G. nr. 2/2001, în cazul în care prin
actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu se prevede altfel,
agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea.
Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a
contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea,
procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei
competente să aplice sancţiunea. În acest caz sancţiunea se aplică prin
rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.
Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a
acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele
personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.
Conform dispoziţiilor art. 23 al O. G. nr. 2/2001, în cazul în care prin
săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a
acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi
despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea
corespunzătoare în procesul-verbal.
Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei persoana vătămată îşi va
putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun.
Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În toate situaţiile
agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării
şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute
de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal.
În cazul în care bunurile nu se găsesc, contravenientul este obligat la
plata contravalorii lor în lei.
Agentul constatator are obligaţia să stabilească cine este proprietarul
bunurilor confiscate şi, dacă acestea aparţin unei alte persoane decât
contravenientul, în procesul-verbal se vor menţiona, dacă este posibil, datele
120
de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care
identificarea nu a fost posibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din O.G. nr. 2/2001 procesul-verbal se va
înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului şi, dacă
este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate.
Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în termen de
cel mult o lună de la data aplicării acesteia.
În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum
şi dacă a fost obligat la despăgubiri, o dată cu procesul-verbal, acestuia i se
va comunica şi înştiinţarea de plată. În înştiinţarea de plată se va face
menţiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii la instituţiile
abilitate să o încaseze, potrivit legislaţiei în vigoare şi, după caz, a
despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând
să se procedeze la executarea silită.
Dacă agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este
prezent la încheierea procesului-verbal, se înmânează contravenientului
copia de pe procesul- verbal şi înştiinţarea de plată şi se face menţiune în
acest sens în procesul-verbal. Contravenientul va semna de primire.
În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent,
refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia, precum şi a
înştiinţării de plată se face de către agentul constatator în termen de cel mult
o lună de la data încheierii.
Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin
poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul
contravenientului. Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-
verbal semnat de cel puţin un martor.
Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a
fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie
infracţiune, sesizează organul de urmărire penală competent.
În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a
stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui
contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o
copie de pe rezoluţia, ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea
judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate
contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii.
Sancţiunile prevăzute în O. G. nr. 2/2001 nu se aplică în cazul contravenţiilor
săvârşite de militarii în termen. În cazul acestora procesul-verbal de constatare se
trimite comandantului unităţii din care face parte contravenientul, pentru a i se
aplica măsuri disciplinare, dacă se constată ca acesta este întemeiat.
121
Dacă prin contravenţia săvârşită de militarul în termen s-a produs o
paguba sau dacă sunt bunuri supuse confiscării, organul competent potrivit legii
va stabili despăgubirea pe baza de tarif şi va dispune asupra confiscării1.
11.3.10. Particularităţi cu privire la contravenţiile
din domeniul convieţuirii sociale, al ordinii
şi liniştii publice
Faptele de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi
liniştii publice prevăzute de Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor
de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice 2
prevăzute de art. 2 sunt sancţionate cu amendă, precum şi cu sancţiuni
complementare prevăzute de art. 3 din această lege.
În cazul minorilor, sancţiunea închisorii contravenţionale se poate aplica
numai după împlinirea vârstei de 16 ani, situaţie în care limitele sancţiunii
prevăzute de legea specială se reduc la jumătate. În cazul minorilor care nu au
împlinit vârsta de16 ani se aplică regimul ocrotirii unor categorii de minori.
Contravenţiile se constată de către primar, împuterniciţii acestuia, de
către ofiţerii sau subofiţerii de poliţie ori de către ofiţerii, maiştrii militari,
subofiţerii sau militarii din jandarmerie, angajaţi pe bază de contract.
În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea amenzii,
agentul constatator, o dată cu constatarea aplică şi sancţiunea.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor prin care s-
a aplicat sancţiunea amenzii se poate face plângere în termen de 15 zile de la
comunicarea acestuia.
Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se
soluţionează de judecătorie.
În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede şi sancţiunea
închisorii contravenţionale, dacă agentul constatator apreciază că sancţiunea
amenzii este îndestulătoare, aplică amenda, procedând potrivit dispoziţiilor
Legii privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
În caz contrar, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată
judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia. Ministrul
justiţiei poate dispune ca în municipiul Bucureşti soluţionarea unor
asemenea cauze să se facă la anumite judecătorii.
11.3.11. Căile de atac împotriva actelor de aplicare

a sancţiunilor contravenţionale
1
Art. 44 din O. G. nr. 2/2001
2
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 387 din 18 august 2000
122
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din O.G. nr. 2/2001, împotriva procesului-
verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face
plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.
Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte
despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât
contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.
Conform dispoziţiilor art. 32 alin. 2 din O. G. nr. 2/2001, plângerea
împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei
circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. Plângerea suspendă executarea.
Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile şi
va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut
plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în
procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte persoane în măsură
să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.
În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de
circulaţie, judecătoria va cita şi societatea de asigurări menţionată în
procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
Potrivit dispoziţiilor art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanţa competentă să
soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen,
ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au
prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea
verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra
sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi
atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia contencios
administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie.
Motivele de recurs pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul
suspendă executarea hotărârii.
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor se soluţionează cu precădere.
Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei, recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-
a soluţionat plângerea, precum şi orice alte cereri incidente sunt scutite de
taxa judiciară de timbru.
11.3.12. Executarea sancţiunilor contravenţionale

În conformitate cu dispoziţiile art. 37 din O. G. nr. 2/2001, procesul-
verbal neatacat în termenul de 15 zile, precum şi hotărârea judecătorească
123
irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără
vreo altă formalitate.
Aşa cum am mai arătat, avertismentul se adresează oral atunci când
contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei şi sancţiunea este
aplicată de agentul constatator.
În celelalte cazuri avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea
procesului-verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia corespunzătoare.
Dacă sancţiunea a fost aplicată de instanţă prin înlocuirea amenzii
contravenţionale cu avertisment, în cadrul soluţionării plângerii,
comunicarea acestei sancţiuni se face prin încunoştinţare scrisă.
Potrivit dispoziţiilor art. 39 al O. G. nr. 2/2001, punerea în executare a
sancţiunii amenzii contravenţionale se face astfel:
a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte
ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a
contravenţiei în termenul prevăzut de lege;
b) de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri.
În vederea executării amenzii, organele prevăzute mai sus vor
comunica din oficiu procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de
aplicare a sancţiunii, neatacat cu plângere în termenul legal, în termen de 30
de zile de la data expirării acestui termen, ori, după caz, dispozitivul
hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea, în
termen de 30 de zile de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, astfel:
a) pentru sumele care se fac venit integral la bugetele locale, organelor
de specialitate ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază
teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică sau, după caz, îşi are
domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică;
b) pentru sumele care se fac venit integral la bugetul de stat, organelor
de specialitate ale unităţilor subordonate Ministerului Finanţelor Publice -
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în a căror rază teritorială îşi are
domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică.
Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind
executarea silită a creanţelor fiscale.
Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la executare,
în condiţiile legii.
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30
de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea
executării silite, acesta va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit
contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei
activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după caz, şi de partea din
amendă care a fost achitată.
În cazul în care contravenientul, citat de instanţă, nu a achitat amenda
în termenul de 30 de zile, instanţa procedează, dacă există acordul expres al
124
acestuia, la înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în
folosul comunităţii pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori
începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore.
Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în
folosul comunităţii este supusă recursului.
Urmărirea punerii în executare a sentinţelor se realizează de către
serviciul de executări civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s-a
săvârşit contravenţia, în colaborare cu serviciile specializate din primării.
Executarea sancţiunilor contravenţionale complementare se face
potrivit dispoziţiilor legale.
11.4. Răspunderea administrativ-patrimonială
Prin art. 52 din Constituţie şi art. 14 şi 16 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ s-a instituit o răspundere administrativ-patrimonială
a administraţiei şi a funcţionarilor ei, supusă unui regim de drept administrativ1.
De altfel, prin art. 52 alin. 1 din Constituţia din 1991 republicată în
2003, această formă de răspundere a fost extinsă pentru toate autorităţile
publice. Aceste autorităţi publice pot fi obligate la repararea prejudiciilor
materiale şi morale provocate.
Cât priveşte condiţiile şi limitele exercitării dreptului la despăgubiri,
urmare a pagubelor provocate prin acte administrative ilegale, s-a prevăzut în
art. 52 alin. 2 din Constituţie, că acest lucru se va face printr-o lege organică, în
prezent existând Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
O prevedere deosebită este şi cea cuprinsă în disp. art. 52 alin. 3 din
Constituţie, care consacră o formă specială a răspunderii administrativ-
patrimoniale, anume răspunderea patrimonială a statului, pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile
legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Prin urmare, pe baza prevederilor constituţionale şi legale actuale
identificăm o formă obiectivă a răspunderii administrativ-patrimoniale
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele
penale2 şi o răspundere bazată pe vinovăţie, pe culpă, pentru cazul
prejudiciilor produse prin acte administrative.
Oricum, răspunderea administrativ-patrimonială pentru categoriile de
prejudicii amintite este supusă unui regim juridic administrativ, diferit de
regulile consacrate de dreptul civil ca drept comun.
1
Această formă de răspundere va fi analizată pe larg în capitolul consacrat contenciosului
administrativ
2
A. Iorgovan, op. cit., vol. II, p. 324-336
125
În baza dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 la care fac trimitere disp. art.
52 alin. 2 din Constituţie, angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale
se poate face în trei moduri:
a) prin acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii;
b) prin acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarului public;
c) prin acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi a
funcţionarului public.
Acest ultim tip de acţiune este cea mai folosită în practică, pentru că
ocroteşte cel mai bine interesele celui vătămat.
Prin consacrarea, pe planul răspunderii administrativ-patrimoniale, a
principiului solidarităţii juridice dintre funcţionari şi autoritate, în procesul
executării hotărârii, cel vătămat se va îndrepta, în primul rând, împotriva
autorităţii care, de principiu, este solvabilă, şi deci sunt create şansele
realizării creanţei reclamantului.
Cât priveşte actele juridice avute în vedere pentru răspunderea
administrativ-patrimonială, reglementată de disp. art. 52 din Constituţie şi
Legea nr. 554/2004, acestea sunt cele despre care vom arăta, că sunt
atacabile pe calea contenciosului administrativ.
Referitor la competenţa de soluţionare a acţiunilor privind răspunderea
administrativ-patrimonială, aceasta aparţine, conform dispoziţiilor
Constituţiei şi Legii nr. 554/2004 tribunalelor administrativ-fiscale, secţiilor
de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, secţiilor de
contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aceste instanţe urmează a se pronunţa cu privire la prejudiciile
rezultate atât din nelegalitatea1, cât şi din neconstituţionalitatea actelor
administrative, în acest din urmă caz, cu excepţia ordonanţelor de Guvern
care se atacă atât pentru nelegalitate, cât şi pentru neconstituţionalitate la
Curtea Constituţională, conform disp. art. 146 lit. d din Constituţie2.
1
A se vedea V. Vedinaş, op. cit., p. 145
2
Prin Decizia nr. 37/1993, Curtea Constituţională a statuat că actele normative şi
individuale ale Guvernului şi celorlalte autorităţi ale administratiei publice, fie centrale, fie
locale, sunt controlate, sub aspectul legalităţii lor, de instanţele de contencios administrativ.
Tot instanţele de contencios administrativ sunt competente şi în situaţia în care ilegalitatea
priveşte chiar nerespectarea de către autorităţile amintite a Constituţiei, prin exces de putere
sau prin depăşirea limitelor şi condiţiilor de exercitare a competenţei de către organul
emitent al actului administrativ nelegal
126
Capitolul XII
CONTROLUL ACTIVITĂŢII AUTORITĂŢILOR
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
12.1. Noţiunea, necesitatea şi rolul controlului

Administraţia publică, în sensul de activitate care constă în organizarea
executării şi executarea în concret a legilor, legi în care sunt exprimate valori
politice, prin natura sa, necesită supunerea faţă de multiple forme de control.
Aşadar, pentru a asigura conformitatea activităţii autorităţilor
administraţiei publice cu exigenţele legii, este nevoie de instituirea unui vast
şi complex control asupra acestei activităţi. Într-adevăr, există o gamă amplă
şi variată de forme de control al activităţii autorităţilor administraţiei publice,
tocmai datorită caracterului subordonat pe care îl are această activitate. Natura
diferitelor forme de control diferă în funcţie de particularităţile subordonării.
Garanţia juridică a îndeplinirii acestui obiectiv îl constituie controlul
asupra modului în care aceste autorităţi şi-au exercitat atribuţiile conferite de
lege, control care se exercită fie din proprie iniţiativă, fie la solicitarea celor
interesaţi, de către însăşi autorităţile administrative sau de autorităţi care
înfăptuiesc celelalte puteri ale statului (legislativă sau judecătorească)1.
În primul rând, activitatea autorităţilor administraţiei publice este
supusă controlului Parlamentului. Controlul politic al activităţii autorităţilor
administraţiei publice este o necesitate firească, datorită faptului că
autorităţile administraţiei publice au sarcina realizării politicii statului.
Apoi, pentru că valorile politice, transpuse în legi, pe care le au de
îndeplinit autorităţile administraţiei publice se referă la satisfacerea nevoilor
societăţii, iar activitatea autorităţilor administraţiei publice este menită, în
ultimă analiză, a sluji intereselor cetăţenilor, este necesară instituirea unor
forme de control social în care cetăţenii să poată avea o participare eficientă.
În acest scop funcţionează un control al opiniei publice asupra
activităţii autorităţilor administraţiei publice, control care se exprimă fie prin
presă, fie prin sesizări, reclamaţii şi propuneri pe care le fac cetăţenii.
Deoarece, valorile politice pe care trebuie să le realizeze autorităţile
administraţiei publice se exprimă în legi, iar aceste autorităţi acţionează pe
baza şi în executarea legii, un criteriu esenţial în aprecierea activităţii
autorităţilor administraţiei publice îl constituie legalitatea acestei activităţi.
1
Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 225
127
Desigur, după cum se va vedea, legalitatea nu este singurul criteriu de
apreciere a activităţii autorităţilor publice, dar este unul esenţial care
determină instituţionalizarea unor activităţi sociale. Ne referim, în acest
sens, la controlul pe care îl realizează instanţele judecătoreşti asupra
activităţii autorităţilor publice în cadrul contenciosului administrativ.
Criteriul legalităţii activităţii autorităţilor administraţiei publice este
prezent în orice formă de control, indiferent care ar fi autorul controlului.
Controlul activităţii autorităţilor administraţiei publice nu trebuie să fie
limitat numai la cel care se realizează din afara autorităţilor administraţiei
publice. Ca orice sistem organizat, administraţia publică realizează ea însăşi o
vastă activitate de control asupra felului în care sunt îndeplinite sarcinile ce
revin diferitelor autorităţi ale administraţiei publice. Prin urmare, administraţia
îşi autoreglează acţiunile. În această privinţă trebuie notat, mai întâi,
autocontrolul pe care îl exercită asupra activităţii proprii fiecare funcţionar.
Există însă diferite forme instituţionalizate de control în cadrul
sistemului administraţiei publice prin care este urmărită, cercetată şi reglată
acţiunea diferitelor autorităţi ale acestui sistem, pentru ca această acţiune să
fie conformă cu exigenţele stabilite prin lege.
În acest sens, ni se prezintă funcţia controlului ca o componentă
esenţială a activităţii de conducere şi de manifestare a ierarhiei
administrative în organizarea administraţiei publice. Controlul administrativ
constituie forma cea mai complexă a controlului asupra activităţii
autorităţilor administraţiei publice. Esenţa controlului administrativ constă
în confruntarea administraţiei publice aşa cum este, cum a fost sau cum va
fi, cu ceea ce trebuie, ceea ce trebuia sau ceea ce va trebui să fie1.
Referindu-ne la necesitatea controlului activităţii autorităţilor administraţiei
publice, precizăm că nu trebuie să limitat rolul acestuia la constatarea unor
eventuale erori sau abuzuri. Controlul este necesar mai ales pentru a îndruma,
orienta şi eventual corecta acţiunea, în vederea realizării politicii statului.
Subliniind rolul pozitiv al controlului activităţii autorităţilor
administraţiei publice, nu trebuie să pierdem însă din vedere anumite efecte
negative care se pot manifesta, în cazul în care activitatea de control nu este
concepută şi realizată raţional.
Astfel, activitatea de control poate avea un efect inhibator asupra celui
controlat, îi poate afecta iniţiativa în angajarea diferitelor acţiuni. Pe de altă
parte, exercitarea unor multiple activităţi de control este de natură să ducă la
perturbarea acţiunilor pe care trebuie să le întreprindă diferitele autorităţi ale
administraţiei publice.
1
Denis Levy, Aspects generaux du contrôle, citat de Liviu Giurgiu în Drept administrativ,
Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, p.168
128
12.2. Eficienţa activităţii de control2
Pentru a realiza o eficienţă sporită a activităţii de control sunt necesare
următoarele condiţii:
a) Controlul trebuie să fie efectuat de persoane competente, bine pregătite
profesional, cu experienţă în domeniile sau sectoarele controlate. Astfel, cel
care controlează trebuie să cunoască temeinic prevederile legale din domeniul
pe care îl controlează, precum şi specificul activităţii în acel domeniu.
De asemenea, trebuie să dea dovadă de probitate profesională, de
corectitudine, de cinste, de tact şi să fie receptiv la toate explicaţiile ce i le
dă cel controlat.
Ţinerea la distanţă a celui controlat, intimidarea şi timorarea lui, nu sunt de
natură să conducă la concluzii realiste, temeinice, la aflarea adevărului, iar
controlul nu-şi realizează rolul său preventiv şi educativ faţă de cel controlat. Într-
un climat de timorare dialogul dispare, devine monolog, acţiunea de control
devine mai greoaie şi îşi pierde din operativitate şi din obiectivitate.
O atenţie deosebită trebuie acordată formării controlorilor, deoarece
controlul nu este o sarcina uşoară, ci o ştiinţă, uneori o artă care presupune
temeinice cunoştinţe profesionale, competenţă, pasiune şi talent.
În aceste condiţii formarea persoanelor care să efectueze acţiunile de
control nu trebuie lăsată la voia întâmplării, ci trebuie organizată şi dirijată
în mod ştiinţific pe un fundament interdisciplinar în care un rol prioritar
revine ştiinţei administraţiei.
b) Este necesar să existe o pondere a controlului în ansamblul
activităţii de organizare a executării şi de executare în concret a legii.
Activitatea de control are un rol subsidiar faţă de activitatea de
executare, şi cum el nu are un scop în sine trebuie să ajute la mai buna
desfăşurare a activităţii de executare, în concordanţă cu legea, cu cerinţele
vieţii sociale. De aceea este foarte important de găsit un echilibru optim
între activitatea de executare şi cea de control, întrucât exagerarea activităţii
de control poate deveni o frână în activitatea de executare a legii, un factor
perturbator al întregii activităţi sociale.
În cazul în care controlul trebuie realizat pe mai multe sectoare şi de
mai multe organe de control se recomandă ca organele ce exercită controlul
din exterior să-şi coordoneze acţiunile în aşa fel încât să se controleze în
acelaşi timp mai multe sectoare de activitate;
2
Ioan Alexandru, Ion Popescu Slăniceanu, Mihaela Cărăuşan, Cosmin-Ionuţ Enescu,
Dragoş Dincă, Drept administrativ, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 302 şi Ioan
Alexandru, Alexandru Negoiţă, Ioan Santai, Dumitru Brezoianu, Ioan Vida, Stelian Ivan,
Ion Popescu Slăniceanu, Drept administrativ, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 1999,
p. 617 şi urm.
129
c) Trebuie aleasă cu grija forma de control, precum şi numărul
acţiunilor de control;
d) Concluziile controlului trebuie să fie bine fundamentate şi
argumentate pentru ca ele să se desprindă din sinteza unor practici şi nu ca
acţiuni izolate, singulare.
În formularea concluziilor trebuie să se pună un accent deosebit pe
desprinderea cauzelor şi condiţiilor care au determinat neajunsurile
constatate. În mod necesar aceste concluzii trebuie să fie cunoscute şi de
organul controlat, astfel controlul nu-şi realizează rolul său de a contribui la
îmbunătăţirea activităţii.
Este bine ca aceste concluzii să fie dezbătute într-un cadru cât mai larg,
cu toţi factorii de răspundere din organul controlat şi care au atribuţii în
domeniile controlate. Prin această dezbatere se creează posibilitatea formulării
de explicaţii suplimentare şi obiecţii asupra unor constatări şi concluzii, precum
şi de propuneri şi soluţii pentru lichidarea neajunsurilor şi prevenirea altora.
Se recomandă, de asemenea, ca dezbaterea concluziilor asupra acţiunii de
control să fie mai apropiată de data încheierii controlului dacă se poate, imediat.
Se are în vedere că discuţiile din timpul controlului sunt mai proaspete
în memoria controlorului ca şi a celui controlat şi fundamentează mai bine
atât concluziile cât şi măsurile.
În controalele complexe se recomandă ca unele constatări şi concluzii
să fie analizate pe sectoare de activitate ale unităţii controlate;
e) Pe baza constatărilor şi a concluziilor desprinse organul de control
trebuie să stabilească şi măsurile necesare pentru lichidarea neajunsurilor şi
îmbunătăţirea muncii cu termene şi cu responsabilităţi precise.
Este bine ca atât concluziile cât şi măsurile să fie formulate în scris
pentru ca ele să poată fi mai uşor înţelese de cel controlat şi posibil de
urmărit. Această cerinţă este de natură să sporească grija şi responsabilitatea
organului de control în a le formula cât mai precis, uşurând sarcina
organului controlat în privinţa înţelegerii şi executării;
f) Eficienţa controlului depinde pe un plan mai larg de preocuparea
organului de control pentru valorificarea în exterior a concluziilor.
Realizând un control extern la organe şi unităţi diferite personalul de
control are posibilitatea să desprindă unele fenomene şi practici comune,
pozitive sau negative, pe baza cărora să organizeze schimburi de experienţă,
consfătuiri de lucru sau instruiri, simpozioane, dezbateri, studii în reviste de
specialitate şi propuneri de îmbunătăţire a prevederilor legale în domeniile
respective.
Prin aceasta se asigură acţiunii de control un rol tot mai activ,
multiplicându-i funcţia de factor reglator între obiectivele cuprinse în lege şi
activitatea desfăşurată în concret de organele administraţiei publice.
130
12.3. Elementele componente ale controlului
Oricare ar fi forma de control şi oricare ar fi autorul controlului, putem să
distingem trei elemente principale ale acestuia. Avem astfel, un obiect al
controlului, o bază de referinţă a controlului şi operaţiunile de control propriu-zise1.
Activitatea autorităţilor administraţiei publice se realizează cu ajutorul
oamenilor, cu folosirea unor mijloace materiale şi financiare, precum şi prin
întrebuinţarea unor operaţiuni administrative şi materiale sau a unor acte juridice.
Aşadar, totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, precum şi
mijloacele şi procedeele folosite de autorităţile administraţiei publice pot
face obiect al controlului.
Mijloacele materiale şi financiare sunt supuse controlului sub aspectul
existenţei lor, dar şi sub acela al felului în care sunt întrebuinţate. La fel şi
personalul care este supus controlului, în ceea ce priveşte diferitele însuşiri pe care
trebuie să le aibă pentru a putea fi folosit în acţiunea autorităţilor administraţiei
publice, în vederea realizării sarcinilor care revin acestei administraţii2.
Într-o altă opinie, se arată că în administraţia publică, obiectul
controlului îl constituie acţiunile şi inacţiunile sau, altfel spus, conduita
autorităţii administraţiei publice sau a funcţionarilor acesteia, modul concret
în care aceştia şi-au exercitat atribuţiile cu care au fost învestiţi3.
Baza de referinţă a controlului cuprinde acele elemente care trebuie
urmărite în cadrul obiectului controlului. Desigur, baza de referinţă a
controlului poate fi mai amplă sau mai restrânsă, după cum se referă la un
număr mai mic sau mai mare de elemente pe care le cuprinde activitatea
autorităţilor administraţiei publice.
Astfel, baza de referinţă a controlului poate să cuprindă obiectivele pe
care trebuie să le realizeze diferitele autorităţi ale administraţiei publice,
având un anumit criteriu de apreciere.
În baza de referinţă se cuprind apoi elemente privitoare la mijloacele
folosite pentru atingerea obiectivelor propuse. În această privinţă, sunt
elemente de apreciere cu privire la folosirea personalului organului
controlat, sau elemente de apreciere a folosirii mijloacelor materiale şi a
celor financiare de care dispun autorităţile administraţiei publice.
În baza de referinţă a controlului se cuprind, de asemenea, elemente
care se raportează la procedeele folosite pentru realizarea obiectivelor propu-
se. Acestea sunt apreciate, în primul rând, din punctul de vedere al legalităţii
lor. În baza de referinţă se cuprind reglementări prohibitive, sau imperative la
1
I. Alexandru şi colectivul (1999), p. 619
2
Ibidem, p. 620
3
M. Preda, op. cit., p.142
131
care sunt supuse, spre exemplu, activităţile autorităţilor administraţiei locale
şi pe care aceste autorităţi trebuie să le respecte.
De asemenea, procedeele folosite pentru atingerea scopurilor propuse pot
fi apreciate din punct de vedere al oportunităţii, al rentabilităţii sau al eficienţei
lor.
În sfârşit, în baza de referinţă pot intra elemente care privesc calitatea
activităţii autorităţii administraţiei publice supusă controlului. Această calitate
este apreciată printr-o serie de criterii care vizează eficienţa serviciului,
operativitatea, funcţionalitatea, rentabilitatea, oportunitatea ş.a.
Operaţiunile de control au caracterul unor operaţiuni administrative
realizate de către autorii controlului care urmăresc să stabilească
conformitatea obiectivului controlat cu elemente cuprinse în baza de
referinţă. Rezultatul pozitiv al controlului constă în constatarea realizării
cerinţelor din baza de referinţă.
Operaţiunile de control pot fi simple sau complexe, după cum
elementele din baza de referinţă comportă un grad mai mic sau mai mare de
apreciere şi de tehnicitate din partea autorului controlului.
Astfel, controlul de materialitate a unor obiecte aflate în gestiunea
unor autorităţi ale administraţiei publice cuprinde operaţiuni relativ simple
care constau în constatarea existenţei acestor obiecte.
Mult mai complexe sunt operaţiunile de control al legalităţii diferitelor
acte pe care le fac autorităţile administraţiei publice. Aceste acţiuni sunt mai
dificile, pentru că necesită cunoaşterea atât a reglementărilor legale privitoare la
activitatea controlată, cât şi a particularităţilor în care acţionează. Din acest
punct de vedere apare necesitatea specializării activităţii de control prin
jurisdicţii administrative. Pregătirea juridică de specialitate este necesară, de
asemenea, în cadrul controlului exercitat de instanţele judecătoreşti.
Complexe sunt şi acţiunile de control al oportunităţii activităţii
autorităţilor administraţiei publice. Noţiunea de oportunitate poate cuprinde
elemente destul de variate, cum sunt rentabilitatea, eficienţa, funcţio-
nalitatea, operativitatea, finalitatea1. Uneori, fiecare dintre aceste elemente
constituie un criteriu de apreciere pentru activitatea controlată. Desigur,
operaţiunile de control, din categoria sus-menţionată, necesită o bună
cunoaştere a specificului activităţii autorităţilor supuse controlului.
12.4. Formele de control exercitat asupra administraţiei publice

Complexitatea activităţii pe care o desfăşoară autorităţile administraţiei
publice atât la nivel local cât şi central, face ca formele de control folosite sa
fie multiple, grupându-se după diverse criterii astfel2:
1
Ibidem., p. 143
2
M. Preda, op. cit., p. 230; V. Vedinaş, op. cit. (2007), p. 126 şi urm.
132
După natura autorităţii care exercită controlul, distingem:
- control exercitat de autorităţile judecătoreşti şi de organe cu
activitate jurisdicţională;
- control exercitat de autoritatea legislativă şi de structuri care ţin de aceasta;
- control exercitat de autorităţile administraţiei publice şi de structuri
din sistemul acestora.
După poziţia organului de control faţă de cel controlat, controlul poate fi:
- control administrativ intern, care se exercita de funcţionarii publici
cu funcţii de conducere, din interiorul organului, asupra celor din subordinea
lor, sau de anumite compartimente ale acestui organ;
- control administrativ extern, care se exercita de autorităţi din afara
administraţiei publice. Acest control poate fi exercitat fie de organe din sistemul
autorităţii legislative, fie ale celei executive, fie ale autorităţii judecătoreşti.
După sfera de cuprindere, controlul poate fi:
- control specializat, înţelegând prin aceasta controlul efectuat pe o
anumita temă, problema, domeniu de activitate;
- control complex sau general, care priveşte mai multe sectoare de
activitate, ori toate atribuţiile celui controlat.
Din punctul de vedere al procedurii aplicabile, distingem:
- un control jurisdicţional, de natură contencioasă şi
- un control nejurisdicţional, de natură necontencioasă1.
12.4.1. Controlul parlamentar
Controlul parlamentar se exercită sub două forme:
- un control parlamentar tradiţional, exercitat de Parlament în
mod direct, prin mijloacele puse la dispoziţiei de Constituţie şi
- un control parlamentar modern exercitat de către autorităţi
publice cum ar fi Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi2.
Potrivit art. 61 din Constituţia României3, Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român, fapt ce justifică nu atât o
preemineţă a acestei instituţii în raport cu celelalte autorităţi statale, cât mai
ales prerogativele de control care îi sunt puse la dispoziţie, prin Constituţie,
în raport cu Preşedintele României, Guvernul şi alte autorităţi publice, în
vederea asigurării echilibrului puterilor, a înfăptuirii principiilor statului de
drept şi garantării funcţionalităţii statului în general4.
1
Pentru detalii a se vedea V. Vedinaş, op. cit. (2007), p. 128-129
2
3
4
Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Ioan Vida şi Florin
Vasilescu, Constituţia României-comentată şi adnotată, R.A. Monitorul Oficial, 1992, p. 134
133
Controlul parlamentar vizează, aşadar, întreaga activitate statală şi
toate autorităţile publice, realizându-se prin căi şi mijloace adecvate şi
având un caracter necesar, plenar şi diferenţiat1.
Parlamentul exercită îndeosebi controlul asupra activităţii autorităţilor
administraţiei publice, în calitatea acestora din urmă de autorităţi executive,
a căror misiune este tocmai punerea în aplicare a actelor juridice adoptate de
către Parlament.
Controlul parlamentar se înfăptuieşte prin mai multe modalităţi, dintre
care amintim: prin intermediul comisiilor permanente şi temporare ale
Parlamentului, prin întrebările şi interpelările adresate conducătorilor
autorităţilor administraţiei de stat de către deputaţi şi senatori, precum şi
prin rapoartele şi informările pe care le prezintă în faţa acestora conducătorii
autorităţilor administraţiei publice.
Astfel, comisiile permanente ale Parlamentului, potrivit competenţei
fiecăreia, ascultă rapoarte prezentate de către conducătorii autorităţilor
centrale ale administraţiei publice.
Cu ocazia ascultării rapoartelor, comisiile analizează modul în care
autorităţile administraţiei publice îşi îndeplinesc sarcinile ce le revin.
Deşi comisiile permanente nu au dreptul de a anula actele autorităţilor
a căror activitate o analizează şi nici dreptul de a le da dispoziţii obligatorii,
ele prezintă Parlamentului, în cadrul cărora funcţionează, rapoarte, avize sau
propuneri pe baza cărora acesta va adopta măsurile corespunzătoare faţă de
autorităţile administraţiei de stat a căror activitate a fost analizată. De aici şi
însemnătatea deosebită şi, totodată, consecinţele juridice ale concluziilor
comisiilor permanente faţă de autorităţile administraţiei publice, fără ca între
ele să existe relaţii de subordonare directă. Concluziile comisiilor
permanente stau la baza măsurilor pe care Parlamentul le ia faţă de
autorităţile administraţiei publice.
Controlul asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice se
efectuează şi prin intermediul comisiilor temporare create de către
Parlament (comisii de anchetă).
O formă importantă de control parlamentar asupra activităţii autorităţilor
administraţiei publice o constituie întrebările şi interpelările pe care deputaţii şi
senatorii le adresează conducătorilor acestor autorităţi, în cadrul desfăşurării
lucrărilor sesiunilor celor două Camere ale Parlamentului2.
Cei întrebaţi sau interpelaţi au obligaţia de a răspunde imediat sau în
termenul ce se va stabili, verbal sau în scris şi, în orice caz, în aceeaşi sesiune.
1
M. Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994, p. 147
2
Art. 112 din Constitutie
134
Întrebările şi interpelările nu sunt simple mijloace de informare a
parlamentarilor, ci veritabile instrumente de control din partea Parlamentului
asupra activităţii desfăşurate de autorităţile administraţiei publice, hotărârile
adoptate de către Parlament în legătură cu acele probleme conţinând obligaţii
juridice pentru autorităţile administraţiei publice. Prin aceasta se realizează unul
din elementele exercitării puterii de stat, anume controlul general al legalităţii.
O altă importantă formă de control o constituie rapoartele şi
informările prezentate celor două Camere ale Parlamentului de către
conducătorii autorităţilor centrale ale administraţiei publice, cu privire la
activitatea pe care au desfăşurat-o. Pe baza acestora se pot adopta măsuri
legislative generate de constatările pe care le fac în urma prezentării în
Parlament a rapoartelor şi informărilor respective.
Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, autoritatea legislativă
nu poate anula hotărârile Guvernului. Printre prerogativele acordate
Parlamentului, Constituţia României nu include şi dreptul acestuia de a
anula actele Guvernului. În raporturile dintre Parlament şi Guvern, singura
măsură pe care o poate adopta autoritatea legislativă este moţiunea de
cenzură (art. 113 din Constituţie).
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage
încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din
numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data
depunerii.
Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost
prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au
semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură,
cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea.
Pe lângă acest control parlamentar tradiţional mai există şi controlul
parlamentar modern efectuat de autorităţi care depind de Parlament, dar nu
îi sunt subordonate: Avocatul Poporului şi Curtea de Conturi.
12.4.2. Controlul administrativ
Controlul realizat de către administraţia publică asupra ei însăşi este
considerat în literatura de specialitate un tip aparte de control, ce poartă
denumirea de control administrativ1.
Activitatea de autoreglare prin control în cadrul sistemului
administraţiei publice se realizează prin controlul intern exercitat în cadrul
1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 373
135
fiecărui organ al administraţiei publice şi prin controlul extern care poate fi
control ierarhic, control de tutelă administrativă 1 sau controlul exercitat prin
jurisdicţiile administrative speciale.
Controlul administrativ a fost definit ca fiind acea activitate ce se desfăşoară
regulat, în cadrul structurii generale a administraţiei publice, ca o componentă
fundamentală a mecanismului administrativ, al cărei scop îl constituie asigurarea
conformităţii conduitei administrative cu comandamentele statale, prevăzute de
lege, realizându-se unitatea de scop şi acţiune în administraţia publică2.
Aceste forme de control prezintă importanţă din punct de vedere juridic
deoarece fiecare dintre ele are legătură cu contenciosul administrativ, denumit
şi coloana vertebrală a dreptului administrativ, care pune în mişcare controlul
judecătoresc asupra legalităţii acţiunilor sistemului administraţiei publice.
Trebuie subliniate însă particularităţile tehnice ale controlului administrativ care
se manifestă, în special, la controlul ierarhic, asupra căruia vom insista.
12.4.2.1. Controlul intern
Acest control este realizat ca o componentă a activităţii de conducere a
autorităţilor administraţiei publice de către autorităţile colegiale sau
unipersonale care au competenţa conducerii în cadrul fiecărui organ al
administraţiei publice, ca unitate componentă a sistemului autorităţilor
administraţiei publice. De asemenea, controlul intern se realizează prin
titularii funcţiilor superior ierarhice asupra subordonaţilor lor3.
Acest control este permanent şi cuprinde întreaga activitate şi toate
componentele autorităţilor administraţiei publice.
Fiind un autocontrol în sensul cel mai direct al termenului, controlul
intern se declanşează din oficiu, dar poate fi pornit şi la sesizarea sau cererea
celor interesaţi pe baza unor scrisori sau reclamaţii formulate din afara
instituţiei publice. Declanşarea acestui tip de control administrativ printr-o
sesizare sau reclamaţie poartă denumirea de recurs graţios.
Aşadar, recursul graţios este plângerea adresată de către un particular
autorităţii administrative de la care emană actul administrativ prin care se
solicită revocarea, modificarea sau revenirea asupra acestuia 4. Recursul
graţios poate să se refere la orice reper din baza de referinţă a controlului,
deci atât la legalitatea cât şi la oportunitatea activităţii organului respectiv.
Folosirea acestui recurs nu implică modalităţi procedurale referitoare la
termene, sau mijloace de sesizare. Recursul graţios prezintă importanţă
1
I. Alexandru şi colectivul, op. cit. (1999), p.621
2
C. Manda, op. cit., p. 357
3
Ibidem
4
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1999, vol. II, p. 6
136
juridică deoarece este o condiţie necesară, prealabilă folosirii acţiunii în
contencios administrativ.
Eficienţa controlului intern depinde de locul şi rolul controlorului în
structura organizatorică a instituţiei şi de gradul de cointeresare personală.
Astfel, este necesar ca neregulile existente să nu fie datorate şi celui care
efectuează controlul, în acest caz nemaiputând să fie obiectiv şi suficient de
exigent. De asemenea, este de preferat ca cel ce controlează să aibă unele
avantaje în raport direct proporţional cu cuantumul amenzilor pe care are
dreptul să le aplice în exercitarea atribuţiilor de control.
12.4.2.2. Controlul ierarhic
Este denumit aşa pentru că autorul controlului este un organ ierarhic
superior celui faţă de care se exercită controlul. Controlul ierarhic reprezintă
o parte esenţială a activităţii de conducere în administraţia publică şi se
exercită în cadrul raporturilor de subordonare care există în interiorul
diferitelor autorităţi ale administraţiei publice cât şi în cadrul subsistemelor
şi a sistemului autorităţilor administraţiei publice.
Prin urmare, spre deosebire de controlul intern care se realizează din
interiorul aceleiaşi instituţii administrative, controlul ierarhic se realizează de
către o instituţie superioară ierarhic asupra activităţii unei instituţii subordonate.
Pentru exercitarea controlului ierarhic nu sunt necesare dispoziţii exprese ale
legii care să autorizeze autorul controlului să intervină în activitatea de control.
Controlul ierarhic este modalitatea prin care este pusă în joc autoritatea
ierarhică pe care o au autorităţile superioare faţă de cele subordonate.
Prevederile legii sunt necesare numai atunci când se doreşte o limitare a
atribuţiilor de control. Aşa, de exemplu, în cazul în care controlul ierarhic se
poate realiza numai în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative, nu şi
oportunitatea lor sau atunci când nu se atribuie competenţa anulării actelor
autorităţilor subordonate, ci numai suspendarea acestora1.
Controlul ierarhic se exercită în cea mai mare parte, din oficiu, dar
poate fi declanşat şi pe baza unei sesizări sau a unei reclamaţii, caz în care
se numeşte recurs ierarhic.
Recursul ierarhic este plângerea adresată de un particular autorităţii
administraţiei publice superioare prin care îi solicită să anuleze actul emis
de autoritatea subordonată, act care îi vatămă drepturile sau interesele sau
s-o determine pe aceasta să-şi modifice actul ori să îndeplinească o anumită
prestaţie2. Acest mod de sesizare a organului de control nu este limitat de
condiţii care să privească anumite termene sau de capacitatea de exerciţiu
1
I. Alexandru şi colectivul, op. cit., p. 622
2
C. G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Ed. “Universală” Alcalay and Co.
Bucureşti, 1936, p.110
137
sau de folosinţă a dreptului de a te adresa autorităţilor competente să
exercite controlul ierarhic.
Recursul ierarhic este o posibilitate oferită de lege pe care cei vătămaţi
o pot folosi înainte de a se adresa instanţelor judecătoreşti cu acţiune în
Organele ierarhic superioare trebuie să asigure desfăşurarea unei
activităţi corespunzătoare exigenţelor valorilor politice din partea
autorităţilor subordonate.
Obiectul controlului ierarhic poate cuprinde toate elementele pe care
le presupune activitatea autorităţilor administraţiei publice. Deci, se poate
referi atât la mijloacele umane, materiale şi financiare ale autorităţilor
publice, cât şi la activitatea acestor autorităţi.
Atunci când se realizează un control exhaustiv, controlul ierarhic
poate să se desfăşoare la locul unde funcţionează autorităţile controlate.
De regulă însă, controlul ierarhic priveşte operaţiunile materiale,
operaţiunile administrative şi actele juridice pe care le fac aceste autorităţi. În
acest caz, controlul poate fi făcut la faţa locului, dar poate fi realizat şi prin
cercetarea lucrărilor respective, sau actelor juridice la locul unde îşi
desfăşoară activitatea organul de control.
Controlul ierarhic se poate desfăşura în timp, în mod continuu sau
discontinuu. În cazul controlului continuu, activitatea organului subordonat
este supusă controlului organului superior de fiecare dată când această
activitate se desfăşoară. Respectivul tip de control se realizează, mai ales, în
cadrul ierarhiei interioare, în care funcţionarii superiori ierarhic controlează
activitatea subordonaţilor lor.
În cazul controlului ierarhic practicat de autorităţile ierarhic superioare,
acţiunea de control poate avea şi caracter discontinuu realizându-se numai în
anumite perioade de timp şi cu privire la anumite activităţi.
Privită din punctul de vedere al momentului în care intervine
activitatea de control, se poate observa că aceasta poate fi concomitentă cu
activitatea controlată, poate fi anterioară sau posterioară acesteia. Controlul
concomitent, ca şi cel apriori, necesită intervenţia superiorului ierarhic de
fiecare dată când subordonatul realizează o operaţiune materială sau
administrativă, ori un act juridic.
Operaţiunile de control ierarhic sunt cele mai complexe datorită faptului
că ele cuprind întreaga activitate a autorităţilor administraţiei publice.
Astfel, controlul ierarhic asupra mijloacelor folosite cuprinde
operaţiunile de control de materialitate, operaţiunile de control de legalitate
şi de oportunitate. În cadrul operaţiunilor de control de oportunitate sunt
apreciate operaţiunile şi actele juridice pe care le fac subordonaţii, cu
138
ajutorul diferitelor criterii cum sunt eficienţa, rentabilitatea, finalitatea,
funcţionalitatea.
Datorită acestui fapt autorii controlului trebuie să aibă calităţi
profesionale care să le permită îndeplinirea misiunilor pe care le au.
O bună cunoaştere a particularităţilor activităţii controlate asigură
autorului controlului reuşita misiunii sale dar, în acelaşi timp, îi conferă şi o
anumită autoritate morală care este şi un ascendent asupra celui controlat.
Activitatea de control ierarhic se poate realiza în mod individual sau
pe echipe (control colegial). Controlul în echipă este recomandabil atunci
când se cercetează exhaustiv sau o mare parte a activităţii subordonaţilor.
Controlul colegial prezintă avantaje şi din punctul de vedere al calificării
autorului controlului şi din acela al obiectivităţii operaţiunilor de control.
12.4.2.2.1. Efectele controlului ierarhic
După cum s-a putut reţine deja, controlul ierarhic se referă atât la
actele juridice pe care le fac autorităţile subordonate sau funcţionarii
acestora, cât şi la operaţiunile materiale ale acestora.
Controlul ierarhic urmăreşte conformitatea acţiunii administrative în
raport cu sarcinile care revin administraţiei în cauză. Ca atare, controlul ierarhic
este un control de legalitate, dar şi de oportunitate. Acţiunea controlată trebuie
să corespundă exigenţelor formulate de lege, sau de actele juridice emise pe
baza şi în executarea legii, dar şi instrucţiunilor date de şefii ierarhici.
Efectele controlului ierarhic, prin complexitatea lor, sunt de natură să
asigure eficienţa acţiunii administrative supuse controlului.
Astfel, subiectul controlului poate impune refacerea actului sau a
operaţiunii materiale pe care le consideră neconforme cu elementele bazei
de referinţă, ca legalitatea şi oportunitatea acţiunii. În competenţa autorului
controlului ierarhic poate să intre şi dreptul de a anula anumite acte juridice
pe care le-au făcut funcţionarii controlaţi. De asemenea, subiectul
controlului poate dispune încetarea executării unui act emis de autoritatea
sau funcţionarul controlat.
În urma controlului, autorul acestuia poate să ia măsuri privind
sancţionarea disciplinară a celor care se fac vinovaţi de anumite nereguli, sau
să sesizeze autoritatea disciplinară în vederea aplicării unor sancţiuni
disciplinare. În cazul în care iregularitatea acţiunii administrative supuse
controlului a produs pagube materiale unităţii respective, autorul controlului
poate imputa celui vinovat sumele cu care unitatea a fost păgubită, sau să
sesizeze autoritatea competentă să emită actul de imputare. Dacă se constată
că abaterea comisă constituie o infracţiune, autorul controlului are obligaţia
de a sesiza organul de urmărire penală.
139
În sfârşit, autorul controlului ierarhic poate lua măsuri prin care să fie
modificată situaţia juridică a agentului controlat sau să facă propuneri
autorităţilor competente în acest domeniu.
12.4.3. Controlul de tutelă administrativă
Tutela administrativă este o instituţie a dreptului public în baza căreia
o autoritate a administraţiei publice centrale, de regulă Guvernul, ori
reprezentanţii locali ai acestuia, au dreptul de a controla activitatea
autorităţilor administraţiei publice locale alese.
Problema tutelei administrative se pune numai între acele autorităţi
administrative între care nu există raporturi de subordonare ierarhică, între un
subiect din sfera puterii executive şi unul din afara acesteia. Ca atare, nu poate fi
vorba de tutelă administrativă între organele centrale ale puterii executive -
Guvern, ministere, pe de o parte - şi cele care exercită această putere la nivel
judeţean sau local, cum sunt prefectul şi serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor, pe de altă parte. Raporturile dintre acestea sunt raporturi de
subordonare ierarhică, iar controlul organelor centrale asupra celor care îşi
desfăşoară activitatea la nivel local este un control ierarhic, cu toate trăsăturile şi
efectele ce îl caracterizează.
Controlul de tutelă a fost recent reglementat în legislaţia naţională.
Astfel, potrivit art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 1,
’’tutela administrativă se exercită fie de prefect, fie de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici asupra actelor ilegale ale autorităţilor administraţiei
publice locale, cu precizarea că agenţia menţionată exercită această formă
de control administrativ numai asupra acelor actelor prin care se încalcă
legislaţia privind funcţia publică.
Totuşi, faptul că art. 3 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 limitează controlul
exercitat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici la actele autorităţilor
publice centrale şi locale emise cu nerespectarea legislaţiei privind funcţia publică,
a condus la opinia2 calificării acestei forme de control administrativ mai degrabă ca
fiind un control specializat, decât un control de tutelă cum este definit de lege.
Controlul de tutelă se exercită de stat prin Guvern sau reprezentantul său
– prefectul – asupra autorităţilor3 sau actelor administraţiei publice locale.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 1 lit. e din Legea nr. 340/2004
1
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1154 din 7 decembrie 2004
2
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 333
3
În ce priveşte controlul asupra autorităţilor administraţiei publice locale putem
exemplifica constatarea încetării mandatului primarului de către prefect (a se vedea art. 69
din Legea nr. 215/2001)
140
privind prefectul şi instituţia prefectului1, prefectul, ca reprezentant al
Guvernului, exercită controlul cu privire la legalitatea actelor administrative
ale autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene.
Acest control nu este un control ierarhic, deoarece, între prefect, pe de o
parte, şi consiliile locale, consiliile judeţene şi primari, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare2.
Prefectul controlează numai legalitatea acestor acte, nu şi
oportunitatea lor, controlul având ca obiect numai actele administrative.
În exercitarea acestui control, prefectul nu poate lua măsura anulării
actului pe care îl consideră nelegal, ci trebuie să sesizeze instanţa de contencios
administrativ, singura competentă să se pronunţe asupra ilegalităţii actului.
12.4.4. Controlul exercitat prin jurisdicţiile administrative
speciale
Potrivit art. 2 litera e din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, prin jurisdicţie administrativă specială se înţelege activitatea
înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale
în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ,
după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la
apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale;
Jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite conform
disp. 6 alin. 1 din legea amintită.
În exercitarea atribuţiilor sale, autoritatea administrativă învestită, prin
lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială, emite acte
denumite acte administrativ-jurisdicţionale.
Actele amintite pot fi atacate direct la instanţa de contencios
administrativ competentă, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea
nu exercită căile administrativ-jurisdicţionale de atac.
Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială
înţelege să nu mai utilizeze calea administrativ-jurisdicţională de atac, va
notifica aceasta organului administrativ-jurisdicţional competent.
Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială
înţelege să renunţe la calea administrativ-jurisdicţională în timpul
soluţionării acestui litigiu, va notifica intenţia sa organului administrativ-
jurisdicţional sesizat, care emite o decizie ce atestă renunţarea la jurisdicţia
administrativă specială.
1
Republicată în Monitorul Oficial al României nr. 225 din 24 martie 2008
2
141
Capitolul XIII
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV
13.1. Noţiunea de contencios administrativ

Contenciosul administrativ este o ramură specială a dreptului
administrativ care studiază ansamblul de reguli privitoare la organizarea şi
funcţionarea activităţii de control jurisdicţional al administraţiei publice. El
are drept finalitate un dublu scop, pe de o parte, creşterea eficientă a apărării
interesului general şi a celui local, iar, pe de altă parte asigurarea unei
protecţii sporite pentru administraţi faţă de excesele administraţiei publice1.
Într-un stat de drept, contenciosul administrativ reprezintă forma
democratică de reparare a încălcărilor săvârşite de către autorităţile publice,
de limitare a puterilor arbitrare a acestora, de asigurare a drepturilor
individuale ale administraţilor, o formă juridică de apărare a particularilor
împotriva abuzurilor administraţiei publice2.
Termenul “contencios” provine din cuvântul francez “contentieux”,
care, la rândul său, îşi are originea în verbul latinesc “contendere”, care
înseamnă a lupta.
În sens juridic, termenul de contencios are două accepţiuni: prima, de
activitate menită să soluţioneze un conflict juridic şi a doua, de autoritate
competentă să soluţioneze asemenea conflicte.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin 1 litera f din Legea nr. 554/2004
noţiunea de contencios administrativ în prima accepţiune reprezintă
activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ
competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre
părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau
încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din
nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o
cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Conform celei de-a doua accepţiuni, anume de autoritate competentă să
soluţioneze conflicte administrative, se are în vedere instanţa de contencios
administrativ, denumită în continuare instanţă, şi care se referă potrivit
dispoziţiilor art. 2 alin 1 litera g din Legea nr. 554/2004 la Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile
de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi tribunalele
administrativ-fiscale. Până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale,
litigiile se soluţionează de secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor.
1
Corneliu Manda, Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 400
2
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004, p. 363
142
În perioada interbelică contenciosul administrativ era definit ca
totalitatea litigiilor născute între particulari şi administraţie cu ocazia
organizării şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză
reguli, principii şi situaţii aparţinând dreptului public1.
În doctrina românească actuală noţiunea de contencios administrativ
este utilizată în două sensuri:
1) în sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administraţia publică şi
cei administraţi, indiferent de natura juridică a litigiilor;
2) în sens restrâns, se referă doar la acele litigii în care autorităţile
administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic
administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.
În această ultimă accepţiune, contenciosul administrativ are un sens
material şi un sens formal-organic.
Sensul material al noţiunii contenciosului administrativ scoate la
iveală natura juridica a litigiilor, respectiv cele cărora li se aplică un regim
juridic administrativ, care este un regim de drept public.
Sensul formal-organic al noţiunii de contencios administrativ se referă
la natura autorităţilor de jurisdicţie, anume instanţele competente să
soluţioneze respectivele litigii.
Din acest al doilea punct de vedere există mai multe sisteme de
Astfel, în unele ţări aşa cum se întâlneşte şi în Franţa, soluţionarea
litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în legătură cu actele
administrative şi contractele administrative este de competenţa tribunalelor
administrative care nu aparţin puterii judecătoreşti, ci ţin de administraţia
publică şi de puterea executivă, fiind constituite într-un sistem jurisdicţional
autonom, având o instanţă supremă, anume Consiliul de Stat.
În alte ţări cum sunt Spania, Elveţia, Belgia, activitatea de contencios
administrativ se exercită de instanţele judecătoreşti obişnuite, care au secţii
speciale de contencios administrativ, aşa cum se întâmplă şi în România.
După natura obiectului litigiului, contenciosul poate fi un contencios
obiectiv sau un contencios subiectiv2.
În cadrul contenciosului obiectiv judecătorul trebuie să se pronunţe
asupra legalităţii actului administrativ sau asupra legalităţii unei situaţii
juridice obiective3.
Contenciosul subiectiv urmăreşte să stabilească dacă, în speţă, există
sau nu o situaţie juridică subiectivă, adică un drept subiectiv şi dacă acest
drept subiectiv a fost sau nu vătămat printr-o acţiune sau abţinere din partea
administraţiei4. Contenciosul subiectiv poate să aibă ca obiect şi stabilirea
1
C. G. Rarincescu, op. cit., p. 73
2
E. D. Tarangul, op. cit., p. 550
3
Ibidem, p. 551
4
Ibidem
143
unor daune. În acest caz, judecătorul va trebui să constate în favoarea
reclamantului, pe de o parte, existenţa unui drept subiectiv sau a unui interes
legitim şi, pe de altă parte, că dreptul sau interesul legitim respectiv a fost
vătămat de către administraţia publică prin actul administrativ atacat1.
Din punct de vedere al deciziei, al hotărârii luate de judecător,
majoritatea autorilor2 de drept administrativ disting două categorii de
contencios administrativ:
1) contenciosul administrativ de anulare prin care instanţa de contencios
administrativ poate să anuleze un act administrativ emis cu nerespectarea
condiţiilor prevăzute de lege. În acest caz instanţa de contencios administrativ
nu este competentă să rezolve şi problema reparării daunelor, această problemă
revenind, în cadrul unui litigiu separat, instanţelor de drept comun şi
2) contenciosul de plină jurisdicţie prin care instanţa de contencios
administrativ poate să anuleze sau să oblige la modificarea unui act administrativ
emis cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege sau poate să oblige o
autoritate publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi
totodată, să procedeze şi la repararea daunelor cauzate. Cererea pentru
despăgubiri se poate formula, fie în cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum
la data introducerii acţiunii, îi era sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.
13.2. Evoluţia istorică a contenciosului administrativ
în România
În România contenciosul administrativ a avut o evoluţie istorică deosebită,
determinată de schimbările intervenite în actele normative care îl reglementau,
schimbări fireşti dacă ţinem seama de evoluţia social-politică a ţării.
Pentru prima dată, la noi, contenciosul administrativ a fost instituit prin
Legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Consiliul de
Stat era un organ consultativ pe lângă Guvern şi avea trei categorii de atribuţii:
1) în materie legislativă el era cel care pregătea proiectele de lege;
2) în materie administrativă;
3) în domeniul contenciosului administrativ.
Atribuţiile de contencios administrativ erau reglementate de art. 51 din
lege şi se exercitau faţă de:
a) hotărârile miniştrilor date cu exces de putere sau cu încălcarea
legilor şi regulamentelor;
b) hotărârile sau actele de executare ale prefecţilor sau altor agenţi
administrativi date cu încălcarea legilor şi regulamentelor;
1
Emanuel Albu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu, Drept administrativ.
Partea a II-a, Ed. Fundaţiei “România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 117
2
Pt. detalii a se vedea C. G. Rarincescu, op. cit., p. 36, R. N. Petrescu, op. cit., p. 23
144
c) hotărârile comisiunilor de lucrări publice.
Consiliul de Stat mai putea soluţiona şi reclamaţii ale particularilor
pentru apărarea intereselor lor, în cazuri prevăzute de legi.
În 1866 Consiliul de Stat a fost desfiinţat, iar atribuţiile lui în materie de
contencios administrativ au fost preluate de instanţele judecătoreşti de drept comun.
Acest sistem a fost valabil până în anul 1905 când a fost adoptată Legea
pentru reorganizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care dădea dreptul
particularilor să atace pe calea unui recurs principal şi direct actele
administrative ilegale şi să ceară instanţei judecătoreşti să pronunţe anularea.
Pentru judecarea acestui recurs s-a înfiinţat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, Secţiunea a III-a, secţiune de contencios administrativ, care nu avea
însă o competenţă generală, ci limitată la materiile stabilite de lege.
Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 martie 1910 a desfiinţat
sistemul contenciosului conceput în 1905, cauzele de această natură
soluţionându-se de către tribunalele de judeţ.
Competenţa stabilită de această lege nu a durat prea mult, deoarece prin
Legea de reorganizare a Curţii de Casaţie şi Justiţie din 17 februarie 1912,
cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Secţiunii a III-a,
a Curţii de Casaţie şi Justiţie. Această secţiune, era abilitată să judece
legalitatea actelor, dar nu putea să le anuleze, ci doar să le declare ilegale şi să
invite autoritatea administrativă să le desfiinţeze sau să le modifice.
Constituţia din 1923 a reglementat, în art. 99, dreptul de a obţine
despăgubiri de către cei vătămaţi printr-un decret sau o dispoziţie semnată
sau contrasemnată de un ministru. O importanţă deosebită pentru instituţia
contenciosului administrativ o avea art. 107 în care se menţiona că
atribuţiile de contencios administrativ aparţin în întregime puterii
judecătoreşti şi se exercită potrivit legii speciale. Totodată, se menţiona că
prin instituţia contenciosului administrativ se putea verifica legalitatea
tuturor actelor administrative, cu excepţia celor de guvernământ şi a celor de
comandament militar.
În baza acestor prevederi constituţionale a fost adoptată Legea pentru
contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925. Potrivit art. 1 din această
lege, oricine se pretindea vătămat în drepturile sale printr-un act
administrativ de autoritate făcut cu încălcarea legilor şi a regulamentelor,
sau prin reaua-voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea
privitoare la un drept, putea face cerere pentru recunoaşterea dreptului său la
instanţele judecătoreşti competente. Erau exceptate actele de guvernământ,
actele de comandament militar, actele referitoare la exercitarea tutelei
administrative şi la controlul ierarhic.
Contenciosul reglementat de Legea din 1925 era un contencios
subiectiv, adică reclamantul trebuia să invoce lezarea unui drept subiectiv. În
145
acelaşi timp, era un contencios de plină jurisdicţie, întrucât cel lezat în
dreptul său putea cere anularea actului, precum şi despăgubiri.
Prin legi speciale, anumite litigii dintre particulari şi autorităţile administrative,
au fost date în competenţa unor instanţe jurisdicţionale administrative.
Dintre aceste legi speciale amintim Legea din 20 aprilie 1933 prin care
au fost înfiinţate comitetele de revizuire, adevărate tribunale administrative 1,
Legea administraţiei locale din 27 martie 1936 prin care comitetele de
revizuire au dobândit denumirea de curţi administrative şi Legea pentru
organizarea curţilor administrative din 15 martie 1939.
Prin Decretul nr. 128/1948 a fost desfiinţat contenciosului administrativ
şi curţile administrative, instanţele judecătoreşti putând verifica legalitatea
actelor administrative numai atunci când legea prevedea în mod expres
această competenţă.
În Constituţia din 1965 s-a introdus principiul legalităţii actelor
administrative şi controlul lor, în condiţiile stabilite de lege, prevăzându-se
că cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale se pot plânge
la instanţele judecătoreşti.
În baza Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. 1/1967
referitoare la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în
drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul administrativ
instituit de această lege era un contencios de plină jurisdicţie.
Introducerea principiului constituţional al verificării legalităţii actelor
administrative şi adoptarea Legii nr. 1/1967 au marcat o schimbare
importantă în posibilitatea contestării în justiţie a actelor administrative
ilegale2, chiar dacă existau numeroase acte administrative exceptate de la
controlul judecătoresc. Numeroasele excepţii de acte administrative pe care
le prevedea Legea nr. 1/1967, precum şi practica judecătorească orientată
spre restrângerea sferei controlului judecătoresc au îngustat mult sfera
exercitării controlului actelor administrative de către instanţele judecătoreşti.
Prin adoptarea Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a
Constituţiei din 1991 s-a relansat tradiţia contenciosului administrativ din
perioada interbelică.
Contenciosul administrativ reglementat de Legea nr. 29/1990 avea
următoarele trăsături: era un contencios de plină jurisdicţie; se exercita un
control direct; actul atacat trebuia să provină de la o autoritate publică;
înainte de a introduce acţiunea în instanţă, cel vătămat în dreptul său trebuia
să ofere posibilitatea autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic superioare
1
Pt. detalii a se vedea E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ, Tipografia “Glasul
Bucovinei”, Cernăuţi, 1944, p. 613 şi urm.
2
Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 213 şi urm.
146
de a înlătura actul ilegal şi de a repara eventuala pagubă; puteau fi atacate şi
actele administrative jurisdicţionale; contenciosul avea două grade de
jurisdicţie, fondul şi recursul; acţiunea în justiţie putea fi formulată şi
personal împotriva funcţionarului autorităţii publice1. De asemenea, pentru
prima dată se consacra răspunderea pentru daune morale.
Constituţia din 1991 a schimbat, sub anumite aspecte, concepţia
asupra sferei contenciosului administrativ.
În art. 21 din Constituţie se arată că orice persoană se poate adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime,
iar în art. 52 se prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi
repararea pagubei. În acelaşi articol se menţionează că limitele şi condiţiile
exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, iar în art. 73 punctul
3, litera k s-a prevăzut faptul că domeniul contenciosului administrativ face
obiectul unei legi organice.
În 2004 a fost adoptată o nouă lege a contenciosului administrativ,
Legea nr. 554/20042.
13.3. Contenciosul administrativ în dreptul comparat3
Revoluţia franceză a adus în planul organizării instituţionale mutaţii
majore, făcând ca majoritatea statelor europene să treacă la organizarea
organelor statului potrivit cerinţelor principiului separaţiei puterilor în stat,
în organe ale puterii legislative, ale puterii executive şi ale puterii
judecătoreşti.
Franţa a fost primul stat care, prin Legea nr. 16/1790 a proclamat
separarea puterii administrative de autoritatea judiciară, iar prin Legea nr. 6
din 11 septembrie din 1790 a încredinţat contenciosul administrativ unor
organe ale administraţiei, instituindu-se, încă de la început, o dualitate a
jurisdicţiei, o jurisdicţie de ordin judiciar şi una de ordin administrativ4.
În Franţa, şi în prezent soluţionarea litigiilor pe baza regimului juridic
administrativ în legătură cu actele administrative şi contractele
administrative, este de competenţa tribunalelor administrative care nu
1
Pt. detalii a se vedea A. Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 401-402
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004
3
Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p.
218 şi urm., Teodor Mrejeru, Contenciosul administrativ. Doctrină, jurisprudenţa, Ed. All
Beck, Bucuresti, 2003, p. 135 şi urm. şi Dumitru Brezoianu şi Mariana Oprican, Contenciosul
administrativ, Ed. Universităţii “Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2002, p. 127 şi urm.
4
J.M. Auby et R. Drago, Traite de contentieux administratif, Paris, 1962, vol.I, pag.106
147
aparţin puterii judecătoreşti, ci ţin de administraţia publică şi de puterea
executivă, fiind constituite dintr-un sistem jurisdicţional autonom şi care au
o instanţă supremă, anume Consiliul de Stat.
În afara tribunalelor administrative mai funcţionează o serie de organe
de jurisdicţie administrativă specializate: Curtea de Conturi, Curtea de
disciplină bugetară şi financiară, jurisdicţii în materia educaţiei naţionale,
jurisdicţii profesionale, comisii de control al băncilor etc.
Grecia, după ce a ezitat între dualismul de jurisdicţie, între anii 1830 şi
1844 şi unitatea de jurisdicţie, între anii 1844 şi 1928 a consacrat dualismul
în Constituţia din 1975. Jurisdicţia administrativă este compusă din 30 de
tribunale administrative de primă instanţă, din 8 Curţi administrative de apel
şi din Consiliul de Stat1.
În Belgia, contenciosul pentru exces de putere este de competenţa
Consiliului de Stat, mai precis al secţiei sale administrative, în timp ce
contenciosul de plină jurisdicţie al actelor sau faptelor administraţiei este de
competenţa instanţelor ordinare.
Totuşi, unele litigii ţinând de contenciosul de plină jurisdicţie sunt
atribuite în competenţa de soluţionare a instanţelor administrative. De
exemplu, cauzele care privesc drepturile cetăţeanului, cum ar fi cele
electorale şi de eligibilitate, egalitatea în domeniul impozitelor etc.
În Luxemburg, Consiliul de Stat se reuneşte într-un Comitet cu
atribuţii de contencios, competent pentru anularea actelor administrative şi
recursurile împotriva deciziilor jurisdicţiilor administrative specializate.
În Germania întâlnim o pluralitate de ordine jurisdicţionale, astfel
încât jurisdicţia administrativă este o jurisdicţie de drept comun pentru
recursurile exercitate de cetăţean contra administraţiei, dar ea nu deţine
exclusivitatea contenciosului administrativ. Sunt exceptate de la competenţa
tribunalelor administrative trei categorii de litigii: litigiile date în
competenţa jurisdicţiilor constituţionale ale landurilor şi ale Federaţiei;
litigiile de drept privat sau care aparţin jurisdicţiilor ordinare prin voinţa
legii şi litigiile de drept public, date în competenţa unor tribunale speciale,
în opoziţie cu jurisdicţia administrativă de drept comun.
În Italia există un sistem dualist al contenciosului administrativ, în
sensul că litigiile dintre administraţia publică şi cetăţeni sunt atribuite spre
soluţionare ordinelor de jurisdicţie existente, egale în importanţă şi
demnitate: unul de jurisdicţie ordinară şi altul jurisdicţie administrativă.
În Austria, se disting două tipuri de jurisdicţii, pe de o parte, instanţele
ordinare, delimitate în instanţe civile şi penale, pe de altă parte, se regăsesc
jurisdicţiile dreptului public, Curtea Administrativă şi Curtea Constituţională,
1
D. A. Tofan, op. cit. p. 224
148
ce controlează şi garantează legalitatea administraţiei publice în ansamblul ei,
înţelegând prin aceasta, respectarea drepturilor fundamentale1.
În Spania sistemul instanţelor judecătoreşti este format din: tribunalele
civile, tribunalele penale, tribunalele administrative şi tribunalele sociale.
Tribunalele administrative sunt organe jurisdicţionale colegiale şi poartă
denumirea de camere de contencios administrativ care sunt organizate teritorial.
În Portugalia, instanţele administrative, create după modelul francez,
au fost considerate până în anii ’70 ca autorităţi jurisdicţionale ale
administraţiei publice. În prezent, ele alcătuiesc un ordin de jurisdicţie
distinct, în fruntea acestei ierarhii aflându-se Tribunalul Suprem
Administrativ, care potrivit Constituţiei este organul superior al ierarhiei
tribunalelor administrative şi fiscale.
În sistemul anglo-american, dreptul de a controla legalitatea actelor
adoptate sau emise de organele administrative se exercită, în principal, de
instanţele de drept comun. Acest sistem a fost adoptat şi în unele state
europene: Danemarca, Islanda şi Norvegia.
În dreptul englez, controlul judiciar are în vedere dreptul tribunalelor
de a stabili dacă un act administrativ este sau nu legal şi de a dispune
măsurile necesare pentru remedierea lui.
În Statele Unite ale Americii sistemul administrativ este subordonat
celui judiciar. Privite organizatoric, fiecare minister sau departament, ca, de
altfel, fiecare agenţie are, în materie de jurisdicţie administrativă, o structură
proprie. La nivelul fiecărei ierarhii administrative se află un fel de consiliu
de contencios administrativ, iar la nivel superior, ca un consiliu
administrativ suprem, se află însuşi ministrul sau şeful de departament.
13.4. Condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contencios
administrativ
Condiţiile de admisibilitate sunt acele cerinţe pe care acţiunile intentate
trebuie să le îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanţa sesizată să poată
proceda la judecarea fondului litigiului2. Aşadar, verificarea îndeplinirii
condiţiilor trebuie să preceadă judecata fondului, iar când una sau mai multe
condiţii cerute de lege nu sunt îndeplinite, acţiunea urmează a fi respinsă.
13.4.1. Prima condiţie pentru promovarea acţiunii în contencios
administrativ este ca vătămarea dreptului sau a interesului legitim să fie
urmarea unui act administrativ tipic sau asimilat.
Potrivit art. 2 alin. 1 litera c din Legea nr. 554/2004 actul administrativ
este acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o
1
Ibidem, p. 223
2
C. G. Rarincescu, op. cit., p. 220
149
autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării
executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică
sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul
acestei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect
punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de
interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi
speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse
competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Potrivit art. 2 alin. 2 din lege sunt asimilate actelor administrative
unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului
în termenul legal.
Cât priveşte expresia “refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri”
prin aceasta se înţelege potrivit art. 2 alin. 1 litera i din Legea nr. 554/2004,
exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea
unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare
a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau,
după caz, a plângerii prealabile, iar prin expresia “nesoluţionare în termenul
legal a unei cereri” se înţelege conform dispoziţiei art. 2 alin. 1 litera h din
legea amintită, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile
de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Referitor la expresia “exces” de putere la care face referire art. 2 alin. 1
litera i din lege, prin aceasta se înţelege exercitarea dreptului de apreciere al
autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau
prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art. 2 alin. 1 litera n).
Cât priveşte actul administrativ, pentru a putea să facă obiect al unei
acţiuni în contencios administrativ potrivit Legii nr. 554/2004, trebuie ca
prin el să se fi vătămat unele drepturi sau interese recunoscute de lege în
favoarea reclamanţilor din aceste acţiuni.
Uneori, în literatura juridică şi în practica judiciară s-a apreciat că
amintita condiţie este satisfăcută numai în cazul în care intervine un act
administrativ individual pentru că numai un astfel de act poate vătăma un
drept sau un interes legitim care aparţine unei persoane fizice sau juridice.
S-a apreciat astfel că un act administrativ cu caracter normativ nu ar
putea produce o astfel de vătămare în mod direct, pentru că, de regulă,
intervine un act individual care să facă aplicaţiunea celui normativ.
Prin Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut însă,că şi actul administrativ cu
caracter normativ poate fi atacat în contenciosul administrativ şi anulat,după
caz, în tot sau în parte (art.23 din lege).
Trebuie subliniat, de asemenea, că nu vor putea face obiectul acţiunii
directe în contencios administrativ simplele operaţiuni administrative şi
150
materiale care nu produc prin ele însele efecte juridice. Ele pot fi verificate
sub aspectul legalităţii, însă, numai în legătură cu actul administrativ care
face obiectul acţiunii în justiţie.
De aceea, este important să facem distincţia între actele administrative
şi operaţiunile administrative şi materiale pentru că de multe ori aceste
operaţiuni prezintă aspecte care dau posibilitatea considerării lor ca acte
administrative. Operaţiunile care se realizează în cadrul activităţii
administrative pe baza şi în executarea legii produc efecte juridice, dar nu
prin ele însele, cum se întâmplă în cazul actelor administrative, ci prin
efectul normelor juridice care le reglementează.
13.4.2. A doua condiţie este aceea a vătămării unui drept recunoscut
de lege sau a unui interes legitim în favoarea reclamantului.
Prin drept vătămat se înţelege potrivit art. 2 alin. 1 litera o din Legea
nr. 554/2004 orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act
normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.
Sub un prim aspect, reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept
subiectiv, adică un drept pe care i l-au acordat normele juridice şi pe care
autoritatea publică are obligaţia să-l respecte şi să-l realizeze în favoarea
reclamantului.
Este necesar ca autorităţilor publice să le revină sarcina în cadrul
competenţei pe care o au să realizeze aceste drepturi şi să le respecte. Prin
aceasta se exprimă corelaţia dintre drepturile şi obligaţiile care se formează
în cadrul raporturilor juridice dintre autorităţile publice şi cei administraţi.
În practica Secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie s-a precizat cu referire la structura dreptului vătămat, că
pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, este necesar să fie
vorba de un drept şi nu de o simplă vocaţie1.
Cu titlu de exemple de drepturi vătămate, în practica instanţei supreme,
amintim pe cele referitoare la: proprietate, ocuparea diferitelor funcţii publice,
exercitarea diferitelor profesii şi meserii (avocat, medic cu cabinet particular
etc.), reintegrarea într-o funcţie publică din care reclamantul a fost îndepărtat
abuziv, obţinerea unei autorizaţii de funcţionare.
Tot legat de dreptul încălcat, s-a menţionat că pentru a avea deschisă
calea acţiunii în justiţie este necesar ca dreptul să fie recunoscut de lege.
Sub un alt aspect, reclamantul trebuie sa fie beneficiarul unui interes
legitim care poate fi atât privat cât şi public.
Prin interes legitim privat se înţelege potrivit art. 2 alin. 1 litera p din
Legea nr 554/2004 posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în
considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, iar
1
Culegere de decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe anul 1991
151
prin interes legitim public se înţelege potrivit art. 2 alin. 1 litera r din legea
amintită, interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,
garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,
satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
În afara existenţei dreptului recunoscut de lege sau a interesului
legitim este necesar ca acţiunea introdusă în justiţie să prezinte un interes,
aşa cum este analizat, la dreptul procesual civil.
Un astfel de interes nu există, spre exemplu, în cazul în care actul
administrativ împotriva căruia se plânge reclamantul a fost retras de
autoritatea administraţiei publice sau nu şi-a produs efectele juridice.
13.4.3. Cea de-a treia condiţie de admitere a unei acţiuni în contencios
administrativ se referă la faptul că actul atacat trebuie să emane de la o
autoritate publică.
Legea nr. 554/2004, în art. 2 alin 1lit b, prevede că autoritatea publică
este orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care
acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes
legitim public. Sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul legii
contenciosului administrativ, persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să
presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Cât priveşte noţiunea de serviciu public aceasta este definită în art. 1 litera
m din Legea nr. 554/2004 ca fiind activitatea organizată sau, după caz, autorizată
de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public.
De precizat că Legea nr. 1/1967 concepea actul administrativ ca fiind
opera exclusivă a organelor administraţiei de stat.
Aceasta concepţie rezulta din felul în care prin Legea nr. 1/1967 se
distribuia competenţa instanţelor judecătoreşti în materia contenciosului
administrativ.
Se stabilea astfel, că judecătoriile soluţionau litigiile care se refereau
la actele administrative ale organelor locale ale administraţiei de stat, iar
tribunalele organizate la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti,
soluţionau litigiile referitoare la actele administrative adoptate sau emise de
organele centrale ale administraţiei de stat, excluzând actele Consiliului de
Miniştri, care era considerat organ suprem al administraţiei de stat.
Actele administrative sunt, în principal, opera autorităţilor care
înfăptuiesc administraţia publică prin organizarea executării şi executarea
legii, în cadrul unei competenţe conferite de lege (acte emise pe baza şi în
executarea legii).
În categoria autorităţilor administraţiei publice intră, pe lângă
autorităţile puterii executive, stricto sensu (Preşedintele României şi
Guvernul) şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale precum şi
152
instituţiile publice şi regiile autonome atunci când au o competenţă de
organizare a executării şi de executare a legii, fapt prevăzut în lege sau în
alte acte normative date în baza legii.
O astfel de activitate de organizare a executării şi de executare a legii
se realizează însă şi în cadrul sistemului de organizare a celorlalte două
puteri ale statului, anume puterea legiuitoare şi puterea judecătorească. Şi în
aceste sisteme de organizare pot exista autorităţi care să emită acte
administrative pe baza unei competenţe conferite de lege.
În practica judecătorească s-a arătat că în cazul în care unui candidat
la ocuparea prin concurs a unei funcţii auxiliare în cadrul unor instanţe
judecătoreşti i se refuză înscrierea la concurs, împotriva acestui refuz are
deschisă calea unei acţiuni în contencios administrativ.
S-a considerat că au calitate de autorităţi publice şi unele organizaţii
nestatale care organizează o activitate de interes public, legea conferindu-le o
veritabilă competenţă în a acţiona în organizarea executării şi executarea legii.
Astfel, barourilor de avocaţi li s-a recunoscut competenţa de a emite
acte administrative, întrucât sunt organizate şi funcţionează pe baza legii. În
cazul în care se refuză înscrierea la concursul pentru intrarea în barou unei
persoane care îndeplineşte condiţiile legale, se consideră că prin acest refuz,
care este un act administrativ asimilat, i s-a încălcat un drept, şi de aceea i se
dă posibilitatea contestării refuzului la instanţa de contencios administrativ.
De asemenea, instituţiilor particulare de învăţământ superior care
funcţionează în baza legii, li s-a atribuit competenţa de a organiza activităţi
de pregătire pentru diferite profesii, juridice, medicale, tehnice, economice
etc. În acest caz, diplomele emise de aceste instituţii sunt considerate acte
administrative şi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în
contencios administrativ, situaţie valabilă şi pentru refuzul nejustificat de a
elibera aceste acte.
Se are în vedere că instituţiile respective, deşi particulare, desfăşoară o
activitate de interes public potrivit legii, pe baza unei autorizaţii emisă de
administraţia de stat şi sub controlul acesteia. Aceste instituţii particulare pot avea
calitatea de autorităţi publice care să emită sau să adopte acte administrative.
Atribuirea unei asemenea competenţe şi unor organizaţii particulare,
cu sau fără personalitate juridică, este determinată de natura activităţii pe
care o desfăşoară acestea, şi anume o activitate de interes public.
Competenţa lor de a emite acte administrative constituie un mijloc de
organizare a executării şi de executare a legii, ceea ce le conferă calitatea de
autorităţi publice.
Extinzându-se prin Legea nr. 554/2004 sfera noţiunii actelor
administrative care pot fi supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în
contencios administrativ, acest lucru este remarcabil în asigurarea protecţiei
153
persoanelor fizice şi juridice, pe linia apărării drepturilor recunoscute
acestora prin lege şi la care sunt obligate autorităţile publice indiferent de
natura lor organizatorică.
13.4.4. A patra condiţie este aceea a efectuării procedurii
administrative prealabile.
Cât priveşte procedura prealabilă, în art. 2 alin. 1 litera j din Legea nr.
554/2004 se arată că prin plângere prealabilă se înţelege cererea prin care se
solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz,
reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în
sensul revocării sau modificării acestuia.
Raţiunea instituirii acestei proceduri, aşa cum a fost ea
dintotdeauna înţeleasă, rezidă în faptul de a se încerca să se evite, pe cât
posibil, declanşarea unui litigiu, care ar putea fi stins mai operativ şi cu
cheltuieli mai mici de către cei interesaţi.
Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim printr-un act administrativ individual sau normativ
trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic
superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi
formulată oricând.
Această primă formă procedurală prealabilă poartă denumirea de recurs
graţios.
Cea de-a doua formă pe care o poate îmbrăca procedura
administrativă prealabilă este recursul administrativ ierarhic, exercitat la
organul ierarhic superior, dacă există.
Prevederile amintite sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea specială
prevede o procedură administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat
pentru aceasta.
Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată
într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu
caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a
luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia.
Plângerea prealabilă se soluţionează în termen de 30 de zile de la
înregistrarea ei, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
În cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative, plângerea
prealabilă are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din
Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător.
Se mai are în vedere cu privire la plângerea prealabilă că aceasta, în
cazul actelor administrative unilaterale, se poate introduce, pentru motive
154
temeinice, şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la
data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripţie.
În conformitate cu principiul autonomiei administrative, administraţia îşi
creează singură actul juridic privind activitatea sa şi îl pune, de asemenea
singură, în executare.
Ţinând seama de aceste doua caractere specifice ale activităţii ei,
administraţia este în drept şi îi revine în acelaşi timp şi obligaţia să verifice
permanent legalitatea şi oportunitatea actelor pe care le emite şi să ia masuri
pentru desfiinţarea celor care se dovedesc a nu fi în conformitate cu prevederile
legale în vigoare sau devin inoportune ori contrare intereselor cetăţenilor.
Revocarea actelor administrative ilegale trebuie efectuată de către
autoritatea publică cu respectarea aceloraşi reguli de formă avute în vedere la
emiterea lor.
Efectuarea procedurii prealabile este o condiţie stabilită de Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, şi în consecinţă persoanele fizice sau
juridice vătămate în drepturile lor prin acte administrative, trebuie sa se
adreseze autorităţilor administrative emitente sau celor ierarhic superioare,
solicitând modificarea sau după caz, desfiinţarea actului administrativ ilegal,
înainte de a se adresa cu acţiune la instanţa de contencios administrativ.
De la aceasta regulă, exista totuşi unele excepţii prevăzute în legi
speciale, când persoana fizica se poate adresa direct instanţei de contencios
administrativ, fără a mai fi necesară îndeplinirea procedurii prealabile.
O astfel de situaţie este reglementata de Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale, republicată, care statuează că primarul,
viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă
persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire
la cazurile de dizolvare a consiliului local. Instanţa analizează situaţia de
fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea
instanţei este definitivă şi se comunică prefectului. În acest caz nu se mai
efectuează procedura prealabila ceruta de lege.
De asemenea, în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul
Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau
al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din
ordonanţe, precum şi în cazul excepţiei de nelegalitate, nu este obligatorie
procedura prealabilă.
În legătură cu momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de
zile necesar introducerii recursului graţios, respectiv de la comunicarea actului
atacat, el nu va putea coincide cu data expedierii actului, ci va curge din
momentul luarii la cunostinta efectiva de catre cel caruia i s-a adresat actul şi
care solicita ulterior anularea lui. Acest moment al luarii la cunostinta, nu este
limitat doar la forma comunicarii scrise, existand şi alte posibilitati de
155
încunostiintare, cum sunt, de exemplu, comunicarea verbala directa sau mai
rar publicarea actului administrativ individual.
Comunicarea actului trebuie facuta de autoritatea publică emitentă,
întrucat, orice alta comunicare facuta de autoritatea publică subordonata sau de
organul ierarhic superior este lipsita de relevanta.
Comunicarea se face în scris persoanelor fizice, iar în cazul persoanelor
juridice comunicarea se face prin predarea actului la registratură, confirmată
de persoana care o primeste prin semnatură şi prin aplicarea stampilei unitatii,
fiind fara relevanta afisarea actului la sediul unitatii.
Tot în legatura cu termenul de 30 de zile, până la care poate fi sesizată
autoritatea administrativa emitenta, se are în vedere momentul expedierii
reclamaţiei prin poştă, fax etc. sau momentul în care s-a înregistrat reclamaţia
depusă direct de petent. De asemenea, pentru calcularea termenului de 30 de
zile se are în vedere şi reclamaţia formulata oral, consemnata în scris cu ocazia
audientelor, ori data depunerii reclamatiei scrise la autoritatea publică, de catre
reclamant, cu ocazia audientei.
Termenul de sesizare a autoritatii administrative are consecinte asupra
momentului sesizarii instantei de contencios administrativ, în sensul ca
autoritatea publică este obligata sa rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile,
după care curge un alt termen pentru sesizarea instanţei.
Termenul de sesizare a instantei de contencios administrativ de catre
persoanele fizice sau juridice vatamate printr-un act administrativ de autoritate
a fost calificat ca un termen de prescriptie, în schimb termenul de sesizare a
instantei de catre prefect este unul de decădere.
Ca element de noutate cuprins în Legea nr. 554/2004 este
reglementarea posibilităţii de a fi formulată plângerea prealabilă şi de către o
terţă persoană, fiind un efect al recunoaşterii terţei persoane, a calităţii de
subiect de sesizare a instanţei de contencios administrativ.
În concluzie elementele regimului juridic al procedurii
administrative prealabile sunt urmatoarele:
- poate îmbrăca două forme, respectiv forma recursului graţios şi
forma recursului ierarhic;
- caracterul obligatoriu al acestei proceduri, ceea ce înseamnă că în
absenţa parcurgerii ei acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă;
- legea nu obligă, dar nici nu interzice, dacă cel vătămat doreşte acest
lucru şi este posibil, să exercite ambele forme ale procedurii prealabile.
Procedura administrativă prealabilă era prevăzută şi în Legile nr.
1/1967 şi nr. 29/1990 şi se regăseşte şi în legislaţia altor ţări.
Această procedură dă posibilitatea rezolvării rapide şi necostisitoare a
litigiului şi are şi avantajul de a invoca autorităţii emitente atât motive de
nelegalitate, cât şi de inoportunitate.
156
În acest caz se dă posibilitate administraţiei să-şi reconsidere
activitatea stingând eventual litigiul prin rezolvarea favorabilă a cererii ce
constituie obiectul recursului graţios.
13.4.5. Ultima condiţie de adminisbilitate a acţiunii în contencios
administrativ este aceea a introducerii acţiunii în termenul prevăzut de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, cererile prin care
se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract
administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se
pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile,
respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului de 30 de zile, calculat de la comunicarea
actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz,
a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii
concilierii, în cazul contractelor administrative.
Potrivit art. 11 alin. 2 al Legii nr. 554/2004 pentru motive temeinice,
în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste
termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului,
data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii
procesului-verbal de conciliere, după caz.
În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare
a plângerii prealabile, termenul de 6 luni curge după reluarea procedurii, de
la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de
soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul de un an.
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul
Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data
când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod
corespunzător prevederile alin. 2 al art. 11 din Legea nr. 554/2004, amintit.
Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi
neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ care
se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.
Termenul de 6 luni este termen de prescripţie, iar termenul de un an
este termen de decădere.
Legile nr. 29/1990 şi nr. 1/1967 prevedeau un termen de 6 luni, iar
Legea contenciosului administrativ din 1925 nu prevedea niciun termen,
arătând că acest tip de acţiuni puteau fi intentate oricând.
157
13.5. Actele nesupuse controlului şi limitele controlului
potrivit Legii nr. 554/2004
În baza disp. art. 5 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi atacate în
contenciosul administrativ, următoarele categorii de acte:
a. actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile
acestora cu Parlamentul;
b. actele de comandament cu caracter militar.
Potrivit alin.2 al art. 5 din lege nu pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau
desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Această excepţie are ca fundament teoria recursului paralel, adică
reclamantul are la dispoziţie o altă cale de atac, de natură judecătorească, prin
care poate obţine o satisfacţie echivalentă, care se numeşte, recurs paralel1.
În temeiul alin.3 al art.5 din lege, actele administrative emise pentru
aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de
urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise
pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor
calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru
exces de putere.
Prin exces de putere se întelege, aşa cum s-a mai aratat, exercitarea
dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin
încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute
de Constituţie sau de lege.
Facem precizarea că actele administrative pot fi atacate la instanţele
de contencios administrativ de către cei vătămaţi în drepturi prin acele acte,
fără a fi nevoie de o dispoziţie specială a unei legi de abilitare a instanţelor
judecătoreşti de a controla legalitatea actelor în justiţie. Cu toate acestea,
unele acte administrative nu sunt controlate de instanţele de contencios
administrativ, fiind exceptate prin lege de la acest control, iar altele pot fi
controlate de instanţele de drept comun.
Cât priveşte categoria actelor administrative care privesc raporturile
cu Parlamentul, acestea sunt potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 litera k din
Legea nr. 554/2004, actele emise de o autoritate publică, în realizarea
atribuţiilor sale, prevăzute de Constituţie sau de o lege organică, în
raporturile de natură politică cu Parlamentul.
Referitor la actele de comandament cu caracter militar, arătăm că acestea
au fost exceptate de la controlul efectuat pe calea contenciosului administrativ
1
C. G. Rarincescu, op. cit., p. 329; Dacian Cosmin Dragoş, Legea contenciosului
administrativ, comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 165-166; R. N.
Petrescu, op. cit. (2009), p. 481
158
şi de Constituţia din 1923, considerată cea mai democratică până la acea dată, şi
în consecinţă şi de Legea contenciosului administrativ din 1925.
Actele de comandament cu caracter militar au făcut obiectul unor
discuţii în doctrină şi în jurisprudenţă, mai ales că noţiunea referitoare la
aceste constituie o inovaţie a legiuitorului român, nefiind cunoscută în alte
sisteme de contencios administrativ.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. l din Legea nr. 554/2004 actul de
comandament militar este acel act administrativ referitor la problemele strict
militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării
militare, care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor
în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război ori,
după caz, la îndeplinirea serviciului militar.
În doctrina juridică de la noi s-a considerat că actele de comandament
cu caracter militar sunt acele acte emise de organele militare în scopul
asigurării ordinii şi disciplinei în cadrul unităţilor militare de către cadrele
militare încadrate în aceste unităţi şi că nu sunt din cele care să se adreseze
persoanelor fizice sau juridice din afara unităţilor militare.
S-a motivat astfel că actele de comandament militar sunt făcute în
legătură cu serviciul şi îndatoririle militare în cadrul serviciului şi de aceea
nu pot fi atacate în contenciosul administrativ.
În perioada interbelică, Anibal Teodorescu1 a considerat că prin natura
lor aceste acte sunt de administraţie internă pentru unităţile militare şi de
aceea nu sunt susceptibile a fi atacate în contencios administrativ.
S-a mai arătat că ori de câte ori autorităţile militare acţionează în
organizarea executării şi în executarea legii, în raporturile cu persoanele
fizice şi juridice, în vederea producerii de efecte juridice străine de
necesităţile operaţiunilor militare, actele administrative emise în aceste
cazuri, daca vatămă drepturile acelor persoane, sunt susceptibile de a fi
contestate prin acţiune în contencios administrativ conform dispoziţiilor
Legii nr. 554/2004.
Această precizare se impune şi în cazul în care vătămarea dreptului
priveşte persoanele care au calitatea de militar sau putând să aibă aceasta
calitate valorificând un drept.
Spre exemplu, dacă unei persoane care doreşte să devină ofiţer şi solicită
înscrierea la un concurs pentru intrarea într-o şcoală care pregăteşte astfel de
cadre, i se refuză cererea, refuzul constituie un act administrativ ilegal de
autoritate susceptibil a fi atacat la instanţa de contencios administrativ2.
1
A se vedea Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice “E. Mârvan”, 1929, p. 429 şi urm.
2
159
La fel trecerea în retragere a unui ofiţer sau refuzul de a i se recunoaşte
dreptul la pensie constituie acte susceptibile a fi atacate cu acţiune în contencios
administrativ, actele respective neavând caracterul de acte de comandament militar.
Referitor la starea de asediu şi starea de urgenţă, potrivit dispoziţiilor
art. 1 din O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării
de urgenţă1, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004 2,
acestea privesc situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se
instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa
apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură
politică, militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg
teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru
adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave, actuale sau iminente,
care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a
statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepţionale
aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură
politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în
unele unităţi administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii:
a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind
securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale;
b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară
prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu sau starea de urgenţă se instituie de Preşedintele
României prin decret, contrasemnat de primul-ministru şi publicat de îndată
în Monitorul Oficial al României.
În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă, Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate.
În situaţia în care Parlamentul nu încuviinţează starea instituită,
Preşedintele României revocă de îndată decretul, măsurile dispuse
încetându-şi aplicabilitatea.
În funcţie de evoluţia situaţiilor de pericol, Preşedintele României, cu
încuviinţarea Parlamentului, poate prelungi durata stării instituite şi poate
extinde sau restrânge aria de aplicare a acesteia. Despre acest act s-a arătat
în literatura de specialitate că este exceptat de la controlul în contencios
administrativ, putând fi atacat pentru exces de putere3.
Potrivit dispoziţiilor art. 20¹ din O.U.G. nr. 1/1999, în exercitarea
atribuţiilor ce le revin pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă,
autorităţile militare pot emite ordonanţe militare, respectiv ordine, care sunt
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din 12 noiembrie 2004
3
D. C. Dragoş, op. cit., p. 171
160
obligatorii, conform legii. Şi aceste acte sunt exceptate de la controlul în
contencios administrativ, ele vor putea fi atacate pentru exces de putere1.
Actele administrative care privesc apărarea şi securitatea naţională
intervin în domenii importante ale existenţei statului şi de aceea au un
pronunţat caracter politic2.
Altfel, nu ar mai fi vorba de ocrotirea corespunzătoare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeanului în condiţiile statului de drept.
Siguranţa naţională este definită în art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind
siguranţa naţională a României3, conform căruia prin aceasta se înţelege starea de
legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară
existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent
şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare
neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,
potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.
Ele sunt adoptate de către organele de stat cu atribuţii în domeniul
siguranţei naţionale cum sunt, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de
Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul
Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul
Justiţiei, prin structuri interne specializate, în momente grave când este
ameninţată siguranţa internă şi externă a statului şi pot fi atacate în
contencios administrativ numai pentru exces de putere.
Referitor la actele administrative emise în circumstanţe speciale
pentru luarea unor măsuri urgente de către autorităţile publice pentru
evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public,
cum sunt actele emise pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor
de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate
s-a arătat că pot fi atacate pentru exces de putere când se estimează că ele nu
se aplică, ci încalcă legile care autorizează administraţia publivă să
acţioneze în asemenea situaţii4.
1
Ibidem
2
R. N. Petrescu, op. cit. (2009), p. 485
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991
4
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 637
161
13.6. Obiectul acţiunii judiciare
13.6.1. Obiectul acţiunii în cazul actului administrativ
unilateral
Potrivit disp. art. 8 alin. 1 al Legii nr. 554/2004 persoana vătămată
într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act
administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea
prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un
răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu
se prevede alt termen, poate sesiza instanţa de contencios administrativ
competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea
pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel
care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim, prin nesoluţionarea în
termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin
refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru
exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula
capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai
în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge
logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.
Prin derogare de la dispoziţiile alin. 1 ale art. 8 din Legea nr. 554/2004,
acţiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect
numai anularea actului sau obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau un alt
înscris, respectiv să efectueze o anumită operaţiune administrativă, sub
sancţiunea penalităţilor de întarziere sau a amenzii care potrivit art. 24 alin. 2 este
de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere aplicată
conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate.
În situaţia în care acţiunea are ca obiect tăcerea administraţiei, se va
cere instanţei, în principal, obligarea autorităţii pârâte să emită actul
administrativ solicitat de reclamant.
Când administraţia refuză să rezolve o cerere, instanţa va aprecia dacă
refuzul este sau nu justificat, pronunţând, în consecinţă, o soluţie pe fondul
litigiului.
13.6.2. Obiectul acţiunii în cazul contractelor administrative
Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze
litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract
administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea,
interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ.
162
La soluţionarea litigiilor prevăzute mai sus se are în vedere regula
după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului
priorităţii interesului public.
Este în afară de orice îndoială că noţiunea de contracte adminis-
trative, care în sfârşit dobândeşte o consacrare legală, fără echivoc, la noi,
vizează contractele încheiate de administraţia publică pentru a pune în
valoare bunuri proprietate publică, pentru a presta servicii publice, pentru a
executa lucrări publice ori cele care vizează achiziţii publice 1. De altfel,
unele acte normative reglementau competenţa instanţelor de contencios
administrativ pentru soluţionarea litigiilor legate de asemenea contracte,
cum este cazul celor din materia achiziţiilor publice2.
Legea contenciosului administrativ stabileşte, aşadar, regula
competenţei instanţelor de contencios administrativ pentru litigiile legate
de încheierea contractelor administrative, cu toate fazele premergătoare
încheierii (anunţuri, caiete de sarcini, licitaţii, negocieri directe, întocmiri de
procese verbale etc.), precum şi cu aspectele legate de executarea acestora,
inclusiv nulitatea sau rezilierea.
Legea contenciosului administrativ a înţeles să vină, aşa cum am mai
arătat, şi cu un principiu pe care instanţele trebuie să-l aibă în vedere la
soluţionarea pe fond a acestor litigii, anume prioritatea interesului public faţă de
libertatea contractuală. În dreptul comun al contractelor, se arată cu privire la
contract că acesta este legea părţilor, principiu înscris în art. 969 din Codul civil.
Filozofia contractelor administrative presupune ca acordul de voinţă al
părţilor să fie subordonat interesului public. Contractul administrativ nu este
un scop în sine, precum contractul civil sau comercial, ci asemănător actului
administrativ unilateral, este un mijloc juridic prin care se realizează
administraţia publică, fie sub forma aplicării la cazuri concrete a legii, fie
sub forma prestării de servicii publice, în sensul larg al termenului, în
limitele legii.
Aplicarea regulii, însă, nu se poate face în mod discriminatoriu, ci în
spiritul dreptului tuturor părţilor din litigiu “la un proces echitabil", principiu
înscris şi în Constituţia revizuită a României, la art. 21 alin. 3.
Se înţelege că în baza principiului constituţional consacrat de art. 21,
instanţa, faţă de situaţia de fapt dintr-o cauză, poate să aprecieze că interesul
public cere, de exemplu, modificarea unor clauze ale contractului, devenite
prea împovărătoare pentru concesionar.
1
Art. 2 alin. 1 litera c din Legea nr. 554/2004
2
O. U. G. nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006
163
13.7. Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului
Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de
contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în
măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii
ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.
Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte
condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată1, sesizează, prin încheiere
motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.
După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios
administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă
ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa
soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă.
În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este
urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă
direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui
termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii
Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Această acţiune în contencios administrativ poate avea ca obiect
acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale
Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum
şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act
administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.
13.8. Procedura soluţionării acţiunii în contencios administrativ
13.8.1. Părţile în litigiul de contencios administrativ
13.8.1.1. Reclamantul
Potrivit disp. art. 1 din Legea nr. 554/2004 acţiunea în contencios
administrativ poate fi promovată de orice persoană care se consideră vătămată
într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
1
În art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată se precizează că aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei
legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care
are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia,
iar în alin. 3 se arată că nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind
neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
164
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 litera a din Legea nr. 554/2004 prin
persoană vătămată se înţelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui
interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; în sensul acestei legi,
sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără
personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime
private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul
administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi
intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Astfel de organisme sociale interesate sunt structuri
neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi altele asemenea, care au
ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni
sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative.
Pentru a fi reclamant într-o acţiune în contencios administrativ trebuie
ca persoana să aibă capacitatea de a putea sta în justiţie.
Dreptul care se dă persoanelor fizice sau juridice de a se adresa
instanţei rezultă din aceea că actele administrative privesc deopotrivă
persoanele fizice şi/sau persoanele juridice, că ele se execută din oficiu şi că
în procesul acestei executări, cei vizaţi pot fi vătămaţi în drepturile lor prin
greşelile sau abuzurile autorităţilor publice.
Cu privire la calitatea de persoană fizică, aceasta se referă la
particularii care intră în raporturi juridice cu autorităţile publice.
Pot fi, de asemenea, vătămaţi şi funcţionari ai acestor autorităţi cu
privire la drepturile lor la promovare, pensie etc.
Cât priveşte persoana juridică, sensul acestei noţiuni este cel dat de
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică 1. În afară de
societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, vătămate în drepturile lor
pot fi şi societăţile comerciale cu capital privat sau mixt, regiile autonome,
autorităţile sau instituţiile publice ş.a.
Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale
organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii
administrative de a-şi realiza atribuţiile legale nu poate fi înlăturat decât prin
justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la
domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de
reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiţionarul nu îşi
însuşeşte acţiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de
judecată, instanţa de contencios administrativ anulează cererea.
1
Publicat în Buletinul Oficial al României nr. 8 din 30 ianuarie 1954
165
Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor
prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei
unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice
emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa
de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul
persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de
reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ
normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanţa de contencios
administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente.
Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal
poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate
fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul
admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de
chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului
administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea.
Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.
Prefectul poate introduce acţiuni în contencios administrativ împotriva
actelor administrative emise sau adoptate de autorităţile administraţiei
publice locale pe care le consideră nelegale, iar Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici poate introduce acţiune în contencios administrativ
împotriva actelor autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă
legislaţia privind funcţia publică.
La soluţionarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul
Ministerului Public poate participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori
apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
13.8.1.2. Pârâtul
În conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României şi Legii nr.
554/2004,calitatea de pârât în litigiile de contencios administrativ o are orice
autoritate publică emitentă a unui act administrativ prin care o persoană fizică
sau juridică a fost vătămată într-un drept al său, care a refuzat rezolvarea unei
cereri referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim al unei persoane,
ori nu a soluţionat în termenul legal o cerere a acesteia.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr.
554/2004 acţiunile în justiţie vor putea fi formulate şi personal împotriva
persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori,
după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la
un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care
166
acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata
despăgubirilor în solidar cu autoritatea publică pârâtă.
Persoana acţionată în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său
ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.
13.8.1.3. Alte persoane care pot lua parte la judecată
În conformitate cu dispoziţiile art. 49 din Codul de procedură civilă, şi
în cauzele de contencios administrativ pot participa în calitate de
intervenienţi şi alte persoane care dovedesc un interes în judecarea cauzelor
respective, interesul putând fi propriu sau persoana respectivă intervine în
interesul altor persoane care sunt părţi în proces.
Potrivit art. 57 din acelaşi Cod oricare din părţi poate să cheme în judecată
o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
De asemenea, în baza art. 60 din Codul de procedură civilă partea poate să
cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în
cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să
cheme în garanţie o altă persoană.
Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere,
organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea
introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.
Organisme sociale interesate sunt, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1
litera s din Legea nr. 554/2004, structuri neguvernamentale, sindicate,
asociaţii, fundaţii şi altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia
drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a
serviciilor publice administrative.
13.8.2. Instanţa competentă
Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004 litigiile privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale
acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele
administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de
autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000
de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-
fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor
de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de
167
contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă
prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de
la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la
domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
13.8.4. Formularea acţiunii în contencios administrativ
În acţiunea introdusă reclamantul poate cere anularea actului
administrativ, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi
repararea pagubei suferite prin încălcarea dreptului sau interesului pe care
legea i-l recunoaşte şi pe care autoritatea publică l-a încălcat.
Nu este obligatoriu ca prin aceeaşi acţiune, reclamantul să ceară atât
anularea actului cât şi repararea pagubei, deoarece este posibil ca la data
introducerii acţiunii în anularea actului administrativ, reclamantul să nu
cunoască paguba şi întinderea acesteia.
Iată de ce el poate formula şi separat acţiune în repararea pagubei. În
acest caz termenul este de un an şi începe să curgă de la data la care
reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile
pentru despăgubiri se adresează intanţelor de contencios administrativ
competente şi se supun normelor Legii nr. 554/2004 în ceea ce priveşte
procedura de judecată şi taxele de timbru.
În sprijinul acţiunii sale, potrivit disp. art. 12 din Legea nr. 554/2004
reclamantul va anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă
sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul
rezolvării cererii sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit niciun
răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin
numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris
care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers era
obligatoriu. În situaţia în care reclamantul introduce acţiune împotriva
autorităţii care refuză să pună în executare actul administrativ emis în urma
soluţionării favorabile a cererii ori a plângerii prealabile, va depune la dosar
şi copia certificată după acest act.
În cazul în care reclamantul nu are actul administrativ sau acest act a
fost dat în formă orală se pune problema dacă împotriva acestor acte se
poate formula acţiune în contencios administrativ.
Actele administrative pot fi din punct de vedere al formei: scrise, orale
şi implicite.
Cu privire la modalitatea verbală de existenţă a actului administrativ,
în practica judecătorească interbelică s-a consemnat actul administrativ sub
forma unui ordin telefonic, prin care o autoritate administrativă interzicea
organizarea unui bal (petrecere cu dans).
168
Este preferabil însă ca persoana care a primit un refuz pe cale
telefonică să stăruie la autoritatea respectivă pentru a transmite ulterior şi
nota telefonică scrisă.
În cazul actelor verbale, ca şi în cazul în care reclamantul nu mai are
actul administrativ pe care îl contestă, instanţa va cere administraţiei pârâte
să îi comunice de urgenţă actul atacat şi orice alte lucrări şi lămuriri
necesare pentru soluţionarea cauzei printre care şi referirea la modalitatea
orală a existenţei actului administrativ contestat.
Această susţinere este în concordanţă cu disp. art. 13 din Legea nr.
554/2004 anume că la primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor şi
poate cere autorităţii al carei act este atacat sa îi comunice de urgenţă acel
act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui,
precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea acţiunii.
În situaţia în care reclamant este o persoană vătămată într-un drept al său
sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual,
adresat altui subiect de drept sau când acţiunea este introdusă de Avocatul
Poporului ori de Ministerul Public, instanţa va cere autorităţii publice emitente să
îi comunice de urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza
emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare soluţionării cauzei.
În mod corespunzător situaţiilor menţionate, după caz, se procedează
şi pentru acţiunile care au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un
drept recunoscut de lege sau un interes legitim.
Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă
lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere
interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din
salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
Pentru acţiunile în contencios administrativ se percep taxele de timbru
prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările
şi completările ulterioare1, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepţia
acţiunilor care au ca obiect contractele administrative şi care se vor taxa la valoare.
Introducerea acţiunii nu suspendă executarea actului administrativ contestat.
Conform disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004 în cazuri bine justificate
şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea autorităţii publice
care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, în condiţiile art. 7 din
lege referitoare la procedura prelabilă, persoana vătămată poate să ceară
instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ
unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana
vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile,
suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.
1
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997
169
Cât priveşte cazurile bine justificate acestea reprezintă potrivit art. 2
alin. 1 litera t din Legea nr. 554/2004, împrejurările legate de starea de fapt
şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa
legalităţii actului administrativ, iar pagubă iminentă înseamnă potrivit art. 2
alin. 1 litera ş din Legea nr. 554/2004, prejudiciul material viitor şi
previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei
autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă are loc de urgenţă
şi cu precădere, cu citarea părţilor.
Când în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav
funcţionarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a
actului administrativ normativ poate fi introdusă şi de Ministerul Public, din
oficiu sau la sesizare, judecata cererii având loc asemănător situaţiei
anterioare, de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor.
Hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept.
Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul
nu este suspensiv de executare.
În ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut
ca şi cel suspendat de către instanţă, acesta este suspendat de drept, caz în
care nu este obligatorie plângerea prealabilă.
Legea a mai prevăzut că nu pot fi formulate mai multe cereri de
suspendare succesive pentru aceleaşi motive.
Suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea
oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.
Potrivit disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării
actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele
prevăzute la art. 14 (în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube
iminente), şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot
sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea
actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a
cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau
printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.
Dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 privind judecarea cererii de
suspendare a executării actului administrativ introdusă imediat după
efectuarea procedurii prealabile, se aplică în mod corespunzător.
Hotărârea dată cererii de suspendare este executorie de drept, iar
introducerea recursului, potrivit art. 14 alin. 4 din lege (în 5 zile de la
comunicare), nu suspendă executarea.
În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în
condiţiile art. 14 din lege, pentru cazul cererii introduse înainte de
formularea acţiunii principale în anularea actului, se prelungeşte de drept
170
până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă
reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ pe
calea acţiunii principale sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea
acţiunii în fond.
Acţiunea în contencios administrativ trebuie motivată în fapt şi în drept.
Motivarea în fapt cuprinde împrejurările pe care îşi întemeiază
reclamantul acţiunea, iar motivarea în drept a acţiunii, reprezintă invocarea
temeiului legal al acţiunii, făcându-se, în primul rând, referire la Legea nr.
554/2004.
În acţiune se menţionează şi dovezile (mijloacele de probă) de care
înţelege să se folosească reclamantul în susţinerea acţiunii sale.
13.8.5. Judecarea acţiunilor în contencios administrativ
Judecarea acţiunilor în contencios administrativ se face de urgenţă şi
cu precădere, în şedinţă publică, în completul stabilit de lege.
Termenele de judecată sunt scurte, aşa încât acţiunile să fie rezolvate
într-un timp rezonabil, fiindcă altfel, în multe împrejurări, soluţionarea cu
întârziere a litigiului nu ar mai prezenta utilitate pentru apărarea drepturilor
celor vătămaţi.
Aşa se explică şi menţiunea din art. 17 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 în
sensul că hotărârile vor fi redactate şi motivate, în cel mult 30 zile de la
pronunţare.
În soluţionarea acţiunilor în contencios administrativ, instanţele au în
vedere atât dispoziţiile Legii nr. 554/2004, cât şi pe cele ale Codului de
procedură civilă cu care se completează, potrivit art. 28 din Legea
contenciosului administrativ, în măsura în care nu sunt incompatibile cu
specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi
persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabileşte de
instanţă, cu prilejul soluţionării cauzei.
Instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea
pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în
legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul - persoană vătămată
- stăruie în continuarea judecării pricinii.
Acţiunile introduse de persoanele de drept public şi de orice autoritate
publică, în apărarea unui interes public, precum şi cele introduse împotriva
actelor administrative normative nu mai pot fi retrase, cu excepţia situaţiei
în care sunt formulate şi pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime
de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat.
171
13.8.6. Soluţionarea acţiunii în contencios administrativ
Problema centrală a soluţionării cauzelor de contencios administrativ
gravitează în jurul legalităţii actelor administrative.
Sarcina reclamantului este de a demonstra în faţa instanţei ilegalitatea
actului administrativ şi încălcarea prin acesta a drepturilor recunoscute de
lege sau a intereselor legitime.
Drept urmare, instanţa îşi va întemeia hotărârea pe constatarea
ilegalităţii actului contestat şi va lua măsurile care se impun pentru
restabilirea legalităţii încălcate.
Dintre cauzele de ilegalitate ale actelor administrative constatate cu
prilejul soluţionării unor acţiuni în contencios administrativ amintim:
a) încălcarea normelor şi a principiilor de drept de către autoritatea
publică ce a emis actul contestat.
Examinând legalitatea actelor administrative, instanţa verifică dacă
actul administrativ contestat este conform cu legea, în sensul strict al
cuvântului, ca act care emană de la puterea legiuitoare.
Nelegalitatea actului contestat poate fi dedusă şi din constatarea
nelegalităţii actului normativ pe care se întemeiază. Aceasta poate avea ca
sursă şi încălcarea principiilor de drept care sunt înscrise în Constituţie şi în
alte legi şi care sunt consacrate deja de doctrină şi jurisprudenţă.
Reamintim, în acest context, principiul revocabilităţii actului
administrativ sau cel al intrării în vigoare a actelor administrative;
b) încălcarea regulilor de competenţă în emiterea actelor administrative.
Emiterea actelor administrative trebuie să aibă loc cu respectarea unor
reguli de competenţă a autorităţii emitente, reguli care asigură legalitatea
actelor administrative. Încălcarea acestor reguli poate constitui temeiul unei
acţiuni în contencios administrativ.
Întemeindu-se pe regulile de drept şi pe principiile de drept,
autorităţile publice trebuie să le respecte întocmai atunci când este vorba de
o competenţă legată, când sunt prescrise în amănunt felul şi condiţiile în
care trebuie să acţioneze autorităţile.
Se va avea în vedere că în materie de competenţă, autorităţile trebuie
să respecte anumite reguli de subordonare, ceea ce se realizează prin avizele
conforme, precum şi anumite reguli de procedură cu ocazia emiterii actelor.
Încălcarea normelor de competenţă în emiterea actelor administrative
poate conduce la constatarea nulităţii absolute a actului administrativ,
(încălcarea regulilor de fond şi formă prevăzute de lege) sau la o nulitate
relativă când s-au încălcat unele norme prin care se lezează interesele unor
anumite persoane (exemplu, anunţarea tematicii de concurs doar cu 24 ore
înainte de ţinerea concursului).
172
13.8.7. Hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa
de contencios administrativ
Odată învestită cu acţiunea în contencios administrativ, instanţa are a cerceta
existenţa dreptului subiectiv al reclamantului sau a interesului legitim şi ilegalitatea
actului administrativ prin care i s-a încalcăt acest drept sau interes legitim.
De aceea şi soluţiile pe care le adoptă instanţele judecătoreşti, potrivit
art. 18 din Legea nr. 554/2004 rezolvă, în principiu, cele două aspecte:
anularea totală sau parţială a actului administrativ şi recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim.
De fapt, din nelegalitatea actului a cărui anulare se cere şi din încălcarea
dreptului subiectiv al reclamantului sau a interesului legitim rezultă şi paguba
materială sau morală de care este ţinută să răspundă autoritatea pârâtă
În afară de anularea în tot sau în parte a actului administrativ, instanţa
poate obliga autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ, să
elibereze un înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
În cazul acţiunii în contencios administrativ împotriva unui act
administrativ normativ nu se va proceda la anularea întregului act normativ, ci a
dispoziţiei din el care a stat la baza actului administrativ individual contestat.
Şi în temeiul Legii nr. 1/1967 se permitea cenzurarea actului administrativ
normativ, însă doar pe calea excepţiei de nelegalitate, lucru care de altfel, se
întâmpla, cel mai frecvent, în practică, şi sub sub imperiul Legii nr. 29/1990.
Această situaţie se prezenta astfel: se introducea acţiunea în contencios
administrativ împotriva unui act administrativ individual, pentru că acesta se
considera că lezează direct dreptul unei persoane, şi constatându-se că acest act
individual se baza pe un act administrativ normativ ilegal, se anula actul
administrativ individual ilegal şi se reţinea în considerentele hotărârii (nu în
dispozitiv) nelegalitatea dispoziţiei din actul administrativ normativ.
De precizat că în temeiul Legii nr. 1/1967 instanţa era obligată să trimită la
organul administraţiei de stat care emisese actul normativ ce prevedea dispoziţiile
nelegale, copie după hotărârea judecătorească prin care, pe calea excepţiei de
ilegalitate, constata nelegalitatea acelor dispoziţii, pentru ca organul respectiv să
hotărască dacă mai menţine sau nu acele dispoziţii.
Legat de soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, în art. 18 alin. 2
din Legea nr. 554/2004 se precizează că aceasta este competentă să se
pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza
emiterii actului supus judecăţii.
De altfel, şi în art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 cu referire la
acţiunea introdusă împotriva actului care a intrat în circuitul civil şi a produs
efecte juridice se precizează că în cazul admiterii acţiunii, instanţa se
pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra
173
validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal,
precum şi a efectelor juridice produse de acestea.
Cât priveşte constatarea ilegalităţii actelor administrative normative sau
individuale supuse judecăţii aceasta echivalează în fapt cu constatarea nulităţii lor.
În acelaşi mod se analizează şi legalitatea unor operaţiuni administrative
care aşa cum am mai arătat, nu sunt acte administrative pentru că nu produc
efecte juridice prin ele însele (este vorba de procese-verbale, referate etc.).
Aceste operaţiuni administrative care pot fi nelegale, în cazul în care
au influenţat nelegalitatea actelor administrative supuse judecăţii, vor fi şi
ele desfiinţate.
Alte modalităţi de restabilire a legalităţii prin hotărârea pronunţată de
instanţa de contencios administrativ, pot fi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 18
alin. 3 din Legea nr. 554/2004 obligarea autorităţii publice la plata daunelor
materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Aşa cum s-a mai arătat, potrivit art. 16 din Legea nr. 554/2004 cererile
în justiţie prevăzute de această lege pot fi formulate şi personal împotriva
persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori,
după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la
un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care
acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata
despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă.
Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul
său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul,
şi dacă susţinerea sa este întemeiată, cererea de chemare în garanţie va fi admisă.
Toate măsurile amintite se iau pentru că Legea nr. 554/2004 a prevăzut
calitatea de control de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ
(restabilirea întregii situaţii a persoanei vătămate).
Dispoziţiile Legii nr. 554/2004 sunt deosebite de cele ale Legii nr. 1/1967
întrucât reclamantul are dreptul să fie despăgubit nu numai pentru daunele
materiale, cum prevedea Legea nr. 1/1967, ci şi pentru daune morale cauzate, ca
urmare a încălcării dreptului sau interesului legitim prin actul administrativ, ori
refuzului manifest sau implicit de a satisface reclamantului pretenţia juridică
privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.
Sub un alt aspect, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 1/1967 acţiunea în
daune nu putea fi formulată decât împotriva autorităţii administrative pârâte nu şi
împotriva funcţionarului cum prevăd dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004.
Acţiunea în daune se poate folosi şi separat de acţiunea în anularea
actului administrativ atunci când întinderea prejudiciului nu este cunoscută
reclamantului la data judecării acţiunii în anulare.
174
Termenul de un an în acest caz curge de la data la care cel vătămat a
cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Dispoziţiile vizând posibilitatea introducerii acţiunii în despăgubiri,
după soluţionarea acţiunii în anularea actului administrativ, în termenul de
un an de la data când reclamatul a cunoscut sau trebuia să cunoască
întinderea pagubei se aplică în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. 2¹
din Legea nr. 554/2004, în mod corespunzător şi contractelor administrative.
Acţiunea în despăgubiri formulată după soluţionarea acţiunii în anularea
actului administrativ se supune normelor Legii nr. 554/2004 în ceea ce
priveşte procedura de judecată şi taxa de timbru (art. 19 alin.3 din lege).
Temeiul hotărârii judecătoreşti pentru desdăunarea reclamantului, constă
în culpa administraţiei pârâte, exprimată în ilegalitatea actului administrativ
emis, sau a refuzului de a satisface pretenţia juridică a reclamantului, în legătură
cu dreptul acestuia sau cu interesul legitim, iar în legătură cu funcţionarul
public, temeiul îl constituie vinovăţia acestuia cu privire la elaborarea, emiterea
sau încheierea actului sau la refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare
la un drept subiectiv sau la un interes legitim.
Prin obligarea, în solidar, a autorităţii administrative cu funcţionarul
vinovat se dă posibilitatea reclamantului de a cere executarea hotărârii faţă
de oricare dintre cei doi pârâţi.
În practică s-a constatat că reclamantul preferă să-şi recupereze
paguba de la autoritatea publică, pentru că este solvabilă şi el intră mai
repede în posesia sumelor pretinse.
Autoritatea pârâtă care a fost obligată să plătească daune reclamantului
prin acţiunea în contencios administrativ are acţiune în regres contra
funcţionarului care se face vinovat de elaborarea, emiterea sau încheierea
actului ilegal sau de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv
sau la un interes legitim.
Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează
un contract administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate:
a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul
este îndrituit;
c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;
d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.
Soluţiile de anulare în tot sau în parte a actului administrativ, de
obligare a autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, eliberării
unui alt înscris sau efectuării unei anumite operaţiuni administrative, precum
şi cele de obligare a autorităţii publice de a încheia contractul la care
reclamantul este îndrituit sau de a impune uneia dintre părţi îndeplinirea
175
unei anumite obligaţii pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi
aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere.
În toate situaţiile, instanţa poate stabili, prin dispozitiv, la cererea
părţii interesate, un termen de executare, precum şi amenda de 20% din
salariu minim brut pe economie pe zi de întârziere aplicată conducătorului
autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate.
Conform disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 hotărârile instanţelor de
contencios administrativ pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la
comunicare.
Recursul suspendă executarea hotărârii de fond şi se judecă de urgenţă.
În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, modificând sau
casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare
cu trimitere. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se
judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă.
Potrivit art. 21 alin. 1 din lege împotriva soluţiilor definitive şi
irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ se pot
exercita căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.
Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de
Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi
irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar,
reglementat de art. 148 alin. 2, coroborat cu art. 20 alin. 2 din Constituţia
României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15
zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula conform
căreia hotărârile instanţei de contencios administrativ se redactează şi se
motivează în cel mult 30 de zile de la pronunţare, la cererea temeinic
motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de
revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim
de 60 de zile de la înregistrare.
13.8.8. Efectele hotărârii judecătoreşti pronunţată
în contencios administrativ
Particularităţile contenciosului administrativ reglementat de Legea nr.
554/2004 se regăsesc şi în specificul efectelor juridice pe care le au hotărârile
judecătoreşti pronunţate în acţiunile supuse prevederilor acestei legi.
Acţiunea în contencios administrativ fiind condiţionată de existenţa
vătămării unui drept subiectiv recunoscut de lege sau a unui interes legitim
în favoarea reclamantului şi în sarcina administraţiei pârâte de a-l realiza,
hotărârea va produce efecte juridice faţă de părţile în litigiu (reclamant şi
autoritatea publică pârâtă, eventual funcţionarul vinovat şi superiorul
ierarhic chemat în garanţie).
176
13.8.9. Executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate
în acţiunile în contencios administrativ
După ce au rămas definitive, hotărârile pronunţate de instanţele de
contencios administrativ urmează să-şi producă efectele juridice, în sensul
că autoritatea publică pârâtă are obligaţia de a lua măsurile ce se impun
pentru realizarea drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantului, aşa
cum rezultă ele din hotărârea judecătorească.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 554/2004 hotărârile judecătoreşti
definitive şi irevocabile prin care s-au respins acţiunile formulate potrivit
dispoziţiilor acestei legi şi s-au acordat cheltuieli de judecată se învestesc cu
formulă executorie şi se execută silit, potrivit dreptului comun.
În conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului
administrativ, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a
anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică
obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al
municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare.
În baza dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, dacă în urma
admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau
să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze
anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile
se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de
termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
În cazul în care termenul nu este respectat, instanţa de executare, care potrivit
art. 2 alin. 1 litera ţ din Legea nr. 554/2004 este cea care a soluţionat fondul litigiului
de contencios administrativ, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz,
persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de
întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de contencios
administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzută
mai sus, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.
Pentru recuperarea sumelor la plata cărora a fost obligat cu titlu de
amenzi şi daune, în baza art. 26 din Legea nr. 554/2004, conducătorul
autorităţii publice pârâte se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva
funcţionarilor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun.
În cazul în care cei vinovaţi sunt demnitari sau funcţionari publici, se aplică
reglementările speciale.
177
Toate aceste măsuri prevăzute în Legea nr. 554/2004 asigură reclamantului
realizarea drepturilor sau a intereselor legitime vătămate, atunci când recurge la
acţiunea în contencios administrativ. Acest lucru evidenţiază utilitatea deosebită a
instituţiei contenciosului administrativ, într-un stat de drept.
13.9. Excepţia de nelegalitate
Excepţia de nelegalitate, a fost definită într-o opinie ca un mijloc de
apărare prin care, în cadrul unui proces pornit pentru alte temeiuri decât
nevalabilitatea actului administrativ, una din părţi, ameninţată cu aplicarea
unui asemenea act ilegal, se apără invocând acest viciu şi cere ca actul să nu
fie luat în considerare la soluţionarea speţei 1. Într-o altă opinie s-a arătat că
prin excepţia de nelegalitate înţelegem posibilitatea pe care o are o parte din
proces de a se apăra de efectele juridice ale unui act administrativ care l-ar
prejudicia, invocând caracterul ilegal al acestuia2.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 legalitatea
unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii
acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din
oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul
administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere
motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza.
Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă
niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate
fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care
instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de
contencios administrativ competentă să o soluţioneze.
Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de
urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului. În cazul în
care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate
urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la
momentul emiterii actului administrativ.
Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului,
care se declară în termen de 5 zile de la comunicare şi se judecă de urgenţă
şi cu precădere.
În cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat
nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona
cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
1
Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 260
2
M. Anghene, Controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative exercitat pe cale
indirectă, Justiţia nouă, nr. 11/1963, p. 3
178
13.10. Soluţionarea de către instanţele de contencios
administrativ şi a altor cauze decât cele
prevăzute de Legea nr. 554/20041
13.10.1. Cauze prevăzute de Legea nr. 215/2001

a administraţiei publice locale
Prin Constituţie şi unele legi, instanţele de contencios administrativ
organizate prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 2, au fost
învestite şi cu soluţionarea altor categorii de litigii decât cele prevăzute de
Legea nr. 554/2004.
Rezultă astfel că prin contencios administrativ, în sens larg, se înţelege
potrivit art. 2 alin. 1 litera f din Legea nr. 554/2004 activitatea de soluţionare de
către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a
litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul
s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în
sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul
nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;
În art. 123 alin. 5 din Constituţie se prevede că prefectul poate ataca în
faţa instanţelor de contencios administrativ un act al consiliului judeţean, local
sau al primarului în cazul în care consideră actul ilegal. Dispoziţia amintită din
Constituţie este preluată în art. 3 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, cu denumirea marginală de “tutelă administrativă”.
Potrivit art. 3 amintit, prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de
contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice
locale, dacă le consideră nelegale; acţiunea se formulează în termenul de 6
luni prevăzut la art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, care începe să curgă
de la momentul comunicării actului către prefect şi în condiţiile prevăzute
de lege. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de plata taxei de timbru.
Prefectul răspunde, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal,
după caz, la cererea autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene
ale căror acte au fost atacate, în cazul în care instanţa de contencios
administrativ hotărăşte că actul administrativ a fost atacat în mod abuziv.
Din analiza disp. art. 3 rezultă că prefectul este cel care va aprecia
daca unele acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale
sau judeţene sunt legale sau nu şi dacă sunt ilegale, să le atace la instanţa de
1
Ion Popescu-Slăniceanu, Andy Puşcă, Cosmin Ionuţ Enescu, Diana Marilena Petrovszki,
Contencios administrativ, Ed. Universitară “Danubius”, Galaţi, 2009, p. 67
2
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 827 din 13 septembrie 2005
179
Se observă că acţiunea în contencios administrativ se promovează
împotriva actelor administrative de autoritate, fiindcă împotriva actelor
administrative de gestiune curentă, acţiunea prefectului ar urma să fie
îndreptată la instanţa de drept comun.
Actul administrativ de autoritate atacat de prefect este suspendat de
drept, spre deosebire de situaţia comună prevăzută în Legea nr. 554/2004, în
care ne aflăm în prezenţa unei suspendări judiciare.
În această din urmă situaţie, se menţionează că doar în cazuri bine
justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul
poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, iar
suspendarea se hotărăşte de instanţa de judecată pe baza propriei sale aprecieri.
Prefectul se va pronunţa asupra legalităţii actelor administrative ale
autorităţilor menţionate în 30 de zile de la comunicarea lor. În acelaşi
termen prefectul apreciază dacă în privinţa actului adoptat sau emis va
sesiza instanţa de contencios administrativ competentă.
Potrivit disp. art. 48 din Legea nr. 215/2001, republicată, secretarul
unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local
primarului şi prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de
la data adoptării.
Termenul de 30 de zile, în care prefectul poate ataca actul, fiind
considerat un termen de decădere, înseamnă că depăşirea lui are ca efect
pierderea de către prefect a dreptului de a se mai adresa instanţei cu acţiune
în contencios administrativ.
Au existat păreri şi propuneri conform cărora nu ar trebui să se
prevadă un anume termen în care să fie atacate actele nelegale ale
autorităţilor administraţiei publice locale.
A prevalat însă părerea, reţinută şi prin lege, de a se fixa un termen în
care aceste acte să fie atacate, pentru a nu se menţine o incertitudine cu privire
la legalitatea lor şi pentru a se evita consecinţele asupra unor drepturi câştigate
în baza actelor administrative, ce ulterior s-ar constata că sunt ilegale.
De altfel, pentru a se preîntâmpina dobândirea unor drepturi în baza
lor, s-a prevăzut că, odată atacate la instanţă, actele administrative sunt
suspendate de drept.
Totodată, s-a prevăzut prin Legea nr. 215/2001 că actele emise de
autorităţile administraţiei publice locale, care pot fi atacate de prefect în
contencios administrativ, trebuie să nu fie publicate, sau aduse la cunoştinţa
celor interesaţi, până nu expiră termenul în care prefectul se poate pronunţa
asupra legalităţii lor.
Acest termen poate fi de maxim 40 zile de la adoptarea sau emiterea
actelor administrative, dacă avem în vedere termenul de 10 zile în care
secretarul este obligat să înainteze la prefect actele adoptate sau emise şi
180
termenul de 30 de zile pe care prefectul îl are la dispoziţie pentru analiza
legalităţii lor.
Pe lângă dreptul prefectului de a ataca la instanţele judecătoreşti de
contencios administrativ actele administrative adoptate sau emise de autorităţile
administraţiei publice locale şi judeţene sunt şi cazuri în care, la rândul lor, pot
fi atacate la aceleaşi instanţe de contencios administrativ, ordinele emise de
prefect, adică actele administrative de autoritate emise de prefect.
Dreptul de a ataca ordinele prefectului la instanţele de contencios
administrativ îşi are un dublu temei:
a) în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ
se arată că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei
de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost
cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
În baza acestui temei legal a fost anulat ordinul unui prefect prin care
s-a dispus preluarea unui imobil de la o regie autonomă înfiinţată prin
hotărâre a Guvernului;
b) prevederile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, ale
Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului şi alte legi, care prevăd o
astfel de cale de atac împotriva ordinului prefectului.
Sunt şi alte cauze prevăzute de Legea nr. 215/2001, care se
soluţionează de instanţa de contencios administrativ.
În acest sens, ne putem referi la disp. art. 55 alin. 1 din Legea nr.
215/2001 care prevăd că în cazul în care consiliul local nu se întruneşte timp de
două luni consecutiv sau nu a adoptat în trei şedinţe consecutive nicio hotărâre,
precum şi în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus
unu şi nu se poate completa prin supleanţi, acesta se dizolvă de drept.
În alin. 2 se prevede că primarul, viceprimarul, secretarul unităţii
administrativ-teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa
de contencios administrativ cu privire la cazurile prevăzute la alin. 1 al art.
55 din Legea nr. 215/2001. Instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă
cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă
şi se comunică prefectului.
De asemenea, potrivit art. 99 alin. 1 din Legea nr. 215/2001,
republicată, consiliul judeţean se dizolvă de drept în condiţiile prevăzute la
art. 55 alin. (1), pentru consiliul local sau prin referendum judeţean.
Secretarul judeţului sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa
de contencios administrativ cu privire la cazurile prevăzute mai sus. Instanţa
181
analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului
judeţean. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
De precizat, că prin legi speciale s-a prevăzut că şi alte cauze vor fi
soluţionate de instanţele de contencios administrativ.
13.10.2. Cauze reglementate de alte legi
1. Un prim caz este cel prevăzut de Legea nr. 51/1993 privind
acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie
pentru considerente politice în perioada 1945-19521.
În baza acestei legi s-a dispus constituirea pe lângă fiecare tribunal
judeţean şi cel al municipiului Bucureşti a unei comisii formate din 3
membri şi anume: 2 judecători de la acel tribunal şi un reprezentant al
Direcţiei generale a finanţelor publice judeţene. Unul din judecători este
desemnat preşedinte al comisiei.
Dovedirea situaţiilor şi a drepturilor magistraţilor care în perioada
amintită au fost înlăturaţi din justiţie din motive politice, se face cu acte
oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceste acte nu
pot fi procurate, dovada se face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Comisia este obligată să se pronunţe asupra cererii celui care se
consideră îndreptăţit, în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o
hotărâre motivată.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1993 împotriva hotărârii, persoana în
cauză sau Direcţia generală a finanţelor publice judeţeană, pot face
contestaţii în condiţiile Legii contenciosului administrativ în termen de 15
zile de la comunicarea hotărârii.
Conform disp. art. 3 alin. 5 din Legea nr. 51/1993, hotărârea
tribunalului este definitivă.
Deşi aparent nu am fi în prezenţa unui act administrativ şi nu ar trebui să
ne raportăm la această reglementare, totuşi, în realitate, hotărârea comisiei este
un act administrativ emis de o autoritate publică, fiindcă aşa cum am arătat,
sunt şi unele organe care aparţin celorlalte sisteme ale puterii, respectiv
legislativă şi judecătorească, organe ce adoptă acte administrative.
Este şi cazul hotărârii adoptate de comisiile constituite de unele autorităţi
publice pentru a se recunoaşte o anumită situaţie, anume aceea că anumiţi
magistraţi au fost înlăturaţi din justiţie din motive politice şi în temeiul acestor
hotărâri tribunalele plătesc lunar celor îndreptăţiţi o indemnizaţie.
După adoptarea Legii nr. 304/2004 şi a modificării Codului de procedură
civilă prin Legea nr. 59/1993, hotărârea tribunalului pronunţată în contestaţia
împotriva hotărârii comisiei este nu numai definitivă, dar şi irevocabilă.
1
182
2. Al doilea caz este cel prevăzut de art. 9 din Legea nr. 61/1993
privind alocaţia de stat pentru copii1.
În această lege se arată că orice contestaţie formulată împotriva
modului de stabilire şi de plată a alocaţiei de stat pentru copii se
soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ.
3. Un alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea2.
Conform disp. art. 12 din legea amintită contestaţiile privind
acordarea sau neacordarea reducerii bazei de impozit pe profit cu
echivalentul sponsorizării, dar nu mai mult de 5% din venitul impozabil sunt
de competenţa direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a
municipiului Bucureşti. Contestaţia se soluţionează prin decizie motivată.
Partea nemulţumită se poate adresa instanţei judecătoreşti în termen de 15
zile de la comunicarea deciziei motivate3.
4. Alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică.
Conform disp. art. 14 alin. 1 din lege, proprietarii şi titularii altor
drepturi reale asupra imobilului propus pentru expropriere, la primirea
comunicării prin care se anunţă măsura exproprierii, pot face întâmpinări.
Întâmpinările se depun la Primărie şi potrivit art. 15 din lege vor fi
soluţionate în termen de 30 de zile de o comisie constituită printr-o hotărâre
a Guvernului pentru exproprierile care se fac în interes naţional şi prin
decizia autorităţii judeţene sau prin dispoziţia primarului general al
municipiului Bucureşti pentru cazurile de expropriere de interes local.
În urma deliberării, Comisia poate să accepte punctul de vedere al
expropriatorului, sau îl poate respinge, adoptând în acest sens o hotărâre ce
se comunică părţilor în termen de 10 zile de la adoptare.
În cazul în care Comisia respinge propunerile expropriatorului, acesta are
posibilitatea să revină cu noi propuneri şi cu refacerea corespunzătoare a planurilor.
Noile propuneri vor urma aceeaşi procedură ca pentru propunerea iniţială.
Din punct de vedere procedural revenirea cu noi propuneri şi
reanalizarea acestora de către comisiile competente echivalează cu un recurs
graţios care se finalizează prin adoptarea unei noi hotărâri de către comisia
care a adoptat prima hotărâre.
În art. 20 din Legea nr. 33/1994 se arată că în cazul în care şi noile
propuneri vor fi respinse, expropriatorul şi proprietarii sau celelalte persoane
titulare de drepturi reale asupra imobilului propus spre expropriere pot contesta
hotărârea comisiei la Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel în raza
1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 28 februarie 2007,
modificată şi completată
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 25 mai 1994
3
183
căreia se află situat imobilul, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit
procedurii prevăzute în Legea contenciosului administrativ.
Această contestaţie este scutită de plata taxei de timbru şi se
soluţionează de urgenţă şi cu precădere.
Sub aspectul taxei de timbru este vorba de o derogare de la dispoziţiile
Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru1.
5. O altă situaţie este cea prevăzută de Legea nr. 44 din 1 iulie 1994
privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi
văduvelor de război2. Potrivit dispoziţiilor art. 20 contestaţiile privind modul
de stabilire a calităţii de veteran de război şi de văduvă de război se
soluţionează conform Legii contenciosului administrativ.
6. Un alt caz este prevăzut de Legea nr. 36 din 12 mai 1995 a notarilor
publici şi a activităţii notariale3. Potrivit dispoziţiilor art. 40 hotărârea
Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici poate fi atacată la instanţa
judecătorească competentă, civilă sau de contencios administrativ, după caz.
7. O altă situaţie este prevăzută de Legea nr. 21/1996, republicată, a
concurenţei4, potrivit căreia deciziile luate de către comisiile Consiliului
Concurenţei pot fi atacate la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios
administrativ, în termen de 30 de zile de la comunicare.
8. Alt caz este cel prevăzut de Legea nr. 107/1996 a apelor 5. Avizele şi
autorizaţiile în materie de gospodărire a apelor, precum şi refuzul emiterii
acestora pot fi contestate potrivit Legii contenciosului administrativ.
Şi în cazul acestor litigii se va parcurge procedura prealabilă reglementată
de Legea contenciosului administrativ, iar competenţa de soluţionare a acestor
acţiuni aparţine, potrivit art. 2 pct. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, secţiei de
contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază îşi are sediul ori domiciliul
reclamantul, iar pârât este oficiul judeţean al apelor.
9. Un alt caz este prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată6.
Această lege reglementează în mai multe articole competenţa instanţelor
judecătoreşti de contencios administrativ de a soluţiona conflictele juridice ivite
între funcţionarii publici şi autorităţile ori instituţiile publice.
Astfel, sunt de competenţa acestor instanţe litigiile ivite în legătură cu
concursul de ocupare a unei funcţii publice, litigiile ivite din aplicarea
sancţiunilor disciplinare, litigiile apărute din ordinele sau dispoziţiile de
imputare a pagubelor aduse autorităţii ori instituţiei publice, litigiile ivite în
legătură cu eliberarea sau destituirea din funcţie, ca sancţiune disciplinară.
1
2
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 92 din 16 mai 1995
4
Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996
5
Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 8 octombrie 1996
6
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004
184
10. O altă situaţie este cea prevăzută de Legea nr. 416/2001 privind
venitul minim garantat1. Potrivit dispoziţiilor alin. 1 al art. 30 din Legea nr.
416/2001, dispoziţiile primarului privind acordarea, neacordarea,
modificarea, suspendarea, încetarea dreptului la ajutor social, schimbarea
titularului acestuia, precum şi cea de recuperare a sumelor încasate
necuvenit se pot ataca pe calea contenciosului administrativ.
Fiind vorba de atacarea unei dispoziţii a primarului, competenţa de
soluţionare a acestor cereri/acţiuni aparţine, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1
lit. c) din Codul de procedură civilă, secţiilor de contencios administrativ ale
tribunalelor. Dacă aceste dispozitii au fost emise de primarul general al
municipiului Bucureşti, competenţa de soluţionare revine Secţiei de
contencios administrativ a Tribunalului Municipiului Bucureşti.
11. Alt caz este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul
acces la informaţiile de interes public2. În cazul în care o persoană se
consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în această lege, poate face
plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază
teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii
ori al instituţiei publice. Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia
publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească
daune morale şi/sau patrimoniale reclamantului.
Hotărârea tribunalului este supusă recursului, iar decizia Curţii de apel
este definitivă şi irevocabilă. Atât plângerea, cât şi recursul se judecă în
instanţă în procedură de urgenţă şi sunt scutite de plata taxei de timbru.
12. Un alt caz este reglementat de Legea nr. 677/2001 pentru protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date3. Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de
supraveghere în temeiul dispoziţiilor acestei legi operatorul sau persoana vizată
poate formula contestaţie în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancţiunea
decăderii, la instanţa de contencios administrativ competentă. Cererea se judecă
de urgenţă cu citarea părţilor. Soluţia este definitivă şi irevocabilă.
13.11. Controlul legalităţii actelor administrative de

autoritate de către alte instanţe judecătoreşti
decât cele de contencios administrativ
În diferite legi se prevede că particularii, persoane fizice sau juridice,
nemulţumiţi de modul în care a fost soluţionată o cerere referitoare la un
drept recunoscut de lege de către autorităţile publice, se pot adresa cu
1
2
Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001
3
Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001
185
plângeri, cu contestaţii etc. la instanţă (judecătoria sau tribunalul) în a cărei
rază de activitate îşi are sediul autoritatea administraţiei publice care a emis
sau nu actul administrativ de autoritate, potrivit legii.
Este vorba de dreptul judecătoriilor şi tribunalelor, ca autorităţi ale puterii
judecătoreşti, de a verifica legalitatea actelor administrative de autoritate emise
de autorităţile publice, atunci când legea le recunoaşte acest drept.
În legătură cu competenţa acestor instanţe judecătoreşti de drept comun, se
pune problema dacă şi ele desfăşoară o activitate de contencios administrativ.
Răspunsul este pozitiv, din moment ce este vorba de soluţionarea unui conflict
juridic dintre o autoritate publică şi un particular (persoană fizică sau juridică), litigiu
născut dintr-un act administrativ de autoritate emis cu nesocotirea legii.
Judecătoriile şi tribunalele, fiind competente să soluţioneze astfel de
litigii, desfăşoară o activitate de contencios administrativ, în sens larg, chiar
dacă nu sunt instanţe specializate în contencios administrativ.
13.11.1. Conflicte juridice administrative de
competenţa judecătoriilor
1. O primă categorie de conflicte juridice de competenţa judecătoriilor o
constituie cele născute din nerespectarea regimului actelor de stare civilă astfel
cum a fost stabilit prin Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă1.
Potrivit prevederilor art. 1 din lege, actele de stare civilă sunt înscrisuri
autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane.
Acestea se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la
cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
În art. 2 se prevede că actele de naştere, de căsătorie şi de deces se
întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale.
Cât priveşte atribuţiile de stare civilă, în art. 3 din Legea nr. 119/1996, se
arată că acestea se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile
administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă, care sunt:
- primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor;
- şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;
- comandanţii de nave şi aeronave.
Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră
ale României pot delega exercitarea atribuţiilor de ofiţeri de stare civilă
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie
1996, modificată şi completată prin Legea nr. 23/1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 35/1999
186
viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu, respectiv
unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.
În articolul 4 din lege se menţionează că cetăţenii străini care au
domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor şi
faptelor de stare civilă, ca şi cetăţenii români.
Apoi, în art. 9 din lege se prevede că orice modificare intervenită în
statutul civil al unei persoane, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă
sau, după caz, dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen
de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmit actul de
naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se
referă, în vederea înscrierii menţiunilor corespunzătoare.
Cu privire la dreptul instanţelor judecătoreşti de a verifica legalitatea
actelor de stare civilă, acte administrative de autoritate, menţionăm că potrivit
disp. art. 10 din Legea nr. 119/1996, în cazul în care ofiţerul de stare civila
refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile
sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază.
Ca urmare, în baza art. 15 din Legea nr. 119/1996 s-a prevăzut că
întocmirea, anularea, rectificarea sau completarea ori reconstituirea actelor
de stare civilă, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile,
ori în baza unui act administrativ, sunt opozabile oricărei persoane până la
proba contrară.
Acest refuz poate fi considerat un fapt administrativ de stare civilă,
care poate fi atât expres, cât şi tacit, prin lăsarea în nelucrare a declaraţiei
celui care solicită înregistrarea.
Judecătoria, prin hotărârea pe care o pronunţă obligă autoritatea de
stare civilă să efectueze înregistrarea solicitată, evident, dacă este legală,
dacă nu, respinge cererea.
În caz de nerespectare de către autoritatea de stare civilă a prevederilor
hotărârii judecătoreşti, sunt atrase consecinţele unei astfel de nerespectări.
2. O altă categorie de acte supuse controlului judecătoriilor sunt actele
emise sau refuzate de către notarii publici.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici şi a activităţii notariale1, actele notariale pot fi atacate de părţi sau de
orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească,
în conformitate cu prevederile Codului de procedura civilă.
Totodată, partea nemulţumită poate introduce plângere împotriva
încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, în termen
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995
187
de 10 zile de la data când a luat cunoştinţă, la judecătoria în circumscripţia
căreia îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului.
Plângerea se depune la biroul notarului public care a refuzat cererea,
iar acesta o va înainta de îndată instanţei împreună cu dosarul cauzei.
Judecarea plângerii se face cu citarea tuturor părţilor interesate în
cauză. În cazul admiterii plângerii instanţa indică în hotărâre modul în care
trebuie întocmit actul, iar notarul public este obligat să se conformeze
hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.
Aşadar, în cazul actelor notariale, pentru a controla legalitatea
acestora, judecătoria trebuie sesizată cu acţiune, în cazul în care se cere
anularea unui act notarial sau cu o plângere, în cazul refuzului eliberării
unui act notarial.
Judecând aceste cereri, instanţele judecătoreşti exercită controlul
judiciar asupra activităţii notariale şi apără respectarea legalităţii şi
intereselor legitime ale părţilor.
Prin asemănare, dispoziţiile privind controlul actelor notariale se
aplică şi actelor întocmite de primării, de reprezentantele diplomatice şi
oficiile consulare în exercitarea unor atribuţii notariale.
Cât priveşte refacerea înscrisurilor notariale care au dispărut în orice
mod, fără a mai fi rămas vreun exemplar original, aceasta se face de către
judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul notarul public ce a întocmit
acele înscrisuri, disp. art. 583-585 Codului de procedură civilă care
reglementează refacerea înscrisurilor şi hotărârilor judecătoreşti dispărute
fiind aplicabile în mod corespunzător.
3. O altă categorie numeroasă de acte administrative de autoritate a
căror legalitate este controlată de judecătorii, este aceea a proceselor-verbale
de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale.
Potrivit art. 31 alin. 1 din O. G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor1, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor
şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la
data înmânării sau comunicării acestuia.
Plângerea se depune la organul din care face parte agentul constatator şi
va fi însoţită de copia procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Plângerea
şi dosarul cauzei se trimit, de îndată, judecătoriei competente care citează pe cel
care a făcut plângerea, organul care a aplicat sancţiunea, precum şi orice altă
persoană în măsura să contribuie la rezolvarea justa a cauzei.
Conform dispoziţiilor cuprinse în alin. 2 al art. 32, plângerea se soluţionează
de către judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia.
1
188
Potrivit art. 34 din O. G. nr. 2/2001 instanţa competentă să soluţioneze
plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe
cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat,
administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea
verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra
sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată
cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ
a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Motivele de recurs pot fi
susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendă executarea hotărârii.
4. Sunt, de asemenea, de competenţa judecătoriilor, potrivit Decretului
Consiliului de Stat nr. 92/1976 privind carnetul de muncă1, litigiile născute din
rectificarea din oficiu a înscrierilor efectuate, refuzul de a înscrie în carnetul de
muncă unele date rezultând din acte, sau de a efectua rectificările unor înscrisuri,
neeliberarea carnetului la încetarea activităţii, precum şi cele în legătură cu
reconstituirea de către comisiile competente a vechimii în muncă, pe baza
declaraţiilor unor persoane care au lucrat împreună cu solicitantul.
5. Un alt caz de competenţa judecătoriei este cel prevăzut de Legea nr.
18/1991 a fondului funciar2.
Potrivit art. 12 din legea amintită, în scopul stabilirii dreptului de
proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, a atribuirii efective a
terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare
comună, oraş sau municipiu, se constituie, prin ordinul prefectului, o
comisie condusă de primar.
Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale funcţionează sub îndrumarea
unei comisii judeţene numită prin ordinul prefectului şi condusă de acesta.
Potrivit disp. art. 51 din Legea nr. 18/1991 comisia judeţeană este
competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze ori să invalideze
măsurile stabilite de comisiile locale.
Conform disp. art. 52 din lege, comisia locală este autoritate publică
cu activitate administrativă, iar comisia judeţeană este autoritate publică cu
activitate administrativ-jurisdicţională.
Comisia judeţeană şi cea locală au, în limitele competenţei lor şi prin
derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, calitate procesuală
pasivă şi, când este cazul, activă, fiind reprezentate legal prin prefect,
respectiv primar sau, pe baza unui mandat convenţional, de către unul dintre
membri, nefiind obligatorie asistarea prin avocat.
1
Publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 37 din 26 aprilie 1976
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 11 februarie 1991, modificată
şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998
189
În articolul 53 din lege se arată că hotărârile comisiei judeţene asupra
contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului
de proprietate privată asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în
Capitolul II şi cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunică
celor interesaţi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Împotriva hotărârii comisie judeţene, se poate face plângere la
judecătoria în a cărei raza teritorială este situat terenul, în termen de 30 de
zile de la comunicare.
Aceeaşi procedură se aplică, în conformitate cu disp. art. 54 din lege,
şi în cazul în care plângerea este îndreptată împotriva ordinului prefectului
sau oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat
atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile
prevăzute în Capitolul III.
Poate, de asemenea, conform disp. art. 55 din lege, să facă obiectul
plângerii şi modificarea sau anularea propriei hotărâri de către comisie sau
în cazul în care comisia judeţeană a emis, după încheierea procedurii de
definitivare a activităţii sale, acte administrative contrare propriei hotărâri.
Plângerea prevăzută poate fi îndreptată conform disp. art. 56 din lege
şi împotriva măsurilor de punere în aplicare a legii cu privire la stabilirea
dreptului de a primi acţiuni în unităţile agricole de stat reorganizate în
societăţi comerciale conform Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale 1.
În toate cazurile amintite plângerea suspendă executarea (art. 57).
Potrivit disp. art. 58 din Legea nr. 18/1991 instanţa soluţionează cauza
potrivit regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă şi în Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară. Pe baza hotărârii judecătoreşti
definitive, comisia judeţeană care a emis titlul de proprietate, îl va modifica,
îl va înlocui sau îl va desfiinţa.
În art. 60 se precizează că terţii care au fost vătămaţi în drepturile lor
prin hotărârea comisiei judeţene sau prin ordinul prefectului ori în alt mod,
prin acte administrative prealabile ordinului, cum este cazul propunerilor
primarului, şi care nu aveau interes de a se adresa acestor organe, având deja
un titlu de proprietate privată asupra terenului, ori li se recunoscuse un
asemenea drept, potrivit legii, nu pot folosi decât calea acţiunilor de drept
comun, petitorii sau după caz, posesorii, în special revendicarea, şi nu
procedura prevăzută în Capitolul IV al legii, dispoziţii care se aplică şi în
cazul încălcării dreptului de proprietate publică sau privată al statului ori,
după caz, al unităţilor administrativ-teritoriale.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990
190
În articolul 63 se arată că în toate cazurile în care legea prevede
nulitatea unor operaţiuni sau acte juridice, litigiul se judecă potrivit dreptului
comun şi nu conform procedurii speciale prevăzute în Capitolul IV.
Potrivit disp. art. 64 din lege, în cazul în care comisia locală refuză
înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea
efectivă în posesie, persoana nemulţumită poate face plângere la instanţa în
a cărei raza teritorială este situat terenul.
Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată
înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub
sancţiunea obligării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.
6. Dispoziţii referitoare la competenţa judecătoriilor de a verifica
legalitatea unor acte administrative cuprinde şi O. G. nr. 102/2000 privind
statutul şi regimul refugiaţilor în România 1, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 323/20012.
În acest sens, alin. 4 al art. 21 prevede că plângerile se depun la
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi că, potrivit alin. 5, instanţa soluţionează
plângerile în termen de 5 zile şi pronunţă o hotărâre motivată care, conform
alin 6 este definitivă şi irevocabilă.
7. Judecătoriile sunt competente să verifice şi legalitatea unor acte
administrative de autoritate emise în baza legilor electorale.
Astfel, potrivit alin. 3 al art. 16 din Legea nr. 67 din 25 martie 2004
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale3, republicată,
cetăţenii au dreptul să verifice înscrierile făcute în listele electorale
permanente. Întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite sau
oricăror erori din liste se fac în scris şi se depun la primar.
În alin. 4 se arată că primarul este obligat să se pronunţe, în scris, în cel
mult 3 zile de la înregistrarea întâmpinării, iar în alin. 5 se precizează că
împotriva soluţiei date de primar se poate face contestaţie în termen de 24 de ore
de la comunicare. Contestaţia se soluţionează în termen de cel mult 3 zile de la
înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află localitatea.
Hotărârea judecătorească este definitivă şi irevocabilă şi se comunică persoanei
interesate şi primarului în termen de 24 de ore de la pronunţare.
13.11.2. Conflicte juridice administrative de
competenţa tribunalelor
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436/2000
2
3
191
În afara de actele administrative controlate de judecătorii, sunt şi acte
administrative de autoritate a căror legalitate este controlată potrivit legii, de
către Tribunalul Bucureşti1.
1. Astfel potrivit art. 51 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţii, republicată2, hotărârile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
(OSIM), pot fi contestate la acest oficiu de către persoanele interesate în
termen de 3 luni de la comunicare.
În art. 52 din Legea nr. 64/1991 se arată că orice persoană interesată are
dreptul să ceară în scris şi motivat, la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
revocarea în tot sau în parte a hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, iar
contestaţia sau, după caz, cererea de revocare va fi examinată în termen de 3 luni
de la înregistrarea acesteia de o comisie de reexaminare din cadrul OSIM, a cărei
componenţă este alta decât cea care a luat hotărârea de acordare a brevetului.
În baza art. 57 din Legea nr. 64/1991, Hotărârea Comisiei de
reexaminare, motivată, se comunică părţilor în termen de 15 zile de la
pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti în termen de 30
de zile de la comunicare.
OSIM înscrie în registrele naţionale modificările intervenite ca urmare
a unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi le publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data
înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată3.
2. Dispoziţii asemănătoare cuprinde şi art. 25 din Legea nr. 129/1992
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale4, precum şi art. 45 din
Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice5.
Astfel se prevede că Certificatul de înregistrare a desenului sau
modelului industrial, eliberat de OSIM, poate fi anulat, în tot sau în parte, la
cererea unei persoane interesate, în cazul în care se constată că, la data
înregistrării cererii, nu erau îndeplinite condiţiile pentru acordarea protecţiei.
Anularea poate fi cerută pe toata durata de valabilitate a certificatului
şi se judecă de către Tribunalul Bucureşti.
Hotărârea de anulare se înregistrează la OSIM şi se publică în termen
de maximum 2 luni de la data înregistrării acesteia.
3. Potrivit art. 26 alin. 6 din Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor
soiuri de plante6 hotărârile comisiei de reexaminare pot fi supuse căilor de atac
prevăzute la art. 42 din lege. Hotărârile OSIM pot fi contestate la oficiu de către
1
Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 619
2
3
Art. 57 alin. 4 din Legea nr. 64/1991
4
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 20 decembrie 2007
5
6
192
persoanele interesate, în termen de 3 luni de la comunicare. Contestaţia sau,
după caz, cererea de revocare sau de anulare a brevetului de soi va fi examinată
în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia, de către comisia de reexaminare.
Hotărârile comisiei de reexaminare se comunică părţilor în termen de
15 zile de la pronunţare şi pot fi atacate la Tribunalul Bucureşti în termen de
30 de zile de la comunicare. Decizia Tribunalului Bucureşti poate fi atacată
cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare.
În aceeaşi lege se prevede că litigiile cu privire la calitatea de ameliorator,
titular de brevet pentru soi, sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul
pentru soi, inclusiv drepturile patrimoniale ale amelioratorului, din contractul de
cesiune sau licenţă ori cele referitoare la nerespectarea prevederilor art. 38 alin. 1
şi ale art. 39 sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Se poate observa că legiuitorul nu a precizat care este instanţa
competentă să soluţioneze asemenea litigii. S-a apreciat că dacă legea specială
nu dispune, se va aplica dreptul comun, adică dispoziţiile Codului de procedură
civilă şi, în funcţie de mărimea pretenţiilor patrimoniale, asemenea procese se
vor soluţiona de judecătorii sau de tribunale, ca instanţe de fond de drept civil1.
4. Conform disp. alin. 2 al art. 154 din Legea nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale 2, la data intrării
în vigoare a acestei legi se organizează secţii de asigurări sociale sau, după
caz, complete specializate pentru asigurări sociale la nivelul tribunalelor şi
curţilor de apel, cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară.
Tribunalele soluţionează în primă instanţă, printre altele, litigiile
privind deciziile de pensionare şi refuzul nejustificat de rezolvare a unei
cereri privind drepturile de asigurări sociale3.
Cererile îndreptate împotriva CNPAS – Casa Naţională de Pensii şi alte
Drepturi de Asigurări Sociale – sau împotriva caselor teritoriale de pensii,
dispune art. 156 din Legea 19/2000, se adresează instanţei în a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează
instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
Împotriva hotărârilor tribunalelor, prevede art. 157 din Legea nr. 19/2000, se
poate face recurs la curtea de apel competentă, iar hotărârile curţilor de apel,
precum şi hotărârile tribunalelor, neatacate cu recurs sunt definitive şi irevocabile.
13.12. Comisiile de jurisdicţie a imputaţiilor din sistemul
unor autorităţi publice
1
V.I. Prisăcaru, op. cit., p. 620
2
3
193
Comisiile de jurisdicţie a imputaţiilor sunt, în sensul prevăzut de art. 2
alin. 1 litera d din Legea nr. 554/2004 autorităţi administrative investite, prin
lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială şi care emit
acte denumite acte administrativ-jurisdicţionale.
Cât priveşte noţiunea de jurisdicţie administrativă specială aceasta este,
potrivit art. 2 alin. 1 litera e din Legea nr. 554/2004, activitatea înfăptuită de o
autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie,
competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o
procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la
apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale.
Potrivit art. 6 din Legea contenciosului administrativ, jurisdicţiile
administrative speciale sunt facultative şi gratuite.
Actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să facă obiectul unei
jurisdicţii speciale administrative pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ,
cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. 1 referitoare la procedura prealabilă, dacă
partea înţelege să nu exercite procedura administrativ-jurisdicţională.
Actul administrativ-jurisdicţional pentru care, prin lege organică
specială, se prevede o cale de atac în faţa unei alte jurisdicţii administrative
speciale poate fi atacat direct la instanţa de contencios administrativ, în
termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înţelege să renunţe la calea
administrativ-jurisdicţională de atac.
Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială sau pentru
calea de atac la un alt organ administrativ-jurisdicţional înţelege să renunţe la
aceasta în timpul soluţionării litigiului, este obligată să notifice decizia de renunţare
organului administrativ-jurisdicţional în cauză. Partea sesizează instanţa de
contencios administrativ în termen de 15 zile de la notificare. În această situaţie,
procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 nu se mai efectuează.
În cadrul jurisdicţiilor administrative speciale un loc aparte ocupă cea
realizată de comisiile de jurisdicţie a imputaţiilor, activitatea acestora fiind
reglemantată de O. G. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor 1
aprobată prin Legea nr. 25/19992.
Potrivit prevederilor art. 2 din ordonanţa amintită, acest tip de răspundere
este angajată, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi
gestionarea resurselor financiare şi materiale, provocate de militari din vina
acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de
serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei
şi Internelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii
Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii
Speciale şi Ministerului Justiţiei.
1
Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328/1998
2
Publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34/1999
194
Prin termenul "militari", în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege:
militari în termen, militari cu termen redus, rezerviştii concentraţi sau
mobilizaţi, elevii şi studenţii instituţiilor militare de învăţământ, militari
angajaţi pe bază de contract şi cadrele militare1.
Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost
însărcinaţi legal cu atribuţii privind formarea, administrarea şi gestionarea
resurselor materiale şi financiare, cât şi pentru cei care le-au îndeplinit numai în
fapt. Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor şi în
legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terţelor persoane fizice sau juridice,
la a căror reparare a fost obligată autoritatea publică de care aceştia aparţin.
Stabilirea şi recuperarea pagubelor cauzate de militari sunt
reglementate de art. 22-29. Astfel, potrivit art. 22, comandantul sau şeful
unităţii care a constatat ori a luat la cunoştinţă de producerea unei pagube
dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative.
Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a
contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea
sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare. Decizia de imputare
se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat
cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu. În situaţiile arătate mai sus,
când în cauză este comandantul sau şeful unităţii, singur sau împreună cu alte
persoane, decizia de imputare se emite de comandantul sau şeful eşalonului
superior2. Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data
înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-
o emită şi se comunică, în termen de cel mult 15 zile, celui obligat la plată3.
Decizia de imputare va fi temeinic motivată şi va cuprinde obligatoriu
termenul în care poate fi contestată şi organul competent să soluţioneze contestaţia4.
Acoperirea pagubelor, precum şi restituirea sumelor sau plata
contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor
nedatorate, recunoscute, se face, potrivit art. 26, prin angajament de plată, în
scris, al celui în cauză. În acest caz, angajamentul de plată constituie titlu
executoriu de la data semnării acestuia.
O.G. nr. 121/1998 reglementează şi două categorii de căi de atac: una
administrativă şi alta jurisdicţională.
Persoana care consideră că imputaţia sau reţinerea a fost facută fără temei
sau cu încălcarea legii, precum şi cea care, după ce a semnat un angajament de
plată, constată că în realitate nu datorează, parţial sau total, suma pretinsă de
unitate poate face contestaţie, în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub
semnătură a deciziei de imputare sau de la data semnării angajamentului de plată.
1
Art. 7 din O.G. nr. 121/1998
2
Art. 25 alin. 1-3 din O.G. nr.121/1998
3
Ibidem, alin. 4
4
Ibidem, alin. 5
195
Contestaţiile se depun la unitatea care are în evidenţă debitul şi se
soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a
cărei comisii a efectuat cercetarea administrativă privind paguba pentru care
s-a semnat angajamentul de plată.
Verificarea temeiniciei contestaţiei poate fi făcută de persoana
amintită mai sus sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de
aceasta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea
cercetării administrative.
Hotărârea asupra contestaţiei se pronunţă în termen de 30 de zile de la
data înregistrării acesteia şi se comunică, în scris, în termen de cel mult 15 zile
de la pronunţare, unităţii care are în evidenţă debitul, precum şi celui în cauză.
Împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiei, cel nemulţumit poate
face plângere în cel mult 15 zile de la data comunicării hotârârii. Plângerea se
depune la unitatea care are în evidenţă debitul, iar aceasta este obligată să o
înainteze comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor în cel mult 5 zile de la înregistrare.
Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor soluţionează plângerea în cel mult 60 de zile
de la data înregistrării acesteia la comisie. Hotărârile comisiei de jurisdicţie a
imputaţiilor se consideră definitive şi se comunică unităţii care are în evidenţă
debitul, precum şi celor în cauză, în cel mult 15 zile de la pronunţare.
După epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea
prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe se pot adresa instanţelor
judecătoreşti competente potrivit legii1.
Comisiile de jurisdicţie a imputaţiilor se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează pe baza ordinului conducătorilor autorităţilor publice prevăzute
la art. 2, fiind formate din 3-7 membri.
Dacă din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă
sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. 1
şi 2 şi la art. 25 alin. 4, precum şi în cazul în care decizia de imputare s-a
emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o
pagubă mai mică decât cea reală, comandatul sau şeful unităţii poate cere
comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor repunerea în termen.
Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat
efectuarea cercetării administrative sau emiterea decizie de imputare ori la data
când comandantul sau şeful unităţii competente a luat cunoştinţă că decizia de
imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea reală.
Când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute în
art. 23 alin. 1 şi 2 şi în art. 25 alin. 4 curg de la data înregistrării hotărârii la
unitatea în cauză. După expirarea termenelor prevăzute în art. 23 alin. 1 şi 2
1
Valentin I. Prisăcaru consideră că instanţa competentă teritorial este Curtea de Apel -
Secţia de contencios administrativ, a se vedea V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ
român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 679
196
şi în art. 25 alin. 4, paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea
cercetării administrative sau de neemiterea decizie de imputare, cu excepţia
situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen
Hotărârile definitive pot fi revizuite de organul care le-a pronunţat, la
cererea militarilor interesaţi, a condamnaţilor sau şefilor unităţilor ori a
şefilor organelor de control financiar de gestiune, când au fost descoperite
fapte ori acte noi care nu au putut fi prezentate până la data soluţionării
cauzei, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Cererea de revizuire se face în cel mult 30 de zile de la data când
persoanele interesate au luat cunoştinţă de actele sau faptele care constituie
motivul revizuirii şi se depune la unitatea care are în evidenţă debitul.
Unitatea este obligată să înainteze cererea de revizuire la organul competent
să o soluţioneze în cel mult 3 zile de la înregistrare. Hotărârea asupra cererii
de revizuire se pronunţă în cel mult 30 de zile de la data înregistrării acesteia
la organul competent să o soluţioneze şi se comunică în cel mult 15 zile
unităţii care are în evidenţă debitul şi celor în cauză.
Dacă pentru pagubele produse s-au stabilit răspunderi materiale în
sarcina mai multor persoane, la cererea introdusă de una dintre ele, în
exercitarea căilor de atac, vor beneficia, potrivit cu ceea ce va rezulta
privitor la situaţia fiecăreia, şi persoanele care nu au făcut cerere.
La soluţionarea contestaţiilor şi a cererilor de revizuire de către
comandanţi sau şefi de unitate ori de către comisiile de soluţionare a
contestaţiilor, persoanele obligate la plată pot fi citate când ele solicită
aceasta în mod expres, precum şi în cazurile complexe.
În situaţia în care, după epuizarea căilor de atac, persoanele obligate la
repararea prejudiciului în condiţiile ordonanţei amintite consideră că au fost lezate
într-un drept legitim se pot adresa instanţelor judecătoreşti competente, potrivit legii.
În articolele finale ale ordonanţei sunt reglementate începerea urmării
penale şi judecarea de către instanţele judecătoreşti a infracţiunilor prin care s-au
cauzat pagube materiale autorităţilor publice prevăzute la art. 2. Astfel dacă
instanţa de judecată pronunţă achitarea pentru motivul că fapta nu este prevăzută
de legea penală, precum şi în alte cauze reglementate în text, recuperarea
pagubelor materiale se va face potrivit prevederilor acestei ordonanţe.
BIBLIOGRAFIE
A. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. Emanuel Albu, Cristina Banu, Traian Popescu şi Bogdan Georgescu,
Drept administrativ, Partea I şi a II-a, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2008
2. Emanuel Albu, Dreptul contenciosului administrativ, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008
197
3. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan şi Sorin Bucur, Drept administrativ,
Editia a III-a, revizuită şi adaugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
4. Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2008
5. Ioan Alexandru, Ion Popescu Slăniceanu, Mihaela Cărăuşan, Cosmin-Ionuţ
Enescu, Dragoş Dincă, Drept administrativ, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
6. Auby, J.M. ş.a., Traite de science administrative, Ed. Mouton, Paris, 1996
7. Jean Marie Auby şi Jean Bernard Auby, Droit de la fonction publique,
2e édition, Paris, Dalloz, 1993
8. Emil Bălan, Domeniul administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
9. Gabriela Victoria Bârsan şi Bogdan Gerorgescu, Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, adnotată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
10. Gabriela Victoria Bârsan şi Bogdan Georgescu, Excepţia de
nelegalitate. Jurisprudenţa Sectiei de contencios administrativ şi fiscal
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitie, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006
11. Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ, Comentată şi
adnotată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
12. Dumitru Brezoianu şi Mariana Oprican, Administraţia publică în
România, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008
13. Dumitru Brezoianu şi Mariana Oprican, Contenciosul administrativ,
Ed. Universităţii “Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2002
14. Rene Chapus, Droit administratif général, Ed. Montchrestien, Paris, 1999
15. Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru,
Ioan Vida, şi Florin Vasilescu, Constituţia României comentată şi
adnotată, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992
16. Mihai Contantinescu şi Marius Amzulescu, Drept contencios
constituţional, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2003
17. Dacian Cosmin Dragoş, Legea contenciosului administrativ.
Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
18. Dacian Cosmin Dragoş, Procedura contenciosului administrativ, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002
19. Morand Jacqueline Deviller, Cours de droit administratif,
Montchrestien, Paris, 1997
20. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare
şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
21. Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959
22. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, Constituţia
României comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
23. Mihaela Elena Fodor, Drept administrativ, Ed. Albastră, Bucureşti, 2009
24. Gaston Jeze, Les principes généraux au droit administratif, 3e édition, 1925
25. Liviu Giurgiu, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001
26. Liviu Giurgiu şi Cristian Giuseppe Zaharie, Contencios administrativ.
Curs universitar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2008
198
27. Romulus Ionescu, Drept administrativ, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970
28. Antonie Iorgovan, Noua Lege a contenciosului administrativ. Geneză,
explicaţii şi jurisprudenţă, Ed. Kullusys, Bucureşti, 2006
29. Antonie Iorgovan, Liliana, Vişan, Alexandru Sorin Ciobanu şi Diana
Iuliana Pasăre, Legea contenciosului administrativ, Comentariu şi
Jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
30. Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. I, II, III,
Ed. ”Hercules”, Bucureşti, 1993
31. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I şi II, Ed.
Nemira, Bucureşti, 1996
32. Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo Sat, Arad, 1997
33. Laubadere, Andre de; Venezia, Jean Claude, Gaudemet, Yves - Traite
de droit administratif, tome 3, 6e édition, Paris, LGDJ, 1996
34. Rozalia-Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc
şi drept comparat, Edit. All Beck, Bucureşti, 2004
35. Corneliu Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008
36. Corneliu Manda şi Cezar Corneliu Manda, Administraţia publică
locală din România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
37. Lucica Matei şi Ani Matei, Aquis comunitar şi administraţie publică,
Ed. Economică, Bucuresti, 2000
38. Nicoleta Miulescu, Drept administrativ, Ed. Sitech, Craiova, 2007
39. Teodor Mrejeru, Contenciosul administrativ. Doctrină, jurisprudenţa,
Ed. All Beck, Bucuresti, 2003
40. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami,
Bucureşti, 1998
41. Ioan M. Nedelcu, Nicoleta Miulescu şi Alina Livia Nicu, Drept
administrativ, Ed. SITECH, Craiova, 1999
42. Ioan M. Nedelcu, Drept administrativ, Ed. Themis, Craiova, 2000
43. Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol I şi II, Bucureşti, 1934
44. Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei
administraţiei, T.U.B., Bucureşti, 1988
45. Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996
46. Alina Livia Nicu, Drept administrativ, Ed. Didactică şi Pedagogică R.
A., Bucureşti, 2007
47. Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Ed. Cerma, Bucureşti, 1998
48. Anton P. Parlagi şi Cristian Iftimoaie, Serviciile publice locale, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001
49. Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, vol. I şi II, Ed. Cordial
Lex, Cluj Napoca, 1999
50. Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
199
51. Eugen Popa, Autonomia locală în România, Ed. ALL BECK,
Bucuresti, 1999
52. Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
53. Ion Popescu-Slăniceanu, Teoria funcţiei publice, Ed. Evrika, Brăila, 1999
54. Ion Popescu-Slăniceanu, Funcţia publică, Ed. Infodial, Bucureşti, 2000
55. Ion Popescu-Slăniceanu, Contencios administrativ, Ed. Universitară
“Danubius”, Galaţi, 2008
56. Ion Popescu-Slăniceanu, Andy Puşcă şi Cosmin Ionuţ Enescu, Drept
administrativ, vol. I, Ed. Universitară “Danubius”, Galaţi, 2009
57. Ion Popescu-Slăniceanu, Andy Puşcă, Cosmin Ionuţ Enescu şi Diana
Marilena Petrovszki, Drept administrativ, vol. II, Ed. Universitară
“Danubius”, Galaţi, 2009
58. Mircea Preda şi Viorel Anghel, Decizii şi hotărâri ale Curţii Supreme
de Justiţie şi Curţii Constituţionale privind probleme ale administraţiei
publice şi agentilor economici, Ed. Lumina Lex, 1998
59. Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Ed. Lumina Lex, 2000
60. Mircea Preda, Drept administrativ, Partea specială, Ed. Lumina Lex, 2001
61. Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
62. Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002
63. Valentin Prisăcaru, Actele şi faptele de drept administrativ, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
64. Oliviu Puie, Recursul administrativ şi jurisdicţional, Ed. Universul
Juridic, Bucuresti, 2007
65. Oliviu Puie, Executarea hotărârilor judecătoreşti în contenciosul
administrativ, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
66. Benone Puscă şi Ion Popescu-Slăniceanu, Drept constituţional şi
instituţii politice, Ed. Sylvi, Bucuresti, 1996
67. Constantin G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Ed.
“Universală” Alcalay& Co. Bucureşti, 1936
68. Ion Rusu, Preşedintele României, Ed. Lumina Lex, 1996
69. Ion Rusu, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
70. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 1998
71. Erast D. Tarangul, Tratat de drept administrativ, Tipografia “Glasul
Bucovinei”, Cernăuţi, 1944
72. Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Ed. I, Institutul de
Arte Grafice “Eminescu” SA, Bucureşti, 1929, vol. I, II
73. Emilian Stelian Ticames, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa
administraţiei, Ed. ERA, Bucureşti, 2000
74. Timsit, G, Theorie de l’administration, Ed. Economique, Paris, 1986
200
75. Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionara şi excesul de putere al
autorităţilor publice, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999
76. Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck,
Bucuresti, 2006
77. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2008
78. Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C. H. BECK, Bucureşti, 2008
79. Verginia Vedinas, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007
80. Verginia Vedinaş şi Alexandru Ciobanu, Reguli de protecţie domenială
aplicabile unor bunuri proprietate privată, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
81. Jean Vermeulen, Curs de drept administrativ, editat de Societatea
Studenţilor în Drept, Universitatea Bucureşti, 1941
82. Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, RA Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1994
83. Gheorghe T. Zaharia, Drept administrativ român, Ed. ANKCAROM, Iaşi, 1998
84. Jacques Ziller, Administrations comparees, Montchrestien, Paris, 1993
B. ARTICOLE, STUDII
85. Emanuel Albu, Carta Europeană a drepturilor fundamentale- Dreptul
la o bună administraţie, în Revista de Drept Comercial nr. 9/2007
86. Emanuel Albu, Recomandarea CM/REC (2007) a Comitetului Miniştrilor
din statele membre ale Consiliului Europei şi Dreptul la o bună
administraţie (administrare), în Revista de Drept Comercial nr. 10/2007
87. Emanuel Albu, Dreptul la o bună administrare în jurisprudenţa CEDO,
în Curierul Judiciar nr.12/2007
88. Mircea Anghene, Necesitatea codificării normelor de procedură
administrativă, în Revista Română de Drept, nr. 1/1973
89. Tudor Chiuariu, Excepţia de ilegalitate în dreptul comunitar, în
Curierul Judiciar nr.5/2006
90. Mihai Constantinescu, Supremaţia legii, principiu fundamental de
drept, în Revista de Drept Public nr.1-2/1996
91. Liviu Giurgiu, Evoluţii recente în progresul legislativ de modernizare a
administraţiei publice româneşti, cu privire la controlul de tutelă administrativă
exercitat de prefect, în Curierul Judiciar nr.7-8/2006, pag. 74-79
92. Antonie Iorgovan, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al
răspunderii Preşedintelui României pentru emiterea acestora, Revista
de Drept Public nr.1/2005, p.53
93. Antonie Iorgovan, Consideraţii teoretice pe marginea unor soluţii ale
instanţelor de contencios administrativ. Revista de Drept Public nr. 1/2006
94. Ana Rozalia Lazăr, Relaţia legalitate- oportunitate din perspectiva practicii
instanţelor naţionale şi comunitare, Curierul Judiciar nr. 9/2003
201
95. Ana Rozalia Lazăr, Aspecte procedurale ale emiterii actelor
administrative. Câteva considerente privind procedura aprobării tacite,
Revista de Drept Public nr.3/2003
96. Diana Iuliana Pasăre, Executarea din oficiu a actelor administrative.
Repere doctrinare şi jurisprudenţiale franceze şi comunitare în materie.
Scurte consideraţii referitoare la sistemul juridic românesc, în Revista
de Drept Public nr.1/2006
97. Vasile Pătulea, Dificultăţi în interpretarea prevederilor legale
referitoare la atacarea în justiţie a actelor administrative, în Revista
„Dreptul” nr. 8/1995 p. 23-30
98. Rodica Narcisa Petrescu, Implicaţii teoretice şi practice ale controlului
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor publici, conform art. 20 alin.3-5 din Legea
nr. 188/1999, republicată, în Revista de Drept Public nr. 3/2004, pag.107-112
99. Rodica Narcisa Petrescu, Criterii de distingere între acte ale autorităţii
şi actele de gestiune, implicaţii pe planul contenciosului administrativ,
în Revista “Dreptul” nr.10/1992, p. 39-45
100. Eugen Popa, Discuţii în legătură cu intervenţia în interes propriu în
cazul contenciosului administrativ, în Revista “Dreptul” nr.1/1995
101. Ovidiu Puie, Titlul executoriu în materia contenciosului administrativ
şi obligaţia publicării hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile
prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ.
Propuneri de lege ferenda (Partea a II-a), în Curierul Judiciar nr.4/2007
102. Ioan Santai, Noul cadru legal al activităţii de soluţionare a petiţiilor
(O.G.nr.27/2002, Legea nr.233/2002) în Revista “Dreptul” nr.6/2002
103. Ioan Santai, Excepţiile de la controlul judecătoresc direct asupra
actelor administrative prevăzute de Legea contenciosului
administrativ, în Revista “Dreptul” nr. 4/1992, p.47 şi urm.
104. Nicolae Scutea şi Mihaela M. Popa, Unele controverse doctrinare
privind legea contenciosului administrativ la un an de la intrarea sa în
vigoare, partea I, Revista de Drept Public nr.1/2006
105. Nicolae Scutea şi Mihaela M. Popa, Unele controverse doctrinare
privind legea contenciosului administrativ la un an de la intrarea sa în
vigoare, partea a IIa, Revista de Drept Public nr.2/2006
106. Corneliu Liviu Popescu, Comentariu la decizia nr. IV din 23 iunie
2003 a CSJ, Secţiile unite, în Curierul Judiciar nr. 9/2003
107. Dana Apostol-Tofan, Modificările esenţiale aduse instituţiei
contenciosului administrativ prin noua lege cadru în materie (I), în
108. Dana Apostol-Tofan, Modificările esenţiale aduse instituţiei
contenciosului administrativ prin noua lege cadru în materie (II), în
109. Anton Trăilescu, Calitatea procesuală în litigiile având ca obiect
bunurile domeniului public şi privat, în “Juridica” nr.9-10/2001
202
110. Anton Trăilescu, Studiu comparativ asupra formelor contenciosului
administrativ, în “Dreptul” nr.3/2006
111. Anton Trăilescu, Unele consideraţii referitoare la necesitatea unei mai stricte
delimitări a nulităţilor în dreptul administrativ, Revista Dreptul nr. 12/2001
112. Verginia Vedinaş, Unele consideraţii teoretice şi implicaţii practice
privind noua Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004, în
revista “Dreptul” nr.5/2005
113. Verginia Vedinaş, Liliana Vişan, Diana Iuliana Pasăre, Argumentare
juridică europeană în favoarea necesităţii modificării Legii
contenciosului administrativ. Succintă prezentare a Legii nr. 262/2007,
în Revista de Drept Public nr.3/2007
114. Liliana Vişan, Diana Iuliana Pasăre, Cerinţe normative şi
jurisprudenţiale, europene şi naţionale în materia suspendării
executării actelor administrative, în Revista de Drept Public nr.3/2006
115. Liliana Vişan, Principiul motivării în materia procedurii administrative.
Aspecte de drept comparat, în Revista de Drept Public nr. 4/2005
116. Iulia Vucmanovici, Înţelesul sintagmei “refuzul explicit de a soluţiona
o cerere” în lumina Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
Revista “Dreptul” nr. 7/2007
C. PRACTICĂ JUDICIARĂ
117. Emanuel Albu, Jurisprudeţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Contencios
Administrativ şi Fiscal, 2005, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006
118. Buletinul Jurisprudenţei – Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Culegere
de decizii pe anul 2005, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006
121. Pandectele Române nr. 1-10/2008, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008
203

Drept Administrativ - Sinteza Finala 1

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Administrativ - Sinteza Finala 1

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.1. Noţiunea de administraţie publică

Termenul de administraţie îşi are originea în limba latină, derivând din

1.2. Caracteristicile generale ale administraţiei publice

Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice care

1.3. Sensurile noţiunii de administraţie publică

Noţiunea administraţiei publice este abordată în Legea nr. 90/2001

1.4. Structura administraţiei publice

Structura administraţiei publice ne permite să analizăm felul în care

1.5. Conţinutul administraţiei publice

Într-o opinie1, s-a susţinut că activităţile desfăşurate de autorităţile

1.5.1. Activităţi executive cu caracter de dispoziţie

Din punct de vedere juridic, administraţia activă, ca activitate a organelor

1.5.2. Activităţi executive cu caracter de prestaţie

Prestaţiile se realizează în diverse domenii de activitate cum ar fi:

1.6.1. Noţiunea de serviciu public

Evoluţia societăţiilor, complexitatea crescândă a relaţiilor sociale,

Astfel, s-a subliniat că serviciul public este acel serviciu înfiinţat şi

În perioada interbelică1, dar cu valabilitate şi în prezent, s-a arătat că

1.6.4. Clasificarea serviciilor publice

2.1. Consideraţii generale

2.2. Dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei

Aşa cum am arătat prin drept administrativ înţelegem o ramură a

2.3. Delimitarea dreptului administrativ de celelalte

Între ramurile de drept care alcătuiesc sistemul unitar al dreptului

2.3.2. Dreptul administrativ şi dreptul financiar

O legătură strânsă are dreptul administrativ şi cu dreptul financiar.

2.3.3. Dreptul administrativ şi dreptul civil

3.1. Noţiunea de teritoriu şi natura lui juridică

3.3. Regimuri politico-administrative

Ca formă de organizare statală distingem două tipuri de state: unitare

3.3.1. Centralizarea (concentrarea)

4.1. Consideraţii generale

4.2.4. Incompatibilităţi şi imunităţi

4.2.5. Atribuţiile Preşedintelui României

4.2.7. Demiterea Preşedintelui şi vacanţa funcţiei

5.1. Rolul şi funcţiile Guvernului

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care

5.4. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

5.10. Raporturile Parlamentului cu Guvernul1

5.11. Răspunderea juridică a membrilor Guvernului

6.1. Consideraţii generale

În sistemul constituţional actual, administraţia publică centrală de

6.2.1. Organizarea ministerelor

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 90/2001, rolul, funcţiile,

6.2.2. Conducerea ministerelor

Conducerea ministerelor se realizează în mod exclusiv de către

6.3. Alte organe de specialitate ale administraţiei

În subordinea Guvernului, în cadrul a ceea ce se numeşte administraţie

6.4. Autorităţile administrative autonome

Consiliul Superior al Magistraturii

7.1. Consideraţii generale

Teritoriul României, din punct de vedere administrativ, este organizat

7.2. Principiile de organizare şi funcţionare a administraţiei

7.2.1. Principiului descentralizării

7.2.2. Principiului autonomiei locale

În art. 3 alin. 3 al Legii nr. 215/2001 este reglementată posibilitatea de a

Conform art. 121 alin. 2 din Constituţie, consiliile locale funcţionează,

7.3.3. Actele consiliului local

7.3.6. Suspendarea şi încetarea mandatului de consilier

Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în