CUPRINS

Etapele cercetarii sociologice………………………………………………………….2

Metode de culegere a informatiei……………………………………………………...2

Ancheta…………………………………………………………………………….…..2

Interviul…………………………………………………………………………….…..5

Observatia…………………………………………………………………………..…..6

Analiza docuentelor…………………………………………………………………….6

Experimentul…………………………………………………………………………….7

Bibliografie………………………………………………………………………………9

1
 METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

1. Etapele cercetării sociologice

În punctul iniţial al oricărei investigaţii, cercetătorul se află în faţa a două

alternative:

A. De a-şi alege singur problema de cercetare;

În prima variantă, este normal ca în alegerea respectivă să intervină şi

subiectivitatea cercetătorului, dar există cel puţin patru elemente constrângătoare:

1. orientarea spre probleme de interes major pentru societate;

2. încadrarea în plafonul de mijloace materiale;

3. specializarea echipei de cercetători;

4. gradul de dezvoltare a diverselor ramuri ale sociologiei, bibliografia existentă,

apariţia unor "teme la modă" sau de interes major.

B. De a recepta o comandă.

2. Metode de culegere a informaţiei

Ancheta este metoda cu cea mai largă utilizare în sociologie. Ancheta sociologică
este metoda de culegere a informaţiei de la o masă mare de indivizi umani cu ajutorul
unui instrument specific — chestionarul. Din punct de vedere tehnic, de realizare
practică, metoda anchetei are două variante fundamentale :

1. Ancheta directă, orală sau verbală;

Tehnica anchetei directe presupune că întrebările chestionarului se adresează

subiecţilor în formă orală şi sunt completate de către cercetător sau de operatorii de
anchetă pe formular. Uneori datele se pot culege telefonic.

2. Ancheta indirectă sau scrisă.

Tehnica anchetei indirecte presupune completarea răspunsurilor la întrebări în

scris, de către persoanele anchetate însele. Există mai multe procedee de realizare
concretă:

I. publicarea chestionarelor în ziare şi reviste şi colectarea răspunsurilor tuturor celor

care doresc să returneze formularul completat.

2
II. strângerea unei mulţimi de persoane într-o sală mare în scopul completării
chestionarului, sub controlul cercetătorului, are ca neajuns influenţarea răspunsurilor.

III. înmânarea chestionarului în mod individual fiecărui subiect de către operatorii de

anchetă are ca neajuns nereturnarea lui şi nereprezentativitatea (dacă se dă pe stradă).

IV. expedierea chestionarului prin poştă subiecţilor care formează eşantionul, însoţit de
o scrisoare explicativă şi de un plic timbrat cu adresa instituţiei care solicită returnarea
formularului completat.

Chestionarul este instrumentul cu ajutorul căruia se realizează culegerea datelor

în anchete. El va cuprinde o serie de întrebări care se adresează oamenilor care
formează populaţia supusă investigării. Chestionarele se pot clasifica după mai multe
criterii:

1. După conţinutul informaţiilor există chestionare de date factuale, de opinie şi de

cunostinţe. Chestionarele de date factuale vizează fapte obiective, susceptibile de a fi
observate direct şi verificate şi de alte persoane: vârstă, sex, profesiune, stare civilă, loc
de naştere. În chestionarele de cunoştinţe ne interesează coincidenţa răspunsului
subiectului cu un răspuns standard (testele). Chestionarele de opinie vizează date de
ordin subiectiv, imposibil de observat direct.

2. După cantitatea informaţiilor, numărul temelor, există chestionare speciale sau

omnibus. Chestionarele speciale urmăresc o singură temă (De exemplu: studierea pieţei,
comportamentul electoral). Astfel de chestionare sunt destinate pentru a pune în
evidenţă anumite fenomene, mai puţin pentru a le măsura şi explica. Chestionarele
omnibus urmăresc mai multe teme.

3. După modul de aplicare sunt chestionare autoadministrate şi administrate. În primele

dintre acestea, înregistrarea răspunsurilor se face de către subiecţii înşişi. În cazul
chestionarelor administrate de operatorii de anchetă costul este mai ridicat dar se asigură
reprezentativitatea eşantionului.

4. După forma întrebărilor, există chestionare cu întrebări închise, deschise (răspunsuri

libere) şi mixte. Întrebările închise sau precodificate au grad de libertate redus,
permiţând doar alegerea unor răspunsuri dinainte fixate.

Vom prezenta în continuare structura chestionarelor prin tipuri de întrebări

semnificative.

I. Orice chestionar debutează cu întrebări introductive cu rol de familiarizare, "de a

sparge gheaţa". Acestea nu vor fi de regulă întrebări de date personale. Exemplificăm

3
printr-un text introductiv urmat de o întrebare : "Presupuneţi ca un tânăr înzestrat vă
cere sfatul asupra celei mai valoroase profesiuni. Ce profesiune aţi indica-o?"

II. Întrebări sau texte de trecere — marchează apariţia unei noi grupe de întrebări. De
exemplu, dacă tema se referă la emisiunile postului de televiziune în general, trecerea
spre întrebările care vizează filmele artistice în particular se poate face astfel :"Şi acum
câteva întrebări despre filmele artistice. La ce oră aţi dori să fie programate?"

Interviu – anchetă: comparaţii

Multe lucrări de specialitate nu realizează distincţia între anchetă şi interviu, ca metode

aparte, prin aspecte pe care Tr. Rotariu le clasifică astfel:

- trăsături ce ţin de natura formală (de forma de realizare);

- trăsături ce ţin de natura conţinutului;

- trăsături ce ţin de natura populaţiei investigate.

 În esenţă, metoda anchetei, indiferent de tehnica de realizare, presupune apelul la

un chestionar, deci este bine structurată, în vreme ce interviul chiar dacă apelează
la ghidul de interviu, rămâne în fapt o discuţie relativ liberă cu subiectul.
 Apoi, nu numai instrumentul de lucru diferă (fapt ce ne ajută să distingem
interviul de ancheta directă) ci şi numărul subiecţilor investigaţi: în cazul
interviului numărul este mic sau foarte mic, în cazul anchetei numărul este mare.
 Durata unui interviu poate fi superioară celei a unei anchete dar numărul
persoanelor capabile să realizeze interviul este inferior prin aptitudinile lor.
Prelucrarea datelor unui număr mare de interviuri este extrem de greu de realizat;.
 Ancheta este superioară datorită numărului mare de indivizi chestionaţi, ceea ce
asigură şi reprezentativitate ridicată eşantionului. În schimb, interviul vine cu
argumentul calităţii şi profunzimii, cu o mai largă deschidere spre tema studiată.
Ancheta e metodă extensivă, pe când interviul este una calitativă.
 Ancheta este o metodă standardizată (numărul, ordinea întrebărilor, efectivul
populaţiei fiind bine stabilite), pe când interviul, chiar de grup, depinde de
interacţiunile celor de faţă.
 Ancheta urmăreşte cerinţa reprezentativităţii populaţiei investigate faţă de
populaţia ca întreg, pe ideea de a obţine informaţii de la indivizi obişnuiţi,
„indivizi tipici”, pe când interviul nu-şi propune acest ţel. Interviul se realizează
cu lideri, personalităţi, personae care au trecut prin experienţe deosebite, deci cu
„indivizi atipici”.
 Dacă interviul se poate desfăşura doar prin tehnici orale, ancheta cunoaşte şi
tehnica răspunsurilor în scris.
4
  Interviul poate fi individual sau de grup, câtă vreme ancheta se centrează doar pe
răspunsuri individuale, elaborarea lor prin colaborare fiind accidentală.

Interviul este un dialog faţă în faţă, urmărindu-se aprofundarea unor aspecte printr-o
discuţie relativ-liberă. Cercetătorul foloseşte ca instrument de lucru ghidul de interviu
spre a conduce convorbirea şi pentru a o menţine în cadrele iniţial fixate.

Acest dialog faţă în faţă nu poate să se extindă la un număr foarte mare de

subiecte. După numărul persoanelor intervievate, vorbim de interviu de grup sau
individual. Specificul interviului de grup constă în intervievarea în colectiv a membrilor
săi cu privire la un aspect al vieţii lor, un interviu de grup trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:

- să se realizeze într-un grup real, nu unul constituit ocazional, cu prilejul interviului;

- obiectul interviului să privească existenţa grupului ca atare, problemele sale psiho-

sociale, nu o persoană anume;

- să surprindă ceea ce e specific grupului ca totalitate, să descopere opinia grupului;

- să se desfăşoare într-un timp limitat spre a putea fi supravegheat şi condus, spre a

asigura schimbul optim de replici (max.1,5 h – 2h).

Intervenţiile cercetătorului în cadrul discuţiei constau în adresarea unor întrebări,

reformularea, respectiv reluarea unor opinii spre a le impune atenţiei grupului, precum
şi în sintetizarea altora. În condiţiile în care se realizează cu o singură persoană,
interviul este individual. În relaţia dintre cercetător şi intervievat intervin mai accentuat
decât în interviul de grup, o serie de factori precum sensibilitatea, tonul, ţinuta celui
dintâi, elemente care îl pot apropia sau îndepărta de interlocutorul său.

Putem grupa interviurile în trei categorii, după gradul de structurare:

1. interviuri formale, structurate — care au stabilită tema, ordinea întrebărilor iar

acestea sunt precodificate;

2. interviuri semistructurate — centrate sau focalizate, cu tema bine circumscrisă dar nu

respectată strict, cu o forma aproximativă a întrebărilor şi cu răspunsuri libere;

3. interviuri nestructurate, fără puncte de direcţionare şi cu răspunsuri total libere.

Observaţia este o metodă clasică contemplativă de cercetare ştiinţifică, cu

menţiunea că se delimitează de observaţia spontană, având intenţionalitate şi scop
precis.

5
 În sociologie, cercetătorul poate intra în relaţii de comunicare cu obiectul
investigat

— omul — prin intermediul limbajului, fapt ce conferă acestei metode un specific

anume. Observaţia are avantajul de a oferi informaţii despre comportamentul natural al
indivizilor. În studierea unei comunităţi, observatorul adeseori participă la activitatea ei
şi au loc interacţiuni între observator şi persoanele cercetate. În studierea unei anumite
activităţi, observatorul nu participă la aceasta şi nu au loc interacţiuni de genul celor
menţionate mai sus. Aşadar, observaţia poate fi:

- exterioară — când cercetătorul nu se implică;

- coparticipativă — când se implică în viaţa comunităţii.

Metoda observaţiei are o serie de limite: este potrivită pentru studierea unui
număr mic de teme şi oferă teren larg pentru interpretări subiective. Pentru creşterea
valorii ei informaţionale, vom formula o serie de cerinţe:

- să fie sistematică;

- să fie adaptată la tema de cercetare;

- să fie adecvată eşantioanelor alese;

- să fie suficient de obiectivă, imparţială.

Instrumentul de lucru folosit la această metodă este ghidul de observaţie. Ca

metodă predominantă într-o cercetare, ea are utilizare redusă.

Analiza documentelor este o altă metodă specifică sociologiei aplicată nu la

realitatea socială în sine, ci la o imagine a ei.

Noi urmărim să precizăm o problemă fundamentală: cum anume se investighează

cu metoda în cauză. Legitimitatea analizei documentelor rezidă în faptul că documentele
sunt produsul activităţii umane şi ca urmare ele încorporează o anumită cantitate de
informaţie despre fapte sau fenomene sociale din perioada în care au fost produse.

Înţelegem prin document orice obiect material realizat de om, capabil să

înmagazineze o anumită informaţie despre un fapt social: o unealtă, o clădire, un poem,
un ziar, un drum, o simfonie etc. Dar, pentru sociolog nu toatedocumentele au aceeaşi
relevanţă, deci în realitate sfera lor este mult mai redusă.

Tipuri de documente:

1. Documente scrise de natură nesociologică

6
1.1. Statisticile oficiale — documente cu caracter oficial întocmite de unele organisme
pe baza numărării elementelor care prezintă anumite caracteristici.

1.2. Arhive publice şi alte documente oficiale. Arhivele sunt colecţii de documente
folositoare atunci când dorim să cercetăm evoluţia sau geneza unor fenomene.

1.3. Presa — oglindă a faptelor cotidiene, izvor de informaţii de o bogăţie inepuizabilă;

1.4. Documentele instituţiilor, organizaţiilor, întreprinderilor, care oferă informaţii

despre modul de organizare, funcţionare etc.; procese verbale, contracte, foi matricole,...

1.5. Documente personale: autobiografii, jurnale, scrisori, diplome care dau informaţii
despre viaţa persoanei, familiei dar şi aspecte sociale;

l.6. Literatura poate fi considerată sursă de informaţii asupra vieţii sociale dintr-o
anumită epocă;

1.7. Alte lucrări precum dicţionarele, enciclopediile, afişele etc.

2. Documente scrise sociologice

2.1. Materiale ce provin din cercetări anterioare şi care se găsesc în forma rapoartelor de
cercetare, articolelor, cărţilor, arhivelor sociologice;

2.2. Materiale constituie în cursul investigaţiei respective: interviuri, chestionare.

3. Alte surse

3.1. Obiecte — unelte, clădiri, mobilier, podoabe, vase;

3.2. Documente iconografice — desene, gravuri, tablouri, fotografii etc.;

3.3. Documente fonetice — discuri, benzi de magnetofon, casete, CD, filmele, casetele
video.

Metoda analizei documentare cunoaşte două variante de bază:

a) analiza directă - utilizează în mod nemijlocit informaţia conţinută în documente, ca

informaţie despre anumite fapte sociale;

b) analiza indirectă, în care documentul are o semnificaţie socială, fiind considerat el

însuşi fapt social, ceea ce interesează fiind cine relatează, felul în care o face etc., deci
furnizând o informaţie implicită.

Experimentul este metoda care înregistrează cele mai numeroase controverse

pentru specificul folosirii ei de către sociologie. Fiind o metodă frecvent utilizată în

7
ştiinţele naturii, experimentul în sociologie suportă un larg evantai de aprecieri, de la
poziţii contestatare până la cele care numesc "experiment" tot soiul de experienţe sau
tehnici de cercetare, în dorinţa de a conferi sociologiei, respectiv anumitor studii, o aură
mai puternică de ştiinţificitate. Caracteristicile definitorii pentru experiment sunt în
număr de trei:

1. Intervenţia activă a subiectului cunoscător, fie prin provocarea sau introducerea unui
factor nou, fie prin dirijarea variaţiei unui factor existent;

2. Controlul unor factori;

3. Scopuri cognitive, atât în premise cât şi în finalitate.

Literatura sociologică face de regulă distincţia între două tipuri de experiment: de

laborator şi de teren, în funcţie de o serie de factori:

- mediul — artificial, respectiv natural;

- izolarea factorilor — puternică, respectiv slabă;

- situaţia — inedită, respectiv familiară;

- prezenţa sau absenţa factorului "conştient" (deşi din motive etice, astăzi orice
experiment se face numai cu acordul subiecţilor).

În ce priveşte obstacolele legate de cea de-a treia cerinţă, caracterul cognitiv, este

vorba adesea de subordonarea interesului ştiinţific celui practic. Septimiu Chelcea

prezintă etapele cercetării experimentale:

I. Alegerea problemei

II. Alegerea variabilelor explicative în funcţie de ipoteza avansată: variabila

independentă — "dacă" şi cea dependentă "atunci";

III. Stabilirea situaţiei experimentale: de laborator sau de teren;

IV. Stabilirea subiecţilor în grupul experimental şi de control;

V. Manipularea şi măsurarea variabilelor;

VI. Prelucrarea datelor experimentale.

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, Dorel - Introducere în sociologia urbană, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,

1991. Mihu, Achim - Sociologia dreptului , Ed.a 2-a revăzută şi completată, Cluj
-Napoca, 1994.
2. Albuţ, Constantin - Sociologie juridică, Ed.Chemarea, Iaşi, 1993.
3. Andrei, Petre - Sociologie generală, Polirom, Iaşi, 1997
4. Barber, Bernard - Social Stratification, Harcourt, Brace & World INC., New-
York, 1957.
5. Chelcea, Septimiu - Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică,
6. Horton, P. & Hunt, Ch. - Sociology, McGraw Hill Book Comp., New-York,
1980.
7. Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
8. Mihăilescu, Ioan – Sociologie generală, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2000.