AUTOPURIFICAREA AERULUI:

IMPORTANTA PROCESULUI SI FACTORII CARE INTERVIN

Autopurificarea aerului înseamnă restabilirea proprietăţilor naturale ale aerului, când

cantitatea de poluanţi nu depăşeşte anumite limite.

PROCESUL DE AUTOPURIFICARE depinde de:

1. particularităţi topografice naturale (geografice) şi particularităţi urbanistice

(sistematizarea centrelor populate);

o particularităţi topografice naturale:

 obstacole naturale (dealuri, munţi) şi artificiale (construcţii) protejează teritorilul din

spatele obstacolului;
 o dispoziţie paralelă a obstacolelor crează un coridor prin care poluanţii se pot deplasa
la mari distanţe;
 depresiunile şi văile sunt nefavorabile autopurificării;
 relieful plat favorizează autopurificarea prin favorizarea dispersiei poluanţilor;

o particularităţi urbanistice (sistematizarea centrelor populate):

 amplasarea corectă a zonei industriale,

 asigurarea zonelor de protecţie sanitară,
 respectarea cerinţelor pentru zonele protejate,
 sistematizarea circulaţiei etc.

2. procesele biologice din sol, producătoare de căldură, generează curenţi de aer ascendenţi ce
ascensionează poluanţii în straturile superioare unde vor fi dispersaţi prin curenţii orizontali
(vânturi);

3. suprafeţele de apă favorizează reţinerea impurităţilor prin sedimentare, dizolvare şi fixare.

Brizele de litoral contribuie la transmiterea poluanţilor.
4. suprafeţele împădurite

5. condiţii meteoroclimatice

 temperatura aerului, prin scăderea cu altitudinea, determină formare curenţilor

ascendenţi, pe verticală; în anumite condiţii pot apare curenţi verticali descendenţi
nefavorabili autopurificării;
 umiditatea aerului crescută, determină formare ceţii, cu favorizarea acumulării
poluanţilor; dioxidul de sulf şi oxizii de azot sunt transformaţi în acizii corespunzători,
care ajung pe sol sub formă de poi acide sau zăpezi acide;
 curenţii de aer, orizontali, dispersează poluanţii şi contribuie la poluarea unor zone fără
surse de poluare; calmul atmosferic duce la acumulare aşi creşterea concentraţiei
poluanţilor într-un teritoriu.
 radiaţia solară, prin UV, determină reacţii fotochimice din care rezultă smogul oxidant
sau ceaţa fotochimică, un amestec de compuşi toxici mai nocivi decât poluanţii iniţiali:
ozon, radicali liberi, substanţe oxidante etc.

Smogul oxidant poate să apară în toate centrele industriale cu circulaţie intensă de

autovehicule.