INELE PRINCIPALE

INELE DE POLINOAME
Aspecte metodice

În general, primul contact cu noţiunea de polinom se ia fie în urma

operaţiilor cu monoame, fie în legătură cu problema rezolvării unor ecuaţii. Să
reamintim, că în clasele mici, monomul ne-a apărut ca o expresie de forma axmyn
construită numai prin înmulţiri şi ridicări la putere, în care a este un număr dat
numit coeficient, x şi y sunt litere fără o semnificaţie anume (la nevoie le putem da
diferite valori sau putem nota cu ele anumite entităţi), iar m şi n sunt numere
naturale, de asemenea date. Într-un monom poate să apară o singură literă (cum
2
este, de pildă, în cazul monoamelor 2x,  3x2, x 5 ) sau pot să apară mai multe
3
litere (de pildă xy 2 , xy 3 z ).
În legătură cu adunările sau scăderile de monoame apar expresii de forma:
3
P(x) = 2 x 3 – 7 x 2 + x;
2
1
Q(x, y) = x 4 – 5x 2 y + x 2 y 2 - x y 3 – 9y 4
7
care au fost numite polinoame, iar în scrierea lor pot să apară şi termenii care nu
conţin litere, cum ar fi în cazul R(x) = x 2 + 3x + 7 ceea ce concordă cu sensul dat
iniţial noţiunii de monom, pentru că, după cum s-a văzut apoi (definindu-se puterea
zero) constantele sunt monoame de gradul zero.
Tot în spiritul unei astfel de prezentări s-a desprins apoi faptul că, într-o
ecuaţie scrisă, de pildă, sub forma:
2x + 3y = 0 ; 3x 2 – x + 9 = 0 ;
x 4 – 3x 3 + 4x 2 – x + 5 = 0 ;
x 2 + 2xy 3 – 5xyz 2 + 3y 2 – 7xz 4 + 9z – 10 = 0
expresia care apare în membrul stâng este un polinom.
Acest mod de abordare a noţiunii de polinom reprezintă, de fapt, degajarea ei
într-o strânsă legătură cu operaţiile cunoscute (adunare, scădere, înmulţire, ridicare
la putere) în mulţimile de numere cu care lucrăm în mod curent (numere naturale,
întregi, raţionale, reale, complexe).
În clasele mari în schimb noţiunea de polinom este definită mult mai riguros,
studiindu-se şi o serie de proprietăţi ale acestora.

1. MULŢIMEA POLINOAMELOR CU COEFICIENŢI COMPLECŞI

 INELE PRINCIPALE
(N)
Fie C mulţimea şirurilor (infinite) de numere (complexe)
f = (a0, a1, a2, …, an, …)
care au un număr finit de termeni ai, nenuli, adică există un număr natural m, astfel
încât ai = 0 pentru orice i  m.
De exemplu, şirurile f = (0, - 1, 2, 0, 0, …), g = (- 1, i, 2, 0, 0, …),
k = (1 + 2i, 7, - 100, 2, 0, 0, …) sunt şiruri infinite care au un număr finit de
termeni nenuli. Într-adevăr, şirul f are doar doi termeni nenuli, şirul g are doar trei
termeni nenuli, iar şirul k are doar patru termeni nenuli. Deci aceste şiruri sunt
elemente din mulţimea C (N).
Definim pe mulţimea C (N) două operaţii algebrice: adunarea şi înmulţirea.
Fie f = (a0, a1, a2, …), g = (b0, b1, b2, …) două elemente din mulţimea C (N):
atunci definim:
f + g = (a0 + b0, a1 + b1, a2 + b2, …) (1)
şi
f g = (c0, c1, c2, …) (2)
unde
c0 = a0 b0,
c1 = a0 b1 + a1 b0,
c2 = a0 b2 + a1 b1 + a2 b0,
……………………………….
r
cr = a0 br + a1 br – 1 + a2 br – 2 + … + ar b0 =  ai br i   ai b j .
i 0 i  j r
(N)
Se observă că f + g şi f g aparţin mulţimii C .
Într-adevăr, cum f  C (N), există un număr natural m, astfel încât ai = 0,
pentru orice i  m. Cum g  C (N), există un număr natural n, astfel încât bj = 0,
pentru orice j  n. În acest caz avem ak = 0 şi bk = o pentru orice k  max (m, n) şi
deci ak + bk = 0 pentru orice k  max (m, n). Deci f + g este un element din C (N).
Fie r  m + n, atunci r – m  n. În acest caz,
cr = a0 br + a1 br – 1 + a2 br – 2 + … + am br – m + am + 1 br – m – 1 + … + ar b0.
Cum r – m  n, atunci br, br – 1, …, br – m sunt toţi nuli. Pe de altă parte şi numerele
am + 1, am + 2, …, ar sunt nule şi deci cr = 0. În concluzie, pentru orice r  m + n
avem cr = 0 şi deci f g este de asemenea, un element din C (N).
Elementul f + g = (a0 + b0, a1 + b1, a2 + b2, …) se numeşte suma dintre
f şi g, iar operaţia prin care oricăror elemente f şi g din mulţimea C (N) li se asociază
suma lor se numeşte adunare. Elementul f g = (c0, c1, c2, …) se numeşte produsul
dintre f şi g, iar operaţia prin care elementelor f şi g din mulţimea C (N) li se
asociază produsul lor se numeşte înmulţire.

Exemplu:
Dacă f = (- 1, 2, 3, - 5, 0, 0, …) şi g = (1, 0, - 1, 0, 0, 0, …) atunci suma lor
este f + g = (0, 2, 2, - 5, 0, 0, …) iar produsul lor este f g = (- 1  1, - 1  0 + 2 1,
 INELE PRINCIPALE
(- 1)  (- 1) + + 2 0 + 3  1, - 1  0 + 2  (- 1) + 3  0 + (- 5)  1, - 1  0 + 2  0 +
+ 3  (- 1) + (- 5)  0 + 0  1, (- 1)  0 + 2  0 + 3  0 + (- 5)  (- 1), 0, 0, …) = (- 1, 2,
4, - 7, - 3, 5, 0, 0, …).

Definiţia III.1.1
Fiecare element al mulţimii C (N) pe care sunt definite cele două operaţii
precedente (1) şi (2) se numeşte polinom..
Dacă f = (a0, a1, a2, …) este un polinom, numerele a0, a1, a2, … se numesc
coeficienţii lui f.

Notăm cu C’ submulţimea lui C (N) formată din toate şirurile de forma

(a, 0, 0, 0, …), unde a  C.
Funcţia  : C  C’ definită prin egalitatea (a) = (a, 0, 0, …) este o funcţie
bijectivă. Mai mult, operaţiile de adunare (1) şi de înmulţire (2) a polinoamelor ce
aparţin mulţimii C’ se transcriu astfel:
(a, 0, 0, …) + (b, 0, 0, …) = (a + b, 0, 0, …)
şi (3)
(a, 0, 0, …)  (b, 0, 0, …) = (a  b, 0, 0, …)
Relaţiile (3) ne arată că adunarea şi înmulţirea pe C’ se fac după aceleaşi
reguli ca adunarea şi înmulţirea numerelor complexe. Din acest motiv rezultă că C’
are aceleaşi proprietăţi algebrice ca mulţimea C a numerelor complexe. Acest fapt
ne permite să identificăm polinomul (a, 0, 0, …) cu numărul complex a. Aşadar
punem (a, 0, 0, …) = a. Datorită acestei identificări avem C  C (N).
Polinoamele de forma (a, 0, 0, …) se numesc polinoame constante.

Proprietatea III.1.2 (Proprietăţile adunării polinoamelor)

1) Adunarea este comutativă, adică
 f, g  C (N) avem f + g = g + f.
Într-adevăr, dacă f = (a0, a1, a2, …) şi g = (b0, b1, b2, …), atunci avem
f + g = (a0 + b0, a1 + b1, a2 + b2, …) şi g + f = (b0 + a0, b1 + a1, b2 + a2, …).
Cum adunarea numerelor complexe este comutativă, avem ai + bi = bi + ai pentru
orice i  0. Deci f + g = g + f.

2) Adunarea este asociativă, adică

 f, g, h  C (N) , avem (f + g) + h = f + (g + h) .
Într-adevăr, dacă f = (a0, a1, a2, …), g = (b0, b1, b2, …) şi h = (c0, c1, c2, …),
atunci avem f + g = (a0 + b0, a1 + b1, a2 + b2, …) şi deci (f + g) + h = ((a0 + b0) +
+ c0, (a1 + b1) + c1, (a2 + b2) + c2, …).
Analog obţinem că f + (g + h) = (a0 + (b0 + c0), a1 + (b1 + c1), a2 + (b2 + c2), …).
Cum adunarea numerelor complexe este asociativă, avem:
(ai + bi) + ci = ai + (bi + ci) pentru orice i  0. Deci (f + g) + h = f + (g + h) .
 INELE PRINCIPALE
3) Element neutru.
Polinomul constant 0 = (0, 0, 0, …) este element neutru pentru adunarea
polinoamelor, în sensul că
 f  C (N) , avem f + 0 = 0 + f = f.
Într-adevăr, dacă f = (a0, a1, a2, …), atunci avem f + 0 = (a0, a1, a2, …) +
+ (0, 0, 0, …) = (a0 + 0, a1 + 0, a2 + 0, …) = (a0, a1, a2, …). După proprietatea 1),
avem şi 0 + f = f.

4) Orice polinom are un opus, adică

 f  C (N)  polinomul notat (- f)  C (N) astfel încât (- f) + f = f + (- f) = 0.
Polinomul (- f) se numeşte opusul polinomului f.
Într-adevăr, dacă f = (a0, a1, a2, …), atunci – f = (- a0, - a1, - a2, …) deoarece
f + (- f) = (a0, a1, a2, …) + (- a0, - a1, - a2, …) = (a0 + (- a0), a1 + (- a1), a2 +
+ (- a2), …) = (0, 0, 0, …). Conform proprietăţii 1) avem şi (- f) + f = 0.
De exemplu dacă f = (- 1, 0, 2, 2, 0, 0, ….) atunci opusul său este polinomul
– f = (1, 0, - 2, - 2, 0, 0, …).

Observaţia III.1.3
Dacă f şi g sunt două polinoame, suma dintre f şi opusul lui g, f + (- g), se
notează, simplu, prin f – g şi se numeşte diferenţa dintre f şi g. Operaţia prin care
oricăror două polinoame f şi g li se asociază diferenţa lor se numeşte scădere. Dacă
f = (a0, a1, a2, …), g = (b0, b1, b2, …), atunci f – g = (a0 – b0, a1 – b1, a2 – b2, …).

Proprietatea III.1.4 (Proprietăţile înmulţirii polinoamelor)

1) Înmulţirea este comutativă , adică
 f, g  C (N) avem f  g = g  f.
Într-adevăr, dacă f = (a0, a1, a2, …), g = (b0, b1, b2, …), atunci notând
f  g = (c0, c1, c2, …) şi g  f = (d0, d1, d2, …) avem cr = a0br +a1br – 1 + a2br – 2 + …
+ arb0 şi dr = b0ar + b1ar – 1 + b2ar – 2 + … + bra0. Cum adunarea şi înmulţirea
numerelor complexe sunt comutative şi asociative, avem cr = dr, pentru orice r  0.
Deci f  g = g  f.

2) Înmulţirea este asociativă, adică

 f, g, h  C (N) , avem (f  g)  h = f  (g  h) .
Într-adevăr, dacă f = (a0, a1, a2, …), g = (b0, b1, b2, …) şi h = (c0, c1, c2, …),
notăm
f  g = (d0, d1, d2, …) şi (f  g)  h = (e0, e1, e2, …).
Atunci avem d r   ai b j pentru orice r  0 şi en   d r c k .
i  j r r  k n
 
Deci en     i j c k   ai b j c k .
 a b
r  k n  i  j r  i  j  k n
 INELE PRINCIPALE
Dacă notăm g  h = (d0’, d1’, d2’, … ) şi f  (g  h) = (e0’, e1’, e2’, …), în mod
analog se obţine d s '   b j c k pentru orice s  0 şi en '   ai d s ' .
j k s i  s n
 
Deci en '   i   j k    ai b j c k .
a  b c
i  s n  j  k  s  i  j  k n
Comparând, obţinem că en= en’ şi deci (f  g)  h = f  (g  h) .

3) Element neutru
Polinomul 1 = (1, 0, 0, …) este element neutru pentru înmulţirea
polinoamelor, adică  f  C (N) , avem f  1 = 1  f = f.
Într-adevăr, dacă f = (a0, a1, a2, …), atunci avem
f  1 = (a0, a1, a2, …)  (1, 0, 0, …) = (a0  1, a0  0 +a1  1, a0  0 + a1  0 + a2  1, …)
= (a0, a1, a2, …) = f. După proprietatea 1) avem, de asemenea, 1  f = f.

4) Înmulţirea este distributivă faţă de adunare,adică

 f, g, h  C (N) , avem (f + g)  h = f  h + g  h şi
f  (g + h) = f  g + f  h .
Într-adevăr, fie f = (a0, a1, a2, …), g = (b0, b1, b2, …) şi h = (c0, c1, c2, …).
Atunci f  (g + h) = (a0, a1, a2, …) (b0 + c0, b1 + c1, b2 + c2, …) = (a0(b0 + c0),
r
a0(b1 + c1) + a1(b0 + c0), …,  ai br i  c r i  , …) = ((a0b0 + a0c0), (a0b1 + a1b0) +
i 0
r r r
+ (a0c1 + a1c0), …,  ai br i   ai c r i , …) = (a0b0, a0b1 +a1b0, …,  ai br i ) +
i 0 i 0 i 0
r
+ (a0c0, a0c1 +a1c0, …,  ai c r i ) = f  g + f  h .
i 0

5) Dacă f şi g sunt polinoame nenule, atunci produsul lor este un polinom

nenul, adică dacă f 0 şi g  0  f  g  0.
Într-adevăr, fie f = (a0, a1, a2, …), g = (b0, b1, b2, …). Cum f 0 există un
termen ai  0. Fie m cel mai mare număr natural astfel încât am  0. Rezultă că
ai = 0 pentru orice i  m. Analog, pentru g  0, fie n cel mai mare număr natural
astfel încât bn  0. Rezultă că bj = 0 pentru orice j  n. Să presupunem că
f  g = (c0, c1, c2, …).
Atunci cm + n = a0bm + n + a1bm + n – 1 + … + ambn + am + 1bn – 1 + … + am + nb0.
Cum bm + n = bm + n – 1 = … = bn + 1 = 0 şi am + 1 = am + 2 = … = am + n = 0, atunci
cm + n = ambn. Cum am  0 şi bn  0, atunci cm + n = ambn  0 şi deci f  g  0.

6) Simplificarea cu un factor nenul

 INELE PRINCIPALE
Dacă f, g, h, sunt polinoame astfel încât f  g = f  h şi f  0, atunci g = h.
Într-adevăr, cum f  g = f  h, obţinem f  g - f  h = 0 şi deci f (g - h) = 0.
Cum f  0, din proprietatea 5) trebuie ca g – h = 0, adică g = h.

Notaţia f = (a0, a1, a2, …) introdusă pentru polinoame nu este prea comodă în
operaţiile cu polinoame. De aceea vom folosi altă scriere pentru polinoame.
Convenim să notăm polinomul (0, 1, 0, 0, …) prin X şi citim nedeterminata X.
Înmulţirea polinoamelor ne dă
X 2 = X  X = (0, 1, 0, 0, …)  (0, 1, 0, 0, …) = (0, 0, 1, 0, 0, …)
X 3 = X  X 2 = (0, 1, 0, 0, …)  (0, 0, 1, 0, 0, …) = (0, 0, 0, 1, 0, …)
……………………………………………………………………………
X n = X  X n - 1 = (0, 1, 0, 0, …)  ( 0
,0
 0 ,1, 0, … ) = ( 0
,....,
 ,0 0 , 1, 0, …)
,...,
n 1 _ ori n _ ori
………………………………………………………………………………
Folosind acum adunarea şi înmulţirea definite pe C (N) , pentru f = (a0, a1,
a2,…), putem scrie
f = (a0, a1, a2, …) = (a0, 0, 0, …) + (0, a1, 0, …) + (0, 0, a2, ….) + …. +
+ (0, 0, …, 0, ai, 0, …) + … = (a0, 0, …) + (a1, 0, …) (0, 1,0, …) + (a2, 0, …)
2 i
(0, 0, 1, …) + … + (ai, 0, …) ( 0,0 0 , 1, 0, …) = a0 + a1X + a2X + … + aiX + …
,...
i _ ori
(unde există doar un număr finit de termeni nenuli).
Deci f = a 0 + a 1 X + a 2 X 2 + … + a iX i + … =  ai X i (1)
i 0
(N)
Cum f = (a0, a1, a2, …) este un element din C , există un număr natural n
astfel încât ai = 0 pentru orice i  n. În acest caz, (1) se scrie sub forma
n
2
f = a0 + a1X + a2X + … + an X = n
 ai X i (1’)
i 0
unde a0, a1, a2, …, an numere complexe, sunt coeficienţii polinomului f.
(1’) se numeşte forma algebrică polinomului f.
Polinoamele de forma aX n, unde a  C şi n este un număr natural, se
numesc monoame. Din (1’) rezultă că orice polinom nenul este o sumă finită de
monoame nenule. Datorită scrierii (1) sau (1’) pentru polinoame, se adoptă pentru
mulţimea C (N), notaţia CX. În particular, avem incluziunea C  CX. Datorită
scrierii (1) sau (1’), elementele din CX se mai numesc polinoame într-o singură
nedeterminată cu coeficienţi complecşi. De asemenea, dacă f  CX este un
polinom, de multe ori este util să scriem f = f (X). Uneori se va folosi şi notaţia
P sau P(X) pentru un polinom oarecare.
În mulţimea CX distingem următoarele submulţimi importante:
RX = mulţimea polinoamelor cu coeficienţi reali;
QX = mulţimea polinoamelor cu coeficienţi raţionali;
 INELE PRINCIPALE
ZX = mulţimea polinoamelor cu coeficienţi întregi.
Este clar că avem incluziunile:
ZX  QX  RX  CX.

Proprietatea III.1.5
Dacă f, g  CX,
f = a0 + a1X + a2X 2 + … + anX n şi g = b0 + b1X + b2X 2 + … + bmX m
atunci au loc următoarele:
1. (Egalitatea polinoamelor)
Polinomul f este egal cu polinomul g, şi scriem
f = g  ai = bi ,  i  0

2. (Suma a două polinoame)

Suma polinomului f cu polinomul g este polinomul notat f + g şi egal cu
f + g = (a0 + b0) + (a1 + b1)X + (a2 +b2)X 2 + …

3. (Produsul a două polinoame)

Produsul polinomului f cu polinomul g este polinomul notat f g, egal cu
f g = a0b0 + (a0b1 + a1b0)X + (a0b2 +a1b1 + a2b0)X 2 + …

Proprietăţile adunării şi înmulţirii polinoamelor sunt valabile şi în cazul

formei algebrice a polinoamelor. De aici, rezultă că mulţimea CX împreună cu
operaţiile de adunare şi înmulţire definite pe această mulţime, adică (CX, +, )
formează o structură de inel comutativ, unitar şi fără divizori ai lui zero,
deci un domeniu de integritate.

2. MULŢIMEA POLINOAMELOR CU COEFICIENŢI ÎNTR-UN

INEL

Vom prezenta acum mulţimea polinoamelor de nedeterminată X având

coeficienţi într-un inel comutativ, unitar A în care 0  1. Notăm prin
AX mulţimea polinoamelor de nedeterminată X având coeficienţi în inelul A
(sau mai simplu inelul polinoamelor peste A) . Litera X nu reprezintă un element
variabil din A; litera X desemnează un polinom particular. Ideea că X reprezintă un
element variabil din A provine din confuzia ce se face adesea între un polinom cu
coeficienţi în A şi funcţia polinomială definită pe A şi cu valori în A ataşată
polinomului respectiv.

Definiţia III.2.1
Un element f  AX are forma
 INELE PRINCIPALE
f = a0 + a1X + a2X + … + an X , ai  A, i  0
2 n

şi se numeşte polinom de nedeterminată X peste A.

Elementele a0, a1, …, an  A se numesc coeficienţii polinomului f.

În particular, A Z, Zn, Q, R, C, Zp – p număr prim.

De exemplu:
f1 = 3 – 2X + X 3  ZX
f  ˆ1  ˆ2 X 2  Z4X
2
1 3
f3   X  2 X 2  QX
2 5
1
f4  2  3 X 2  X 3  RX
2
1
f5  3  X  1  i X 2  2 X 4  CX .
2

Pe mulţimea AX se definesc ca şi în cazul lui CX operaţiile:

1. (Egalitatea a două polinoame)

Dacă f, g  AX,
f = a0 + a1X + a2X 2 + … + anX n şi g = b0 + b1X + b2X 2 + … + bmX m
atunci polinomul f este egal cu polinomul g, şi scriem
f = g  ai = bi ,  i  0

2. (Suma a două polinoame)

Suma polinomului f cu polinomul g este polinomul notat f + g şi egal cu
f + g = (a0 + b0) + (a1 + b1)X + (a2 +b2)X 2 + …

3. (Produsul a două polinoame)

Produsul polinomului f cu polinomul g este polinomul notat f g, egal cu
f g = a0b0 + (a0b1 + a1b0)X + (a0b2 +a1b1 + a2b0)X 2 + …

Observaţia III.2.2
Două polinoame sunt egale dacă şi numai dacă coeficienţii termenilor care
conţin pe X la aceleaşi puteri sunt egali.
Adunarea polinoamelor se face adunând între ei termenii asemenea (cu puteri
egale ale lui X).
Înmulţirea polinoamelor se face înmulţind fiecare termen din primul polinom
cu fiecare termen din al doilea polinom, după care se reduc termenii asemenea
(la fel ca în CX).

Probleme rezolvate
 INELE PRINCIPALE

1. Fie f = X 4 + 5X 3 + aX 2 + bX + c şi g = (X 2 - 1)(X + 3)(X + 2) , f, g  RX.

Să se determine a, b, c astfel încât f = g.

R. Dezvoltând produsul din scrierea lui g avem: g = X 4 + 5X 3 + 5X 2 – 5X – 6.

Acum f = g  X2 a = 5 (am identificat coeficienţii lui X 2, X şi X 0 din

X b=-5 cele două polinoame)
X0 c = - 6

2. Să se calculeze f + g şi f  g dacă f = ˆ2 X  ˆ3 , g = X 2  ˆ4 X şi
f, g  Z5X.

R. f + g = ( ˆ2 X  ˆ3 ) + ( X 2  ˆ4 X ) = X 2  X  ˆ3  Z5X şi
f  g = ( ˆ2 X  ˆ3 )  ( X 2  ˆ4 X ) = ˆ2 X 3  X 2  ˆ2 X  Z5X .

Probleme propuse

1. Se consideră polinoamele f, g  RX , f = X 3 + 5X 2 – 3X + 1 şi

g = a + b(X - 1) + c(X - 1) 2 + d(X - 1) 3 . Să se determine a, b, c, d  R astfel
încât f = g.

2. Să se calculeze f + g şi f  g în cazurile :
a) f = X 2 – 5X + 1 , g = 3X – 2 , f, g  RX
1 1 1
b) f = X 3  3 X 2  5 , g =  X 3  X 2  X , f, g  QX
2 2 3
c) f = ˆ2 X 2  X  ˆ1 , g = ˆ2 X 2  ˆ3 X  ˆ3 , f, g  Z4X

Mulţimea AX înzestrată cu operaţiile de adunare şi înmulţire a

polinoamelor are o structură algebrică precizată de:

Teorema III.2.3
Tripletul (AX, +, ) este un inel comutativ cu element unitate, numit inelul
polinoamelor de nedeterminată X cu coeficienţi în inelul A (sau mai simplu
inelul polinoamelor peste inelul A).
Demonstraţie:
Se verifică uşor axiomele inelului comutativ cu element unitate.

Elementul nul al inelului AX este polinomul nul 0 (0  AX), iar

elementul unitate al inelului este polinomul constant 1 (1  AX) .
 INELE PRINCIPALE
Se observă că A  AX şi (A, +, ) este un subinel al lui (AX, +, ).

3. GRADUL UNUI POLINOM

Fie f = a0 + a1X + a2X 2 + … + anX n  AX. Vom scrie prescurtat

n
f   ai X i .
i 0
Definiţia III.3.1
Se numeşte gradul polinomului f  0, notat grad f, cel mai mare număr
natural n cu proprietatea an  0. Dacă f = 0, atunci grad f = - .

Dacă grad f = n, atunci f = a0 + a1X + a2X 2 + … + anX n, an  0.

Termenul a0 se numeşte termenul liber al polinomului f, iar coeficientul
an  0 se numeşte coeficientul dominant al polinomului f.
Din definiţie rezultă că elementele nenule ale inelului A, sunt polinoame de
gradul zero.

Proprietatea III.3.2 (Proprietăţi ale gradului)

P1. Dacă f, g  AX, atunci grad (f + g)  max (grad f, grad g)

m n
P2. Fie f, g  AX, f   ai X i , g   bi X i , am  0, bn  0.
i 0 i 0
Dacă :
1) coeficienţii am,, bn nu sunt divizori ai lui zero în inelul A, atunci
grad (f  g) = grad f + grad g.
2) coeficienţii am,, bn sunt divizori ai lui zero în inelul A, atunci
grad (f  g)  grad f + grad g.

Demonstraţie:
m n
P1. Fie grad f = m, grad g = n, f   ai X i
,g   bi X i , am  0, bn  0 şi
i 0 i 0
k = max (m, n). Atunci ai = bi = 0 dacă i  k şi deci grad (f + g) este cel mult
egal cu k.
P2. 1) Polinomul f  g are forma f  g = am bn X m + n + …
Cum am,, bn nu sunt divizori ai lui zero în inelul A rezultă că am bn  0, adică
grad (f  g) = grad f + grad g.
2) Imediat.
 INELE PRINCIPALE

Corolarul III.3.3
Dacă A este domeniu de integritate, atunci AX este domeniu de integritate.

Demonstraţie:
Am văzut că AX este inel comutativ cu element unitate.
Să arătăm că AX nu are divizori ai lui zero.
Fie, pentru aceasta, f, g  AX, f  0, g  0, ceea ce înseamnă că grad f  0,
grad g  0, iar din P2 1) grad (f g)  0, adică f g  0.

Observaţia III.3.4
Dacă K este un corp comutativ, atunci inelul KX al polinoamelor de o
nedeterminată X cu coeficienţi în K, este domeniu de integritate.
În particular inelele QX, RX, CX, ZpX – p număr prim sunt domenii
de integritate.

În continuare vom investiga elementele inversabile ale inelului AX, adică

descriem mulţimea U(AX).

Propoziţia III.3.5
Un element din inelul integru A este inversabil în AX dacă şi numai dacă
este inversabil în A.

Demonstraţie:
Fie a  A, un element inversabil în A. Deci există a – 1  A astfel încât
a  a – 1 = a – 1  a = 1. Gândind această egalitate în AX rezultă că a  AX .
Reciproc, fie f  U(AX). Atunci există g  AX astfel încât f  g = g  f = 1.
Aplicând acestor egalităţi relaţia grad, rezultă grad (f  g) = grad 1, adică
grad f + grad g = 0, iar de aici (f, g  0) grad f = grad g = 0, ceea ce înseamnă că
f, g  A. Cum f  g = g  f = 1, deducem că f este inversabil în A.

Observaţia III.3.6
În cazul A = K, corp comutativ, polinoamele inversabile din KX sunt
constantele nenule din K, adică polinoamele de grad 0.

Observaţia III.3.7
Dacă A nu este domeniu de integritate, putem avea U(A)  U(AX).
Într-adevăr, polinomul neconstant ˆ1  ˆ2 X  Z4X este inversabil, deoarece (
 
ˆ1  ˆ2 X )(ˆ1  ˆ2 X ) = 1̂ şi evident f  U(Z4) = ˆ1,ˆ3 .

Problemă rezolvată
 INELE PRINCIPALE

Fie f  ZnX.
a) Să se arate că dacă polinomul f este inversabil în ZnX, atunci
f x̂   U(Zn), pentru orice x̂  Zn .
b) Să se determine polinoamele de gradul întâi inversabile în Z4X .
c) Să se arate că pentru oricare n  N* există un polinom f de gradul n
inversabil în Z4X .
d) Există polinoame inversabile de gradul întâi în Z6X ?

R.
a) Fie f  ZnX un polinom inversabil. Rezultă că există un polinom
g  ZnX astfel ca f  g = 1̂ şi de aici se obţine că f x̂   g x̂   1̂ , x̂  Zn. Aşadar,
f x̂   U(Zn), pentru orice x̂  Zn.
b) Fie f Z4X de gradul întâi, f = a + bX. Din a) rezultă că a = f (0) 
U(Z4) = ˆ1,ˆ3 .
Se observă imediat că polinoamele f1  X  ˆ1 şi f 2  X  ˆ3 nu sunt

inversabile deoarece f ˆ3  f ˆ1  ˆ0 .
1 2 
De asemenea, polinoamele ˆ3 X  ˆ1 şi ˆ3 X  ˆ3 , pentru x  1̂, au valori care nu
sunt inversabile în mulţimea Z4.
Singurele polinoame care au rămas sunt ˆ2 X  ˆ1 şi ˆ2 X  ˆ3 .
 2
 2

Deoarece ˆ2 X  ˆ1  ˆ1 şi ˆ2 X  ˆ3  ˆ1 , rezultă că ele sunt inversabile.
c) Se consideră f  ˆ2 X n  ˆ1 şi g  ˆ2 X n  ˆ3 şi se obţine f 2 = g 2 = 1̂ , deci
polinoamele f şi g sunt inversabile.
 
d) Avem U(Z6) = ˆ1,ˆ5 , deci polinoamele de gradul întâi inversabile pot fi de
forma f = aX + 1̂ sau g = aX + 5̂ .
Pentru a =1̂ avem f ( 5̂ ) = 0̂ şi g (1̂ ) = 0̂ .
Pentru a = 2̂ avem f (1̂ ) = 3̂ şi g ( 2̂ ) = 3̂ .
Pentru a = 3̂ avem f (1̂ ) = 4̂ şi g (1̂ ) = 2̂ .
Pentru a = 4̂ avem f ( 2̂ ) = 3̂ şi g (1̂ ) = 3̂ .
Pentru a = 5̂ avem f (1̂ ) = 0̂ şi g (1̂ ) = 4̂ .
Se observă că în fiecare caz f şi g nu pot fi polinoame inversabile. Aşadar,
inelul Z6X nu are polinoame inversabile de gradul întâi.

Probleme propuse

1. Să se determine gradul polinomului

     
f  m 6  ˆ6 X 4  m 2  ˆ2m  ˆ6 X 3  m  ˆ5 X  ˆ2  Z7X.
 INELE PRINCIPALE

2. Să se determine polinoamele de gradul întâi, f  Z4X pentru care f 2 = 0̂ .

3. Să se determine polinoamele de gradul întâi f, g  Z4X care verifică relaţia:

   
X  ˆ1 f  ˆ2 X  ˆ1 g  f  g .

4. Să se determine polinoamele de gradul întâi f  Z4X, ştiind că:

  
X  ˆ1 f  f 2  ˆ2 X X  ˆ1 . 
5. Să se determine două polinoame de gradul întâi f, g  RX astfel încât
(X 2 – 2X + 1) f + (X 2 + X - 1) g = 1.

6. Să se determine două polinoame de gradul întâi f, g  QX astfel încât

f 2 + g 2 = X 2 + 1 şi f (2)g (2) = 2.

7. Fie K un corp comutativ şi f1, f2, f3  KX, grad f i = i, 1  i  3. Arătaţi că

egalitatea:
1 f1 + 2 f2 + 3 f3 = 0 ( i  K)
este posibilă numai în cazul 1 = 2 = 3 = 0. Generalizare.

8. Fie f  ZX, f = a0 + a1X + a2X 2 + a3X 3. Determinaţi coeficienţii

polinomului f
dacă are loc relaţia:
f(1) + f(2) + … + f(n) = n 4,  n  0.

9. Demonstraţi egalităţile de polinoame (n  N*):

a) (X + 2X 2 + 3X 3 + … + nX n)(1 - X) 2 = nX n + 2 – (n + 1)X n + 1 + X,
X 1 1 1
b) 1   X  X  1  ...  X  X  1... X  n  1   X  1... X  n  .
1! 2! n! n!

Indicaţie: Se face inducţie matematică după n  N*.

10. Să se arate că dacă f  RX, grad f = n, atunci există numerele reale

a0, a1, …, an unic determinate astfel încât:
f = a0 + a1X + a2X (X - 1) + … + a nX (X - 1)…(X – n + 1).

Indicaţie:Se ia f = b0 + b1X + … + b nX n. În expresia lui f dată în enunţ se

efectuează calculele şi se ordonează crescător puterile lui X, obţinându-se astfel
f = a0 + (a1 – a2)X + (a2 – 3a3 + 11a4)X 2 + … + anX n.
 INELE PRINCIPALE
Identificând cele două scrieri ale lui f se obţine un sistem de n + 1 ecuaţii cu n + 1
necunoscute, cu soluţie unică.

4. TEOREMA ÎMPĂRŢIRII CU REST. PROPRIETĂŢI.

Fie A un inel comutativ şi cu element unitate. În inelul AX are loc

următorul rezultat important

Teorema III.4.1 (Teorema împărţirii cu rest)

n
Fie g   bk X k  AX, cu proprietatea că bn, coeficientul dominant, este
k 0
inversabil.
Atunci pentru orice polinom f  AX există polinoamele unice q, r  AX
astfel încât are loc relaţia:
f = g q + r , grad r  grad g .
Demonstraţie:
Fie f = a0 + a1X + a2X 2 + … + amX m.
Vom demonstra prin recurenţă după m existenţa polinoamelor q şi r.
Dacă m  n, luăm q = 0 şi r = f.
Dacă m  n, considerăm polinomul f1 = f – am bn- 1 g. Prin calcul se vede că
grad f1  m. Conform inducţiei există polinoamele q0 şi r0 cu grad r0  grad g, astfel
încât
f1 = g q0 + r0.
m–n
-1
Atunci, f = f1 + am bn X g = g (am bn- 1 X m – n + q0) + r0.
Notând q = am bn- 1 X m – n + q0 şi r = r0 , se obţine relaţia din teoremă.
Vom demonstra acum unicitatea polinoamelor q şi r. Fie f = g q1 + r1 = g q2 + r2
cu îndeplinirea condiţiei grad r1  grad g şi grad r2  grad g. Atunci
g (q1 – q2) = r2 – r1. Pentru că AX este inel integru şi grad g  grad (r2 – r1) rezultă
că r2 = r1 . Aplicând din nou că AX este inel integru, din g (q1 – q2) = 0 obţinem
egalitatea q1 = q2 .

Observaţia III.4.2
1) Polinomul q se numeşte câtul, respectiv polinomul r se numeşte restul
împărţirii polinomului f la polinomul g. Polinomul f se numeşte deîmpărţitul iar
polinomul g se numeşte împărţitorul.
2) Teorema demonstrată mai sus este adevărată dacă A = K, K corp
comutativ şi g  0; în acest caz coeficientul dominant al lui g este evident
 INELE PRINCIPALE
inversabil deoarece K este corp. Acesta este cazul când K = Q, K = R, K = C sau
K = Zp, p număr prim.
Teorema împărţirii cu rest are loc în ZX dacă g  0 şi coeficientul
dominant al lui g este 1, singurele elemente inversabile ale lui Z (U(Z) = 1).
3) Dacă r = 0, adică dacă f = g q, atunci spunem că g este un divizor al lui f
(sau încă g divide pe f şi scriem g  f ) sau că f este multiplu al lui g (sau încă
f se divide prin g şi scriem f  g ).
Ca o consecinţă imediată a teoremei împărţirii cu rest o constituie aşa numită
teoremă a restului.

Teorema III.4.3 (Teorema restului)

Pentru orice f  AX şi orice a  A, există q  AX astfel încât
f = (X - a) q + f (a).

Demonstraţie:
Aplicând teorema împărţirii cu rest, pentru f şi X – a, există q, r  AX,
unice pentru care
f = (X - a) q + r , grad r  1.
Considerăm aplicaţia x  f (x) definită pe A cu valori în A.
Cum polinoamele f şi (X - a) q + r sunt egale, ele definesc aceeaşi funcţie
polinomială. Deci f (x) = (x - a) q + r ,  x  A. Punând aici x = a rezultă f (a) = r.

Această teoremă precizează că în cazul în care un polinom f se împarte la

polinomul X – a, atunci restul acestei împărţiri se poate calcula luând valoarea
funcţiei polinomiale asociate lui f în x = a, adică f (a).
În cazul împărţirii unui polinom f prin X – a, câtul q şi restul r din teorema
împărţirii cu rest se pot determina utilizând cunoscuta schemă a lui Horner.
Dacă polinomul f are forma algebrică
f  a n X n  a n1 X n1  ...  a1 X  a0 ,
atunci schema arată astfel:
Xn Xn-1 X n-2 … X X0
an an-1 a n-2 … a1 a0
an a  a n  a n1 a  bn2  a n2 a  b1  a1
x=a      …   a  b0  a0  f a   r
bn 1 bn 2 bn3 b0
X n -1 X n-2 X n -3 … X0
Coeficienţii bn – 1, bn – 2, bn – 3, …, b1, b0 sunt coeficienţii câtului, adică
q = bn – 1X n – 1 + … + b1X + b0, iar r = f (a) este dat de elementul care apare în
ultima rubrică.
 INELE PRINCIPALE
Din teorema restului se obţine cunoscuta teoremă a lui Bézout, care stabileşte
legătura între divizorii de gradul întâi ai polinomului f  AX şi rădăcinile din A
ale acestui polinom. Mai precis are loc următoarea:

Teorema III.4.4
Un element a  A este rădăcină a polinomului f  AX dacă şi numai dacă
X – a divide polinomul f.

Demonstrarea acestei teoreme este imediată.

Test I

Să se determine câtul şi restul împărţirii polinomului f la polinomul g în

următoarele cazuri:
a) f = 3X 3 – 2X 2 + 3X – 5 , g = X + 2 , f, g  ZX ;
b) f  ˆ2 X 3  ˆ5 X 2  ˆ4 X  ˆ2 , g  X  3̂ , f, g  Z6X ;
c) f = X 3 + (- 2i + 1)X 2 + (- 7 - i)X + 6i + 2 , g = X – i , f, g  CX ;
1 3 1 1
d) f  X 3  2 X 2  X  , g  3 X 2  X , f, g  QX ;
3 5 2 2
e) f  ˆ2 X 3  ˆ3 X 2  ˆ2 X  ˆ1 , g  ˆ5 X 2  ˆ2 X , f, g  Z6X ;
f) f  ˆ4 X 4  ˆ3 X 2  ˆ3 X  ˆ2 , g  ˆ2 X 2  ˆ3 X  ˆ1 , f, g  Z6X ;
g) f  ˆ3 X 3  ˆ4 X 2  ˆ3 X  ˆ2 , g  ˆ2 X 2  ˆ3 X , f, g  Z5X ;

R.
a) Scriem pe g sub forma g = X + 2 = X – (- 2) şi alcătuim schema lui Horner.
Avem:

X3 X2 X X0
3 -2 3 -5
x=-2 3 (- 2)  3 + (- 2) = - 8 (- 2)(- 8) + 3 = 19 (- 2)  19 + (- 5) = - 43 = r = f (- 2)
X2 X X0

Deci câtul este q = 3X 2 – 8X + 19, iar restul este r = f (- 2) = - 43.

 
b) Avem g  X   ˆ3  X  ˆ3 . Schema lui Horner este:

X3 X2 X X0
2̂ 5̂ 4̂ 2̂
x  3̂ 2̂ 5̂ 1̂ 5̂
 INELE PRINCIPALE
2 0
X X X
Deci câtul împărţirii este q  ˆ2 X 2  ˆ5 X  ˆ1 ,
iar restul este r = f ( 3̂ ) = 5̂ .

c) Înafară de schema lui Horner se poate folosi schema de împărţire obişnuită.

X 3 + (- 2i+1)X 2 + (- 7 - i)X +6i + 2 X - i

-X3+ i X2 X 2 + (- i + 1)X - 6
2
(- i +1)X + (- 7 - i)X + 6i + 2
- (- i + 1)X 2 + i (- i + 1)X
- 6X + 6i + 2
6X – 6i
2

Deci q = X 2 + (- i + 1)X – 6 şi r = 2 .

d) Folosim schema de împărţire.

1 3 3 1 1 1 35
X  2X 2  X  3X 2  X Câtul este q =  X
3 5 2 2 9 54
1 1 1 35 1
 X3  X2  X şi restul este r =  .
3 18 9 54 2
 35 2 3 1
X  X
18 5 2
35 2 35
X  X
18 108
1

2

e) În acest caz ne plasăm cu împărţirea într-un inel cu divizori ai lui zero.

Dar coeficientul dominant al lui g este 5̂ , care este inversabil în Z6X şi 5̂ - 1 = 5̂ .

ˆ2 X 3  ˆ3 X 2  ˆ2 X  ˆ1 ˆ5 X 2  ˆ2 X
ˆ4 X 3  ˆ4 X 2 ˆ4 X  ˆ5 Câtul este q = ˆ4 X  ˆ5
şi restul este r = ˆ4 X  ˆ1 .
X 2  ˆ2 X  ˆ1
ˆ5 X 2  ˆ2 X
ˆ4 X  ˆ1
 INELE PRINCIPALE
Pentru a găsi coeficientul primului termen al câtului trebuie să avem
egalitatea 2̂ = 5̂ c1. De aici 2̂  5̂ - 1 = c1, adică c1 = 4̂ .
Pentru a găsi coeficientul celui de-al doilea termen al câtului rezolvăm
ecuaţia 1̂ = 5̂ c2 . De aici c2 = 5̂ -1 = 5̂ .

f) Să remarcăm că de această dată coeficientul dominant al lui g este egal cu 2̂ ,

care însă nu este inversabil în Z6X şi deci nu mai funcţionează algoritmul de la
teorema împărţirii cu rest, când câtul şi restul erau unice. Totuşi scriem pentru f, g
egalitatea:   
ˆ4 X 4  ˆ3 X 2  ˆ3 X  ˆ2  ˆ2 X 2  ˆ3 X  ˆ1 aX 2  bX  c  mX  n ,
a, b, c, m, n  Z6.
Efectuăm calculele în membrul drept şi avem:
     
ˆ4 X  ˆ3 X 2  ˆ3 X  ˆ2  ˆ2aX 4  ˆ2b  ˆ3a X 3  ˆ2c  ˆ3b  a X 2  ˆ3c  b  m X  c  n
4
Prin identificarea coeficienţilor termenilor asemenea din cei doi membri ai
egalităţii rezultă sistemul:
ˆ2a  ˆ4

ˆ2b  ˆ3a  ˆ0
ˆ
2c  ˆ3b  a  ˆ3
ˆ ˆ
3c  b  m  3
c  n  ˆ2

Găsim cel puţin două soluţii ale sistemului:
a1 = 2̂ , b1 = 3̂ , c1 = 2̂ , m1 = 0̂ , n1 = 0̂ ;
a2 = 2̂ , b2 = 3̂ , c2 = 5̂ , m2 = 3̂ , n2 = 3̂ ;
Deci f se poate scrie la împărţirea prin g în cel puţin două moduri:
   
f  g ˆ2 X 2  ˆ3 X  ˆ2 sau f  g ˆ2 X 2  ˆ3 X  ˆ2  ˆ3 X  ˆ3 .

g) Suntem în inelul Z5X, care este un domeniu de integritate în care are loc
teorema împărţirii cu rest, cu câtul şi restul unice. Avem:

ˆ3 X 3  ˆ4 X 2  ˆ3 X  ˆ2 ˆ2 X 2  ˆ3 X Coeficienţii câtului se determină analog cu

ˆ2 X 3  ˆ3 X 2 ˆ4 X  ˆ1 procedeul de la punctul e), obţinându-se
astfel q = ˆ4 X  ˆ1 şi r = 2̂ .
ˆ2 X 2  ˆ3 X  ˆ2
ˆ3 X 2  ˆ2 X
2̂

Barem:a)1p.;b)1p.;c)1,5p.;d)1,5p.;e)1,5p.;f)1p.;g)1,5p. Din oficiu 1 punct.

INELE PRINCIPALE