Ion Marin Ţuţu PIŞLEAG

<titlu>GEOPOLITICA ŞI
TERORISMUL
Dr. Ion MARIN Dr. Ţuţu PIŞLEAG

<titlu>GEOPOLIT
ICA
ŞI
TERORISMUL

Editura SITECH
Craiova, 2009
© 2009 Editura Sitech Craiova
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere
integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare,
efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt
acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes
ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2009 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book
may be reproduced in any form or by any means, including photocopying or
utilised any information storage and retrieval systern without written permision
from the copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S.I.S. din cadrul Mi-
nisterului Educaţiei şi Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.

Editura SITECH Craiova, România

Str. Romul, Bloc T1, Parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: sitech@rdslink.ro

ISBN 979-606-530-653-0
<titlu>CUPRINS

Introducere
Geopolitica şi terorismul,
în ecuaţia globalizării 9

Partea I
Geopolitica - repere fundamentale 17

1. Noţiuni preliminare 19
2. Concepte geopolitice fundamentale 26
3. Reprezentanţi şi curente în geopolitică 37
4. Istoria din perspectivă geopolitică, din antichitate până la
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial 59
5. Războiul, continuarea relaţiilor politice cu alte mijloace.
Geopolitica conflictelor internaţionale 93
6. Mari mutaţii geopolitice în a doua jumătate
a secolului al XX-lea. Războiul Rece,
integrarea euro-atlantică şi globalizarea 113

Partea a Il-a
Terorismul - concepte definitorii 135

1. Noţiune şi tipologie 137

2. Repere tactice şi psihologice ale terorismului 149
3. Terorismul, o istorie neîntreruptă a violenţei politice 160
4. Caracteristicile terorismului modern.
Organizaţii şi structuri actuale. 168
5. Contraterorismul, o strategie geopolitică globalizantă 198
6. Terorismul şi mass-media 202
Partea a IlI-a
Geopolitica şi terorismul -
marea interferenţă conflictuală
a secolului XXI 209

1. Geopolitica şi terorismul.
Al patrulea război mondial? 211
2. Geopolitica şi religia în secolul XXI 219
3. Islamism şi terorism în Europa 230
4. Conflictul israeliano-palestinian,
rădăcini geopolitice perene 234
5. Geopolitica petrolului şi terorismul,
un posibil răspuns final 238

Concluzii 247

Bibliografie 251
<titlu> Introducere

<titlu> Geopolitica şi
terorismul,
în ecuaţia globalizării
Geopolitica şi terorismul. O abordare insolită, la o primă
evaluare, nu însă şi inedită. Deşi nu sunt prea numeroase analizele care
au ca obiect exclusiv „geopolitica terorismului" sau „terorismul şi
geopolitica", asocierile acestor termeni abundă în opera unor analişti ai
terorismului, geopoliticieni de prim rang, în acelaşi timp. Este adevărat
că încă lipsesc studii de amploare, volume consacrate în exclusivitate
acestei „intersectări a începutului de mileniu" dintre geopolitică şi
terorism, căreia îi dedicăm această lucrare. Nu înainte de a analiza
separat ambii termeni ai ecuaţiei, geopolitica şi apoi terorismul, din
punct de vedere istoric şi conceptual.
Fără îndoială, dincolo de legăturile evidente, ne-am pus de la
bun început problema diferenţei imanente dintre un concept, o teorie
sau o metodă, cum putem defini sau delimita conceptul de geopolitică
şi o formă a violenţei politice, cum poate fi, în ultimă analiză, calificat
terorismul. Credem că această carte ar putea constitui un răspuns în
acest sens, deşi nu ar fi puţin nici dacă ar echivala cu un set de
întrebări.

9
 Geopolitica a evoluat mult ca sferă categorială, fiind, în
accepţiunile primordiale ale întemeietorilor, legată, mai ales, de spaţiu,
particula „geo" venind în mod explicit de la „geografie", respectiv de
la domeniul din care au migrat corifeii acestui domeniu de cunoaştere.
În prezent, interferenţele cu diverse paliere ale ştiinţelor socio-umane
şi politice, cu polemologia, cu teoria relaţiilor internaţionale, cu
diversele geostrategii (ale mediului, economiei, populaţiei etc) au
extins mult domeniul de referinţă al geopoliticii, iar prefixul "geo" este
echivalent direct al globalismului, privit dintr-o perspectivă
problematică, de amploare mondială. Pentru geopoliticianul român Ion
Conea, geopolitica era „jocul politic dintre state, ştiinţa mediului
politic planetar". 1
Starea conflictuală, arată cunoscutul geopolitician francez,
Aymeric Chauprade, este "esenţa geopoliticii şi orizontul său de
2
nedepăşit". Este clar că Chauprade nu vizează aici doar ceea ce se
înţelege prin conflictul "simetric", respectiv războaiele clasice dintre
puteri, mai mult sau mai puţin echivalente, supuse unor prezumtive
norme, reglatorii, ale cutumelor sau dreptului şi organismelor
internaţionale.
Terorismul face parte din marea categorie a violenţei politice,
cu deosebirea că este vorba de un conflict asimetric între o formaţiune
statală (de regulă) şi alta, mult redusă cantitativ, dar care deţine atuul
dificultăţii de localizare şi al încălcării oricăror reguli de pace sau
război, mizând pe teroare şi pe şantaj.
Este adevărat că Chauprade, la origine tot geograf, insistă
asupra "continuităţii inerente a ştiinţei geopolitice care îşi are originea
în caracterul stabil al caracteristicilor geografice", delimitând-o astfel
de obiectul de studiu al relaţiilor internaţionale care se referă îndeosebi
la evenimente, crize, rupturi, dar, adăugăm noi, şi de analiza

<nota> 1
Oleg Serebrian, Dicţionar de geopolitică, Ed.Polirom, Bucureşti, 2006, pag.49
2
Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică: state, concepte, autori,
Ed.Corint, Bucureşti, 2004, pag.476</nota>

10
conflictelor internaţionale sau polemologie, cu care geopolitica are,
totuşi, numeroase puncte de convergenţă.
De altfel, sunt analişti care tranşează lucrurile, afirmând că
"geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă,
deoarece aceşti doi termeni nu acoperă o realitate, geopolitica şi
geostrategia nu reprezintă decât o modalitate de abordare a acesteia". 3
În felul acesta, geopolitic şi geostrategic poate fi abordată şi realitatea
terorismului.
Pentru John T.Payne, legăturile dintre geopolitică, globalism şi
4
epoca terorismului sunt evidente, la fel ca şi pentru Colin Flint, cel
care leagă dezvoltarea reţelelor teroriste de războiul antiterorist al
5
Statelor Unite. De altfel, Pax Americana , respinsă de
fundamentalismul islamic de plano,este cauza principală în jurul căreia
construiesc cei mai mulţi analişti binomul geopolitică-terorism,
războaiele preventive din Irak şi Afganistan acutizând acest raport.
Dintre lucrările analiştilor români, remarcăm volumul de
"Geopolitică şi terorism", elaborat de dr. Vasile Simileanu. precum şi
ampla cercetare sub titlul "Dimensiunea geopolitică şi geostrategică a
terorismului", publicată de dr. Neculai Stoina. Legăturile dintre
terorism şi geopolitică sau geostrategie sunt evidenţiate şi în lucrarea
"Despre terorism, aproape totul...", unde autorii ţin să remarce: "Fiind
un fenomen geostrategic dinamic, terorismul a început să se organizeze
cu eforturi susţinute şi conjugate la scară zonală şi globală, avându-se
în vedere omnidirecţionarea pericolului pe care îl reprezintă toate
formele lui de manifestare, plecând de la ideea că niciun sector
societal/comunitar nu poate rămâne nevulnerabil în faţa violenţei
organizate şi premeditate, ceea ce are consecinţe descurajante pentru

<notă>3 Herve Coutan-Begarie, Geopolitique-Geo strategie,

http://www.2.tvr.fr/fmes/Fonds_documentaire/Coutan_begarie_195 .htm
4
John T.Payne, Geopolitics, Globalization and the Age of Terrorism,
http://www.raleightavern.org/geopolitics.htm
5
Pax Americana, socotită ca formulă sinonimă Noii Ordini Mondiale anunţată de
preşedintele George W.Bush după încheierea Războiului Rece, apud Oleg Serebrian,
op.cit., pag.219</notă>

11
instituţiile statului, agenţii economici, infrastructura socială,
6
comunităţile umane, indivizilor etc. Astfel de cercetări sunt
subsumate geopoliticii conflictelor începutului mileniului III, în cadrul
căreia terorismul a căpătat cea mai mare expunere, ajungându-se la
războiul global împotriva terorismului, sau, cum spune Francis
Fukuyama, la al IV-lea război mondial.
Geopolitica şi, mai ales, geostrategia au avut însă ab ovo şi
tendinţe sau, cel puţin, tentaţii ofensive, dacă ne gândim fie şi numai la
teoria "spaţiului vital" a lui Ratzel, preluată de Hitler, ce a echivalat cu
"păcatul originar", vinovat de lunga noapte postbelică a acestei
discipline. În prezent, rolul de consilier sau inspirator al
geopoliticianului pentru factorul de decizie politică este preluat, în cea
mai mare parte, de serviciile de intelligence, teoreticianul având mai
mult rolul de analist post factum de pe o poziţie nu o dată ostilă, fără
însă ca aceasta să fie regulă. Totuşi, în baza unor paradigme greu de
combătut, geopolitica rămâne în mentalul colectiv, asociată declanşării
conflictelor. Astfel că, atunci când se vorbeşte de geopolitica
petrolului, bunăoară, asocierea cu acapararea câmpurilor petrolifere
trimite, înainte de toate, la războaiele din Orientul Mijlociu. Unde
întâlnim brutala poziţie a lui Osama bin Laden, formulată în termeni
geopolitici indubitabili, câtă vreme se susţine că "fostul oponent faţă
de oprimarea sovietică nu acceptă prezenţa trupelor americane pe
7
Pământul Sfânt al Arabiei.
Încetarea Războiului din Golf, retragerea "pe aliniamente" a
trupelor americane şi plecarea aliaţilor, lichidarea atrocităţilor de la
închisoarea Guantanamo, toate ca urmare a pierderii puterii de către
republicani şi accederii la preşedinţia Statelor Unite a democratului
Barack Hussein Obama determină, în mod automat, schimbări

<notă>6 Doru Blaj, Ţuţu Pişleag, Constantin Onişor, Despre TERORISM, aproape totul...,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, pag,5
7
Ali Laidi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului,
House of Guides, 2007, Bucureşti, pag.53</notă>

12
fundamentale în privinţa fenomenului şi conceptului de terorism, cu
specificităţile sale generate de masacrul de la 11 septembrie 2001, în
baza căruia a fost creată literatura justificativă a războiului preventiv,
asimetric, cu pretenţii de obiectivitate şi legitate talmudică,
implacabile. S-a demonstrat încă o dată că acele concepte rigide ce
încearcă abordări încorsetate în scheme prestabilite, fie ele datorate
geniului kantian sau doar alegaţiilor marxist-leniniste, sunt, în
realitate, marcate de evoluţii aleatorii, datorate factorului subiectiv,
care pot duce la abordări diametral opuse. Pe de altă parte, nu poate
scăpa din vedere adevărul că şi în cazul terorismului s-au utilizat
paradigmele folosite în cazul declanşării războaielor clasice, inclusiv în
cazul conflagraţiilor mondiale, apelându-se la maşinăria de propagandă
pentru demonizarea adversarului şi motivarea sacrificiului la care sunt
chemate naţiile lezate. Atingerea unor cote extreme în această
„procedură prealabilă" se explică atât prin amploarea operaţiunilor şi
efortului de război, prin elementele implicate, cât şi prin dinamica
internă a resurselor de intelligence mediatice şi teoretizante, aferente
conflictelor globale specifice acestui început de mileniu. Demonizarea
fenomenului terorist actual, bazat, fără îndoială, pe fapte, a impus
analizarea sa de pe aceleaşi poziţii intolerante, precum nazismul sau
negaţionismul, de unde abordările unilaterale, conforme cu strategiile
dispuse de un singur centru de comandă, axat pe relevarea şi susţinerea
propriilor interese.
Schimbarea actanţilor în acest punct nodal de dispoziţie
conduce, în mod accelerat, la repoziţionarea analiştilor, nefîind exclus
pericolul glisării într-o altă extremă, vecină teoriilor conspiraţioniste,
ceea ce ar face discursul asupra terorismului la fel de unilateral şi
inconsistent.
Abordarea geopolitică se dovedeşte a fi, prin elementele sale
general obiective şi deschiderea către influenţa factorilor incidenţi,
formula de analiză şi diagnoză dezirabilă şi în cazul terorismului, privit
ca motivaţie a ceea ce unii au numit, cum am arătat, „cel de-al patrulea

13
război mondial". Ca întotdeauna la sfârşitul unei conflagraţii, sau doar
a unei etape, se va ajunge şi la stabilirea vinovăţiilor, la răsturnarea
unor valori şi impunerea altora. Cum avem de-a face cu un fenomen
atipic, cu un conflict asimetric, fără îndoială că diferenţele specifice
vor prima, mai ales că elementele de continuitate sunt, în mod
iremediabil, asigurate. Războiul antiterorist încheiat, sau doar încetat,
în Irak continuă în Afganistan prin dislocarea forţelor preluate din
fostul teatru de operaţii, în vreme ce, la orizont, în imediata apropiere,
s-a configurat azimutul Iran.
Terorismul, ca fenomen întrutotul reprobabil, are
caracteristicile sale generale, ce-l individualizează între celelalte forme
de violenţă politică, inclusiv sub aspectul generării şi motivaţiilor, dar
în privinţa declanşării şi modului de manifestare există explicaţii
particulare, ce trebuie studiate de la caz la caz. Într-o situaţie
conflictuală complexă, terorismul poate fi doar una din manifestările
acesteia, fără îndoială, cea mai odioasă, datorită mizării pe şantajarea
adversarului, prin recurgerea la atacul „oblic" asupra civililor fără
apărare, nu o dată copii, şi prin exercitarea unor forme de tortură fizică
şi psihică extreme, soldate, de cele mai multe ori, cu moartea
victimelor.
Terorismul, ca alternativă la conflictul clasic, simetric, a căpătat
amploare şi datorită modernizării mijloacelor de luptă, creşterii puterii
distructive a acestora, concomitent cu procesul de miniaturizare,
valabil şi pentru mijloacele de informare în reţea, respectiv telefonie
mobilă, internet, mass-media, în general.
Cele mai recente acte de terorism se caracterizează, înainte de
toate, prin amploarea dezastrelor şi numărul tot mai ridicat de victime,
dar şi prin imprevizibilitatea declanşării lor, ceea ce impune măsuri
extrem de costisitoare de supraveghere şi de protecţie. Chiar şi focarele
teroriste „clasice", precum cele din Irlanda de Nord sau Ţara Bascilor,
deşi riguros supravegheate, pot avea elemente incontrolabile derutante,
precum şi legături transnaţionale cu o „centrală" informală a

14
terorismului, aşa cum s-a întâmplat în cazul atacurilor teroriste din
Spania, din 11 martie 2004.
Desigur, ceea ce contează în definirea unei organizaţii ca fiind
teroristă este declararea ei de către regimurile statale. Astfel, ETA a
fost declarată ca reţea teroristă abia în anul 2001 de către Uniunea
Europeană şi în 2003 de către Statele Unite ale Americii. Bineînţeles
că alte state pot considera că nu sunt îndeplinite criteriile pentru acest
calificativ, fapt frecvent întâlnit în cazul mişcărilor de eliberare
naţională şi socială.
Actele teroriste sunt suficient de grave şi nedemne, atrocităţi ce
nu pot fi justificate sub nicio formă, dar aceasta nu trebuie să constituie
un obstacol în calea reflecţiei. „Terorismul internaţional nu este o
creaţie ex nihilo a lumii arabo-musulmane. El nu se manifestă total
rupt de evenimentele geopolitice care au bulversat lumea în ultimii
douăzeci de ani. Dimpotrivă, este rodul unei noi ere care a început
odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului, al unei lumi în care istoria şi-a
reluat cursul. 8
Este ceea ce am căutat să demonstrăm şi noi în această carte,
apelând la „cursul istoriei" care se derula conform unor paradigme
geopolitice cu milenii înainte ca această mult disputată şi contestată
ştiinţă să fie întemeiată de gânditorii germani în pragul secolului XX.
Am căutat să descifrăm, totodată, originile şi evoluţia terorismului,
care, deşi a avut, accidental, puncte de intersecţie cu geopolitica şi
înainte de sfârşitul secolului XXI (ca, de pildă, în cazul declanşării
Primului Război Mondial), începând cu atacul de-o nemaiîntâlnită
ferocitate de la 11 septembrie 2001 devine preocuparea majoră a epocii
noastre, conflictul de interes nodal în jurul căruia se ţes obiectivele
majore ale geopoliticii şi geostrategiei actuale.
Respectând preceptele unei cercetări riguroase, prima parte este
consacrată conceptelor, reprezentanţilor şi şcolilor geopoliticii,

<notă>8 All Laidi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului,
House of Guides, 2007, Bucureşti, pag. 11</notă>

15
evoluţiei şi abordărilor sale până la sfârşitul secolului XX, respectiv
până la încheierea Războiului Rece.
Partea a II-a a acestui studiu este dedicată conceptului de
terorism, fundamentelor istorice, psiho-sociale şi juridice, din cele mai
vechi timpuri până la sfârşitul mileniului II, ale acestui flagel
omniprezent.
Partea a IlI-a a cărţii se ocupă de ceea ce am numit „marea
interferenţă" între geopolitică şi terorism, definitorie pentru începutul
celui de-al III-lea mileniu.
Cercetarea noastră nu avea cum să nu evidenţieze impactul unor
evenimente majore precum trecerea de la bipolaritatea Războiului
Rece la dominaţia unei singure super-puteri în epoca globalizării,
generatoare a noii ordini mondiale. La care se adaugă concomitenţa a
ceea ce se numeşte „peak oil", care anunţă înjumătăţirea rezervelor de
petrol, în cea mai mare parte aflate în teritoriile atât de frământate de
războaie din Orientul Mijlociu, matrice, totodată, ale islamismului
politic, „unul din leagănele integrismului, apărut, de asemenea, în
Arabia, ţara unde s-a înfăptuit de curând alianţa dintre petrol şi
credinţă". 9
Abordările noastre pornesc de la studiul realităţii, de la fapte şi
evenimente de strictă actualitate, analizate însă prin prisma geopoliticii
şi a evoluţiei istorice a fenomenelor abordate, ceea ce ne îndreptăţeşte
să considerăm că punem la dispoziţia cititorului nu doar un studiu al
unor concepte de evident interes, ci şi un îndreptar pentru interpretarea,
cât mai aproape de adevăr, a avalanşei de informaţii la care mass-
media ne face părtaşi, zi de zi.
Fără a avea, evident, pretenţia că este singura formulă sau
paradigmă în care poate fi decriptată atât de complexa evoluţie a epocii
actuale.

<notă>9 Marc Ferro, Şocul islamului, secolele XVIII-XXI, Editura Orizonturi, Editura Ştiinţelor
sociale şi politice, Bucureşti, 2003, pag. 13</notă>

16
<titlu>Partea I

<titlu>Geopolitic
a
- repere fundamentale
 <titlu>1. Noţiuni preliminare

Ce este geopolitica ? Iată o întrebare care rămâne valabilă după

mai bine de un secol de la apariţia sa, răspunsurile continuând să-i
acorde, cu şanse nediferenţiate, statutul de ştiinţă, doctrină, metodă sau
teorie. La fel de laxă apare ca fiind însă şi definiţia obiectului de studiu
şi abordare, problematica geopoliticii rămânând, subsumată, totuşi,
celor două componente semnificative în toate limbile de circulaţie
internaţională: geografic şi politic. Geopolitica studiază raportul
spaţiu-politică în ansamblu, fără a distinge şi separa aspectul vieţii
politice, interne şi externe, al unui stat. Am putea spune că geopolitica
operează cu inconştientul din politic, cu ceea ce scapă înţelegerii, altfel
spus, cu factorii obiectivi naturali, în primul rând cu spaţiul, care
condiţionează evoluţiile politice, dincolo de intervenţiile subiectiv -
umane. Acest mecanism este pus în evidenţă prin analogie cu teoria
relaţiilor internaţionale, al cărei obiect de cunoaştere îl reprezintă
actorii (stat, organizaţii internaţionale, ideologie, religie şi companii
transnaţionale) şi a factorilor ce determină evoluţia sistemului relaţiilor
internaţionale în ansamblu: politic, economic, tehnologic, cultural şi
social.
O explicaţie a ascensiunii geopoliticii din ultima perioadă
constă în realitatea că furnizează o imagine de ansamblu a lumii într-o
vreme caracterizată de dezechilibre, fragmentări de evenimente şi
fenomene disparate.
Este necesar să definim şi ceea ce reprezintă un ansamblu
geopolitic, respectiv arealul geografic, cu condiţii specifice pentru

19
crearea unui climat politic, propriu unei regiuni. Acest climat ar putea
fi influenţat de prezenţa sau absenţa unei mari puteri sau puteri
regionale, de poziţia faţă de polii de gravitaţie ai sistemului relaţiilor
internaţionale, de harta demografică şi etno-confesională, de
interdependenţa economică regională, de izolarea sau larga deschidere
a regiunii, cauzată de factori naturali, cum ar fi configuraţia ţării, dar şi
de mari bariere interne, precum lanţuri muntoase, fluvii internaţionale,
mări, adică de aspectele morfopolitice şi fiziopolitice.
Până la urmă, toate disocierile se raportează la cele două sensuri
primare, cu precizarea obligatorie că factorul geografic este
preeminent, astfel că o notă elementară pentru geopolitică ar fi aceea
că studiază influenţa factorului spaţial asupra politicului.
Această disociere este necesară, în primul rând, în raport cu
ştiinţa geografiei politice, care studiază influenţa factorului politic
1
asupra spaţiului geografic. Este adevărat că geograful german
Friedrich Ratzel (1844-1904), considerat părinte al geopoliticii, pune
bazele acestei discipline într-o lucrare intitulată Geografie politică
(Politische Geographie), publicată în 1897, în care fundamentează
teoria organicistă a statului, conform căreia „statul este un organism
constând într-o fracţiune a umanităţii ce subzistă într-o fracţiune a
planetei şi ale cărui însuşiri emană din acelea ale teritoriului şi ale
poporului care vieţuieşte pe acel spaţiu".
O asemenea concepţie cu fundamente deterministe l-a condus
pe Ratzel la teoria spaţiului vital (Lebensraum), preluată de Adolf
Hitler în lucrarea sa „Mein Kampf' (1933) şi pusă apoi în practică prin
războaiele sale de agresiune, fapt ce a determinat ca însăşi noţiunea de
geopolitică să fie interzisă după cel de-al Doilea Război Mondial.
Aceasta, în ciuda importantelor acumulări teoretice pe care le
înregistrase geopolitica, graţie cercetărilor şi lucrărilor acumulate de
şcoala franceză prin Paul Vidai de la Blache (1845-1918), americană

<notă>1 Oleg Serebrian, Geopolitica spaţiului pontic, Editura Cartier, 2006</notă>

20
prin Alfred Thayer Mahan (1840-1914), engleză prin Halford J.
MacKinder (1861-1947), ca să-i cităm pe câţiva dintre cei mai
importanţi, autori ai unor lucrări şi ai unor concepte ce au făcut istorie,
precum studiul „Franţa de Est" (Alsacia şi Lorena), publicat de P.V de
la Blache, teoria „Heartlandului", aparţinând lui MacKinder, probabil
cel mai cunoscut concept al geopoliticii după dezavuatul
"Lebensraum", sau „Teoria puterii marine" (Sea Power), elaborată de
A.Mahan.
Conceptul de geopolitică este folosit însă pentru prima dată în
anul 1899 de suedezul Rudolf Kjellen într-o conferinţă, ca tot el, un an
mai târziu, să dezvolte termenul în lucrarea „Introducere în geografia
Suediei".
Kjellen este adeptul teoriei organiciste a lui Ratzel, în lucrarea
sa „Statul ca formă de viaţă" (1916) afirmând că geopolitica este
ştiinţa despre stat considerat ca un organism geografic, un organism
viu.
Germanul Karl Ernst Haushofer este cel mai important discipol
al lui Ratzel, cel care va duce mai departe teoria „spaţiului vital" (cu
consecinţe funeste, inclusiv pentru el şi familia sa), în calitate de
profesor de geopolitică la Universitatea din Munchen şi de fondator al
Revistei de Geopolitică (1924-1944). Haushofer a fost teoreticianul
care a fundamentat „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile
de viaţă naturale", între care a stipulat că există o „relaţie organică",
ceea ce a justificat politica expansionistă a lui Hitler, astfel încât opera
sa a fost multă vreme asociată integral ideologiei naziste.
Geopolitica nu poate fi înţeleasă, mai ales în etapele
construcţiei şi reconstrucţiei sale, dacă nu se au în vedere cele două
şcoli continental-europene ce s-au confruntat pe terenul teoretic:
germană şi franceză, la cea din urmă raliindu-se, mai târziu, şi şcoala
anglo-saxonă, ceea ce i-a făcut pe unii autori să remarce conflictul, dar
şi succesiunea: geopolitik-geopolitique.

21
 Astfel, primul studiu important al lui P.V de la Blache se numea
„Geografia politică apropo de scrierile d-lui Ratzel", pe care, de fapt,
le combate. Mult mai tranşant s-a arătat a fi un alt autor francez, Albert
Demangeon (1872-1940), care a catalogat geopolitica drept „o maşină
de război germană dovedindu-se de-a dreptul vizionar în chestiuni,
precum ascensiunea SUA, după modelul cărora a propus, pentru prima
dată, constituirea Statelor Unite ale Europei.
După cel de-al Doilea Război Mondial, când geopolitica,
ştampilată ca pseudo-ştiinţă în slujba politicii expansioniste germane,
părea să fi fost aruncată definitiv la coşul istoriei, autorii, francezi şi
americani, îşi reconsideră poziţia şi fac posibilă, în anii '70,
reîntoarcerea „nu în ţara unde s-a dezvoltat iniţial (Germania), ci în cea
care s-a opus fără rezerve (Franţa); astfel că „geopolitik" a devenit
„geopolitique". Dar şi „geopolitics" pentru că dimensiunea americană
este cea care-i preocupă de data asta pe francezi, pe toată durata
Războiului Rece, ca şi după aceea.
Geopolitica revine, aşadar, fiindcă este „un termen bun", pentru
că „este nevoie de o noţiune care să acopere studiile de geografie
orientate spre politică", după cum a remarcat, încă din 1960,
americanul Ladis Kristof. Dar şi din cauză că „geopolitica se ocupă cu
studiul marilor puteri", după cum a punctat Aymeric Chauprade, în
primul număr al Revistei Franceze de Geopolitică, având ca temă
„Geopolitica Statelor Unite" (2003).
2
Cu actualele coordonate, „noua geopolitică" este legată de
numele lui Yves Lacoste, geograf francez, şi Henry Kissinger,
binecunoscut diplomat, teoretician şi om politic. Chiar dacă raportul
geografie-politică este încă invocat în noua geopolitică, analizele sunt
mult mai complexe, Henry Kissinger intitulându-şi unul din capitolele
lucrării sale Diplomacy „Politica externă ca geopolitică..."

<notă>2 Paul Dobrescu, Geopolitica, comunicare.ro, Bucureşti, 2003</notă>

22
 În alte lucrări se dezvoltă şi mai mult raporturile dintre
geopolitică şi relaţiile internaţionale ca sistem. De fapt, noua abordare
a geopoliticii, fără a nega continuităţile viabile, furnizează o imagine
de ansamblu, o imagine sistemică, holistică, a lumii.
Aceasta reprezintă latura obiectivă a disciplinei care face
posibile evaluările şi paradigmele cu valoare predicţionistă, ceea ce nu
poate exclude observaţiile de dată recentă că geopolitica este un
demers politic, exprimând puncte de vedere subiective, interesate. Este
ceea ce leagă geopolitica de politică şi relaţii internaţionale, depăşindu-
se pretenţiile organiciste, deterministe, pe care le avea la începuturile
sale.
Dacă în spaţiul european geopolitica s-a forjat ca o confruntare
între concepţiile germane şi cele franceze, cu fractura generată de etapa
nazistă, geopolitica americană a avut elemente de continuitate şi
simultaneitate mai coerente şi mai persistente, nu fără legătură sau
opoziţie cu geopolitica de pe continentul european.
Astfel, Alfred Thayer Mahan (1840-1914), amiral al Statelor
3
Unite, a dezvoltat teoria puterii maritime (Sea Power) în care a
demonstrat că lumea va fi condusă de ţara care va domina mările şi
oceanele lumii, ceea ce era un îndreptar pentru SUA - aplicat, după
aceea, de toţi preşedinţii americani - pornind de la modelul Marii
Britanii.
Aceste analize, dezvoltate în cartea „Influenţa puterii maritime
asupra istoriei", i-au permis lui A.T. Mahan să prevadă destinul SUA
ca superputere mondială.
Un alt geopolitician american al supremaţiei mărilor, ce acoperă
cu scrierile lui prima jumătate a secolului XX, este Nicholas John
Spykman (1893-1948). El îşi dezvoltă teoria „Rimland" polemizând cu
MacKinder, autorul teoriei „Heartland". Dacă englezul MacKinder

<notă>3 Silviu Neguţ, Geopolitica - universul puterii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008,
pag.32</notă>

23
credea că cine domină heartland (Europa de Est) domină Insula
Mondială (Eurasia şi Africa), ceea ce înseamnă că domină Lumea,
americanul (de origine olandeză) Spykman, pe urmele lui Mahan, a
rescris formula, susţinând că cine domină Rimland (bordura maritimă a
heartland-ului) domină Eurasia şi, în consecinţă, domină Lumea.
Până în 1975, nici în SUA nu s-au publicat lucrări de
geopolitică. Ulterior, concomitent cu producţia autorilor din marea
putere europeană, Franţa, se dezvoltă şi şcoala americană de
geopolitică.
Prefixul „geo" pare să aibă legătură nu doar cu geografia, ci şi
cu cel primar, de Pământ, de globalism, de holism, la fel cum sunt şi
termenii geostrategie, geoistorie etc.
Problemele geopolitice contemporane sunt analizate de autori
deveniţi celebri, precum Francis Fukuyama („Sfârşitul istoriei"),
Samuel . Huntington („Ciocnirea civilizaţiilor"), Robert Cooper
(„Destrămarea naţiunilor"), Noam Chomsky („Ambiţii imperiale"),
Zbigniew Brzezinski („Marea tablă de şah") şi mulţi alţii. La noi,
studii remarcabile au publicat Silviu Neguţ („Geopolitica - Universul
puterii"), Paul Dobrescu („Geopolitica"), Mircea Maliţa („Între război
şi pace"), Ilie Bădescu, la care trebuie să adăugăm contribuţiile revistei
„Geopolitica", editată de grupul de analişti constituit în jurul editurii
TopForm. Nu putem uita contribuţiile de referinţă din perioada
antebelică ale lui Anton Golopenţia („Geopolitica", 1940) şi Ion
Conea, care în aceeaşi lucrare („Geopolitica", 1940) socotea că
„geopolitica nu va studia statele în parte, ci jocul politic dintre state",
fiind „ştiinţa relaţiilor sau - şi mai bine - a presiunilor dintre state",
viziune ce s-a dovedit, cel puţin pentru actuala etapă, cât se poate de
adecvată.
Geoffrey Parker, un remarcabil politician britanic, consideră, de
altfel, că geopolitica actuală nu reprezintă nimic altceva decât sfera
problemelor politice contemporane internaţionale din perspectiva
spaţială. Şi mai departe de paradigma iniţială, pornită dinspre

24
geografie, este poziţia francezului Fran9ois Thual, care vede în
geopolitică un instrument de descifrare a actualităţii, a evenimentelor
ce pot fi decodate cu binecunoscutele întrebări sociologice sau
jurnalistice: cine? ce? cu cine? cum? de ce?
În felul acesta, este pus în evidenţă şi rolul explorator al
geopoliticii, relevând scopurile pe care le urmăresc forţele angrenate în
evoluţia lumii, cu precădere a celor ce decid această evoluţie.
În prezent, studiile de geopolitică au căpătat un caracter
exploziv, fiind impuse de multitudinea fenomenelor din plan real ce
pot fi încadrate prin paradigma geopolitică într-un proces coerent,
structural, ceea ce înseamnă că nenumăratele faţete caleidoscopice,
haotice chiar, pot fi ordonate, subsumate unui sistem atât în plan
sincronic, cât şi diacronic. Altfel spus, caracterul explicativ,
metodologic al geopoliticii poate justifica, în primul rând, interesul
ştiinţific şi pragmatic pentru această disciplină cu tot mai pronunţate
caracteristici conceptuale, teoretice.
Geopolitica este astăzi grila prin care sunt citite şi analizate nu
doar „reaşezările tectonice" de după Războiul Rece, nu doar raporturile
de forţe militare şi politice, ci toate marile preocupări ale întregii
omeniri ce pot afecta Pământul, ecologia, energia, poluarea,
demografia, spaţiul cosmic, relaţiile interumane, financiar-bancare, şi
nu în ultimul rând, terorismul, abordate în mod sistemic, holistic,
global.
Cu siguranţă, globalizarea va produce schimbări de conţinut şi
manifestare a democraţiei prin faptul că puterea se va exercita la o
dimensiune planetară prin companiile multinaţionale financiare,
industriale şi instituţiile internaţionale, iar reprezentanţii acestora sunt
aceia care exercită puterea reală, dar care nu sunt aleşi democratic.

25
 <titlu>2. Concepte geopolitice fundamentale

Conceptul fundamental al geopoliticii este puterea, însă, spre

deosebire de teoria statului şi dreptului care are în vedere raporturile cu
structurile şi autorităţile interne (legislativă, executivă şi
judecătorească), geopolitica studiază puterea şi în raport cu factorii
externi, fiind privită sub aspectul dominării prin forţă. „Exercitarea
puterii de către unul sau mai multe state (mari puteri, imperii) tinde, în
esenţă, să îndeplinească în viaţa internaţională un rol analog celui al
4
statului în viaţa internă a societăţii". Sintetic spus, în vreme ce teoria
statului încearcă să susţină forţa dreptului în graniţele interne,
geopolitica studiază dreptul forţei în raport cu alte state şi populaţii. În
vreme ce statul este gândit ca un sistem guvernat de regulile dreptului,
impuse prin convingere sau prin constrângere, suntem condiţionaţi de
la bun început să gândim sistemul internaţional în termenii anarhiei,
chiar dacă în ultimul secol s-au dezvoltat organisme, organizaţii şi
instituţii, mai întâi regionale şi apoi internaţionale, care încearcă să
introducă ordinea convenită între state. „Această presupunere
normativă este susţinută de reprezentanţii neorealismului relaţiilor
internaţionale, argumentând că în cea mai mare parte a istoriei
internaţionale din ultimii 5.000 de ani, aceasta nu a fost anarhică, ci a
variat pe un spectru cu anarhia la un capăt, imperiul la celălalt şi
hegemonia, suzeranitatea şi dominaţia între ele. 5 Ori aceste noţiuni,

<notă>4 Mică Enciclopedie de Politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,

pag.375
5
Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internaţionale în istoria lumii, Edit.Polirom,
Bucureşti, 2009, pag.39</notă>

26
imperiul, suzeranitatea, dominaţia, hegemonia sunt categorii esenţiale
ale geopoliticii. Ele se manifestă şi se impun prin forma de violenţă
politică extremă, războiul, astfel că reducând la maximum teoria
raporturilor de putere externă, intrăm pe teritoriul polemologiei, ceea
ce relevă, încă o dată, caracterul interdisciplinar al geopoliticii.
Sursa puterii a constat în inegalitatea dintre state, în
convingerea comunităţilor mai puternice că sunt îndreptăţite să le
cucerească pe cele inferioare sub raportul mijloacelor de apărare şi să
îşi însuşească bunurile acestora.
„Istoria umanităţii este istoria violenţei între indivizi şi grupuri
de indivizi. Sunt gânditori care susţin că violenţa politică este
acceleratorul dezvoltării economice. Întrucât violenţa provoacă
suferinţe şi prejudicii s-au perfecţionat în permanenţă şi mijloacele de
contracarare. Această reacţie de răspuns la violenţă a dus, în plan
material, la perfecţionarea mijloacelor de adăpostire, de la colibă la
cetate, de înarmare, de la piatră la armele clasice şi la bomba atomică,
precum şi la dezvoltarea structurilor organizaţionale, prestatale, statale
6
şi suprastatale". Violenţa este generală, conform lui Thomas Hobbes,
fiind „bellum omnium contra omnes" (Leviathan).
Credinţa că istoria dezvăluie felul în care fiinţele umane au
avansat sau au progresat în timp este înrădăcinată în lumea modernă şi
se presupune că acest progres se va extinde în viitor, războiul urmând
să devină o amintire a trecutului, ceea ce analiza diacronică a
conceptelor geopolitice contrazice, din păcate. Războiul pare a fi
principala formă de manifestare a puterii internaţionale, tentativele de
normativizare a relaţiilor dintre state fiind, de fiecare dată, anihilate de
raporturile conflictuale dintre acestea, în absenţa unor factori de
constrângere similari cu cei ai statelor. Aglutinarea puterii,
concentrarea ei către un singur pol mondial, de genul guvernului

<notă>6 Ion Marin, Violenţa politică între armă şi cuvânt, Editura Fundaţiei „România 2000",
Bucureşti, 2008, pag.9</notă>

27
mondial este socotită non-dezirabilă şi non-abordabilă, fie şi la nivel
teoretic. În acelaşi timp, structurile internaţionale, bazate pe consens,
sunt ineficiente ori de câte ori vin în coliziune cu interesele marilor
puteri.
„Guvernul mondial nu ar rezolva automat problema războiului.
Majoritatea războaielor din zilele noastre sunt războaie civile sau de
natură etnică. De la încheierea Războiului Rece, în 1989, şi până la
sfârşitul secolului XX, în 74 locuri din lume au avut loc 111 conflicte
armate. Şapte au fost războaie între state, iar nouă au beneficiat şi de
7
intervenţie externă". Lumea de la începutul secolului XXI, spune
acelaşi autor, este un ciudat amestec de continuitate şi schimbare.
Unele aspecte ale politicii internaţionale nu s-au schimbat de pe
vremea lui Tucidide. Există o anumită logică a ostilităţii, o dilemă
privind securitatea care însoţeşte politica interstatală. „Alianţele,
balanţele puterii şi opţiunile în politică, între război şi compromis, au
8
rămas la fel de-a lungul mileniilor."
Pe parcursul secolelor, odată cu impunerea violenţei politice ca
formă de dominaţie a comunităţilor umane, au existat trei forme de
bază: sistemul imperial, sistemul anarhic de state şi sistemul feudal.
Întrucât sistemul feudal, deşi extins în timp şi spaţiu, a avut totuşi un
caracter limitat, principalele sisteme analizate de geopolitică, dar şi de
teoria relaţiilor internaţionale sunt sistemul anarhic în cadrul căruia
statele erau relativ egale şi sistemul imperial pe care îl putem urmări
începând cu primele imperii cunoscute în istorie, pe care le putem
grupa cronologic, astfel: imperiile antichităţii (Imperiul Part, Imperiul
Roman, Imperiul Mongol), imperiile medievale şi moderne până la
sfârşitul Primului Război Mondial (Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist,
Imperiul Austro-Ungar), imperiile coloniale şi postcoloniale.

<notă>7 Joseph S.Nye, Jr. Descifrarea conflictelor internaţionale, Teorie şi istorie., Edit. Antet,
2005, pag. 12
8
op.cit., pag. 11</notă>

28
 În lucrarea sa „Ambiţii imperiale", Noam Chomsky citează un
alt cunoscut geopolitician, Zbigniew Brzezinski, în opinia căruia „cele
trei mari imperative ale strategiei geospaţiale imperiale sunt să prevină
comploturile şi să menţină dependenţa de securitate printre vasali, să-i
menţină pe tributari docili şi protejaţi şi să îi împiedice pe barbari să se
adune". 9
În teoria relaţiilor internaţionale, aceasta se numeşte „realism",
teorie care ia în serios instituţiile internaţionale, deşi consideră că
Organizaţia Naţiunilor Unite nu este nici acum şi nu va deveni
niciodată o instituţie eficientă şi legitimă a guvernării globale. Statul
îşi menţine o funcţie centrală care nu poate fi îndeplinită de niciun
actor transnaţional. Pentru ca puterea să fie eficientă şi altfel decât prin
forţă şi ameninţarea cu forţa, la nivel global trebuie să existe un sistem
de mecanisme de control, o instituţionalizare între naţiuni într-un grad
mai înalt decât există în prezent. O asemenea poziţie este combătută de
neoconservatorismul american, pe care Fukuyama şi alţi gânditori îl
socotesc ca fiind osatura teoretică a unilateralismului şi hegemoniei
luminate de tip imperial, aşa cum au fost puse în practică de
Administraţia Bush şi par a fi atenuate, în ultima vreme, de
Administraţia Obama. Poziţia de super-putere a Statelor Unite nu este
contestată, în prezent, sub aspect teoretic, „ambiţiile imperiale" fiind,
după cum se vede, decodate de cei mai importanţi analişti americani ai
momentului.
De ultimă oră, am putea spune, sunt tentativele de resuscitare a
celeilalte foste super-puteri, încă privită cu superioritate, pe care
puterea de la Moscova, preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, şi-ar
dori să le întreprindă în viitorul imediat. Bunăoară, declaraţiile
preşedintelui rus, din luna august 2009, la adresa omologului său
ucrainean, Viktor Iuşcenko, înseamnă, în opinia cunoscutului
geopolitician rus Aleksandr Dughin, că „Moscova a declarat război

<notă>9 Noam Chomsky, Ambiţii imperiale, Editura Antet, 2005, pag.39</notă>

29
Statelor Unite pentru controlul spaţiului postsovietic, acesta
neexcluzând posibilitatea declanşării unui conflict armat în Crimeea şi
regiunile din estul Ucrainei".
Potrivit lui Dughin, mesajul preşedintelui Medvedev către
liderul de la Kiev ar putea avea legătură cu revizuirea atitudinii Rusiei
faţă de integritatea teritorială a Ucrainei, după scenariul georgian din
august 2008.
„Noi am recunoscut integritatea teritorială a Georgiei până în
ultimul moment, dar nu şi după noile acţiuni ale preşedintelui Mihail
Saakaşvili. Situaţia privind ambasadorul Rusiei în Ucraina este un fel
de pregătire înainte de revizuirea atitudinii noastre faţă de integritatea
teritorială a Ucrainei", a spus preşedintele Medvedev.
America administrează atât Ucraina, cât şi întregul spaţiu
postsovietic, ca la ea acasă: schimbă preşedinţi, crează mişcări
extremiste proamericane distructive şi destabilizatoare, a declarat
geopoliticianul rus. Rusia a tot aşteptat ca Ucraina şi alte republici ex-
sovietice să-şi vină singure în fire, dar, văzând că acest lucru întârzie
să se producă, a declarat război SUA pentru controlul spaţiului
postsovietic, a explicat Dughin.
„Următorul pas pe care îl va face Moscova în raport cu Ucraina
va fi revizuirea Tratatului de bază din 1997 şi formularea unor pretenţii
teritoriale faţă de statul vecin", spune Dughin. „Într-un cuvânt, ar
trebui să ne pregătim de război", şi-a încheiat politologul interviul
10
acordat agenţiei de presă ruse Novai Reghion.
Comentariul belicos al geopoliticianului rus survine la doar o zi
după ce preşedintele Medvedev a prezentat un proiect de lege care
precizează condiţiile de intervenţie a armatei în afara Rusiei, după cum
precizează, pe 10 august 2009, Agenţia France Presse, citând site-ul
oficial al Kremlinului.

10
Articol publicat în cotidianul „Adevărul", 12 august 2009

30
 Potrivit acestui proiect de lege transmis Parlamentului rus,
armata va putea interveni în străinătate, în cazul unui atac împotriva
forţelor armate ruse, pentru a respinge o "agresiune împotriva unui alt
stat" şi pentru a "apăra cetăţenii ruşi din străinătate". Textul propus de
Medvedev autorizează şi trimiterea armatei în străinătate, pentru "a
asigura securitatea" comerţului maritim şi pentru "a lupta împotriva
pirateriei".
Se poate observa că este vorba de un set de prevederi legislative
simetrice cu cele pe care Casa Albă le-a adoptat în septembrie 2002,
când a fost dat publicităţii Raportul privind Noua Strategie Naţională
de Securitate a Statelor Unite ale Americii, aşa-numita Doctrină Bush,
pe care Noam Chomsky a calificat-o ca pe un efort de stabilire a unor
norme noi de folosire a forţei militare, de invazie şi ocupaţie.
"Raportul a propus, întrucâtva, o nouă şi neobişnuită doctrină extremă
de folosire a forţei în lume şi nu este un accident că semnalul de
început al războiului în Irak coincide cu publicarea raportului. Noua
doctrină nu a fost una de război al dreptului de preemţiune, care ar
rămâne de demonstrat că se încadrează într-o interpretare mai relaxată
a Cartei Naţiunilor Unite, dar este mai degrabă o doctrină care nici
măcar nu începe a avea nişte fundamente în dreptul internaţional, sub
11
numele de război de prevenire. Acesta nu este un război de ocupare."
Putem spune că dihotomia anarhism-imperialism ce a caracterizat
istoria din perspectivă geopolitică rămâne de strictă actualitate.
Dorinţa statelor de a-şi păstra independenţa, identitatea, în baza
principiilor neamestecului şi suveranităţii este, în permanenţă, pusă la
încercare de tentativa generalizării principiilor bunei guvernări,
înţeleasă în secolul nostru drept corolar al democratizării, libertăţii
individuale sub aspect cultural, ideologic şi economic, denunţată, însă,
cu mai mult sau mai puţin temei, ca fiind, de fapt, o modalitate
disimulată de supravieţuire a imperialismului.

<notă>11 Noam Chomsky, Ambiţii imperiale, Editura Antet, 2005, pag.7</notă>

31
 În afără de putere, care se consideră a fi conceptul fundamental
al geopoliticii, alte concepte importante ce trebuie evidenţiate, între
altele, sunt următoarele: sferele de influenţă, coordonatele de situare,
starea conflictuală, teritorialitatea şi maritimitatea, imperialismul şi
enclavarea.
Sfera de influenţă se consideră a fi zona geografică în care o
putere limitrofă sau îndepărtată, de regulă o mare putere, în zilele
noastre o hiperputere, bazându-se pe ameninţarea cu forţele sale
armate, şi-a cucerit dreptul de a controla politica internă şi externă a
statelor din perimetrul respectiv. De regulă, sfera de influenţă se
delimitează în raport cu sferele de influenţă ale altor puteri, astfel că
apare ca un rezultat inevitabil al echilibrului puterii, după cum susţine
Hans Morgenthau, cunoscut teoretician al domeniului.
Puterile care controlează sferele de influenţă îşi rezervă dreptul
necontestat de a interveni în conducerea statelor respective, solicitând
şi obţinând exclusivitatea dominaţiei în zonă, până la stabilirea unui alt
echilibru de putere, de regulă, pe cale armată.
Exemplul cel mai cunoscut al împărţirii lumii în sfere de
influenţă îl constituie Tratatul de la Tordesillas, semnat între Castilia şi
Portugalia în 1494, prin care îşi împărţeau Lumea Nouă, ce a început
odată cu descoperirea Americii, la 12 octombrie 1492, de către
Cristofor Columb.
Un alt moment des invocat se produce mult mai târziu prin
Pactul Ribbentrop-Molotov, de la 23 august 1939, numit şi Pactul
Hitler-Stalin, prin care cele două puteri totalitare, nazistă şi comunistă,
îşi împart sferele de influenţă în Europa de Est şi Centrală, în primul
rând Polonia, Ţările Baltice şi România.
După încheierea războiului, un alt pact celebru este cel dintre
Winston Churchill şi Iosif Visarionovici Stalin, prin care cei doi au
convenit, la 9 octombrie 1944, împărţirea Europei după cel de-al
Doilea Război Mondial. Această sfâşiere ideologică a Europei a fost
consfinţită prin conferinţele de la Teheran, Yalta şi Potsdam, prin care

32
sfera de influenţă a URSS a fost stabilită şi recunoscută asupra
următoarelor state independente, transformate mai târziu în republici
populare sau socialiste: România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia,
Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi Germania de Est.
Abia odată cu încheierea Războiului Rece şi căderea Zidului
Berlinului, sferele de influenţă se schimbă, prin înfrângerea „lagărului
comunist", controlat de Moscova, care pierde toată această zonă aflată
în zona sa de dominaţie, la care se adaugă pierderea a numeroase
republici ce făceau parte din Uniunea Sovietică. Acestea nu doar că şi-
au recăpătat independenţa, dar au intrat în sfera de influenţă a Statelor
Unite ale Americii şi altor ţări din Pactul Nord-Atlantic. Este vorba, în
primul rând, de Ţările Baltice (Letonia, Lituania, Estonia), dar şi de
state asupra cărora se desfăşoară în prezent presiuni pentru a rămâne
într-una din cele două sfere de influenţă majore din regiune, americană
sau rusească. Aceste state sunt în zona europeană Ucraina, Georgia,
Bielorusia, Moldova, iar în zona extrem-orientală Armenia,
Azerbaidjan, Kazahstan, Kârghistan ş.a., motiv pentru care în această
parte a lumii sunt numeroase conflicte în desfăşurare sau îngheţate.
Coordonatele de situare reprezintă un alt concept geopolitic
major. Rolul geopoliticianului constă în plasarea evenimentului în
spaţiu şi în timp, ceea ce înseamnă că o analiză geopolitică a unui stat
sau a unei regiuni poate fi locală, regională, continentală sau mondială,
sub aspect topologic, iar sub aspect temporal poate să fie un moment
evenimenţial, conjunctural, pe termen scurt, mediu şi lung.
Numai printr-o asemenea plasare corectă în timp şi spaţiu,
respectiv prin stabilirea exactă a coordonatelor de situare, analiza
geopolitică poate să pună în evidenţă cauzele profunde, dinamica pe
termen lung, anterioară şi posterioară, şi interferenţele oricărui subiect
abordat.
Starea conflictuală este esenţa geopoliticii, fie că e vorba de un
conflict rece sau îngheţat, fie că este vorba de un război ce antrenează
forţe armate de nivel local, continental sau mondial.

33
 Conflictele pot fi latente, sub forma unor tensiuni diplomatice
sau crize regionale, locale, internaţionale, perioadele de pace nefiind în
istoria omenirii decât interludii mai lungi sau mai scurte până la
declanşarea unei alte stări conflictuale.
Pe măsură ce progresul tehnic şi concentrarea populaţiei în
comunităţi politice au evoluat de la simplu la complex, generând
creşteri cantitative şi calitative incontrolabile, conflictele au antrenat
forte distructive umane şi materiale din ce în ce mai ample, până la
posibila conflagraţie nucleară.
Întrucât se ajunsese la un echilibru al distrugerii „reciproc
asigurat" între cele două blocuri militare ce s-au confruntat pe timpul
Războiului Rece, pacea mondială a putut fi conservată pe o perioadă
mai îndelungată. În prezent, dezechilibrele create prin existenţa unei
singure hiperputeri constituie, după unii geopoliticieni, premisa unei
crize mondiale şi a unei stări conflictuale cărora, practic, nu li se
întrevede soluţionarea.
Teritorialitatea este un concept geopolitic care include atât
evoluţii sincronice, cât şi diacronice. Astfel, teritorialitatea României
include şi spaţiile aflate în prezent în componenţa altor state, precum
Republica Moldova (independentă), Transnistria (sfera de influenţă a
Rusiei), Bucovina de Nord (Ucraina), Cadrilaterul (Bulgaria), Valea
Timocului (fosta Iugoslavie), asupra cărora statul român nu emite
pretenţii teritoriale, dar acestea fac parte din substanţa geopolitică a
statului român la un moment dat, care încă influenţează politica internă
şi externă actuală în raport cu statele respective.
Prin urmare, este vorba de o abordare diferită de cea istorică, în
cadrul căreia sunt avute în vedere epoci fără relevanţă politică actuală.
Identitatea lingvistică, etnico-naţională sau etnico-religioasă, cu grade
de perenitate mult mai mari decât graniţele unui stat la un moment dat,
constituie nucleul dur al teritorialităţii, esenţa acestui concept
geopolitic deosebit de relevant.
 În acelaşi mod este abordat conceptul maritimităţii, având în
vedere raporturile dintre mările teritoriale şi apele internaţionale.
Geopolitica mărilor a determinat aşa-numitele talasopolitici şi
talasocraţii (din cuvântul grec thalassa - mare), pe care le-au dezvoltat
puterile antice, începând cu fenicienii, atenienii, Imperiul Roman, ca să
continue în Evul Mediu cu Veneţia şi Liga Hanseatică şi apoi cu marile
puteri maritime ale Lusitaniei, Ţărilor de Jos, Imperiului Britanic şi, în
sfârşit, Statelor Unite ale Americii.
Alte puteri au ajuns, la rândul lor, să închidă anumite mări ca,
de pildă, Turcia, care a transformat Marea Neagră, timp de secole, într-
un lac turcesc, recent exprimându-se teama transformării sale într-un
„lac rusesc" - posibilitate ce pare a fi fost înlăturată.
Teritorialitatea, maritimitatea şi spaţiul aerian. în ultima vreme,
constituie concepte ce exprimă realităţi geopolitice permanente, cu
impact actual de prim ordin.
Imperialismul este un concept pe care „l-am putea înlocui cu
acela de dispozitiv imperial, fără legătură cu noţiunea utilizată în mod
12
clasic de terminologia marxistă" .
Imperialismul, în sensul actual geopolitic, se referă la o
construcţie teritorială dominantă, care se supune logicii expansiunii
teritoriale, neţinând seama de popoarele ce locuiesc în teritoriile
respective.
Imperialismul are legătură directă cu noţiunile de putere, sfere
de influenţă şi cu starea de conflictualitate, ce constituie termeni cheie
ai geopoliticii.
În prezent, mulţi autori folosesc conceptul de imperialism în
sens modern, pentru a desemna raporturile SUA cu alte zone şi teritorii
ale lumii.
Astfel, în cartea „Ambiţii imperiale", Noam Chomsky
consideră că strategia de securitate naţională a Statelor Unite ale

<notă>12 Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică, Editura Corint, 2003,
Bucureşti, pag.431</notă>

35
Americii pune bazele unei concepţii prin care această superputere „va
conduce lumea prin forţă şi dacă apare vreo provocare la adresa
dominaţiei sale - fie că este percepută ca fiind îndepărtată, inventată,
imaginată sau oricum ar fi aceasta - atunci Statele Unite vor avea
dreptul să distrugă această provocare înainte de a deveni o
13
ameninţare".
Spre deosebire de statele-naţiune, „construcţiile imperiale
14
apelează adesea la căile puterii şi ale războiului" , conceptul imperial
se dovedeşte a fi cuprinzător pentru a descrie numeroase situaţii
geopolitice în istorie, având totuşi relevanţă şi în actualitate.
Enclavarea este una dintre noţiunile geopolitice specifice
acestei discipline, prin care se defineşte situaţia unui stat lipsit de
faţadă maritimă. Astfel de state sunt numeroase în Africa (Ciad,
Etiopia, Zambia, Uganda ş.a) şi America Latină (Bolivia, Paraguay),
state care au purtat războaie locale spre a căpăta ieşire la mare. În
Europa, astfel de ţări sunt Ungaria, Austria, Elveţia şi Republica
Moldova.
Unele state sărace aparţin categoriei ţărilor din cadrul ONU
numite ţări în curs de dezvoltare fără litoral, care beneficiază de un
ajutor specific de dezvoltare din cauza situaţiei de enclavare.
Desigur, sunt şi alte noţiuni şi concepte, proprii geopoliticii, pe
care le utilizăm în această lucrare, fără să le dedicăm, însă, o analiză
specifică.

<notă>13 Noam Chomsky, Ambiţii imperiale, Editura Antet, Bucureşti, 2005, pag.7
14
Aymeric Chauprade, Francois Thual, op.cit., pag.433</notă>

36
 <titlu>3. Reprezentanţi şi curente în geopolitică

Nu este deloc întâmplător că geopolitica a apărut la patru secole

după declanşarea marilor descoperiri geografice, urmate de marile
cuceriri colonialiste, ce ajunseseră, practic, la final. întreaga planetă
era distribuită între marile puteri care, timp de sute de ani, se luptaseră
între ele pentru redistribuirea acestor teritorii, iar acum trebuia să facă
faţă mişcărilor de emancipare şi pretenţiilor statelor care rămăseseră în
afara acestei împărţeli.
Noile puteri, Germania, Japonia şi, într-o anumită măsură,
Statele Unite revendicau noi spaţii care, însă, fuseseră însuşite de
marile imperii coloniale, Marea Britanie şi Franţa înainte de toate, dar
şi Spania, Portugalia, Olanda, Belgia. În Asia se trezea uriaşul popor
indian, care va determina, până la urmă, Marea Britanie să-i acorde
independenţa. Germania descoperea raportul dintre spaţiu şi populaţie
ca fiind răspunzător pentru forţa naţiunii, iar aceste idei vor sta la baza
primelor concepţii geopolitice care vor forma ceea ce se cheamă şcoala
germană, prin reprezentanţii săi de seamă, începând cu Friedrich
Ratzel. De aici înainte, geopolitica a fost blindajul teoretic al politicilor
de expansiune, dar şi de contracarare a lor, până la sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial.
Putem vorbi de trei mari şcoli de geopolitică. Prima dintre ele
este şcoala germană, avându-i ca principali reprezentanţi pe Friedrich
Ratzel şi Karl Ernst Haushofer. Deşi suedez, tot de formaţie germană
ne apare ca fiind şi Rudolf Kjellen, cel care a şi pus în circulaţie
termenul de geopolitică. Şcoala germană este orientată către raporturile

37
pământ-naţiune, având în vedere graniţele continentale, spaţiul de care
un popor în expansiune ar avea nevoie.
Şcoala anglo-saxonă pune accentul pe forţa navală a unei
naţiuni, fapt relevat în, primul rând, de Alfred Thayer Mahan, deşi
unul dintre reprezentanţii de frunte al şcolii anglo-saxone, Halford
J.MacKinder, va lansa teoria puterii terestre (Heartland), apropiindu-se
de conceptele lui Kjellen.
Şcoala franceză de geopolitică are două faze importante,
ambele de răspuns faţă de forţele opuse ale momentului. Astfel, prima
„promoţie", reprezentată de teoreticieni precum Elisee Rechus, Paul
Vidai de la Blache şi Albert Demangeon, şi-a întemeiat contribuţiile în
special pe combaterea teoriilor germane, pe care le-a considerat a fi
nimic altceva decât "o maşină de război" propagandistică. Şcoala
franceză postbelică este îndreptată, mai mult sau mai puţin declarat
împotriva concepţiilor elaborate de analiştii noii puteri mondiale.
S.U.A. Un nume de referinţă este Yves Lacoste.
În momentul de faţă putem vorbi de o lărgire a obiectului de
cercetare a geopoliticii şi o interferenţă a sa cu alte discipline înrudite,
autorii actuali fiind, de regulă, implicaţi şi în studii privind relaţiile
internaţionale, geostrategia, securitatea, de unde dificultatea de a-i
încadra exclusiv în categoria geopoliticienilor pe un Henry Kissinger
sau Francis Fukuyama.
După o perioadă de „excomunicare", geopolitica revine cu un
obiect de cercetare mult mai complex, intrând în corul ştiinţelor social-
politice ca o disciplină nouă, din ce în ce mai riguros delimitată, cu
obiective predictive tot mai direct asumate, şi în orice caz, cu pretenţii
şi posibilităţi de analiză globală, holistică, tot mai clar conturate.
Friedrich Ratzel (1844-1904) este cel ce a pus bazele
geopoliticii, la care a ajuns pornind dinspre geografie, elaborând teza
determinismului geografic prin care a relevat raporturile organice
dintre mediul înconjurător, om şi stat.

38
 Ratzel a avut o formaţie ştiinţifică eterogenă, studiind ştiinţele
naturii - la universităţi din Karlsruhe (oraşul natal), Jena, Berlin şi
Heidelberg (1866-1868), cu un doctorat în zoologie şi un stagiu
îndelungat în presă, ca din anul 1876, timp de aproape trei decenii,
până la moarte, să se ocupe de geografie, ca profesor universitar - la
universităţile din Munchen şi Leipzig. Ratzel este un adept al
colonialismului, membru fondator al „Comitetului Colonial" german,
evidenţiind o dată mai mult că geopolitica îşi are inspiraţia în cuceririle
teritoriilor de peste mări de către puterile maritime pe care Ratzel, ca
german, le dădea drept exemplu de urmat naţiunii sale. Cancelarul
Bismarck era însă prizonierul viziunii exclusiv continentale, pe care
statele germane o avuseseră până atunci.
Lucrarea sa „Politische Geographie" (Geografia politică) este
considerată lucrarea fundament pentru geopolitică (deşi nu foloseşte
acest termen), având ca obiect nu cartografiere şi amănunte fără spirit
geografic de „Almanach Gotha" (Simion Mehedinţi), ci statul, care, la
rândul său, ca orice organism viu, se naşte, creşte, decade şi piere în
funcţie de împrejurările fizice care-l determină: relief, climă, rasă.
Lucian Blaga, cu ale sale ondulaţiuni deal-vale şi cu determinarea
caracterului „mioritic", nu este străin de această concepţie, pe care,
având în vedere formaţia sa culturală germană, o cunoştea foarte bine.
Urmărind să conceptualizeze formele de stat, evoluţia lor,
Ratzel ajunge şi la categorii ulterior dezavuate, între care cel de
Lebensraum (spaţiu vital) avea să devină cel mai cunoscut: „spaţiul
nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se
împrospătează sentimentul naţional". Ratzel avea în vedere avantajele
pe care colonialismul le adusese metropolelor, sufocate în teritoriile lor
strâmte, precum Portugalia, Spania, Olanda, Marea Britanie, salvate
însă de noile teritorii în care şi-au întins tentaculele.
După dezastrul din Primul Război Mondial, când Germania a
fost din nou restrânsă în graniţele sale iniţiale, Adolf Hitler va prelua
aceste teorii, pe care le va sintetiza în cartea sa Mein Kampf (Lupta

39
mea), apărută în 1933. speculând cu mare succes propagandistic intern
teza Lebensraum. Nu este mai puţin adevărat că raţiunea expansionistă
este fundamentată de Ratzel însuşi, care în lucrarea „Cu privire la
legile expansiunii spaţiale ale statelor" enunţă cele şapte „legi
universale" prin care demonstrează „ştiinţific" necesitatea cuceririi
altor ţări şi popoare. Aceste teorii, chiar dacă ni se par astăzi imorale,
cinice, sunt inspirate din realitatea vie a agresiunilor şi raporturilor care
au continuat cu şi mai multă virulenţă după ce au fost sintetizate de
Ratzel, indiferent dacă au urmat calea armată, violentă, sau doar a
ameninţării.
Ratzel va apela la relevarea altor resorturi expansioniste de
natură culturală şi economică, „legică", pe care le vedem transpuse în
diverse teorii (exportul de democraţie), mai cu seamă în zilele noastre.
Merită reţinute aceste „şapte legi universale", „biblia"
expansionismului: creşterea spaţială a statelor merge în tandem cu
dezvoltarea culturii acestora; extinderea statelor se desfăşoară
concomitent cu dezvoltarea acestora în plan economic, comercial sau
ideologic; statele mari se extind incorporând sau asimilând entităţi
statale de mai mică importanţă; frontiera este un organism viu, care
reflectă forţa şi schimbările teritoriale ale statului; statul se străduieşte
să absoarbă regiunile importante pentru teritoriul său: câmpii, ţărmuri
maritime, teritorii cu resurse naturale; orice stat are tendinţa naturală
(legică) de a se extinde, dacă la periferia sa se află o civilizaţie
inferioară celei proprii; tendinţa de acaparare de noi teritorii se
multiplică şi se autoalimentează. Toate acestea sunt „legi universale".
Ele nu ar fi doar concluzii privind fenomene mai mult sau mai puţin
repetitive, ci chiar tendinţa obligatorie a statelor. Această tendinţă
organicistă de expansiune este contrapusă celei de menţinere a legăturii
cu solul din care se alimentează, a independenţei, astfel încât „fiecare
comunitate umană se luptă să rămână un organism, în timp ce totul, în
ciclul exterior al disoluţiei şi regenerării (care este istoria), încearcă să
o reducă la simplul rang de organ",

40
 De fapt, avem aici tendinţa generală a comunităţilor de a se
restrânge ca număr pe măsură ce populaţia creşte, procesul de
concentrare prin care stătuleţele germane s-au unit apoi în marele stat
Germania (visat de Ratzel) fiind similar procesului multimilenar, de
aglutinare, la altă scară, prin care sutele de mii de entităţi cu o
populaţie în jur de o sută de persoane fiecare, de acum 10.000 de ani,
au ajuns, în prezent, la circa două sute de entităţi cu o populaţie de
aproape 7 miliarde de oameni, entităţi în care primele 20 cuprind 80 la
sută din totalul omenirii.
În lucrarea „Germania, introducere în istoria patriei" (1898),
Ratzel aduce un alt concept care va face o îndelungată carieră,
„Mitteleuropa", (Europa Centrală) care se întinde între Dunăre, Rin şi
Marea Nordului, între Alpi şi crestele Carpaţilor, pe care o vedea ca pe
un spaţiu unitar. Conceptul avea şi o altă abordare, fiind ca întindere
situat între Marea Nordului şi Golful Persic, visând unirea Germaniei
cu Austria, ceea ce Hitler a realizat prin înfăptuirea Anschluss-ului.
Rudolf Kjellen (1864-1922) este considerat întemeietorul de
drept al geopoliticii, în primul rând prin aceea că, într-o conferinţă din
1890, el foloseşte pentru prima dată acest termen, pe care îl reia apoi în
studiul „Introducere în geografia Suediei", publicată în 1900. Însă
prioritatea lui Ratzel este recunoscută chiar de Kjellen, care o spune
explicit în lucrarea „Grundriss in einem Sistem den Politik": „Cuvântul
geopolitică a fost formulat, pentru întâia oară, într-o lecţie publică în
aprilie 1899, având acelaşi înţeles cu „geografia politică" a lui Ratzel
şi, întrucâtva, chiar cu antropogeografia lui". Această precizare este cu
atât mai utilă cu cât vine să stabilească, pe de o parte, prioritatea lui
Ratzel, din ale cărui lucrări Kjellen s-a inspirat, pe de alta situarea sa în
cadrul geopoliticii germane, care o dezvoltă într-o abordare mai
complexă, într-o viziune sistemică asupra statului şi lipsită de
accentele pernicioase care au grevat concepţia lui Ratzel şi Haushofer.
Kjellen a fost, de altfel, un adevărat savant, cu studii de drept şi
doctorat la Upssala, unde, în ultimii patru ani ai vieţii, a fost şi profesor

41
după ce anterior, timp de 15 ani (începând din 1901) a predat la
Universitatea din Goteborg.
Cultura politică germană, începând cu Hegel sau von Treistchke
(care considera că statul are ca principală atribuţie purtarea
războaielor), dar mai ales înrâurirea lui Ratzel, l-au influenţat pe
Kjellen în formularea teoriilor sale privind viaţa statelor ca organisme
vii şi formele de guvernare a statelor.
Lucrarea sa fundamentală este „Statul ca formă de viaţă"
(1917), în limba germană, în cadrul căreia statul este conceput ca o
unitate dialectică a cinci laturi fundamentale: geografic - ţară (Reich):
etnic - neam (Volk); economic (Reichhaushalt); structura socială
(Gesellschaft) şi guvernământ (Staatsregiment).
Statul este o formă de viaţă, afirmă Kjellen, pe urmele lui
Ratzel, legând evoluţia poporului de pământul care-l hrăneşte: „Cu cât
un popor se prinde mai intim de un anume pământ, cu cât mai multe
sunt generaţiile înaintaşe care l-au îngrăşat cu sângele şi osemintele
lor, cu atât pământul şi poporul exprimă o singură realitate".
Universitar riguros, Rudolf Kjellen împarte geopolitica în
topopolitica (disciplina care va studia aşezarea statului); morfopolitica
(forma statului, graniţele, reţelele de comunicaţie): fiziopolitica
(fizionomia teritoriului, dispunerea geografică, resurse subsol etc.)
Kjellen deschide geopolitica şi spre ceea ce astăzi constituie o
latură a sa tot mai pregnantă: analiza vecinătăţilor, situarea faţă de
punctele marii politici sau marilor conflicte, ceea ce accentuează
adresabilitatea sa în planul relaţiilor de politică externă, al mediului
politic global.
Tot Kjellen face definitorie disjuncţia între poziţia geografică şi
poziţia geopolitică, ceea ce poate fi transparentă şi în raportul dintre
geografie şi geopolitică: prima este fixă, cea de-a doua mereu
schimbătoare. Poziţia geografică a unui stat poate fi determinată prin
măsurători fizice, poziţia geopolitică este cea în raport cu statele

42
înconjurătoare (cu configuraţia lor generală), ceea ce implică
raportarea la un mediu politic de care trebuie să ţină seama.
KarI Ernst Haushofer (1869-1946) este socotit cel mai
important reprezentant al geopoliticii, primul profesor al acestei
specialităţi, fondator de şcoală şi al „Revistei de geopolitică", socotită
şi în ziua de astăzi cea mai prestigioasă publicaţie în materie.
Haushofer va urma treptele unei strălucite cariere militare,
culminând cu însărcinarea ca ataşat militar în Japonia. Ţară faţă de
care va rămâne cu o vie admiraţie şi mare ataşament şi va propune o
alianţă, ceea ce mai târziu se va întâmpla, deşi iniţial părea cu totul
improbabilă. În anul 1919, la vârsta de 50 de ani, îşi dă demisia din
armată, cu gradul de general, îşi ia doctoratul cu o temă privind
Japonia, „Orientări fundamentale privind dezvoltarea geografică a
Imperiului Japonez" şi devine profesor de geopolitică la Universitatea
din Munchen.
Pe urmele mentorului său, Ratzel, Haushofer susţine că
geopolitica este „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de
viaţă naturale, ce urmăreşte să definească dependenţa lor geografică şi
condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice", Haushofer îi atribuie şi
un rol pragmatic geopoliticii, socotind că este „unul dintre cele mai
puternice mijloace de luptă pentru corecta împărţire a spaţiilor de
suflet de viaţă şi suflet pe pământ, după capacitatea de muncă şi
performanţele culturale ale poporului".
O asemenea abordare nu putea decât să dea dreptate celor ce au
considerat că geopolitica lui Haushofer nu era decât un instrument de
reîmpărţire a lumii după criterii obiective, în baza unei echităţi
imanente, legice.
Haushofer, personalitatea emblematică a geopoliticii germane -
şi nu doar dintre cele două războaie - este socotit şi emblema
„păcatului originar" ce se reproşează acestei discipline, de a fi fost
armătura teoretică, de a fi sprijinit şi fundamentat politica lui Hitler de
cuceriri teritoriale. Este şi motivul pentru care decenii la rând, până la

43
sfârşitul anilor '70, opera şi chiar numele lui Haushofer au fost puse la
index. Ceea ce însă i se întâmplase şi în timpul vieţii, în chiar timpul
regimului nazist, pe care l-a susţinut şi legitimat.
Începând din anul 1937. el care fusese până atunci teoreticianul
regimului nu mai este primit de Hitler. datorită rezervelor sale faţă de
politica de expansiune în estul Europei (şi în primul rând, atacarea
U.R.S.S.) şi prieteniei cu transfugul Rudolf Hess.
În anul 1941, ajunge de-a dreptul în lagărul de concentrare de la
Dachau, împreună cu soţia sa, dovedită a fi evreică. Fiul său, general şi
geopolitician de renume la rândul său, Albrecht Haushofer, este
executat, datorită participării la complotul generalilor (20 iulie 1944).
ce viza asasinarea lui Hitler.
Odată cu sosirea trupelor aliate, în anul 1945. îl cunoaşte pe
geopoliticianul american E. Walsh, căruia îi înmânează un fel de act de
căinţă, intitulat "Apologia geopoliticii germane".
Totuşi, la începutul anului următor i se interzice să mai
profeseze în învăţământul universitar, ceea ce-l determină, ca paria şi
al învinşilor şi al învingătorilor, să se sinucidă. împreună cu soţia sa. în
martie 1946.
Una din tezele fundamentale ale lui Haushofer era aceea a
creării unui Deutschtum (reunire a populaţiei germane din Europa, sub
autoritatea Berlinului) şi crearea unui spaţiu înconjurător de stabilitate,
un „bloc continental eurasiatic", care viza alianţa celor două mari
puteri continentale, Germania şi U.R.S.S, Politica lui Hitler a luat însă
o altă turnură, concomitent cu problemele generate de situaţia soţiei şi
fiilor săi „non-arieni".
Dar, fără îndoială, relaţia sa cu nazismul a cunoscut cel puţin
trei mari etapei sprijinul acordat până la venirea la putere a acestuia,
colaborarea din timpul guvernării şi, în fine, perioada de după
declanşarea conflagraţiei.

44
 În bună măsură, el a urmat traiectoria celui căruia i-a fost
prieten şi colaborator, Rudolf Hess, deşi Haushofer nu a fost niciodată
membru al Partidului Naţional Socialist.
Haushofer este teoreticianul pangermanismului şi spaţiului vital
(Lebensraum), preluate de la Ratzel şi adoptate de Hitler ca pilon al
politicii sale de cuceriri teritoriale, în baza teoriei ştiinţifice a
neconcordanţei dintre teritoriu şi populaţie, idee pe care o dezvoltase şi
Rudolf Kjellen, cel care şi prognoza victoria Germaniei în război, ceea
ce nu s-a întâmplat.
Mult mai sceptic, Haushofer se limita la crearea comunităţii de
civilizaţie Deutschtum, ceea ce va sta la baza creării Anschluss-ului.
Teza revalorificării ideilor viabile din creaţia lui Haushofer este
aceea că a fost un geopolitician german care a creat în epoca nazistă.
Opera sa se împleteşte cu momentele pline de dramatism din
viaţa sa, ceea ce explică, în bună măsură, evoluţia regândirii moştenirii
sale teoretice. Haushofer nu putea face abstracţie de mediul de
frustrare din Munchen-ul anilor '20, în care relansează geopolitica
germană, prin care el urmăreşte să explice cauzele eşecului şi să ofere
alternativa viitorului. Respectul pentru muncă şi ordine cu care venise
din Japonia îi apar ca fiind proprii şi poporului german, căruia însă i se
oferea reţeta spaţiului vital şi a fuhrer-ului călăuzitor.
Meritul său este însă acela că vede în geopolitică o ştiinţă
deschisă, în construcţie, motiv pentru care nu îşi permite să elaboreze
un manual. Haushofer este de părere că geopolitica înlocuieşte
subiectivismul şi pasiunea politică prin conexiuni naturale, prin
raporturi obiective între regiuni şi ţări şi crede că există un soi de
„conştiinţă geografică" generată de elemente naturale, menite să
ghideze acţiunea politică. Totodată, el susţine că graniţele, stabilite
arbitrar, sunt supuse presiunii naturale a populaţiilor, explicând astfel
toate evoluţiile lumii. Ceea ce înseamnă că propune o paradigmă
geografică ordonatoare, a cărei pondere în evoluţiile geopolitice o va
readuce mai târziu la doar 25 la sută, restul de trei pătrimi revenind

45
altor factori, precum rasa, voinţa morală şi contradicţia dintre om şi
mediu.
În felul acesta, prin globalism vizionar, Haushofer ajunge să
formuleze teza privind „conexiunile vitale ale omului de astăzi cu
spaţiul de astăzi" şi cea a „trăsăturilor durabile care caracterizează
formarea, menţinerea şi dispariţia puterilor", respectiv poziţia
geografică şi particularităţile solului.
Accentuând laturile obiective, Haushofer fundamentează o
disciplină ce devine adversar al ideologiilor (paradoxal, am putea
spune, dar care explică şi avatarurile vieţii şi operei sale), pe care le
consideră surogate, incapabile să susţină un proiect geopolitic viabil.
Din acest unghi, el consideră că politicienii şi conducătorii
ţărilor învingătoare în Primul Război Mondial (Franţa, S.U.A., Marea
Britanie) ar fi avut în vedere studiile geopoliticienilor francezi şi
anglo-saxoni (Mahan, MacKinder, ş.a.), socotind că numai ştiinţa
geopolitică (obiectivă) poate oferi soluţii pentru evoluţia statelor şi
popoarelor.
Experienţa postbelică, în care laboratoarele de intelligence, în
acord cu celebrii teoreticieni şi analişti, sunt cele care creează întreaga
strategie urmată pas cu pas de conducătorii lumii îi dă încă o dată
dreptate lui Haushofer, la fel ca şi derapajele din locurile şi momentele
mai puţin obscure, când evoluţiile (obiective) geopolitice sunt
contrazise de proiectele voluntarist-subiective, în contradicţie cu datele
realităţii.
Alfred Thayer Mahan (1840-1914) este geopoliticianul
american care va fundamenta teoria cu mare impact asupra ţării sale,
cartea sa „ The Influence of the Power upon History" (Influenţa puterii
maritime asupra istoriei) fiind socotită de către Hans G.Weigert, un
mare analist contemporan, drept „una dintre puţinele cărţi care au
afectat profund istoria". Iar Russel Fifield şi Etzel Pearcy afirmă că
Alfred Mahan şi preşedintele Roosevelt sunt printre cele mai mari

46
personalităţi ale geopoliticii americane, aceasta întrucât Roosevelt a
transpus în practică teoriile lui Mahan.
Înainte de a ajunge un teoretician atât de influent, Alfred T.
Mahan a venit (ca mulţi alţi geopoliticieni) dintr-un alt domeniu,
ajungând la gradul de amiral, cel mai înalt rang din marina militară a
Statelor Unite.
De pe această poziţie şi ţinând cont de experienţa sa ca tânăr
ofiţer de marină în perioada blocadei nordiste (Războiul de Secesiune),
precum şi de precedentul creat de Marea Britanie, Mahan susţine că
ţara care va controla mările şi oceanele va domina lumea.
Datorită ideilor sale, Roosevelt va dispune cumpărarea
Canalului Panama în anul 1903, iar puternica flotă americană a fost
construită la începutul secolului XX la insistenţele aceluiaşi
geopolitician.
Mahan, în cartea sa fundamentală, „Influenţa puterii maritime
asupra istoriei", aminteşte două înfruntări militare epocale: bătălia
dintre Hanibal şi Scipio, cel care a salvat Roma, căpătând apoi
cognomenul „Africanul".
Dar important în această luptă decisivă a fost faptul că romanii
controlau mările, în vreme ce Hanibal, cu celebrii săi elefanţi, a făcut
marşuri istovitoare, traversând Pirineii.
Similar s-au petrecut lucrurile două milenii mai târziu, când
Napoleon, aidoma lui Hanibal, va fi înfrânt lângă sătucul belgian
Waterloo de coaliţia condusă de ducele Wellington, tocmai datorită
controlului pe care aceasta îl deţinea asupra mărilor.
Mahan nu reduce, însă, factorii decisivi la puterea maritimă, iar
pe de altă parte, nu consideră că simpla vecinătate a oceanului planetar
este suficientă pentru a deţine o astfel de putere.
Poziţia geografică a Statelor Unite faţă de Europa şi restul lumii
obliga, după modelul Marii Britanii, la crearea unei flote puternice,
meritul lui Mahan, atât de evident şi de recunoscut, fiind că a
fundamentat teoretic şi a anticipat tot acest proces.

47
 Însă perioada în care Mahan îşi expune aceste idei nu mai este
cea a marii expansiuni coloniale, întrucât pământurile „de peste mări"
fuseseră cucerite aproape în totalitate, S.U.A. aflându-se la început în
postura de colonie.
Emancipate de un secol din această poziţie, Statele Unite
descoperă importanţa controlului asupra altor teritorii, între timp
„eliberate" de sub dominaţia primilor sau clasicilor cuceritori. Ulterior,
Statele Unite, păstrând supremaţia pe mare. acced şi la dominaţia
aeriană, precum şi la cea cosmică.
Observăm că teoriile geopolitice sunt concomitente şi, de cele
mai multe ori, anterioare evoluţiei puterii militare. De altfel, Mahan a
arătat că puterea, pentru a putea fi efectivă, trebuie dublată de
capacitatea de a proiecta puterea, ceea ce reprezintă o anticipare a
rolului geopoliticii în epoca actuală.
Sir Halford MacKinder (1861-1947) este geopoliticianul prin
excelenţă, autorul unor concepte şi sintagme ce au făcut şcoală, rămase
şi în prezent fundamentale pentru această disciplină.
MacKinder, după ce a studiat ştiinţele geografice la Oxford, a
avut o viaţă extrem de bogată, fiind primul explorator care a escaladat
vulcanul Kenya, dar şi amiral al flotei britanice, precum şi membru al
Parlamentului timp de 12 ani.
În plan ştiinţific, a fost membru marcant al Royal Geographical
Society, fondator al Oxford School of Geography şi director al London
School of Economics and Political Sciences. Ideile geopolitice şi le
expune pentru prima dată în lucrarea „The Geographical Pivot of
History" (Pivotul geografic al istoriei), prezentată la Royal
Geographical Society, în anul 1904.
Zona pivot a istoriei mondiale este zona compactă ce începe din
centrul Eurasiei, ocupată cândva de imperiile nomade, care au ajuns
spre ţărmurile Pacificului, Atlanticului şi Mării Mediterane, zonă
ocupată astăzi de Rusia.

48
 Faţă de această zonă centrală, celelalte apar ca fiind marginale.
MacKinder observă astfel că acest spaţiu pivot este înconjurat de două
inele de state.
Unul interior, „inner crescent" (contur interior), pe care a
înflorit marile civilizaţii ale Europei şi Asiei (Orientului Mijlociu,
Indiei şi Chinei).
Urmează ,,outer crescent" (conturul exterior), în care sunt
incluse Marea Britanie, Africa subsahariană, Australia, America de
Nord şi de Sud.
Observăm că MacKinder încearcă să identifice firul roşu al
civilizaţiilor, căutând numitorul comun istoric şi geografic.
Mobilitatea popoarelor a fost mai întâi continentală, deşi nu
exclusiv, apoi odată cu marile descoperiri geografice a apărut
mobilitatea maritimă, compensată ulterior prin revenirea mobilităţii
terestre datorită căilor ferate. Este vorba, se înţelege, de modalităţile de
transfer al trupelor şi echipamentului de război.
Începând cu Primul Război Mondial va câştiga prioritate
mobilitatea aeriană, inclusiv prin apariţia rachetelor balistice,
descoperite dar neutilizate de nazişti (rachetele V-2), ce vor fi preluate
şi dezvoltate paralel atât de americani, cât şi de sovietici.
MacKinder a avut, ca şi alţi geopoliticieni, o concepţie
vizionară, susţinând că Rusia, ca stat ce ocupă zona pivot, dispunând
de un potenţial de resurse minerale, agricole şi demografic imens, va
deveni o mare putere continentală, inaccesibilă puterilor marginale
oceanice, mai ales dacă s-ar fi unit cu Germania.
Întreagă această construcţie a fost sintetizată de MacKinder în
teoria Landpower (teoria puterii terestre), în opoziţie cu doctrina
Seapower (a puterii maritime), pe care a dezvoltat-o A. Mahan.
Iată formula sa, devenită emblematică pentru geopolitică: Who
rules East Europe commande the Hearland/ Who rules the Hearland
commands the World Island/ Who rules the World Island commands
the World.

49
 Contemporanul său, Karl Ernst Haushofer credea, la rândul său,
că o alianţă Germania-Rusia va domina lumea, alianţă care prin Pactul
Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, a şi fost pusă în aplicare
pentru scurt timp, dar, spre dezamăgirea lui Haushofer, după mai puţin
de doi ani, istoria avea să dea un alt curs geopoliticii.
Concepţia lui MacKinder avea să fie contrazisă de americanul
Nicholas John Spykman (1893-1948) care, în pandant cu teoria
Heartland, avea să lanseze teoria Rimland, în care păstrează datele
propuse de MacKinder, dar inversează polii de putere, după
următoarea paradigmă: Who rules Rimland, commands Eurasia, Who
rules Eurasia, commands the World.
Cel de-al Doilea Război Mondial, şi apoi Războiul Rece, au
confirmat ambele teorii. In prezent, mobilitatea terestră, maritimă,
aeriană şi cosmică au atins cote maxime, funcţionând ca un tot, gradul
lor de interconectare şi performanţă fiind elementul hotărâtor în
definirea statutului de super-putere, putere mondială sau regională.

Reprezentanţi actuali
Francois Thual, fost funcţionar civil la Ministerul Francez al
Apărării, a predat geopolitica religiilor la Colegiul Interarme al
Apărării şi a publicat mai mult de 30 de cărţi consacrate metodei
geopolitice. Este interesat, în special, de religiile ortodoxă, şiită şi
budistă şi de regiunile turbulente, precum Caucazul.
Eforturile sale sunt dedicate geopoliticii franceze neo-realiste.
Împreună cu Aymeric Chauprade a publicat "Dicţionarul de
geopolitică. State, concepte, autori" în 1999, la editura Ellipses din
Paris, tradus şi în româneşte la editura „Corint".
Alte lucrări recente sunt „Geopolitique d'Israel", „Dictionaire
pour sortir des fantasmes" (împreună cu Frederic Encel), în 2004;
„Geopolitique du chiisme" (1995), „Geopolitique du franc-maconerie"
(1994), „Geopolitique des religions. Le Dieu fragmente" (2004),
„Geopolitique des Caucases" (2004) etc.

50
 Pentru Francois Thual, geopolitica este rezultatul unor forţe
politice subiective care urmăresc puterea, astfel că le putem determina,
folosind întrebările clasice: cine ce vrea? împreună cu cine? cum şi de
ce?, nefiind nicidecum rezultatul unui determinist sau monism cauzal,
ci doar produsul amplasării geografice.
Pentru Thual, spre deosebire de Huntington, lumea nu se
compune din arii de civilizaţie coerente şi sudate care se opun unele
altora, având numeroase elemente care transcend de la un bloc la altul.
În geopolitică, raporturile cauzale sunt multiple, geopoliticianul
trebuie să folosească, în mod simbolic, telescopul ca şi microscopul,
altfel spus să aibă în vedere atât dinamicile macro, cât şi determinările
de esenţă.
In lucrarea "Le desir de territoire", Thual pune în evidenţă
cupiditatea geopolitică, demonstrând resorturile cvasipsihologice ale
tentaţiei acaparării şi expansiunii teritoriale,
Yves Lacoste (născut în 1929. Fes, Maroc), geograf şi
geopolitician francez. Expert în problemele Lumii a Treia, a relansat în
Franţa studiul geopoliticii şi s-a afirmat ca fiind cel mai mare
geopolitician francez postbelic.
În viziunea sa, geopolitica este o abordare raţională a unui
ansamblu de reprezentări obiective care exprimă rivalitatea dintre
variate tipuri de forte care se exercită pe teritorii determinate.
Geograful Lacoste a trecut la geopolitică studiind fenomenele
de decolonizare, urmând ideea de stat-naţiune lăsată moştenire de către
Europa Lumii a Treia, care explică noile tipuri de conflicte interstatale.
Un alt motiv al trecerii lui Lacoste de la geografie la geopolitică
este expus în teoria pe care a dezvoltat-o în lucrarea La Geographie, ca
sert d'abord a faire la guerre, în cadrul căreia pune în evidenţă că
stările conflictuale sunt determinate de rivalităţile puterilor legate de
anumite teritorii.
În felul acesta, Lacoste refundamentează geopolitica franceză
pe baza a două concepte cheie: teritorialitate şi reprezentare.

51
 Teoriile lui Lacoste sunt expuse în revista Herodote, precum şi
în Dicţionarul de geopolitică, apărut în 1993. Pentru Lacoste,
geopolitica are un rol explicativ post-factum, delimitându-se de teoriile
care îi atribuie un rol predictiv sau normativ.
Yves Lacoste este socotit naţionalist, dată fiind lupta sa pentru
reabilitarea conceptului de naţiune în Franţa şi denunţării efectelor
mondializării accentuate, care caracterizează fenomenele geopolitice
actuale, concepţie expusă în principal în lucrarea Vive la nation,
publicată în 1997.
Michel Foucher, născut în 1946, geograf, geopolitician şi
diplomat francez, s-a făcut remarcat prin volumele Geopolitique dans
l'hemisphere sud (1990), Geopolitique du Pacifique Sud (1990),
Geopolitique du Danube (1999), V Europe et l'avenir du monde
(2009) şi multe altele.
Lucrările lui Foucher se concentrează asupra problemelor
frontierelor de stat şi funcţiei geopolitice şi geostrategice a acestora
(Fronts et frontieres, apărută în 1988), în cadrul ştiinţei formării
frontierelor (horogeneza).
Frontiera brăzdează spaţiul mondial şi se perpetuează de-a
lungul istoriei, împărţind spaţiul, politicul şi chiar şi timpul, în sensul
etapizării istorice. Frontiera reprezintă o linie de demarcaţie între
perioade socio-culturale diacronice.
Foucher arată, însă, că frontierele, departe de a fi nişte bariere
nefaste, reprezintă reflecţia unei lumi compuse din pluralităţi
geopolitice şi diacronii temporale, demonstrate de realitatea Uniunii
Europene, ca şi de reperele globalizării, în care unii văd un sat planetar
sau o lume ce se îndreaptă spre un guvern mondial.
Aymeric Chauprade, născut în 1969, în Franţa, este unul
dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai noului val în geopolitică.
Doctor în ştiinţe politice la Sorbona, dar şi diplomat în drept
internaţional şi matematică, Chauprade a revoluţionat, în calitate de
director al Revistei franceze de geopolitică, conceptele şi interpretările

52
acestei discipline, fiind socotit unul dintre cei mai străluciţi
reprezentanţi contemporani ai domeniului.
In urma apariţiei operei sale „Cronica şocului civilizaţiei",
Chauprade a fost acuzat (de Jean Guisnel, în „Le Point", din 4
februarie 2009) că ar fi adept al teoriei conspiraţioniste (israeliano-
americană) în privinţa atentatelor de la 11 septembrie 2001.
În urma acestei acuzaţii, Ministrul Apărării, Herve Morin, l-a
înlăturat, peste noapte, din funcţia de director a cursului de geopolitică
pe care o deţinea din 2002 la prestigiosul CID (College interarmees de
defence).
Susţinând că doar şi-a pus întrebări în legătură cu raportul
oficial şi acuzându-l de cenzură pe Ministrul Apărării, Chauprade a
obţinut suspendarea deciziei în faţa Tribunalului administrativ din
Paris, dar a relansat fără voia sa dezbaterea, de data aceasta la nivel
universitar, a cauzelor, autorilor şi motivelor ce au stat la baza
atacurilor asupra Turnurilor Gemene.
Aymeric Chauprade se consideră reprezentant al noii şcoli
franceze geopolitice, văzută ca o disciplină dezideologizată, în linia
fondată de Francois Thual.
În lucrarea sa de referinţă, „Geopolitique, constantes et
changements dans l'histoire", el inventariază principalele linii de
direcţii ale noii şcoli de geopolitică.
Adept al unei Europe a naţiunilor în graniţele europene (fără
Turcia), el propune o politică de înţelegere cu Rusia şi susţine ideea
unei lumi unipolare, care implică relaţii echilibrate între China şi
Statele Unite ale Americii.
Socotit un „vulgarizator" de geopolitică de către unii confraţi
(ca de exemplu Andre Brigot), Chauprade rămâne un autor de
referinţă, în principal prin Dicţionarul de geopolitică, realizat împreună
cu Francois Thual, prin dimensiunea operei sale şi, mai ales, prin
ultimele lucrări, „Chronique du choc de civilisation" şi ,L'Iran reel",

53
ambele publicate în anul 2009, cu un impact major în analiza
tendinţelor geopolitice actuale.
Samuel P. Huntington, politolog american (1927-2008),
supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre", a devenit celebru
în urma apariţiei cărţii intitulate The Clash of Civilizations and the
Remaking of World Order (1997) apărută şi în România sub titlul
Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, la mai multe
edituri şi în mai multe ediţii.
Huntington globalizează relaţiile dintre ceea ce el consideră a fi
„civilizaţii" pe baza liantului religios. Cultura civilizaţională, definită
în special pe criteriul socio-cultural sau religios este, totuşi, unilaterală
ajungându-se la ignorarea fracturilor interne, unitatea Islamului fiind,
în realitate, scindată de motivaţiile etnice şi naţionale. Şi în interiorul
lumii ortodoxe de-a lungul vremii au fost evidenţiate marile
confruntări dintre naţiunile ce compun această entitate religioasă.
Teza lui Huntington este contestabilă ca orice teorie monistă
cauzală care se află în căutarea unui ax unic şi a unei finalităţi
predictibile ce se apropie de ideea de profeţie.
Datorită simplificării sale extreme, teoria maniheistă a lui
Huntington, deşi pare confirmată de războiul civilizaţiei nord-atlantice,
în fapt americane, împotriva extremismului islamist asociat cu
terorismul, este contrazisă atât de disocierea lumii europene de această
viziune neoconservatoare, ca şi de evoluţia regională a lumii.
Astfel celebra falie pe care lucrarea lui Huntington a operat-o
între lumea catolică şi cea ortodoxă în Europa (ce secţiona România, în
viziunea sa), nu a fost confirmată de evoluţiile actuale decât în foarte
mică măsură, dovedindu-se că centralitatea mecanismelor geopolitice
este fundamentată pe evoluţia statalităţii şi în zilele noastre.
Zbigniew Brzezinsky, geopolitician american, originar din
Polonia (n.1928), cu o strălucită carieră universitară la Harvard şi
Columbia University din New York.

54
 Între anii 1977-1981 a fost consilier pe probleme de securitate
naţională al preşedintelui Jimmy Carter, în prezent fiind consilier pe
probleme de politică externă al preşedintelui Barack Obama. Este
considerat astăzi, alături de Henry Kisssinger şi Samuel P.Huntington,
o autoritate printre marii strategi globali americani, ideile sale
contribuind la modelarea politicii externe americane în ultimii 50 de
ani,
Autor al mai multor cărţi, printre care Blocul sovietic: Unitate
şi conflict (1961), Între două epoci: rolul Americii în epoca
tehnicratică (1970), precum şi al celor două lucrări celebre pentru
gândirea geopolitică actuală: Marea tablă de şah (1997) şi Alegerea:
dominare globală sau leadership global (2004).
Henry Kissinger s-a născut în 1923, într-o familie de evrei din
Germania, care, în timpul prigoanei naziste, s-a stabilit în SUA.
Între 1943-1949 a activat în armata SUA, ajungând până la
gradul de căpitan. În 1950 a absolvit Universitatea Harvard, unde în
1954 şi-a susţinut doctoratul cu cea mai lungă dizertaţie, având titlul:
"Refacerea unei Lumi: Metternich, Castlereagh şi Problemele Păcii
între 1812-1822".
În timpul mandatelor lui Richard Nixon, Henry Kissinger i-a
fost acestuia Consilier pe Probleme de Securitate Naţională, între
1969-1973 şi, mai târziu, Secretar de Stat între 1973-1974. Kissinger
rămâne la Casa Albă şi pe timpul administraţiei lui Gerald Ford,
păstrând funcţia de Secretar de Stat, între 1974-1977.
Lucrând pentru Nixon în plin Război Rece, Kissinger propune
şi promovează politica de "destindere" cu Uniunea Sovietică. De
asemenea, negociază tratatele de limitare a înarmării strategice (SALT
I) şi cel al Rachetelor Anti-Balistice.
În iulie şi octombrie 1971, Kissinger face două vizite secrete în
China, purtând discuţii cu premierul Zhou Enlai şi pregăteşte întâlnirea
istorică din 1972 între China şi Statele Unite ale Americii, întâlnire ce
marchează o incredibilă, pentru acea perioadă, "normalizare" a

55
relaţiilor celor două state. Conţinutul întâlnirilor sale cu Zhou Enlai a
rămas secret până la declasificarea recentă, documentele arătând că
punctul focal al discuţiilor a fost Taiwan-ul.
În anul 1973 primeşte Premiul Nobel pentru Pace. În 1973,
Kissinger a negociat sfârşitul Războiului de Yom Kippur, început prin
invazia peninsulei Sinai de către Egipt şi a platoului Golan de către
Siria.
Cărţile sale cele mai cunoscute sunt "Armele nucleare şi
politica externa" (1957) şi „Diplomaţia" (1994).
Noam Chomsky, american de origine evreiască, născut în
1928, deşi este un savant în lingvistică, elaborând teoria modelelor
generative ale gramaticii universale, este mai cunoscut pentru
contribuţiile politice în care analizele de factură geopolitică deţin un
rol de primă importanţă.
În lucrările sale, traduse şi în limba română, „Hegemony or
Survival. America's Quest for Global Dominance" (2003), „Imperial
Ambitions" (2005), precum şi în numeroase altele, „The Culture of
Terrorism" (1998), „Media Control" (2002), „Failed States: The
Abuse of Power and the Assault on Democracy" (2006), Chomsky
critică politicile agresive ale conducerii americane, menite să obţină
dominaţia globală cu orice preţ, fiind expresia unei dorinţe nestăvilite
de supremaţie care, în cele din urmă, va ameninţa supravieţuirea
omenirii.
Socotit unul dintre cei mai influenţi gânditori politici, „cel mai
important intelectual în viaţă" (The New York Times), Chomsky, prin
lucrările sale riguroase, lucide şi excelent documentate, este cea mai
autorizată voce în analiza realităţilor contemporane, evoluţiei
mondializării şi, mai ales, efectelor pe care le generează politica de
super-putere a Statelor Unite ale Americii.
Francis Fukuyama (1952, Chicago) este un sociolog şi un
politolog american, de origine japoneză. A urmat studii clasice la
Universitatea Corneli şi a obţinut doctoratul în ştiinţe politice la

56
Universitatea Harvard, cu o teză despre politica externă a URSS în
Orientul Mijlociu (1981).
Între anii 1979-1996 a fost colaborator al Departamentului de
Ştiinţe Politice al Corporaţiei RAND, iar în anii 1981-1982 şi 1989 a
lucrat la Departamentul de Stat al SUA.
„Sfârşitul istoriei şi ultimul om" (1991) este cartea care i-a
adus notorietate internaţională. A publicat numeroase studii şi articole
despre democratizare şi politica economică internaţională.
In ultimii ani s-a îndepărtat de concepţiile neoconservatoare şi
s-a concentrat asupra rolului culturii şi al capitalului social în viaţa
economică modernă şi în tranziţia către societatea informatizată.
În cartea sa, "America la răscruce. Democraţia, puterea şi
moştenirea neoconservatoare" (2006), Fukuyama demonstrează că
strategia americană de luptă împotriva terorismului pe termen lung nu
ar fi trebuit să includă războiul împotriva Irakului, pe care îl consideră
inutil şi păgubitor.
Această carte propune o cale diferită pentru relaţia Americii cu
restul lumii, o cale mai realistă, „prin care Statele Unite să promoveze
dezvoltarea politică şi economică, alta decât aceea a războiului
anticipativ, şi deschiderea unui proiect al multilateralismelor multiple,
apropiat de lumea reală, prezentă, a globalizării."
Oleg Serebrian, născut în 1969, în Republica Moldova, cu
studii în Franţa, Israel, Marea Britanie şi cu o bogată activitate
didactică în politică şi geopolitică.
Este autorul a numeroase studii şi volume, între care
Geopolitica spaţiului pontic (1998), Dicţionar de geopolitică (2006),
Despre geopolitică (2009). Militant federalist european, este socotit
unul dintre cei mai importanţi geopoliticieni actuali, cu o operă
considerabilă, redactată în limba română.
Aleksandr Dughin, născut în 1962, geopolitician rus ce
pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună

57
hegemoniei americane. A scris mai multe cărţi de geopolitică, printre
care şi Bazele geopoliticii (1997).
Conceptual Dughin caută să îmbine tradiţia geopoliticii clasice
germane cu cea a gîndirii panslaviste, precum şi cu mistica teosofică
rusească.
Fost expert parlamentar în Duma Republicii Ruse, Dughin
încearcă să justifice şi să ofere fundamentări teoretice politicii de mare
putere pe care o promovează actuala conducere de la Moscova.
In România, geopolitica actuală, pe urmele reprezentanţilor de
seamă din secolul trecut, precum Ion Conea (1902-1974), Anton
Golopenţia (1909-1951) se dezvoltă în jurul unor reviste precum
„Geopolitica", apărută la editura TopForm, care publică numeroase
cărţi în domeniu, sau „Geopolitics, History and International
Relations", în care semnează şi o seamă de geopoliticieni români.

58
 <titlu>4. Istoria din perspectivă geopolitică,
din antichitate până Ia sfârşitul celui
de-al Doilea Război Mondial

Geopolitica a fost structurată ca metodă de cercetare a societăţii

umane la sfârşitul secolului XIX, dar istoria omenirii a evoluat
dintotdeauna după paradigme geopolitice.
Altfel, geopolitica nu ar avea sens şi justificare. Concentrarea
puterii odată cu aglutinarea societală, trecerea de la ceată la trib şi apoi
la popor a presupus extinderea şi cucerirea de noi teritorii, care,
ulterior, a trebuit să fie apărate.
Intre locuitori şi spaţiul în care trăiau s-au creat, într-adevăr,
legături ce s-au concretizat în genotipurile şi rasele umane comune, iar
în plan societal, în unitatea de interese şi finalităţi.
Alături de spaţiu (incluzând clima), relaţiile de sânge şi apoi
legăturile culturale, de limbă, au contribuit în sute şi mii de ani la
constituirea populaţiilor pe care le cunoaştem astăzi şi la consolidarea
însuşirilor specifice, generale şi individuale consonante cu spaţiul
geografic, respectiv cu mediul în care au evoluat.
„Când parcurgem istoria omenirii, civilizaţia ne apare ca o
pasăre îndrăgostită de râuri şi ţărmuri de mare, care şi-a făcut iniţial
cuib în Mesopotamia şi în Orientul Mijlociu, a zburat apoi pe Nil, de
unde s-a îndreptat spre insulele şi coastele greceşti; şi-a continuat
călătoria spre Peninsula Italică de unde a supravegheat întinderea unui
imperiu şi apoi, cu o ezitare, înspre Bosfor, s-a stabilit pe Ron şi Rin,
neezitând să treacă peste Canalul Mânecii; antrenată în zborul milenar,

59
a trecut peste Atlantic, alegându-şi coasta estică a unui continent, pe
care l-a străbătut, ajungând la Pacific; nedescurajată de această
întindere, a ajuns recent în insulele nipone, de unde o impetuozitate
sporită o duce spre Asia, de unde a plecat, având Orientul Mijlociu şi
15
continentul european la orizont," sintetizează Mircea Maliţa traseul
geografic al centrelor de dezvoltare umană cărora trebuie să li se
adauge cel puţin marile civilizaţii „paralele", ale Chinei antice şi din
America precolumbiană.
Geopolitica se rezumă, însă, la analiza tipurilor de organizare a
relaţiilor interstatale în condiţiile sistemului internaţional bazat pe
forţă, ce se confundă practic cu istoria lumii din antichitate până astăzi.
Conform analizei a doi cunoscuţi autori, Barry Buzan şi
Richard Little, sistemul preinternaţional, care, în concepţia lor,
coincide cu perioada pre-statală „a debutat undeva între anii 20.000 şi
10.000 î.Hr. Momentul său de încheiere este reprezentat de formarea
oraşelor-state şi a imperiilor, care, în Eurasia, a început în Orientul
Apropiat în mileniul al IV-lea î.Hr., iar în Lumea Nouă în
Mezoamerica, în mileniul al II-lea î.Hr. Au luat naştere, astfel, unităţi
mai mari şi mai autonome, care au pus bazele oraşelor-state şi
declanşării războaielor". 16
Iată răspunsul care pune în drepturi geopolitica de la începutul
istoriei, cu date cât se poate de precise. Cei doi autori susţin că
„transformările au fost la fel de radicale şi semnificative ca şi cele
petrecute în sistemele internaţionale ulterioare. În absenţa lor,
sistemele internaţionale nu ar fi putut să apară". Şi, subliniem noi,
geopolitica nu ar fi avut niciodată fundament în tectonica social-
politică. Dar aceiaşi autori, care nu analizează problematica abordată
(sistemele internaţionale în istoria lumii) din perspectivă geopolitică,

<notă>15 Mircea Maliţa,Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira, Bucureşti,
1998,pag.38
16
Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internaţionale în istoria lumii, Editura Polirom,
Bucureşti, 2009, pag.151 şi urm.</notă>

60
ajung totuşi să dea un răspuns consistent şi cu principiile şi
paradigmele acestei discipline. Fiindcă ei explicitează cauzele
profunde pentru care s-au produs aceste treceri de la sistemele
preinternaţionale la primele sisteme internaţionale, respectiv „unităţi
mai mari şi mai autonome, care au pus bazele oraşelor, statelor şi
declanşării războaielor".
Care sunt aceste cauze? Ne spun autorii citaţi: „Pe parcursul
acestei perioade foarte lungi de timp, au avut loc două transformări
fundamentale ale vechilor sisteme preinternaţionale: prima, apariţia
societăţilor sedentare, şi a doua, dezvoltarea ierarhiei în cadrul unora
dintre aceste unităţi".
A avut loc, aşadar, teritorializarea populaţiilor, osmoza lor cu
spaţiul, însă tentaţia noilor spaţii însuşite sau cucerite nu a dispărut
niciodată.
Aceiaşi autori aprofundează dialectica structurării societăţii
umane din acele timpuri imemoriale până astăzi: „S-a estimat că în
anul 1000 î.Hr. existau 600.000 de unităţi, alcătuite în mare parte din
aproximativ 100 de persoane (apud Carneiro). La acel moment, numai
o mică fracţiune din numărul total de unităţi lua forma organizaţiilor
politice autonome la scară mare.
Până în anul 500 î.Hr., în ciuda unei creşteri treptate a
populaţiei până la aproximativ 200 de milioane, numărul organizaţiilor
politice scăzuse, potrivit lui Carneiro, până la circa 200.000 de unităţi,
dintre care un procent mult mai ridicat era reprezentat de organizaţiile
la scară mare, precum oraşele-state sau imperiile.
Această tendinţă a organizaţiilor la scară largă de a îngloba
unităţile politice mai mici a continuat, având ca rezultat faptul că
astăzi, când populaţia a crescut la 6 miliarde de persoane, cele mai
multe organizaţii sunt cuprinse în mai puţin de 200 de unităţi
17
autonome.

<notă> 17Barry Buzan, Richard Little, op.cit., pag. 156</notă>

61
 Ceea ce era de demonstrat şi sub aspect geopolitic. Populaţia s-
a aglutinat într-un număr tot mai restrâns de unităţi într-un proces
continuu, pe măsură ce numărul său creştea.
În momentul de faţă sunt cea 200 de unităţi autonome (state)
dintre care însă mai puţin de o treime la scară mare, dacă aplicăm
schema propusă şi exemplificată de cei doi autori pentru anul 500
d.Hr.
Însă, dintre aceste 200 unităţi, mai puţin de 20 cuprind peste
jumătate din populaţie: China, India, Pakistan, Indonezia, Japonia,
SUA, Rusia, cele cinci mari state europene. Brazilia, Turcia, Ele deţin
şi teritoriul cel mai întins de pe glob, dar şi mai sintetic spus este că
avem de a face cu o super-putere (SUA), marile puteri şi cele câteva
puteri regionale ce reprezintă cele două tipuri de organizare a relaţiilor
interstatale: structura imperială şi structura multistatală. Aceste state
sunt mari puteri nucleare, la care se adaugă statele ne-nucleare, dar cu
o forţă militară şi economică imensă.
Diferenţa până la 200 de entităţi o reprezintă statele mici şi
mijlocii aflate în orbita marilor puteri prin relaţii de influenţă
(hegemonii) sau conlucrare (echilibru de putere), inclusiv în cadrul
unor organizaţii, între care un loc aparte îl ocupă Uniunea Europeană.
Urmărind acest trend al micşorării numărului de unităţi (triburi,
popoare, state, imperii, uniuni), concomitent cu creşterea lor spaţială şi
ca populaţie, respectiv creşterea puterii de distrugere a armelor, vom
conchide că la baza acestui proces stă violenţa politică, dorinţa de
acaparare a ceea ce posedă celălalt, începând cu teritoriile, concretizată
în lungul şir al războaielor şi ameninţărilor.
Altfel spus, ajungem pe alte căi la delimitarea obiectului
geopoliticii şi, totodată, desprindem sensul său major spre concentrarea
extremă într-o singură unitate, către guvernul mondial care, teoretic, ar
putea controla - şi elimina - sursele de conflict între entităţile pe care
le guvernează prin generalizarea coerciţiei de sorginte statală, respectiv
prin impunerea dreptului universal.

62
 O astfel de evoluţie stă însă sub semnul probabilităţii maximale,
mai ales astăzi, când tot mai mulţi politicieni şi teoreticieni
redescoperă virtuţile sistemului dual, considerat de echilibru quasi-
perfect, datorită forţelor militare clasice şi nucleare, capabile de
distrugere reciproc asigurată.
Este filosofia Războiului Rece, depăşită prin înfrângerea URSS
şi statelor satelit, a distrugerii sistemului comunist, rămas astăzi în
câteva enclave fără relevanţă în eşichierul forţelor militare şi
economice.
Desigur, în această analiză nu este luată în calcul R.P.Chineză,
a cărei decomunizare şi liberalizare urmează o cale sui generis. Sub
acest aspect, apare şi tentaţia echivalării terorismului cu inamicul
dispărut, astfel încât super-puterea rămasă fără adversar să-şi
alimenteze raţiunea de a-şi ranforsa forţele militare, controlul asupra
teritoriilor ce nu-i aparţin.
Din acest unghi poate fi stabilită încă o linie de intersecţie între
geopolitică şi terorism, reprezentând în plan virtual o închidere a
cercului, dacă admitem că în primele conflicte inter-umane, teroarea,
îngrozirea adversarului era scopul primordial.
Cei mai mulţi geopoliticieni îşi opresc cercetarea privind istoria
din perspectivă geopolitică la perioada primelor războaie cunoscute,
analizând conflictele dintre primele puteri statale ce au evoluat în mari
puteri şi, în cele din urmă, în super-puteri.
Întrucât sunt preferate sursele istorice scrise, este vorba de o
perioadă anterioară cu câteva sute de ani erei lui Hristos. Astfel, din
„Istoria războiului peloponeziac", a lui Tucidide (460-396 î.Hr.), luăm
cunoştinţă despre războaiele începute în 431 î.Hr. pentru supremaţia
dintre Atena şi Sparta şi celelalte cetăţi greceşti, cu hegemonia de
secole a atenienilor, acolo unde precursorii geopoliticii, Platon
(„Republica") şi Aristotel („Politica") au studiat printre primii
relaţiile dintre puterile politice, raporturile lor cu teritoriul (uscatul şi
marea), influenţa formei de stat asupra populaţiei şi evoluţiei sale.

63
 Cea mai impresionantă dezvoltare a cunoscut-o istoria vechilor
greci după constituirea Imperiului Greco-Macedonean. în urma
bătăliilor câştigate de regele Filip asupra atenienilor aliaţi cu tebanii
(338 î.Hr.). La tron îi urmează fiul său, Alexandru cel Mare, care va
reuşi să înfrângă Imperiul Persan, principalul său rival, cucerind apoi
Fenicia, Egiptul, Babilonul (unde a şi murit, în 323 î.Hr., la vârsta de
33 de ani) şi nordul Indiei. Discipol al lui Aristotel, Alexandru
Macedon şi-a cucerit marea glorie la Gaugamela, unde l-a înfrânt pe
regele perşilor, Darius al IlI-lea.
Războaiele lui Alexandru Macedon, purtate timp de 11 ani, au
dus la apariţia imperiului elenistic, care a durat circa 300 de ani, până
când Imperiul Roman va pomi să cucerească această lume, începând
cu Egiptul (30 î.Hr.)
În secolul III î.Hr., a fost întemeiat Imperiul Part în
Mesopotamia, între fluviile Tigru şi Eufrat, imperiul atingând apogeul
cu 50 de ani înainte de Hristos.
Principalul adversar al părţilor a fost Imperiul Roman, cu care
va stabili un tratat (în anul 20 î.Hr.), prin care se confirmă egalitatea
diplomatică între cele două imperii.
Nu aceeaşi soartă au avut-o fenicienii din Cartagina, oraş-stat
care în urma celor trei războaie punice purtate de Hanibal, a fost ars şi
dărâmat (146 î.Hr.).
De altfel, Imperiul Roman, fondat în 753 î.Hr., cel mai întins şi
bine organizat imperiu al Antichităţii, a ajuns în secolul său de apogeu
(cuprins aproximativ între anii 96-211 d.Hr.) la o suprafaţă de peste 3,3
milioane km pătraţi, cu o populaţie reprezentând circa 20 la sută din
totalul de 250-300 milioane, cât reprezenta pe atunci întreaga omenire.
Remarcabil era faptul că întocmai ca şi statele greceşti,
Imperiul Roman era dependent de căile de navigaţie maritime,
transformând Mediterana într-o mare interioară.

64
 18
În lucrarea sa „Marea tablă de şah" , Zbigniew Brzezinski
explică modul în care Roma putea să controleze acest vast imperiu, în
condiţiile în care viteza de deplasare şi comunicaţiile erau limitate.
Totuşi, nu trebuie uitat că romanii sunt marii constructori de
drumuri şi poduri, conectate căilor maritime. Explicaţia autorului
american constă în centralizarea puterii statale şi economice, bazată pe
sistemul ierarhic al guvernoratelor.
După perioada sa de dominaţie asupra lumii veacurilor sale,
Imperiul Roman se prăbuşeşte, în primul rând, datorită presiunilor
interne, diferenţei dintre posibilităţile de menţinere a puterii
centralizate şi tendinţele centrifuge dintr-un teritoriu mult prea vast.
La toate acestea a contribuit decăderea morală, datorată
concentrării bogăţiilor în mâinile unei caste restrânse, luxului
exorbitant, polarizării extreme, la care se adaugă factorul extern,
atacurile triburilor „barbare", ceea ce a condus la divizarea imperiului
în 395, odată cu moartea împăratului Teodosiu.
Astfel, va apărea Imperiul Roman de Apus, pe ruinele căruia
vor apărea statele occidentale şi Imperiul Roman de Răsărit, numit şi
Imperiul Bizantin, care va dura până la cucerirea Constantinopolului
de către otomani, în 1453.
Lumea ce s-a clădit pe rămăşiţele celor două imperii a fost
segregată şi în plan religios, în anul 1054. prin Marea Schismă, prin
care creştinii răsăriteni păstrează calea dreaptă (ortodoxia),
neschimbată, fixată de cele şapte sinoade ecumenice începând cu cel
de la Niceea (325), prin care se respinge ideea Purgatoriului şi
folosirea azimei (nedospită, ca şi la evrei), dar, mai ales, se respinge
supremaţia Papei.
În felul acesta, ia naştere lumea credinţei ortodoxe, separată
însă pe criteriul naţional, prin autocefalia bisericilor naţionale.
Geopolitica statelor ce au apărut pe aceste teritorii este influenţată în

<notă>18 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, Supremaţia americană şi imperativele sale
geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pag.21</notă>

65
mod categoric de organizarea religioasă, la fel ca şi în cazul statelor
occidentale, pentru care evoluţia în jurul bisericii catolice mondiale
(Katholikos, universal în greacă) şi-a pus amprenta asupra geopoliticii
lor ulterioare. Nu întâmplător celebra linie Huntington minează
delimitarea dintre cele două religii, ţările ortodoxe fiind în viziunea
19
(între timp, contrazisă de istorie) propusă de analistul american mai
apropiate de lumea orientală.
Cert este că evoluţia etnică, politică şi militară a entităţilor
statale a avut, până în epoca modernă, şi o componentă decisivă, în
cele mai multe cazuri, religioasă.
In prezent, războiul terorist a dus, în special în spaţiul islamic,
la reapariţia acestui binom statal-religios, cu o virulenţă ce părea să fi
fost depăşită. Deşi în analizele geopolitice ale multor autori
componenta religioasă pare a juca un rol subsidiar, în realitate, datorită
legăturii naturale cu etnicul, cu spaţiul, importanţa religiei a fost şi
rămâne esenţială.
Istoria europeană se întretaie, la un moment dat, cu rădăcinile
străvechi asiatice, datorită Imperiului Mongol, care a dăinuit, în
întinderea sa cea mai mare, de Ia Oceanul Pacific până la Marea
Neagră şi Marea Mediterană, circa 200 de ani.
Tot mongolii, însă, sunt cei care, înainte de a invada Europa, au
cucerit China, începînd cu 1206, sub conducerea lui Temujin, cel care
şi-a luat supranumele de Genghis-Han, „conducătorul suprem".
Genghis-Han s-a lansat în cea mai mare expediţie de cucerire
de până atunci, depăşind în amploare până şi războaiele lui Alexandru
cel Mare, cucerind Tibetul şi Bazinul Tarim, apoi, în cele din urmă,
oraşul Kaifeng, ceea ce îi punea, practic, în mână întreaga Chină de la
vremea respectivă, acţiune în urma căreia ultimul împărat al dinastiei
Jin s-a sinucis.

<notă>19 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura

Antet. s.a.</notă>

66
 Multimilenara Chină s-a dezvoltat, apoi, timp de aproape 200
de ani sub dominaţia mongolă în perioada numită Hanat, evoluând
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, practic, fără nicio interacţiune
cu restul lumii ce creştea în jurul civilizaţiei europene.
Astfel că şi această perioadă interesează mai mult istoria decât
geopolitica, la fel ca şi cea anterioară, începută în jurul anilor 2100-
2000 î.Hr., când China îşi inaugura propria epocă a bronzului,
descoperind apoi hârtia, tiparul şi praful de puşcă, dând naştere unei
civilizaţii ce a anticipat-o cu mult pe cea europeană.
Genghis-Han este cel care uneşte sub dominaţia sa vastele
întinderi ale Chinei, pe care în anul 1218 le lasă sub coordonarea unuia
dintre vasalii săi şi cucereşte, rând pe rând, sultanatul Horezm al
şahului Mohammed, care domnea peste întinse teritorii ce ţin în zilele
noastre de Afganistan, Iran şi Irak. Acelaşi Genghis-Han va cuceri şi
populaţiile din Caucaz, învingând armatele ruso-cumane.
Sfârşitul avea să şi-l găsească, însă, tot în China, în anul 1227.
Imperiul Mongol îşi va continua invazia în Asia, după care, sub
conducerea fiului lui Genghis-Han, pe nume Ogodai, cucereşte Rusia
europeană, înfrângând apoi şi devastând Polonia şi Ungaria şi alte
populaţii europene, până în apropierea Vienei.
Un alt mare han al mongolilor va fi Kubilai, care îşi stabileşte
capitala în oraşul ce mai târziu va căpăta denumirea Beijing, punând
bazele dinastiei Yuan.
La sfârşitul secolului al-XIV-lea, în urma unor puternice
răscoale (cea a turbanelor roşii 1351-1366), mongolii au fost alungaţi
din China, iar din secolul al XVII-lea, Mongolia rămâne o provincie a
Imperiului Chinez. După 1921, Mongolia de Nord devine
independentă sub denumirea de Republica Populară Mongolă (din
1924), ca prim satelit comunist al U.R.S.S.
Japonia, Ţara Soarelui Răsare (Nippon), cuprinde 4 mari insule
şi mai multe arhipelaguri, cu o populaţie actuală de circa 130 de
milioane de locuitori, de religie, în majoritate, shintoistă şi budistă.

67
 Pe teritoriul Japoniei, locuit încă din paleoliticul inferior, a
înflorit în neoliticul inferior cultura Jomon (circa 5.000-250 î.Hr.),
continuată apoi de cultura Yayoi (250 î.Hr.- 250 d.Hr.), contemporană
cu Imperiul Roman, în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura şi a fost
introdusă cultura orezului.
În secolele IV-VI, ca urmare a intensificării relaţiilor cu China
şi ocupării Coreei de Sud, au pătruns confucianismul şi budismul, cel
din urmă reuşind, în final, să se impună ca religie de stat.
În epoca Nara (710-794), Japonia a devenit monarhie absolută,
dar între 1192-1867, întreaga putere este concentrată în mâinile
shogunilor din clanul Minamoto, împăratul având doar rolul de
suveran nominal.
După invaziile eşuate ale mongolilor, din 1274 şi 1281, a urmat
o lungă perioadă de războaie civile între nordul ţării, cu capitala la
Kyoto şi sudul, cu capitala la Yoshino.
Primii europeni ajunşi în arhipelagul japonez sunt comercianţii
portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc şi creştinismul iezuit.
Devenit shogun în anul 1603, Tokugawa mută capitala la Edo, actualul
Tokyo, restabileşte unitatea imperiului şi impune o politică
izolaţionistă până în anul 1853, când Japonia încheie tratate cu marile
puteri şi porturile sunt deschise pentru comerţul cu străinătatea.
În urma Revoluţiei din 1867-1868 are loc înlăturarea
shogunatului, restabilirea puterii imperiale şi începe epoca Meiji,
caracterizată prin realizarea unor importante reforme şi introducerea
unor instituţii moderne, după model occidental, în special german, care
au asigurat dezvoltarea capitalistă a ţării, transformând Japonia în una
din marile puteri militare şi economice ale lumii.
Tendinţele expansioniste s-au materializat prin războiul
împotriva Chinei, soldat cu anexarea Formosei, azi Taiwan, şi prin
războiul ruso-japonez (1904-1905), în urma căruia Japonia îşi instituie
stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părţii de sud a insulei Sahalin şi
anexează Coreea, în anul 1910.

68
 India a fost, în antichitate, o cultură şi o civilizaţie închisă, ca şi
China, dar importanţa geopolitică este la fel de mare şi pentru peri-
oadele vechi, nu numai în zilele noastre, când India este a doua ţară ca
populaţie a lumii şi ar fi fost, cel puţin, de mărimea Chinei dacă nu s-ar
fi scindat de Pakistan, din care, ulterior, s-a desprins Bangladesh-uL
Prin grila geopolitică, India apare ca un stat slab (de la
periferie), care a suportat, de-a lungul secolelor, dominaţia exercitată
de statele puternice ale centrului, de imperialismul occidental.
Teritoriul Indiei este locuit încă din paleolitic, spre mijlocul
mileniului II î.Hr. fiind invadat de arieni, care au introdus sistemul
celor patru caste, limba vedică şi brahmanismul
In secolul VI î.Hr., nord-vestul peninsulei s-a aflat sub
dominaţie persană, iar Alexandru cel Mare a efectuat aici o expediţie,
în secolul IV î.Hr. Implantările greceşti în zona de nord-vest au fost
spulberate de invazia sciţilor. De la începutul secolului IV, statul
Magadha cunoaşte o perioadă de expansiune şi progres cultural care,
însă, va fi distrusă de invazia hunilor.
După o altă perioadă de dezvoltare şi înflorire a altor state
indiene, în anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul, iar mai
târziu cu un secol, portughezii pun stăpânire pe o mare parte a Coastei
de Vest.
Sub conducerea lui Bubur, un mongol descendent al lui Timur
Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moguli, care a durat peste
trei secole, cu capitala la Agra şi, ulterior, la Delhi.
În anul 1600 este înfiinţată Compania Britanică a Indiilor
Orientale, iar în anul 1664 Compania Franceză a Indiilor Orientale.
În urma războiului de şapte ani, începând din anul 1763, Marea
Britanie îşi extinde dominaţia asupra întregii Indii. Mişcarea de
emancipare, începută la sfârşitul secolului al XlX-lea, se va intensifica
după Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului
Naţional Indian, Mahatma Gandhi şi Jawaharlal Nehru, ceea ce a
constrâns Marea Britanie să admită independenţa Indiei, la 15 august

69
1947, pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în Uniunea
Indiană, locuită de hinduşi şi Pakistan, stat locuit de musulmani.
Geopolitica Europei medievale va fi puternic marcată de
ascensiunea şi cuceririle Imperiului Otoman, după prăbuşirea
Imperiului Mongol cel care, însă, veacuri la rând, a repurtat
numeroase victorii asupra otomanilor. Triburi nomade de origine
asiatică, turcii vor deveni periculoşi pentru statele europene prin
sultanul Murad I (1359-1389), care va cuceri nordul Greciei şi ţaratele
bulgăreşti După moartea sa (1389), Baiazid I va înfrânge sârbii şi
bosniacii, ajungând până la Dunăre.
Remarcabil este faptul că domnitorul Ţării Româneşti, Mircea
cel Bătrân, îl va înfrânge la Rovine, în anul 1394. Mai târziu, Baiazid I,
după o viaţă de războaie victorioase, va fi înfrânt de hanul mongol
Timur Lenk, conducătorul Hoardei de Aur, şi va muri ca prizonier, în
anul 1403.
Imperiul Otoman va cuceri Constantinopolul, capitala
Imperiului Bizantin, la 29 mai 1453, în timpul sultanului Mehmet al II-
lea, ca după aceea, în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566), să
atingă culmea puterii militare şi expansiunii teritoriale.
În timpul acestor mari sultani se afirmă şi statele medievale
româneşti în luptele pe care domnitorii români, Mircea cel Bătrân, Dan
al II-lea. Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, lancu de
Hunedoara, le poartă, şi de multe ori, le câştigă, cu armatele otomane.
Decăderea Imperiului Otoman, sesizată de Dimitrie Cantemir,
este legată de războaiele cu papalitatea, purtate sub numele de cruciade
şi, mai ales, de ascensiunea Rusiei, care câştigă mari drepturi teritoriale
şi de navigaţie în urma războiului ruso-turc, ce se va încheia cu pacea
de la Kuciuk-Kainargi, din 1774.
În secolul al XlX-lea, Turcia pierde mari teritorii ce aparţin
popoarelor din Balcani, care îşi întemeiază state naţionale, ceea ce se
întâmplă inclusiv în cazul României, care îşi declară independenţa la 9
mai 1877.

70
 De partea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial,
Imperiul Otoman va fi desfiinţat prin Tratatul de la Sevres, având o
evoluţie similară Imperiului Austro-Ungar, dezmembrat în urma
aceluiaşi război.
Republica Turcia, al cărei întemeietor a fost Kemal Mustafa,
cunoscut sub numele de Ataturk, va rămâne neutră în timpul celui de-
al Doilea Război Mondial, ca după aceea să devină stat membru
NATO, aflat într-o perioadă de îndelungată negociere pentru aderarea
la Uniunea Europeană.
Rusia a fost dintotdeauna statul greu încadrabil geopolitic,
aparţinând Europei şi Asiei, deopotrivă. În secolul al IX-lea, slavii de
răsărit, care populau de trei secole ţinuturile dintre Nipru şi Volga,
crează primul stat rus. Cneazul Oleg poartă războaie cu Imperiul
Bizantin, mărind hotarele statului cu reşedinţa la Novgorod.
Tot acum, în vremea marelui cneaz de Kiev, Vladimir I, Rusia
adoptă ortodoxismul ca religie de stat. În secolul al Xl-lea, sub
conducerea lui Iaroslav I cel Înţelept, statul rus, cu capitala la Kiev,
atinge apogeul, însă, un secol mai târziu, se destramă, astfel încât ţara
va fi cucerită de către Hoarda de Aur a mongolilor (1237-1242), ce vor
rămâne aici până vor fi alungaţi de Ivan cel Groaznic, care în anul
1547 îşi ia titlul de ţar.
În anul 1613, Mihail Romanov întemeiază dinastia
Romanovilor, care va dăinui timp de trei secole, până la Revoluţia din
anul 1917, când este asasinat ultimul ţar, cu întreaga lui familie. Petru I
cel Mare, care a domnit între 1682 şi 1725, sub titulatura de ţar, până
în anul 1721, apoi sub cea de împărat, îl înfrânge, în mai multe
războaie, pe regele Carol al XII-lea al Suediei şi mută reşedinţa
imperială în oraşul pe care-l fondează în anul 1703, Sankt Petersburg.
Din acest moment, expansionismul rus se îndreaptă către Marea
Baltică şi către Asia Centrală, dar mai ales către apus, spre regiunea
Mării Negre şi Balcani, având drept ţintă teritoriile stăpânite de
Imperiul Otoman şi ieşirea la Marea Mediterană.

71
 Din această perioadă, urmare a alianţei lui Dimitrie Cantemir cu
Petru I şi a pierderii bătăliei de la Stănileşti (1711), datează politica de
acaparare a Ţărilor Române de către Rusia, în conflict permanent cu
puterea suzerană a Imperiului Otoman.
Petru I a fost un veritabil despot luminat, iniţiind modernizarea
Rusiei în baza modelelor occidentale şi încurajând cultura şi arta, iar
mai târziu (1762-1796) procesul va fi dus mai departe de împărăteasa
Ecaterina a Il-a cea Mare, nemţoaică de origine, născută sub numele de
Sofia - Augusta - Frederica Anhalt Zerbst.
Ecaterina a Il-a cucereşte Crimeea, dobândind acces la Marea
Neagră, apoi Polonia, împreună cu Prusia şi Austria, astfel că Rusia
ajunge cu teritoriile în Europa Centrală, urmând presupusul testament
al lui Petru cel Mare.
În secolul al XVIII-lea şi în secolul al XlX-lea, Imperiul Ţarist
se află într-un permanent conflict cu Imperiul Otoman, cu Persia şi cu
armatele lui Napoleon, faţă de care, la un moment dat, prin ţarul Pavel
I (1796-1801) şi apoi prin ţarul Alexandru I, va stabili o serie de
alianţe. Rusia va fi atacată în anul 1812 de armatele lui Napoleon, care
însă va pierde dramatic, înfrânt şi de „generalul iarnă", iar după date
mai noi, de o cumplită epidemie de tifos. În acelaşi an, 1812, Rusia
anexează teritoriul Basarabiei dintre Prut, Dunăre, Marea Neagră şi
Nistru.
Urmează Congresul de la Viena (1814-1815), convocat în urma
terminării victorioase a războaielor purtate de statele europene
împotriva lui Napoleon, în urma cărora Franţa era redusă la graniţa din
1792, Bourbonii erau restauraţi în Franţa, în Spania şi în regatul celor
două Sicilii; Austria cucerea o serie de teritorii, întărindu-şi autoritatea
în Italia, Prusia anexa o seamă de teritorii poloneze, Anglia îşi extindea
imperiul colonial, iar Rusiei i se consfinţea stăpânirea asupra
Basarabiei şi Finlandei, primind, totodată, şi ducatul Varşoviei.

72
 Congresul de la Viena are urmări importante pentru geopolitica
secolului al-XIX-lea, determinând alte conflagraţii ce vor avea
consecinţe, inclusiv în declanşarea celor două războaie mondiale.
Astfel, la scurtă vreme, urmează Războiul Crimeei (1853-
1856), pierdut de Rusia şi soldat cu Tratatul de Pace de la Paris (1856)
care va duce, între altele, la unificarea celor două principate dunărene,
Moldova şi Ţara Românească.
În perioada 1859-1895, Imperiul Rus cucereşte întreaga Asie
Centrală, iar în 1877-1878, în urma Războiului ruso-turc, care va duce
şi la cucerirea independenţei de către statul român, Imperiul ţarist va
lichida consecinţele negative ale Tratatului de la Paris.
La sfârşitul secolului, în timpul domniei ultimului ţar, Nicolae
al II-lea (1894-1917), Rusia crează, împreună cu Franţa şi Marea
Britanie, Tripla Înţelegere, care va intra în Primul Război Mondial
împotriva Puterilor Centrale.
Pe ruinele Imperiului Roman de Apus se vor ridica principalele
naţiuni ale Europei, primul stat-naţiune european considerându-se a fi
Franţa, prin Regatul Franc, întemeiat de regele Clovis I (481-511).
Trei sute de ani mai târziu, în anul 800, regele francilor, Carol cel
Mare, va fi încoronat la Roma ca împărat al Occidentului.
Prin Tratatul de la Verdun, din anul 843, acest imperiu se
împărţea între posesiunile de la vest de Rhone, ce vor constitui
teritoriul Franţei şi teritoriile de la est, ce vor aparţine Germaniei.
Tratatul de la Verdun (oraş în nord-estul Franţei, în provincia
Lorena) este, din punct de vedere strategic, de o importanţă capitală,
întrucât atunci fiii lui Ludovic cel Pios îşi împart imperiul carolingian -
Carol cel Pleşuv preia teritoriile Franţei, Ludovic Germanicul viitoarea
Germanie şi Lothar Lorena şi nordul Italiei.
Apogeul Franţei va fi atins în timpul domniei lui Ludovic al
XlV-lea (1643-1715), care va institui absolutismul regal şi va duce o
politică de anexiuni, transformând Franţa în prima putere a Europei.

73
 În anul 1789 va avea loc Revoluţia Franceză, care, practic, va
schimba istoria omenirii prin valorile umane şi sociale promovate,
constând în egalitate, libertate, fraternitate, suveranitate naţională,
moment de la care aceste idealuri vor deveni universale. Dar tot de acel
moment este legată naşterea terorismului modem.
Franţa redevine cea mai mare putere a Europei sub Napoleon
Bonaparte, ajuns mai întâi consul, apoi împărat, purtând numeroase
războaie împotriva Austriei, Rusiei, Marii Britanii şi Spaniei, până
când va fi înfrânt în bătălia de la Waterloo, din 18 iunie 1815.
Proiectele geopolitice ale Franţei au fost influenţate de
raporturile sale cu Germania şi Italia, statele create în urma înţelegerii
de la Verdun şi, ulterior, de lupta pentru extinderea Imperiului colonial
francez cu Marea Britanie şi celelalte mari puteri maritime.
Congresul de la Viena din anul 1815 nu va împiedica Franţa să-

şi păstreze marele imperiu colonial în Africa de Nord şi Ecuatorială, în

Indochina şi Oceania, însă în permanenţă politica sa faţă de posesiunile
de peste mări a fost determinată de politica sa europeană, în principal
de raporturile de pace sau război cu Germania şi Marea Britanie.
Geopolitica secolelor XIX, XX şi XXI este desenată de această
paradigmă esenţială.
Actul de naştere al Germaniei este, la fel ca şi cel al Franţei,
Tratatul de la Verdun, dar triburile germanice intră în conflict cu
Imperiul Roman din secolul I î.Hr., împăraţii Cezar şi apoi Domiţian
cucerind aceste provincii, pe care le vor denumi Germania Superioară
şi Germania Inferioară.
În secolul al Xll-lea, germanii trăiesc într-un întins imperiu,
numit Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, care, ulterior, se va
fărâmiţa, însă, în principate, ducate şi comitate ce vor fi reunite abia în
secolul al XlX-lea „prin fier şi sânge'' de către cancelarul Prusiei,
Bismarck.
Un punct nodal pentru geopolitica europeană îl constituie
Pacea din Westfalia (1648), care încheie Războiul de 30 de ani dintre

74
Franţa, Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, Suedia şi principii
germani.
Franţa primea mare parte din Alsacia, Suedia primea o mare
parte din Pomerania, principii germani obţineau deplina suveranitate şi
se recunoştea suveranitatea Olandei şi Elveţiei. Fiind un război de
esenţă religioasă între principii catolici şi protestanţi era confirmată
pacea religioasă de la Augsburg din 1555.
După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476), marcată de
înfrângerea lui Romulus Augustulus, teritoriul Italiei este stăpânit,
rând pe rând, de heruli, ostrogoţi, apoi de Imperiul Bizantin, din 553, şi
de longobarzi.
În urma cruciadelor din secolele XI-XIII, oraşele din nordul şi
centrul Italiei au devenit importante centre de tranzit între Orient şi
Occident, Veneţia, Florenţa, Genova, Pisa, Milano, constituindu-se în
republici independente şi centre de dezvoltare a ideilor umaniste şi
renascentiste.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, teritoriul Italiei a
devenit teatrul războaielor dintre Franţa şi Spania, în urma cărora
Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior
austriecilor.
Începând cu anul 1792, drept consecinţă a războaielor
napoleoniene, Italia pierde alte teritorii, în favoarea Franţei sau
Austriei. După războiul franco-piemontezo-austriac, Lombardia se
uneşte cu Piemontul, iar Garibaldi eliberează Sicilia, astfel încât Victor
Emmanuel II se proclamă, în anul 1861, rege al Italiei. Unificarea
Italiei se încheie prin cucerirea Romei, în anul 1870, care va deveni
capitala ţării.
Pe plan extern, Italia se alătură în anul 1882 Triplei Alianţe şi
duce o politică de cuceriri, ocupând Eritreea, Somalia, Tripolitania ş.a.
Istoria Italiei s-a împletit, mai mult decât al oricărui alt stat
european, născut pe ruinele Imperiului Roman, cu evoluţia
Vaticanului.

75
 În anul 756 se întemeiază statul papal, care va purta numeroase
războaie cu ocupanţii vremelnici, încheiate prin Concordatul de la
Worms, oraş în Renania, pe Rin, în care la 23 septembrie 1122 se
ajunge la un compromis prin care se pune capăt luptei pentru înves-
titură dintre papalitate şi Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană.
Statul Vatican este situat pe colina omonimă din perimetrul
Romei, pe malul rîului Tevere (Tibru), înconjurat de ziduri, cu o
suprafaţă, în prezent, de numai 0,44 km. pătraţi.
De-a lungul istoriei, Vaticanul, statul papal, a avut o influenţă
definitorie asupra Europei, prin religia sa universală (Katholikos).
După prăbuşirea Imperiului Roman, episcopul oraşului Roma,
considerat urmaş al Sfântului Apostol Petru, îşi impune primatul în
Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul Latin. Papa Gelasius I
(492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei
lumeşti, ceea ce va declanşa în Evul Mediu conflictele papalităţii cu
suveranii Sfântului Imperiu Roman German (lupta pentru învestitură),
cu regii Franţei (captivitatea papală de la Avignon) din secolul al
XlV-lea şi cu regele Hernic al VIII-lea, care a instituit anglicanismul.
În Evul Mediu, statul papal deţine un rol important pe eşichierul
politic european şi iniţiază numeroase războaie, nu numai împotriva
necredincioşilor, ci şi împotriva statelor şi cetăţilor europene, pentru
putere şi teritoriu.
Reforma din secolul al XVI-lea face ca papalitatea să piardă
teritoriile care au trecut la confesiunea protestantă (reforma lui Jan
Hus), după ce pierduse teritoriile anglicanismului. Statul papal este
desfiinţat de către Napoleon I, dar este restaurat de către Congresul de
la Viena.
În anul 1870, când italienii ocupă Roma, şi o declară capitala
Italiei, papa, în semn de protest, se retrage în Vatican, unde rămâne
până în anul 1929.
Dacă în primul mileniu Europa a fost cucerită de triburile şi
popoarele migratoare, venite dinspre Asia, începând cu cel de-al doilea

76
spre jumătatea sa, europenii din teritoriile riverane mărilor şi oceanelor
inversează acest flux şi se îndreaptă în expediţii de explorare şi apoi de
preluare în stăpânire a teritoriilor necunoscute până atunci.
Prima dintre puterile maritime care a beneficiat de frontiera sa
maritimă de 1215 km a fost Portugalia, fostă provincie a Imperiului
Roman, sub numele de Lusitania, cucerită ulterior de vizigoţi şi apoi,
începând cu secolul VIII, de către arabi, de care s-a eliberat prin
Reconquista, cu patru secole înainte de Spania.
În anul 1415, Portugalia, primul stat european care îşi fixase
definitiv frontierele, neschimbate până astăzi, începe epoca marilor
sale cuceriri în nordul Africii, după care a avansat spre sud, de-a lungul
ţărmului atlantic al Africii, până la Capul Bunei Speranţe, descoperit
de Vasco da Gama în anul 1498, spre India.
Astfel, portughezii vor lua în stăpânire coloniile Ceylon,
insulele Capului Verde, Angola, Mozambic din Africa, Arabia de Sud,
punând bazele unui vast imperiu colonial. Dar apogeul cuceririlor
teritoriale de peste mări ale Portugaliei vor fi atinse în anul 1500, când
navigatorul Pedro Alvarez Cabrai preia, în numele coroanei
Portugaliei, teritoriul actual al Braziliei, în timpul regelui Manuel I
(1495-1521).
La jumătatea secolului al XVII-lea, Portugalia îşi pierde statutul
de mare putere, fiind anexată de Spania, iar ulterior pierde cea mai
mare parte a imperiului său în favoarea Angliei şi Olandei.
Mult mai târziu, în anul 1822, sub influenţa venezueleanului
Simon Bolivar, Brazilia îşi proclamă independenţa. La 5 octombrie
1910, monarhia este abolită, iar Portugalia se declară republică.
Olanda, Regatul Ţărilor de Jos (Nederland) este o altă ţară
europeană cu teritoriu şi populaţie redusă, dar cu o largă platformă
maritimă care, datorită tradiţiei navigării pe mare, în prima jumătate a
secolului al XVII-lea, devine cea mai mare putere a lumii.

77
 Locuit în antichitate de batavi şi frizi, teritoriul Olandei este
ocupat în secolul I î.Hr de romani, apoi, în epoca migraţiilor, de franci
şi saxoni, care impun idiomul germanic.
Prin Tratatul de la Verdun (843), teritoriul revine Lotharingiei,
apoi Imperiului Romano-German.
Mai târziu, împreună cu Belgia şi Luxemburgul, va forma
Regatul Ţărilor de Jos, iar porturile din aceste ţări vor adera la Hansă,
cum s-a numit Asociaţia Negustorilor Germani, fondată la Lubeck în
1158, devenită apoi Uniune Comercială şi Politică a oraşelor de la
litoralul mărilor Baltică şi Nordului care, în secolul al XV-lea,
cuprindea 160 de oraşe, conduse de o Dietă.
Olanda a cunoscut secolul ei de aur după ce îşi proclamă
independenţa faţă de Spania, ca republică, în anul 1581, sub Wilhelm I
de Orania, independenţă recunoscută abia prin Pacea Westfalică
(1648), prin întinderea coloniilor sale din Africa de Sud, Indonezia,
America de Nord şi de Sud, ca şi prin savanţii pe care i-a avut şi, în
special, prin Şcoala Olandeză de Pictură, devenită celebră.
În secolul al XVIII-lea, Olanda pierde poziţia de mare putere, în
urma războaielor anglo-olandeze. Olanda s-a remarcat prin spiritul său
tolerant, oferind azil evreilor expulzaţi din Portugalia, sau
hughenoţilor, prigoniţi din Franţa.
In anul 1795, Olanda este ocupată de trupele franceze şi
transformată în Republica Batavă, apoi în regat, fiind anexată, în cele
din urmă, Imperiului napoleonian (1810).
În anul 1914 îşi recucereşte independenţa şi formează Regatul
Ţărilor de Jos, împreună cu Belgia (care, în anul 1830, îşi proclamă
independenţa) şi cu Luxemburgul care, la rândul ei, se retrage în anul
1890.
O altă ţară devenită mare putere maritimă este Spania, având la
origine triburile iberice care, la jumătatea mileniului I î.Hr., se
contopesc cu celţii, formând populaţia celtiberă. Peninsula Iberică este

78
ocupată de fenicieni (secolul 10-11 î.Hr.), apoi de greci şi, în cele din
urmă, de cartaginezi, în secolul III î.Hr.
În secolele II-I î.Hr., Roma transformă întreaga peninsulă în
provincie romană, sub numele de Hispania. În secolul V d.Hr. năvălesc
triburile germanice, apoi cele ale vizigoţilor şi, în cele din urmă, în
secolul VIII, Spania este ocupată de arabi, care constituie un emirat cu
capitala la Cordoba.
Spania a avut veacurile sale de glorie începând cu descoperirea
Americii de către Cristofor Columb (14 octombrie 1492), în acelaşi an
în care se încheia în triumf Reconquista, eliberarea de sub dominaţia
arabă, ce durase mai mult de şapte secole şi, totodată, se trecea la
unirea Castiliei cu Aragonul.
În secolul al XVI-lea, în timpul domniei regelui Carol al V-lea,
Imperiul spaniol atinge expansiunea maximă, după ce cucerise
Imperiul Aztec, Imperiul Incaş, Mexicul şi Peru de astăzi, la care se
adaugă insulele şi arhipelagurile din Pacific, şi devine bastionul
catolicismului.
În anul 1588, Invincibila Armada, flota cu care Filip al II-lea
voia să cucerească Anglia, este înfrântă dezastruos, iar în anul 1659
declinul este pecetluit prin Pacea Pirineilor, care spulberă aspiraţia
Spaniei la hegemonie în Europa.
Începând cu secolul al XVIII-lea, Spania va pierde poziţia de
cea mai mare putere maritimă, iar în secolul al XlX-lea începe lupta de
eliberare din America Latină, ceea ce va conduce la pierderea
majorităţii coloniilor.
Deşi izolată de restul Europei prin poziţia sa insulară, Marea
Britanie, locuită din timpuri străvechi de triburi galice, a fost ocupată
mai întâi de celţi, în secolul I î.Hr., ca apoi, începând cu anul 43 până
în secolul V d.Hr., o mare parte a teritoriului său să fie ocupat de
romani şi transformat în provincie romană, sub denumirea de Britania.
Ceea ce înseamnă că influenţa romană este definitorie şi pentru

79
începuturile acestei naţii, inclusiv în privinţa denumirii, la fel ca şi în
cazul Lusitaniei, Spaniei, Franţei, Germaniei etc.
În secolul IX, triburile germanice ale anglilor şi saxonilor sunt
unificate în Regatul Angliei, care, în secolul XI, este cucerit de
normanzi (1066) sub conducerea lui William Cuceritorul.
În a doua jumătate a secolului XII, Anglia a început cucerirea
Irlandei, luptele durând timp de secole, până la Răscoala din 1641,
reprimată de Cromwell.
În anul 1215, după înfrângerea de la Bouvines, regele Ioan Fără
de Ţară este obligat să dea baronilor revoltaţi Magna Charta
Libertatum, care va rămâne, până în zilele noastre, nucleul Constituţiei
britanice. Începând cu anul 1265 s-a instituit Parlamentul, care, la
mijlocul secolului al XVI-lea, s-a împărţit în Camera Lorzilor şi
Camera Comunelor.
În urma Războiului de 100 de ani (1337-1453), Anglia a pierdut
toate posesiunile din Normandia. În perioada Reformei (secolul XVI)
se pun bazele Bisericii anglicane, Henric al VIII-lea devenind şeful
acesteia, urmare a faptului că Papa nu i-a aprobat divorţul de Caterina
de Aragon.
În urma Războiului Celor Două Roze (1455-1485), vechea
nobilime feudală a fost înfrântă şi decimată de mica nobilime,
promotoarea capitalismului, ceea ce a dus la instaurarea dinastiei
Tudor (1485-1603), a cărei ultimă reprezentantă a fost regina Elisabeta
I, care va pune bazele puterii maritime engleze şi va repurta triumful
asupra amintitei Invincibila Armada, a regelui spaniol Filip al II-lea.
În timpul Elisabetei I, prin navigatorii Francisc Drake şi Walter
Raleigh, sunt descoperite şi luate în stăpânire vaste teritorii de pe
coasta vestică şi estică a Americii de Nord.
După ce a înfrânt Spania, Marea Britanie câştigă şi războaiele
cu Olanda pentru hegemonia maritimă, rămânând, până la începutul
secolului XX, principala putere maritimă a lumii.

80
 În secolul al XVIII-lea, prin Războiul de Şapte Ani (1756-
1763), Marea Britanie elimină Franţa de pe continentul nord-american
şi din India, iar la sfârşitul aceluiaşi secol începe colonizarea
Australiei, înlăturându-i pe olandezi, pe care, de asemenea, îi învinsese
şi pe continentul nord-american.
Imperiul Marii Britanii atinge în acest secol cele mai vaste
întinderi, cucerind Noua Zeelandă, teritorii din Africa şi India.
Declinul începe, însă, la sfârşitul aceluiaşi secol XVIII, odată cu
Războiul de Independenţă (1775-1783) declanşat de cele 13 colonii
americane de pe coasta Atlanticului cu sprijinul Franţei şi Spaniei.
Conflictul se încheie cu naşterea Statelor Unite ale Americii, care vor
prelua atributele mondiale ale fostei metropole.
La rândul său, Marea Britanie se va îndrepta, de data aceasta,
spre Franţa, fiind iniţiatoarea coaliţiilor îndreptate împotriva acesteia
odată cu Revoluţia Franceză şi imperiul lui Napoleon.
În lunga domnie a reginei Victoria I (1837-1901), care începând
din anul 1876, va fi şi împărăteasa Indiei, Marea Britanie îşi
consolidează poziţia de principală putere colonială de pe glob, cea de-a
doua jumătate a secolului al XlX-lea fiind cunoscută în istorie sub
numele de „epoca victoriană".
La sfârşitul Primului Război Mondial, Marea Britanie constituia
cel mai mare imperiu colonial cunoscut vreodată, acoperind un sfert
din întinderea planetei.
Odată, însă, cu Pacea de la Versailles (28 iunie 1919), unde
principala putere învingătoare s-au conturat a fi Statele Unite ale
Americii, Marea Britanie va intra în declinul accentuat de conflictul cu
Germania şi apoi de pierderea coloniilor.
Statele Unite ale Americii, o ţară cu o istorie de numai câteva
sute de ani, devenită singura super-putere de pe glob. a valorificat la
maximum conjunctura geopolitică şi istorică, preluând, mai întâi, rolul
de mare putere maritimă, deţinut la sfârşitul secolului al XlX-lea de

81
către Marea Britanie, fosta metropolă de sub autoritatea căreia s-a
eliberat în urmă cu peste două sute de ani,
Primii locuitori ai Statelor Unite sunt triburile de amerindieni,
ai căror strămoşi veniseră în mai multe valuri (30.000-10.000 î.Hr.) din
Asia, peste Strâmtoarea Bering.
La sosirea primilor europeni, numărul lor nu depăşea 500,000-
1.000.000 de băştinaşi. Cristofor Columb este cel care descoperă. în
anul 1492. existenţa noilor teritorii, iar prima aşezare pe continentul
nord-american a fost fondată în anul 1565 în Florida, sub numele de
Sf. Augustin. În secolele al XVII-lea şi al XVUI-lea, puterile maritime
europene îşi împart zonele Americii de Nord: spaniolii - Florida.
Texas şi Coasta Pacificului (California); englezii - litoralul Atlantic;
francezii - zona Marilor Lacuri şi Louisiana (pe care Napoleon o va
vinde pe o sumă modică statului american); olandezii şi suedezii -
câteva teritorii restrânse pe coasta estică, între care şi New Amsterdam,
actualul New York.
Între anii 1607-1733 iau fiinţă pe Coasta Atlanticului 13 colonii
între care: Virginia, Massachusettes, Maryland, Pennsylvania, Georgia.
De la 350 de locuitori în anul 1610, populaţia coloniilor engleze,
formată din emigranţi din motive religioase, politice sau economice,
creşte la 50.000 în anul 1650, 1 milion la 1750 şi 2,5 milioane în
timpul cuceririi independenţei.
începând cu anul 1619, pe plantaţiile de bumbac din statele
sudice sunt aduşi sclavi din Africa. În urma Războiului de şapte ani.
încheiat în anul 1763, Franţa este înlăturată din rândul puterilor ce
deţin colonii în Statele Unite, rămânând, însă, în Canada.
Măsurile discriminatorii, creşterea impozitelor, adoptate de
Marea Britanie în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dau naştere
unei mişcări anti-britanice, care culminează cu Războiul de
Independenţă (1775-1783).

82
 La 4 iulie 1776, cele 13 colonii engleze adoptă Declaraţia de
Independenţă, iar războiul împotriva Angliei, Franţei, Spaniei duce la
victoria americanilor.
La 17 septembrie 1787 este redactată Constituţia SUA, în
vigoare, cu amendamentele adoptate, până astăzi. George Washington,
conducătorul suprem al armatei în timpul Războiului de Independenţă,
devine primul preşedinte. Tot atunci se cristalizează cele două partide,
republican şi federalist, devenit democrat, care, sub aspect geopolitic şi
economic, au o viziune asemănătoare.
Intre anii 1812-1814 are loc un alt război cu Marea Britanie.
care se încheie în baza status quo-ului, iar după ieşirea de sub
dominaţia spaniolă a Americii Latine, preşedintele James Monroe
enunţă, în anul 1823. Doctrina Monroe (America americanilor, care
decreta interzicea revenirea puterilor coloniale pe continentul
american).
Statele americane îşi măresc numărul prin diverse formule ca,
de pildă, cumpărarea de la Napoleon a statului Louisiana şi de la ruşi a
statului Alaska, cel mai întins stat al federaţiei.
În urma războiului cu Mexic, sunt incluse în federaţie Texas,
New Mexico şi California, iar graniţa americano-mexicană este fixată
pe Rio Grande. Alegerea preşedintului Abraham Lincoln (1860) are ca
minare părăsirea Uniunii de către 10 state sudice şi izbucnirea
Războiului de Secesiune (1861-1865), care se încheie cu victoria
nordiştilor şi cu abolirea sclaviei, nu însă şi cu dispariţia rasismului.
S.U.A. cunosc o dezvoltare economică explozivă, beneficiind
de vaste teritorii, de soluri fertile, devansând toate marile puteri
europene în privinţa puterii agricole şi industriale. Noua poziţie
economică stă la baza noii abordări geopolitice, vizând includerea unor
vaste teritorii în sfera de influenţă proprie: Insulele Filipine, Puerto
Rico, Cuba, Hawaii, iar în anul 1917, după trei ani de neutralitate,
Statele Unite intervin în Primul Război Mondial de partea Antantei cu
peste 1 milion de soldaţi.

83
 Secolul al XX-lea este marcat de trei mari momente ce au
refăcut harta Europei, dar şi a altor continente, în urma a două
conflagraţii mondiale şi a ceea ce s-a numit epoca Războiului Rece.
În derularea istoriei, marcată de mari războaie ce au
reconfigurat harta geopolitică a lumii, ultimele două conflagraţii
majore. Primul Război Mondial (1914-1919) şi cel de-al Doilea Război
Mondial (1939-1945) au constituit punctele culminante ale evoluţiei
omenirii, bazată pe conflict, pe dreptul forţei, pe utilizarea războiului
ca altă formă a politicii.
Europa a fost astfel reîmpărţită în urma Conferinţei de Pace de
la Paris prin sistemul tratatelor de Pace de la Versailles (1919-1920),
apoi a Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947.
In mod paradoxal, perioada de pace de aproape o jumătate de
secol a dus la o perioadă de turbulenţă şi războaie (în spaţiul fostei
Iugoslavii şi în alte zone) pentru redesenarea hărţilor statelor ce a
urmat încheierii Războiului Rece, începând cu anul 1989.
Este de reţinut şi faptul că teoriile geopolitice au avut rolul lor
în declanşarea acestor mişcări „tectonice", ca şi în soluţionarea lor,
unele fiind confirmate, altele contrazise, ceea ce este firesc din
moment ce o parte dintre ele au fost create pe principiul
contradictorialităţii teoretice.
În momentul declanşării Primului Război Mondial, Europa
era împărţită ca teritoriu şi dominaţie între marile imperii ale vremii:
german, britanic, austro-ungar, otoman, ţarist.
Deşi republică (cea de-a IlI-a Republică 1870-1940), Franţa
păstra nostalgii imperiale şi nu putea ignora ameninţarea germană
crescândă, astfel că, în anul 1893, a încheiat alianţa cu Imperiul Ţarist,
iar în anul 1904 acordul cu Regatul Unit al Marii Britanii, ceea ce a
pus bazele Triplei Înţelegeri (Antanta).
Germania, după câştigarea războiului franco-prusac (1870-
1871) şi unificarea prin „fier şi sânge" a lui Bismarck, este proclamată
imperiu, Wilhelm I devenind primul împărat (18 ianuarie 1871).

84
 Germania cunoaşte o puternică dezvoltare economică şi
militară, devenind prima putere din Europa şi a doua din lume.
În anul 1882, prin aderarea Regatului Italiei la Alianţa dintre
Imperiul German şi Imperiul Austro-Ungar (încheiată în anul 1870). se
constituie Tripla Alianţă.
• Tripla Alianţă sau Alianţa Puterilor Centrale va dura până în
anul 1915, când Italia va trece de partea Antantei (Tripla înţelegere).
România va adera, mai întâi, printr-un pact secret, semnat în
anul 1893, la Tripla Alianţă, ca în anul 1914, după războaiele balcanice
şi Pacea de la Bucureşti, din anul 1913, să se declare neutră.
In anul 1916, România va intra însă în război, de partea Franţei
şi Marii Britanii, în condiţiile în care Imperiul Ţarist intră în perioada
sa de destrămare şi degringoladă, ce va duce la victoria bolşevicilor
(finanţaţi de germani).
Bascularea României avea în vedere interesul major al
recâştigării Transilvaniei, ceea ce la sfârşitul războiului câştigat de
coaliţia anglo-franceză, în urma intervenţiei americane, se va înfăptui.
În plus, datorită prăbuşirii Imperiului Ţarist vor fi recâştigate şi
Basarabia şi Bucovina, care, la momentul semnării acordului cu
Antanta, fuseseră sacrificate.
Primul război, devenit mondial, dintre cele două blocuri
imperialiste europene era iminent, astfel că asasinarea arhiducelui
Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, de către
naţionalistul sârb Gavrilo Princip, la Sarajevo (actuala capitală a
Bosniei şi Herţegovina), la 28 iunie 1914, a servit drept pretext pentru
declanşarea războiului de către Puterile Centrale împotriva Antantei.
Războiul a cuprins, până la sfârşitul său, 33 de state, cu o
populaţie de peste un miliard de locuitori. Numărul victimelor a fost de
peste 10 milioane de morţi şi peste 20 de milioane de răniţi.
În anul 1914, armatele germane îşi asumă ofensiva pe Frontul
de Vest şi cuceresc Belgia (august) şi o parte din Franţa, fiind oprite pe

85
râul Mama de armatele franco-engleze. În Est, germanii sunt înfrânţi
de armatele Ţarului, la Lacurile Mazuriene.
Aliaţii lor, austro-ungarii, pierd, la rândul lor, în faţa ruşilor şi
sârbilor (august, septembrie 1914). În anul 1915, Puterile Centrale îşi
reiau ofensiva, reocupă Prusia Orientală şi Galiţia şi ocupă Polonia.
Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale şi ocupă
Serbia, anul 1915 fiind mai favorabil Puterilor Centrale, cu excepţia
pierderii Italiei, dar în anul 1916 Antanta câştigă, prin ofensiva
trupelor ruseşti în Galiţia şi prin sângeroasa bătălie de la Verdun, unde
francezii pierd 350.000 de luptători, iar Germania 600.000.
Pentru România, după trecerea Carpaţilor şi primele lupte
victorioase, decembrie 1916 aduce ocupaţia germană în Capitală şi
asupra a două treimi din teritoriu, regele şi comanda militară
refugiindu-se la Iaşi.
În 1917, prin intrarea în război a Statelor Unite de partea
Antantei, situaţia frontului se schimbă radical, iar trupele române
declanşează ofensiva victorioasă împotriva trupelor germane, în luptele
de la Mărăşti şi Mărăşeşti, din iulie-august 1916.
În anul 1918, la 3 martie, Puterile Centrale şi aliaţii (Bulgaria şi
Imperiul Otoman) semnează Pacea de la Brest-Litovsk (Belarus) cu
Rusia sovietică (după ce anterior Ucraina semnase acest Tratat) cele
două ţări ieşind din război.
România, izolată de acest tratat, semnează în condiţii
înrobitoare, la 24 aprilie/7 mai 1918, Pacea de la Bucureşti, prin care
Dobrogea era cedată Bulgariei şi alţi 5.600 km. pătraţi către Austro-
Ungaria.
Tratatul nu a fost ratificat de către Guvern şi Parlament şi a fost
denunţat la 28 octombrie 1918, când armatele Antantei, aliate cu SUA,
câştigă războiul.
Între timp, în ţările Puterilor Centrale au loc răsturnări ale
regimului din interior cu sprijin extern. Astfel, Bulgaria, unde
izbucneşte o revoltă republicană, capitulează în septembrie.

86
 În Ungaria, izbucneşte revoluţia ce va proclama abolirea
dualismului austro-ungar şi va instaura republica socialistă a lui Bela
Kun, înfrântă apoi de armata română.
Imperiul habsburgilor se destramă în urma mişcărilor
revoluţionare din ţările şi provinciile supuse: cehi, slovaci, sârbi,
croaţi, români. Austro-Ungaria a semnat armistiţiul la 3 noiembrie, iar
o săptămână mai târziu, pe 11 noiembrie, şi Germania.
Primul Război Mondial se remarcă, pe lângă extinderea sa
planetară şi numărul victimelor, prin tehnica avansată folosită pentru
prima dată: submarine, tancuri (1916), avioane de luptă, gaze de
nimicire în masă.
La începutul războiului, în anul 1914, Anglia şi aliaţii ei erau
încă în fruntea competiţiei navale, dar originalitatea tehnică germană a
schimbat acest raport de forţe, odată cu dezvoltarea submarinelor de
ocean.
Marea Britanie miza pe o blocadă împotriva Germaniei, posi-
bilă prin supremaţia sa navală, ce ar fi avut efecte dezastruoase pentru
navele comerciale ale Germaniei, care nu mai puteau asigura aprovi-
zionarea unei populaţii dense, dependente de transportul pe mare.
Aceasta era concepţia geopoliticianului Alfred Thayer Mahan a
cărei lucrare „The Influence of Sea Power on History" era biblia
marinei europene. 20
Submarinele germane au condus însă la răsturnarea situaţiei şi
la impunerea blocadei de către germani împotriva Marii Britanii.
Intrarea Statelor Unite în război, la 6 aprilie 1917, de partea
Antantei, cu peste 1 milion de soldaţi pe frontul de vest, a fost
hotărâtoare pentru victoria Aliaţilor, dar preşedintele american
Woodrow Willson (1913-1921) nu reuşeşte să-şi impună Proclamaţia
sa în 14 puncte ca bază a păcii, astfel că refuză să semneze Tratatul de

<notă> 20Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, 1997, pag. 138</notă>

87
la Versailles, refuză să adere la Societatea Naţiunilor şi adoptă o
politică de izolaţionism faţă de Europa.
În urma Tratatului de la Versailles (primul dintre tratatele
sistemului de la Paris), semnat de puterile învingătoare în Primul
Război Mondial (27 de state, printre care şi România), la 28 iunie
1919, Germania restituia Alsacia şi Lorena şi ceda alte teritorii în
favoarea Belgiei, Poloniei şi Naţiunilor Unite, iar coloniile se
împărţeau între învingători.
Germaniei i se interzicea să aibă o armată mai mare de 100.000
de oameni, artilerie grea, tancuri, aviaţie şi submarine. Zona Rinului,
ocupată de aliaţi pe 15 ani, şi a Prusiei Orientale erau demilitarizate.
Alte prevederi se refereau la respectarea independenţei Austriei şi la
stabilirea unor daune ulterioare de război.
În Marele Palat Trianon de la Versailles, la 4 iunie 1920, s-a
încheiat pacea între puterile învingătoare şi Ungaria, prin care se fixau
graniţele cu România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor -
constituit în 1918 - Cehoslovacia (reunită tot în 1918) la Sevres a fost
încheiată pacea cu Turcia, la Saint Germain cu Austria (care, de
asemenea, interesa provinciile româneşti), iar la Neuilly sur Seine cu
Bulgaria, prin care se reconfirmă graniţa cu România din 6 octombrie
1918.
Prin Tratatul de la Trianon, Ungaria recunoştea pe plan
internaţional unirea teritoriilor româneşti Transilvania, Banatul de Est,
Crişana şi Maramureş cu România, iar prin cel de la Neuilly sur Seine,
Dobrogea rămânea în graniţele României: România Mare se regăsea
acum, în baza recunoaşterii internaţionale, în graniţele sale istorice,
după ce la 27 martie se reunise cu Republica Democratică
Moldovenească, iar la 15/28 noiembrie, Congresul de la Cernăuţi a
votat „pentru vecie" unirea Bucovinei cu România. Dar, imediat după
semnarea tratatelor de la Versailles avea să înceapă turbulenţa ce va
duce, peste nici două decenii, la cea de-a doua mare conflagraţie a
secolului.

88
 Tratatele de Pace de la Versailles n-au fost decât debutul unui
interludiu ce a marcat intense pregătiri pentru al II-Iea Război
Mondial, declarat oficial odată cu ocuparea Poloniei de către
Germania, la 1 septembrie 1939, şi apoi de către URSS, la 17
septembrie, conform prevederilor Tratatului Ribbentrop-Molotov,
încheiat cu o săptămână mai devreme, la 23 august 1939.
Pe lângă URSS, Anglia şi Franţa, înainte de a fi atacate de
Germania şi aliaţii săi, au avut o contribuţie de netăgăduit la
declanşarea războiului, prin cedările succesive în faţa pretenţiilor
revizioniste ale lui Hitler, ca şi prin acceptarea - s-a spus, complice - a
raporturilor teritoriale asupra Austriei şi Cehoslovaciei.
În urma crizei economice mondiale, în anul 1933, Adolf Hitler,
fondatorul Partidului Naţional-Socialist al muncitorilor germani,
devine cancelar al celui de-al III-lea Reich şi este instaurată dictatura
nazistă, care, în plan extern, va duce o politică agresivă de înarmare şi
pregătire a războiului, creând Axa Berlin-Roma-Tokyo, în octombrie
1936, pe care a declarat-o deschisă aderării şi altor state europene, ceea
ce s-a întâmplat, inclusiv în privinţa României (1940).
Până atunci, are loc Acordul de la Munchen, semnat de Hitler,
Mussolini, E. Daladier şi Neville Chamberlain, prin care i s-a permis
lui Fuhrer-ului să anexeze regiunea sudeţilor (de limbă germană), dar
nu Cehoslovacia, pe care însă al III-lea Reich o ocupă, intrând în Praga
la 15 martie 1939.
România lui Carol al II-lea se pregăteşte de apărarea graniţelor
încheind alianţă cu Serbia, Grecia şi Turcia (Mica Înţelegere)
împotriva politicilor revizioniste ale Bulgariei, Ungariei şi încheie un
protocol sovieto-român (Titulescu-Litvinov) la Montreaux (iulie,
1936), în vederea unui tratat privind respectarea reciprocă a
independenţei şi suveranităţii.
Un acord important de neagresiune se încheie şi cu Ungaria, la
23 august 1938. După acordul de la Munchen, la Berghof, în 24
noiembrie 1938, are loc întâlnirea dintre Hitler şi Carol al II-lea, care îi

89
cere să rupă legăturile cu Anglia şi Franţa, să încheie o alianţă în toate
domeniile cu Germania şi să aducă la putere Garda de Fier.
Războiul Mondial, mai întâi european, se declanşează propriu-
zis pe 3 septembrie, când Marea Britanie şi Franţa declară război
Germaniei, ca răspuns la atacul asupra Varşoviei.
La 17 septembrie, Polonia este atacată în Est şi de Rusia
Sovietică şi, în aceeaşi zi, guvernul polonez se refugiază la Bucureşti,
ceea ce pune România pe picior de război cu Germania şi Rusia.
Legionarii, coloana a V-a a lui Hitler în România, îl asasinează pe
primul ministru Armând Călinescu.
Deşi Carol al II-lea face importante concesii Germaniei (pactul
cedării petrolului din mai 1940, aducerea legionarilor lui Horia Sima în
guvernul Gigurtu, renunţarea la garanţiile anglo-franceze, retragerea
din Liga Naţiunilor), Hitler îi trimite o scrisoare ultimativă prin care
cere mari cedări teritoriale în favoarea Ungariei, în baza căreia va avea
loc Dictatul de la Viena, din 30 august, prin care România pierde
43.492 kilometri pătraţi şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români.
Până atunci, România cedase U.R.S.S. Basarabia şi Bucovina
de Nord, în urma notei ultimative din 25 iunie.
Un an mai târziu, la 22 iunie 1941, în urma abdicării lui Carol
al Il-lea (6 septembrie 1940) şi intrării României în alianţă cu
Germania sub conducerea lui Ion Antonescu (rege fiind Mihai I),
trupele române trec Prutul, angajându-se în cel de-al Doilea Război
Mondial de partea Axei, împotriva Uniunii Sovietice şi aliaţilor săi.
România a jucat un rol cheie în cel de-al II-lea Război Mondial,
inclusiv prin capitularea din 23 august 1944, scurtând conflictul cu cel
puţin 6 luni. Frontul antisovietic - Germania, Italia, România, Ungaria,
Finlanda, Slovacia - a fost victorios până în decembrie 1941, când
suferă o primă înfrângere în faţa Moscovei.
Japonia, care continuă războiul împotriva Chinei, atacă baza
Pearl Harbor la 7 decembrie 1941, oferind prilejul intrării S.U.A în
război, în coaliţia antihitleristă.

90
 În anul 1942 începe contraofensiva pe toate fronturile. Pe
frontul de Est, sovieticii la Stalingrad, în Extremul Orient, coaliţia
anglo-americană împotriva japonezilor şi în Africa de Nord.
După debarcarea aliaţilor, Italia declară război Germaniei. În
anul 1944, Armata Roşie eliberează U.R.S.S-ul şi începe marşul spre
Berlin, ocupând Polonia, România, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia,
şi intrând pe teritoriile Austriei, Danemarcei, Norvegiei şi Finlandei,
care cere armistiţiu în septembrie. La fel România, care semnează
armistiţiul pe 12 septembrie 1944. Germania capitulează fără condiţii
la 9 mai 1945.
La 6 august 1945, S.U.A. supune bombardamentelor atomice
Hiroshima şi Nagasaki, ceea ce determină Japonia să capituleze la 2
septembrie 1945.
În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit peste 30 de
milioane de oameni, din care 12 milioane în lagărele de exterminare.
România a pierdut peste 1 milion de cetăţeni, din care mai bine de
800.000 pe frontul antisovietic.
Cel de-al Doilea Război Mondial a folosit o tehnică militară
fără precedent, Germania lui Hitler fiind în pragul descoperirii bombei
atomice şi a rachetelor balistice (V-2) pe care, în cazul prelungirii
războiului, le-ar fi putut folosi.
Rezultatele cercetărilor şi o parte dintre cercetători au intrat în
patrimoniul învingătorilor, SUA şi URSS, pe seama lor declanşându-
se, ulterior, cursa înarmărilor nucleare şi a zborurilor cosmice.
Din perspectivă geopolitică interesează, în primul rând, evoluţia
sistemelor de alianţe din timpul războiului şi a celui de tratate de la
sfârşitul acestuia.
În octombrie 1943 are loc conferinţa miniştrilor de externe ai
URSS, Marii Britanii şi SUA prin care se pun bazele Organizaţiei
Naţiunilor Unite, iar în iunie 1944 are loc Conferinţa de la Bretton
Woods (S.U.A.), când se înfiinţează, pe baza hotărârii a 44 de state,

91
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, instituind rata de
schimb fixă pe baza dolarului american.
În anul 1944, în Marea Britanie se înfiinţează Brigada
evreiască, cu un efectiv de 5.000 de oameni, care a luptat în diverse
operaţiuni anti-naziste, după anul 1946, continuându-şi activitatea anti-
palestiniană, de data aceasta prin Organizaţia Haganah, care, în anul
1948, cu un efectiv de 60.000 de oameni, a format nucleul armatei
noului stat Israel.
Toate acestea demonstrează că, întocmai ca şi în cazul Primului
Război Mondial, deciziile de la sfârşitul celui de-al Doilea, tratatele ce
au urmat au constituit sursa conflictelor ce au marcat perioada de pace,
cunoscută până la sfârşitul anului 1989 drept Războiul Rece.
Războiul s-a încheiat prin Conferinţa de Pace de la Paris, în
urma căreia puterile învingătoare. SUA, URSS, Anglia şi Franţa, au
semnat, la 10 februarie 1947, tratatele cu ţările foste aliate Germaniei:
Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România, care ceruse, fără succes, să fie
considerată ca făcând parte din coaliţia antihitleristă. Totuşi, România
va avea câştig de cauză în privinţa reîntregirii Transilvaniei.
După înfrângerea şi capitularea necondiţionată, Germania este
ocupată de trupele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii şi Franţei şi,
potrivit înţelegerilor de la Yalta şi Potsdam, este împărţită în patru
zone de ocupaţie.
De menţionat faptul că la ambele conferinţe au participat cei
trei conducători ai statelor învingătoare, Stalin, Roosevelt şi Churchill,
Franţa având câştig de cauză datorită poziţiei sale interbelice de mare
putere, pierderilor suferite în război şi poziţiei de vecinătate litigioasă
(Alsacia şi Lorena) cu Germania, A contribuit şi Frontul de rezistenţă,
coordonat de Charles de Gaulle.

92
 <titlu>5. Războiul, continuarea relaţiilor politice cu
alte
mijloace. Geopolitica conflictelor internaţionale

Dacă în capitolul precedent am analizat istoria omenirii din

perspectivă organizaţională, a comunităţilor umane, până la încheierea
celui de-al Doilea Război Mondial, abordarea geopolitică nu ar fi
completă fără analiza strategiei războiului şi a evoluţiei geopolitice a
conflictelor internaţionale.
Mai exact, dacă în capitolul anterior am prezentat succesiunea
formaţiunilor statale ca urmare a raporturilor de putere dintre ele, de
data aceasta ne vom opri asupra evoluţiei diacronice a civilizaţiei
umane ca urmare a dezvoltării formelor de manifestare a puterii,
respectiv a perfecţionării războiului şi mai ales a armamentului utilizat.
Trecerea de la arcul cu săgeţi la praful de puşcă, apoi la
armamentul performant, modernizarea mijloacelor de transport şi a
celor de comunicaţie, toate acestea au însemnat, de fiecare dată,
schimbări fundamentale în istoria raporturilor de putere, geopolitice.
În mediile politice şi militare se consideră că definiţia lui
Clausewitz „războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace", a
fost confirmată de evenimente şi s-a dovedit operaţională în cercetarea
conţinutului şi caracterului numeroaselor războaie cu care a fost
confruntată omenirea. Întrebarea este dacă şi reciproca este valabilă.
Alături de această formulă, omologată în cunoscuta sa lucrare
"Despre război", teoreticianul german afirma: „Vedem, aşadar, că
războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat instrument politic,
o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace.

93
Ceea ce mai rămâne specific războiului se referă doar la natura
specifică a mijloacelor sale."
Aceste consideraţii au generat de-a lungul timpului interpretări
diferite. In ultima vreme, s-a ajuns chiar la controverse acute,
determinate de condiţiile în care se pune problema corelaţiei dintre
război şi politică, acestea impunând ca, în ultimul deceniu al secolului
XX, să se folosească prudent numai sintagma de conflicte militare.
Războiul a cunoscut mari schimbări de la o epocă la alta. În
continuare, vom face o analiză a războiului, la scara istoriei, din punct
de vedere al artei militare, având în vedere cauzele conflictualităţii şi,
deopotrivă, amploarea.
Se consideră că războiul, ca fapt şi concept, şi-a început drumul
în antichitate, în văile Nilului şi Eufratului, cu aproximativ 6-10.000 de
ani în urmă, în văile Hindusului şi Fluviului Galben, cu 4-5.000 de ani
în urmă şi în Peru şi Mexic, acum 3-4.000 de ani. Aceste perioade, cu
excepţia Mexicului, pot fi datate, datorită folosirii scrisului. Dovezile
referitoare la natura războiului se găsesc atât în scrierile vechi, cu
caracter discriptiv, cronologic sau analitic, cât şi în urmele arheologice.
Dintre maeştrii adevăraţi ai războiului trebuie amintiţi
Alexandru cel Mare, Hanibal, Cezar etc. Alexandru cel Mare, în numai
câţiva ani, a condus campanii de anvergură, de la Dunăre până la
Gange. De referinţă rămâne bătălia de la Gaugamela, din 331 î.Hr., în
care a învins armata persană a regelui Darius al III-lea. Hanibal, acest
corifeu al antichităţii, s-a impus ca un membru al manevrei strategice
de tipul acţiunii indirecte.
Cu prilejul celui de-al doilea război punic (218-202 î.Hr.),
generalul cartaginez a întreprins o surprinzătoare expediţie peste
Pirinei şi Alpi şi a pătruns în nordul Italiei. Concomitent, forţele sale
terestre au primit sprijinul celor navale din Mediterana, de la bazele
din Sicilia.
În marea bătălie de la Cannae, din 2 august 216 î.Hr., Hanibal a
încercuit şi zdrobit armata romană, devenind pentru aproape 15 ani

94
stăpânul Italiei. Cezar, personalitate considerată de Napoleon I drept
emblematică pentru arta militară antică, în cursul războiului civil purtat
împotriva lui Pompeius, după anul 49 î.Hr., a elaborat un plan complex
de anihilare a adversarului.
După trecerea Rubiconului şi luarea sub control a bazei din
Italia, el a cucerit Spania, pentru ca, în final, profitând de lipsa de
coordonare a armatelor conduse de Pompeius, să atace şi în Balcani.
Bătălia finală s-a dat la Pharsala, în ziua de 9 august 48 î.Hr şi a fost
câştigată de Cezar.
In lumea geto-dacă, un plan de război apropiat de cel al lui
Cezar a folosit marele rege Burebista. Pornind de la bazele de operaţii
din centrul său întărit, situat în sud-vestul ţării, acesta a lovit
formaţiunile statale ale celţilor scordisci, boii şi tauriştii din valea
mijlocie a Dunării, ca şi garnizoanele elene de pe litoralul Mării Negre,
dintre Olbia şi Appolonia (50-48 î.Hr.).
De altfel, loviturile prin surprindere, executate cu grupuri
mobile de arcaşi călări, sub formă de raiduri şi incursiuni, caracterizau
ofensiva armatelor geto-dace, după cum reiese atât din relatările
poetului Ovidius, cât şi din confruntările înregistrate în războaiele
daco-romane din anii 86-106 d.Hr.
Evul Mediu reprezintă o epocă cu aspecte contradictorii în arta
militară în general, şi în istoria războaielor, în special. Pe de o parte,
multe dintre elementele clasice şi coerente de acţiuni militare, specifice
antichităţii, s-au pierdut; pe de altă parte, s-au consemnat acţiuni de tip
nou, ce puneau accentul fie pe mobilitatea forţelor armate şi pe puterea
de izbire a cavaleriei, fie pe tăria sistemelor de fortificaţii permanente.
Bizantinii au dus arta războiului până la cele mai sofisticate
forme de exprimare practică. Armatele lor de profesie, conduse de
comandanţi experimentaţi, făceau din implicarea eschivei, surprinderii
şi învăluirii, mijloace eficiente pentru obţinerea victoriei în
confruntarea cu inamici superiori din punct de vedere numeric.

95
 Vikingii şi normanzii au adus un plus de incisivitate acţiunilor
ofensive, datorită combinării acţiunilor navale cu cele terestre.
Normanzii, de pildă, au realizat una dintre puţinele operaţii de
debarcare a unor grupuri de infanterie şi cavalerie în Insulele
Britanice, cunoscute de istorie, la 28 septembrie 1066, ambiţie
neîncercată nici de Napoleon I şi nici de Hitler.
Un caz aparte îl constituie marile expediţii de cucerire
întreprinse de mongoli, în prima jumătate a secolului al XlII-lea, în
Asia şi Europa. Ele au avut următoarea fizionomie tactică: plasarea
bazelor de susţinere logistică la distanţe considerabile faţă de teatrele
de acţiuni militare; utilizarea manevrelor largi de învăluire la nivel
strategic: evitarea asediilor prelungite şi a războaiele de uzură.
Disciplina dură a mongolilor şi folosirea pe scară largă a manevrelor
le-au adus mult timp superioritatea pe câmpul de luptă.
In Războiul de 100 de ani (1337-1453), acţiunile în foită şi
viteză ale cavaleriei franceze, au primit replica dârză a infanteriei
engleze, alcătuită din arcaşi şi protejată de lucrări de fortificaţii.
Şi Evul Mediu românesc s-a individualizat prin acţiuni militare
de excepţie, preponderent de apărare, dar şi de ofensivă. Mircea cel
Bătrân. Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, în campaniile lor, s-au
impus prin cutezanţă, inventivitate şi înţelepciune.
Campania cea lungă executată de Iancu de Hunedoara în 1443
împotriva otomanilor, la sud de Dunăre, s-a caracterizat prin
întrebuinţarea magistrală a manevrelor cu trupe mobile (cavalerie şi
infanterie „purtată" în căruţe de tip husit), care au urmărit, in special,
interceptarea comunicaţiilor inamice, blocarea în cetăţi şi
obligativitatea de a se preda.
Otomanii s-au impus, în primul rând, prin organizare şi
inventivitate. Disciplina lor riguroasă a permis unor comandanţi de
talia lui Mohamed II sau Soliman Magnificul să triumfe în faţa
armatelor feudale europene.

96
 Epoca Renaşterii introduce noi elemente în direcţia
generalizării armamentului de foc şi profesionalizării armatelor. Aceste
tendinţe sunt deja dominante în secolul al XVII-lea în cursul
Războiului de 30 de ani (1618-1648), moment distinct în evoluţia
ofensivei. Regele Suediei, Gustav Adolf, obişnuia să recurgă în marile
sale bătălii la manevre de întoarcere şi învăluire.
În Ţările Române, Mihai Viteazul este de departe comandantul
premodern cu cel mai autentic spirit ofensiv.
Revoluţia Franceză din 1789-1794 şi războaiele napoleoniene
dintre 1799-1814 au adus inovaţii şi în modul de organizare şi ducere a
războiului.
De pildă, în campania din 1805, împăratul, în fruntea unei
armate de 270.000 de oameni, a optat pentru o lungă manevră de
întoarcere, a interceptat comunicaţiile armatei austriece şi i-a
administrat acesteia o usturătoare lecţie de artă militară prin victoria
clară de la Austerlitz. Pe bună dreptate, specialiştii l-au declarat pe
Napoleon I părintele artei manevriere moderne.
Progresele înregistrate în evoluţia armamentelor şi organizării
militare, sub impactul revoluţiei industriale, au oferit armatelor
industrializate posibilităţi necunoscute anterior pentru executarea
operaţiilor pe timpul războiului.
În Războiul de Secesiune din S.U.A., din 1861-1865, acţiunile
militare s-au derulat pe spaţii întinse, manevrele de forţe şi mijloacele
fiind eficient facilitate de către căile ferate.
Pe de altă parte, secolul al XlX-lea a cunoscut şi câteva operaţii
combinate, navale şi terestre, de felul acţiunilor corpului expediţionar
vest-european în Războiul Crimeei (1853-1856).
Primul Război Mondial (1914-1918), deşi a rămas în istoria
militară ca un război de poziţie, cu fronturi continui, armate îngropate
în poziţii, a determinat apariţia unor elemente ce vor revoluţiona
ulterior arta militară: acţiunea corelată a blindatelor cu aviaţia:

97
posibilitatea folosirii aviaţiei în executarea bombardamentelor aeriene
strategice; folosirea desantului naval şi aerian etc.
Al Doilea Război Mondial (1939-1945) a etalat toate tipurile de
armamente aflate şi astăzi în arsenalul modem.
Germania lansează conceptul de război fulger şi, în trei
săptămâni, înfrânge Polonia. Pătrunderea unor forţe germane de
blindate, sprijinite de aviaţia tactică de asalt - în sectoarele centrale ale
frontului de vest, în mai 1940 - a avut ca rezultat încercuirea marilor
unităţi aliate din nord-vestul Franţei şi sudul Belgiei şi capitularea
necondiţionată a Franţei.
Tot prin operaţii navale, aeriene şi terestre, germanii au cucerit
Normandia, în 1940, şi Insula Creta, în 1941. Forţele Axei au anihilat,
într-un interval de timp scurt, Iugoslavia, în aprilie-mai 1941.
Japonezii, la rândul lor, au recurs la operaţii aeronavale - în
premieră mondială, la Pearl Harbour, în decembrie 1941. Prin alte
operaţii, de această dată aeriene, navale şi de desant, armatele nipone
au cucerit Filipine, Indonezia şi Malayezia, în 1941-1942.
Operaţiile ofensive care au beneficiat de aportul blindatelor,
aviaţiei tactice, trupelor de desant şi, la extremităţile frontului, de
sprijinul marinei militare, s-au desfăşurat pe fronturi foarte întinse, de
la Marea Baltică la Marea Neagră, succedându-se în ritmuri sufocante,
aproximativ trei luni. Operaţii ofensive combinate - terestre, maritime
şi aeriene - au proiectat şi organizat comandamentele român şi german
la Odessa, în august-octombrie 1941 şi cel sovietic, în Kuban şi
Crimeea, în anii 1943-1944.
Din iunie 1944 şi până în mai 1945, Armata Roşie a executat o
gigantică ofensivă, încercuind în etape succesive şi nimicind princi-
palele grupuri de armate ale Wehrmacht-ului din Prusia Orientală,
Polonia, România, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia etc.
În Occident se detaşează ofensivele cu întrebuinţarea acţiunilor
combinate din Africa de Nord în 1942, din Sicilia şi sudul Peninsulei
Italice, în 1943 şi 1944, din Normandia, în iunie 1944 şi din sudul

98
Franţei, în vara aceluiaşi an. Pacificul a fost scena operaţiilor
aeronavale şi japoneze din timpul bătăliilor de la Midway, din 1942,
din Marea Caraibelor - 1943, Filipine - 1944 etc.
Operaţii aeriene distincte au avut loc deasupra Insulelor
Britanice în 1941 şi a întregii Europe de Vest, aflate sub ocupaţie
germană, în 1943-1945. O operaţie ofensivă cu folosirea masivă a
desantului aerian s-a înregistrat la Arnhem, în 1944. În Atlantic,
marina germană, cu submarinele sale, a purtat un adevărat război de
hărţuire împotriva aliaţilor, fără a beneficia însă de sprijinul navelor de
linie şi al portavioanelor.
În etapa finală a războiului, inovaţiile tehnice - aviaţia cu
reacţie, rachetele, artileria şi blindatele cu parametrii calitativ superiori,
portavioanele, elicopterele - au creat un spaţiu necunoscut până atunci
artei militare. Totodată, apariţia armamentului nuclear a prefigurat o
nouă dimensiune în conceperea şi materializarea operaţiilor.
În conflictele militare postbelice se detaşează războiul din
Peninsula Coreea, conflictul indo-pachistanez, cele patru războaie
arabo-israeliene, acţiunile ofensive israeliene întreprinse pentru
cucerirea Libanului, mediatizatul şi mult comentatul război din Golful
Piersic şi cel din fosta Iugoslavie, unde s-au detaşat acţiunile croaţilor,
executate împotriva sârbilor bosniaci, pentru cucerirea provinciei
Kraina.
Din cele prezentate până acum, în care am pus accent pe latura
distructivă a războiului, putem aprecia că a existat şi există o tendinţă
caracteristică - perioadele de război sunt urmate de mişcări în favoarea
păcii.
În Grecia, în timpul şi după războiul peloponezian, s-a născut
un puternic sentiment pacifist. Dorinţa de pace, apărută după
războaiele civile de la sfârşitul republicii romane, au creat condiţiile
pentru organizarea imperiului.

99
 În Evul Mediu, puterea distructivă a raidurilor efectuate de
popoarele nomade ale stepei şi de vikingi au creat o puternică dorinţă
de pace, folosită ulterior de Biserică.
La sfârşitul Evului Mediu, nenorocirile aduse de cruciade şi de
războaie, determinate de rezistenţa dinastică, au dus la pacifismul
umaniştilor şi al cercurilor reformiste şi la apariţia, în secolele al-XVI-
lea şi al-XVII-lea, a unor numeroase propuneri pentru o nouă ordine a
lumii. Războaiele napoleoniene au dus, după 1815, la realizarea Sfintei
Alianţe şi a numeroaselor organizaţii de pace.
Războaiele de la jumătatea secolului al XlX-lea au determinat,
după 1870, o puternică mişcare pentru apariţia unui cod de legi
internaţionale, a doua conflagraţie mondială a dus la înfiinţarea
Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar Războiul Rece şi cursa înarmărilor
nucleare au dus la mişcări pentru pace şi dezarmare de o amploare
fără precedent, care au culminat cu mişcări şi revoluţii ce au făcut să
cadă sisteme politice.
Cu toate acestea, nu putem să nu sesizăm faptul că, mai ales în
perioada războiului modem, această aspiraţie naturală către pacifism,
manifestată în perioadele ce au urmat unor războaie de mari proporţii,
a avut tendinţa să mărească intervalul dintre războaiele de acest tip,
impunând şi măsuri de refacere economică înaintea apariţiei unor noi
ostilităţi.
De-a lungul istoriei artei militare au fost numeroşi gânditori
militari, şi nu numai, care s-au preocupat de problematica războiului,
abordând-o, de cele mai multe ori, din puncte de vedere diferite în
raport cu epoca în care au trăit.
Studiile lor constituie adevărate piste în înţelegerea caracterului
de mare complexitate şi diversitate al războiului, a locului şi rolului
acestuia în epocă şi pe scara dezvoltării umanităţii, astfel că acesta
poate fi definit ca un ansamblu de conflictualităţi cu efect distructiv
asupra prezentului şi trecutului, dar cu un impact progresiv asupra

100
viitorului, în condiţiile în care, de regulă, forţele învingătoare preiau şi
dezvoltă potenţialul - pe moment, afectat - al învinşilor.
În trecut, războiul era abordat numai sub aspectul confruntării
armate, după cum reiese din câteva „definiţii" consacrate:
• „ lupta armată sângeroasă între grupări organizate" (G.
Bouthoei);
• „condiţia legală care permite ca două sau mai multe grupări
ostile să poarte un conflict folosind armate" (Quincy Wright);
• „ un act de violenţă al cărui scop este de a obliga adversarul
să execute voinţa noastră" (C. Von Clausewitz);
• „lupta între oameni/state independente ce dobândeşte
caracter internaţional" (F. Martens);
• „ lupta dusă de o grupare de oameni, triburi, naţiuni, popoare,
state împotriva unei grupări identice " (Boguslawski);
• „starea de luptă violentă rezultată între două sau mai multe
grupări de fiinţe aparţinând aceleaşi specii, din dorinţa sau voinţa
lor" (Lagurgette);
• „un conflict simultan al forţelor armate, al sentimentelor
populare, al dogmelor juridice şi al culturilor naţionale" (Quincy
Wright).
În prezent, războiul este privit ca fenomen social şi ca o
continuare a politicii cu alte mijloace (von Clausewitz), fiind definit ca
o confruntare violentă între toate componentele activităţilor sociale,
politice, economice, diplomatice, ideologice, psihomorale,
informaţionale a două entităţi statale ori non-statale. Elementul
definitoriu principal constă în confruntarea militară - lupta armată
specifică - ca instrument al promovării intereselor statului.
În actualitate este războiul modem, caracterizat cel mai mult
prin următoarele dimensiuni: praguri diferite de violenţă; ponderea
diferită a confruntărilor, din domenii şi medii multiple; aplicarea unor
legi şi principii; alternarea formelor şi procedeelor de ducere a
războiului; organizarea specifică şi specializarea strictă a forţelor şi

101
mijloacelor participante; respectarea unor reguli şi norme juridice
speciale; „umanismul" pierderilor umane limitate; războiul ca
ameninţare politico-militară activă.
În viitor, noul tip de război poate fi definit de următoarele
elemente:
• confruntarea discretă, de multe ori banală, pe baza unei
strategii adecvate, aplicată într-un proces reglatoriu;
• evidenţierea unei stări de pace încordată, dură şi fierbinte;
• starea de pace şi cea de război nu vor mai avea sensuri
antinomice: pacea va coexista cu războiul;
• ponderea mijloacelor şi acţiunilor nonviolente va creşte
considerabil;
• forţele şi mijloacele vor fi mai paşnice şi ecologice, iar
confruntările majore se vor angaja mai mult în sfera informaţiilor;
• nu se va desfăşura între marile puteri, ci în spaţiul zonelor de
interes şi control al acestora;
• durata confruntărilor poate creşte considerabil, iar
continuitatea acţională va fi evidentă;
• concepţia va fi în sfera gândirii şi acţiunii umane; decizia va fi
de natură informaţională, iar execuţia va aparţine mijloacelor
ultraperfecţionate, viabile, inteligente, selective şi de mare eficienţă.
În cadrul larg, de masă, percepţia războiului este simţită şi
afectează, dar în plan acţionai victimele sunt reduse şi nu se vede
aproape nimic.
Se impun câteva concluzii referitoare la războiul (conflictul)
modem:
• asistăm la transferul integral al războiului din domeniul
strategiei militare în cel al strategiei de securitate;
• problemele păcii şi războiului se contopesc aproape până la
similitudine;
• acţiunile militare devin complementare celor nonviolente, de
natură şi intensitate diferite;

102
 • confruntarea militară poate fi prevenită şi descurajată prin
măsuri de menţinere, restabilire, impunere, sprijinire, implementare a
păcii.
Apreciem că militarizarea spaţiului cosmic devine o
„dimensiune necesară a operaţiunilor militare de a proteja interesele şi
investiţiile SUA" în contradicţie cu eforturile Chinei de a rezerva
21
spaţiul cosmic acţiunilor pacifiste.

Conceptul politico-militar actual Pacea şi războiul în lumea

informaţională
Noţiunea de conflict, şi sintagma de conflict militar în special,
îşi începe drumul său în istoria artei militare după anii '80, când la
Washington s-a analizat creşterea pericolului faţă de interesele vitale
ale Statelor Unite ale Americii. Această perioadă a determinat Casa
Albă să-şi concentreze eforturile în direcţia elaborării unui concept
politico-militar, a cărui realizare să permită întrebuinţarea mai eficientă
a întregului arsenal de mijloace politice, economice şi de forţă (forte
armate), în afara graniţelor S.U.A. Considerăm că, de fapt, conflictul
militar reprezintă componenta militară a ansamblului amintit.
Plecând de la elementele de conţinut, care influenţează
fizionomia conflictelor militare (formele şi procedeele de ducere a
acţiunilor militare; forţele şi mijloacele pentru îndeplinirea scopurilor,
conducerea, logistica) şi de la criteriile ce se au în vedere pentru
conturarea acestei fizionomii (scopul acţiunilor şi finalizarea acestora,
modul de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor), ajungem la
determinarea factorilor care, în opinia noastră, vor creiona fizionomia
conflictelor militare în secolul XXI.
În acest sens, considerăm că merită evidenţiaţi următorii factori:
• situaţiile politică şi strategică în care se vor declanşa
conflictele militare;

<notă>21 Noam Chomsky, Un abuz al puterii şi un atac asupra democraţiei (State eşuate),
Editura Antet, 2007, pag. 15</notă>

103
 • scopurile strategice generale ale acestora;
• forţele şi mijloacele participante şi nivelul de înzestrare cu
arme nucleare şi arme convenţionale (sisteme de armamente de înaltă
precizie, mijloace electronice, informaţionale şi tehnologice),
caracteristicile tehnico-tactice ale armamentelor şi gradul de înzestrare
şi profesionalism al trupelor;
• concepţia şi intensitatea conflictului - atitudinea faţă de
adversar;
• spaţiul de desfăşurare şi gradul de pregătire a terenului pentru
război; importanţa obiectivelor vizate prin conflict;
• mediul de desfăşurare, compunerea şi capacitatea de luptă a
inamicului, valoarea (superioară, egală, inferioară), grupărilor de forţe
angajate, posibilităţile lor în timp şi spaţiu, caracterul şi tăria forţelor
adverse, starea morală a trupelor acestora;
• apartenenţa forţelor care se confruntă;
• tipuri dominante de acţiune; criterii de clasificare;
• modul de manifestare a violenţei armate în acţiunile ofensive
şi defensive în spaţiul de luptă fluid.
Un factor care, probabil, va avea un caracter permanent în
acţiunile militare în general şi în conflictele militare în special, în
viitor, este războiul informaţional, din cadrul căruia vom prezenta în
cele ce urmează componenţa imagologică.
Imagologia este o ştiinţă socio-umană de graniţă, interdisci-
plinară, care se formează la confluenţa psiho-sociologiei, fiziologiei,
antropologiei, logicii, semioticii, marketing-ului economic, ecologiei
umane şi ingineriei sociale, precum şi a altor discipline ştiinţifice.
Studiile de imagologie militară relevă că imaginea unui popor
sau a unei armate poate fi deformată grav, având ca scop politico-
militar prăbuşirea morală şi pierderea oricărei dorinţe/voinţe de a mai
opune rezistenţă în faţa agresorului.

104
 Cu două milenii şi jumătate în urmă, în China regatelor
războinice, Sun Tzu spunea că „cei ce sunt experţi în arta războiului
supun armata inamică fără luptă (...).
În acest mod, trupele rămân neatinse şi victoria va fi totală.
Aceasta este arta războiului ofensiv". Aserţiunea este valabilă şi astăzi
şi una din consecinţele ei o reprezintă dezvoltarea tehnologiilor
războiului atipic. Este evident pentru un planificator militar că, dacă
doreşte să obţină un efect pozitiv (prin perspectiva scopurilor pe care le
urmăreşte), nu are altceva de făcut decât fie să caute acele mijloace
care să modifice informaţia de intrare a grupurilor ţintă, fie să afecteze
sistemul de referinţă al acestora, prin folosirea substanţelor psihotrope,
armelor psihotronice etc.
Conştientizând acest fapt, Alvin Toffler afirmă, în lucrarea
„Război şi antirăzboi",următoarele: „Maeştrii „accentului" îmbrăcaţi
în kaki au folosit de-a lungul anilor, iar şi iar, şase instrumente.
Acestea sunt asemenea unor pârghii destinate să sucească minţile
Cele şase pârghii, în enumerarea acestui autor, ar fi: acuzarea
inamicului că ar fi săvârşit atrocităţi: amplificarea hiperbolică a
mizelor implicate în luptă sau război, în sensul că soldaţilor şi civililor
li se spune că tot ceea ce le e drag este în pericol; demonizarea şi (sau)
dezumanizarea oponentului; polarizarea cine nu e cu noi e împotriva
noastră; pretenţia pedepsei sau protecţiei divine (pe timpul operaţiilor
din Golf, fraza Dumnezeu să binecuvânteze America a străbătut toată
propaganda SUA); Toffler consideră că pârghia mintală cea mai
puternică dintre toate este metapropaganda, respectiv acţiunea care
discreditează propaganda celeilalte tabere.
Toate acestea ne determină să observăm că specialiştii în
gestionarea imaginii procedează la identificarea şi deschiderea tuturor
canalelor de comunicare, pentru ca reprezentarea pe care o construiesc
şi o difuzează să ajungă la publicul ţintă, ceea ce echivalează cu un
adevărat bombardament informaţional.

105
 Mai mult, bătălia pentru a beneficia de serviciile mediilor cu cel
mai mare impact la public este tot mai acerbă, devenind o realitate
costisitoare. Putem deci trage o concluzie preliminară cu privire la
faptul că fenomenul militar, fiind la interferenţa sferelor economică,
politică şi socială, capătă un pronunţat aspect de interdisciplinaritate,
în care dimensiunea mentală individuală, de grup sau colectivă, joacă
un rol dintre cele mai importante.
Componenta de imagine a agresiunii informaţionale ar trebui să
constituie tema pentru o cercetare sistematică, întreprinsă de organisme
specializate ale statului român (sau organisme create special pentru
îndeplinirea acestui scop).
Aserţiunea potrivit căreia un stat cu o bună imagine
internaţională (şi cu o excelentă autoimagine) este dificil de agresat (cu
succes) este verificată practic de adevăratele bătălii pentru imagine
înregistrate în cadrul ultimelor conflicte militare, care au precedat cu
mult declanşarea ostilităţilor clasice, prelungindu-se atât pe durata
conflictului, cât şi după terminarea acestuia. Modele interesante din
acest punct de vedere sunt reprezentate de crizele (conflictele) din
Golf, fosta Iugoslavie sau Haiti.
Evaluarea caracteristicilor conflictelor contemporane relevă
creşterea spectaculoasă a dimensiunii neconvenţionale a acestora,
analiştii Pentagonului apreciind că războiul secolului XXI va fi un
război preponderent informaţional. În structura acestui tip de război se
încadrează şi latura imagologică, dimensiune puternic ancorată în
societatea actuală şi, mai ales, în cea viitoare.
Conform aspectelor prezentate, se poate spune că războiul ca
formă de violenţă politică are drept caracteristici esenţiale metodica şi
organizarea şi amploarea în privinţa grupurilor care îl duc şi al
modului în care se poartă.
Războiul este limitat în timp şi spaţiu şi supus unor reguli
juridice speciale, extrem de variabile, potrivit locului şi epocii. Ultima
sa caracteristică, deşi practic inevitabilă, cvasi-generală, este aceea de

106
a fi sângeros, căci atunci când nu comportă pierderea de vieţi omeneşti,
rareori, războiul nu este decât un conflict diplomatic, economic etc. sau
un schimb de ameninţări.
Ultima jumătate a secolului al XX-lea a scos în evidenţă o
tipologie diversă de războaie:
• războiul total (1939-1945), care a avut drept scop constrân-
gerea inamicului la capitularea politică, obţinută prin înfrângerea
forţelor armate şi nimicirea potenţialului militar şi economic;
• războiul limitat (mijlocul anilor '50 şi începutul anilor '80),
caracterizat în primul rând prin punerea în evidenţă a caracterului mai
paşnic al politicilor militare, iar în al doilea rând prin dobândirea
posibilităţii de întrebuinţare mai suplă a forţei militare prin ducerea,
întâi de toate, a războaielor limitate.
În prezent se remarcă, în general, înlocuirea termenului de
război cu cel de conflict. Reamintim că în aprecierea intensităţii
conflictelor se folosesc criterii cum sunt: caracteristicile calitative ale
armamentului (nuclear sau convenţional), cantitatea pierderilor şi
gradul distrugerilor, numărul militarilor participanţi la acestea,
resursele utilizate, încadrările în timp etc.
În funcţie de aceste criterii se disting următoarele tipuri de
conflicte armate:
• Conflictul de mare intensitate, ce reprezintă un război între
două state şi aliaţii acestora, în care părţile beligerante îşi propun
obiective decisive, utilizează tehnologii moderne şi toate categoriile de
armament existente (inclusiv nuclear, bacteriologic şi chimic).
• Conflictul de intensitate medie, prin care desemnăm un război
între state şi coaliţii de state, care îşi propune obiective relativ limitate,
iar pentru realizarea acestora se utilizează, în prin-cipal, mijloace
convenţionale de luptă; totuşi, nu este exclusă între-buinţarea, în
proporţii limitate, a armamentului nuclear şi chimic. Asemenea
conflicte sunt de durată, însă sunt limitate la dimen-siunile zonelor
geografice ce pot fi acoperite prin acţiunile de luptă.

107
 • Conflictul de joasă intensitate reprezintă un război limitat, dus
pentru realizarea obiectivelor politice, sociale, economice şi
psihologice. Acesta are, deseori, un caracter de durată şi include forme
de manifestare multiple, de la presiuni diplomatice, economice şi
sociale până la terorism şi mişcare insurecţională.
Conflictele de mică (joasă) intensitate sunt de obicei limitate la
o zonă geografică şi se caracterizează prin întrebuinţarea limitată a
armamentului şi violenţei.
În prezent, atât politologii, cât şi experţii militari apreciază că în
secolul al XXI-lea se vor manifesta două mari tendinţe: prima ar fi
aceea că statele dezvoltate din punct de vedere economic şi militar, şi
în special marile puteri, vor căuta să restrângă gama tipologiei de
conflicte la cele convenabile lor; cea de-a doua ar consta în faptul că
statele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare vor trebui să facă faţă
unei game largi de conflicte, unele preluate din secolul XX.
În general, în secolul XXI, conflictele de rutină vor pune în
competiţie aceleaşi state - învingătoare - împotriva vastei populaţii de
învinşi, din state şi regiuni sortite în general eşecului.
Metodele actuale de ducere a războiului îşi vor pierde orice
sens, iar cea mai modernă tehnică de luptă existentă în prezent îşi va
pierde importanţa, conform celor preconizate de E. Marshall, şeful de
secţie pentru analiza situaţiei generale din departamentul Apărării al
SUA.
După opinia sa, în secolul informaticii, armatele de masă vor
ceda locul formaţiunilor relativ mici de specialişti-profesionişti,
capabili să nimicească inamicul, fără a intra într-un conflict direct.
Statele majore vor fi preponderent politico-militare, vor acţiona de la
mare distanţă, iar implicarea lor directă nu va putea fi probată.
Corespunzător tendinţelor descrise, se poate afirma că, în
secolul al XXI-lea, războiul se va desfăşura cu precădere pe tărâmul
informaticii (informaţia însemnând putere).

108
 Băncile de date şi logistica informatică vor constitui cel mai
reprezentativ potenţial de putere şi vor face din posesorii lor un fel de
caste atotputernice, ce se vor manifesta ca stăpâni absoluţi ai lumii.
Chiar dacă se prognozează că actualele configuraţii statale se
vor destrăma, se poate anticipa că din acest club al puterilor
informatice nu vor lipsi S.U.A., Statele Unite ale Europei, Grupul
Asiatic (nucleu Japonia, China) sau unele părţi ale acestora.
Cum vor gândi aceste superputeri războiul?
Războiul, în secţiunea sa militară, va fi gândit tot ca instrument
în slujba unui scop politic, devenind, însă, în primul rând un mijloc de
descurajare, influenţare, intimidare sau sancţionare.
Superputerile informatice vor impune noi tipuri de războaie:
• războită de comandă şi control (blocarea, distorsionarea
comenzii şi conducerii);
• războiul cibernetic, „cyberwar";
• războiul informaţional „ infowar";
• războiul mediatic, folosirea mass-media etc.
Principala caracteristică a acestor tipuri de războaie va fi aceea
că distructivitatea, emblematică pentru secolul XX, în secolul XXI va
fi înlocuită cu influenţarea comportamentelor statelor şi naţiunilor.
Evidenţiem şi alte caracteristici ale noilor tipuri de războaie:
• noile generaţii de arme (armele inteligente) vor permite
anihilarea şi reducerea performanţelor mijloacelor clasice, lovirea
selectivă a obiectivelor, predeterminarea deciziei adversarului,
transformarea luptătorului din inamic în amic etc;
• interrelaţia clasică existentă între beligeranţi pe câmpul de
luptă om-tehnică-om va suferi modificări radicale, luând forma
confruntării tehnici-tehnică, tehnică-om, om-mesaj-om.
Vedete ale viitoarelor războaie vor fi:
• echipamentele cosmice, capabile să susţină războiul stelelor şi
să execute cercetarea şi lovirea dispozitivelor strategice, operative şi
tactice;

109
 • soldaţi cu echipamente speciale (supermani/soldaţi digitizaţi);
• roboţi de diferite tipuri şi, în mod deosebit, din seria micro,
care pot deregla radare sau funcţionarea motoarelor;
• nanotehnologiile, capabile să modifice structura moleculară a
materialelor;
• mijloacele apte să facă inutilizabile armamentul, ca şi cele
menite să scoată din funcţiune sau să modifice (viruseze inteligent)
computerele;
• armele ecologice - undele electromagnetice, provocarea de
cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, invazii de insecte şi dăunători
ai recoltelor, modificări meteorologice, străpungerea păturii de ozon
etc:
• realizările revoluţiei informatice - pentru anihilarea,
deturnarea şi convertirea luptătorilor adverşi; generatoare puternice de
infrasunete pentru controlul mulţimilor prin producerea unor fenomene
psihice de masă şi a unor comportamente individuale programate;
• agenţi patogeni cu acţiune selectivă, în funcţie de
variabilitatea genetică, pentru provocarea unor molime cu acţiune
diferenţiată, după sex, etnie, rasă etc.
Războiul impus de puterile informatice, cel puţin în faza lui
iniţială, va putea avea o intensitate nepercepută de adversar. Acestuia îi
vor fi încurajaţi pe toate căile paşii greşiţi în dezvoltarea sa economică
şi socială, în aşa fel încât populaţia să vadă vinovaţi propriii
guvernanţi. Prin folosirea unor grupuri mici de militari şi civili
specializaţi (agenţi de influenţă), adversarului îi va fi impusă o
adevărată terapie a haosului, care se va traduce prin instaurarea şi
menţinerea unei stări permanente de dezordine.
Prin intermediul ei, sunt erodate autoritatea şi legitimitatea
organelor supreme ale statului, este influenţată hotărâtor decizia la
toate palierele, afectată capacitatea de a organiza o ripostă adecvată şi
eficientă în faţa presiunilor şi ameninţărilor de diferite tipuri şi este
posibilă aplicarea strategiilor de convieţuire spirituală a populaţiei. Se

110
determină astfel rupturi iremediabile între elitele politice, culturale şi
mase, acţionându-se în permanenţă pentru dezbinarea lor.
În acest fel se provoacă adversarului:
• involuţii semnificative în diferite domenii, dintre care cele mai
acute sunt în planul dezvoltării economico-sociale şi nivelului de trai;
• întârzierea realizării anumitor obiective vitale;
• pierderea unor poziţii şi a prestigiului internaţional;
• lipsa credibilităţii şi a vigorii necesare pentru promovarea şi
apărarea intereselor fundamentale;
• un comportament nesigur, eminamente defensiv în relaţiile cu
alte state;
• inconsecvenţă şi o ripostă fragilă în spaţiul propriu de interes.
Acest tip de abordare a conflictului poate fi de lungă durată,
ducând, în mod sigur, la capitularea adversarului.
Paralel cu acest tip de agresiune indirectă dusă de marile puteri,
între statele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare vom asista la o
gamă variată de conflicte militare, permise şi încurajate de marile
puteri informatice.
În secolul XXI, analiştii militari din statele agresate vor putea
vorbi, în continuare, de războaie de apărare, pe care le vor categorisi
după scopurile politico-militare urmărite, durată, motivaţie, caracter,
participanţi, criterii morale etc.
Se poate însă afirma, aproape cu certitudine, că motivaţiile,
scopurile politico-militare, caracterul, fizionomia, durata şi chiar
mijloacele de luptă utilizate în aceste războaie/conflicte militare vor fi
induse, permise, sugerate sau impuse de marile puteri militare care vor
urmări, ca şi până acum, exclusiv beneficiul celor mai puternici, al
consumatorilor de rezultate limitate ale testărilor din laboratoarele
militare ale marilor puteri.
Entităţile aflate pe trepte inferioare de dezvoltare, în cadrul
cărora puterea este conferită în principal de forţă, vor rămâne în
continuare dependente de arme pentru dezvoltarea conflictelor.

111
 Ele vor trebui să facă faţă războaielor pe orizontală, duse între
state şi coaliţii cu niveluri apropiate de dezvoltare sau celor pe verti-
cală, care vor implica state cu decalaje sensibile de civilizaţie şi putere.
Caracteristic în secolul XXI va fi faptul că, în cazul primului tip
de conflicte (clasic), determinant va fi, ca şi până acum, raportul de
forţe (putere militară), iar pentru cel de-al doilea (modem), asimetria
de cunoştinţe şi informaţii, precum şi capacitatea de operaţionalizare a
acestora.
Războiul va suporta o banalizare, devenind o strategie normală,
obişnuită a procesului reglatoriu. geo-strategic, va fi un fel de pace
încordată, ceea ce va reprezenta o mutaţie remarcabilă faţă de
momentul actual, când însăşi pacea este războiul dintre războaie. Drept
urmare, starea de pace şi cea de război nu vor mai avea un sens
contradictoriu, distincţia dintre ele devenind, practic, irelevantă. În pre-
zent, pacea este considerată perioada în care nu trag armele, iar relaţiile
dintre state sunt mediate diplomatic şi prin mijloace neviolente.
Noul tip de război, purtat cu armele relativ paşnice ale
cunoaşterii, va duce la crearea unor adevărate coridoare între
supraputeri şi zonele lor de interes. El nu va viola pacea, deci va
coexista cu aceasta.
Exemplul cel mai semnificativ este războiul purtat, pe fondul
păcii mondiale, chiar în prezent. Perioada dintre momentele în care tac
diplomaţii şi se aude primul foc de armă, iar toate celelalte mijloace de
presiune şi de intimidare sunt folosite la maximum, arată că deja este
mai puţină pace şi mai mult război, însă de un alt tip, unul care se
simte, afectează, dar nu ucide şi nu se vede.
Cele prezentate ne fac să afirmăm cu certitudine că nici în
secolul XXI războaiele/conflictele militare nu vor ieşi din sfera
politicului, având ca fundament spaţiul şi puterea, respectiv dominaţia
directă sau indirectă (sferele de influenţă), toate acestea reprezentând
categorii fundamentale ale geopoliticii.

112
 <titlu>6. Mari mutaţii geopolitice în a doua
jumătate a
secolului al XX-Iea. Războiul Rece, integrarea
euro-atlantică şi globaLizarea

Pe frontul nemulţumirilor generate de reîmpărţirea lumii la

sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial va izbucni Războiul Rece,
între URSS şi puterile occidentale, după ce a avut loc unificarea celor
trei zone ale Germaniei ocupate de S.U.A., Franţa şi Marea Britanie în
septembrie 1949 şi constituirea Republicii Federale Germania, cu
capitala la Bonn. O lună mai târziu, se constituia Republica Democrată
Germană, cu capitala în Berlinul de Est, sub ocupaţie sovietică.
Este punctul nodal al declanşării Războiului Rece dintre
puterile occidentale, constituite apoi în Blocul Nord-Atlantic (NATO)
şi blocul comunist condus de Moscova, încheiat odată cu dărâmarea
Zidului Berlinului, la exact 50 de ani după separarea Germaniei,
înlăturarea regimurilor comuniste de către ţările Europei de Est, în anul
1989, şi dezmembrarea U.R.S.S. (1991).
Războiul Rece este, poate, cea mai vehiculată sintagmă
geopolitică a ultimelor decenii, în special după 1989, respectiv după
căderea Zidului Berlinului, dată şi eveniment ce se consideră a marca
sfârşitul acestui război, câştigat de forţele democraţiei şi libertăţii
împotriva „Imperiului răului".
Toată imagologia Războiului Rece, denumit astfel, încă din
1947, de Bernard Mannes Baruch - cel ce a fost consilier al
preşedinţilor americani timp de aproape o jumătate de secol, de la
Woodrow Wilson la J.F.Kennedy — a însoţit tensiunile apărute imediat

113
după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial între SUA şi aliaţii
din vestul Europei, pe de o parte, şi URSS şi statele din estul Europei,
rămase (mai exact, cedate) în sfera sa de influenţă.
În timpul Războiului Rece a avut loc înarmarea nucleară a celor
două super-puteri, SUA şi URSS, a altor puteri postbelice (Marea
Britanie, Franţa, China şi altele), precum şi o continuă luptă pentru
reîmpărţirea sferelor de influenţă, prin declanşarea a zeci de războaie
zonale (Orientul Apropiat, Vietnam, Afganistan, Coreea, Africa), şi a
sute de intervenţii militare în majoritatea zonelor de pe glob.
Sistemul de alianţe se schimbă din nou, de data aceasta şi pe
temei ideologic, conform înţelegerilor de la Yalta, astfel că statele
europene intrate în sfera de influenţă sovietică, între care şi România,
sub conducerea partidelor comuniste sunt obligate să se alinieze
politicii antioccidentale promovată de Stalin până la moartea sa (5
martie 1953) şi apoi de succesorii acestuia.
Germania înfrântă devine stat aliat puterilor vestice
învingătoare, beneficiază de sprijin economic substanţial (Planul
Marshall) şi cunoaşte o dezvoltare postbelică accelerată, care o va
duce, după reunificare, la statutul de cea mai mare putere europeană.
Datorită acestui program, în sumă totală de peste 13 miliarde
dolari, producţia industrială în ţările vestice a crescut cu peste 35 la
sută faţă de 1939, ceea ce a marcat o evidentă superioritate faţă de
blocul estic, numit şi „lagărul socialist".
Ca răspuns la toate aceste "provocări'', I.V. Stalin declanşează
integrarea în blocul comunist, atât politico-ideologic, prin înfiinţarea
COMINFORM (1947), dar mai ales militar, prin Tratatul de la
Varşovia (1955), în care erau incluse, alături de URSS, şapte ţări
comuniste, şi Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc - CAER
(1949).
Războiul Rece a fost, înainte de toate, sinonim cu cursa
înarmărilor convenţionale şi nucleare între cele două super-puteri,

114
SUA şi URSS, talonate de ţările satelit, susţinută de competiţia
economică şi de războiul ideologic.
O altă caracteristică a Războiului Rece, constă în aceea că
agenţiile de spionaj (intelligence), începând cu CIA şi KGB, şi-au
căpătat o tristă faimă pentru metodele abuzive, de sorginte
concentraţionară, pe care le-au folosit.
Toată maşinăria de război, în stare de aşteptare şi ameninţare, a
fost susţinută de o feroce propagandă, de o parte şi de alta, de o
politizare a ştiinţelor sociale ce a mers până la interzicerea unor
discipline sau ştiinţe (cibernetica în est, dar şi în vest, geopolitica fiind
cazul cel mai frapant).
Războiul Rece a inclus şi componenta rezolvării problemelor
populaţiei evreieşti, masacrată prin Holocaust, prin crearea statului
Israel (1949), fapt ce a generat situaţia tensionată din Orientul
Apropiat, nici până astăzi rezolvată.
Desigur, învingătorii au fost recunoscuţi, odată cu celelalte
structuri (militare, economice), drept campionii binelui şi forţei
morale, în vreme ce învinşii au fost nevoiţi să-şi schimbe denumirile
sau să dispară, odată cu întregul sistem şi structurile constitutive.
Războiul Rece a cunoscut trei faze, prima, socotită cea mai
ostilă, începând imediat după Conferinţa de la Potsdam (1945).
După moartea lui Stalin (1953) şi încheierea Războiului din
Coreea (1950-1953), Războiul Rece a cunoscut o oarecare relaxare, dar
criza rachetelor din Cuba, din 1962, a adus cele două super-puteri în
pragul unui război nuclear, ceea ce a determinat o schimbare de
atitudine care a condus la primele eforturi în direcţia dezarmării.
Deşi niciodată nu au încetat confruntările indirecte între SUA şi
URSS, cum a fost cazul Războiului din Vietnam, dar mai ales pe
frontul din Orientul Mijlociu, în anii '60, tensiunile au început să se
atenueze. Această tendinţă a culminat cu „Ostpolitik", iniţiată de
cancelarul RFG, Willy Brandt, începând din 1969, continuând cu

115
Conferinţa de ia Helsinki (1973-1975) şi Conferinţa pentru securitate
şi cooperare în Europa, după 1975.
Etapa denumită detente (destindere) a luat sfârşit în 1979, odată
cu invazia sovietică în Afganistan, suprimarea mişcării „Solidaritatea"
din Polonia în 1980 şi amplasarea de rachete nucleare balistice
sovietice (SS20) în Europa de Est, la care NATO a răspuns prin
amplasarea de rachete americane Pershing în Europa de Vest.
A treia etapă, ce a dus la înfrângerea blocului răsăritean, a
început odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov ca preşedinte
al PCUS. care a considerat că situaţia economică precară a ţării sale
nu-i va permite niciodată să ţină pasul cu SUA în cursa înarmărilor.
În 1988, URSS a declarat oficial că nu se va mai amesteca în
treburile interne ale unui alt stat, iar în 1989 s-a retras din Afganistan.
La sfârşitul anilor '80, relaţiile dintre URSS şi SUA au
cunoscut o evoluţie ascendentă, iar în 1989, când în ţările comuniste au
început schimbările revoluţionare ce au dus la prăbuşirea lagărului
socialist. Mihail Gorbaciov s-a întâlnit în Malta cu preşedintele SUA,
George Bush, într-o întrevedere istorică, socotită pandant al
Conferinţei de la Yalta din 1945, la care au participat F.D.Roosevelt,
I.V.Stalin şi W.Churchill, când au stabilit principiile politicii lor
postbelice şi ale unui nou sistem de securitate (înţelegere care nu avea
să dureze mai mult de un an).
În 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, preşedintele
american, George Bush, a declarat oficial sfârşitul Războiului Rece.
Anul 1989, mai precis 9 noiembrie 1989, ziua căderii Zidului
Berlinului, reprezintă prăbuşirea sistemului bipolar şi în acelaşi timp
începutul unei noi ere. Cert este că până în 1989 societatea umană a
existat sub spectrul conflictului nuclear global.
În acest context, SUA trec, odată cu dispariţia bipolarităţii, de la
stadiul de super-putere la stadiul de hiper-putere. Odată cu sfârşitul
războiului ideologic dintre cele două blocuri, capitalist şi socialist,
„lumea întreagă este în acord cu privire la un cadru geoeconomic care

116
va guverna relaţiile economice: liberalismul... În 1989, lumea este o
22
United Market. Este începutul unei noi globalizări".
Ceea ce este caracteristic constă în faptul că războiul economic
a devenit tot mai acerb, iar cele mai multe state aliate politic şi militar
sunt adversari înverşunaţi în plan economic. Globalizarea, în special
prin liberalizarea pieţei, face ca majoritatea conflictelor să fie de natură
economică, în care corporaţiile multinaţionale să fie instrumente cu
importanţă majoră.
În concret, dispariţia blocului comunist a generat, după anul
1989, următoarele:
• intensificarea mişcărilor naţionaliste;
• extinderea proceselor de integrare atât la nivelul U.E. cât
şi declanşarea altor procese, după modelul U.E., ca etape
ale globalizării;
• globalizarea pieţei, concomitent cu reaşezarea marilor
„actori" economico-financiari;
• formalizarea unui nou cadru geoeconomic în acelaşi
timp cu parcurgerea crizei economico-financiare.
Toate acestea se bazează pe informaţie, pentru că aceasta „pare
a fi în acelaşi timp miza şi obiectul competiţiei economice
internaţionale". 23
Integrarea euro-atlantică. În acest interval, imediat după
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Franţa îşi va soluţiona
diferendele seculare cu Germania, iniţiind Comunitatea Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), înfiinţată în anul 1951, prin aderarea altor patru ţări
(Italia şi cele trei ţări Benelux), organizaţie ce va sta la baza
Comunităţii Economice Europene (CEE) sau Piaţa Comună Roma
(1957), ce se va transforma în Uniunea Europeană prin Tratatul de la
Maastricht (1991).

<notă>22
Ali Laidi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului,
Editura House of Guides, 2007, pag. 100
23
Ibidem, pag. 107</notă>

117
 În acest moment, comunitatea avea 12 membri, pe lângă cei 6,
alăturându-i-se, în anul 1973, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca,
Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986).
În anul 1989, prin unificarea Germaniei, fosta R.D.G. intră în
componenţa CE. În anul 1995 se alătură încă 3 ţări: Suedia, Finlanda şi
Austria.
Din acest moment, Uniunea Europeană va declanşa operaţiunile
de primire în componenţa sa a statelor mai sărace, cu o democraţie în
tranziţie, desprinse, după anul 1989, din fostul bloc comunist.
La 1 mai 2004 intră în componenţa U.E. zece noi state, foste
comuniste: Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia,
Lituania, Letonia, Estonia (ultimele trei foste state sovietice), precum
şi Cipru şi Malta.
În fine, la 1 ianuarie 2007 sunt acceptate România şi Bulgaria,
UE având 27 de ţări, o populaţie de aproape 500 de milioane de
locuitori, cu elemente de federalizare în continuă creştere, statuate de
Tratatul Constituţional de la Lisabona, ce a cunoscut mai multe
termene de amânare în privinţa intrării în vigoare.
Uniunea Europeană este o asociere de state cu organisme
reprezentative alese (Parlament) şi executive (Comisia Europeană şi
Consiliul Europei), cu organe judecătoreşti (Curtea de Justiţie cu sediul
la Bruxelles), Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană (care
fixează dobânda minimă în ţările cu moneda unică, euro), foile militare
proprii, în baza unei politici europene de securitate şi apărare comună.
Procesul de integrare instituţională pe verticală continuă odată
cu cel pe orizontală, ţări precum Turcia, statele provenite din fosta
Iugoslavie, ca şi altele, din fosta U.R.S.S., urmând să adere în perioada
următoare. România ocupă locul 7 în privinţa populaţiei şi teritoriului
în U.E., clasându-se, însă, pe ultimele locuri în privinţa produsului
intern pe locuitor.
Comunitatea Europeană s-a dezvoltat, în plan economic, în
strânsă legătură cu NATO, blocul militar ce cuprinde în prezent

118
majoritatea statelor din U.E., rolul principal, pe principii de egalitate,
avându-l Statele Unite ale Americii, al căror concept de confruntare cu
U.R.S.S. a inclus dezvoltarea militară şi economică a avanpostului
european.
În felul acesta, pentru a-şi extinde bazele militare, construite
mai întâi în zona americană a Germaniei, Statele Unite au iniţiat
asocierea militară, concomitent cu unificarea economică, în jurul
aceloraşi actori.
Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949,
creându-se o alianţă de 12 state (SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa,
Italia, cele trei ţări Benelux, Danemarca, Norvegia, Portugalia şi
Islanda).
Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinţă o alianţă de ţări
independente, având drept obiectiv comun menţinerea păcii şi
protejarea propriei libertăţi prin intermediul solidarităţii politice şi a
unui sistem de apărare adecvat, conceput pentru a descuraja şi a
respinge orice formă de agresiune împotriva lor.
NATO este o organizaţie interguvernamentală, ale cărei ţări
membre îşi păstrează integral suveranitatea şi independenţa, un forum
în cadrul căruia statele se consultă reciproc în toate privinţele, se iau
hotărâri asupra problemelor politice şi militare ce le afectează
securitatea.
Obiectivul prim al Alianţei Nord-Atlantice este asigurarea
libertăţii şi securităţii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se
24
realizează prin mijloace atât politice, cât şi militare, asigurându-se
atât respectul Actului constitutiv al Organizaţiei, cât şi al Cartei
Naţiunilor Unite.

<notă>24
Aliaţii europeni din NATO, dar şi oficiali americani şi ruşi se tem de aplicarea
articolului 5 al Tratatului, care ar putea atrage Alianţa în conflicte potenţiale".
„Cearapin, Tudor, Homotescu, Gabriel, Toma, Gheorghe. De la securitatea individuală,
la securitatea colectivă, Editura Bioterra, Bucureşti, 2003, p. 42.</notă>

119
 În esenţă, potrivit art. 5 din Tratatul NATO, un atac împotriva
25
unuia dintre statele membre este considerat un atac împotriva tuturor.
Această concepţie este reafirmată şi prin alte prevederi extrem
de importante: voinţa statelor semnatare de „a trăi în pace cu toate
popoarele", de a le „salvgarda libertatea, moştenirea comună şi
civilizaţia, pe baza principiilor democraţiei, a libertăţilor individuale şi
a supremaţiei dreptului", de a „contribui la dezvoltarea relaţiilor
internaţionale paşnice şi prieteneşti, întărind propriile lor instituţii
libere, asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt
clădite aceste instituţii şi dezvoltând condiţiile propice asigurării
stabilităţii şi bunăstării, făcând eforturi pentru a elimina orice opoziţie
în relaţiile lor economice internaţionale şi încurajând colaborarea
economică între fiecare parte şi între toate deopotrivă."
Vocaţia NATO o constituie protejarea democraţiei şi a
26
drepturilor omului şi asigurarea supremaţiei dreptului. De asemenea,
Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării crizelor, contribuind
la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate, atunci când
există consensul statelor membre.
In perioada Războiului Rece, Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord a avut o contribuţie majoră şi incontestabilă la
menţinerea stării de non-război şi la edificarea păcii.
Prin strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru
în domeniul armelor convenţionale sau printr-o extraordinară
flexibilitate intelectuală, Alianţa a contribuit la depăşirea fără
confruntări armate a unor situaţii tensionate între două blocuri
reprezentând valori şi principii diferite şi dispunând de capacităţi
militare semnificative.
<notă>25
De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însuşi îşi găseşte sursa constituirii sale legale în
articolul 51 al Canei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor
independente la apărare individuală sau colectivă.
26
Ideea de apărare comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comune
transpare şi din art. 4 al Tratatului de la Washington: „Părţile se vor consulta de fiecare
dată atunci când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială, interdependenţa
politică sau securitatea uneia dintre părţi este ameninţată".</notă>

120
 Răspunzând unei situaţii dramatice generate de tendinţele
expansioniste ale colosului sovietic, crearea Organizaţiei Nord-
Atlantice a constituit punerea în funcţiune a unei alianţe militare unice
în istorie prin durată, prin structurile sale militare şi politice originale,
prin diferenţele (de mărime şi de resurse) dintre aliaţi, prin sistemul
instituţional instituit şi, nu în ultimul rând, prin respectarea
suveranităţii şi independenţei membrilor săi (fiind o organizaţie de
cooperare interguvernamentală, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică
nu antrenează modificări în planul suveranităţii statale, membrii săi
păstrându-şi drepturile de a-şi asuma responsabilităţi suverane în
domeniul apărării). 27
După încheierea Războiului Rece, întrebarea care s-a conturat
în legătură cu NATO a fost dacă organizaţia continuă să mai joace
rolul pe care şi l-a asumat la constituirea sa.
Declaraţia de la Londra, din 1990, constituie momentul
consacrării noilor realităţi în relaţiile partenerilor euro-atlantici cu
Uniunea Sovietică şi fostele state comuniste şi pune bazele viitoarei lor
cooperări, care va fi dezvoltată nu doar în cadrul NATO, ci şi al
OSCE.
Priorităţile NATO în anii '90 s-au orientat spre deschiderea
Alianţei către noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai larg
de sporire a integrării componentei europene şi, nu în ultimul rând,
restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianţa şi-a lărgit
sfera de interes prin ceea ce a fost denumit „a treia dimensiune" a
28
NATO.
Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic. Cadru multilateral de
cooperare, Consiliul constituie instanţa în cadrul căreia aliaţii şi

<notă>27
Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euro-atlantice, Edit. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p.67
28
Abordarea cooperativă a securităţii a orientat Alianţa către relaţii cu state nemembre
prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic,
Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent NATO - Rusia, Comisia NATO -
Ucraina, Dialogul Mediteraneean.</notă>

121
partenerii se consultă asupra unei problematici vaste, mergând de la
gestionarea crizelor, menţinerea păcii şi a securităţii, controlul
armamentelor, la cooperarea ştiinţifică şi nonproliferarea armelor de
29
distrugere în masă.
Parteneriatul pentru Pace. Creat în 1994, Parteneriatul pentru
Pace are drept obiectiv consolidarea stabilităţii şi a securităţii în
întreaga Europă. El urmăreşte sporirea capacităţilor Alianţei şi ale
statelor partenere de a coopera în cadrul operaţiunilor comune.
Parteneriatul se bazează pe o cooperare practică, adaptată nevoilor
proprii fiecărui stat. În cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO îşi
asumă rolul consultărilor cu fiecare dintre statele partenere în cazul
unei potenţiale ameninţări la adresa integrităţii lor teritoriale,
independenţei politice sau securităţii lor.
Consiliul permanent NATO - Rusia. Considerând Rusia un
actor de maximă importanţă în peisajul securităţii internaţionale.
NATO i-a propus, în 1996, dezvoltarea unui nou tip de relaţii de
cooperare. Această cooperare s-a concretizat în 1997 prin semnarea
„Actului fondator asupra relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii
între NATO şi Federaţia Rusă"' şi prin crearea Consiliului permanent
30
NATO - Rusia.
Comisia NATO - Ucraina. Devenită independentă în 1991,
Ucraina a început să dezvolte foarte repede relaţii cu Organizaţia
Nord-Atlantică. devenind membru al Parteneriatului pentru Pace în
1994 şi fiind unul dintre fondatorii Consiliului de Parteneriat Euro-
Atlantic. Recunoscându-se rolul major pe care Ucraina îl joacă în

<notă>29
Consiliul, creat în 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. El constă în
întâlniri periodice la nivel de ambasadori de externe şi ai apărării.
30
Consiliul permite abordarea unor probleme de interes comun: menţinerea păcii,
securitatea nucleară, conversia industriei de apărare, controlul armamentelor, cooperarea
militară, protecţia mediului. În 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO în
contextul conflictului din Kosovo, Rusia şi-a suspendat relaţiile cu NATO. Vizita
fostului secretar general al NATO, Lord Robertson, la Moscova (februarie 2000) a
reprezentat relansarea acestei cooperări.</notă>
geopolitica europeană, s-a adoptat, în 1997, „Carta pentru un
Parteneriat distinctiv între NATO şi Ucraina".
Consolidarea dimensiunii europene. Diferenţele de capacităţi
între SUA şi partenerii săi europeni au determinat Alianţa să susţină,
începând din 1994, dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate
şi de Apărare (IESA), în strânsă colaborare cu Uniunea Europei
Occidentale. Ideea care a stat la baza creării acestei Identităţi europene
este, pe de o parte, de a da statelor de pe bătrânul continent
posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea propriei securităţi şi, pe de
altă parte, consolidarea unei relaţii transatlantice mai echilibrate şi mai
puternice.
Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de
a crea o Forţă de Reacţie Rapidă, care a devenit operaţională în 2003,
pe de o parte, şi crearea unei Forte de Reacţie a NATO, în urma
summit-ului de la Praga, din 2002, pe de altă parte, au creat senzaţia
unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurenţe între cele două
structuri.
Obiectivele şi aria de intervenţie a celor două Forţe fiind însă
diferite, se poate vorbi mai degrabă de o complementaritate a acestora.
În plus, Uniunea Europeană nu şi-a dezvoltat suficient capacităţile
militare, nefiind pregătită, în momentul de faţă, să dea un răspuns rapid
şi eficient unor provocări securitare majore,
Stabilitatea şi securitatea Europei de Sud-Est şi consolidarea
cooperării între statele din regiune sunt promovate prin intermediul
„Iniţiativei pentru Europa de Sud-Est", adoptată la summit-ul de la
Washington, din 1999.
La baza acestei Iniţiative se regăsesc patru elemente
fundamentale: Forumul consultativ pe probleme de securitate în
Europa de Sud-Est, Grupul de lucru ad-hoc în domeniul cooperării
regionale, instrumentele de lucru ale Parteneriatului pentru Pace şi
programele-ţintă pe probleme de securitate pentru ţările din regiune.

123
 Toate aceste demersuri, împreună cu încercarea de a constitui,
la nivel european, o Politică de Securitate şi Apărare Comună
funcţională pot fi înţelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor şi
responsabilităţilor între Europa şi SUA în acest domeniu. În decembrie
2002 a fost consacrată baza oficială a cooperării între NATO şi UE
privind gestiunea crizelor şi prevenirea conflictelor.
Structurile NATO. Pentru a-şi putea îndeplini rolul său
fundamental de prezervare a libertăţii şi securităţii statelor membre,
NATO este dotat cu o dublă structură - militară şi civilă - între cele
două „componente" existând o strânsă cooperare.
„Dacă America de Nord şi Europa dezvoltă forme strânse de
integrare economică şi politică pentru a completa cooperarea lor de
securitate şi din cadrul NATO, ele ar putea să genereze o a treia etapă
euro-americană a afluenţei economice şi a influenţei politice
occidentale". 31
Consiliul Atlanticului de Nord (CAN) este organul decizional al
Organizaţiei şi singurul său organ a cărui existenţă este expres afirmată
de Tratatul de la Washington. 32
Secretariatul Internaţional are în compunere: Biroul secretarului
general 33, departamentele operative, Biroul Administrativ şi Biroul
inspectorului financiar. Comitetul Militar este alcătuit din ofiţeri
superiori din ţările membre, detaşaţi la sediul din Bruxelles al Alianţei.

<notă>31
Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Editura
Antet, p.324.
32
Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de un
ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din
consilieri şi funcţionari care participă la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.
33 Secretarul general este însărcinat să promoveze şi să conducă procesul de consultări şi
luare a deciziilor în cadrul Alianţei. El îşi asumă şi funcţia de preşedinte al Consiliului
Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru Planificarea Apărării şi Comitetului pentru
Planificarea Nucleară. De asemenea, el este abilitat să-şi folosească bunele oficii în caz
de diferende între ţările membre. El este însărcinat şi cu conducerea Secretariatului
Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei în relaţiile cu guvernele şi
cu mass-media.</notă>

124
 Statul Major Militar Internaţional sprijină activitatea
Comitetului Militar; această structură este alcătuită din personalul
militar detaşat de fiecare stat membru şi din personal administrativ
civil.
Adunarea Atlanticului de Nord (AAN). Importanţa pe care
Alianţa o acordă dialogului politic între reprezentanţii direcţi ai
cetăţenilor din statele membre se concretizează şi prin constituirea. în
1995, a Adunării Parlamentare.
Membrii Adunării sunt numiţi de către şi din rândul
parlamentelor statelor membre, urmând procedurile naţionale şi în
funcţie de ponderea pe care partidul politic din care fac parte o au în
parlamentul respectiv.
Concomitent cu dezvoltarea sistemului de apărare nord-atlantic,
ţările europene au încercat să-şi creeze propriile mijloace de securitate,
elaborând, treptat, actualul sistem european de politică externă şi
securitate comună, care a evoluat de la cadrul inter guvernamental la
cel comunitar, cu o tendinţă vizibilă spre organizarea de tip federal.
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie o politică externă şi de
securitate comună între statele membre în Uniunea Europeană - PESC,
al doilea pilon sau a doua componentă a Comunităţii, prin care se
stabilesc şi se instituie obiectivele, metodele, competenţele şi
procedurile majore referitoare la PESC.
Până în 1989, conceptul de politică europeană de securitate
comună nu exista, statele europene fiind fie sub influenţa americană
(NATO), fie sub cea sovietică, prin Tratatul de la Varşovia. Prăbuşirea
sistemului bipolar de securitate şi ieşirea statelor est-europene din sfera
de influenţă sovietică, urmată de integrarea lor în NATO, a determinat
statele vest-europene să reactiveze structurile proprii de securitate,
respectiv Uniunea Europei Occidentale - UEO.
În condiţiile date, SUA, preocupate de situaţia din Europa, au
promovat o altă atitudine faţă de Germania Federală, văzută ca un
pilon european faţă de fostul aliat URSS, astfel că a cuprins această
ţară învinsă mai întâi în planul Marshall, apoi, în 1954, în Tratatul
34
NATO.
Începând din 1984, raportul de forţe se schimbă din nou. De
data asta, între SUA şi Europa de Vest, astfel că UEO revine, pentru o
perioadă, pe scena politică. Odată cu Tratatul de la Maastricht (1992),
Uniunea Europeană are elaborată propria sa politică de securitate şi
apărare (PESA).
Prin politica de securitate şi apărare, Uniunea Europeană îşi
propune să îndeplinească următoarele obiective comune: salvgardarea
valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenţei şi
integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite;
întărirea securităţii Uniunii Europene sub toate formele sale;
menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform
principiilor Cartei Naţiunilor Unite, a principiilor Actului Final de la
Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele relative la
frontierele exterioare; promovarea cooperării internaţionale;
dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
La nivelul Uniunii Europene sunt îmbinate acţiunile
interguvernamentale din interiorul Consiliului European cu cele
supranaţionale ale Comisiei şi Parlamentului European.
Acţiunile comune adoptate de Consiliu privesc anumite situaţii
în care o acţiune operativă a Uniunii este considerată necesară, stabi-
lind obiectivele, raza de acţiune, mijloacele care trebuie puse la dis-
poziţia Uniunii, condiţiile relative la punerea lor în practică, durata etc.
În lipsa unei decizii a Uniunii, statele membre pot lua de
urgenţă măsurile care se impun, ţinând cont de obiectivele generale ale
acţiunii comune, informând imediat Consiliul.

<notă>34
Această Uniune este anterioară creării NATO, fiind primul sistem european de
securitate, creat la 4 martie 1948 de către Franţa, Marea Britanie şi Ţările Benelux, prin
Tratatul de la Bruxelles, prin care se anvizaja un răspuns faţă de refacerea rapidă a
Germaniei, responsabilă pentru izbucnirea celor două războaie mondiale.</notă>

126
 Poziţiile comune adoptate de Consiliu definesc atitudinea
Uniunii faţă de o chestiune particulară de natură geografică sau
tematică, iar statele membre îşi adaptează politicile lor naţionale la
poziţiile comune. Politica externă şi de Securitate Comună include
ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv defi-
nirea progresivă a unei politici de apărare comune care ar putea con-
duce la o apărare comună, dacă Consiliul European decide acest lucru.
Politica Externă şi de Securitate Comună, aşa cum este propusă
35
în Tratatul de la Lisabona , ar urma să capete noi dimensiuni în sensul
integrării. Astfel, prin noul articol 46 A/TUE, (proiectul de modificare
a Tratatului), Uniunea primeşte personalitate juridică, devenind un
subiect de drept internaţional, deci nu mai poate fi redusă la statutul de
simplu cadru de cooperare pentru state.
Mai mult a r t . 1 1 , noul alin.1/TUE, în modificarea Tratatului de
la Lisabona, precizează că în domeniul PESC există o "competenţă a
Uniunii", căreia îi specifică şi conţinutul: „Include toate domeniile
politice externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea
Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune
care poate conduce la o apărare comună".
Or, din moment ce se admite o competenţă a UE, dar menţinând
regula unanimităţii în domeniul PESC, este limpede că tensiunea dintre
cele două tendinţe, cea integraţionistă şi cea suveranistă pentru PESC,
devine tot mai accentuată, în raport cu formulările din tratatele
anterioare celui de la Lisabona.
Politica Externă şi de Securitate Comună urmează să fie
condusă de Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii în colaborare cu
statele membre. într-o optică integraţionistă, Tratatul de la Lisabona
consacră caracterul special al PESC, ca o afectare a principiului suve-
ranităţii statelor.

<notă>35
A cărui ratificare a fost blocată până la cel de-al doilea referendum din Irlanda din 3
oct.2009.</notă>

127
 Deşi PESC nu este considerat „domeniu de competenţă
partajată", totuşi se observă că, în aplicarea deciziilor Consiliului sau
ale Consiliului European în acest domeniu, alături de statele membre
apare şi o instituţie supranaţională cu un rol important: Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Secu-
ritate (un adevărat ministru european de externe, prin atribuţiile sale, în
ciuda denumirii folosite în tratat).
Mai mult, prin calitatea sa de Preşedinte al Consiliului
Afacerilor Externe, acesta participă activ la elaborarea deciziilor în
domeniul PESC; în plus, alături de Comisie (pentru celelalte domenii
ale acţiunii externe). Înaltul Reprezentant poate prezenta (în domeniul
PESC) Consiliului propuneri comune (art. 10B/TUE, alin.2).
Nu putem confunda caracterul supranaţional al înaltului
Reprezentant (reieşind acest caracter încă din denumirea sa, de
Reprezentant „al Uniunii" şi nu al statelor, înainte de a-i analiza
atribuţiile şi funcţiile, în temeiul Tratatului de la Lisabona) cu unul
interguvernamental (Tratatul de la Lisabona nu mai preia denumirea de
„Ministru" de Externe al Uniunii, din tratatul constituţional), deoarece
Înaltul Reprezentant, aşa cum se desprinde din analiza întregului titlu
V/TUE, în modificarea Tratatului de la Lisabona, protejează interesul
general al Uniunii, în vreme ce miniştrii de externe ai statelor membre
protejează interesele specifice ale acestor state.
În prezent, prin dispoziţiile în vigoare, Tratatul privind Uniunea
Europeană detaliază aceste competenţe prin următoarele dispoziţii
speciale referitoare la Politica de Securitate şi Apărare Comună -
PSAC: Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC) face parte
integrantă din Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC); PSAC
asigură Uniunii o capacitate de acţiune bazată pe mijloace civile şi
militare: Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara
Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi
întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei

128
Organizaţiei Naţiunilor Unite; îndeplinirea acestor sarcini se sprijină
pe capacităţile furnizate de statele membre.
Politica de Securitate şi Apărare Comună include definirea
progresivă a unei politici de apărare comune a Uniunii. Aceasta va
conduce la o apărare comună de îndată ce Consiliul European hotărăşte
aceasta în unanimitate. În acest caz, Consiliul recomandă statelor
membre să adopte o decizie în conformitate cu normele lor
constituţionale.
Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al
politicii de securitate şi apărare a anumitor state membre care
consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord şi este compatibilă cu politica comună
de securitate şi apărare adoptată în acest cadru.
Aprecierea conform căreia „România vrea să împace NATO şi
UE" nu este departe de adevăr, în ciuda formulării maliţioase.
România chiar are un asemenea interes, iar soluţionarea sa îşi găseşte
corespondent în evoluţia sistemului de securitate şi apărare european.
Această evoluţie este legată de creşterea gradului de
interoperabilitate dintre UE - UEO şi NATO şi, bineînţeles, statele
36
membre şi prin crearea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare.
Statele membre UEO care fac parte şi din NATO au impus în forurile
de decizie ale NATO măsuri care să garanteze primatul UEO în
problemele de securitate şi apărare ale Europei.
Începând cu 1 ianuarie 2002, Centrul de Sateliţi şi Institutul
pentru Studii de Securitate au trecut sub jurisdicţia U.E. În felul acesta,
UEO îşi păstrează funcţia de forum de securitate şi apărare,
competenţele în materie de armamente şi pe cele legate de aplicarea

<notă>36
Odată cu Tratatul de la Maastricht s-a constituit Identitatea Europeană de Securitate şi
Apărare, prin recomandarea UEO în structurile premergătoare UE. În acelaşi an,
miniştrii Afacerilor Externe şi ai Apărării din ţările UE/UEO au dat Declaraţia de la
Petersberg (Berlin), prin care s-a hotărât ca UEO să susţină acţiunile de prevenire a
conflictelor şi de menţinere a păcii în colaborare cu instituţii de securitate, precum ONU
şi OSCE.</notă>

129
articolului 5 din Tratatul de la Bruxelles, adică asistenţă mutuală în caz
de agresiune armată.
Poziţia României este una de echilibru şi inteligenţă strategică.
Pe de altă parte, creşterea rolului de hegemon a Germaniei, principala
forţă UE, a condus la un echilibru NATO - UE, care constă în
colaborarea dintre cele două structuri. Dar ceea ce oferă o bază
comună celor două structuri sunt raporturile cu Federaţia Rusă. Deşi
sechelele Războiului Rece nu au dispărut, cu toate suspiciunile din
politica externă a Federaţiei Ruse, aceasta manifestă o atitudine
cooperantă cu UE. Cu atât mai mult este de analizat poziţia României
în raport cu UE, pe de o parte, şi NATO, pe de altă parte, care are de
multă vreme clarificat echilibrul de forţe cu fosta URSS.
În prezent, în cei 15 ani care au trecut de la Tratatul de la
Maastricht, UE şi-a consolidat atât statutul său de apărare a securităţii
europene, cât şi pe cel de forţă militară, având în prezent un secretar
general şi un stat major devenit operaţional în 1996. Şi mai importante
în raporturile UE - NATO sunt însă aspectele din industria de apărare,
mobilul cursei înarmărilor. 37

<titlu>Geopolitică şi globalizare

De cele mai multe ori, atunci când se abordează fenomenul

globalizării, pe care îl resimţim din ce în ce mai mult, se neglijează
etapa premergătoare, cea a mondializării, care a prefigurat premisele
globalizării.
Aceste premise s-au manifestat prin următoarele fenomene:
• tendinţa de reducere a economiei globale la o piaţă mondială, în
care actorii se identifică cu marile puteri;

<notă>37
în fapt, piaţa de armament din UE, în care lucrează circa 2 milioane de europeni, este
controlată în proporţie de 75 la sută de firmele americane, aceasta fiind principala
competiţie între SUA şi UE, ca şi în cazul celorlalte industrii de vârf (aeronautică,
informatică etc.)</notă>

130
 • dincolo de alianţele politico-militare s-a continuat şi se continuă
apărarea intereselor economice, concomitent cu eforturile
susţinute pentru menţinerea propriului model socio-cultural, iar
acolo unde au existat sau au fost create condiţii favorabile s-a
promovat sau a fost impus propriul model socio-cultural;
• interdependenţa dintre naţiuni este, în general, economică şi nu
una consimţită, acceptată ori stabilită prin factorul politic.
O astfel de situaţie face ca piaţa liberă să divizeze şi să
radicalizeze relaţiile dintre oameni, ceea ce a fost recunoscut şi prin
poziţia oficială a politicii americane.
Bill Clinton, în discursul său în faţa Congresului American,
susţinut în anul 2000, arăta: „pentru a realiza toate oportunităţile
pentru economia noastră, trebuie să depăşim frontierele şi să elaborăm
o revoluţie care să doboare obstacolele şi să creeze noi reţele între
naţiuni şi indivizi, între diversele forme de economie şi de culturi:
globalizarea". Însăşi doctrina americană de război economic conţine,
ca linii directoare, următoarele direcţii strategice:
• reorientarea activităţilor serviciilor de informaţii spre domeniul
economic;
• folosirea serviciilor de informaţii pentru a câştiga licitaţii;
• reorientarea diplomaţiei conform intereselor economice;
• elaborarea legii privind protejarea informaţiilor strategice ale
companiilor, firmelor sau întreprinderilor;
• promovarea unui lobby intens pe lângă instituţiile financiare
internaţionale;
• crearea şi operaţionalizarea, în cadrul departamentului de
comerţ a Advocacy Center.
Se poate concluziona, pe baza celor de mai sus, că în actualul
context al fenomenului globalizării, interdependenţa dintre naţiuni nu
mai reprezintă o garanţie de pace, ci mai degrabă se crează premise de
război.
Este firesc ca SUA să rămână în continuare o mare putere, atât
timp cât bazele strategiei de securitate ale acestora, au ca pivot

131
fundamental informaţia în ceea ce priveşte componenta de securitate,
componenta economică şi componenta culturală, focalizate pe miza şi
obiectul competiţiei economice internaţionale. In contextul actual al
globalizării, dincolo de puterea economică, politică, militară sau de
altă natură, toate statele se confruntă cu următoarele probleme:
• discrepanţa dintre gravitatea problemelor şi slăbiciunea
politicilor;
• criza valorilor morale, uşurinţa cu care populaţia este orientată
către tot ce înseamnă trivialitate, subcultură, spirit achizitiv;
• evitarea cronică a deciziilor dificile de către guvernanţi;
• manifestarea tendinţelor de dezmembrare a sistemului de
învăţământ public;
• incapacitatea de a reforma sistemul defectuos de asistenţă, care
este exagerat de scump, ineficient şi neadaptat la o economie de
piaţă;
• politica promovată în viaţa publică se reduce în esenţă la con-
tracararea criticilor şi atribuirea eşecurilor adversarilor politici;
• s-a creat şi s-a indus o percepţie eronată, potrivit căreia politica
şi guvernarea sunt echivalente;
• se manifestă tot mai evident vulgarizarea culturii, promovarea
satisfacţiei imediate etc;
• există mari probleme morale legate de corupţia în administraţie
şi în afaceri, de lăcomia şi materialismul managerilor şi chiar în
educaţia generaţiei tinere în spiritul valorilor corecte;
• la nivelul societăţii civile, se apreciază acumulările de capital,
bogăţia, celebritatea şi divertismentul;
• criza energetică determină eforturi greu de susţinut pentru
creşterea investiţiilor în infrastructura energetică, în vederea
obţinerii sau creşterii independenţei energetice.
Concomitent cu acestea, cererea mondială de petrol este din ce
în ce mai mare, iar sume de bani la nivel de sute de miliarde de dolari,
plătite pentru petrol, ajung la cele mai instabile regimuri politice.

132
 Apreciem că sunt suficiente argumente pentru a anticipa că
influenţa politică şi culturală a SUA va spori în mod considerabil.
Globalizarea a devenit o certitudine. Actuala criză economico-
financiară este, de asemenea, o certitudine.
Manifestarea crizei economice din perioada 1928-1933 aduce în
atenţie faptul că pasul următor va fi acela prin care elitele vor poza în
salvatori prin soluţiile promovate pentru protejarea şi siguranţa
populaţiei care, în realitate, vor genera mai mult control, mai multă
dependenţă şi mai multă înrobire. Este evident faptul că această criză
globală impune soluţii holiste prin crearea unei noi arhitecturi
financiare mondiale, crearea unei autorităţi monetare globale, guvern
financiar mondial, crearea unui sistem de cooperare monetară.
Pe lângă problemele generate de globalizare, se caută la nivel
mondial şi modele de securitate în relaţiile internaţionale care, alături
de marii actori, implică şi manifestarea relaţiilor politice, economice şi
militare ale unor puteri ca Rusia, China şi Japonia.
Ca urmare a confruntării pe timpul Războiului Rece dintre
Moscova şi Washington, cât şi după aceea, în principal pe sferele de
influenţă din Orientul Mijlociu şi ulterior în regiunea postsovietică,
expansiunea chineză în Africa s-a realizat fără mari dificultăţi,
ajungându-se ca schimburile comerciale între China şi partenerii
africani să ajungă la un nivel de zeci de miliarde de dolari, cu o
creştere explozivă.
Astfel, dacă în anul 2005 nivelul acestor schimburi era de 40
miliarde de dolari, pentru anul 2010 se estimează peste 100 de miliarde
dolari, prin activitatea a peste 800 de companii chineze.
La nivel global, sunt foarte puţine strategii orientate către
promovarea societăţii educaţionale, care în actualul context să adauge
noi sensuri şi semnificaţii simbolurilor, valorilor şi reglementărilor în
vigoare. Arealul geografic european se confruntă, pe lângă celelalte
probleme generate de competiţia economică, cu întărirea sistemului de
securitate, cât şi cu alte probleme legate de globalizare, precum şi cu

133
un declin demografic în majoritatea ţărilor occidentale, în cadrul cărora
puternicele comunităţi musulmane crează premisa ca acestea să fie
virtual cucerite.
Toată această problemă este generată de politica americană a
anilor '90, care a constat în „islamizarea" Europei, pentru a o face să
iasă din competiţia economică şi tehnologică.
Pe scena internaţională, marile schimbări sunt determinate de
înăsprirea pieţei petroliere şi a gazului natural, care au făcut să
sporească puterile naţiunilor petroliere bogate şi, în acelaşi timp, să
crească expansiunea economică rapidă a Chinei şi a Indiei. Astfel,
China a devenit principalul fabricant la nivel global.
Totodată, ritmul rapid de industrializare şi modernizare al
Chinei au determinat creşterea considerabilă, dar şi convenabilă a
cheltuielilor pentru modernizarea armatei chineze.
Globalizarea, cu toate beneficiile sale în realizarea unei ordini
mondiale, va genera şi un sistem de management global prin
interdependenţa naţiunilor, în fond procese democratice, dar care, în
realitate, vor aduce un anumit gen de obedienţă faţă de un anumit set
specific de obiective şi standarde.
Prin acest sistem de management global, care va reduce
suveranitatea multor state, se vor redistribui resursele umane şi
financiare prin dezvoltarea migraţiei, prin realizarea economiei globale
şi prin iniţierea unui sistem de ajutor global.
Sunt create aproape toate premisele pentru implementarea unui
sistem educaţional mondial care va avea drept obiectiv standardizarea
pregătirii sociale şi, implicit, a forţei de muncă.
Societatea civilă va fi pregătită să conducă masele către o sinteză
culturală şi religioasă în comunităţile şi organizaţiile din întreaga lume.

134
<titlu>Partea a II-a

Terorismul
- concepte definitorii
 <titlu>1. Noţiune şi tipologie

Deşi terorismul pare a fi definit prin chiar etimologia sa,

cuvântul în limbile modeme provenind din latinescul terror - terroris,
având o conotaţie militară, ab initio, totuşi puţine concepte socio-
culturale actuale au parte de o complexitate semantică similară, în
prezent ajungându-se la un set de definiţii tot mai elaborate.
În faţa acestei avalanşe terminologice, doi reputaţi cercetători
1
olandezi ai fenomenului, Alex P. Schmid şi Albert J.Jongman , se
opresc asupra a 109 definiţii ale terorismului, cu 22 de elemente
recurente, din care reiese că un număr de 8 caracteristici au o frecvenţă
ce depăşeşte 30 la sută în ansamblul definiţiilor.
Mai întâi este vorba de violenţă, reţinută în totalul a 83,5 la sută
din definiţii. Urmează, în ordinea frecvenţei, teama, teroarea, frica (51
la sută), ameninţarea (47 la sută), efectele psihologice (41,5 la sută)
urmate de conflictualitatea părţilor, obiectivele politice, premeditarea,
organizarea (tactici şi strategii), fiecare dintre ele cu o recurenţă ce
depăşeşte 30 la sută din totalul definiţiilor analizate.
Cei doi cercetători, în analiza lor sociologică, la data respectivă,
exhaustivă - rămasă de referinţă, deşi între timp literatura de
specialitate s-a îmbogăţit şi cu alte propuneri terminologice - au
comparat atât definiţii cuprinse în texte legislative sau oficiale, cât şi
contribuţii ale unor teoreticieni de marcă ai fenomenului.

<notă>1
Alex P.Schmidt, Albert J.Jongman, Political Terrorism North Holland Publishing
Company, Amsterdam, 1988</notă>

137
 De referinţă sunt, în acest context, definiţiile incluse în
legislaţia americană şi în acte de bază ale unor instituţii din SUA.
Astfel, CIA, socotită principalul agent implicat în combaterea
fenomenului, defineşte terorismul ca fiind „o acţiune violentă,
premeditată, având motivaţie politică, comisă de grupuri subnaţionale
sau agenţi secreţi, îndreptată împotriva unor ţinte necombatante,
având ca obiectiv influenţarea populaţiei sau a unei părţi a acesteia ".
În bună măsură, textul este similar celui din Codul Penal al
SUA (Titlul 22, art.2656 f (d), care defineşte terorismul în următorii
termeni: „violenţa premeditată, motivată politic, îndreptată împotriva
unor ţinte necombatante, făptuită de grupuri aparţinând unor naţiuni
sau de agenţi clandestini, de regulă, menită să influenţeze un public".
Terorismul internaţional - presupune terorismul ce implică
cetăţeni sau teritorii ce aparţin mai multor state; grupare teroristă -
orice grup care practică sau care cuprinde subgrupuri semnificative
ce practică terorismul internaţional.
Legea Patriot, din SUA, propune o definiţie mai concentrată:
„acte periculoase pentru viaţa umană, care se produc cu încălcarea
Codului Penal al Statelor Unite sau al oricărui stat american ".
În schimb, Departamentul Apărării aduce o seamă de
diferenţieri semnificative: „Folosirea calculată a violenţei ilegale
pentru a instaura frica, în vederea intimidării sau pedepsirii
guvernelor sau societăţilor, pentru atingerea unor scopuri în general
politice, religioase sau ideologice".
În Marea Britanie, Legea privind combaterea terorismului
urmăreşte delimitarea clară a fenomenului şi pericolului social ce-l incumbă, prin
următoarea definiţie: „acţiunea desfăşurată pentru
subminarea activităţilor Guvernului sau pentru intimidarea unui grup
al populaţiei sau a acesteia în ansamblu; acţiunea de intimidare
realizată pentru obţinerea unor avantaje politice, de natură religioasă,
acţiunea gravă îndreptată împotriva persoanei sau a proprietăţii;
acţiunea desfăşurată împotriva sănătăţii şi securităţii publice

138
 Alte legislaţii naţionale extind sfera terorismului ca, de pildă,
cea a Spaniei, care identifică terorismul cu orice acţiune
anticonstituţională sau îndreptată împotriva liniştii publice, conform
Codului Penal spaniol (art.571): „acţiunea a cărei finalitate este aceea
de a submina ordinea constituţională sau de a atenta în mod grav la
liniştea publică
În acelaşi mod global defineşte terorismul Codul Penal al Italiei
(art.270 bis, art.280, art.289 bis), care în esenţă, identifică terorismul
ca fiind: „acţiunile care au ca finalitate subminarea ordinii
democratice
În acelaşi mod general defineşte terorismul şi Codul Penal al
Franţei (art.421, alin.1): „Constituie acte de terorism acţiunile care se
desfăşoară individual sau în colectiv în mod voit, ce au ca scop
tulburarea evidentă a ordinii publice prin intimidare sau prin
teroare
Observăm că în vreme ce literatura juridică şi legislaţia angio-
saxonă - americană şi britanică - insistă asupra unor elemente
definitorii rezultate din experienţa antiteroristă a secolului XX,
legislaţia europeană identifică terorismul cu orice acţiune ce atentează
împotriva ordinii constituţionale sau chiar a liniştii publice, teroarea
fiind la fel de pernicioasă indiferent de surse şi finalitate.
În acelaşi mod este definit fenomenul şi de Liga Naţiunilor, în
1937: „Toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat, făcute
sau planificate, pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor
persoane, a unui grup de persoane sau a publicului larg. "
Anterior, în 1930, A doua Conferinţă de unificare a Dreptului
Penal de la Bruxelles subliniase dimensiunea internaţională a
terorismului în acest mod: „folosirea internaţională a unor mijloace
capabile să producă un pericol reprezintă acte de terorism, ce constau
în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane
sau care sunt îndreptate contra proprietăţii private sau de stat".

139
 Terorismul, în înţelesul actual, delimitează mult mai clar
mijloacele, scopurile şi percepţia socială asupra autorilor, pe linia
definiţiilor din literatura americană, accentuând latura internaţională a
flagelului ce afectează atât de grav lumea contemporană la sfârşitul
secolului XX şi începutul secolului XXL
În acest trend se înscriu şi definiţiile reţinute în legislaţia
românească, extrem de explicită şi ancorată în realitate fiind Legea
privind prevenirea şi combaterea terorismului (nr.535 din 2004,
publicată în M.Of. nr.1164, partea I).
Conform acestui text legislativ, terorismul este „ansamblul de
acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează
securitatea naţională, având următoarele caracteristici:
sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de
concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi,
împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente
şi/sau distructive;
au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură
politică; vizează factori umani şi/sau factori materiali din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor politice, populaţiei
civile sau oricăror altui segment aparţinând acestora;
produc stări cu un puternic impact psihologic asupra
populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor
urmărite.
Fără îndoială că, în faţa acestei abundenţe terminologice, o
nouă tentativă de a defini terorismul apare ca fiind superfluă. Totuşi,
este de reţinut din cele arătate că pe lângă cele opt caracteristici cu o
frecvenţă de peste o treime, reţinute din paradigma Schmid şi
Jongman, terorismul secolelor XX-XXI este definit, în mare măsură,
de componenta internaţională, precum şi de cea fanatică (religioasă).
De altfel, doctrina insistă în mod inevitabil asupra acestor
paliere, mai ales prin prisma analizei terorismului de după 11
septembrie 2001.

140
 Ar fi însă o abordare reducţionistă, unilaterală, dacă acest
eveniment epocal nu s-ar corela cu tot ansamblul fenomenului,
ajungându-se la interpretări la fel de false şi periculoase ca şi acelea
care rămân tributare teoriei conspiraţioniste.
În definirea terorismului apare şi o serie de limite în funcţie de
actanţii interpretării, mergându-se până la asimilarea sa cu insurgenţa,
fanatismul, războiul psihologic, crimele de război etc.
Şi, într-adevăr, în anumite situaţii, în funcţie de percepţia
culturală - de situarea faţă de conflict şi autorii lui - se poate ajunge la
o confuzie între actele de insurgenţă legitimă şi cele de terorism. Există
un clişeu în a se confunda terorismul cu autorul actului terorist.
Răspunsul acestei dileme este următorul: un individ este terorist
când foloseşte metode teroriste. Unii pot spune că scopurile speciale
necesită mijloace speciale (totul este permis). Prin urmare, „terorist" şi
„luptător pentru libertate" sunt doi termeni de referinţă diferiţi. Primul
se referă la mijloc, celălalt la scop. Ceea ce înseamnă că un insurgent
poate fi un terorist dacă foloseşte mijloacele acestuia.
În concluzie, reperele actuale pentru definirea terorismului sunt
minatoarele: mijloacele folosite constau în acţiuni violente: metoda
este inducerea panicii în rândul populaţiei; ţinta o reprezintă civilii
(necombatanţi); scopul constă în producerea unei schimbări politice
majore; actanţii pot fi indivizi, grupuri non statale sau state.
În definiţia modernă a terorismului, ameninţarea cu violenţa,
scopul politic, precum şi intenţia de a şoca şi intimida un grup mai larg
decât grupul ţintă, constituie de asemenea elemente recurente.
Nu poate fi scăpat din vedere nici interesul unor forte politice
tentate de a folosi terorismul în scopuri colaterale, derivate din starea
de urgenţă şi de necesitate, ce constau în puteri politice crescute,
fonduri bugetare maximizate sau acceptarea unor acţiuni militare
controversate sau inavuabile.
Dacă definirea terorismului se arată a fi un demers extrem de
laborios, tipologizarea fenomenului este şi mai complexă, pornind de

141
la motivaţie, forţele implicate, arie de manifestare (temporală şi
spaţială), până la gradele de violenţă şi strategiile sau tacticile
abordate.
De la bun început, trebuie reţinut că orice act de terorism
întruneşte o serie de caracteristici generale, prin care este catalogat
astfel (genul proxim), dar din nevoi strategice şi tactice - implicit
didactico-explicative - în identificarea şi combaterea sa sunt operate
nenumărate distincţii şi partajări, unele dintre ele comune, cel puţin la
prima vedere.
Astfel, în funcţie de actanţi (persoanele implicate şi ţelurile
urmărite), distingem între următoarele forme de terorism: politic (sau
pato-politic, dat fiind caracterul deviaţionist, subversiv); psihologic;
anarhic: criminal (piraterie); endemic (între grupări mafiote);
organizaţional; pragmatic (destabilizator social); funcţional (de
influenţă într-o anumită zonă); manipulativ (prin mass-media);
simbolic (distrugerea unor simboluri esenţiale) precum şi terorismul
asupra disidenţilor, exercitat de forţe fidele regimului sau fanatice.
Terorismul poate fi sponsorizat de anumite state, caz în care
vorbim în mod direct de terorism de stat, intrând în categoria
ameninţărilor de natură politică şi, în ultimă instanţă, de natură
militară.
În funcţie de aria de cuprindere şi ameninţare, distingem între
terorismul internaţional (extern) şi cel local (intranaţional).
În Uniunea Europeană, ameninţările teroriste având cauze
exclusiv locale sunt cele din Irlanda de Nord (începând din 1921) şi
din Ţara Bascilor (începând cu deceniul şase al secolului XX).
Istoria acestor organizaţii teroriste este exterioară şi anterioară
creării UE, în cadrul căreia excluderea ideii de drepturi colective,
concomitent cu elaborarea şi implementarea euroregiunilor, au condus
la eliminarea cauzelor obiective ce ar putea alimenta terorismul
patopolitic de sorginte separatistă.

142
 Terorism local potenţial, absorbit de procesele politice din ţările
vizate şi de progresele integrării europene, se consideră a fi posibil şi
în regiuni sau provincii, precum Corsica, Sicilia, Catalania, Tirolul de
Sud, Bretania, Ţara Galilor, Scoţia ş.a.
In Spania, respectiv în regiunea Catalania, în rândul islamiştilor
are ecou Jihadul, manifestându-se ca formă de terorism religios,
inclusiv prin recrutarea de jihadişti sinucigaşi care să se alăture
insurgenţei din Irak şi Afganistan.
Cu efecte dintre cele mai violente în ultimii ani, în special în
Franţa, s-a manifestat terorismul urban, ca formă de luptă între centru
şi periferie.
În Balcanii de Vest, terorismul albanez, cu ramificaţii în
întreaga Europă, a constituit o preocupare majoră, în special după
încheierea războiului din Kosovo.
În teritoriile din fosta Uniune Sovietică, terorismul etnic a fost
ilustrat în special de cel din Cecenia şi Nagorno Karabah.
În funcţie de modul de organizare şi de persoanele implicate,
terorismul poate îmbrăca una din următoarele forme: individual; grup
izolat; grup „de franciză"; grup cu susţinere externă; grup afiliat;
grupuri de insurgenţă cu activitate teroristă (instituţional).
Cum este firesc, terorismul politic face obiectul celor mai
riguroase analize, în baza cărora sunt evidenţiate următoarele categorii:
• terorism explicit politic
• terorism implicit politic
În prima grupă sunt incluse următoarele forme de manifestare
ale terorismului: rasist, şovin, xenofob sau intolerant religios;
protestatar; mafiot; deviant.
În cea de-a doua grupă sunt incluse formele de terorism:
partizan; ideologic; separatist-integrist; de stat.
Unele din formele prezentate merită o serie de detalii
suplimentare. Astfel, terorismul individual, formă externă a
terorismului privat, nu trebuie confundat cu situaţia în care un terorist

143
înregimentat acţionează în mod singular; în acest caz este vorba de
persoane cu probleme psihice majore, care acţionează din motive
personale (pot fi politice, mafiote, vendete etc) producând victime
colaterale şi o psihoză extremă în comunităţi.
Astfel de cazuri au apărut relativ recent în şcoli şi comunităţile
din SUA, Canada, Germania şi altele. De regulă, aceşti indivizi
folosesc arme de foc, mizând pe surpriza totală şi efectul psihologic
infernal.
Ei operează şi sub aspectul deturnării avioanelor, caz în care şi
mai întâlnit este grupul terorist izolat, care se poate revendica şi de la
mişcări politice explicite sau implicite.
O analiză aparte necesită apariţia şi proliferarea aşa-numitelor
grupuri teroriste de „franciză", denumirea fiind calchiată după
termenul comercial care denumeşte folosirea unei „mărci" consacrate
de către utilizatori „afiliaţi''.
În fapt, este vorba de aderarea şi generarea dirijată a unui mare
număr de grupuri izolate teroriste sub o „umbrelă" (cauză) comună
ideologică, politică sau religioasă.
Acestea acţionează pentru atingerea aceluiaşi obiectiv, fără a
avea legături de comandă, control, suport logistic. Este ceea ce le
deosebeşte de organizaţiile structurate, paramilitare.
Apariţia internetului a făcut ca terorismul de franciză să fie mai
strâns organizat, iar combaterea lui, pe de o parte să se complice, pe de
altă parte, prin infiltrare şi urmărire, inclusiv prin satelit, să devină mai
facilă.
Cu aceste precizări, ne aflăm în aria formelor noi, „moderne",
de terorism, între care se mai înscriu cyberterorismul (ultimul sosit),
narcoterorismul şi bioterorismul.
În prezent, forma clasică de terorism, constând în organizaţii şi
macrogrupuri teroriste de stat sau afiliate cu activitate internaţională,
continuă să genereze cel mai mare pericol faţă de care statele
democratice, începând cu statele NATO, în cadrul cărora se distinge

144
rolul Statelor Unite ale Americii, acţionează pe baza unei strategii
complexe antiteroriste, cunoscute şi sub denumirea de războiul
antiterorist global. Pentru mai buna tipologizare a terorismului, vom
preciza care sunt elementele lor comune.
De la bun început trebuie spus că, în majoritate, sunt afiliate
unei mişcări politice, religioase sau unui curent ideologic. În multe
cazuri, între cele trei dimensiuni există o legătură intrinsecă.
Alte caracteristici general întâlnite sunt următoarele: reprezintă
prelungirea militară şi operativă a unei mişcări civile necombatante;
funcţionează cu un control exercitat de structura civilă de susţinere;
deţin structuri de comandă, control, comunicaţii şi logistică.
Cu toate acestea, grupurile şi organizaţiile teroriste sunt relativ
vulnerabile în faţa activităţii de supraveghere, infiltrare şi contracarare,
iar în cazul dizolvării sau democratizării structurii civile de susţinere se
ajunge la autodesfiinţarea grupului terorist.
Este ceea ce s-a întâmplat şi în cazul multor organizaţii de
insurgenţă cu activitate teroristă, problema principală, de strictă
actualitate, reprezentând-o însă grupările sau mişcările teroriste cu
susţinere externă, asupra cărora ne vom opri pe larg.
Avem de-a face, cum reiese, cu terorismul internaţional struc-
turat, care, în concepţia analiştilor americani, are ca ţintă primordială
Statele Unite ale Americii, iar ca o doua ţintă Uniunea Europeană.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie, dată fundamentală
pentru acest flagel şi studiile ce i se dedică, au evidenţiat un nou tip de
terorism - terorismul transnaţional ca formă de război asimetric.
După unele opinii, este vorba de o prelungire şi o ranforsare a
războiului de gherilă, dată fiind utilizarea mijloacelor moderne
comunicaţionale şi de luptă - internet, război chimic, cyberterorismul
- de către forţele şi grupările extremiste, sponsorizate sau alimentate
direct de către state extremiste sau anarho-centriste - dintre care unele
sunt incluse în mult invocata „axă a răului".

145
 În acest sens, Departamentul de Stat al SUA arăta, relativ
recent, (într-un raport din 2006), că numărul atacurilor a crescut cu 25
la sută (îndeosebi în Irak), în vreme ce teroriştii au recurs la arme
chimice şi atentate sinucigaşe în locuri aglomerate. Iranul este socotit
în acest raport principalul susţinător al terorismului (axa răului),
oficialii guvernamentali iranieni acordând sprijin material unor grupări
din Orientul Mijlociu şi Irak, unde îi susţin pe rebelii şiiţi în atacurile
împotriva suniţilor, forţelor americane şi irakiene.
La momentul analizat, se înregistrează aproximativ 14000 de
atacuri teroriste, cu precădere în Irak şi Afganistan şi aproape 25000 de
morţi - cei mai mulţi datorându-se grupării criminale Al Qaeda,
acţionând sub comanda lui Bin Laden.
Nu putem considera epuizată tipologizarea terorismului fără a
face disocierile ce se impun în privinţa „terorismului popular" în raport
cu insurgenţa, respectiv cu lupta pentru eliberare, emancipare şi
obţinerea puterii politice.
Astfel, unii autori definesc insurgenţa ca fiind strategia
săracului, în vreme ce terorismul ar fi strategia săracului disperat.
Cele mai multe grupări teroriste susţin că ar avea idealuri
legitime pe care nu le pot obţine pe căi militare sau economice.
În felul acesta îşi revendică o astfel de strategie - în fapt,
mijloace criminale, teroriste - grupări precum Congresul Naţional
African împotriva Apartheidului, Mişcarea Separatistă Bască (ETA),
Armata Republicană Irlandeză (IRA), Frontul de Eliberare al Quebeq-
ului sau Organizaţia Tigri Tamili (ELAM).
Mileniul III a debutat prin cele mai sinistre forme de terorism,
între care atacarea Turnurilor Gemenii şi atacul cecenilor asupra
şcolilor ruseşti, soldat cu moartea a sute de copii.
Indiferent de denumire, terorismul patronează alte două
fenomene aberante: traficul de droguri şi de arme.
Practicile teroriste îmbracă forme precum asasinatele politice,
răpirile de persoane, atentatele cu arme şi bombe - victime fiind

146
oameni politici, magistraţi, personalităţi ale culturii, poliţişti, ziarişti.
Terorismul are un caracter politic.
De aceeaşi factură este terorismul religios. Terorismul
contemporan a avut o componentă naţionalistă, fiind legat de mişcările
de rezistenţă şi naţionale de la începutul anilor '60: mişcările
populaţiei de culoare din SUA, mişcările de gherilă din America
Latină, rezistenţa palestiniană din Orientul Mijlociu, revoltele
studenţeşti din ţările europene - concepţiile individualist-voluntariste,
nihiliste, propunând ca metodă revoluţionară acţiunile rebele şi
extremist-teroriste,
Terorismul este, indiferent de zonă, un instrument politic, de
fapt, o continuare a politicii, o modalitate extremistă de manifestare a
unei opoziţii politice.
Terorismul are un caracter organizat, sistematic şi coordonat,
inclusiv la scară internaţională, globalizarea fiind cea mai propice
circumstanţă pentru extinderea sa.
„Dimensiunile integratoare şi globală ale terorismului pot fi
destul de uşor realizate prin legăturile tot mai organice ale conducerii
şi structurilor proprii cu crima organizată transfrontalieră, cu
fenomenul infracţional internaţional, care în secolul XXI sunt tot mai
mult formalizate după strategii, proceduri şi reguli clare, formând un
grupaj divers de acţiuni comune. Reacţia în aceste condiţii devine
poliacţională, complexă în plan operaţional şi deosebit de dinamică în
2
desfăşurare."
Comitetul Special ONU pentru Terorism Internaţional, creat în
1972 (prin Rezoluţia 3034 a Adunării Generale din 18 decembrie
1972), arată că principalele cauze ale terorismului sunt de ordin social,
politic, radical, fundamentalist-religios, naţionalist.
Cauza profundă o reprezintă inechităţile instituţionalizate şi este
o formă criminală antisocială de restabilire a echilibrelor şi egalităţii.

<notă>2
Doru Blaj, Ţuţu Pişleag, Constantin Onişor, Despre TERORISM, aproape totul..,,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, pag.6</notă>

147
Terorismul este generat şi favorizat de progresul tehnic şi este utilizat
şi cu un scop material, mafiot.
La originea factorilor ce au condus la amplificarea deosebită a
acestui flagel mondial se află împrejurări internaţionale deosebit de
grave şi complexe, dintre care reţinem conflictul din zona Golfului, în
special din Irak, războiul din fosta Iugoslavie şi destrămarea fostei
URSS, cu zonele de conflict din Cecenia, Transnistria etc.
De fapt, prin dispariţia fostei URSS şi depolarizarea lumii, prin
rolul de „hegemonie", asumat de SUA şi prin globalizare s-au creat
condiţii propice pentru apariţia unei constelaţii de focare de conflict
asimetric, nestatal, în care agresiunea este desfăşurată de forţe teroriste
individuale, sprijinite de oficialităţi.
O altă cauză a expansiunii terorismului de acest gen (numit şi
conflict de mică intensitate) este utilizarea lui de către marile state (în
special SUA). prin forţa de comando care utilizează „războiul fierbinte
fără armate".
La rândul lor, au luat amploare formele de terorism naţional,
dar şi acesta cu rădăcini religioase, interrasiale şi, până la urmă,
sociale, sub aspectul gravelor inechităţi.
Globalizarea economică şi lupta acerbă pentru resurse
energetice afectează, în mod direct, relaţiile internaţionale. Este
evident faptul că lumea arabă nu este o putere şi nici nu se doreşte
aceasta, pentru că altfel ar intra în competiţie cu SUA. Eşecul
economic şi social al lumii arabe are drept cauze în „interpretarea
retrogradă a islamului", „incompetenţa clasei politice" şi chiar
„corupţia elitelor".
În fond, terorismul va avea la bază modificarea conceptuală şi
acţională a „Jihadului politic" în „Jihadul economic". Lumea arabă se
confruntă tot mai mult cu modernismul şi laicitatea europeană şi
americană care generează reacţii violente. În contrast cu fenomenul
globalizării care limitează suveranitatea, în lumea arabă religia se
constituie într-un veritabil refugiu al identităţii.

148
 < t i l u >Repere
2 . tactice şi psihologice ale terorismului

Confuzia întreţinută deliberat între terorişti şi luptătorii pentru

libertate considerăm că a fost de multă vreme elucidată. În 1988,
George Bush, pe atunci vicepreşedinte al SUA, spunea: „Diferenţa
dintre terorişti şi luptătorii pentru libertate este, uneori, neclară. Unii
înţeleg prin luptători pentru libertate ceea ce alţii înţeleg prin terorist.
Noi nu suntem de acord cu acest lucru. Diferenţele filosofice sunt
fundamentale şi clare". 3
Analistul american Michael Walzer consideră că moralitatea şi
terorismul se exclud reciproc. „În manifestările ei moderne, teroarea
reprezintă forma totalitaristă de luptă şi de politică. Ea zguduie
convenţia războiului şi codul politic. Teroarea depăşeşte limitele
moralei dincolo de care nu pare să mai existe nicio limitare, deoarece
în categoriile de cetăţeni şi de civili nu există niciun grup pentru care
se poate cere imunitate. Teroriştii nu pretind acest lucru, ei omoară
4
nediscriminatoriu."
În această accepţiune, ne vom ocupa în acest capitol de formele
şi modalităţile de realizare a acţiunii teroriste, precum şi de profilul
psihologic al teroriştilor, inclusiv al celor sinucigaşi.
În cadrul acţiunilor teroriste, cele mai utilizate sunt: atentatul cu
bombă; asasinatele individuale; masacrele şi incidentele colective;
răpirile şi luările de ostatici; deturnările de avioane; atacurile suicidale.

<notă>
3 Lucian Pahonţu, Terorism şi destabilizare, Editura Bioterra. Bucureşti, 2003, pag.115
4
op.cit., pag. 117</notă>

149
 În cazul atentatelor cu bombă, acţiunile teroriste variază în
funcţie de gradul de instruire al teroriştilor şi posibilităţile lor de a
obţine anumite materiale explozive, caracteristicile ţintei vizate,
ripostele forţelor de ordine, efectul mediatic al acţiunilor etc.
Cel mai utilizat, ca procedeu, de către organizaţiile teroriste este
atentatul cu exploziv, pe de o parte datorită accesului facil la
cunoştinţele despre fabricarea explozibililor, pe de altă parte datorită
posibilităţilor nelimitate în care poate fi utilizat.
Exemple care ilustrează modul în care teroriştii au apelat la
atentatul cu explozibil sunt: atentatele de la Paris din 1996 din staţiile
trenurilor ce deservesc suburbiile (RER) la Port Royal şi Saint Michel;
atentatele din Londra, din cartierul financiar bancar City, din 1993;
atentatele din Oklahoma City, din aprilie 1995, care a făcut 168 de
morţi şi atentatul din Atlanta, SUA, din timpul Jocurilor Olimpice din
august 1996.
Acestea sunt exemple recente, dar istoria consemnează
folosirea explozibililor pe bază de praf de puşcă sau fulminat de
mercur şi în acţiuni teroriste din secolele precedente.
La Paris, în 1857, bombele lui Orsini - un naţionalist italian -
făceau 8 morţi şi 146 de răniţi, în urma unui atentat împotriva lui
Napoleon al IlI-lea.
De asemenea, într-o închisoare din Clerkenwell, din Anglia, în
decembrie 1867, în urma unui atentat sângeros au murit 12 oameni, alţi
120 fiind răniţi. Aceste bombe nu erau prea eficiente şi necesitau o
cantitate enormă de explozibil.
Inventarea nitroglicerinei, apoi a nitrocelulozei, în deceniul
şapte al secolului al-XIX-lea, facilitează fabricarea unor bombe cu un
raport greutate-putere superior.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, anarhiştii sau naţionaliştii
irlandezi nu ezitau să răspândească prin broşuri meşteşugul
confecţionării bombelor.

150
 În 1891, Congresul anarhist de la Londra preconiza studierea
tehnicilor chimice ca mijloc de atac, iar o broşură care circula în
aceleaşi medii furniza mai multe reţete cu materialele componente,
proporţiile în care trebuiau combinate şi diverse produse finite, bombe
incendiare, proiectile explozive etc.
În mod special, era recomandată bomba sferică. Constatăm că,
în mod paradoxal, mulţi explozivi şi multe mecanisme, inclusiv
cunoscutul cocktail Molotov, format dintr-un recipient din zinc, plin cu
benzină, la care se monta un mecanism de aprindere cu ceas, erau
folosite pe scară largă.
Teroriştii anarhişti învaţă cu timpul să calculeze cantitatea de
exploziv şi să pună la punct dispozitive portabile, de tipul grenadei,
care nu o dată făceau victime şi în rândul lor, datorită exploziilor
survenite prea devreme sau accidental.
Istoria mai îndepărtată sau mai apropiată ne dă nenumărate
exemple care relevă că bomba teroristă poate ucide pe oricine, poate fi
trimisă ca o scrisoare prin poştă, poate fi împachetată sau pusă într-un
sac de voiaj şi prevăzută cu un ceas declanşator, plasată într-o cafenea,
într-un autobuz, într-un centru turistic sau aproape de Turnul Londrei,
poate fi pusă într-un compartiment de bagaje în autobuz, tren sau
avion, sub un scaun sau în parcarea subterană a unui imobil. Ea poate
fi făcută să explodeze în urma unei acţiuni declanşatoare simple,
deschiderea unei uşi, aprinderea unei lămpi, printr-un mecanism de
reglare sau direct prin telefonul mobil.
Atacurile teroriste cu explozibil au o semnificaţie simbolică
prin felul în care a fost regizat evenimentul, prin modul în care a fost
aleasă ţinta, prin aspectul spectaculos care, toate la un loc, sunt menite
să facă eficient mesajul transmis, din punctul de vedere al iniţiatorilor.
Operaţiunile concertate cu bombe arată, din punctul de vedere
al teroriştilor, puterea reţelei, respectiv a organizaţiei, aşa cum s-a
întâmplat în 16 februarie 1982, când 17 atentate la Paris au fost
revendicate de FLNC (Frontul Naţional Corsican de Eliberare).

151
 Nenumărate sunt acţiunile concertate în care s-au angajat IRA
şi ETA. Chiar dacă sunt preferate de către terorişti altor acţiuni
spectaculoase, atentatele cu bombă nu aduc neapărat câştiguri politice
substanţiale.
Mai întâi, datorită faptului că distrugând proprietăţi au provocat
dispariţia unor locuri de muncă, în plus, prin natura ei, acţiunea cu
bombă este o ameninţare la adresa civililor.
Au devenit însă o adevărată modă, extrem de periculoasă, nu
doar în ţările vizate în mod tradiţional de terorişti, falsele alarme de
atentat cu bombă, care de fiecare dată obligă autorităţile să ia măsuri
de control şi de anihilare, ca şi într-un caz presupus real.
Nu e mai puţin adevărat că această avalanşă de false ameninţări
a dus, în unele cazuri, la nesocotirea unor acte de terorism reale,
soldate cu victime şi pagube extreme.
Bombele utilizate constituie şi un element de identificare a
organizaţiilor teroriste. Astfel, terorismul transnaţional, format în
tabere de antrenament, acţionând la ordin sau în virtutea ideologiei,
folosesc material sofisticat, pe care teroriştii îl primesc de la organi-
zaţiile tutelare sau pe care îl asamblează pe baza instrucţiei necesare.
Bombele artizanele, improvizate, arată că este vorba de
terorism local, cu diverse forme, de vendete sau de terorişti individuali,
uneori cu probleme psihice.
Datorită mijloacelor simple de construire a unei bombe sau unui
mecanism explozibil s-au generalizat măsurile de interdicţie în avioane
a unor substanţe susceptibile de a fi folosite pentru asamblarea unor
asemenea dispozitive.
Cu mult înainte de a se trece la această măsură, în Irlanda de
Nord şi în Republica Irlanda, din cauza terorismului, fertilizanţii
conţinând mai mult de 79% nitrat de amoniu sunt consideraţi ca
explozivi şi supuşi controlului. Lipsa de periculozitate a unui nitrat de
amoniu modificat, utilizat în agricultură, nu este absolută, pentru că, se
pare, acest produs a fost folosit pentru atentate cu bombă în Marea

152
Britanie. Ţintele atentatelor sunt alese după trecerea prin fazele
minuţioase de studiu, de observare a ţintei, a parcursului de retragere şi
pot fi obiective sau simboluri statale, ambasade, misiuni comerciale,
birourile companiilor aeriene etc.
Înainte de atentatul de la 11 septembrie 2001, care a vizat, în
mod indubitabil, simbolurile puterii Statelor Unite ale Americii, pot fi
menţionate nenumărate alte cazuri care ilustrează preferinţa teroriştilor
pentru asemenea simboluri. Astfel, ETA a lovit în Spania cu
regularitate garnizoanele Gărzii Civile, pe când în Corsica, FLNC viza
jandarmeriile.
În anii '70, extrema stângă teroristă vest-germană a lovit de mai
multe ori în obiective militare americane din Germania, iar IRA
efectua în 1996 un dublu atentat cu un automobil-capcană în interiorul
bazei militare de la Lisburn, una din zonele de securitate cel mai bine
protejate din Irlanda de Nord.
Teatrul de operaţiuni teroriste, devenit loc comun, este Orientul
Apropiat. Bombele din autobuze sau din pieţe ori magazine din Israel
în primul deceniu al acestui secol, puse la cale de Hamas, au făcut mii
de victime. Exploziile succesive, declanşate de militanţii jihadului
islamic, se soldează, de asemenea, cu zeci de victime de fiecare dată.
În Irak, atât în timpul războiului, cât şi după retragerea trupelor
americane şi ale aliaţilor, exploziile cu bombe se înregistrează aproape
zilnic, numărul victimelor fiind de ordinul zecilor de mii.
Între formele răspândite în ultima vreme ale atacurilor cu
explozibili a luat amploare terorismul suicidar. Deşi s-ar părea că
această formă de terorism s-a amplificat după atacurile de la 11
septembrie 2001, în realitate, până la acea dată avuseseră loc circa 300
de atacuri teroriste sinucigaşe, practicate de 15 organizaţii din 12 ţări,
în principal, musulmane.
Când terorismul suicidar a apărut, pentru prima dată, în
Orientul Mijlociu, se părea că acest fenomen ar putea schimba balanţa
între grupările teroriste şi guvernele rivale. Terorismul suicidar

153
modem, prin purtători sinucigaşi de bombă, ţinteşte producerea unor
pagube materiale serioase, dar mai ales victime omeneşti, prin care să
inducă un sentiment profund de anxietate.
Scopul în sine este de a produce un efect psihologic major
asupra întregii populaţii, având în vedere posibilitatea ca în orice
aglomeraţie să se strecoare un astfel de purtător de bombă.
Numărul mare de victime în asemenea atacuri, fanatismul
teroristului sinucigaş, dispreţuitor faţă de propria moarte, dă acestei
metode teroriste o formă spectaculară, comparabilă cu explozia unui
avion în aer, ceea ce asigură mediatizarea maximă, respectiv atingerea
scopului principal pentru care este practicată.
Analizând istoria terorismului, putem observa că atacurile
suicidare sunt un „modus operandi", practicat din timpurile vechi în
aceeaşi zonă geografică de două secte notorii, evreii sicari şi
musulmanii hashashini (de unde şi cuvântul asasin).
Mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, tacticile suicidare erau
practicate în sud-vestul Indiei, în nordul regiunii Sumatra şi în sudul
Filipinelor, de către musulmani împotriva hegemoniei occidentului şi
dominaţiei coloniale.
Yoram Schweitzer defineşte teorismul suicidar ca fiind „un atac
violent, motivat politic, dus la îndeplinire în mod deliberat, într-o stare
conştientă, de un individ care îşi ia viaţa în acelaşi timp cu ţinta aleasă.
Moartea sigură, premeditată, a autorului este precondiţia succesului
atacului".<notă>5
Studii recente efectuate în domeniul atentatelor sinucigaşe
demonstrează că acestea nu sunt comise de indivizi dezechilibraţi
psihic, ponderea atentatorilor cu probleme psihice în cadrul acţiunilor
de acest gen fiind foarte scăzută.

<notă>5
Schweitzer Yoram, Suicide terrorism: development and main charasieristics, in
„ Countering Suicide Terrorism ", Herzliya, Israel, Ed.The International Policy Institute
for Counter-Terrorism, 2001, pag.45.</notă>

154
 S-a constatat că majoritatea sunt normali din punct de vedere
psihologic, cazurile de patologie psihică fiind nesemnificative, iar
acţiunile sunt premeditate până în cele mai mici detalii.
După atentatele din 11 septembrie, analiştii, care studiază
fenomenul terorist au fost nevoiţi să revizuiască profilul atentatorului
sinucigaş clasic, care evidenţia un bărbat cu vârsta între 18 - 27 de ani,
necăsătorit, relativ needucat şi uşor influenţabil.
Datele publicate cu privire la autorii atentatelor din New York
şi Washington au dezvăluit implicarea unor indivizi trecuţi de prima
tinereţe, educaţi, licenţiaţi, având brevet de pilot, căsătoriţi şi având o
viaţă de familie încadrată în limitele normalului.
In acelaşi sens, Intifada palestiniană a evidenţiat implicarea
unor studenţi de colegiu, a bărbaţilor de vârstă medie, căsătoriţi şi
având copii, a fiilor unor oameni de afaceri foarte înstăriţi, precum şi
creşterea numărului de copii şi femei, un procent semnificativ din
totalul atentatorilor individuali palestinieni fiind văduve sau femei
îndoliate, care caută să răzbune astfel moartea violentă a soţului,
fratelui sau iubitului.
Atacurile sinucigaşe sunt, însă, practicate de grupări de fanatici,
naţionalişti şi religioşi, care le privesc ca pe un război sfânt şi un ordin
divin. Fenomenul a cunoscut o popularitate crescândă, în special
printre grupările teroriste fundamentalist islamice.
„Originalitatea sa constă în faptul că el sistematizează o nouă
formă de terorism", spune Marc Ferro. „Până atunci, terorismul
practicat în lumea orientală corespundea unui model apărut la sfârşitul
secolului al XlX-lea şi pe care-l practicaseră minorităţile creştine
împotriva statului otoman: bulgari, macedoneni, armeni. Acest model
este reluat de către evreii din Palestina împotriva englezilor, de către
palestinieni împotriva aceloraşi evrei înainte şi după 1948." 6

<notă>6
Marc Ferro, Şocul islamului Secolele XVIII-XXL Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006,
pag. 187</notă>

155
 Marc Ferro, pe urmele lui Itzhak Rabin, susţine că noul
terorism este practicat în tradiţia şiită sub puterea ayatollahilor, „cel de
care trebuie să se debaraseze fiind Israelul, înainte să îi atace pe
duşmanii lui Dumnezeu. Intervenţia şiiţilor a transformat natura
luptelor teroriste, nu doar pentru că Iranul le serveşte de sanctuar, dar
şi pentru că, în mod tradiţional, şiismul aduce cu sine o necesitate a
sacrificiului pe care alte mişcări revoluţionare nu o cunosc. La şiiţi, din
tradiţia rezistenţei faţă de putere, întotdeauna considerată ilegitimă, s-a
născut o practică a secretului (takiya) şi o capacitate de aşteptare, care
se regăseşte în reţelele adormite, pregătite să acţioneze, totuşi, în orice
7
circumstanţă"
După alţi analişti, actul de naştere al terorismului sinucigaş
modem este considerat atentatul sinucigaş cu un camion-capcană
comis de Hezbollah asupra unei tabere a infanteriştilor marini, din
Beirut (23 octombrie 1998), soldat cu 241 de morţi şi peste 100 de
răniţi. În lunile care au urmat atacurile de acest gen s-au repetat, SUA
şi Franţa fiind nevoite să îşi retragă toţi militarii din Liban.
Organizaţia teroristă Hamas nu consideră că autorul atacului ar
fi comis suicid, el fiind perceput ca un martir (shahid), care a îndeplinit
un ordin divin pentru îndeplinirea războiului sfânt, Jihad. În arabă,
acţiunea lui este numită "istishihad".
Atacul sinucigaş aduce familiei shahid-ului, care de cele mai
multe ori, are un statut social scăzut, recompense substanţiale, de
obicei câteva mii de dolari, onoruri şi laude, iar shahid-ul va primi,
conform credinţei, viaţă eternă în Paradis, permisiunea de a vedea faţa
lui Allah, dragostea a 72 de virgine care-l vor sluji în Paradis şi
privilegiul de a promite viaţa în Paradis pentru 70 din rudele sale.
Desigur, credincioşii fundamentalişti, de multe ori femei, sunt,
în primul rând, motivaţi de ura împotriva necredincioşilor.

<notă> 7
Marc Ferro, op.cit, pag. 189</notă>

156
 Teroristul sinucigaş, Salah Abed El Hamid Shaker, care a murit
împreună cu un alt shahid la Beit Lid, în ianuarie 1995, omorând 18
israelieni şi rănind alţi 36, a scris în testament: „Mă voi răzbuna pe fiii
maimuţelor şi porcilor - sioniştii infideli şi inamicii umanităţii. Îl voi
întâlni pe fratele meu Hisham Hamed şi pe distinsul meu profesor,
Hani El Abed şi pe ceilalţi shahizi şi sfinţi din paradis. Vă rog iertaţi-
8
mă..." Motivul pentru comiterea unui atac sinucigaş este, aşadar, în
primul rând fanatismul religios, combinat cu extremismul naţionalist şi
dorinţa de răzbunare, dar nu disperare personală, câtă vreme avantajele
extreme promise după moarte pentru el şi familia sa sunt atât de
motivante.
De obicei, shahidul nu se oferă voluntar pentru misiune, ci este
selecţionat de profesorii din moschei şi din centrele de instruire din
Gaza. După ce este selecţionat, shahidul este instruit într-un
antrenament de durată în condiţii de stres şi în situaţii în care viaţa îi
este ameninţată. Doar cursanţilor care sunt dispuşi să ducă misiunea
până la capăt şi stăpâni pe ei înşişi li se permite să treacă la nivelul
următor. Ulterior, shahidul dispare de la locuinţa sa şi începe
antrenamentul intensiv pentru a-şi însuşi aspectele operaţionale ale
misiunii şi pentru a-şi desăvârşi purificarea fizică şi psihică,
desfăşurată după toate regulile spălării creierelor.
În ultima zi, shahidul scrie un testament în care cere familiei să
se bucure pentru el, întrucât a plecat în paradis în condiţiile arătate. De
obicei, înregistrează o casetă video în care apare deghizat, spune o
rugăciune specială şi se îndreaptă spre ţintă.
O problemă deosebită în contextul fenomenului terorist suicidar
o reprezintă folosirea femeilor în realizarea actelor teroriste sinucigaşe.
În general, grupările naţionaliste au folosit un procent ridicat de femei
în acest gen de atacuri. Liderii acestor grupări au exploatat dorinţa
profundă a femeilor de a-şi demonstra egalitatea cu bărbaţii şi le-au

<notă>8
Taylor, Maxwell and Helen Ryan, Fanaticism, Political Suicide and Terrorism,
„Terrorism", 11,nr.2, 1988, pag.91-111</notă>

157
încurajat, deseori le-au manipulat, să se ofere voluntar pentru astfel de
misiuni. Atacurile sinucigaşe au fost în proporţie de 30-40 la sută
săvârşite de către femei.
Tigrii Eliberatori ai Tamilului Eelam (LTTE) este organizaţia în
cadrul căreia aproximativ o treime dintre membrii celebrelor
comandouri intitulate Black Tigers, specializate în atentate sinucigaşe,
sunt femei. Cel mai cunoscut atentat terorist comis de o membră a
Tigrilor Tamili este cel în care şi-a pierdut viaţa premierul indian Rajiv
Gandhi, în anul 1991. În cadrul unui miting electoral, terorista a ajuns
în imediata proximitate a premierului, purtând sub robă o centură
explozivă care îi dădea aparenţa unei femei însărcinate.
În luna decembrie 1999 o altă teroristă LTTE s-a aruncat în aer,
la o întrunire politică, omorând 23 de persoane şi rănindu-l pe
preşedintele sri-lankez, Chandrika Kumaratunga.
Specialiştii susţin că în viziunea acestor organizaţii, femeile
atrag mult mai puţin atenţia forţelor de securitate, fiind considerate de
cele mai multe ori inofensive, iar ca urmare a concepţiilor sociale
referitoare la percheziţia corporală a acestora, pot ajunge cu mai multă
uşurinţă în imediata proximitate a ţintei.
Pentru îndeplinirea unui asemenea obiectiv, încă de la vârsta de
zece ani, atât fete cât şi băieţi sunt selectaţi pentru a fi pregătiţi în
scopul realizării în viitor a sacrificiului suprem.
În cazul PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), ponderea
atentatelor sinucigaşe comise de femei s-a apropiat de două treimi.
Ca o particularitate a PKK, atentatorii nu au fost voluntari, ei
fiind desemnaţi pentru misiunile respective de conducerea organizaţiei.
Potrivit serviciilor turce de informaţii, membrii PKK care au refuzat să
se sacrifice au fost împuşcaţi în faţa colegilor.
În Orientul Mijlociu, primele atentate sinucigaşe comise de
femei au avut loc la jumătatea anilor '80, în sudul Libanului, în timp ce
în Israel primul atentat săvârşit de o femeie a avut loc în anul 2002.

158
 Acestea au fost săvârşite de persoane recrutate de către
Brigăzile Martirilor Al-Aqsa, o grupare teroristă palestiniană deosebit
de activă, care potrivit experţilor israelieni, a creat o unitate specială,
constituită numai din femei-terorist.
Au fost înregistrate atacuri sinucigaşe săvârşite de femei şi în
fostul spaţiu sovietic. În iunie 2003, o femeie a provocat o explozie
într-un autobuz, ucigând 16 militari ruşi, iar în iulie 2003, două
teroriste cecene s-au aruncat în aer la un concert rock, organizat la
periferia Moscovei, omorând 12 persoane.
"Văduvele negre", nume acordat de mass-media rusă femeilor-
terorist cecene angrenate în astfel de misiuni, au fost intens mediatizate
cu ocazia luării de ostatici de la Moscova, din octombrie 2002, când
camerele de luat vederi au filmat în rândurile teroriştilor şi câteva
femei îmbrăcate în negru, având figurile acoperite cu voaluri de
aceeaşi culoare, înarmate cu pistoale şi pistoale-mitralieră şi având
înfăşurate în jurul corpului centuri explozive.
Potrivit relatărilor presei moscovite, cu ocazia intervenţiei
forţelor antiteroriste au fost împuşcate 18 femei-terorist. Motivaţia
teroristelor cecene este, cel mai adesea, dorinţa de răzbunare a uciderii
de către forţele militare ruse a soţilor, fraţilor, părinţilor sau copiilor.
După 11 septembrie 2001 au avut loc pe teritoriul Israelului
numeroase atacuri teroriste executate de femei, aparţinând organizaţiei
Al Qaeda, soldate cu sute de morţi.
Motivul principal pentru folosirea femeilor în astfel de atacuri,
alături de cele arătate, constă în aparenta inocenţă a sinucigaşelor, care
le-a ajutat să treacă de forţele de securitate şi să se apropie de ţintă.
Factorul suicidar din campania teroristă palestiniană are, astfel,
un impact strategic asupra procesului de pace israeliano-palestinian.

159
 <titlu>3. Terorismul, o istorie neîntreruptă
a violenţei politice

Încercările de a inventaria şi a clasifica atacurile teroriste se

izbesc de dificultatea imposibilităţii de a le aduce la zi datorită faptului
că este vorba de un fenomen ce nu pare să înceteze vreodată. Pe de altă
parte, multitudinea criteriilor luate în consideraţie face ca multe dintre
aceste acţiuni teroriste să fie încadabrile în mai multe categorii.
Sunt multe atentate ce nu au fost revendicate sau atribuite
niciunei organizaţii până la ora actuală. Impedimentul cel mai
important pe care l-au reclamat analiştii constă în dificultatea încadrării
actelor de violenţă politică în categoria terorismului sau în cea a
mişcărilor pentru libertate.
În ultima vreme, criteriile conform cărora actele teroriste pot fi
definite cu precizie sunt mult mai ferme şi ele sunt legate de momentul
11 septembrie 2001 care a clarificat multe aspecte şi retroactiv. Actul
terorist este definit în raport cu mijloacele săvârşirii şi victimele
rezultate şi mai puţin cu mobilul ce a stat la baza lui. Conform unei
asemenea paradigme, actele teroriste pot fi identificate cu mai multă
rigoare.

<titlu>Prototerorismul. Antichitatea şi Evul Mediu

Multitudinea actelor ce pot fi socotite retrospectiv drept
teroriste fac imposibilă o trecere în revistă exhaustivă. Mulţi autori
consideră că avem de-a face cu manifestări prototeroriste, terorismul în
sensul actual fiind, după opinia lor, marcat de teroarea din timpul
Revoluţiei Franceze.

160
 Pe de altă parte, trebuie ţinut cont şi de dihotomia dintre teroare
şi terorism. Cu toate acestea, pot fi identificate în negura istoriei
manifestări ale terorii încă din Antichitate, când violenţa era, ca şi în
prezent, o metodă des folosită pentru atingerea scopurilor politice.
Fără a împinge această evocare până în timpurile biblice, cum
fac unii autori care vorbesc de „nefilimi" uriaşi ce ar fi trăit înainte de
Potopul lui Noe, şi „îi făceau pe alţii să cadă" (Geneza) şi fără a
identifica totuşi cu un act de terorism actul de sadism la care a recurs
regele Asiriei, Asurbanipal, care a scos ochii la peste 12.000 prizonieri
de război (secolul IX î.Hr.), putem identifica forme tipice ale
terorismului şi în acele vremi străvechi.
Astfel, la jumătatea mileniului I, în timpul supremaţiei cetăţii
Sparta, soldaţii hopliţi spartani întreprindeau atacuri împotriva
sclavilor numiţi hiloţi (sau iloţi) pentru a-i constrânge, prin teroare şi
şantaj, să accepte pretenţiile spartane. Era vorba, după unii autori, de
un veritabil terorism de stat. Exercitarea sistematică a terorii reprezintă
mai degrabă un stil de viaţă, un fundament al filosofiei spartane,
referitoare la stat.
În secolul I î.Hr., întâlnim un alt grup terorist prin excelenţă,
sicarii, din Palestina Antică, evrei sectanţi ce practicau o formă de
teroare mesianică prin asasinat. Sicarii foloseau teroarea pentru a-şi
îndeplini scopurile politice, îşi atacau victimele la răsăritul soarelui sau
cu ocazia unor sărbători, când se infiltrau în mulţime.
Arma preferată era sica, sabia scurtă cu două tăişuri, mai
curând un pumnal, pe care o ţineau ascunsă sub haine şi o foloseau la
momentul oportun. Atacau în diverse locuri publice sau particulare şi
urmăreau eliminarea ocupanţilor romani din regiune, dar victimele
erau alese din rândul partidului evreu moderat. Asemănarea cu
teroriştii sinucigaşi actuali constă şi în aceea că mii de sicari, fie că
erau bărbaţi, femei ori copii, preferau să se sinucidă decât să devină
prizonieri romani.

161
 Practicanţi ai terorismului (proto-terorism) sunt consideraţi şi
zeloţii, care activau în aceeaşi perioadă împotriva legionarilor romani,
dar şi a evreilor moderaţi. Această stare tensionată a dus la riposta
romană şi la masacrul din Masada, care notează primele sinucideri în
masă din istorie, la care s-au dedat adepţii terorii mesianice.
Începând cu secolul al Xl-lea, secta asasinilor (hashasini) din
Alamut (Persia), în apropiere de Teheranul de astăzi, răspândită apoi în
Siria, practica o formă de terorism foarte asemănătoare cu cea întâlnită
în secolul XXL Asemănarea dintre asasini, o dizidenţă ismaelită
secretă şi teroriştii zilelor noastre reiese din scopul principal, care
consta în răspândirea terorii în rândul necredincioşilor, prin asasinate.
Numele hashasinilor venea, după unii cercetători, de la
conducătorul lor spiritual, Hassan-i-Sabah, iar, după alţii de la haşişul
pe care obişnuiau să-l folosească pentru a-şi induce starea de transă în
care vedeau Raiul promis. După alte cercetări, cuvântul vine de la
denumirea de „assassiyun" pe care Ie-o dădea Hassan şi care înseamnă
„cei devotaţi credinţei" sau „fedayeen".
Intenţia lor de a răspândi islamul şiit în zona Orientului
Mijlociu se izbea de limitele impuse de numărul redus al adepţilor.
Astfel că un singur reprezentant al lor sau un mic grup era trimis
pentru a ucide liderul duşmanilor. Motivaţia fiind de natură religioasă,
se considerau mesageri ai divinităţii, fiind astfel justificată vărsarea de
sânge.
De remarcat este şi similitudinea dintre metodele de acţiune ale
asasinilor şi cele ale teroriştilor moderni: alegerea cu grijă a unei ţinte
simbolice, pentru ca efectul să fie de maximă răspândire a terorii, scop
în care obişnuiau să întreţină o stare de panică şi în rândul cetăţenilor
simpli, căutând să mărească publicitatea atentatelor şi, implicit, să-şi
îndeplinească pretenţiile politice. Obişnuiau să-i ameninţe cu moartea
pe conducătorii musulmani, pentru a obţine bani pe care îi foloseau
pentru pregătirea unor noi asasinate.

162
 Asasinii l-au ucis pe Conrad Monferrat (1214), regele cruciat al
Ierusalimului şi au eşuat în două atentate întreprinse împotriva lui
Saladin, cel mai temut duşman al lui Monferrat, dar şi al asasinilor,
care acţionau discret, disciplinat, deghizându-se în străini sau creştini
şi folosind întotdeauna pumnalul.
In India, începând cu secolul XIII, a acţionat secta teroristă
Thung, care se deda la acţiuni sângeroase,"fără nicio picătură de sânge
scurs". Membrii ei obişnuiau să se deghizeze pentru a se infiltra în
caravanele negustorilor sau pelerinilor.
Îşi reperau victimele şi aşteptau momentul prielnic. În câteva
fracţiuni de secundă, asasinul ataca victima întoarsă cu spatele spre el,
cu o eşarfă neagră trecuta printr-un inel pe care i-o înfăşură în jurul
gâtului, strangulându-l, după care îl deposeda de bunuri, invocând
numele zeiţei Kali, care se afla, conform legendei, la originea apariţiei
thungilor şi a tehnicii lor de a ucide.
Ceea ce zeiţa nu a prevăzut a fost faptul că thungii, care
ajunseseră să omoare peste 30.000 de oameni anual, timp de peste un
secol, îşi vor găsi un duşman mult mai de temut decât demonii
legendei: Imperiul britanic, care va administra India începând cu
sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Acţiunile acestei secte devin atât de periculoase, încât în 1828
Londra lansează o vastă campanie de arestare a membrilor ei, ce va
dura 30 de ani, ducând în final la dispariţia acestor asasini, care vor
sfârşi în ştreang. Executaţi fără a se risipi o picătură de sânge.
În Japonia medievală, confreriile ninja s-au transformat, cu
timpul, într-un ordin secret, capabil să terorizeze şi pe seniorii feudali,
ajungându-se ca shogun-ul să apeleze la serviciile lor pentru a-şi
controla supuşii, inclusiv prin asasinate.
Ninja - cei adevăraţi - erau, înainte de toate, asasini perfizi, o
adevărată ciumă pentru populaţia niponă. Istoria lor începe în secolul
VII, când imigranţii japonezi şi coreeni se instalează în regiunile
montane din apropiere de Kyoto. Acolo pun bazele unei noi arte

163
marţiale: ninjutsu. Pentru a o stăpâni, vor face antrenamente foarte
dure. Viitorii ninja trebuiau să înveţe să suporte durerea, foamea,
temperaturile extreme, să mânuiască diverse arme. Printre care
faimoasa shuriken, o stea metalică cu 4-10 vârfuri.
Această formă de teroare a continuat până în epoca Meiji, când
armata japoneză intră în acţiune, organizând eliminarea puternicului
clan ninja din Iga, la sfârşitul secolului al XVI-lea.

<titlu>Terorismul după Revoluţia Franceză

Sunt analişti care nu consideră aceste rapeluri la epoci demult
apuse ca evocând acte teroriste în adevăratul sens al cuvântului, ci
situaţii normale pentru acele vremuri, cu justificări istorice, sociale sau
religioase diverse.
Impunerea modernă a termenului pentru civilizaţia noastră are
ca reper Revoluţia Franceză de la 1789, constând în practica intimidării
duşmanilor prin teroare ca filosofie de guvernare, exercitată în
principal, de puterea iacobină, între 1793-1794.
La 9 Thermidor (a unsprezecea lună a calendarului republican
francez, 20 iulie-18 august), respectiv în ziua de 27 iulie 1794,
Convenţia îi scoate în afara legii pe Robespierre, Saint Just şi acoliţii
lor. A doua zi, pe 10 Thermidor, la ora 19,00, toţi vor fi ghilotinaţi,
întocmai cum procedaseră şi ei cu cele 17.000 de persoane executate
fără judecată sau condamnate în urma unor sentinţe sumare, date de
tribunalul revoluţionar. Republica era salvată prin ieşirea din teroare.
Termidor devine, astfel, paradigmatic pentru toate revoluţiile al
9
căror model l-a constituit Revoluţia Franceză.
Terorismul nu se confundă cu teroarea, însă, prin exemplele
date, constatăm că forme ale terorismului definite în conformitate cu
paradigmele actuale au existat şi înainte de Revoluţia Franceză,

<notă>9
Bronislaw Baczko, Crimele Revoluţiei Franceze, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,
pag, 54</notă>

164
considerată dată de naştere a terorismului de stat, respectiv a terorii
premeditate ca formă de guvernare, instaurată de iacobini.
Începând cu această dată, are loc o adevărată consacrare a
fenomenului, ce se va întâlni sub diferite manifestări pe tot parcursul
secolelor al XlX-lea şi al XX-lea, cu o amplificare extremă la
începutul secolului al XXI-lea.
În Europa secolului al XlX-lea, odată cu apariţia statelor
modeme, a revoluţiilor burgheze şi proletare, terorismul simbolic
urmăreşte eliminarea autocraţiei, astfel că anarhiştii, liberalii radicali,
naţionaliştii şi alţii folosesc diverse tehnici teroriste.
Grupuri de intelectuali radicali folosesc terorismul ca pe arma
principală de luptă împotriva inechităţii sociale sau naţionale, apar
societăţile secrete care contestă modul de guvernare şi propun soluţii
noi, revendicând conducerea statelor. Ţintele sunt alese din rândul
monarhilor sau a apropiaţilor acestora, considerându-se că, prin
uciderea acestora, sistemul se va prăbuşi, însă, întocmai cum se
întâmpla şi în Antichitate, represiunea exercitată de autorităţi va afecta
marea masă a populaţiei.
Anarhiştii ruşi luptau împotriva guvernării ţariste, grupuri de
naţionalişti radicali, armeni, sârbi sau irlandezi foloseau metode
teroriste în lupta lor pentru autonomie, teroriştii spanioli, francezi,
italieni sau americani utilizau atentatele cu bombe, ceea ce a constituit
sursa a nenumărate articole de presă, cărţi şi filme, publicitatea făcută
teroriştilor fiind imensă, iar terorismul devenind un termen comun.
Astfel, un anarhist rămas celebru, Felice Orsini, ajutat de cinci
complici, a săvârşit un atentat în 1858 împotriva lui Napoleon al III-
lea, care a scăpat cu viaţă datorită caleştii blindate pe care o folosea.
Tot în Franţa, în perioada 1892-1894, au avut loc un atentat cu
bombă asupra unei cazărmi militare, un atentat asupra reşedinţei unui
procuror şi unui comisariat de poliţie, ce a provocat moartea a cinci
comisari, considerat în epocă cel mai sângeros, deşi nu suferă compa-
raţie cu atentatele cu sute sau chiar mii de victime din zilele noastre.

165
 În Rusia, anarhiştii au reuşit, la 1 martie 1891, să-l asasineze pe
ţarul Alexandru al II-lea la Petersburg, în urma unui atentat cu bombă.
De remarcat că era vorba de cel de-al şaptelea atentat comis asupra sa,
organizat în cele mai mici detalii, inclusiv prin săparea unui tunel până
la mijlocul străzii pe unde trebuia să treacă ţarul şi amplasarea unei
mine, traseu pe care, însă, suita ţarului l-a schimbat în ultimul moment.
Cu toate acestea, ţarul a fost omorât cu o altă bombă, ce i-a fost
aruncată în sania cu care se deplasa.
Sfârşitul secolului al XlX-lea a fost marcat de alte atentate
răsunătoare. În 1892 a fost ucis primul ministru spaniol Canovas del
Castillo. Doi ani mai târziu, în 1894, preşedintele francez Sadi Carnot,
în 1898, Elisabeta, cunoscută sub numele de Sissi, împărăteasa Austro-
Ungariei, a fost înjunghiată mortal la Geneva de anarhistul italian
Luigi Lucheni, iar în ultimul an al secolului, în 1900, a fost omorât
regele Umberto al Italiei.
Unul dintre cele mai cunoscute atentate teroriste din istorie,
folosit ca pretext pentru declanşarea Primului Război Mondial dintre
Puterile Centrale şi Antanta, a avut loc în 28 iunie 1914, la Sarajevo,
când a fost împuşcat, împreună cu soţia sa, arhiducele Franz
Ferdinand, moştenitorul Habsburgilor, de către Gavrilo Princip, un
student sârb bosniac. Atentatul a fost pus la cale de către Organizaţia
sârbă „Libertate sau Moarte", care dorea alipirea Bosniei-Herţegovina
la Serbia.
Atentatele celebre din Europa interbelică sunt legate de istoria
KGB-ului în URSS şi a Gestapo-ului în Germania. Astfel, KGB-ul este
cunoscut pentru asasinatele organizate împotriva foştilor tovarăşi ai lui
Lenin şi Stalin, cea mai cunoscută fiind acţiunea prin care s-a urmărit
uciderea lui Leon Troţki (Lev Davidovici Bronstein), refugiat în
Mexic, unde a fost atacat în mai 1940 de un comando de 24 de agenţi,
care n-au reuşit să-l omoare, fiind însă lichidat câteva luni mai târziu,
în august acelaşi an, cu ajutorul unui agent infiltrat în personalul său
mexican.

166
 Gestapoul a fost incriminată ca organizaţie teroristă în procesul
de la Nurnberg, fiind acuzată de un lung şir de orori, de folosirea
torturii ca metodă de ucidere a milioane de oameni, între care şi mii de
cetăţeni germani, pe lângă exterminarea în masă a evreilor.
În 1934, în Franţa, la Marsilia, au fost ucişi într-un atentat
terorist regele Alexandru al Iugoslaviei, ministrul de externe al Franţei
şi două femei, aflate în mulţime.
In România, organizaţia legionară Garda de Fier a săvârşit
numeroase acte de terorism, inclusiv asasinarea prim-miniştrilor
I.G.Duca, la 29 decembrie 1933, în gara din Sinaia, Armand Călinescu,
la 21 septembrie 1939, în Bucureşti şi a lui Nicolae Iorga (fost prim-
ministru), la 27 noiembrie 1940.
În Statele Unite ale Americii, în secolul al XX-lea, au fost ucişi
doi preşedinţi, asupra altor doi având loc tentative de asasinat. Astfel,
în 1901, la Pan American Exposition, Buffalo-New York, a fost
asasinat preşedintele William McKinley.
Cronica neagră a terorismului continuă cu evenimente dintre
cele mai sângeroase şi după cel de-al Doilea Război Mondial, Statele
Unite ale Americii fiind, cu precădere, scena unor atentate politice
zguduitoare.
Astfel, la 23 noiembrie 1963 a fost asasinat John Fitzgerald
Kennedy, în împrejurări care nu aveau să fie lămurite nici până în ziua
de astăzi, deşi dosarele comisiei Warren au numărat 26 de volume de
depoziţii şi probe. La 4 aprilie 1968 a fost asasinat pastorul Martin
Luther King, luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de
culoare. Victime ale unor atentate teroriste nefinalizate, însă, cu
moartea celor vizaţi, au fost şi preşedintele SUA, Ronald Reagan, iar
în Europa, Papa Ioan Paul al II-lea.
În multe cazuri, astfel de acte teroriste nu au fost elucidate
deplin nici până în zilele noastre, ceea ce a făcut posibile nenumărate
alegaţii, cele mai răspândite fiind cele privitoare la implicarea unor
servicii secrete în organizarea şi, mai ales, în muşamalizarea acestora.

167
 <titlu>4. Caracteristicile terorismului modern.
Organizaţii şi structuri actuale

Terorismul în secolul XXI va reflecta dezvoltările tehnologice,

schimbările sociale, transformările statale, regionale şi mondiale, cât şi
dinamica centrelor de greutate pe mapamond. Acest fenomen
reprezintă în esenţă o formă specială de violenţă politică, ceea ce va
influenţa comportamentul politic şi nicio ţară nu va fi pregătită pentru
a-i face faţă singură.
Tacticile teroriste se vor direcţiona pe mobilitatea planetară, pe
pieţele clandestine de mijloace şi sisteme de arme de înaltă tehnologie,
pe informaţiile publice şi pe audienţa mondială, cât şi pe
vulnerabilităţile societăţii moderne.
Concomitent cu procesul de globalizare, terorismul va deveni o
problemă majoră.
În literatura de specialitate se foloseşte în mod frecvent
10
sintagma „terorism modern'' . Principalele caracteristici structurale ale
terorismului actual sunt următoarele: politice (modelul impus,
fundamentalist); sociale (discriminarea); culturale (incompatibilităţi,
excluderi); economice (sărăcia). Alte caracteristici sunt de ordin psiho-
social şi motivaţional, constând în beneficiile directe ale actului de
banditism, ca şi în ţelurile urmărite de actanţii înregimentaţi.

<notă>
10Desigur, utilizarea acestei terminologii este justificată având în vedere orizontul
temporal, mijloacele moderne - de avangardă - folosite, tacticile cele mai noi utilizate,
dar credem că datorită conotaţiei în general pozitivă a termenului „modern" putem face
loc, fie şi alternativ şi sintagmei „terorism actual", cu aceeaşi semnificaţie.</notă>

168
 Analiza fenomenului terorist din ultima perioadă scoate în
evidenţă noile trăsături ce au ca factor determinant violenţa extremă. În
acest context este de observat caracterul premeditat şi direcţionat către
o audienţă şi un obiectiv de mai mare amploare decât victimele
imediate, precum şi continuarea atacurilor prin acţiuni succesive. De
regulă, scopul terorismului modem constă în influenţarea
comportamentului politic, prin atacuri sângeroase către ţinte
întâmplătoare (civile, de cele mai multe ori, fără apărare) şi cu rol
simbolic.
Datorită acestor excese şi atrocităţi, precum şi răspunsului
mediatic oficial, terorismul modern a căpătat o conotaţie exclusiv
negativă, fiind practic imposibil de disociat mişcările de insurgenţă
naţionale şi sociale, indiferent de mijloacele folosite.
Cu toate acestea, nu sunt puţini autorii care încearcă să explice
mecanismele complexe prin care s-a ajuns la mondializarea acestui
flagel, un punct de vedere interesant dezvoltând Ali Laidi, în lucrarea
„Efectul de bumerang - Cum a determinat globalizarea apariţia
11
terorismului".
Cu toate acestea, şi acest autor simte nevoia să precizeze:
„actele teroriste sunt suficient de grave şi nedemne pentru a nu fi
nevoie să tot repetăm, la fiecare rând ale acestei cărţi, că le
condamnăm cu toată fermitatea. Dar aceasta nu trebuie să constituie un
obstacol în calea reflecţiei". Acestea fiind spuse, să analizăm care sunt
principalele caracteristici ale terorismului actual, în viziunea acestui
autor.
„Terorismul internaţional nu este o creaţie ex nihilo a lumii
arabo-musulmane. Dimpotrivă, este rodul unei noi ere, care a început
odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului, al unei lumi în care istoria şi-a
reluat cursul. (Sfârşitul Războiului Rece, n.n.). Aceea a revenirii altor
forţe pe scena internaţională, pe care bipolaritatea a blocat-o timp de

<notă>11
Laidi, Ali, „Efectul de bumerang - Cum a determinat globalizarea apariţia
terorismului", Editura House of Guides, Bucureşti, 2007</notă>

169
mai multe decenii. Globalizarea nu a provocat şocul civilizaţiilor, ci pe
cel al marilor puteri. Şi, în această super-înfruntare, eminamente
economică în timp de pace, militară şi chiar culturală, lumea arabă este
perdantul. Pentru că nu există o putere arabă. Tocmai lipsurile şi
consecinţele acestei stări de fapt asupra societăţii lor sunt cele care
neliniştesc popoarele şi îi incită pe terorişti. Aceştia urmăresc mai
puţin să cucerească lumea, cu excepţia câtorva ultraradicali, impunând
islamul (de fapt, aceasta e problema, n.n.), cât să redobândească aria de
influenţă arabo-musulmană".
Pentru alţi autori, lucrurile sunt şi mai simple, susţinând că
toată chestiunea se reduce la ocuparea acestor teritorii din raţiuni
economice, sub pretextul terorismului - marotă, chipurile, inventată şi
încă foarte neîndemânatic. Şi nu este vorba de autori de „serie B"
adepţi ai aşa-zise teorii conspiraţioniste.
Astfel. Benjamin R. Barber, profesor la Universitatea din
Maryland şi fost consilier al lui Bill Clinton, în lucrarea "Imperiul
fricii" consideră că în războiul contra terorismului, retorica militantă se
alimentează pe sine şi în cuprinsul motivaţiilor ideologice, de o parte
şi de alta.
„Răufăcătorii" preşedintelui Bush sunt înfruntaţi de armate de
„necredincioşi", potrivit terminologiei utilizate de islamişti. Exportul
de democraţie, prin aşa-numitul război preventiv, poate avea, într-
adevăr, efect de bumerang. „Oricum ar fi denumită, strategia din Irak
nu a fost o aventură izolată, Saddam nu a devenit brusc duşmanul de
moarte din cauza petrolului, din cauza Israelului, din cauză că
preşedintele a dorit să-şi răzbune tatăl, din cauză că Partidul
Republican ştia ce rol putea să joace un război în îndepărtarea atenţiei
12
de la declinul economiei, în alegerile din 2002..."
Un răspuns direct la aceste supoziţii, care evidenţiază anumite
legături între războiul antiterorist şi interesele geopolitice americane, îl

<notă>12
Barber, R., Benjamin, „ Imperiul fricii — Război, terorism şi democraţie"', Editura
Incitatus, Bucureşti, 2003</notă>

170
formulează celebrul analist american Francis Fukuyama: „Deşi neagă
că ar avea ambiţii imperiale, administraţia Bush a articulat totuşi, în
discursul prezidenţial din luna iunie a anului 2002, de la West Point, şi
în cadrul „National Security Strategy of the United States" o doctrină a
războiului de preîntâmpinare, sau mai bine zis preventiv, care va plasa
Statele Unite într-o poziţie de guvernare a populaţiilor potenţial ostile
13
din ţările care ameninţă cu terorismul''.
Aşadar, noţiunea de terorism modern este legată în mod
indisolubil de momentul fatidic 11 septembrie 2001, recte de conflictul
ce a părut ireconciliabil dintre teroriştii identificaţi ca extremişti
musulmani şi Statele Unite ca exponent al democraţiei şi libertăţii.
Însă acest război de retorsiune, considerat de reformatorii pro-
occidentali ca fiind excesiv şi cu scopuri colaterale evidente, a făcut ca
„imaginea dominantă a Statelor Unite să nu fie Statuia Libertăţii, ci
fotografiile cu abuzurile comise împotriva prizonierilor de la Abu
14
Ghraib" , cum arată acelaşi Fukuyama, într-o altă lucrare.
Această trăsătură a luptei antiteroriste va fi însă cu siguranţă
estompată, dacă nu depăşită, în urma poziţiei tranşante adoptate de
noua administraţie americană, în special prin discursul ce va face
istorie al preşedintelui american Barack Obama, adresat musulmanilor
din întreaga lume, de la Universitatea Islamică Al - Azhar, din Cairo,
în ziua de 4 iunie 2009.
15
În acest discurs , în care preşedintele a ţinut să anunţe de la
început „am venit să caut un nou început între SUA şi musulmani",
Obama a precizat că „America nu este în război împotriva Islamului"
şi le-a cerut musulmanilor să nu cadă pradă opiniilor stereotipale
conform cărora SUA sunt un imperiu egoist".

<notă>1 3
Fukuyama, Francis, Construcţia statelor, Ordinea mondială în secolul XXI, Editura
Antet, Bucureşti, 2004, pag. 102
14
Fukuyama, Francis, America la răscruce, Editura Antet, Bucureşti, 2006, pag. 149
15
Barack Obama: „Am venit să caut un nou început între SUA şi musulmani", Agerpres,
4 iunie 2009<notă>

171
 De la această dată, analiza caracteristicilor terorismului poate
reveni în tiparele clasice, cercetând fenomenul sub toate unghiurile de
manifestare, structurale, creându-se premisele depăşirii unei abordări
unilaterale, reducţioniste, până la confundarea cu reluarea unui infinit
studiu de caz generat de dezastrul de la 11 septembrie 2001.
In acest context, alături de majoritatea analiştilor, vom
concluziona că principalele caracteristici ale terorismului actual sunt
violenţa extremă, considerată anormală de societatea în care se
produce, indiferent de mobilul acesteia.
Prin urmare, creşterea gradului de periculozitate al
armamentului folosit şi creşterea incontrolabilă a victimelor colaterale
au condus la fenomenul de respingere de plano a oricărui act terorist.
Faţă de începuturile acestuia, plasat în timpul Revoluţiei
Franceze şi asociat mişcării revoluţionare radicale, în prezent actul de
terorism nu mai poate avea decât conotaţii negative, pe de o parte
datorită utilizării în scopuri mercantile, anarhiste şi distructive, pe de
alta, aşa cum am precizat, datorită violenţei extreme.
O altă caracteristică actuală este caracterul premeditat,
organizat, de cele mai multe ori în spatele executanţilor aflându-se
forte obscure mult mai importante, deseori cu elemente statale, de unde
interesul de a crea un climat de teamă, de teroare extremă.
Această caracteristică este legată în mod direct de influenţarea
comportamentului politic într-un anumit mod. Prin urmare, nu avem
de-a face cu obiective imediate, cu cereri de satisfacere a
revendicărilor directe, ci cu o tactică şi o strategie bine articulate,
motiv pentru care s-a ajuns la concluzia că este vorba de un război
terorist, în care actele individuale sau colective sunt doar momente sau
acţiuni din planul de luptă în desfăşurare. De aici alte două
caracteristici ale terorismului modern: continuarea sa prin acţiuni
succesive şi creşterea continuă, nejustificată a numărului victimelor.
Fiind vorba de un război atipic, purtat împotriva statelor şi
autorilor prin atacuri succesive şi generarea de teamă continuă asupra

172
celor fără de apărare, asupra civililor, terorismul actual este direcţional
către o audienţă şi un obiectiv de mai mare amploare decât victimele
imediate ale violenţei, fiind vorba de lovituri cu efect indirect, dar cu
atât mai odios.
Desigur, caracteristicile structurale ale terorismului actual au
rămas aceleaşi: politice, sociale (discriminarea, inechitatea), culturale
şi economice (sărăcie), la fel ca şi cele psihologice (motivaţionale şi
chiar moda sau voga), dar toate acestea apar sub o nouă înfăţişare, prin
ranforsarea lor determinată de mijloacele de acţiune şi comunicare
(armament modem, internet etc), precum şi din cauza transformării
sale într-o strategie globală cu puncte de acţiune prin „franciză" şi
delegare.
Motivaţia şi psihologia teroristului. Motivaţia determinantă a
teroristului poate fi dată de dorinţa de a răspândi un mesaj politic sau
de a submina autoritatea de stat, precum şi de fanatismul etnico-
religios.
O altă motivaţie este reacţia de răzbunare şi pedepsire a
sistemului sau doar a unor fapte injuste, reprezentate de aşă-zisul
terorist justiţiar.
În fine, lupta pentru eliberare, emancipare şi obţinerea puterii
politice este socotită de unii autori ca o altă motivaţie determinantă a
terorismului. Sub aspectul psihologiei teroristului trebuie făcută
disocierea între teroristul care răspunde unor condiţionări sociale, cu
un comportament normal, şi teroristul psihopatologic. Acesta din urmă
poate acţiona datorită unor traume ce produc efecte patologice asupra
personalităţii sale.
Cauzele pot fi explicate prin psihopatologia asasinului,
constând în imposibilitatea patologică de a se diferenţia de ceilalţi, de
unde resentimentele sale împotriva societăţii. Aceşti răzvrătiţi
psihopatologici găsesc întotdeauna o raţiune de a se revolta, ceea ce-i
împinge, de multe ori, spre găsirea unor cauze rebele sau grupuri de
terorişti.

173
 Intră în această categorie şi naţionalistul secesionist, a cărui
acţiune n u este explicată de cauze obiective, ci doar de dorinţa sa de a
se evidenţia prin acte de violenţă şi de pedepsire a celor pe care îi
găseşte diferiţi şi pe care îi percepe, în mod distorsionat, ca fiind
opresori.
Teroristul cu comportament sinucigaş nu este întotdeauna
motivat de profilul său psihopatologic, acţiunea sa fiind, de cele mai
multe ori, determinată de fanatismul etnico-religios, o asemenea
concluzie fiind justificată datorită activităţii de grup, colective, pe care
aceştia o exercită. De altfel, acţiunea individuală sau colectivă este
principalul criteriu ce separă terorismul psihopatologic de cel social.
Relevant pentru profilul teroristului, pentru modul în care
structura psihică a acestuia este exploatată de către terorişti, este
„ghidul-manual de terorism", cu subtitlul „Studii militare în războiul
sfânt (jihad) împotriva tiranilor', semnat de Osama bin Laden.
Acest text de îndrumare a grupurilor de terorişti, a francizelor şi
a teroriştilor individuali, cuprinde 18 capitole referitoare la modul cum
acţionează Serviciile Secrete, construirea dispozitivelor explozive,
pregătirea şi comiterea asasinatelor, răpiri, falsificarea documentelor,
prepararea otrăvurilor, locurile de amplasare a bombelor, tehnici de
spionaj şi culegere a informaţiilor.16
În cazul răpirilor sunt enumerate principalele obiective pe care
trebuie să le urmărească grupul de terorişti. Între altele, manualul lui
bin Laden enumeră următoarele motive: forţarea guvernului sau a
inamicului de a da curs unor cereri de răscumpărare a unor terorişti;
punerea guvernului într-o situaţie dificilă; obţinerea unor informaţii
folositoare de la ostatici; obţinerea de răscumpărări în bani.
Dar, fără îndoială, principalul scop al unei acţiuni teroriste îl
reprezintă crearea unei stări de panică la nivelul populaţiei, care să
oblige autorităţile să satisfacă oricare dintre solicitările teroriste.

<notă>16
Doru Blaj, Ţuţu Pişleag, Constantin Onişor, Despre TERORISM, aproape totul....
Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, pag.40</notă>

174
 Un alt capitol prezentat pe larg de către „liderul" teroriştilor
mondiali îl constituie cel referitor la elementele necesare formării unui
grup de răpitori.
In mod sistematizat sunt enumerate minatoarele: capacitatea de
a face faţă presiunii psihologice şi circumstanţelor dificile, precum şi
capacitatea de a exercita un control asupra adversarului; inteligenţă şi
reflexe rapide, pentru a putea răspunde, în timp util, unor situaţii de
criză sau neprevăzute, ceea ce presupune formă fizică bună şi abilitatea
de a folosi orice tip de armă.
In fine, se insistă asupra cunoaşterii cerinţelor de securitate
înainte, în timpul şi după terminarea operaţiunii, expuse cu un cinism
caracteristic. Astfel, dacă autorităţile trag de timp, sunt instruiţi
teroriştii, ostaticii trebuie executaţi gradual.
Detenţia nu trebuie prelungită, iar eliberarea unor ostatici nu
trebuie să ducă la transferul de informaţii. Eliberarea ostaticilor trebuie
făcută în alt loc favorabil decât cel indicat, iar tragerea de timp din
partea autorităţilor înseamnă, de cele mai multe ori, intenţia lor de a
ataca.
Nu este uitat de către autorii manualului nici un amănunt,
precum verificarea alimentelor sau a altor materiale transmise de către
autorităţi, în incinta controlată.
De observat că manualul Al Qaeda are în vedere acţiuni
teroriste de tip colectiv, motiv pentru care sunt stabilite şi structurile
grupului de răpire, care poate avea un caracter secret sau public.
Grupul de răpire cu caracter secret poate fi de supraveghere, de
protecţie, de răpire propriu-zisă. de urmărire şi de prevenire a
acţiunilor de capturare şi anihilare.
Grupul de răpire cu caracter public include, pe lângă
„diviziunile" sus-amintite, un grup de pază şi control şi, mai ales, un
grup de negociere. In cazul răpirilor publice înainte de stabilirea ţintei
şi executarea răpirii, manualul insistă asupra operaţiunii de culegere a
informaţiilor despre locul unde se va produce răpirea.

175
 Aceste "învăţături" către terorişti ce sunt furnizate şi pe internet
sunt destinate, în principal, grupurilor teroriste „de franciză". Acest
concept de organizare a fost folosit pentru a defini celulele anarhiste de
la începutul secolului, dar a redevenit de actualitate în urma analizei
acţiunilor organizaţiei teroriste Al Qaeda.
Este vorba de tentativa de a generaliza o umbrelă ideologică,
politică şi religioasă comună pentru a favoriza apariţia spontană a unui
număr mare de grupuri teroriste izolate, care să acţioneze pentru
atingerea aceluiaşi obiectiv, fără a avea legături propriu-zise de
comandă, control şi susţinere logistică.
Din perspectiva luptei contrateroriste se consideră că acest mod
de organizare este ineficient, motiv pentru care teroriştii încearcă să-l contracareze,
organizând un număr mare de celule de acest gen.

Terorismul de franciză Al Qaeda este subsidiar grupului

principal terorist, care îşi menţine modul de organizare convenţional,
după unii analişti franciză fiind folosită pentru a crea diversiuni sau ca
o sursă de „carne de tun".
Numărul membrilor organizaţiei teroriste de franciză, în funcţie
de numărul grupurilor izolate care le constituie, poate fi cuprins între
câteva zeci şi câteva mii, majoritatea acestora fiind implicaţi direct în
planificarea şi executarea actelor teroriste pe baza manualelor
complete de instrucţie, dar şi a susţinerii financiare şi asistenţei date de
instructori, ce se obţin, la cerere, în funcţie de obiectivele concrete
urmărite, ca şi de mărimea grupului de franciză.
În esenţă, este vorba de elaborarea ideologiei extremiste
complexe, bazată pe ideea conspiraţiei necredincioşilor creştino-
evreieşti (cruciaţi şi sionişti) care e pe punctul de a subjuga total lumea
islamică şi a distruge religia musulmană.
Răspândirea grupurilor de franciză a căpătat un caracter
exploziv prin folosirea intensivă a internetului şi prin menţinerea
monopolului ideologic total asupra conţinutului ideatic, unii analişti
considerând chiar că există trăsături evidente de branding.

176
 În acest fel, mesajul violenţei este propagat către două tipuri de
audienţă: locale şi internaţionale.
Mesajele locale au un caracter de avertisment pentru populaţia
care cooperează cu forţele de securitate ale guvernului sau cu armatele
străine, dar şi de încercare de a atrage această populaţie şi liderii ei de
partea teroriştilor. In cadrul acestui mesaj se insistă asupra alungării
companiilor şi investitorilor din străinătate.
Mesajele internaţionale sunt adresate, în primul rând, Statelor
Unite ale Americii sau altor state puternice, contributoare cu forţe
militare în zona de conflict.
Temele principale sunt islamiste, exprimate într-un limbaj
sugestiv, în dorinţa de a fi convingător, extrem de personalizat, vizând
figuri politice, simboluri şi tradiţii într-un stil caricaturizat, conform
metodologiei clasice de demonizare a adversarului.
Personalizarea violenţei este. de fapt, principala caracteristică a
terorismului actual, înainte de toate a terorismului Al Qaeda fiind
rezultatul acţiunii atât a terorismului de franciză, cât şi a
contraterorismului.
Astfel, terorismul islamist extrem a ajuns să fie identificat cu
figura numărul unu Al Qaeda, Osama bin Laden, în vreme ce teroriştii
au redus imaginea răului la numele fostului preşedinte al Statelor
Unite, George W.Bush şi la „susţinătorii şi instigatorii săi sionişti".
Datorită acestei personalizări, terorismul a dobândit o
caracteristică de fenomen endemic, simplificarea şi reducţionismul
făcând mesajul său extrem de permeabil, simplu de însuşit de către
cele mai primitive minţi, iar asocierea sa cu valorile fundamentale ale
islamismului îi oferă o justificare şi o bază permanentă pentru a fi
transformat într-un fenomen în plină dezvoltare, greu de controlat, cu
trăsături extreme, ce ţin de sacrificiu şi asasinat.
Dacă la toate acestea asociem modalitatea de bază de existenţă
a terorismului, constând în încălcarea oricărei norme juridice, morale,
politice şi umanitare ce aparţin necredincioşilor, precum şi faptul că

177
discursul teroriştilor este simplu şi direct pentru masa adepţilor, dar
complex, elaborat şi codificat, utilizând inclusiv transmisiunile prin
satelit pentru capii grupurilor de franciză, putem concluziona că
terorismul a căpătat un caracter de flagel mondial, extins pe toate
palierele vieţii umane, respectiv politic, economic, informaţional,
religios, etnic etc.

<titlu>Organizaţii şi structuri teroriste

ETA, o jumătate de secol de terorism. Sunt puţine organizaţiile

cu o aură atât de sinistră ca ETA - Euskadi Ta Askatasuna, în traducere
„Vatra Bascilor şi Libertate".
De la înfiinţarea sa în anul 1959, peste 800 de morţi sunt puşi
pe seama ETA. victime asumate în cele mai multe cazuri, în urma
aplicării programului separatist purtat în cele şapte regiuni din nordul
Spaniei şi sud-vestul Franţei,
Ţara Bascilor (în bască Euskadi, în spaniolă Pais Vasco) are
capitala la Vitoria (Gasteiz, în bască). Cele şapte regiuni, din care trei
în Franţa (parte a departamentului Pyrenees-Atlantiques) sunt
desemnate prin sloganul zazpiak bat, ceea ce înseamnă „şapte fac
unu".
Limba bascilor se deosebeşte de cea spaniolă, nefiind de origine
indo-europeană, dar din totalul populaţiei din regiune doar jumătate
ştie şi limba bască, restul populaţiei vorbind doar spaniola.
Numele lor vine de la denumirea tribului antic al vasconilor.
Populaţia acestei provincii autonome este de 2.141.800 de locuitori (în
2007), iar suprafaţa este de 7.234 km. pătraţi.
Organizaţia separatistă ETA a fost creată în anul 1959, având ca
scop lupta împotriva ocupaţiei din 1937, operată de trupele lui Franco.
Până la moartea lui Franco, în anul 1975, acţiunile ETA,
începute în 1961 prin tentativa deraierii unui tren cu politicieni şi
culminând cu asasinarea premierului Luis Carrero Blanco, în 1973,

178
urmăreau să fie asimilate luptei împotriva dictaturii, care interzisese
limba şi cultura bască, dar ulterior, când Ţara Bascilor a căpătat o
autonomie de care nu se mai bucură nicio regiune din Ţara Bascilor -
preşedinte, parlament propriu, poliţie proprie, liber control asupra
taxelor şi asupra educaţiei etc. - terorismul acestei organizaţii a devenit
întrutotul gratuit şi odios, sub pretextul cuceririi depline a
independenţei, respins de majoritatea populaţiei din regiune,
În anul 1978 a fost creată aripa politică a organizaţiei, „Hem
Batasuna", care se dovedeşte a fi agentura terorismului, la fel ca şi
ramurile sale „Euskal Herritarok", „Batasuna", astfel, că în cele din
urmă, au fost interzise; spre sfârşitul anilor '80, ETA ajunsese la o rată
de aproximativ 100 de asasinate pe an. culminând în anul 1997 cu
asasinarea consilierului basc moderat Miguel Angel Blanco.
Patru ani mai târziu, în anul 2001, UE declară ETA organizaţie
teroristă, ceea ce vor face şi Statele Unite. în 2003.
În anul 2008, liderul ETA, Javier Lopez Pena, este arestat la
Bordeaux, iar un an mai târziu, liderul militar al ETA, Jurdan Martitegi
este reţinut în Franţa.
Atacurile din Mallorca şi din nordul Spaniei par să indice o
revigorare „aniversară" a violenţelor, deşi nucleul dur al ETA, format
din terorişti antrenaţi pentru atentate, nu pare să conţină mai mulţi de
câteva zeci.
La 11 martie 2004 are loc atentatul terorist din gările din
Madrid, soldat cu 182 de morţi (între care şi 16 români), pus mai întâi
de guvernul Aznar pe seama grupării ETA, ulterior ajungându-se la
concluzia că a fost vorba de reţeaua teroristă Al Qaeda, ceea ce este şi
în prezent contestat.

Adevărata Armată Republicană Irlandeză (Real IRA - RIRA /

True IRA). Formată în februarie - martie 1998, ca o aripă armată
clandestină a Mişcării pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate,

179
respectiv ca o succesoare opozantă a IRA, având ca scop îndepărtarea
forţelor britanice din Irlanda de Nord, precum şi unificarea Irlandei.
Mişcarea pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate s-a opus
adoptării, în septembrie 1977, de către Sinn Fein, a principiilor
democraţiei şi non violenţei enunţate de Mitchell şi amendamentelor
articolelor 2 şi 3 din Constituţia Irlandeză, din decembrie 1999, care
vizau Irlanda de Nord. Grupul este condus de către Mickey McKevitt,
fostul „responsabil logistic" al IRA; Bernandette Sands McKevitt, soţia
sa, este vicepreşedinte al mişcării.
Activităţile grupării includ atacuri cu bombă, asasinate,
activităţi de contrabandă, extorcări şi furturi. Mulţi membri ai
Adevăratei IRA (RIRA) care s-au opus acordului de încetare a focului
au adus organizaţiei RIRA o infuzie de experienţă în tactica teroristă şi
în fabricarea de bombe, ţintele includ poliţia şi armata britanică din
Irlanda de Nord, precum şi civilii din această regiune.
Organizaţia a încercat, fără succes, comiterea mai multor
atacuri cu bombă pe teritoriul Marii Britanii. Ea şi-a asumat
responsabilitatea pentru atacul cu maşina capcană, de la 15 august
1998, din Omagh, Irlanda de Nord, când au fost ucise 29 de persoane,
iar alte 220 au fost rănite.
După atentatul de la Omagh, gruparea a declarat încetarea
focului, însă la începutul anului şi-a reluat atacurile atât în Irlanda de
Nord cât şi Marea Britanie. Aceste atacuri includ atentatul cu bombă
asupra podului Hammersmith şi cel cu rachete împotriva cartierului
general al MI-6, din Londra.
Efectivele grupării cuprind 150-200 de activişti, la care se
adaugă suporteri ai adepţilor liniei dure a IRA, nemulţumiţi de
armistiţiul declarat de aceasta şi alţi simpatizanţi republicani.
Localizarea grupării şi aria de operaţiuni cuprind Irlanda de Nord,
Republica Irlanda, Marea Britanie.

180
 Se bănuieşte că gruparea primeşte fonduri din partea
simpatizanţilor din SUA. Potrivit unor ştiri apărute în presă, se crede,
de asemenea, că RIRA ar fi achiziţionat arme modeme din Balcani.

Al Fatali — Consiliul Revoluţionar (CR). Este o organizaţie

palestiniană cunoscută mai bine sub numele de Organizaţia Abu Nidal
(ANO), condusă de către Sabri al-Bana (Abu Nidal) şi fondată în 1974,
ca o consecinţă a desprinderii din organizaţia Fatah.
Abu Nidal a fost considerată cea mai activă şi mai periculoasă
organizaţie teroristă palestiniană, care a făcut numeroase victime în
anii '80. Ea şi-a demonstrat capacitatea de a opera în zone întinse din
Orientul Mijlociu, Asia, America de Sud şi Europa.
Spre deosebire de alte organizaţii palestiniene, ea a organizat
operaţiuni şi acte teroriste împotriva unor obiective aparţinând unui
număr mare de ţări şi împotriva militanţilor palestinieni acuzaţi de
atitudine moderată.
De la începutul anilor '80, Fatah-CR a început să atace şi ţinte
evreieşti, israeliene şi occidentale. Ea şi-a încetat practic atacurile
teroriste în anii '90, deşi se consideră că păstrează încă potenţial de
periculozitate, datorită noilor sale relaţii cu Iranul,
Fatah - CR are aproximativ 400 de membri şi câteva zeci de
cadre ale miliţiilor din taberele palestiniene de refugiaţi din Liban. Nu
se cunosc organizaţiile afiliate în Teritoriile Autonome.
Între 1974 - 1980, cartierul general al organizaţiei s-a aflat în
Bagdad, iar activităţile sale au fost coordonate în special de către
irakieni, care i-au acordat suport logistic substanţial lui Abu Nidal.
Ulterior, în 1985, cartierul general a fost mutat în Libia.
Gruparea are numeroase birouri în Siria, Yemen, Iran, Sudan şi
Liban. Ea este considerată una dintre cele mai viabile organizaţii
teroriste din punct de vedere economic.

181
 Se estimează că în afara sumelor de bani primite de la statele
sponsori, ea obţine venituri din extorcări de bani şi din propria sa reţea
de afaceri şi organizaţii de acoperire.
Organizaţia pretinde că lupta armată împotriva Israelului este
un principiu sfânt, singura cale pentru a obţine eliberarea tuturor
palestinienilor şi nimeni nu-i poate nega poporului palestinian acest
drept. Fatah şi liderii săi au trădat acest principiu şi Convenţia
Palestiniană şi de aceea trebuie pedepsiţi.
Pentru a grăbi victoria revoluţiei arabe, singura care poate duce
la eliberarea Palestinei, este nevoie de terorism atât inter- arab cât şi
intra-palestinian.

Secta AUM (Aum Shinrikyo). Organizaţia a fost înfiinţată în

anul 1987 de Shoko Asahara, scopul acesteia fiind de a stăpâni toată
Japonia şi apoi întreaga lume.
Aprobată în 1989 să funcţioneze ca o entitate religioasă,
conform legislaţiei japoneze, gruparea a candidat la alegerile
parlamentare din Japonia, în 1990.
Cu trecerea timpului, cultul a început să facă preziceri
referitoare la sfârşitul lumii, declarând că Statele Unite vor începe cel
de-al treilea război mondial cu Japonia.
Guvernul japonez a revocat recunoaşterea AUM ca organizaţie
religioasă, în octombrie 1995. Cu toate acestea, în 1997 guvernul a
decis să nu invoce Legea anti-subversivă împotriva grupului, care ar fi
scos cultul în afara legii.
La 20 martie 1995, membrii AUM, în mod simultan au
întreprins un atac chimic cu substanţe neuroparalizante în mai multe
staţii de metrou din Tokyo, ucigând 12 persoane şi rănind peste 6.000.
Studii recente arată că numărul persoanelor care au suferit
vătămări fizice ca urmare a atacului chimic este de aproape 1300,
restul fiind afectaţi de traume psihice.

182
 Gruparea a fost responsabilă şi pentru alte „accidente chimice
suspecte" petrecute în Japonia în 1994. Poliţia japoneză l-a arestat pe
Asahara în mai 1995, acesta fiind judecat pentru 17 crime, la sfârşitul
anului 2000.
Se estimează că secta AUM are în componenţă între 1500 şi
2000 de membri şi este posesoare a unui site pe internet.
În timpul atacului asupra staţiilor de metrou din Tokyo,
gruparea declara că numără 9000 de membri în Japonia şi peste 40000
în întreaga lume.
Principalii membri ai sectei AUM se găsesc doar în Japonia,
ramuri derivate din grupare, situate pe teritoriul Rusiei, având în
componenţă un număr nedeterminat de membri.

Congresul pentru Libertate şi Democraţie al Kurdistanului -

KADEK (fost PKK- denumire schimbată la 16.04.2002). A fost fondat
în 1974 ca o grupare marxist-leninistă a turcilor de origine kurdă.
Obiectivul organizaţiei este crearea unui stat kurd independent,
care să cuprindă zona de sud-est a Turciei, nordul Irakului, precum şi
teritorii aflate în prezent în componenţa Siriei şi Iranului, zone în care
populaţia este majoritar kurdă. Din anul 1990, Kadek a trecut la
activităţi de gherilă rurală şi urbană.
La începutul lui 1999, autorităţile turce l-au capturat în Kenya
pe preşedintele organizaţiei, Abdullah Ocalan. Ulterior, Curtea
Supremă de Securitate din Turcia l-a condamnat pe acesta la moarte.
În august 1999, Ocalan a anunţat „o iniţiativă la pace",
ordonând membrilor grupării să se abţină de la orice act de violenţă şi
cerând instaurarea unui dialog cu Ankara în problema kurdă.
La Congresul KADEK, organizat în ianuarie 2000, membrii
partidului au susţinut iniţiativa lui Ocalan şi au declarat că vor folosi
doar mijloace politice în atingerea noului obiectiv al grupării, şi anume
obţinerea de drepturi civile pentru kurzii din Turcia.

183
 După arestarea liderului Abdullah Ocalan, preocupările de bază
ale grupării au devenit:
• menţinerea şi dezvoltarea capacităţii de luptă
• atragerea de noi membri
• controlarea diasporei kurde
• identificarea de noi surse de finanţare, precum şi
exploatarea celor deja existente
• obţinerea de drepturi pentru populaţia de origine kurdă
din Turcia, crearea de publicaţii şi posturi radio-tv în
limba kurdă etc)
• obţinerea statutului de partener de dialog cu statele
occidentale, după modelul OEP.
Principalele ţinte ale actelor teroriste ale KADEK au fost forţele
guvernamentale de securitate din Turcia.
In încercarea de a produce pagube industriei de turism a
Turciei, la începutul anilor '90 KADEK a atacat cu bombe locuri
turistice şi hoteluri şi, de asemenea, a răpit turişti străini.
În majoritatea cazurilor, sursele de finanţare ale KADEK sunt
ilegale, intrând sub incidenţa legilor penale, fapt ce sporeşte gradul de
periculozitate al grupării.
Principalele surse de finanţare ale KADEK sunt:
• traficul de droguri
• traficul de persoane
• extorcările de fonduri, tâlhăriile şi alte fapte
asemănătoare
• impunerea de taxe de protecţie
• răpirile de persoane
• cotizaţiile plătite de membri şi simpatizanţi cu
posibilităţi materiale.
Organizaţia numără aproximativ 4000 - 5000 de membri, dintre
care majoritatea sunt amplasaţi în nordul Irakului. Are mii de

184
simpatizanţi în Turcia şi în Europa, aria de operare cuprinzând Turcia
şi Orientul Mijlociu.
KADEK dispune în Turcia de echiparea specifică unei grupări
de gherilă de mare anvergură, respectiv armament uşor de infanterie,
mine antitanc şi antipersonal, mitraliere antiaeriene grele, staţii de
radiotransmisiuni etc.
Această dotare este localizată, în primul rând, în zonele de
conflict din nordul Irakului, ramurile din statele europene ale
organizaţiei dispunând de armament uşor (în majoritatea cazurilor în
cantităţi limitate), la care se adaugă şi capacitatea de a produce şi folosi
dispozitive explozive artizanale.
„La vedere", tactica organizaţiei evidenţiază o moderaţie
constantă, complementară urmăririi pas cu pas a strategiei de reformă
politică a activităţilor specifice.
Păstrarea acestei caracteristici este, însă, concordantă cu
dinamica reacţiei guvernului de la Ankara faţă de efortul de conciliere
al KADEK, principala problemă internă a organizaţiei constituind-o în
prezent menţinerea unităţii de acţiune şi a coeziunii potenţialului uman
aderent în promovarea „cauzei kurde".

Hezbollah. Hezbollah este o organizaţie care aderă la ideologia

lui Khomeini şi care reprezintă o „umbrelă" pentru diferitele grupări
radicale şiite.
Organizaţia s-a înfiinţat în 1982, în urma încheierii războiului
Galileei şi a instalării păcii în Liban, precum şi ca urmare a creşterii
prezenţei iraniene şi a influenţei acesteia în zonă.
Organizaţia Hezbollah s-a înfiinţat ca un organism al
fundamentaliştilor şiiţi condus de clerici, care vedeau în adoptarea
doctrinei iraniene o soluţie a lipsurilor politice din Liban. Aceasta
prevedea şi folosirea terorii ca mijloc de realizare a obiectivelor
politice (răsturnarea regimului creştin, instaurarea în Liban a unei
republici islamice; supunerea „Falangelor libaneze" guvernului legal;

185
eliminarea din Liban a „practicilor imperialismului occidental"; lupta
împotriva Israelului; desfăşurarea de alegeri populare).
Organizaţia Hezbollah derulează o vastă campanie în scopul
realizării unui front comun cu alte grupuri teroriste, printre care Hamas
şi Jihadul Islamic. Gruparea are în vedere amplificarea acţiunilor
teroriste împotriva Israelului, dar şi asupra obiectivelor acestuia din
străinătate.
De asemenea, organizaţia urmăreşte intensificarea activităţilor
proprii în plan financiar, propagandistic, informativ şi
contrainformativ, atât pe teritoriul libanez, cât şi în alte state ale lumii
unde şi-a constituit puncte de sprijin.
Organizaţia are o structură de pregătire în Liban, precum şi în
exteriorul acestuia. Activitatea de pregătire are ca obiectiv construirea
unor forţe umane de încredere, pentru structura militară şi pentru
activitatea teroristă.
Liderul spiritual al mişcării în Liban este şeicul Muhammad
Hussein Fadlallah, care acţionează ca şef al Mujtahid - mediator al
Legii Islamice în cadrul comunităţii şiite din Liban.
Cu trecerea timpului, Hezbollah a devenit al doilea grup
reprezentat la nivel local şi condus de funcţionari regionali.
Principalul susţinător financiar şi logistic al Hezbollah este
Iranul. Alte surse de finanţare ale organizaţiei sunt constituite în mare
parte de activităţile comerciale, legale şi ilegale, folosite ca acoperire
de către membrii filialelor mişcării din diverse state ale lumii.
Logistica militară a organizaţiei, utilizată în confruntările
armate din zona Orientului Mijlociu, este procurată, în mare parte din
Iran, Rusia, Irak şi Bosnia-Herţegovina.
Ideologia organizaţiei se bazează pe doctrinele lui Khomeini,
care au ca principal obiectiv înfiinţarea unei republici pan-islamice,
conduse de clerici religioşi.
Punctul de vedere al organizaţiei, publicat pentru prima dată în
Platforma politică din februarie 1985, este următorul: „Soluţia

186
problemelor din Liban este înfiinţarea unei republici islamice, deoarece
numai acest tip de regim poate oferi dreptate şi egalitate cetăţenilor
libanezi".
Organizaţia Hezbollah consideră că un obiectiv important este
lupta împotriva „imperialismului occidental" şi eradicarea acestuia din
Liban. Grupul militează pentru o retragere completă a americanilor şi
francezilor din Liban, inclusiv a instituţiilor lor. Acest conflict cu
Israelul este privit ca un element de interes central. Acesta nu se
limitează numai la prezenţa forţelor israeliene în Liban, ci la
„distrugerea completă a statului Israel şi înfiinţarea unui regim islamic,
inclusiv în Ierusalim".

Hamas (Harakat Muqawam Islamiya - Mişcarea de Rezistenţă

Islamică). Hamas (cuvânt cu înţelesul de curaj şi bravură) este o
organizaţie extremistă islamică care a devenit activă la începutul
Intifadei (1987), operând mai întâi în Fâşia Gaza, dar şi în Cisiordania.
Hamas a jucat un rol important în acte subversive violente şi operaţiuni
teroriste extreme, atât împotriva Israelului cât şi împotriva arabilor. In
perioada iniţială a fost condusă de persoane identificate ca aparţinând
organizaţiei Fraţii Musulmani din Teritorii.
În timpul Intifadei, Hamas a exploatat momentul pentru
dezvoltarea activităţii în Cisiordania, în scopul de a deveni organizaţia
fundamentalistă islamică dominantă. Îşi defineşte obiectivul prioritar
ca fiind Jihadul (Războiul Sfânt) pentru eliberarea Palestinei şi
înfiinţarea unui stat islamic Palestinian „de la Marea Mediterană până
la Râul Iordan".
A câştigat încrederea palestinienilor prin participarea la violenţe
de stradă şi asasinate, întărindu-şi astfel potenţialul şi rolul în cadrul
Intifadei. Din cauza activităţii subversive şi teroriste, Hamas a fost
scoasă în afara legii în septembrie 1990.
După Războiul din Golf, Hamas a devenit organizaţia cu cea
mai mare activitate teroristă în Teritorii şi în interiorul Israelului.

187
 Astăzi, este a doua grupare importantă după Fatah şi câteodată
este privită ca o ameninţare la adresa hegemoniei naţionalismului laic.
In prezent, este cel mai puternic grup care se opune procesului
de pace. Creşterea activităţii sale teroriste prin intermediul teroriştilor
sinucigaşi asupra ţintelor civile din Israel a încetinit şi chiar ameninţă
să blocheze procesul de pace.
Hamas a reuşit să formeze un sistem social care să constituie o
alternativă a structurii politico-sociale oferite de Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei (OEP).
Prestigiul organizaţiei se bazează atât pe capacităţile ideologice
cât şi pe cele practice, ca o mişcare a cărei contribuţie la viaţa
cotidiană nu a fost mai puţin importantă decât cea din cadrul Mişcării
de Luptă împotriva Israelului şi împotriva ocupaţiei.
O schimbare importantă din cadrul organizaţiei a fost tranziţia
de la pasivitatea faţă de regimul israelian la activităţi militare şi
violente de amploare, în special în interiorul Fâşiei Gaza şi în
exteriorul acesteia.
Mişcarea şi-a schimbat denumirea în Mişcarea de Rezistenţă
Islamică - Hamas şi şi-a dezvăluit caracterul palestinian. A susţinut că
nu este numai o forţă paralelă, dar şi o alternativă la controlul aproape
total al OEP şi facţiunilor sale asupra palestinienilor din Teritorii.

Jihadul Islamic Palestinian (JIP). Sub denumirea „Harakat al-

Jihad al-Islami al-Filastini" (JIP), mai multe facţiuni islamice radicale
palestiniene au devenit active începând cu 1979 în teritoriile
palestiniene, în principal ca urmare a revoluţiei islamice din Iran şi a
creşterii numărului de militanţi islamici din regiune.
Se consideră că gruparea a fost înfiinţată între anii 1979 - 1980,
în Egipt, de către foştii membri ai grupării „Fraţii Musulmani",
proveniţi din Fâşia Gaza.
Localizarea geografică a organizaţiei cuprinde Teritoriile
Autonome Palestiniene, Siria, Liban, Egipt şi Iran. Facţiunea condusă

188
de Fathi Shqaqi a devenit în ultimii ani cel mai proeminent grup
terorist palestinian care a adoptat ideologia Jihad-ului.
Membrii acestei facţiuni văd în „entitatea sionistă" cel mai
mare duşman al „Fraţilor Musulmani" şi principala ţintă ce trebuie
distrusă.
În acest sens, JIP cheamă la înfăptuirea unei lupte armate pentru
eliberarea Palestinei. Aceasta va trebui să fie sprijinită de o luptă de
gherilă condusă de brigăzi revoluţionare, ce au ca sarcină atacarea
obiectivelor israeliene considerate vulnerabile. Militanţii grupării cred
că sunt cei care pun bazele distrugerii Israelului prin lupta ce va fi
dusă, ulterior, de „marea armată islamică arabă".
La începutul Intifadei, gruparea număra aproape 250 de membri
şi câteva sute de simpatizanţi, majoritatea din rândul tinerilor aflaţi în
universităţi sau de pe lângă moschei.
Fathi Shqaqi a fost ucis, în octombrie 1995, în Malta, de către
agenţii israelieni. Succesorul său este dr. Ramadan Abdallah Shalah.
care a locuit câţiva ani în Florida, SUA, şi s-a mutat la Damasc la
începutul anului 1996. Shalah nu are carisma, capacitatea intelectuală
şi organizatorică a lui Fathi Shqaqi, aceasta influenţând poziţia şi
activitatea organizaţiei.
Grupul a fost activ pe scena politică în Teritorii, în special în
Fâşia Gaza, adunând laolaltă studenţi şi intelectuali.
Până la fondarea Autorităţii Palestiniene în 1994, JIP nu avea
conexiuni cu Hamas, fiind privită chiar ca o rivală a acestei organizaţii.
De atunci, în principal după ce Hamas şi-a schimbat strategia de
acţiune, comiţând atentate, inclusiv sinucigaşe, au existat câteva
cooperări la nivel operaţional între cele două organizaţii, cum ar fi
atacurile armate din februarie 1995, de la Beit-Lyd, sau coordonarea
simultană a altor atacuri teroriste.
Moartea lui Fathi Shqaqi a determinat o incertitudine în ceea ce
priveşte poziţia organizaţiei în Teritorii, aceasta nemaifiind privită ca
un rival de către Hamas.

189
 Gruparea are birouri în Beirut, Damasc, Teheran şi Khartoum,
dar activitatea sa este concentrată în Liban, unde există câteva zeci de
membri ai JIP. Are influenţă în Fâşia Gaza, în special la Universitatea
Islamică, dar nu în aşa măsură încât să reprezinte un pericol asupra
poziţiei dominante a Hamas, în calitate de organizaţie islamică
palestiniană conducătoare.

Frontul Popular de Eliberare a Palestinei Gruparea disidentă

Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP) a fost creată în anul
1967, având ca lider pe Georges Habache.
De la înfiinţare şi până în prezent, conducerea grupării disidente
Frontul Popular de Eliberare a Palestinei are sediul în Damasc - Siria.
Membrii şi simpatizanţii FPEP sunt antrenaţi în tabere de
pregătire situate în Algeria, Irak, Libia şi Siria, ţări care au sprijinit
financiar şi logistic organizaţia.
În cursul anului 2000, după demisia lui Georges Habache din
funcţia de secretar general al FPEP, în locul acestuia a fost ales Abu
Ali Mustafa.
Printre activităţile desfăşurate de membrii şi simpatizanţii
organizaţiei în zona Europei de Est se numără şi înfiinţarea unor
societăţi comerciale de pe urma cărora obţin importante sume de bani,
care sunt transferate ilegal în vederea susţinerii logistice a grupării.
De asemenea, gruparea se implică în activităţi de culegere de
informaţii (urmărindu-se şi penetrarea celorlalte organizaţii pales-
tiniene rivale), de atragere de noi membri sau simpatizanţi, precum şi
în activităţi specifice de propagandă.

AI-Qaeda (Baza) Maktab At-Khidamat (MAK - Biroul

serviciilor) Frontul Islamic Internaţional pentru Jihad împotriva
Evreilor şi a Cruciaţilor.
Al-Qaeda este o grupare cu sprijin multinaţional, care finan-
ţează şi organizează activităţile militanţilor islamici din lumea întreagă.

190
 A luat naştere în cursul războiului afgan împotriva sovieticilor
în 1988, iar ca membru de bază, Osama Bin Laden foloseşte o reţea
internaţională ramificată pentru a menţine contactul între extremiştii
musulmani din diverse ţări.
Folosind mijloace tehnice avansate, cum ar fi telefonia prin
satelit şi internetul, el este permanent în legătură cu adepţi din întreaga
lume arabă, dar şi din Europa, Asia, Statele Unite şi Canada.
Având baza în Afganistan, obiectivul principal al organizaţiei
este răsturnarea guvernelor unor state musulmane - considerate a fi
corupte şi eretice - şi înlocuirea lor cu guverne islamice care să
respecte Sharia (legea islamică). Al-Qaeda are o atitudine profund anti-
occidentală, percepând Statele Unite ca fiind cel mai mare duşman al
Islamului.
Bin Laden a emis trei decrete religioase „Fatwa", prin care
cheamă musulmanii să ridice armele împotriva Statelor Unite.
Organizaţia mai încearcă să transforme grupările islamice
existente în organizaţii extremiste şi să creeze astfel de grupări acolo
unde acestea nu există. Susţine ideea distrugerii Statelor Unite, văzute
ca principalul obstacol în reforma societăţilor musulmane.
De asemenea, sprijină luptătorii musulmani din Afganistan,
Algeria, Bosnia, Cecenia, Eritreea, Kosovo, Pakistan, Somalia.
Tadjikistan şi Yemen.
Osama Bin Laden şi-a început cariera ca luptător în războiul
sfânt în 1979, anul în care trupele sovietice au invadat Afganistanul. El
şi-a transferat afacerile din Arabia Saudită în Afganistan, aducând aici
sute de muncitori care îi erau loiali şi utilaje grele de construcţie,
declanşând acţiunile care vizau eliberarea teritoriului de invadatorii
necredincioşi. Dându-şi seama că afganilor le lipseau mijloacele de
infrastructură şi forţele necesare să lupte într-un conflict de durată, el
s-a ocupat, în primul rând, de rezolvarea acestor probleme.
Primul pas a fost crearea unui program bine organizat de
înrolări; împreună cu Abdallah Azzam, liderul palestinian al grupării

191
„Fraţii Musulmani", el a organizat un birou de recrutări Maktab al-
Khidamat (MAK - Biroul Serviciilor).
„MAK" a lansat tinerilor musulmani din întreaga lume arabă
chemarea de a veni să lupte în Afganistan şi şi-a creat sucursale în
întreaga lume. inclusiv în Statele Unite şi Europa. Bin Laden a acoperit
cheltuielile de transport în Afganistan al noilor recruţi şi a creat tabere
pentru pregătirea acestora.
Guvernul afgan a pus la dispoziţie terenuri şi resurse, iar Bin
Laden a adus din întreaga lume experţi în războiul de gherilă, sabotaj
şi operaţiuni sub acoperire. În mai puţin de un an, mii de voluntari se
antrenau în taberele sale militare private.
Se estimează că circa 10000 de luptători au urmat cursuri de
pregătire şi au acumulat experienţă de luptă în Afganistan.
Dintre aceştia, doar o zecime proveneau din rândurile
cetăţenilor de origine afgană. Aproape jumătate dintre ei erau originari
din Arabia Saudită, ţara natală a lui Bin Laden.
Alţii proveneau din Algeria (circa 3000) şi Egipt (2000). Lor li
se alăturaseră alte câteva mii, care veneau din diferite ţări musulmane,
cum ar fi Yemen, Pakistan şi Sudan.
Războiul din Afganistan a reprezentat scena de desfăşurare a
uneia dintre cele mai importante confruntări finale între două super-
puteri. Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
La vremea aceea, americanii aveau aceleaşi obiective ca şi
mujahedinii lui Bin Laden, şi anume alungarea trupelor sovietice din
Afganistan.
În cursul unei operaţiuni care, la vremea respectivă, a fost
considerată ca fiind cea mai reuşită operaţiune sub acoperire, Agenţia
Centrală de Informaţii a SUA (CIA) a lansat o campanie de înarmare şi
pregătire a gherilelor mujahedine în lupta împotriva URSS, finanţată
cu 500 de milioane de dolari pe an.
Cei mai „promiţători" lideri ai luptătorilor de gherilă au fost
„sponsorizaţi" de către CIA. Sursele oficiale americane evită, din

192
motive lesne de înţeles, să răspundă la întrebarea dacă Osama Bin
Laden a fost sau nu unul dintre „aleşii" CIA, la vremea respectivă.
Organizaţia acestuia a fost una dintre cele 7 facţiuni principale ale
mujahedinilor.
Se apreciază că un important număr de arme moderne
americane, inclusiv rachete antiaeriene „Stinger", au ajuns în arsenalul
acestei grupări şi se spune că cea mai mare parte dintre acestea sunt, în
continuare acolo.
În afără de taberele înfiinţate în ţările arabe „prietene",
majoritatea centrelor de pregătire ale mujahedinilor din Afganistan au
continuat să funcţioneze, asigurând trimiterea de mercenari islamici în
conflictele desfăşurate în unele ţări.
Afganistanul a continuat să rămână un important punct de
comandă al mujahedinilor, de unde combatanţi bine pregătiţi puteau fi
trimişi să lupte acolo unde era nevoie de ei. Veteranii mujahedini au
început să se facă simţiţi în conflictele islamice din zone ca
Somalia, Bosnia, Kosovo şi Cecenia.
Către finalul războiului din Afganistan, la sfârşitul anilor '80,
Bin Laden s-a despărţit de Azzam, co-fondatorul structurii MAK, şi, în
1988, a înfiinţat Al-Qaeda, pentru a continua Jihad-ul. Astfel, în timp
ce Azzam sprijinea musulmanii din Afganistan, Bin Laden îşi îndrepta
atenţia împotriva altor ţări.
La sfârşitul lui 1989, Abdullah Azzam a murit în explozia unei
maşini capcană, atentat pus pe seama unei facţiuni afgane rivale. La
vremea respectivă au circulat zvonuri că în spatele atentatului s-ar fi
aflat însuşi Bin Laden.
Într-un articol publicat la 28 mai 1998, de către cotidianul „The
News" din Islamabad, apărea ştirea conform căreia Osama Bin Laden
anunţase crearea unui Front Islamic Internaţional pentru Jihad
împotriva Americii şi a Israelului.
Într-un interviu acordat unui grup de ziarişti care s-au
deplasat din Pakistan la baza lui Bin Laden din Khost, în sudul

193
Afganistanului, acesta a declarat că lideri ai mişcărilor islamice din
mai multe ţări, inclusiv Pakistanul, şi-au manifestat interesul de a se
alătura Frontului. El a mai declarat că dr. Aiman Al-Zawahiri, liderul
grupării Jamaat-ul-Jihad din Egipt, a jucat un rol esenţial în înfiinţarea
Frontului.
Adresându-se musulmanilor din întreaga lume, autorităţile
religioase (Diema) afgane spuneau: „Duşmanii Islamului nu se
limitează doar la un anume grup sau partid; toţi ateii sunt duşmanii
Islamului şi sunt prieteni între ei". Aceste autorităţi declarau „Jihad, în
baza legilor Shariei, împotriva Statelor Unite şi a adepţilor lor" şi
chemau guvernele islamice să-şi facă datoria şi să pornească „Jihadul
armat împotriva duşmanilor Islamului", subliniind că „dacă
musulmanii nu îşi îndeplinesc responsabilităţile, duşmanii Islamului
vor ocupa şi celelalte două moschei sfinte, aşa cum au ocupat
moscheea Al-Aqsa".
într-o declaraţie ataşată acestui decret se sublinia că „Fatwa" nu
este un decret emis de către autorităţile religioase dintr-o ţară
musulmană, ci unul religios, pe care fiecare musulman trebuie să-l adopte şi să-l
respecte. „Este posibil ca în Afganistan să mai existe
încă vreo câteva sute de voluntari arabi din cele câteva mii de persoane
care au venit în această ţară, trecând prin Pakistan în anii '80. pentru a
participa la „Jihadul" împotriva Armatei Roşii sovietice,
Afganistanul contemporan continuă să reprezinte o
ascunzătoare sigură pentru aceştia. Cei care au revenit în ţările lor după
război s-au alăturat, în cea mai mare parte, luptei politice şi militare
pentru instaurarea unor regiuni islamice.
Cunoscuţi sub numele de arabi-afgani, aceşti luptători islamici
experimentaţi sunt în prezent extremiştii cei mai periculoşi care luptă
împotriva guvernului algerian şi al celui egiptean.
Al-Qaeda reprezintă o reţea formată din mai multe organizaţii
fundamental iste din diverse ţări.

194
 Factorul comun al tuturor acestor grupări este folosirea actelor
de terorism pentru atingerea scopurilor lor politice şi o agendă de lucru
al cărei obiectiv prioritar îl reprezintă răsturnarea „guvernelor eretice"
din ţările lor şi crearea unor guverne islamice care să conducă pe baza
legii islamice „Sharia".
În opinia lui Bin Laden, termenul ..eretici" include regimurile
arabe „pragmatice" (inclusiv cel din ţara sa natală, Arabia Saudită) şi
Statele Unite, considerate că ocupă pe nedrept locurile musulmane
sfinte de la Mecca şi Medina şi acuzate pentru sprijinul acordat
evreilor în cucerirea Palestinei,
Toate declaraţiile publice ale lui Bin Laden sunt străbătute de
un obiectiv strategic fundamental, predominant: alungarea americani-
lor militari şi civili din Arabia Saudită şi din întreaga zonă a Golfului,
Bin Laden vede în Frontul Islamic mijlocul prin care duşmanul
american va fi în cele din urmă învins: „Mişcarea face progrese mici şi
sigure şi sunt sigur că vom obţine, cu ajutorul lui Allah, victoria
împotriva evreilor şi a americanilor. Intrarea americanilor în locurile
sfinte a creat o vie emoţie în lumea musulmană, emoţie mult mai
puternică decât a existat vreodată.
În prezent, cooperarea între adepţii acestei religii s-a extins.
Frontul Islamic Internaţional pentru Jihad împotriva Evreilor şi a
Cruciaţilor, din care noi facem parte alături de alte grupări, s-a născut
din acest efort."
Ceea ce îi îngrijorează cel mai mult pe funcţionarii CIA este
versatilitatea lui Bin Laden. Reţeaua sa teroristă este extrem de
flexibilă, celulele fiind organizate semiautonorn, ascunzându-se. de
regulă, sub faţada unor asociaţii onorabile.
În numele victoriei Islamului, acesta foloseşte ultimele cuceriri
tehnologice ale Occidentului, cum ar fi aparatura de comunicaţii
ultrasofisticată, site-urile de internet criptate, etc.
Numele lui Bin Laden a fost legat, înainte de atacul de la 11
septembrie 2001, de mai multe acte teroriste comise în întreaga lume

195
 Printre acestea se numără atacurile de la Riad (noiembrie 1995)
şi Dharn (iunie 1996). soldate cu circa 30 de morţi. Nu se ştie cu
exactitate dacă el a avut legătură directă cu aceste două atacuri.
El este, de asemenea, implicat în atacul terorist comis într-un
hotel yemenit (decembrie 1992), soldat cu rănirea mai multor turişti, în
tentativa de asasinare a preşedintelui egiptean Mubarak în Etiopia
(iunie 1995), în atentatul cu bombă asupra complexului WTC
(februarie 1993), soldat cu trei morţi şi sute de răniţi şi în atacul comis
împotriva forţelor americane din Somalia, soldat cu sute de răniţi.
Al Qaeda şi Bin Laden sunt consideraţi, pe baza probelor
furnizate de Administraţia SUA, autorii celui mai distrugător atac
terorist din istoria umanităţii, care a lovit, marţi, 11 septembrie 2001,
în chiar inima Americii, acolo unde sistemele de securitate naţională
sunt ultrasofisticate, ultraprofesioniste, unde NASA şi CIA
supraveghează orice mişcare suspectă pentru a nu prejudicia interesele
americane.
Teroriştii au inventat o nouă tactică de atac, la care nimeni nu s-
a gândit. Din cele patru aeronave, trei au lovit cu efecte distrugătoare
inimaginabile cele două Turnuri Gemene ale World Trade Center din
New York, fortăreaţa militară Pentagon, în vreme ce un altul s-a
prăbuşit la Pittsburg, în Pennsylvania.
Atacul terorist abătut asupra SUA a fost comparat de
comentatori cu atacul japonezilor asupra bazei americane Pearl
Harbour, din decembrie 1949 şi, tot ca atunci, a fost reactivată teoria
conspiraţionistă.
Din punctul de vedere al istoriei terorismului, acest atentat cu
efecte devastatoare ne face să ne întrebăm dacă nu este posibil un atac
cu armament nuclear care să provoace dezastre similare cu cele de la
Hiroshima sau Nagasaki.17

<notă>17
Tudor Cearapin, Terorismul internaţional - Repere juridice, istorice şi forme de
manifestare. Editura Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2005, pag.52</notă>

196
 Atentatul de la 11 septembrie a dus, după aproape o lună de
pregătiri, la declanşarea războiului antiterorist de către SUA împotriva
Afganistanului şi organizaţiei Al Qaeda.
Preşedintele G.W.Bush a declarat: „La ordinele mele, armata
SUA a declanşat lovituri împotriva taberelor de antrenament teroriste
ale reţelei Al Qaeda şi împotriva bazelor militare ale talibanilor".
Operaţiunea declanşată sub denumirea „Sacrificiu pentru
libertate" s-a soldat în cei peste opt ani cu sute de mii de victime din
rândul afganilor, în cea mai mare parte civili, şi cu mii de morţi din
partea forţelor americane şi aliate.
În urma hotărârii preşedintelui Barack Obama, zeci de mii de
militari americani şi tehnica aferentă de luptă au fost dislocate din Irak
în Afganistan, unde continuă lupta împotriva lui Osama Bin Laden şi
organizaţiei sale Al Qaeda.

197
 <titlu>5. Contraterorismul, o strategie geopolitică
globalizantă

Abordarea conceptului de contraterorism ne determină să-l corelăm cu

conceptul de terorism. In acest context, aproape toate
definiţiile oficiale ale terorismului fac referire la utilizarea sau
ameninţarea cu o acţiune care este violentă cu scopul de a influenţa,
intimida, un guvern, o populaţie şi de a servi ca mijloc de promovare a
unei cauze politice, religioase sau ideologice.
Atât în definirea terorismului, cât şi a contraterorismului apar
anumite limite legate de efectele emoţionale de conflict, propaganda şi
dezinformarea oficială, ambivalenţa tactică a părţilor în conflict, cât şi
discrepanţa de percepţie culturală.
Pe bună dreptate, după atacurile de la 11 septembrie 2001 s-a
acceptat ideea că acestea au schimbat în mod dramatic lumea,
vorbindu-se tot mai mult de „epoca terorii", dar şi de „războiul global"
împotriva terorismului. Doar că terorismul poate fi identificat cu
violenţa politică. În sens larg, acest concept are un număr de forme de
manifestări de mică şi mare violenţă.
Marea violenţă politică se consideră a fi: revolta şi violenţa
urbană; rebeliunea armată; revoluţia sau contrarevoluţia; starea de
teroare sau represiune; războiul civil; războiul convenţional şi războiul
nuclear.
În această categorie de mare violenţă politică este inclus şi
terorismul transnaţional şi internaţional, în vreme ce terorismul intern,

198
politic sau cu alte scopuri, este socotit a face parte din mica violenţă
politică, în cadrul căreia mai sunt incluse: acte izolate de sabotaj sau
atacuri asupra proprietăţii; tentative izolate de asasinat politic; războiul
gangsterilor şi vendetele; guerila locală; răscoala; raiduri de tip guerilă
asupra statelor străine; răpirile; luarea de ostatici.
Desigur, în foarte multe situaţii este greu de făcut o disociere
între aceste forme de violenţă politică, pe care o definim în raport cu
implicarea statală, celelalte forme de violenţă (domestică etc.)
nefăcând obiectul acestei categorii.
Utilizând noţiunea de violenţă politică - alături de cele de
ameninţare primară şi conflict asimetric - drept gen proxim, avem
posibilitatea de a evidenţia diferenţele specifice în cazul fiecărei
subspecii, inclusiv în cel al terorismului, pe care îl putem identifica în
mod mult mai concret, ceea ce poate defini şi determina şi conţinutul
conceptului de contraterorism.
În cadrul luptelor pentru eliberare, emancipare şi obţinerea
puterii politice, insurgenţa poate fi asociată ca „strategia săracului", iar
terorismul ca „strategie a săracului disperat". Multe grupări teroriste au
fost/sunt motivate de idealuri legitime care nu pot fi obţinute pe cale
politică, militară sau de altă natură.
Se poate aprecia că, în cazul de faţă, după obţinerea puterii
politice, acţiunile teroriste încetează.
Totodată, elementul doctrinar, şi în cazul terorismului, dar şi în
cazul contraterorismului, este esenţial pentru delimitarea conceptuală
şi acţională.
Contraterorismul se acceptă unani, ca fiind răspunsul la o
acţiune teroristă care a avut loc şi presupune ripostă tactică,
investigarea crimei şi structura de conducere a acţiunilor de urgenţă
care dirijează măsurile de anihilare ale unei acţiuni teroriste, aflată în
curs de desfăşurare.
La nivel global, contraterorismul, ca formă de răspuns la
violenţa politică, militară sau economică, determină ca, în

199
contracararea acestui fenomen, eforturile globale să fie orientate în
planul politico-diplomatic, economic, financiar, justiţiei, forţelor
poliţieneşti, structurilor de informaţii şi mai puţin prin formele
războiului global împotriva terorismului.
În caz contrar, instabilitatea politică, alienarea culturală,
extremismele etnice, ideologice şi culturale, însoţite de violenţă vor
deveni indicatori globali în manifestarea terorismului.
Adâncirea fundamentalismului radical are loc pe fondul unei
abordări unitare, fără a se avea în vedere particularităţile politice şi
sociale ale fiecărui areal social, generator de terorism.
Apreciem că rolul forţelor de poliţie şi al serviciilor de
informaţii este esenţial în tratarea diferită a fiecărei situaţii, prin
diminuarea acelor politici care devin instrumente în recrudescenţa
terorismului.
Comitetul special ONU pentru terorism internaţional, creat în
1972 (prin Rezoluţia 3034 a Adunării Generale din 18 decembrie
1972), arată că principalele cauze ale terorismului sunt de ordin social,
politic, radical, fundamentalist religios, naţionalist.
Cauza profundă a terorismului o reprezintă inechităţile
instituţionalizate şi este o formă criminală, antisocială, de restabilire a
echilibrelor şi echităţii sociale.
În combaterea terorismului, strategiile în domeniu trebuie să
vizeze. în principal, prevenirea oricărui gen de violenţă privind
creşterea climatului de siguranţă şi securitate, concomitent cu
operaţionalizarea strategiilor educaţionale.
Intervenţia impusă de o anumită situaţie creată devine o decizie
singulară, fără alternativă, argumentată conjunctural şi de multe ori
considerată ca fiind empirică.
Sensul şi semnificaţiile conceptului de siguranţă şi securitate
naţională dobândesc un nou conţinut, mult mai complex, mult mai
dinamic şi evident ancorat în procesul de globalizare.

200
 Se impune ca în domeniul contracarării terorismului să se
promoveze noi cerinţe legislative, acţionale şi doctrinare privind
securizarea noilor „spaţii" geografice, politice, economice şi sociale.
In consecinţă, noile abordări privind contracararea terorismului
reclamă următoarele cerinţe:
• promovarea unei legislaţii cuprinzătoare privind combaterea
spălării banilor;
• simplificarea procedurilor de îngheţare a conturilor bancare;
• promovarea programelor de control al exporturilor;
• promovarea programelor comune de securizare a frontierelor;
• intensificarea cooperării regionale, precum şi incriminarea
activităţilor de finanţare a terorismului.
Vulnerabilitatea cea mai mare constă în crima organizată, care
se modelează rapid în funcţie de schimbarea tiparelor geostrategice şi
care dezvoltă alianţe ale sindicatelor crimei organizate cu efecte în
controlul unei zone, la care se adaugă corupţia guvernamentală.
În prezent, relaţia dintre terorism şi crima organizată rămâne la
nivelul afacerilor, iar cel mai mare pericol este generat de crima
organizată prin faptul că poate să intervină în regulile economiei de
piaţă şi chiar să devină „instrument de geopolitică".
Asistăm la un nou fenomen, criminalitatea în cyber-spaţiu, ceea
ce înseamnă, de fapt, extinderea criminalităţii transfrontaliere on-line.
atât statală, cât şi privată. Rusia şi China se află în topul atacurilor
informatice.
Terorismul internaţional nu are numai o bază religioasă, ci şi
una economică, iar noul cadru al relaţiilor internaţionale poate aduce
elemente surpriză.
Contracararea terorismului reclamă reevaluări fundamentale la
nivelul politic şi diplomatic, la nivelul strategic şi evident la nivelul
combaterii, având în vedere noile elemente apărute, care nu trebuie
neglijate şi eliminate din ecuaţie.

201
 <titlu>6. Terorismul şi mass-media
În mod paradoxal, am putea spune, deşi explicabil din punct de
vedere sociologic şi psihologic, terorismul îşi are o cauză determinantă
în acţiunile coaliţiei antiteroriste şi mediatizării excesive. Contrareacţia
disproporţionată are efecte adverse în orice fel de acţiune socio-umană.
Practic, terorismul şi mass-media sunt quasi-inseparabile, deşi
au motivaţii diferite, cu puţine excepţii, în care este vorba de mijloace
de informare aparţinând teroriştilor.
Media, oficială sau quasi-oficială, face, însă, servicii indirecte,
de cele mai multe ori imposibil de evitat, întrucât este vorba de şantaj,
acceptat cu acordul autorităţilor prin difuzarea înregistrărilor video cu
ostatici, făcute special pentru televiziune, dar mai ales prin presiunea
mediatică pe care mass-media o exercită, înainte de toate, pentru
audienţă şi doar în subsidiar pentru a blama acţiunea teroristă şi a
preîntâmpina efectele acesteia.
Terorismul şi jurnalismul constituie un binom ale cărui
componente fac obiectul unor analize complexe, ce vor fi relevate şi în
cadrul acestui studiu.
"În general, terorismul este un subiect care se vinde şi care
18
produce tiraj'' , arată Isabelle Garcin-Marrou în ce constă nedorita
simbioză a terorismului cu mass-media. Varianta prezentării faptelor
nude, în stilul comunicatului sec, nu poate fi respectată integral nici de
agenţiile de presă şi nici de comunicatorii oficiali, care vor folosi de
fiecare dată calificative de înfierare a actului terorist, ceea ce îl va
hiperboliza.

<notă>18
Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. Terorism, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pag. 17</notă>

202
 Cu atât mai mult vom întîlni acest stil în mijloacele presei scrise
şi audio-video, care vor depăşi, cu sau fără voie, relatarea publicistică,
în sensul transformării ei în spectacol. Este ceea ce ar trebui să evite
mass-media, dar tirania tirajului şi rating-ului se întoarce împotriva
bunelor intenţii, în cazul că au existat, normelor deontologice şi, nu o
dată, împotriva reglementărilor legale.
Dorinţa de a transforma în eveniment actul reprobabil, cu atât
mai mult cu cât e vorba de un atac sângeros, alimentează setea de
senzaţional a opiniei publice, speculează sentimentele de compasiune,
amestecate şi cu perversa susţinere că, în felul acesta, se obţine atât
condamnarea din partea opiniei publice, cât şi prevenirea altor
categorii, expuse riscului, de a fi la rândul lor atacate. Producţiile
editoriale sunt însă, în realitate, insensibile la astfel de deziderate
umanitare (cu rare excepţii), primordiale fiind contracararea şi
anihilarea concurenţei cu exclusivităţi şi relatări cât mai impresionante.
De altfel, relatarea unui eveniment terorist „prinde" pagina întâi
sau intră în prime time, în funcţie de numărul victimelor, de gravitatea
ameninţărilor şi pericolului pe care îl reprezintă. Din aceste cauză,
mass-media apare într-un raport de „complicitate cu violenţa", fiind
interesate în a fructifica tot ceea ce se vinde bine. Disocierea se face fie
expres, prin condamnare, fie implicit, prin exhibarea ororilor, ceea ce
duce la o reacţie de condamnare.
Statul, în exercitarea obligaţiei sale de a reprima violenţa, în
special cea legată de terorism, utilizează două modalităţi, în funcţie de
caracterul său. Statul represiv, totalitar, se poziţionează pe raporturi de
forţă, de distrugere, de anihilare, reinstituind ordinea tulburată, mass-
media fiind fie eliminată din cadru prin cenzură, fie obligată să susţină
necondiţionat acţiunea, de asemenea violentă, a statului.
În cazul democraţiilor, lucrurile se complică, statul fiind nevoit
să-şi asocieze mass-media în eforturile sale de a elimina violenţa,
întâlnită sub forma sa cea mai răspândită şi actuală, terorismul. Fiind,
la rându-le dedicate valorilor democratice şi umanitare, mass-media
vor prezenta, în mod reflex, acelaşi unghi de vedere ca şi puterea. Dar

203
având în vedere implicaţiile juridice, în special ale dreptului
internaţional şi umanitar, ca şi tentaţia de a-şi conserva rolul de câine
de pază al democraţiei, mass-media poate ajunge la opinii adverse.
Un recent caz, dar nu ultimul, este cel al condamnării lui
Saddam Hussein, faţă de care presa internaţională europeană, dar şi cea
japoneză sau chineză, adică antiamericană, are o poziţie de respingere.
„Este păcat", scria Le Figaro, „că un proces al justiţiei nu face
altceva decât să legitimeze un act criminal de invazie a unui stat
suveran". Violenţa teroristă este o formă extremă a violenţei politice.
Diferenţa este dificil de realizat, dar pe de o parte se au în vedere
mijloacele folosite de terorist, pe de altă parte ţinta, care este
indistinctă.
Victimele nevinovate, colaterale, asupra cărora se exercită
teroarea spre a comunica un mesaj de ameninţare şi revendicare. În
această situaţie, mass-media se află în faţa unui proces de gestionare a
acestei informaţii, de interpretare şi de delimitare.
Terorismul obligă la declanşarea forţei statale, ceea ce este în
contradicţie cu principiile dreptului, care au prevalentă în democraţie.
De aceea, statul trebuie fortificat şi în acest scop comunicatorii oficiali
tind să exagereze impactul actului terorist.
De regulă, astfel de incidente sunt folosite ca pretext pentru
sporirea măsurilor de securitate. Cum forţele politice de opoziţie
sesizează şi exagerează de fiecare dată, iar mijloacele de informare în
masă sunt fie înregimentate opoziţiei, fie situate în mod natural
împotriva puterii, avem de-a face cu nuanţări (cel puţin) sau cu situări
făţişe de partea „teroriştilor", văzuţi fie ca victime, fie ca luptători
pentru idealuri îndreptăţite.
Foarte rar şi foarte greu se ajunge, în practică, la o poziţie
comună a statului, presei şi opiniei publice în cazul violenţei politice,
respectiv a terorismului politic. Mult mai simplu stau lucrurile în cazul
banditismului sau acţiunilor de comando, respectiv a celor care vizează
ţinte precise şi care au un element de extraneitate. Focalizarea şi

204
condamnarea sunt în astfel de situaţii unanime, iar presa se află într-o
poziţie mult mai confortabilă.
Din păcate, în ultima perioadă, mass-media au devenit, dintr-un
mijloc de propagandă în slujba violenţei, o componentă a acesteia,
greu decelabilă, poate cea mai „eficientă" în plan distructiv.
Pregătirea marilor invazii ale secolului trecut şi începutului de
mileniu s-a făcut prin mass-media, la fel ca şi „crearea" inamicului
global, „terorismul" (islamic), ce aduce prejudicii întregii lumi şi mari
avantaje părţii ce a creat această fantoşă: marea finanţă mondială, al
cărui pion şi „buton" declanşator este preşedintele SUA, statul
militarizat american, în esenţă.
In recenta sa lucrare "A doua şansă - Trei preşedinţi şi criza
super puterii americane Zbigniew Brzenzinski, dezvăluie ca nimeni
altul, din interior, acest mecanism diabolic, fără drept de apel.
„Autoîncoronarea preşedintelui american ca Lider Global a fost un
moment al timpului istoric, chiar dacă nu este vorba de o dată precisă
în calendar, având loc după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi sfârşitul
Războiului Rece. Preşedintele american a început să se comporte pur
şi simplu ca lider global. Presa americană l-a proclamat ca atare,
străinii l-au proclamat ca atare..." Adică toţi ceilalţi indivizi ai planetei,
în număr de peste 6 miliarde.
Istoria violenţei pe Pământ a început ca un conflict între
indivizi. între fiecare cu fiecare, fiind multiplicat în mii, apoi în
milioane de exemplare - cum se întâmplă în lumea animală, din care
omul a emers. Ulterior însă, prin ranforsarea forţei lor prin anină şi
cuvânt, şi prin aglutinarea socială, indivizii se diferenţiază şi se
stratifică în comunităţi tot mai extinse, liderii asociindu-şi un număr tot
mai mare de indivizi obedienţi, ceea ce duce la evoluţia formelor
asociative umane, de la ceată la hoardă, trib, popor, naţiune şi, în
sfârşit la marile Alianţe sau Uniuni mondiale din care succes au avut
cele cu gradul statal, de putere, integrativ, cel mai mare, o perioadă
(cea mai recentă) fiind vorba de Uniunea Sovietică şi SUA.

205
 Statele Unite s-au dovedit însă mai compacte, cum este şi
normal, mai puternice şi, în cele din urmă, învingătoare în conflictul
latent cu ultimul inamic relevant, Uniunea Sovietică.
Astfel, survine „momentul istoric" de care vorbeşte Brzezinski,
când în lumea aceasta violentă, conflictuală prin natura ei, rămâne un
singur lider, un singur... bărbat, preşedintele SUA, căruia străinii i s-au
închinat, „s-au plecat în faţa lui" . Iar presa preamăreşte, proclamă şi
consfinţeşte această cursă a violenţei ajunsă la finiş. Aparent.
Pentru că preşedintele SUA nu este decât un om, înainte de a fi
o instituţie, înainte de a se confunda cu butonul valizei nucleare ce
„doarme" la căpătâiul său, indiferent unde s-ar afla, la masă, în pat, la
toaletă, pe vapor sau în „Air Force One", pe submarin sau la ferma sa
personală. Iar un om poate fi ucis oricând de un alt om, nemaivorbind
de o forţă militară statală sau nestatală. Ceea ce înseamnă ridicarea
terorismului la rang de forţă echivalentă, chiar dacă total asimetrică, cu
singura super-putere a lumii.
Într-adevăr, vulnerabilitatea unui stat, în cazul de faţă a celui
mai puternic stat din lume, în faţa ameninţării din partea unor grupări
sau indivizi cu mijloace de atac insignifiante constă în faptul că ţinta
nu o reprezintă complexul politico-militar vizat, ci fiinţe umane, mai
mult sau mai puţin lipsite de apărare, fie că este vorba de simpli
cetăţeni sau de conducători ai lumii.
Presa şi violenţa politică, şi în primul rând terorismul, se află,
din nefericire, într-un proces de simbioză, de potenţare reciprocă,
asupra căruia democraţia nu are, prin definiţie, niciun mijloc eficient
19
de contracarare.
Dincolo de analiza de fond, merită decodate şi tehnicile de
presă prin care se ajunge la „avantajarea teroristului", indiferent de
intenţia comunicatorului de presă.
Iată cum dezvăluie analiştii Michel Wieviorka şi Dominique
Wolton acest raport insidios: „Pe de o parte, transgresiunea tabuului
<notă> 19
Ion Marin. Violenţa politică - între armă şi cuvânt, Editura Fundaţiei „România
2000", Bucureşti, 2008, pag. 133</notă>

206
violenţei, şocul evenimentului,- teama, sentimentul de ameninţare şi
iraţionalul; pe de altă parte, vizibilitatea şi, la limită, legitimitatea
spectacolului, pe care o împrumută canalele de comunicare
20
indispensabile funcţionării societăţilor democratice"
Întâlnim aici, încă o dată, teza conform căreia mass-media au
nevoie de violenţă, printre altele pentru a-şi creşte vânzările, în timp ce
autorii terorismului utilizează mass-media pentru a conferi acţiunii lor
legitimitate şi publicitate.
Astfel că fiecare dintre cei doi complici recurg unul la celălalt
pentru a-şi consolida poziţia în spaţiul public.
Teroriştii sunt conştienţi că mass-media au nevoie de diversitate
şi inedit pentru a-şi alimenta discursul şi le oferă aceste „ingrediente"
pentru a-şi face eficientă şi sigură publicitatea mediatică.
Cu toate acestea, deşi este evidentă apetenţa comună pentru
potenţarea violenţei, teza complicităţii cu vinovăţie a presei nu poate fi
susţinută până la capăt, mai ales când se analizează raportul dintre
mass-media şi stat, unde, într-adevăr, putem vorbi de o transformare a
mijloacelor de presă în agenţi voluntari sau forţaţi ai puterii oficiale -
poziţie care, în alte situaţii, ar fi incriminantă.
Într-adevăr, în democraţie, cea de-a patra putere nu poate fi
decât de partea binelui general, cauzelor umanitare, în slujba oame-
nilor, ceea ce, cel puţin declarativ, se întâmplă în cazul terorismului,
astfel că presa se află de aceeaşi parte cu statul. „În lupta dintre stat şi
terorişti, mass-media joacă un rol determinant: pot deci să fie parte
integrantă din ceea ce cercetătorii numesc «războiul psihologic dus de
către stat». Discursul mediatic despre terorism poate fi complet investit
cu o simbolistică dominantă, iar atitudinea discursivă a mass-media
21
face din acestea din urmă «agenţi ai puterii statului».

<notă>20
Michel Wieviorka, Dominique Wolton, Terrorisme a la Une, Gallimard, Paris, 1987,
pag. 18, apud Isabelle Garcin-Marrou, op.cit., pag.82
21
Isabelle Garcin-Marrou, op.cit., pag.85</notă>

207
 Este, după cum observăm, o relaţie complexă între mass-media,
stat şi terorism, pe care ne-o putem explica analizând şi alte raporturi
pe care le întâlnim între stat şi presă cu privire la alte domenii.
De pildă, statul ar fi interesat ca presa să mediatizeze
cunoaşterea legislaţiei, educaţia civică, fapt care nu se întâmplă în
absenţa unui stimulent material, constând fie în contracte de
publicitate, fie în alte avantaje (subvenţii, parteneriate etc), ceea ce nu
este cazul terorismului. Simplu de înţeles de ce.
Pentru că terorismul, violenţa în general, asigură prin sine
însele "combustia internă'' necesară difuzării mesajului publicistic,
creşterii rating-ului. Nu ne referim la mass-media din sectorul public,
care, din motive concurenţiale, adoptă un comportament similar cu
presa comercială sau se rezumă la transmiterea comunicatelor oficiale
într-un mod care nu întotdeauna serveşte interesul statului.
O problemă extrem de dificilă pentru mass-media a devenit, în
ultima vreme, susţinerea acelor măsuri de combatere a terorismului ce
încalcă. în mod evident, libertăţile cetăţeneşti şi drepturile omului.
In acest domeniu, asistăm la un război propriu al mass-media cu
statul deţinător al mijloacelor de control, omniprezent şi omnipotent,
un adevărat "big brother" planetar, cum se susţine cu argumente
irefutabile.
Revoluţia comunicaţională, odată cu apariţia internetului, a fost
transformată într-o armă, dintre cele mai greu de contracarat, ajunsă la
îndemâna terorismului, astfel că raportul acestui flagel cu mass-media
a devenit şi mai complex, iar responsabilitatea jurnalistului şi mai
împovărătoare.
Teroristul vizează nu atât victimele inocente şi întâmplătoare, ci
sutele de milioane de receptori ai actului său barbar, potenţat de
televiziune, radio şi presă scrisă şi, mai ales, de internet.
Într-o asemenea situaţie, jurnalistul - mass-media în fapt - se află
în situaţia medicului care, folosind medicamentul fără precauţie sau
responsabilitate, îl poate transforma într-o „armă" letală.

208
<titlu>Partea a III-a

<titlu>Geopolitica
şi terorismul -
marea interferenţă conflictuală
a secolului XXI
 <titlu>1. Geopolitica şi terorismul.
Al patrulea război mondial ?

În contextul raporturilor dintre geopolitică şi violenţa politică

globală, relaţiile dintre geopolitică şi terorism sunt puse în evidenţă de
cunoscuţi analişti, între care Ali Laidi şi Francis Fukuyama par să le
abordeze de pe poziţii opuse.
Astfel, Ali Laidi susţine că „terorismul este reversul macabru al
globalizării (care este pentru unii mumă, pentru alţii ciumă) fiind
modul de exprimare a celor care nu pot obţine ceea ce au alţii".
În continuarea teoriei sale, Laidi susţine că terorismul
internaţional este produsul epocii noi ce a început cu prăbuşirea
Zidului Berlinului, dată de la care istoria şi-a reluat cursul.
Prin urmare, Laidi contrapune această concepţie celei lansate de
Fukuyama, pentru care momentul căderii Zidului Berlinului înseamnă
sfârşitul istoriei, de fapt sfârşitul violenţei, confruntărilor, urmând o
epocă de pace şi de domnie a democraţiei. Islamiştii ar avea în vedere
recucerirea influenţei naturale în Orientul Mijlociu, în detrimentul
megaputerii americane.
„Ceea ce vrem noi, o vrem şi o cerem, pentru că este dreptul
oricărei fiinţe vii, este ca pământul nostru să fie eliberat de duşmani,
„să fie eliberat de americani proclama în 1998 liderul reţelei Al
Qaeda, Osama Bin Laden, cel care a pus bazele Senladismului, vizând
legitimarea războiului global, Jihad, inclusiv prin atentate sinucigaşe
(Istishad) şi martiriu (Shahid) ceea ce înseamnă, de fapt, terorism.

211
 Fukuyama consideră că, dimpotrivă, terorismul şi Jihadul nu
sunt legate direct de teritoriile musulmane, ci de Europa emigranţilor
islamişti. În Conferinţa din 2 noiembrie 2005, de la Washington D.C.,
Francis Fukuyama explică fenomenul prin frustrările identitare ale
imigranţilor musulmani. Cei mai mulţi americani au fost tentaţi să
privească problema Jihadului ca pe un fenomen cultivat şi încurajat în
zonele profund disfuncţionale ale lumii, cum ar fi Arabia Saudită,
Pakistan. Afganistan şi alte părţi ale Orientului Mijlociu.
Din moment ce jihadismul se petrece la ei, soluţia pentru
eradicarea acestuia constă fie în izolarea fenomenului, fie în intervenţia
de inspiraţie neoconservatoare având drept mobil exportul de
democraţie şi libertate. Având în vedere influenţa neoconservatorilor
asupra preşedintelui George W.Bush, prin teoreticienii William Kristol
şi Robert Kagan, dar mai ales prin tehnocraţii Paul Wolfowitz,
Douglas Feith şi Richard Perle, Fukuyama ajunge la concluzia că
neoconservatorismul este răspunzător pentru invazia din Irak şi
Afganistan şi pentru exacerbarea pericolului terorismului islamic,
Fără a putea fi în vreun fel socotit adept al teoriei
conspiraţioniste, Fukuyama face multe aluzii la sorgintea evreiască a
curentului, precum şi la concepţia unuia din principalii reprezentanţi,
Leo Strauss, socotit de adversarii ideologici „campionul ideii de
«minciună utilă», conform căreia este o datorie să minţi masele, pentru
că numai o mică elită este capabilă intelectual să cunoască adevărul".
„O mare parte (deci nu toată) a acestei literaturi conţine date
eronate, este motivată de rea-voinţă şi distorsionează deliberat
prezentarea acţiunilor Administraţiei Bush", îşi ia celebrul analist
distanţa de rigoare.
Mai departe, el însă relativizează şi mai mult această precauţie.
„Ascultând toate aceste teze, cineva şi-ar putea imagina că
neoconservatorismul este un germene extraterestru care a infectat
corpul politic american.

212
 Nu trebuie să ne surprindă că mulţi neoconservatori au replicat
că, în gura adversarilor, neoconservator este codul pentru evreu,
deoarece presupusa acaparare a elitei politice americane este mult prea
asemănătoare cu toate conspiraţiile antisemiste inventate de-a lungul
1
istoriei." „Aceiaşi neoconservatori au devenit deosebit de virulenţi
când a apărut evident că NATO nu va susţine intervenţia în Irak, iar
europenii au început să fie demonizaţi tot mai intens ca antiamericani,
2
antisemiţi sau nedemocratici."
Fukuyama separă neoconservatorismul de celelalte curente
contemporane, între care realismul clasic (reprezentat de Henry
Kissinger) care urmărea o destindere faţă de Uniunea Sovietică, în
vreme ce neoconservatorii i-au furnizat lui Ronald Reagan formula
„imperiul răului".
Faptul că neoconservatorii au avut dreptate în privinţa
inflexibilităţii şi poziţiei radicale faţă de comunism nu înseamnă că
aveau în orice situaţie similară, când e vorba de tiranie sau dictatură,
recte în cazurile Irak şi Afganistan.
Aceasta fiindcă, pe de o parte evoluţia din imperiul sovietic a
fost facilitată şi de întâmplare (moartea neaşteptată a lui Andropov şi
înlocuirea lui cu democratul Gorbaciov), iar pe de alta deoarece cultura
europeană a ţărilor est-europene este una deschisă faţă de valorile
libertăţii şi democraţiei, spre deosebire de cea musulmană.
Neoconservatorii au mai făcut o eroare, în concepţia lui
Fukuyama, şi anume au preluat metodele decedatului „imperiu al
răului", hotărând că istoria are nevoie de o organizare deliberată, de o
conducere fermă şi o direcţie clară.
„Această ironie a ironiilor, identificarea schimbării de regim
drept crucială pentru politica antiteroristă, realizată de Administraţia
Bush şi devenită parte integrantă a dorinţei sale pentru o lume

<notă> 1
Francis Fukuyama, America la răscruce, Democraţia, puterea şi moştenirea
neoconservatoare, Editura Antet, 2006, pag. 19
2
idem, pag.57</notă>

213
democratică şi capitalistă, a dus la o politică externă „leninistă", activă,
în locul teleologiei sociale pasive, „marxiste", propuse de Fukuyama
(în „Sfârşitul istoriei şi ultimul om
Aşadar, neoconservatorii s-au prevalat de coincidenţa
succesului teoriei lor în privinţa comunismului (deşi la origini ei înşişi
erau „troţkişti") şi au promovat aceeaşi strategie în privinţa noului
adversar, terorismul, pe baza concepţiei intervenţioniste,
„internaţionaliste", în dispreţul dreptului internaţional şi organizaţiilor
internaţionale pe care le socoteau ineficiente până la inutilitate.
Neoconservatorii William Kristol şi Robert Kagan, mai ales
prin publicaţia „The Weekly Standard", au avut un succes enorm în
redefinirea neoconservatorismului, punând accentul pe trei instrumente
de proiectare a influenţei americane: superioritatea militară copleşi-
toare, revigorarea alianţelor Statelor Unite şi apărarea antirachetă ca
mijloc de protecţie a teritoriului american faţă de contraatacuri.
Pentru a-şi pune planul intervenţionist în aplicare, sub pretextul
anihilării terorismului, neoconservatorii şi emulii lor politici, Paul
Wolfowitz. secretarul adjunct al apărării şi Donald Rumsfeld,
Secretarul de stat al Apărării, au mizat pe evaluarea (eronată) a
ameninţării, fără să ia însă în calcul reacţia globală negativă faţă de
„hegemonia luminată" şi nici să anticipeze resursele necesare
pacificării şi reconstrucţiei Irakului. De ce? Un răspuns, cu delimitările
de vigoare, avansează acelaşi Fukuyama. „Mulţi analişti au exploatat
faptul că anumiţi susţinători înfocaţi ai războiului, ca Paul Wolfowitz,
Douglas Feith şi Richard Perle, erau evrei, argumentând că politica
faţă de Irak era planificată în realitate pentru a transforma Orientul
Mijlociu într-un loc sigur pentru Israel". 4
Pe măsură ce operaţiunea Iraqi Freedom degenera dintr-o
eliberare triumfătoare într-o ocupaţie obositoare şi un război de

<notă>3
Francis Fukuyama, op.cit.
pag.50
4
Francis Fukuyama, op.cit. pag.

214
gherilă, neoconservatorii au intrat în defensivă, iar realiştii au început
să câştige teren.
Totuşi, ambele - la fel ca alte curente abordate de Fukuyama,
liberalii internaţionalişti, naţionaliştii jacksonieni, sau realiştii
wilsonieni - sunt tributare modelului global actual, caracterizat de
hegemonia americană şi de o dezlănţuire globală de antiamericanism,
de un transfer al atenţiei dinspre statele naţionale către actori non-
statali - ameninţările teroriste, de dezintegrarea suveranităţii şi de
desemnarea (apariţia) unui grup de state slabe şi eşuate a căror
reconstrucţie devine obiectiv al intervenţiei.
Fukuyama propune o cale soft, mai realistă, prin care Statele
Unite să promoveze dezvoltarea politică şi economică, alta decât aceea
a războiului anticipativ şi deschide un proiect al multilateralismelor
multiple, apropiate de lumea reală, prezentă, a globalizării.
Evenimentele ce au urmat alegerii preşedintelui Barack Obama
confirmă, în primul rând prin retragerea din Irak şi închiderea
închisorii din Guantanamo, opţiunea pentru o asemenea cale soft. Pe
de altă parte, evoluţia evenimentelor din Irak pare să indice o reluare şi
chiar o ranforsare a strategiei neoconservatoare în regiune.
Războiul împotriva Irakului şi Afganistanului a fost justificat în
ochii contribuabililor - obsesie americană - având ca episoade ante-
rioare vasul Lusitania şi Pearl Harbour - de atacul terorist împotriva
Turnurilor Gemene şi Pentagonului, de la 11 septembrie 2001, dar şi
de ameninţarea nucleară pe care ar fi reprezentat-o Irakul lui Saddam.
Asocierea terorismului cu pericolul nuclear, apoi cu arma
biologică (plicurile cu antrax) a fost arhisuficient ca 95 la sută dintre
americani să se declare de acord cu politica lui George W. Bush, de
inspiraţie neoconservatoare.
Fukuyama constată că, după ce pericolul nuclear s-a dovedit de
multă vreme a fi fost inventat, că şi terorismul a fost asociat în mod
abuziv sau nerealist cu statele musulmane, după opinia sa matricea

215
folosită fiind una europeană, având la bază o mixtură între intoleranţa
religioasă şi frustrările sociale şi identitare ale imigranţilor musulmani.
Cu precizarea că există distincţii importante între musulmanii
de rând (1 miliard pe întreaga planetă) islamişti, fundamentaliştii
islamici şi islamiştii radicali, aceştia din urmă o minoritate extrem de
agresivă, fiind cunoscuţi şi sub denumirea de jihadişti, de genul lui
Osama Bin Laden. Dar oare ameninţarea lui Bin Laden este una
capabilă să submineze existenţa statului american, comparabilă cu
ameninţările Germaniei naziste sau Moscovei comuniste ?
Ei bine, există o teorie care susţine că terorismul este un inamic
la fel de periculos şi puternic (în plus, mai greu de localizat şi
contracarat) ca aceia care au determinat intrarea în conflict a Statelor
Unite în cele două războaie mondiale şi în cel de-al treilea (Războiul
Rece), astfel că acum este vorba de desfăşurarea celui de-al Patrulea
Război Mondial.
Avem de-a face aici cu o legătură directă, evidentă, între
terorism şi actualele concepţii geopolitice, extrem de complexe, ce
includ geopolitica resurselor, populaţiei, economică, energetică, a
mediului şi geostrategia. Analistul american contemporan, Charles
Krauthammer, susţine că ameninţarea teroristă, antiamericană,
antioccidentală şi antimodemistă, deşi este exercitată de islamul radical
(jihadist), se bazează pe o religie venerabilă, milenară, care oferă
permanent recruţi, altfel spus, pe întreaga lume musulmană.
Totuşi, alţi analişti, experţi în Islam, precum Gilles Kepel sau
Olivier Roy, vorbesc despre o decuplare a jihadismului, de
religiozitatea musulmană autentică, de un eşec al acestor extremişti, de
aceeaşi factură cu indivizi care, altădată, ar fi intrat în orbita
anarhismului, nazismului sau bolşevismului.
Islamismul şi ramurile sale jihadiste radicale sunt ceea ce
Olivier Roy şi, pe urmele sale, Francis Fukuyama, numesc islam
teritorializat, în care musulmanii sunt desprinşi de tradiţiile locale
autentice, trăind ca minorităţi dezrădăcinate în ţinuturi nemusulmane.

216
 Aşa se explică de ce atât de mulţi jihadişti nu provin din
Orientul Mijlociu, ci au fost educaţi (asemenea lui Mohamed Atta.
participant la atacurile din 11 septembrie) în Europa Occidentală.
Totuşi, ceea ce pare să scape din vedere susţinătorii unei
asemenea teorii, altminteri dirimantă pentru proiectul neoconser-
vatorist, vizând statele din proximitatea Israelului, este faptul că aceşti
indivizi fie sunt racolaţi „de bază", fie sunt trimişi de la bun început în
Occident în vederea pregătirii lor ca terorişti, Atta şi ceilalţi piloţi
neputându-se antrena pe avioane occidentale în Irak sau Arabi a Saudită
mai bine decât ar fi făcut-o ignoraţi de serviciile occidentale, inclusiv
CIA, la Hamburg sau în alte metropole europene.
Enclavele musulmane sunt, în acest sens, adevărate creuzete ale
intoleranţei jihadiste, de luat în seamă fiind rezultatele sondajelor ce au
urmat atacurilor teroriste din metroul londonez, la 7 mai 2005, când cei
mai mulţi musulmani îi considerau pe terorişti martiri.
Istoricul Roya Boroumand susţine că ideile islamiste radicale
sunt occidentale la origine, fiind vorba de o concepţie sincretistă, unele
concepte, cum ar fi „revoluţia", „societate civilă" şi estetizarea
violenţei nu provin de la Islam, ci de la fascism şi marxism-leninism.
Scopul jihadismului este în aceeaşi măsură politic şi religios,
"Aşadar, este o greşeală să descriem jihadismul ca pe o expresie
autentică şi întrucâtva inevitabilă a religiozităţii musulmane, deşi cu
siguranţă are forţa de a întări identitatea religioasă şi de a aţâţa ura
religioasă" 5
Cu toate acestea, se pare că în accepţiunea musulmanilor
6
„Jihadul este o poruncă a lui Allah" îndemnurile profetului sunt mai
mult decât clare, primând asupra înţelesului moral-spiritual al
Jihadului şi umbrindu-l. contribuind la întărirea ideii de a promova
religia islamistă cu forţa, „pentru Allah, cu Allah alături, cu conştiinţa

<notă>5
Francis Fukuyama, op.cit. pag.64
6
Cristian Barna, Jihad in Europa, Editura TopForm, Bucureşti, pag.47</notă>

217
faptului că. dacă mor, drept-credincioşii vor avea parte de împărăţia
cerurilor, iar dacă supravieţuiesc, lumea aceasta Ie aparţine".
Coranul este cât se poate de explicit în a îndemna drept-
credincioşii să-i ucidă şi să-i umilească. „Luptaţi întru calea lui Allah
cu cei care luptă împotriva voastră. Omorâţi-i oriunde îi întâlniţi...
Războiţi-vă cu ei până ce vor plăti tribut cu mâna lor, dar numai după
ce au fost umiliţi". Aceste precepte duc la întrebarea legitimă dacă toţi
musulmanii susţin Jihadul între lumea islamică (Dar al-Islam) şi lumea
necredincioşilor (Dar al-Harb). Răspunsul este categoric negativ,
Lumea musulmană este împărţită în zeci de state, cu interese
deseori contrare, scindată în primul rând de fractura dintre sunniţi şi
şiiţi, ce a dus la războiul irano-irakian şi mai ales la războiul civil
dintre majoritatea şiită şi minoritatea sunnită din Irak,
Decretele religioase, fatwa, deşi sunt adresate întregii lumi
musulmane şi, teoretic, orice musulman trebuie să le înfăptuiască, au,
în realitate, condiţionalităţi ce ţin de puterea liderului religios ce a
emis-o, astfel încât cele mai cunoscute aparţin ayatollahului Khomeini
împotriva lui Salman Rushdie şi lui Osama Bin Laden împotriva
Statelor Unite.
Teoriile care pun problema teroristă pe seama religiei sau
culturii au mari şanse de a înrăutăţi situaţia, deoarece nu ţin seama de
stratificările şi faliile din interiorul lumii musulmane.
In centrul problemei teroriste există un nucleu de fanatici,
înconjuraţi concentric de simpatizanţi, apoi de indiferenţi, apolitici, la
baza sistemului fiind destul de numeroşi cei care simpatizează cu
Occidentul.
Recentele lupte de stradă din Teheran, ca şi opoziţia mută ce se
apropie de 50 la sută dovedesc că mulţi tineri iranieni care au crescut
în regimul dictaturii islamice o detestă şi ar prefera să trăiască într-o
societate mai deschisă, modernă.

218
 <titlu>2. Geopolitica şi religia în secolul XXI

„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", aforismul

atribuit lui Andre Malraux, deşi contestat de chiar celebrul autor („n-
am spus asta niciodată... dar nu exclud posibilitatea unui eveniment
spiritual la scară planetară", Le Point, 10 decembrie 1975) este totuşi
citat până la saţietate pentru că pare să sintetizeze fenomenul
caracteristic începutului mileniului III: revenirea în forţă a religiei în
planul vieţii sociale, culturale şi instituţionale, recâştigarea însemnă-
tăţii sale geopolitice într-un mod ce trimite la începutul celorlalte
milenii, respectiv în timpul Imperiului Roman şi a celui Carolingian.
Astfel că o altă profeţie exprimată într-o sintagmă la fel de
celebră „ciocnirea civilizaţiilor" a lui Samuel Huntington, deşi, la
rându-i, contestată, pare să capete consistenţă în plan real.
Religia a revenit în prim-plan în fostele ţări comuniste, în
primul rând în cazul destrămării fostei Republici Socialiste Federative
Iugoslavia, unde războaiele separatiste pe criterii etnico-religioase au
făcut sute de mii de victime, dar şi al defunctei Uniuni a Republicilor
Sovietice Socialiste, unde astfel de conflicte reverberează încă, în
principal în regiunea Caspică, dar şi în teritoriile fostelor ţări
comuniste est-europene religia a indus noi tensiuni etnice şi teritoriale,
în special între ortodocşi şi unitarieni.
Raporturile dintre geopolitică şi religie au fost minimizate de
primii geopoliticieni „în ciuda faptului că dacă ne întoarcem în timp,
găsim suficiente puncte de sprijin pentru a dovedi importanţa

219
factorului religios în cucerirea, stăpânirea şi dirijarea lumii sau a
anumitor regiuni ale ei" 7, arată Ilie Bădescu.
Dar factorul religios nu este detectabil doar în negura istoriei, la
începutul mileniului I, în timpul măcelăririi creştinilor de către romani
sau, mai târziu cu 1000 de ani, în perioada războaielor religioase,
respect a cruciadelor ce s-au desfăşurat între 1096-1270, întrucât
chiar conceptele primilor geopoliticieni germani privind spaţiul vital şi
rasă ariană au dus la sângeroasele conflicte etnice şi religioase
finalizate cu Holocaustul.
Analizând fenomenul renaşterii religioase în preajma mileniului
III, Samuel P. Huntington găseşte şi alţi factori ce au stimulat acest
proces, cum ar fi retragerea Occidentului şi sfârşitul Războiului Rece,
în completare la traumele psihologice, emoţionale şi sociale ale
modernizării.
Mişcările de renaştere religioasă sunt anti-laice, anti-
universale şi, cu excepţia manifestărilor creştine, anti-occidentale". 8
SE poate observa că, dacă la începutul mileniului II, religia era
factorul istoric predominant, cauza războaielor, dar şi a înfloririi
Occidentului creştin, pentru lumea islamică actuală, după cum
argumentează liderul islamist Hassan Al Thurabi, citat de acelaşi
Samuel Huntington, ,.nici naţionalismul, nici socialismul nu produc
dezvoltarea în lumea islamică. Religia este motorul dezvoltării şi un
islam purificat va juca în epoca contemporană un rol comparabil cu cel
al eticii protestante în istoria Occidentului". 9
Prin urmare, asocierile în privinţa renaşterii religioase, în
privinţa creştinismului şi a islamismului cu un decalaj de un mileniu
sunt îmbrăţişate de nu puţini teoreticieni.

<notă>7
Ilie Bădescu, Geopolitică şi religie. Insurecţii religioase în secolul XX. Insurecţia
euxiniană, în revista "Euxin", nr. 1-2, 1997, pag. 31 - 32.
8
Samuel P Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Editura
Antet pag 145, s.a.
9
op.cit, pag. 145</notă>

220
 William McNeill este de părere că „mai mult decât orice,
reafirmarea Islamului, oricare ar fi formele sale sectariste specifice,
înseamnă repudierea influenţei europene şi americane asupra societăţii,
politicii şi moralei locale."
Această renaştere este o respingere a occidentului, a culturii
laice „relativiste şi degenerate", o respingere a ceea ce s-a numit
„occidentoxificarea" societăţilor non-occidentale, în speţă musulmane.
Cultura materialistă a Occidentului este văzută de
fundamentaliştii islamici cu multă influenţă asupra tuturor
musulmanilor ca fiind superficială şi lipsită de Dumnezeu, toleranţa
faţă de egalitatea între sexe şi libertatea sexuală dar şi faţă de
democraţie şi drepturile omului fiind considerate erezii în comparaţie
cu învăţăturile lui Allah şi ale profetului său, Mahomed.
Bernard Lewis apreciază că activismul politic tradus în
mijloace violente de acţiune este o caracteristică definitorie a
fundamentalismului religios, absolvit de orice responsabilitate pentru
actele de violenţă comise în numele Islamului.
Putem face din nou o paralelă cu raporturile dintre preceptele
creştine de la începutul mileniului II când „preotul şi cavalerul au
devenit unul şi acelaşi, la fel de sfinţi şi devotaţi - idealul la care aspira
creştinismul medieval" 10, după cum arată Michael Howard.
Explicaţia, mutatis mutandis, este aceeaşi: lupta pentru apărarea
adevăratei credinţe împotriva necredincioşilor.
Amalgamul regulilor laice şi războinice întâlnite în cazul
Islamului sub aceeaşi autoritate religioasă, cum spune Al Thurabi, este
întrutotul regăsibilă în cazul creştinismului din prima parte a
mileniului II.
„În secolul al XlV-lea, legile şi limitele impuse războiului erau
minuţios elaborate, mult discutate şi uniforme în vestul creştinătăţii.
Ele au apărut în urma presiunilor Bisericii, a influenţei crescânde a

<notă>10Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, 1997, pag. 13<-notă>

221
dreptului Roman şi a practicii de codificare duse la îndeplinire de-a
lungul secolelor de acei experţi indispensabili, avocaţi ai
cavalerismului, heralzii. Erau stabilite în toată Europa de către curţile
de onoare şi erau considerate nu atât un sistem pozitiv de legiferare sau
nişte constrângeri dictate de o conştiinţă umanitară, cât mai degrabă un
cod de comportament social dictat de o conştiinţă creştină. În unele
situaţii se admitea măcelărirea prizonierilor, în altele nu; nici femeile şi
nici copiii nu beneficiau de privilegiul imunităţii." 11
Cu o asemenea istorie în spate, cu asemenea concepte elaborate
cândva, pare ciudat că Occidentul a rămas descumpănit în faţa reacţiei
furibunde a musulmanilor faţă de desacralizarea Coranului în
închisoarea din Guantanamo sau faţă de publicarea caricaturilor cu
profetul Mahomed. O legătură mai directă se poate stabili cu
terorismul, şi aceasta nu fiindcă raportul geopolitică-terorism este
paradigma şi ipoteza de lucru a acestui studiu.
Cazuri recente dovedesc şi la nivel individual şi la nivel global
că identitatea religioasă în formele sale de manifestare extreme
reprezentate de fundamentalism şi intoleranţă generează forme de
violenţă politică în întreaga lor scară de manifestări, de la atentate şi
omucideri în masă la războaie locale şi regionale, nu o dată cu legături
surprinzătoare.
Astfel, celebra caricatură a lui Kurst Westegard, care îl
înfaţişează pe Mahomed cu un turban în formă de bombă cu fitilul
aprins, care a stârnit proteste violente în lumea musulmană în 2006,
revine în actualitate în 2009 printr-o expoziţie dintr-un oraş din
Danemarca, în contextul în care fostul premier danez Anders Fogh
Rasmussen a devenit secretar general al NATO, în condiţiile în care
candidatura lui a fost contestată de Turcia pe motiv că a apărat dreptul
la liberă exprimare şi la criticarea religiei, fie ea şi islamică.

<notă>11 Michacl Howard, op.cit, pag. 15</notă>

222
 În acest context apare întrebarea dacă religia este un factor
geopolitic principal sau este unul subsidiar, care amplifică alte cauze
de natură geopolitică.
Un argument indubitabil în favoarea ideii că religia este un
factor geopolitic esenţial îl constituie împărţirea coloniilor Indiei,
aparţinând Coroanei Britanice până în anul 1947, pe criterii religioase,
în două state diferite, respectiv Uniunea Indiană, având ca religie
hinduismul şi Pakistan, cu o populaţie de circa patru ori mai mică, de
religie islamică, era, însă, împărţită în două teritorii situate la aproape
2.000 de km unul de celălalt, Pakistanul de Vest şi Pakistanul de Est şi
care, după 24 de ani, îşi va proclama independenţa sub denumirea de
Bangladesh.
Un alt exemplu îl constituie transformarea Imperiului Iranului
în Republica Islamică Iran, după alungarea şahinşahului Mohamad
Reza Pahlavi Aryamehr, în anul 1979, dată de la care Iranul devine stat
confesional islamic, condus de ayatolahul Khomeiny până la moartea
acestuia, în anul 1989, şi apoi de ayatolahul Khameney şi de clerul
musulman şiit la toate nivelurile societăţii, după preceptele Coranului,
cu excluderea oricăror valori şi influenţe occidentale, ba mai mult, cu
crearea unei tensiuni crescânde şi ameninţarea cu fabricarea armei
nucleare, ceea ce menţine pericolul unui iminent război între această
ţară şi Israel, sprijinit de Statele Unite ale Americii.
Realegerea lui Mahmoud Ahmadinejad ca preşedinte al
Republicii Islamice Iran a declanşat un val de represiuni împotriva
contestatarilor regimului şiit, care sprijină procesul de laicizare treptată
a ţării.
Cazul Iranului, recuzat de alte state musulmane, precum şi
războiul său cu Irakul, stat de asemenea majoritar şiit, în perioada
1980-1988, soldat cu peste un milion de morţi, dovedeşte că Islamul
este departe de a fi unitar, religia nefiind singurul factor care
reglementează lumea islamică şi viitorul său. Islamul nu este
monolitic, ci chiar profund divizat, atât din cauze religioase (conflictul

223
dintre sunniţi şi şiiţi), etnice, dar mai ales economice, nefiind deloc de
eludat influenţele pe care statele occidentale, în principal Statele Unite
ale Americiu le au asupra diferitelor regimuri din aceste ţări.
Bunăoară, în ultimele decenii ale secolului XX, în vreme ce
combătea radicalismul musulman, Occidentul se alia cu
fundamentaliştii musulmani (mudjahedinii, în Afganistan) oferindu-le
suport material şi logistic, transformându-i chiar în eroi în lupta lor
împotriva Uniunii Sovietice. Aceiaşi mudjahedini au devenit talibanii
ce sprijină terorismul internaţional, începând cu Al-Qaeda lui Osama
Bin Laden, împotriva cărora Statele Unite ale Americii, împreună cu
aliaţii, desfăşoară un război total.
După retragerea din Irak, Statele Unite şi-au intensificat
ofensiva în Afganistan, declanşând o amplă operaţiune la începutul lui
iulie 2009. la care au participat aproximativ 4000 de americani, alături
de 650 de poliţişti şi militari afgani, împotriva bastioanelor talibanilor
din Sud.
Scopul acestei operaţiuni, ca de altfel al războiului din
Afganistan purtat de Forţa Internaţională de Securitate şi Asistenţă a
NATO (din care fac parte 42 de ţări, cu peste 60000 de soldaţi, aproape
jumătate fiind americani) este de a convinge populaţia că forţele
guvernamentale afgane, sprijinite de foitele internaţionale, oferă un
viitor mai bun pe termen lung decât islamiştii.
Desigur, şi aici interesele umanitare se împletesc cu cele
economice şi geopolitice, ţelul iniţial asumat fiind anihilarea
terorismului politic islamist, găsit vinovat de catastrofa din 11
septembrie 2001.
Războiul din Irak, declanşat în anul 2003, recent încheiat, în
iulie 2009. are la bază un complex de factori în care însă
fundamentalismul islamic ce a dus la atacul terorist din 11 septembrie
2001 deţine rolul primordial. Acest război face să fie reconsiderat
întrutotul rolul factorului religios asupra geopoliticii, fie şi numai
pentru consecinţele sale dezastruoase. Peste 4300 de soldaţi americani

224
şi-au pierdut viaţa în teatrele de operaţiuni din Irak, din martie 2003,
când a început războiul, şi până în prezent.
Războiul din Irak nu a făcut victime doar printre soldaţii
americani, ci şi printre cei britanici, 179 de morţi; italieni, 33;
ucrainieni, 18; polonezi, 21; bulgari, 13; spanioli, 11 şi 3 români,
precum şi din alte ţări, justificând denumirea de „cel de-al IV-lea
război mondial", cum a fost denumit, nu doar metaforic, războiul
împotriva terorismului.
Dar cele mai multe victime, peste cinci sute de mii, majoritatea
din rândul civililor, sunt irakieni nevinovaţi. Războiul din Irak, ce a
avut ca obiective declarate pedepsirea teroriştilor sprijiniţi de regimul
lui Saddam Hussein, preîntâmpinarea atacurilor din partea acestuia, în
condiţiile în care s-a susţinut (în mod fals) că dispune de arma atomică,
şi democratizarea ţării, a însemnat şi realizarea unor mari câştiguri de
ordin financiar, ocuparea unor zone petroliere de mare importanţă şi
consolidarea geostrategică în zona Golfului Persic a Statelor Unite ale
Americii.
Poziţia diametral opusă a noii administraţii americane a fost
exprimată de preşedintele Barack Hussein Obama, care, la întâlnirea
istorică de la Universitatea Islamică al-Azhar din Cairo, din data de 4
iunie 2009, şi-a început speech-ul cu salutul musulman: „Assalaamu
alaykum", după care a spus: „Ne întâlnim într-un moment de tensiune
între Statele Unite şi musulmanii din întreaga lume, tensiune ce îşi are
rădăcinile în forţele istorice ce merg dincolo de orice dezbatere politică
actuală. Relaţia dintre Islam şi Occident cuprinde secole de coexistenţă
şi cooperare, dar şi conflicte şi războaie religioase. Mai recent,
tensiunile au fost hrănite de colonialism şi drepturile şi oportunităţile
refuzate multor musulmani, ca şi de Războiul Rece, în care ţări cu
majoritate musulmană au fost folosite prea des drept state interpuse,
fără a se ţine cont de aspiraţiile lor. Mai mult, schimbările covârşitoare
aduse de modernitate şi globalizare i-au făcut pe mulţi musulmani să
vadă Occidentul ca fiind ostil tradiţiilor Islamului. Extremişti violenţi

225
au folosit aceste tensiuni într-o minoritate mică, dar puternică de
musulmani. Atacurile de la 11 septembrie 2001 şi eforturile continue
ale acestor extremişti i-au făcut pe unii din ţara mea să vadă Islamul ca
fiind în mod inevitabil ostil nu numai Americii şi ţărilor vestice, ci şi
drepturilor omului". 12
Totuşi, Obama a ţinut să sublinieze, referindu-se la un alt
discurs pe care l-a susţinut la Ankara:, „am spus clar că Statele Unite
nu sunt şi nu vor fi niciodată în război împotriva Islamului. Vom lupta
totuşi, fără încetare, împotriva extremiştilor violenţi care reprezintă o
gravă ameninţare împotriva securităţii noastre, pentru că Statele Unite
resping acelaşi lucru pe care-l resping toţi oamenii, indiferent de
religie, uciderea de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi".
Toţi oamenii, într-adevăr, mai puţin cei motivaţi religios, aşa
cum era cazul în urmă cu sute de ani cu apărătorii credinţei creştine şi
cum încă mai este cu fundamentaliştii musulmani.
Deşi preşedintele Statelor Unite anunţă încetarea războiului şi o
iminentă retragere a militarilor americani, inclusiv din Afganistan,
Al-Qaeda a anunţat, în replică, prin adjunctul lui Bin Laden, Ayman
al-Zawahiri, că nu vede nici o diferenţă între politica lui Obama, pe
care-l califică drept „criminal şi mincinos" şi cea a predecesorilor săi,
respectiv a lui George W.Bush. O asemenea poziţie justifică ezitarea
Statelor Unite de a-şi retrage trupele, având în vedere că „nu există
siguranţa faptului că extremiştii nu vor ataca SUA din nou", deşi, ca
să-l cităm din nou pe Obama „este agonizant pentru America să piardă
tineri şi tinere. Este costisitor şi dificil din punct de vedere politic să
continuăm acest conflict".
Preşedintele Statelor Unite a mers şi mai departe şi a criticat
invadarea Irakului, ca fiind „un război declanşat din proprie voinţă,
care a provocat neînţelegeri în America şi în întreaga lume şi care a

<notă>12 Barack Obama, „Am venit să caut un nou început între SUA şi musulmani", Agerpres,
4 iunie 2009</notă>

226
amintit americanilor că trebuie să folosească diplomaţia şi să
construiască un consens internaţional".
Poziţia preşedintelui american este în deplin acord cu punctul
de vedere avansat în urmă cu peste patru ani de reputatul teoretician
Francis Fukuyama, care spunea „între epurare şi statu quo, echilibrul
nu va putea fi impus de o putere străină, eradicând Partidul Baas,
decimând armata irakiană, americanii au comis o eroare pe care se
străduiesc s-o îndrepte creând noi forţe de securitate. Or, ar trebui să se
schimbe conducătorii şi ideologia, dar să se păstreze infrastructurile
existente". Retragerea din Irak nu va pune, totuşi, capăt tensiunilor de
ordin etnico-religios din Orientul Mijlociu.
Statele Unite speră să clădească o coaliţie de guverne
musulmane pentru rezolvarea problemei arabo-palestiniene, care să
includă două state unul lângă altul - unul israelian şi unul palestinian,
dar este cert că legătura istorică „de nezdruncinat" cu Israelul, chiar
dacă americanii se opun continuării colonizării israeliene, face din
marele arbitru un jucător interesat în zonă.
Acest lucru este şi mai vizibil dacă se analizează poziţia
americană faţă de Iran, stat pe care Israelul îl ameninţă cu intervenţia
în cazul în care nu va pune capăt experimentelor sale vizând
construirea armei nucleare.
Poziţia Islamului politic faţă de Israel este sintetizată în acord
cu cea mai mare parte a fundamentaliştilor musulmani de numărul doi
Al Qaeda, al Zawahiri, care a afirmat, în iulie 2009, spre a torpila
eforturile de pacificare, că „Israelul este o crimă care trebuie eliminată
şi că musulmanii nu vor accepta niciodată soluţia cu cele două state,
israelian şi palestinian".
Islamul politic a fost şi unul dintre principalii factori care au
amplificat procesul geopolitic, soldat cu destrămarea fostei
Iugoslavii începând cu 1989. Războaiele religioase din această zonă a
lumii au fost sprijinite şi de Vatican, care s-a situat împotriva Serbiei
de pe poziţia populaţiilor catolice din Croaţia şi Slovenia.

227
 Criza care a dus la destrămarea statului iugoslav se acutizează
la 3 martie 1992, când Parlamentul Bosniei Herţegovina îşi proclamă
independenţa, sârbii proclamă la 7 aprilie o republică independentă a
populaţiei sârbe, iar croaţii anunţă crearea statului independent la 3
iulie 1992. Urmează un război civil care produce sute de mii de
victime, încheiat cu Acordul de Pace de la Paris, din 14 decembrie
1995, în baza Tratativelor de la Dayton.
A urmat războiul din Kosovo, soldat cu câştigarea şi
recunoaşterea independenţei de către statele NATO, nu însă şi de
România, datorită precedentului pe care l-a creat în privinţa
separatismului în regiune.
În afără de cauzele de natură internă - religioase, etnice,
politice, economice - modul în care a evoluat criza ce a dus la
destrămarea Iugoslaviei a fost o consecinţă a raporturilor de forţe pe
plan mondial după încheierea Războiului Rece, sprijinirea de către
Statele Unite şi principalele ţări europene din NATO şi Uniunea
Europeană a forţelor centrifuge care au redesenat harta fostei
Iugoslavii după criterii religioase: sârbii - ortodocşi, cei care au şi
pierdut partida, bosniecii şi kosovarii albanezi - musulmani, croaţii şi.
slovenii - catolici. Conflictul, în cadrul căruia NATO, prin Forţa
Internaţională de Implementare (IFOR), a avut un rol decisiv, a fost cel
mai distrugător război pe care l-a cunoscut Europa, după cea de-a doua
conflagraţie mondială.
Islamismul este, de fapt, un panism religios, mai corect numit
panislamism. care vizează refacerea şi unitatea lumii musulmane.
A doua religie din lume ca număr de adepţi după creştinism, se
regăseşte, în principal, în statele arabe, dar şi în ţări cu populaţie
asiatică (Indonezia, Pakistan, Bangladesh), africană (Nigeria),
europeană (Turcia, Albania, Kosovo, Bosnia Herţegovina).
Un număr important de islamişti se află în Iran şi în ţările foste
sovietice din Extremul Orient. Panislamismul are puncte nodale

228
importante în toate ţările europene, ca şi în Statele Unite ale Americii,
unde trăiesc zeci de milioane de musulmani.
Un alt panism religios important este reprezentat de
creştinismul catolic, această religie cu peste un miliard de adepţi,
neabandonând nici astăzi misiunea sa originară, aceea de a ajunge la
unitatea lumii prin creştinism, papalitatea urmărind unificarea lumii
prin mijloace paşnice, fără a evita însă şi imixtiunile în cazul unor
conflicte militare, după cum s-a întâmplat în fosta Iugoslavie.
Panismul ortodox este mai puţin solidar, dată fiind structura
autocefalică a bisericilor naţionale. Cu toate acestea, bazată pe
panslavism, biserica rusă îşi arogă sau încearcă să-şi aroge un rol
coordonator, însă în Rusia nu s-au declarat ortodocşi decât 35 de
milioane de locuitori, tot atât cât şi în Etiopia. Grecia, Serbia,
România, Ucraina, Bulgaria sunt celelalte ţări europene cu un număr
important de credincioşi ortodocşi, care însă au ca principale elemente
de coeziune naţionalitatea şi etnia.
Ciocnirea civilizaţiilor de care vorbea Samuel Huntington,
stabilind liniile de falie culturală ce separă cele opt civilizaţii majore
identificate de el (occidentală, confiiciană, japoneză, islamică,
hinduistă, slav-ortodoxă, latino-americană şi africană) a fost redusă de
evenimentele din 11 septembrie 2001 la conflictul istoric dintre
islamism şi iudeo-creştinism. Desigur, din punct de vedere religios
sunt numeroase conflictele locale, dar punctul central al globalismului
se află în Orientul Mijlociu, unde Statele Unite ale Americii îşi au cel
mai important pilon, datorită intereselor sale economice şi
geostrategice.
Prin NATO şi prin ONU, prin celelalte organizaţii cu vocaţie
internaţională, Statele Unite controlează acest fenomen şi îl extind la
scară planetară, cu precădere asupra lumii occidentale, intrată astfel în
coliziune indirectă cu islamismul politic.

229
 <titlu>3. Islamism şi terorism în Europa

Islamismul în Europa are cel puţin patru valuri de pătrundere

în zone diferite, fără ca, până în prezent, să stabilească racorduri
perene.
Islamul, cuvânt de origine franceză venit din arabă, desemnează
religia monoteistă, instituită în secolul VII, în vestul Arabiei (anul
622), de Mohamed I şi se bazează pe Coran, alcătuit din sure, revelat
de arhanghelul Gabriel.
Coranul şi Hadith (tradiţia alcătuită din spusele şi faptele
Profetului) prescriu credincioşilor cinci obligaţii rituale fundamentale:
mărturia de credinţă („Nu există alt Dumnezeu decât Allah, Mahomed
este trimisul lui Allah"), în baza căreia toţi necredincioşii, „ghiaurii"
sau „infidelii" sunt reprobabili: rugăciunea făcută de cinci ori pe zi;
dania; postul (Ramadanul este principal) şi pelerinajul la Mecca (cel
puţin o dată în viaţă).
Cele două curente principale ale Islamului (1 miliard de
musulmani în total) sunt sunnismul (85%) şi şiismul (10%), restul de 5
la sută fiind reprezentat de diverse secte.
Sunnismul este curentul ortodox majoritar, bazat pe sunna,
tradiţia sacră a islamismului, sistematizată în secolul al IX-lea, care
întregeşte şi explică Coranul, în vreme ce şiismul, larg răspândit în
sudul Irakului şi devenit religie de stat în Iran şi Yemen, şi mai vechi
decât sunnismul (jumătatea secolului VIII), nu recunoaşte sunna. Dar
principalul motiv al duşmăniei milenare faţă de sunniţi este acceptarea
lui Ah, ginerele lui Mahomed, ca urmaş legitim al acestuia.

230
 Deşi în unele ţări musulmane religia se află într-o relaţionare
cutumieră cu sfera politică şi etnică, pentru cele mai multe comunităţi
musulmane din ţările vest-europene, Islamul este concepul drept
13
norma unică a vieţii religioase, sociale şi chiar politice.
Este consecinţa fenomenului reislamizării care afectează lumea
musulmană în ultimele trei decenii, accentuat de condiţia de imigranţi,
de excluşi pe care o încearcă musulmanii din vestul Europei.
Dacă în Spania (circa un milion) şi sudul Italiei (aproape un
milion) este vorba de urmaşi ai populaţiei arabe şi de imigranţi
maghrebieni asimilaţi, în Franţa, datorită numărului mult mai mare
(circa 6 milioane) şi aşezării lor în suburbiile marilor oraşe, în primul
rând la Paris, au reuşit să creeze mari dificultăţi autorităţilor în privinţa
integrării.
Francezii încearcă să ignore apartenenţa la o etnie sau religie
anume, având în vedere doar statutul civil, cetăţenesc, precum şi pe cel
economic. Dar tocmai facilităţile de stadiu social (dreptul de
reîntregire a familiilor prin legea din 1972, facilitarea accesului la
locuinţele sociale) au făcut ca numărul musulmanilor, în principal
algerieni şi marocani, să crească exponenţial, să se grupeze în mari
comunităţi şi să dea naştere pe de o parte unor focare anti-sociale, cu
răbufniri feroce, precum manifestările de terorism urban din primul
deceniu al secolului al XXI-lea, iar pe de alta la oficilizarea de facto a
religiei musulmane, care dispune acum de sute de moschei şi lăcaşe de
cult.
În Marea Britanie, în Irlanda şi alte ţări nordice, imigraţia
musulmană provine, de asemenea, din fostele colonii Bangladesh şi
Pakistan, dar şi din Turcia, din Maghreb şi Orientul Mijlociu,
practicanţii religiei islamice fiind circa 1,5 la sută din totalul
populaţiei, respectiv peste 2 milioane de locuitori.

<notă> 13 Marius Lazăr, Cristian Barna, Islam şi terorism în spaţiul european, în

vol. Contraterorism şi securitate internaţională, coord.Irene Chiru, Cristina Barna,
Editura TopForm, Bucureşti, 2008, pag.42-64</notă>

231
 Concentrarea lor la Londra a făcut să apară denumirea de
„Londonistan", iar în întreaga ţară sunt aproape 1000 de moschei.
Atentatele din metroul londonez, din 7 şi 25 iulie 2005, au radicalizat
relaţiile dintre britanici şi imigranţii din „Londonistan".
Vulnerabilitatea Angliei este din ce în ce mai mare faţă de
atacurile teroriste. În Anglia, ca şi în mai multe state ale Europei, se
manifestă procesul de „islamizare", care va genera o confruntare
acerbă între multiculturalism şi universalism, creştinism şi etnicitate.
În raportul Royal United Services Institute, privind problemele
de apărare, se estimează că „unul dintre motivele pentru care SUA nu
se confruntă cu terorismul în interior este pentru că ele sunt cel mai
mare creuzet etnic şi cultural din lume, unde imigranţii sunt americani,
onorează drapelul şi respectă Constituţia, ca şi legea".
Problema islamizării Europei crează o situaţie „confuză şi
vulnerabilă", fără a mai lua în considerare şi problemele legate de
terorismul din arealul său geografic. În acelaşi timp, strategiile de
securitate ale SUA, la nivel doctrinar, au ca obiectiv ducerea
războaielor în afara graniţelor, pentru a-şi proteja propriul popor.
într-o Europă multiculturală în care cresc tot mai mult
comunităţile musulmane şi, în acelaşi timp, natalitatea scade în rândul
europenilor, îngrijorările devin tot mai mari.
Previziunile vizează un nou tip de terorism, care îl poate depăşi
pe cel din anii 1970-1980, când pe teritoriul Europei terorismul s-a
manifestat prin operaţiunea Gladio.
Acest tip de terorism a reprezentat o confruntare discretă, dar de
intensitate maximă, dintre serviciile secrete ale statelor occidentale şi
ale celor comuniste, care au opus grupările paramilitare, clandestine,
de tip „stay behind" şi partidele sau mişcările politice de stânga.
Terorismul de extracţie locală din Europa Occidentală este
caracterizat, în principal, de faptul că potenţialul distructiv este absorbit
de procesele politice interne din ţările vizate, cât şi de progresele
integrării europene, vulnerabile la un potenţial terorism, în curs de

232
definire în Europa de Est, prin ramificaţiile terorismului albanez în
întreaga Europă, cât şi racordarea cu terorismul etnic din fosta Uniune
Sovietică.
În actualul context de recesiune economică, potenţialul terorism
se poate racorda la mişcările anarhice ale tineretului, pe fondul lipsei
de perspective şi modele, iar operaţionalizarea strategiilor pentru
depăşirea crizei va face trecerea la epoca conglomeratelor economice,
care vor accentua şi mai mult neîncrederea în sistemul politic, va
dezvolta extremismul radical de stânga sau de dreapta, în fond o criză
morală şi spirituală.

233
 <titlu>4. Conflictul israeliano-palestinian,
rădăcini geopolitice perene

Pretenţiile Israelului asupra teritoriului pe care-l ocupă în

prezent şi asupra celor pe care le revendică datează din vremurile
biblice, când locuiau pe acest pământ, înainte ca romanii să-l ocupe în
secolele ce au marcat apariţia erei creştine.
În timpul Primului Război Mondial, după ce au cucerit
Ierusalimul de la turci, britanicii au elaborat, la 2 noiembrie 1917,
Declaraţia Balfour, o scrisoare a guvernului britanic către lordul
Rotschild, exponent al Federaţiei Sioniste Britanice, prin care
promiteau că vor susţine înfiinţarea unui „cămin naţional" evreiesc în
Palestina.
Astfel, statul Israel se va înfiinţa după cel de-al II-lea Război
Mondial şi ca urmare a ororilor Holocaustului, la 14 mai 1948, pe baza
Hotărârii Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1947, care
prevedea împărţirea Palestinei, aflate sub mandat britanic, în două
state: unul arab şi unul israelian.
Primul război cu ţările arabe, din seria celor şase ce au urmat, a
început chiar a doua zi, pe 15 mai 1948, deoarece Liga Arabă a refuzat
să recunoască hotărârea ONU şi a declanşat acţiunile militare.
Arabii palestinieni aduc în replică faptul că semiţii canaaniţi au
venit în regiune în jurul anului 2000 î.Hr., pe când triburile israelite
conduse de Moise şi Aaron migrează în Palestina (Pământul
Făgăduinţei) abia în jurul anului 1200 î.Hr.

234
 De asemenea, arabii palestinieni aduc şi argumentul că în 1917,
când s-a elaborat Declaraţia Balfour, 90 la sută din populaţia din acel
teritoriu era de origine arabă.
În anii '20, imigraţia evreiască a început să crească, însă în anii
'30, odată cu intensificarea antisemitismului în Europa, evreii au ajuns
la circa 40 la sută din populaţia teritoriului, ceea ce i-a făcut pe
britanici să recomande partajarea teritoriului, ulterior însă, având
nevoie de sprijinul arabilor, a promis restrângerea imigraţiei.
În aceste condiţii, teroriştii israelieni (aripa Stern Gang a
organizaţiei paramilitare Hagannah, condusă de viitorul prim-ministru
Yitzak Shamir) au comis atentate împotriva dominaţiei britanice.
După războiul din 1948, aproximativ 750000 de arabi
palestinieni şi-au părăsit locurile natale, mutându-se pe Malul de Vest
al Iordanului (Cisiordania), administrat de Iordania sau în Fâşia Gaza,
guvernată de Egipt.
În anul 1951, când a încercat să încheie o pace separată cu
Israelul, regele Abdullah al Iordaniei a fost asasinat.
În 1956 a avut loc al doilea război, în scopul obţinerii
controlului asupra Canalului de Suez, fiind angajate în spatele
combatanţilor toate marile puteri: Marea Britanie, Franţa, SUA şi
URSS.
În 1967, Israelul a înfrânt forţele militare ale Egiptului,
Iordaniei, Siriei, Irakului şi Libanului, în ceea ce s-a numit Războiul de
şase zile (al treilea conflict arabo-israelian) şi a ocupat Cisiordania, pe
care a început s-o colonizeze sub numele biblice de Iudeea şi Samaria.
În decembrie 1967, Consiliul de Securitate a votat Rezoluţia
242, care prevedea ca Israelul să se retragă din teritoriile arabe
ocupate, în schimbul păcii şi al recunoaşterii sale.
România a fost singura ţară socialistă care nu a rupt relaţiile
diplomatice cu Israelul în urma refuzului acestuia de a respecta
rezoluţia.

235
 Rezoluţia era ambiguă şi în ceea ce priveşte statutul
palestinienilor, care nu au fost recunoscuţi ca naţiune, ci prezentaţi ca
refugiaţi.
Al patrulea război (numit „de uzură") a fost purtat de Egipt
(preşedinte Gamal Abdel Nasser), cu sprijinul URSS în jurul Canalului
de Suez, în principal prin ciocnirea flotelor aeriene ale celor două ţări
între 1969-1970.
Cel de-al cincilea război, numit de israelieni „de Yom Kippur",
a izbucnit în octombrie 1973, după ce preşedinte al Egiptului a devenit
Anwar al-Sadat şi a declanşat atacul, de data aceasta împreună cu Siria.
Sub presiunea marilor puteri, având URSS-ul de partea sa, Sadat a
mers în Israel, anunţând că Egiptul este gata să negocieze o pace
separată cu Israelul.
Un rol important în medierea acestei întâlniri, ca şi în cea de la
Camp David, l-a avut Nicolae Ceauşescu. Sadat a reprimit Peninsula
Sinai şi, în felul acesta, a spart coaliţia pan-arabă, ceea ce a făcut să fie
asasinat de organizaţia teroristă Fraţii Musulmani.
Cel de-al şaselea război dintre evrei şi arabi a fost declanşat
prin invazia Israelului în sudul Libanului, împotriva Organizaţiei de
Eliberare a Palestinei (OEP), în vreme ce Siria a atacat din nord.
Este de observat că, atunci când vorbim de geopolitica actuală a
Orientului Apropiat, în care sunt implicate marile puteri, SUA şi
URSS, de fiecare dată trebuie să observăm implicarea decisivă a
terorismului din acea parte a lumii, fie că este vorba de Stern Gang, de
Fraţii Musulmani, de Hamas sau de Hezbollah.
Nu doar Sadat a căzut victimă teroriştilor intoleranţi pan-arabi,
ci şi Yitzhak Rabin, care, la rându-i, după ce şi-a asumat riscul păcii cu
palestinienii, a fost asasinat de un tânăr extremist evreu, în noiembrie
1995.
Pe de altă parte, interesele şi intervenţia marilor puteri
„bipolare", SUA şi URSS, au moderat conflictele în funcţie de
presiunea pe care încercau să o exercite în zonă, dar şi în funcţie de

236
influenţa pe care urmăreau să o obţină în raporturile bilaterale în
privinţa altor paliere şi domenii.
Conflictul fierbinte din Orientul Mijlociu a fost un creuzet al
anihilării altor focare şi energii cu potenţial exploziv din timpul
Războiului Rece.
Sintetic spus, cele două super-puteri, SUA şi URSS, se
confruntau şi se confruntă la masa negocierilor pe seama celor două
tabere care se luptau, şi se luptă încă, pe viaţă şi pe moarte, în cel mai
îndelungat război din timpurile moderne.
Guvernul britanic apreciază că singura cale de rezolvare a
conflictului israeliano-palestinian constă în revenirea la graniţele din
1967.
Pornind de la declaraţia preşedintelui Obama, prin care afirma
că „nu avem timp de pierdut" şi că se doreşte „un progres pentru
promovarea păcii", este de aşteptat să se ajungă, în sfârşit, la
rezolvarea conflictului israeliano-palestinian.
Aceasta se va face prin crearea statului Palestina pe baza
tratativelor între parteneri, după modelul tratatelor de pace dintre Israel
şi Egipt şi Israel şi Iordania.
Este evident faptul că ambele părţi, palestinienii şi israelienii,
trebuie să facă anumite concesii şi, în final, să se găsească o soluţie
corectă.

237
 <titlu>5. Geopolitica petrolului şi terorismul,
un posibil răspuns final

În studiile academice, geopolitica petrolului şi geopolitica

terorismului se analizează distinct. Pentru că altfel, concluziile se
impun de la sine. Terorismul apare drept un răspuns al geopoliticii
imperiale de acaparare şi control asupra teritoriilor deţinătoare de
petrol.
Chiar un geopolitician de talia lui Aymeric Chauprade, atunci
când a făcut eroarea de a-şi pune întrebări în legătură cu celebrul 9/11,
socotit cheia de boltă a geopoliticii actuale de cei numiţi cu dispreţ
„conspiraţionişti", a fost pur şi simplu îndepărtat, printr-un ordin al
ministrului apărării, de la catedra de geopolitică pe care o deţinea la
Colegiul Interarme. Şi asta se întâmpla în Franţa.
Cu toate acestea, simpla punere cap la cap a elementelor
spaţiale şi politica ce dau consistenţă „geopoliticii petrolului", şi
reluând aceeaşi operaţiune şi în cazul „geopoliticii terorismului"
modern (ambele sintagme academice, acceptate în lumea cercetătorilor
cu studii solide în domeniu), ajungem, de fiecare dată, la intersectarea
lor, cu explicaţii ce ulterior se despică, pentru fiecare fenomen în parte.
Geopolitica petrolului este un subiect complex, amplu şi în
continuă modificare, dar are cel puţin trei vectori în jurul cărora
evoluează: rolul predominant al SUA; (după cum spune John Michael
Greer) cuvântul „imperiu" nu este la modă pentru că are o conotaţie
extrem de negativă pentru critici, iar pentru adepţi pur şi simplu, nu
există, fiind vorba doar de o luptă dezinteresată pentru a aduce

238
 14
democraţia în întreaga lume) ; situarea celor mai mari şi mai ieftine
rezerve în Orientul Mijlociu (pe cale, însă, de a se epuiza, ca şi în
restul bazinelor sintetizate în fenomenul „peak oil"); în fine, preţul şi
rolul pieţei începând cu OPEC.
SUA sunt cel mai mare consumator mondial de petrol, stabilizat
în ultimii ani la circa 20 milioane de barili pe zi, adică un sfert din
consumul mondial zilnic.
Acest consum este determinat de industria sa suficient de
energofagă, de sutele de milioane de automobile, de sutele de mii de
avioane şi vagoane, dar mai ales de consumul militar determinat de
bazele militare răspândite în peste o sută de ţări.
Americanii au fost avertizaţi, încă din 1956 de geologul
companiei Shell, dr. Marion King Hubert că „vârful petrolului" („peak
oil") va fi atins pentru produţia internă a SUA în 1970, ceea ce s-a
adeverit, iar pentru producţia mondială în anul 1995, care s-a confirmat
cu o întârziere de circa 10-15 ani.
După acest vârf urmează declinul, iar de salvat, pe o scurtă
perioadă, desigur, ar putea să se salveze cei ce reuşesc să-şi pună
deoparte cantităţile necesare aflate în mari depozite naturale.
Din păcate pentru actuala configuraţie geopolitică, ele se află în
alte state decât cele în care se află marii consumatori.
In cartea „Un studiu de istorie", A. J. Toynbee arată că
„cetăţenii imperiului din afara clasei politice devin un proletariat
intern, alienat de sistemul imperial care îi aduce la o falsă prosperitate.
În acelaşi timp, proletariatul exterior - popoarele statelor
cliente, a căror muncă asigură economia imperială, nu câştigă aproape
nimic, în schimb răspund la exploatarea lor printr-o spirală crescândă
15
de violenţă care se mută de la crimă la terorism".
Consumul global, ce a ajuns şi la 100 de milioane de barili pe zi
(o tonă are circa 7 barili, ceea ce înseamnă aproape 15 milioane tone

<notă>14
http://vww.energybuletin.net/21666.html
15
apud John Michael Greer</notă>

239
pe zi), face ca în raport cu rezervele actuale să se considere că „peak
oil", vârful consumului să fi fost atins deja (în 2008 sau chiar în 2005),
în cel mai bun caz urmând să fie atins în 2020.
Pe baza acestor calcule, pesimiste dar deloc fanteziste, dacă
„peak oil" este atins în aceşti ani (2010) sau a fost deja atins, în anul
2040 producţia va scădea la nivelul celei din 1980, în vreme ce
populaţia va fi dublă, iar cerinţele de petrol ale lumii industrializate vor
creşte exponenţial.
Acest lucru va genera creşteri spectaculoase ale preţului,
economiile care depind de petrol, dar nu vor avea nici bani, nici alte
mijloace de a-l procura sau înlocui, se vor prăbuşi, iar războaiele
pentru resurse petroliere vor deveni cronice.
În fapt, ceea ce se întâmplă acum în Irak, Afganistan şi se
preconizează şi pentru Iran nu este decât un preludiu pentru marea
reîmpărţire a ultimelor resurse de petrol.
Specialiştii consideră că din cele 2000 miliarde de barili
disponibili pe glob, 1000 miliarde s-au extras deja. Consumul actual
anual este de circa 30 de miliarde de barili, ceea ce înseamnă, după
toate calculele, că resursele se vor epuiza în 30 de ani.
Problema este că jumătatea rămasă este dificil de extras, cea
mai mare parte aflându-se în situaţia de a necesita cheltuieli mai mari
decât puterea lor energetică.
În atari condiţii, preţul petrolului va reveni la curba lui
ascendentă pe care se afla în anul 2008, când ajunsese la peste 160
dolari barilul, deşi costurile extracţiei nu depăşesc 20 de dolari.
Ceea ce înseamnă că fluctuaţiile extrem de mari (între timp,
preţul a coborât din nou sub 200 de dolari) este dat de piaţa controlată
de marii jucători (SUA, OPEC, Rusia, mai nou China, care a ajuns al
doilea mare consumator, cu o creştere de 10 la sută pe an), mai exact
de calculele geostrategice.
Trei sferturi din rezervele mondiale de ţiţei sunt controlate de
OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), din care fac parte

240
11 ţări: Venezuela, Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită (ţările
fondatoare, la 14 septembrie 1960), Algeria, Indonezia, Libia, Nigeria,
Qatar şi Emiratele Arabe Unite.
Odată înfiinţată, OPEC a devenit, în timp, coşmarul marilor
consumatori şi, totodată, un jucător geopolitic extrem de influent.
Embargoul petrolier din 1973 (represalii pentru sprijinirea Israelului) a
transformat, în totalitate, configuraţia puterii mondiale.
În 1978, în timp ce criza ostaticilor (americani) din Iran făcea
ca preţurile să crească, veniturile OPEC creşteau exponenţial,
redistribuind averea lumii.
Din acel moment, prima mare putere mondială a început să
caute soluţiile ce vor modifica harta geopolitică a lumii. Aceasta cu
atât mai mult cu cât soluţiile alternative se dovedesc paleative
nesustenabile cantitativ şi financiar.
Chiar şi cu cele mai eficiente tehnologii, SUA ar avea nevoie de
o suprafaţă acoperită cu panouri solare echivalentă cu cea a României
(peste 225.000 kilometri pătraţi).
Apoi, celulele fotovoltaice sunt extrem de scumpe şi
energofage, folosind metale rare. Toate panourile solare din lume
instalate până în prezent nu depăşesc 500 de megawaţi, echivalentul
unei centrale medii.
Energia vântului nu este, la rându-i, fezabilă industrial, pentru o
centrală de 500 de megawaţi fiind necesare 13.000 turbine eoliene.
Etanolul şi biodieselul, combustibili obţinuţi din plante tehnice,
afectează alimentaţia populaţiei, iar costurile lucrărilor agricole sunt
foarte mari.
Până în prezent, nici utilizarea hidrogenului nu se dovedeşte
abordabilă sub aspectul tehnologiilor (foarte scumpe), stocării şi, mai
ales, din cauza schimbării tehnologiei petrolului.
Desigur, la toate aceste impedimente reale trebuie adăugată
poziţia deţinătorilor pieţei de petrol, începând cu OPEC şi continuând
cu marii utilizatori, care fac tot ce pot să nu le fie afectate afacerile

241
bazate pe petrol şi nici eforturile statelor, investiţionale, financiare şi,
mai ales, militare. Era căreia petrolul i-a dat numele va dispărea în
convulsii ce pot avea consecinţe incalculabile.
Piaţa mondială a petrolului a cunoscut, până acum, trei crize
majore. Prima a fost declanşată în 1973, când OPEC a sistat
exporturile către ţările occidentale care au susţinut Israelul în războiul
din Yom Kippur, cu Egipt şi Siria. Cea de-a doua criză a fost
declanşată de revoluţia iraniană din 1979, când şahul a fost alungat, iar
fundamentaliştii lui Khomeini au naţionalizat resursele şi
întreprinderile. În fine, cea de-a treia criză a petrolului a fost declanşată
de Războiul din Golf, din 1990, când Saddam Hussein a invadat
Kuweitul şi a incendiat principalele facilităţi pentru extragerea şi
transportul petrolului.
Se observă că toate aceste crize sunt legate de Orientul
Mijlociu, de fiecare dată SUA având un interes major în rezolvarea lor,
cea mai cunoscută fiind intervenţia în Irak, din 1991. Se poate aprecia
că o a patra criză a fost demontată (după unii, doar amânată) prin
atacarea Irakului în 2003, în condiţiile cunoscute.
Geopolitica, mai exact geostrategia petrolului a devenit, în
aceste condiţii, obiectivul primordial al tuturor serviciilor de
Intelligence, nu doar ale celor aparţinând marilor puteri.
Într-un document al CIA, recent declasificat, (în 2001, la
cererea unui ONG, ca urmare a depăşirii perioadei de clasificare), se
prezicea, în 1997, un vârf al producţiei de petrol al URSS, ceea ce s-a
întâmplat în 1986, când s-a atins o producţie de 12,6 milioane de barili
16
pe zi. Ulterior, prevedea CIA, economia URSS şi relaţiile sale
externe vor suferi repercursiuni profunde.
Vârful fusese atins de SUA în 1970, moment din care economia
americană a început să depindă de petrolul din Golful Persic.

<notă>16 http://www.foia.cia.gov/</notă>

242
 URSS se contura ca un viitor concurent pentru aceeaşi zonă,
fapt demonstrat de războiul declanşat în 1979 în Afganistan, ce va lua
sfârşit 10 ani mai târziu, în 1989, odată cu prăbuşirea lagărului
comunist.
Cert este că Administraţia Reagan a abandonat politica de
detensionare a relaţiilor cu URSS, pe care a denumit-o „imperiul
răului" şi a alimentat războaiele în care Moscova era implicată,
înarmând şi instruind talibanii (ce vor deveni teroriştii de mai târziu,
intraţi în conflict cu foştii aliaţi).
Orientul Mijlociu deţine 70 la sută din rezervele mondiale de
petrol cunoscute. Arabia Saudită are cele mai mari rezerve declarate
(25 la sută din total).
Teroriştii de la 11 septembrie 2001, care au deturnat avioanele
distrugând Turnurile Gemene şi au atacat Pentagonul, provin din
această ţară, care este totuşi cea mai apropiată SUA, în primul rând
prin prisma dimensiunilor schimburilor ce a avut la bază petrolul.
Osama Bin Laden, de origine saudit, are ca punct nodal al scrierilor
sale ideea înlăturării dominaţiei americane.
Al Qaeda s-a născut în urma unui eveniment politic: retragerea
din Afganistan a Armatei Roşii, în 1989. Bin Laden alunecă spre
terorism ca urmare a unei neînţelegeri cu regele Fahd al Arabiei
Saudite,în 1991.
„La vremea respectivă, Bin Laden îi cerea monarhului să nu
apeleze la trupe americane pentru a-l expulza pe Saddam Hussein din
Kuweit. El pretinde că îşi poate asuma această misiune, cu ajutorul
oamenilor săi. Fostul oponent faţă de oprimarea sovietică nu poate
accepta prezenţa trupelor americane pe pământul sfânt al Arabiei.
Acela a fost momentul în care rupe relaţiile cu regatul saudit, se
exilează în Sudan şi îşi începe lunga sa coborâre în infern. Principala
sa revendicare: ca Occidentul să înceteze să mai influenţeze şi să

243
 17
intervină în probleme lumii arabo-musulmane". Ceea ce însemna,
înainte de toate, să înceteze să intervină în problema petrolului, prima
şi cea mai importantă bogăţie pe care Allah le-a dat-o în dar arabilor
islamişti.
Arabia Saudită, cu cele peste 265 miliarde de barili (un sfert din
rezervele rămase), are şi avantajul de a deţine „titlul albăstrui",
caracterizat de autopresiune, ceea ce face ca preţul de producţie să nu
fie mai mare de 1,5 dolari pe baril, în vreme ce ţiţeiul din Golful Mexic
sau din Siberia este de 10 ori mai scump.
Însă accesul la resursele Arabiei Saudite este asigurat pe cale
comercială, deşi această ţară susţinea şi exporta islamismul radical, pe
care îl finanţa cu sute de milioane de dolari şi, în plus, „instiga" ceilalţi
membri OPEC în impunerea unui regim al preţurilor ce dăuna
intereselor americane.
Cheia pentru soluţionarea acestor probleme cu saudiţii şi alte
ţări OPEC, a părut a fi Irakul. Pentru neoconservatorii americani din
jurul lui G.W.Bush - Paul Wolfowitz, ministru adjunct al apărării,
Richard Perle, consilier al ministrului apărării şi Donald Rumsfeld,
ministrul apărării, soluţia nu era decât transpunerea în fapt a teoriei lor
geopolitice, îmbrăţişată imediat de „petroliştii" Bush şi Cheney,
vicepreşedintele său.
Irakul era o alternativă la Arabia Saudită, date fiind rezervele
sale de 150 de miliarde barili şi producţia zilnică de 3,5 miliarde, pe
care „petroliştii" şi sfătuitorii lor neoconservatori o vedeau dublată la 7
miliarde.
Dacă lucrurile decurgeau astfel, OPEC şi Arabia Saudită nu ar
mai fi putut impune preţurile prin scăderea sistematică a producţiei.
Această strategie de acaparare a câmpurilor irakiene făcea parte din
noua politică energetică americană cu mult timp înainte de atacurile de
la 11 septembrie. Ulterior însă, chestiunea petrolului irakian a devenit

<notă>17 Ali Laidi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului,
Editura House of Guides, 2007, pag.53-54</notă>

244
mult mai complicată. Oficialii americani susţineau atunci că Irakul
deţine arme de distrugere în masă şi că are legături cu Al Qaeda.
Vicepreşedintele Cheney a făcut unele remarci privind pericolul
pe care Saddam îl prezintă la adresa rezervelor de petrol ale regiunii,
ulterior însă orice sugestie conform căreia războiul ar fi fost „pentru
petrol" a fost respinsă.
Post factum, interesul SUA pentru securizarea câmpurilor de
petrol irakian este evident, deşi ceea ce interesează, în primul rând sub
aspect geopolitic, este faptul că aici avem de a face cu implementarea
strategiei neoconservatoare, care trebuie să asigure supremaţia
americană pentru următoarele decenii.
Un neoconservator proeminent, ce şi-a revizuit apoi teoria,
Francis Fukuyama, arată că „Washingtonul s-a fript cu propria ciorbă,
când armele irakiene de distrugere în masă nu s-au materializat, iar
legăturile lui Saddam Hussein cu Al Qaeda n-au depăşit stadiul de
ipoteză. Administraţia a revenit la ultimul argument rămas, cel al
drepturilor omului şi democraţiei, ca principală justificare pentru
intervenţie". 18
Într-un interviu acordat ziarului „Cotidianul" în anul 2006,
Francis Fukuyama pune problema petrolului de-a dreptul, cu o
explicaţie valabilă şi după retragerea pusă în practică în 2009 de
preşedintele Obama: „Guvernul irakian este foarte slab. Singura
scăpare de haos generalizat şi război civil este un guvern de uniune
naţională, care să-şi consolideze instituţiile, să demobilizeze diferitele
miliţii, să existe un sistem de distribuire echitabilă a veniturilor din
19
petrol, pentru că suniţii nu trăiesc în zone petrolifere".
În studiul „Terorismul contemporan şi efectele sale globale",
analistul Florian Gârz este de părere că „la baza insecurităţii şi
instabilităţii mondiale nu se află «terorismul internaţional», ci

<notă>18 Francis Fukuyama, America la răscruce. Editura Antet, Bucureşti, 2006, pag.68
19
Cotidianul, 15 mai 2006, Francis Fukuyama: Bush se sinucide de frică să nu moară,
interviu semnat de Oana Popescu</notă>

245
dezechilibrul total în raportul de forţe la scară globală ca urmare a
colapsului lumii socialiste şi a continuării cursei înarmărilor de către
SUA".
Dacă războiul preventiv dus de americani a fost privit cu
rezerve, asistăm acum la o tentativă a Rusiei în acest sens, prin
propunerea legislativă a preşedintelui Dmitri Medvedev, adresată
Dumei de Stat, ca trupele ruseşti să efectueze operaţiuni militare în
afara teritoriului naţional.
Dincolo de alte considerente, iniţiativa rusească a fost primită
cu destulă linişte de Statele Unite şi Uniunea Europeană (care, la
rându-i, a legiferat acest principiu), deoarece ameninţarea care
interesează toţi actorii majori ai planetei vine de la comunităţile
musulmane, disipate pe vaste întinderi, unde se află rezervele
energetice exploatate sau strategice.
În felul acesta, se încearcă preîntâmpinarea atacurilor
fundamentaliştilor, inclusiv asupra liniilor de transport energetic, se
ajunge la o nouă solidarizare a marilor puteri împotriva terorismului.
Substratul este, desigur, petrolul, dar nu înseamnă că este vorba de
pericole inventate şi nici de faptul că terorismul islamic nu ar fi
implicat.
Miza nu este câtuşi de puţin una minoră, câtă vreme, după unele
20
opinii, principalul scop al războiului din Afganistan ar fi „controlarea
traseului viitoarei conducte care ar urma să transporte petrolul din
Marea Caspică" (din Turkmenistan spre Oceanul Indian).
Ceea ce înseamnă că echilibrul tinde să se refacă, iar fostul
învins în Războiul Rece, Moscova, revine la mijloace şi argumente
consacrate deja, de învingător.
Sfârşitul erei petrolului anunţat de „peak oil" se conturează astfel
ca răspuns final pentru ecuaţia „insolită" pe care am anunţat-o în titlul
acestei lucrări: geopolitica şi terorismul.

<notă>20John Pilger, articol apărut în The Mirror</notă>

246
 <titlu>Concluzii

Geopolitica rămâne o provocare în privinţa definirii şi

încadrării sale. Astfel, pentru Oleg Serebrian, autor a numeroase studii
în materie, geopolitica este, în sens restrâns, cea mai complexă ştiinţă
socio-politică, ce studiază impactul factorilor spaţiali, prin care se
înţeleg nu doar cei de natură geografică, ci şi socio-geografică
(geografia economică, cea militară, politică, lingvistică, religioasă etc.)
asupra politicii interne şi externe a statelor şi a politicii internaţionale,
în sens larg, „geopolitica reprezintă orice acţiune de politică internă,
externă sau internaţională, în caz că implică problema teritorială" 1.
Complexitatea acestei ştiinţe este datorată şi surselor din care
provine, respectiv geografie politică (Ratzel, MacKinder), teoria
statului (Kjellen) şi istoria militară (Mahan, Corbett), fiind astfel prin
origine o disciplină situată la intersecţia dintre geografie, ştiinţe
politice şi istorie. De remarcat şi oscilaţiile, chiar la aceiaşi autori, între
a defini geopolitica drept ştiinţă, disciplină sau doar metodă de studiu.
Acest lucru se datorează tot originilor sale, respectiv celor trei şcoli
majore de geopolitică din preajma secolului XX.
Astfel, riguroasa şcoală germană, iniţiatoarea, de fapt (Ratzel,
Neumann, Kjellen), a tratat geopolitica drept ştiinţă independentă, în
timp ce discipolii şcolii americane o considerau o metodă de studiere
atât a geografiei, cât şi a politicii, strategiei, polemologiei etc.

<notă> 1 Oleg Serebrian, Dicţionar de geopolitică, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, pag.
106</notă>

247
 Pentru şcoala franceză (Paul Vidai de la Blache, E.,Reclus ş.a.),
geopolitica era considerată sinonimă geografiei politice.
Toate şcolile târzii, interbelice, deşi tributare celor iniţiale, au
avut contribuţii originale, pornind de la propriile realităţi geopolitice,
ceea ce a făcut să rămână în istoria şi bibliografia disciplinei şcolile
japoneze („Şcoala de la Kyoto", cu profesorul Komaki şi „Şcoala de la
Tokyo", cu mentorul Limoto), şcolile din Brazilia (Travassos,
Backenser), Suedia (Sven), România (Conea, Mehedinţi) etc.
Geopolitica a fost extinsă ca arie şi în primele decenii de după
război, când studiile în materie se elaborau în cadrul teoriei relaţiilor
internaţionale, geografiei politice, polemologiei, teoriei conflictelor
internaţionale, strategiei, de unde dificultatea de a încadra gânditori de
seamă ai domeniului în categoria geopoliticienilor.
Astfel, Francis Fukuyama sau Aii Laidi, deşi mult citaţi în
studiile de gen recente, în special datorită analizei geopoliticii
terorismului, nu sunt recunoscuţi în această calitate de geopoliticieni ce
au geografia ca underground.
Fukuyama nu este prezent în dicţionarul lui Chauprade şi
Thual, în vreme ce Huntington, la rându-i contestat de alţi
geopoliticieni „atestaţi", ocupă un loc de prim-plan.
Putem spune că obiectul de cercetare ce constă în „starea
conflictuală" caracterizează şi geopolitica în esenţa ei.
„Starea conflictuală este esenţa geopoliticii şi orizontul său de
nedepăşit. Oricare ar fi forma sau intensitatea conflictului, acolo unde
acesta se produce există substanţă pentru o analiză geopolitică". 2
In ce ne priveşte, acesta este un argument pentru includerea
terorismului, formă de violenţă politică exacerbată în mileniul III, între
categoriile de prim ordin ale geopoliticii, demonstrând relaţia de
reciprocitate, aceea că terorismul, cel puţin în formele sale de
manifestare actuale, moderne, este un produs al geopoliticii.

<notă>2 Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică, Grupul Editorial Corint,
Bucureşti, 2003, pag.476</notă>

248
 Aceiaşi reputaţi Chauprade şi Thual ne oferă, la rându-le, un
argument de autoritate: „Reciproc, acolo unde este analiză geopolitică
există un conflict, căci imaginile geopolitice privind popoarele, ca şi
guvernele, sunt prin ele însele surse conflictuale".
Aceasta deoarece geopolitica nu are drept scop final
constatarea, analiza teoretică a fenomenelor, ţărilor, statelor şi
popoarelor, precum geografia, istoria, politica sau relaţiile
internaţionale, ci este o sumă de strategii ce vizează schimbări ale
status-quo-ului, care s-a dovedit în istorie că nu pot fi înfăptuite pe cale
amiabilă, fiind vorba de structuri de putere şi raporturi de forţă, ci
exclusiv pe cale conflictuală.
Până la începutul acestui mileniu, confruntarea de forţe între
comunităţi aproximativ echivalente şi ca organizare politică şi ca
mijloace de atac şi apărare, războiul simetric, clasic, ca altă formă de
continuare a politicii (Clausewitz) a constituit regula, fiind prezent şi
în zilele noastre şi sigur în viitorul nedeterminat.
Geopolitica este, de aceea, din negura timpurilor, din momentul
structurării politice a comunităţilor umane până la sfârşitul Războiului
Rece, paradigma conflictului interstatal
Începând cu 11 septembrie 2001, terorismul se insinueză cu
drepturi egale între formele războiului prin care se continuă politica cu
alte mijloace. Este ceea ce se cheamă conflictul asimetric, dintre o
forţă statală, deţinătoare a unui arsenal militar incalculabil şi o forţă
informală, cu mijloace incomparabile în privinţa capacităţii de
distrugere, dar descurajante, opozabile prin ubicuitatea şi
invizibilitatea lor, prin dificultatea de localizare, ca şi prin
determinarea de a produce victime prin modalităţi reprobabile,
imprevizibile din raţiuni complexe, în care raţionalul şi argumentaţia
sunt sufocate de ura atroce,, şantajul şi crima organizată, vendetta
ideologică şi confesională.
Complexitatea acestor realităţi, atât de actuale, ce constituie
substanţa informaţiei politice de zi cu zi, ne-au îndemnat să formulăm

249
tezele şi întrebările acestei lucrări, în baza cărora sperăm că am
sintetizat o seamă de răspunsuri sau de piste demne de a fi analizate.
Concluzia finală este că geopolitica şi terorismul constituie un
binom al vremurilor noastre, ce individualizează starea conflictuală
permanentă, ce continuă să existe şi va rămâne până la o ipotetică, dar
utopică, reglementare mondială a întregii umanităţi într-o structură
unitară de tip statal, singura formă de organizare a comunităţilor
umane ce poate institui ordinea publică, impunerea legii şi controlul
conflictualităţii sociale prin transferarea acceptată a puterii de
reglementare şi coerciţie.
Procesul globalizării sau mondializării, cum este definit de
geopoliticienii francezi, cu o nuanţă negativistă în plus, este el însuşi
sursă şi ţintă a terorismului şi totodată obiect de studiu şi predicţie
strategică a geopoliticii.
Tentaţia dominării lumii din partea unei super-puteri este în
prezent doar ameninţată de alte mari puteri, relativ simetrice, în timp
ce terorismul este angajat în conflict deschis în războiul antiterorist ce
face zeci de mii de victime de o parte şi de alta, pe fronturile deschise
din Afganistan sau semiînchise din Irak; cu un pericol potenţial ce
vizează şi alte state din „axa răului", dar mai ales cu o ameninţare
perpetuă pe frontul invizibil şi imprevizibil al atacurilor criminale,
sinucigaşe, capabile să îngrozească oricare fiinţă umană ce poate fi în
orice moment ţinta unei asemenea acţiuni teroriste.
Prin această simbioză nefericită, geopolitica şi terorismul au
devenit mai apropiate decât ne-am fi dorit vreodată, fiecăruia dintre noi,
„familiare" prin bombardamentul informaţional la care suntem supuşi
prin ecranele televizoarelor şi internetului şi în faţa cărora este util să fim
înarmaţi măcar sub aspect teoretic.

250
<titlu>Bibliografie
Documente, acte normative

Constituţia României, în M. Of., partea I, nr. 758 din 29 oct. 2003, republicată
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
Convenţia europeană privind reprimarea terorismului, Strasbourg, 1977
Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate, Editată de SRI sub egida
CSAT, Bucureşti, 2004.
Legea nr.53 5/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului în M.Of,
partea I, nr.l 161/08.12.2004
Legea nr. 22/2004 privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord,
publicat în M.Of.nr. 185/2004
Legea nr.l3/07.02.2008 privind ratificarea Tratatului de la Lisabona de
modificare a Tratatului Uniunii Europene şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene în M.Of. nr.107/12.02.2008
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României în M.Of. nr. 163/ 7
august 1991
Legea nr.446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, în M. Of, partea
I nr. 990 din 12/12/2006
Legea nr. 218 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, în
M.Of.nr. 305/9 mai 2002
Legea nr 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării, în
M.Of, partea I nr, 654 din 28/07/2006
Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României în M. Of, partea I nr.
172 din 07/07/1994

251
Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române în
M.Of nr. 1175/13.12.2004
Legea nr.477/2003 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru
apărare în M.Of. nr. 824/2003.
Legea nr. 415 din 2002 privind înfiinţarea şi organizarea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării în M. Of. nr 494/2002.
Protocolul general de organizare şi funcţionare a Strategiei naţionale pentru
combaterea terorismului (SNPCT)
România-NATO, 1990-2004, Documente Rompres, Bucureşti, 2004
Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006
Tratatul privind Uniunea Europeană în J. Of al U.E. C 115/01 din 9 mai 2008
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene J. Of al U.E. C 115/01 din 9
mai 2008
Universal Declaration of Human Right, United Nations, New York, 1985.

<titlu>Autori români şi străini

Adler, Emanuel, 2002, "Constructivism and International Relations", in Waiter
Adler, Emanuel, Barnett, Michael, 1998, Security Communities, Cambridge
University Press, Cambridge.
Andreescu, Anghel, Grigoroiu,Valentin Marian, Securitatea României în
condiţiile contemporane, Bucureşti, 2000.
Arvatu, Cristina, lonescu, Daniela, Lucinescu, Ioan, Codruţ, Cinca, Sanda, Luca
Ruxandra, Câmpean Călin, România şi Uniunea Europeană. Cronologie
istorică, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale,
Bucureşti, 2004.
Aron, Raymond, Spectatorul angajat, Editura Nemira, Bucureşti, 2006.
Auguste, Byron G., 1998, "What's So New about Globalization?", New
Perspectives Quarterly, Axelrod, Robert, 1984, The Evolution of
Cooperation, Basic Books, New York.
Axelrod, Robert, Keohane, Robert O., 1993, "Achieving Cooperation under
Anarchy: Strategies and Institutions", in David A. Baldwin (ed.), Neorealism
and Neoliberalism , Columbia University Press, New York.
Baczko, Bronislaw, Crimele Revoluţiei Franceze, Editura Humanitas, Bucureşti,
2007

252
Balaban, Constantin-Gheorghe, Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări
la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
Baldwin, David A., Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate,
Columbia University Press, New York, 1993.
Baldwin, David, A., "Security Studies and the End of the Cold War", World
Politics, 1995.
Barber, Benjamin R., Imperiul fricii, Război, terorism şi democraţie, Editura
Incitatus, 2005.
Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţiei, Editura Top Form, Bucureşti, 2007.
Barna, Cristian, "Cruciada" Islamului, Editura Top Form, Bucureşti, 2007.
Barna, Cristian, Jihad în Europa, Editura Top Form, Bucureşti, 2008.
Baylis, John, Cohen, Eliot, Gray, Colin, Wirtz, James, Strategy in the
Contemporary World, Oxford University Press, Oxford, 2002.
Bădescu, Ilie, Geopolitică şi religie. Insurecţii religioase în secolul XX.
Insurecţia euxiniană, în revista "Euxin", nr. l-2, 1997.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la naţional la federal, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2006.
Bertrand, Christoph, Europa în balanţă, Clavis, Bucureşti, 1996.
Blaj, Doru, Pişleag, Ţuţu, Onişor, Constantin, Despre terorism, aproape totul...,
Editura Centrului Tehnic - Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.
Brooks, Stephen G., Wohlforth, William C, "Power, Globalization, and the End
of the Cold War", International Security, 2001.
Brown, Archie, The Gorbachev Factor, Oxford University Press, Oxford, 1996.
Brzezinski Zbigniew, A doua şansă, Trei preşedinţi şi criza superputerii
americane, Editura Antet, 2007.
Brzezinski, Zbigniew, The Choice: Global Domination or Global Leadership,
Basic Books, N. Y., 2004.
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama - o agendă penfru studii de securitate
internaţională de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000.
Buzan, Barry, People, States and Fear, National Security Problem in
International Relations, Harvester Wheatsheaf, 1991.
Buzan, Barry, Waever, Ole, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for
Analisys, Lynne Rienner Publishers, Boulder, London, 1998.
Buzan, Barry, Little, Richard, Sistemele internaţionale în istoria lumii, Editura
Polirom, Bucureşti, 2009,

253
Cearapin, Tudor, Terorismul internaţional, Editura Fundaţia Revista
Jandarmeriei, Bucureşti, 2005.
Cearapin, Tudor, Toma, Gheorghe, Managementul ordinii publice la început de
secol şi mileniu, Editura Bioterra, Bucureşti, 2001.
Chauprade, Aymeric, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică, Editura Corint,
Bucureşti, 2003.
Checkel, Jeffrey T., Ideas and International Change: Soviet/Russian Behavior
and the End of the Cold War, Yale University Press, New Haven,1996.
Chiru, Elena, Barna, Cristian, Contraterorism şi securitate naţională, Editura
Top Form, Bucureşti, 2008.
Chomsky, Noam, Ambiţii imperiale, Editura Antet, 2005.
Chomsky, Noam, America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau
supravieţuire, Editura Antet, Bucureşti, 2003.
Chomsky, Noam, , Aşa e, cum zicem noi\ Proiectului Imperiului American,
Editura Antet, Bucureşti, s.a.
Ciochinaru, Ştefan, România şi SUA - De la războiul rece la coaliţia
antiteroristă, Editura Alutus, 2007.
Cooper, Robert, Ordine şi haos în secolul XXI Destrămarea naţiunilor, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007.
Clausewitz, von Cari., Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
Croft, Stuart, Terriff, Terry (ed.), 2000, Criticai Reflections on Security and
Change, Frank Cass, Londra.
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, SNSPA, 2003.
Durandin, Catherine, CIA în război, Editura Incitatus, 2003.
Dunlop, John B., The Rise of Russia and the Fall of the Soviet Empire, Princeton
University Press, Princeton, 1993.
Durkheim, Emile, Ethics and the Sociology of Morals, Prometheus Books,
Buffalo,1993.
Duţă, Paul, Instituţii de securitate. Operaţiuni, voi. I, Colecţia Politică şi
Apărare Naţională nr.19, Editura Tehno Media, Sibiu, 2006.
Elman, Colin, Fendius Elman, Miriam, "Diplomatic History and International
Relations Theory: Respecting Differences and Crossing Boundaries",
International Security, 1997.
Ezzati, Ezzatollah, Geopolitica în secolul XXI, Editura Top Form, Bucureşti,
2009.

254
Fearon, James, Wendt, Alexander, "Raţionalism v. Constructivism: A Skeptical
View", in Waiter Carlsnaes, Thomas Risse §i BethE. Simmons (ed.),
Handbook of International Relations, Sage, Londra, 2002.
Ferro, Marc, Şocul islamului, secolele XVIII-XXI, Editura Orizonturi, Bucureşti,
2006.
Fierke, Karin M., Changing Games, Changing Strategies: Criticai Investigations
in Security, Manchester University Press, Manchester, 1998.
Frattini, Eric, MI 6, Secretele din Legoland, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008.
Fukuyama, Francis, Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXL
Editura Antet, 2004.
Fukuyama, Francis, America la răscruce, Editura Antet, 2006.
Gaddis, John Lewis, "International Relations Theory and the End of the Cold
War", International Security, 1992-1993.
Garcin-Marrou, Isabelle, Media versus terorism, Editura Triton, 2005.
Geller, Daniel S,, Singer, J. David, 1998, Nations at War: A Scientific Study of
International Conflict, Cambridge University Press, Cambridge.
Girardet, Raoul, Apărarea Europei, Institutul European, Iaşi, 2005.
Gheorghe, Ion, Securitatea militară a României în epoca globalizării, Editura
UNAP, 2006.
Ghica, Luciana, Alexandra, Zulean Marian, Politica de securitate naţională,
Editura Polirom, 2007.
Gray, Colin, Modern Strategy, Oxford University Press, Oxford, 1999.
Guetta, Bernard, Geopolitica raţiune de stat, Editura Aion, Bucureşti, 2000.
Hali, Rodney Bruce, "Moral Authority as a Power Resource", International
Organization, 1997.
Hardt, Michael, Negri, Antonio, , War and Democracy in the Age of Empire,
Penguin Press, N. Y., 2004.
Hopf, Ted, "The Promise of Constructivism in International Relations Theory",
International Security, 1998.
Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, 1997.
Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.
Editura Antet, Bucureşti, 2002.
Jackson, Robert H., "Continuity and Change in the States System", in Robert H.
Jackson §i Alan James (ed.), States in a Changing World, Pinter, Londra,
1993.

255
Jervis, Robert, "Realism in the Study of World Politics", International
Organization, 1998.
Keohane, Robert O., "Instituţional Theory and the Realist Challenge after the
Cold War", in David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The
Contemporary Debate , Columbia University Press, New York, 1993.
Keylor, William R., World of Nations: The International Order Since 1945,
Oxford University Press, New York, 2003.
Kim, Woosang, Morrow, James, "When Do Power Shifts Lead to War?",
American Journal of Politica! Science, 1992.
Kolodziej, Edward, A., Securitatea şi relaţiile internaţionale, Editura Polirom,
2007.
Kolodziej, Edward A., "Order, 'Welfare, and Legitimacy: A systemic
Explanation for the Soviet Collapse and the End of the Cold War",
International Politics, 1997.
Kolodziej, Edward A., Kanet, Roger E., Coping with Conflict after the Cold
War, Johns Hopldns University Press, Baltimore.1996.
Krasner, Stephen D., Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University
Press, Princeton, 1999.
Kux, Ernst, "The Change in Central and Eastern Europe and the End of the
Soviet Union", Aussen Politik, 1993.
Labrousse, Alain, Geopolitica drogurilor, Editura Ideea Europeană, Bucureşti,
2004
Laidi, Aii, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariţia
terorismului, House of Guides, 2007.
Layne, Christopher, "The Unipolar Dezilusion: Why New Great Powers Will
Arise", International Security, 1993.
Lebow, Richard Ned, Risse-Kappen, Thomas , International Relations Theory
and the End of the Cold War, Columbia University Press, New York, 1995.
Lebow, Richard Ned, Gross Stein, Janice, We AU Lost the Cold War, Princeton
University Press, Princeton; Canadian Institute for International Peace
Security, Ottawa, 1994.
Legro, Jeffrey W., Moravcsik, Andrew, "Is Anybody Still a Realist?", Inter-
national Security, 1999.
Lemke, Douglas, Regions of War and Peace, Cambridge University Press,
Cambridge, 2002.

256
Lockwood, David, The Destruction of the Soviet Union, Macmillan, Londra,
2000.
Maior, George Cristian, Noul Aliat-Regăndirea politicii de apărare a României
la începutul secolului XXI, Editura Rao, Bucureşti, 2009.
Marin, Ion, Ordinea constituţională în contextul integrării României în Uniunea
Europeană, Editura Fundaţiei România 2000, Bucureşti, 2007.
Marin, Ion, Violenţa politică între armă şi cuvânt, Editura Fundaţiei România
2000, Bucureşti, 2008.
Mircea Maliţa,Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998.
Maxwell, Taylor, Ryan, Helen, Fanaticism, Political Suicide and Terrorism,
„Terrorism", ll,nr.2, 1988.
Midan, Christophe, Integrarea în UE ca protecţie împotriva globalizării. Cazul
României, Editura UNAP, Bucureşti, 2006.
Migdal, Joel S., Strong Societies and Weak States: State Society Relations and
the State Capabilities in the Third World, Princeton University Press, 1988.
Mearsheimer, John J., "Back to the Future: Instability in Europe after the Cold
War", International Security, 1990,
Mearsheimer, John J., "The False Promise of International Institutions",
International Security, 1994.
Milner, Helen, "The Assumption of Anarchy in International Relations Theory:
A Critique", in David A. Baldwin (ed,), Neorealism and Neoliberalism,
Columbia University Press, New York, 1993.
Mittleman, James H., The Glohalization Syndrome: Transformation and
Resistance, Princeton University Press, Princeton, 2000.
Mureşan, Mircea, Văduva, Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
Murgescu, Bogdan (coord.), Revoluţia Română din Decembrie 1989, Editura
Polirom, 2007.
Neguţ, Silviu, Geopolitica. Universul puterii, Editura Meteor Press, Bucureşti,
2008.
Niţu, Nicolae, Niţu, Iulian, Destrămarea Iugoslaviei, Editura Top Fonn,
Bucureşti, 2006.
Nye, Joseph S., Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie.
Editura Antet, 2007.

257
Oprea, Gabriel, Timofte, Radu, Onişor, Constantin, România ~- integrare şi
securitate, Editura Balcanii şi Europa, Bucureşti, 2005.
Onişor, Constantin, "Securitatea în globalizare'', în Provocări la adresa
securităţii şi strategiei la începutul secolului XXL Editura Universităţii
Naţionale de Apărare Bucureşti, 2005.
Onişor, Constantin, Teoria strategiei militare. Strategia militară în războiul
modern, Editura AÎSM, Bucureşti, 1998.
Pahonţu, Lucian, Terorism şi destabilizare, Editura Bioterra, Bucureşti, 2003.
Păun, Vasile, Puterea informaţională - transformarea sistemului securităţii
naţionale, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005,
Petrescu, Stan, Ameninţări primare, Editura Militară, Bucureşti, 2008.
Pezzino, Paolo, Mafiile, Editura AII, 1999.
Pişleag, Ţuţu, Acţionai şi operaţional în ordinea publică, Eseuri, 2002.
Popa, Dan Radu Septimiu, Elemente de securitate naţională - dezvoltări
conceptuale, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.
Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, 2001.
Roberts, Paul, Sfârşitul petrolului în pragul unui dezastru. Editura Litera
International, Bucureşti, 2008.
Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale,
Bucureşti, 2005.
Serebrian, Oleg, Geopolitica spaţiului pontic, Editura Cartier, Chişinău, 2006.
Serebrian, Oleg, Dicţionar de geopolitică, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.
Serebrian, Oleg, Politică şi geopolitică, Editura Cartier, Chişinău, 2004.
Simileanu, Vasile, Săgeată, Radu, Geopolitica României, Editura Top Form,
Bucureşti, 2009.
Silion, Costică, Pişleag, Ţuţu, Intervenţia - componentă de artă strategică
Fundaţia Revista Jandameriei, Bucureşti, 2007.
Smith, Karen E., Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti
2004.
Soros, George, Open Society: Reforming Global Capitalism, Public Affairs,
New York, 2000.
Stîirmer, Michael, Puţin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Sucureşti,
2009.

258
Timofte, Alexandru-Radu (coordonator). Reforma Serviciului Român de
Informaţii - Argumente şi fapte, Editura Academiei Naţionale de Informaţii,
Bucureşti, 2003.
Toffler, Alvin, Toffler, Heidi, Avuţia în mişcare, Editura Antet, 2006.
Toffler, Alvin, Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1996.
u
Gheorghe, Toma, Petre, Bejenariu, Gradualitatea intervenţiei în diferite etape
de evoluţie a crizelor', în Spaţiul sud-est european în contextul globalizării,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I", Bucureşti, 2007.
Tushnet, Mark, The New Constituţional Order, Published by Princeton
University Press, 2004.
Verdery, Katherine, Socialismul Ce a fost şi ce urmează, Editura Institutul
European, Iaşi, 2003.
Voicu, Costică, Voicu, Adriana Camelia, Geamănu, Ioan, Criminalitatea
organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner&Pildner, 2006.
Voicu, Costică, Banii murdari şi crima organizată, Editura Artprint, 1995.
Wallace, Helen; Wallace William, Procesul politic în Uniunea Europeană,
Editura ARC, Chişinău, 2004.
Wieviorka, Michel, Wolton, Dominique, Terrorisme ă la Une, Gallimard, Paris,
1987.
Yoram, Schweitzer, Suicide terrorism: development and main charasteristics, in
„Countering Suicide Terrorism,\ Herzliya, Israel, Ed.The International Policy
Institute for Counter-Terrorism, 2001.

http://www.energybuletin.net/21666.html
http://ww'w. foia.cia.gov/
http://www.2.tvt.fr/fmes/Fonds_documentaire/Coutan_begarie_l 195.htm
Herve Coutan-Begarie, Geopolitique-Geostrategie,
http://wrww.raleightavern.org/geopolitics.htm
John T.Payne, Geopolitics, Globalization and the Age of Terrorism,

259
Tipărit în România
 Geopol i ti ca şi t erori s m ul . O abordar e
i ns ol i t ă, l a o pri m ă eval uare, nu î ns ă şi i nedi t ă.
Deş i nu s unt prea num eroas e anal i zel e care au
ca obi ect excl us i v „geopol i t i ca t erori s m ul ui "
s au „t erori s m ul şi geopol i t i ca" , as oci eri l e
aces t or t erm eni abundă în opera unor anal i ş t i
ai t erori s m ul ui , geopol it i ci eni de pri m rang, în
acel aş i t i m p. Es t e adevărat că î ncă li ps es c
st udi i de am pl oare, vol um e cons acr at e în
excl us i vi t at e aces t ei „i nt ers ect ă ri a î nceput ul ui
de m i l eni u" di nt re geopol i t i că şi t erori s m ,
cărei a î i dedi căm aceas t ă l ucrare. Nu î nai nt e de
a anal i za s eparat am bi i t erm eni ai ecuaţ i ei ,
geopol it i ca şi apoi t erori s m ul , di n punct de
vedere i s t ori c ş i concept ual .
F ără î ndoi al ă, di ncol o de l egăt uri l e
evi dent e, ne- am pus de Ia bun î nceput
probl em a di ferenţ ei i m anent e di nt re un
concept , o t eori e s au o m et odă, cum put em
defi ni s au del im i t a concept ul de geopolitică ş i o
form ă a vi ol enţ ei poli t i ce, cum poat e fi , în
ult i m ă anal i ză, cal i fi cat terorismul. C redem că
aceas t ă cart e ar put ea cons t it ui un răs puns în
aces t s ens , deş i nu ar fi puţ i n ni ci dacă ar
echi val a cu un s et de î nt rebări .
ISBN 978-606-530-653-0
Ion Ţuţu
MARIN PIŞLEAG

GEOPOLITIC
A ŞI

TERORISMU
L
SITECH