NICOLAE ROTARU

<titlu>PSI -
COMUNICARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ROTARU, NICOLAE
P.S.I.: comunicare /Nicolae Rotaru. - Bucureşti:
Editura A.N.I., 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-7610-42-3

614.84
9789737610423
9II7 g 9 7 3 7 »»6 1 0 4 2 3

Redactor şef. Lucian COROI

Redactor: LauraALDESCU
Laura VÂRTEJ ARU
Tehnoredactare computerizată. Camelia CRĂCIUN
Magda BOGHIAN
Procesare texte GabrielalORDACHE
Gheorghe ILIE
Tipar. Măria ALEXA
Legat orie:

(g) Editura A.N.L

Bucureşti, 2007
Telefon: 021 4106550/1137 sau 1210
Fax: 021 310 47 14
E-mail: laldescu@dcti.ro
LS.B.N. 978-973-7610-42-3

Tiparul executat sub comanda

nr. 2315092/11-46 din 29.05.2007
 NICOLAE ROTARU

<titlu>P
SI-
COMUNICARE
(Rezumate şi sinteze)

Editura A.N.I.
2007
Nicolae Rotam

Cartea se dedică elevilor, studenţilor,

masteranzilor, cursanţilor, doctoranzilor şi
tuturor
acelora care m-au incitat să mă consacru
cercetării ştiinţifice din domeniul
psihosociologiei
comunicării
 <titlu>CUVÂNT DE DESCHIDERE

Paralel cu activitatea de meşteşugar al cuvintelor, ce

are un
întreg serai de muze (căci s-a consacrat mai multor
preocupări
literare şi gazetăreşti, de la poezie, roman şi reportaj la
aforistică,
eseu şi pamflet!), Nicolae Rotaru s-a vădit şi un dascăl
talentat,
care îmbină activitatea de la catedră cu travaliul cercetării
didactice
adiacente.
Militar de carieră, comunicator profesionist şi doctor
în
sociologie, autorul (al cărui volum de rezumate şi sinteze
intitulat
„Psi-comunicare" îl prefaţăm!) este un condeier de palmares.
Are
peste 60 de volume tipărite (cu titluri compuse din 13 litere,
potrivit
unei kabale proprii, legată de numărul ghinionului, dat fiind
că şi
numele său însumează tot atâtea semne grafice!), opere care
acoperă atât registrul beletristic şi publicistic, mai ale cel de
introspecţie şi relaţionare socială, cu preponderenţă inspirat
de
mediul militar, cât şi, mai ales în ultimul timp, domeniul
investigaţiei
ştiinţifice psiho-sociologice, manageriale, educaţionale şi,
desigur,
comunicaţionale.

5
 Acest nou-venit pe raftul cu cărţi iscălite de
prolificul coleg
este, ca mai toate scrierile sale, un op abordat în manieră
originală,
economia volumului conţinând esenţializări ale unor
cercetări am-
ple, sintetizări ale unor demersuri privind relaţionarea în
organizaţii
şi ipostazierile sociale sau mediatizate ale leadershipului.
Aspectul
de compendiu al tomului destinat explicit studenţilor,
masteranzilor,
cursanţilor, doctoranzilor din domeniul intelligence, îl face,
şi for-
mal, accesibil şi atrăgător pentru o categorie largă de cititori.
Acumulările de experienţă, revizuirea unor concepte şi
paradigme,

6
 PSI - Comunicare

inclusiv cele ce sunt rodul propriei episteme, conspectele şi

investigaţiile critice, permanenta actualizare a datelor şi, nu
în ultimul
rând, relaţionarea ştiinţifică propriu-zisă (prin participarea la
sesiuni
de comunicări, grant-uri, work-shopuri, saloane şi târguri de
carte,
simpozioane, acţiuni mediatice) ajută din punct de vedere al
eficacităţii utilizării şi augmentează calitativ actualul produs
edito-
rial.
Nu sunt scăpate din vedere subiectele de imediateţe şi
actualitate, dinamismul politic european şi global,
repercusiunile şi
soluţiile comunicationale ale crizologiei contemporane,
volumul fiind
imposibil ghid de quintesenţe comunicationale, de lamass-
media,
promotion şi opinie publică la info-war, public relations şi
comunicare educaţională.
Sperând că această carte îşi va dovedi utilitatea,
găsind
ecoul cuvenit în rândul cititorilor, salutăm confratern
„coronat opus'
ul numit „Psi-comunicare", convinşi că, nici în materie
literar-
artistică, nici pe tărâmul cercetării paideutice (inclusiv în
comunicarea
socială şi mai ales în cea de tip ierarhic!), Nicolae Rotaru nu
şi-a
spus ultimul cuvânt, aşa încât îi aşteptăm cu nerăbdare
următoarele.. .rostiri!

CRISTIAN FLORIN POPESCU

7
<titlu>REZUMATE
COMUNICAŢIONALE

8
PSI - Comunicare

Cuvântul conţine un ce sfânt care

ne interzice să facem din el un joc al hazardului
CHARLES B AUDELAIRE

9
 <titlu>LIMBĂ, LIMBAJ, COMUNICARE

Să nu vorbim uşor despre lucruri, cu privire

la care tocmai aşteptăm şi dorim o conversaţie.
(J.W. Goethe)

J. Habermas, după ce preia de la G. H. Mead,

postulatul
conform căruia limbajul este totdeauna forma/fondul
sociabilităţii,
tranşează că prin limbaj e posibil „traiul împreună" fiindcă
acesta
îndeplineşte o funcţie triplă de actualizare a tradiţiilor
{reproducere
culturală), de coordonare a planurilor propuse de actori în
interacţiune {integrare socială) şi de interpretare culturală a
bunurilor {socializare). Apoi, de la Wittgenstein reţine
convieţuirea
originală a raţiunii/limbaj şi dă o nouă interpretare acţiunii
comunicaţionale distingând, ca şi Weber, acţiunea
teleologică
(orientată spre un scop), acţiunea normativă (ce se
orientează
după valori), acţiunea dramaturgică (ca o punere în scenă a
sinelui)
şi acţiunea comunicaţională propriu-zisă. Astfel, Habermas
conchide că socialul este activitate comunicaţională. Ceea ce
demonstrează, dacă mai era nevoie, că psihosociologia este o
ştiinţă

10
a relaţionalilor umane în lumea obiectivă, subiectivă şi/sau
socială.
Orientarea, comunicării în organizaţii bine structurate
este
reducţionistă, dacă nu chiar de falsificare amesajelor. Totul,
datorită
comportamentului subiectiv al indivizilor, grupurilor,
1
HerbertA. Simon, Victor A. Thompson, Donald W. Smithburg,
Administraţia publică, Ed. Cartier, Bucureşti, 2003, pg. 172.

organizaţiilor
de a nu-şi crea probleme. "Tendinţa este de a comunica ce
vor să
n
ştie, nu ce ar trebuf , scriu trei specialişti americani ai
domeniului.

11
 Dialogul este, totuşi, factorul coeziv al grupurilor umane,
de
calitatea actului comunicaţional depinzând eficienţa actului
afitudinal/
acţionai şi evitarea situaţiilor conflictuale determinate de
diviziunea
muncii, ierarhia funcţională, capacitatea
intelectual/fizico/psihică,
motivaţia moral/materială. De aceea, planningul managerial
trebuie
să subsumeze şi o ierarhizare a urgenţelor comunicationale,
o
strategie conversaţională intra şi inter-grupală, paralel cu
indicii
(reperele) de pascurs pentru asigurarea aşa-ziselor „linii de
autoritate" cupermisivitate (relaţională) în ambele sensuri.
Comunicarea joacă un rol foarte important în
devenirea
umană de zi cu zi. Ea este atât „motorul de pornire" sau
„relantiul
unui sine-qua-non tehnic", cât şi combustia care asigură
accelerarea
până la optim a unui agregat social. „Fără comunicare nu pot
fi
făcuţi nici măcar primii paşi spre cooperarea umană şi este
imposibil
să vorbim despre probleme organizatorice fără să vorbim
despre
comunicare sau măcar să o considerăm implicată" 2,
subliniază
autorii citaţi. Numai că, acest dizerat trebuie privit prin
prisma
nivelului (abilităţii) persuasive, respectiv al gradului
(înzestrării) de
a înţelege, procesa şi retransmite mesaje al indivizilor umani.
Se vorbeşte, de obicei, de trei etape ale procesului de
comunicare: cea iniţială (de start) care poate fi prestabilită
(e.g.
orar) sau ad-hoc (e.g. alarmă), cea propriu-zisă (de
transmitere,
între emiţător/receptor, expeditor/destinatar,
ofertant/beneficiar,

12
comandant/executant) şi cea de impact (de conştientizare) a
destinatarului (receptor).
Când canalele de legătură sunt „calde" (deschise)
poate
funcţiona aşa-zisul trafic de tatonare, de localizare, în care
comunicarea este „neoficială", dar când acestea se activează
are
loc dialogul „oficial", operativ.
Comunicarea este o categorie complexă, procesuală,
generală care presupune interacţiune şi feed-back, care
vehiculează
2
H.A.Simon & alţii, Op. cit., pg. 292

informaţii, noţiuni, emoţii, convingeri, care presupune (şi

13
subsumează) informarea, deci contextualizează informaţia.
Rolul
teleologic, didacticist, devine unul interactiv, de
simultaneitate tip
duplex, codurile fiind interferenţe (cuvânt, gest, proximitate,
sunet)
într-o multicanalitate (vizual, tactil, auditiv, olfactiv).
Aşadar, comunicarea este o formă de interacţiune
ierarhică
şi reciprocă, autoedificată şi autoreglată constant, un proces
dinamic şi complex, în raport cu informarea care este relativ
imuabilă
şi apriorică.
Jacques Ardoine, în Logica informaţiei, strategii ale
comunicării3 spunea că intelingenţa consumată în
comunicare este
mai ales de ordin strategic, pe când cea subordonată
informării
este mai curând de ordin logic. La urma urmelor,
comunicarea
interactivă afectează dimensiunile ,,mărcilor" de
personalitate, aşa
cum au fost ierarhizate de Constantin Sălăvăstru în „Logică
şi limbaj
4
educaţional" adică: intelectivă, afectivă, atitudinală,
comportamentală şi acţională.
Dacă informarea poate fi unilaterală (ascult radioul,
citesc
jurnalul, privesc talk-show-ul), pentru comunicare
„unilateralitatea"
este pleonastică. Aşadar, comunicatorii profesionişti sunt
rezonatori,
nu doar simpli informatori, dirijori de flux informaţional,
creatori de
opinie (de feed-back, de retroacţiune controlată), în
circumstanţe
3
J. Ardoine, Logique de VInformation, strategies de la communication,
POUR- La societe de communication, nr. 114, Paris, 1988.
4
C. Sălăvăstru, Logică şi limbaj educaţional, Ed.Didactică şi
14
Pedagogică, Bucureşti, 1995, pg.40.
5
Ch.W.Morris, Writing on the General Theory of Signs, Mouton, Paris,
1971,pg.426.
de loc şi mod în care acţionează devize ale didacticii
moderne „nu
se ştie cine dă şi cine primeşte" sau „învaţă fiecare de la
fiecare".
Acest demers paideutic-comunicaţional nu trebuie să ignore,
desigur, cele trei planuri ale relaţionalilor semice ale lui
Morris5:
sintactica (relaţia semn-semn), semantica (relaţia semn-
referent) şi
pragmatica (relaţia semn-utilizator).

15
 Un aspect important al diferenţierii dintre comunicare
şi
informare îl reprezintă limbajul şi mai ales ceea ce numim
paralimbajul. Bunăoară, tonul, înălţimea, timbrul, volumul,
tăria vocii
nu pot influenţa informarea, dar aspectele comunicationale
care au
subsidiară (şi) informaţia, da. Tot la fel, elementele de
gestică
(emblematice, ilustratorii, regulatorii, expozitorii, adaptorii)
şi
proxemică (ectomorfism, mezomorfism, endomorfism).
Se ştie că limbajul este constituit din termeni comuni
(uzuali),
specifici (conceptuali) şi generali (integratori) şi că are, ca
proces
de comunicare, mai multe funcţii (de cunoaştere, dialog,
avertizare,
simbolizare, reprezentare, convingere, reglare
comportamentală,
evaluare emoţională, rezolvare conflictuală, cooperare,
ludică etc.).
Funcţii care, în cazul informării, nu sunt necesare toate şi
nici nu
sunt importante în profunzime, ci în percepţia de suprafaţă.
Aşadar limbajul comunicării (mai ales când capătă
conotaţii
pedagogice şi educaţionale) trebuie privit ca un metalimbaj,
o
combinaţie între cel nonformal (natural), preexistent şi
formal
(artifical) creat ad-hoc.
Controversele din "câmpul social" în care acţionează
structurile securităţii naţionale - de luptă armată, de ordine
publică
şi siguranţă civică - sunt persistente, din cauza, paradoxală, a
abundenţei, dar şi inconsistenţei argumentelor. în suferinţă
de...
tranziţie se află în primul rând domeniile catalogate după
cotitura
din decembrie 1989 nostalgice, cum ar fi aşa-zisul cece:

16
Comunicarea şi Cultura, cu tronsonul obligatoriu de legătură
între
ele numit Educaţie. Domeniul de definiţie al acestei realităţi
încă
pernicioase îl constituie, din păcate, toată zona socialului.
încercările actuale prin care se propune definirea
managementului comunicării sunt marcate de un anume
braconaj
epistemic. Orizontul de aşteptare al publicurilor aflate sub
presiunea
pro şi contra (public suporter şi public contestatar!), a
provocărilor
industriei informaţiei s-a multiplicat şi extins atât pe
orizontală, cât,
mai ales în profunzime. (Foarte puţini dintre factorii de
opinie mai

17
sunt indiferenţi, nehotărâţi, inactivi, aşa încât scena
democratică a
evoluţiei şi opţiunilor sociale este mereu efervescentă,
imprevizibilă,
tensionată şi aglomerată).
Dacă am încerca să trasăm domeniul de definiţie al unei
funcţii
sociale regulatoare - cum este "opinia publică" în care sunt
înglobate
părţi de histerezis social, mentenanţă şi limite acţionale -
între
coordonatele autoritate/putere vom constata că traseul
rezultat este
influenţat de numeroase variabile, numite realităţi
psihosociale ale
aşa numitului Leviathan democratic care populează apele
încă
nelimpezite şi învolburate ale tranziţiei postceauşiste, într-un
tronson
spaţio-temporal greu de catalogat, drept care îi vom spune
hibrid
social-politic autohton de inspiraţie occidentală, dar cu
influenţe,
nostalgii şi sechele balcanice.
în această "realitate de realităţi", barometrul social ar
trebui înlocuit cu un... seismograf. Acumulările de energie
negativă
- cauzate de fiustrări, obsesii, paradoxuri, manipulări,
prejudecăţi,
neîncredere, sărăcie, înstrăinare şi câte asemenea fenomene!
-
fac să devină foarte probabile seismele sociale, mişcările
revendicative (chiar vindicative!) ce pot degenera (cum s-a
întâmplat cu "cruciadele huilei"), evoluţia la scenă deschisă a
mulţimilor al căror magnetism şi-a vădit periculozitatea în
istorie.
Ca un fel de causa sui (şi, adesea, casus belii!) a ondulaţiilor
mării de oameni se află în ancestrala dispoziţie inegală
(imorală)

18
a puterii şi resurselor, amândouă "realităţile" fiind vitale
pentru
orice existenţă socială.
Dar dincolo de aspectele de entropie socială relevate,
să
observăm câteva repere din lanţul comunicaţional, încercând
o abordare
a sinapselor mesaj, informaţie, canal, limbaj, comunicare,
efect
Omul e singura făptură care utilizează conceptul
pentru a
abstractiza, care foloseşte un lucru pentru a fauri alt lucru.
Din
"dialogul" şi intercondiţionarea unealtă / vorbire s-au născut
sistemele producţiei materiale şi comunicării interumane, ca
subsisteme ale sistemului cultural statal, zonal, continental,
universal.

19
 Cultura subsumează orice devenire intelectuală,
spirituală,
axiologică, având o "caracteristică eminamente umană", cum
spunea
Norman Goodman6 şi fiind compusă din partea
materială(creaţiile
tangibile) şi din sistemul nematerial (semne şi simboluri,
rituri şi
tradiţii, valori şi norme, moravuri, limbă şi limbaj). în ceea
ce
priveşte limba şi limbajul, domenii asupra cărora vrem să
zăbovim,
nu putem ignora evidenţa potrivit căreia "limba este
realitatea
nemijlocită a gândirii", doar pentru că acest adevăr a fost
rostit de
(încă indezirabil la noi, dar citat copios în Occident) Karl
Marx.
Limba a constituit sistemul cultural de identificare şi
dăinuire al unui
popor, instrumentul şi arma infailibilă a continuităţii
civilizaţiei.
Trei sunt funcţiile principale ale limbii: de denumire
(marcarea fonică şi literală a obiectelor, fenomenelor,
acţiunilor)
prin cuvânt, în vederea diferenţierii; expresivă (care asigură
coloratura dialogului, transmiterea sentimentelor, emoţiilor,
trăirilor
indicibile) şi de comunicare (ce asigură vehicularea
numelor,
denumirilor care, dacă ar rămâne fixate în mintea noastră,
fără a le
asigura circulaţia şi, deci, perenitatea, ar muri odată cu noi).
Aşadar gândurile, pentru a fi făcute cunoscute,
răspândite
între semeni, trebuie să fie transportate prin cuvinte.
Fiinţele comunică doar prin semnale despre realităţi
înconjurătoare, fiinţele umane dialoghează prin semne care
semnifică
reflecţii abstracte. Semnul lingvistic este înlocuitorul acestor

20
absenţe,
abstracţii, reprezentări, rodiri ale gândului.
Aşa cum se ştie, procesul interacţiunii umane
presupune
cel puţin trei categorii de contacte: perceptive, afective şi
comunicationale.
La urma urmelor, pentru a ne înţelege (a comunica)
trebuie
să avem (să utilizăm) ceva în comun cu aceeaşi semnificaţie.
Rezonanţa comunicaţională o realizează gradul de cultură
6
N. Goodman - Introducere în sociologie, Ed. Lider, Bucureşti, 1999,
pg.48

(de
instruire, de educare, de compatibilizare şi armonizare
socială),

21
dar vehiculul comprehensibilităţii îl constituie cuvântul
(semnificantul
şi semnificatul scris, verbal, subînţeles, virtual). Ideea vine
vorbind,
titra un specialist al artei conversaţiei.
"A comunica - subliniază profesorul Wald7 -
înseamnă a
emite un semnificant pe baza căruia receptorul îşi poate
constitui
sau reconstitui o anumită semnificaţie".
Deşi "oamenii dialogheză aşa cum respiră"8 nu
putem să
spunem că se şi înţeleg la fel de... metabolic. Parafrazându-1
pe
Eminescu9, putem glosa că: e uşor a scrie vorbe, când nimic
nu ai
a spune. Uşor şi nu tocmai uşor, fiindcă "traficul" de cuvinte
(ca
instrument al dialogului) nu este la îndemâna oricui! Iar la
îndemâna
cui este, el va rămâne o ofertă tentantă, însă fară jinduitul
magnetism.
Propunerile verbale fară înveliş... verval scad interesul,
adeziunea
şi motivaţia părţii adverse. Plus că, dacă ar fi să dăm
dreptate lui
Talleyrad, "Omul a fost dăruit cu vorbire ca să-şi asculte
gândurile".
Intr-un dialog este necesar să avem sub control
slăbiciunile
umane, ticurile (nu doar verbale), tarele comportamentale,
atât cele
proprii, cât şi cele ale interlocutorilor.
Stăpânirea de sine, relativizarea (se spune, nu eu
spun!),
evitarea extremelor (defetismul sau autoritarismul),
disponibilitatea (accesibilitatea), implicarea (de tip "eu sunt
el"!),
motivarea interlocutorilor, jocul argumentelor, dirijarea
(demonstrarea) obiecţiilor, evitarea blocajelor şi

7
H. Wald- Ideea vine vorbind, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983,
pg.19
8
22
Alain Brule - Cum dialogăm şi cum convingem, Ed.Polirom, Iaşi, 200, pg.7
9
Mihai Eminescu - Poezii (ed.III), Ed. pentru literatură, 1963, Bucureşti,
pg. 184 (Criticilor mei)
subiectivităţii,
invocarea necesităţii, definirea obiectivului pentru dialog
,anterioritatea: intenţie şi posterioritatea trihotomică: scop,
proiect, gestionare a subiectivităţii actului, alegerea şi
combinarea instrumentelor dialogului, dirijarea intervenţiilor
corectiv-coercitive - iată doar câteva puncte obligatorii de
trecere ale conversaţiei persuasive.

23
 Cum rezultă din cele de până aici, limba este un
fenomen
prin excelenţă social, luând naştere din nevoia de
comunicare a
oamenilor în raport cu subiectele de comunicat şi nivelul
intelectual
al vorbitorilor.
Aşa cum observa un specialist român în lingvistică10,
în
limbă nu se înregistrează "explozii" cum se-ntâmplă cu
obiectele
(apa care, la 100° C, brusc devine vapori) sau cu fenomenele
sociale
(societatea se transformă radical prin revoluţie), din simplul
motiv
că limba este un instrument, un vehicul, o utilitate umană în
orice
condiţii comunicationale. Ea are caracter obiectiv dat de
faptul că
este legată de realitatea înconjurătoare, pe care o oglindeşte,
prin
intermediul gândirii şi că aparţine societăţii în ansamblu, aşa
încât
indivizii nu o pot schimba în mod arbitrar.
Emisiunea de sunete aparţinând limbii (cuvinte,
onomatopee,
semnale, comenzi, ordine, lozinci) trebuie să fie purtătoare
de
înţeles(uri), atât în mintea vorbitorului (emiţător) cât şi (mai
ales) a
ascultătorului (receptor), iar acest aspect de "compatibilizare
a
comprehensibiiităţii" se desfăşoară după reguli stricte.
Din străvechime, mijlocul de comunicare umană care
este
limba a fost considerat de făuritorii şi vorbitorii ei cel mai
corect
mod de a vorbi. Unele popoare au lăsat chiar documente

24
scrise
despre puritatea şi perfecţionarea graiurilor lor în raport cu
limbile
altor seminţii. Grecii îi numeau pe cei care nu vorbeau ca ei
barbari
(adică bâlbăiton), în timp ce slavii îi etichetau pe germani
nemţi
(cu înţelesul muţi).
Asaltul neologismelor (a căror viteză de pătrundere
în limbă
cunoaşte o creştere incredibilă în ultimul timp dată fiind şi
noile
opţiuni politice euro-atlantice ale României) a fost
dintotdeauna un
10
Al.Graur-Lingvisticape înţelesul tuturor, Ed. Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1972, p.34

"duşman acceptat" (ca poporul roman pentru neamul dac,

bunăoară!) până şi în mediul ţărănesc, unde se păstrează şi se
conservă limba. încet, încet sătenii care ştiau doar pe a
mânca, a

25
bea, a dori, a cere, a spune au acceptat, învăţat şi folosesc
sinonimele neologice: a servi, a consuma, a preface, a
solicita, a se
exprima Limba e un viguros portaltoi.
Limbajul nu se confundă cu limba. El reprezintă un
raport,
o unitate între vorbire şi gândire, între cuvânt şi idee,
exprimând
dialectica coexistenţei fonetic/semantic şi semnificant /
semnificaţie.
Dialogul uman este o necesitate ca şi hrănirea,
somnul,
respiraţia. Şi animalele (şi plantele) comunică, dar numai
omul
dialoghează. Personalitatea umană se clădeşte
conversaţional. Eul
creator nu se poate dezvolta fară dialog, fară prilejul de a
întreba,
nega, replica, argumenta, afirma, accepta.
înţelegerea lumii trebuie (pentru a avea loc) să fie
precedată
de înţelegerea dintre semeni. Copacii potenţează pădurea.
Oamenii
vorbitori compun lumea civilizată.
Soarele e în centrul universului, dar axis mundi
rămâne tot
gazda fiinţelor raţionale, gânditoare şi vorbitoare - adică
Terra.,
planeta unde oamenii vorbesc cu ei înşişi (meditează) şi cu
semenii
(dialoghează).
„Limbajul este o invenţie de geniu, invenţie care nu
se ivea
de la sine, de vreme ce copii fară contact uman n-au idee de
el"
subliniază francezul Paul Chauchard 11. Prin el o stare
sufletească
devine gând, idee, reprezentare. Limbajul este germene,

26
sămânţă,
izvor, matrice, cod genetic de natură umană.
In dialogul „face to face" oamenii comunică unii cu
alţii,
în cel scris ei comunică unii altora. De aceea comunicarea
orală
(care înglobează catalizatorii comunicării non-verbale:
gesturi,
mimică, intonaţie, retorică, efecte, audio-vizuale) este
superioară
celei scrise, care nu poate fi interactivă, negociată,revăzută,
optimizată.
In acest tip de relaţie de tip oral pot fi „eficientizate"
funcţiile
tuturor analizatorilor-vizuali, auditivi, tactili, olfactivi chiar
11
P. Chauchard - Le Langage et lapansee, Paris, P.U.R, 1968, pg.47.

şi gustativi
- în timp ce dialogul scris se adresează numai ochiului (în cel
mai

27
bun caz, când scrierea e de tip electronic, şi auzului!), iar cel
audio-
vizual (foto, radio, TV.) care tinde să reducă ideile la
iconograme,
fonograme şi imagini pe sticlă, numai văzului, şi/sau auzului
/ văzului,
telespectatorul (radioascultătorul) devenind consumator
pasiv de
informaţii şi, în situaţii de criză, un partener de dialog uşor
de
manipulat. Problema comunicării modeme a rezolvat-o se
pare
telefonia mobilă şi internetul, dar aceste procedee
conversaţionale
au accesibilitate (încă) redusă.
Walter Benjaminnota că „limbajul nu este numai
comunicare
a „comunicabilului ci, totodată, şi simbol al non-
comunicabilului"12.
Parafrazându-1 şi invocând spusele unui distins psiholog
român,
putem spune că poezia poate înălţa spiritul şi epura sufleteşte
mai
mult ca proza cotidiană şi dramaturgia dinaintea tragediei
morţii.
Mai ales când, într-o lume super-tehnicistă, electronică şi
imprevizibilă ca a noastră, informaţia emoţională, ca să
împrumutăm
o paradigmă a lui Solomon Marcus 13, lipseşte din economia
comunicaţională, rigoarea şi esenţa fiind duşmani de moarte
ai
fiorului liric. Da, vorbăria este dăunătoare. Şi deviza
jurnalistică
„Scrii ce vezi, dar vezi ce scrii!" are un anume tâlc ce nu
trebuie
ignorat. Cenzura morală clădeşte matricea comunicaţională.
Foarte important însă este educaţia pentru a
comunica,
acumularea de tact şi metodă paideutică în arta conversaţiei.

28
"Nu
am cu cine vorbi", "Eu vorbesc, eu aud", "Una spun şi alta
fac" nu
sunt exemple de incomunicabilitate, ci de bruiaje (blocaje)
comunicationale. Câştigarea bunăvoinţei şi stârnirea
interesului
reprezintă dublura de chei pentru a descuia accesul spre
partenerul
de dialog, spre receptivitatea sa activ - reactivă şi, nu în
ultimul
rând, afectiv-emoţională.
Sunt în acest sens, zeci de variante de stil, de manieră
conversaţională, dar nu opinăm pentru modelarea de acest
12
W. Benjamin -Mythe etviolence, I, Paris, Denoel, 1971, pg.97
13
S.Marcus - Din gândirea matematică românească, Ed.
Ştiinţifică&Enciclopedică,, Buc, 1975,pgl73

tip.

29
 Nu e lipsită de importanţă, în asigurarea nevoii de
persuasiune, fizica rostirii: emiterea aerului din plămâni pe
gură şi
pe nas, dozarea înălţimii sunetului, timbrul vocii, controlul
vibraţiei
coardelor vocale, rotunjirea buzelor, atingerea limbii de vălul
palatin
şi coroanele dentare, pentru construirea fonemelor, (silabelor,
cuvintelor, sintagmelor, informaţiilor) convingătoare şi
creatoare de
feed-back activ. Liderii militari sunt tentaţi, prin natura
profesiei, să
exagereze în privinţa accentului şi tonului, fiind preocupaţi
nu să
comunice persuasiv, ci să comande fară echivoc.
Cu atât mai abitir, mediul specific al structurilor
naţionale
de securitate trebuie să se stăpânească şi să îmbogăţească
continuu
limbajul şi să considere educarea comunicaţională dacă nu ca
pe o
prioritate a socio-devenirii, măcar ca pe o constantă a
evoluţiei
umane în mediu conversaţional.
în trecerea de la indiciu şi semnal (din mediul
natural) la
simbol şi semn (în domeniul cultural), homo sapiens - faber -
loquens - semnificans a parcurs puncte stadiale tipice.
Particularizând , indiciul care inspiră semnalul este
simbolizat de seninul ce se adresează fiinţelor raţionale.
Această
"diadă de diade" rezumă orice esenţă comunicaţională.
Nu trebuie să cădem pradă suspiciunilor, zvonurilor,
provocărilor din câmpul comunicaţional verbal, non-verbal,
gestual.
Nu există alternativă în domeniul limbajului. Sunt
indivizi
care mănâncă necivilizat acasă(direct din cratiţă, cu furculiţa
în
dreapta, bând din sticlă, sorbind zgomotos, folosind degetele
în

30
chip de lingură sau cuţit) motivând că la restaurant vor
proceda
altfel. Complet maladiv şi cronic. învăţatul dintâi trebuie să
fie
acumulat pentru perfecţionarea din "văzul lumii". La fel stau
lucrurile
şi cu "arta conversaţiei", adică managementul dialogului.
Injuriile,
strigările, jignirile, arsenalul de impudicităţi, ticurile verbale
de acasă
se repetă involuntar în târg. Prostul învăţ (obişnuinţa e a
doua natură,
nu ?) ne poate face de râs, ne poate deteriora iremediabil
imaginea
creată cu migală şi bune intenţii de noi sau de semenii noştri,
făuritori

31
de tradiţii, furnizori de imagine pozitivă, creatori de renume
pe care
suntem datori să-i urmăm în actul lor comportamental.
Avem o limbă "dulce şi frumoasă ca un fagure de
miere",
cum spunea poetul. E un păcat, dacă nu o blasfemie s-o
siluim,
s-o scoatem în public goală şi schiloadă. Să nu uităm că
numai
oamenii inculţi şi bădăranii dedaţi viciilor substituie
argumentul logic,
dialogul, "negocierea", cu sub-urbanismul lingvistic, cu
termeni pe
care, ca indezirabili şi obsceni, până şi dicţionarele îi sar.

32
 <titlu>PEDAGOGIA COMUNICĂRII
UMANE

Nu este în viaţa asta mulţumire mai curată

decât aceea când un om se întâlneşte cu alt om şi stând
de vorbă, se găseşte pe sine însuşi. (Ion Slavici)

După ce limbajul "s-a emancipat", nemaifiind

considerat o
reproducere naturală a realităţilor, aşa încât, cu ajutorul
acestuia,
se pot formula "reprezentări simbolice" de tip triunghiular
(idei sau
noţiuni - ca referinţă, cuvinte - ca simbol şi lucruri - ca
referent)
priorităţile de comunicare s-au schimbat, valoarea
informativă a
mesajului (comunicarea propriu-zisă) primind şi valenţe
reprezentative (de imagine), aşa încât cuvintele (imitatoare)
devin
şi "creatoare" de realitate.
Aşa-zisa trilogie a lui Morris, în care interacţionează
sintaxa
(ca studiu al raporturilor între semne ca atare), semantica
(drept
studiu al semnelor în raport cu semnificaţia lor, adică
semiotica) şi

33
pragmgica (studiu al semnelor în raport cuutilizatorii, adică
al relaţiei
emiţător/receptor în context condiţional şi comprehensibil),
ca şi
"anatomia limbajului" constituită, potrivit elveţianului
Ferdinand de
Saussure, nu din lucruri şi nume, ci din concepte
(semnificatul) şi
imagini acustice (semnificantul), dauposibiUtateaieiarhizarii
fectorilor
şi funcţiilor comunicării lingvistice. Roman Jakobson, în
eseul
"Lingvistică şi poetică", propunea, încă din anul 1936, drept
componente ale "actului comunicării verbale" dintre locutor
sau
emiţător (destinator) şi destinatar: referentul, mesajul,
canalul şi codul.
Cu precizarea că şi emitentul şi primitorul (adresantul) pot fi
de tip

34
"plural", ansamblul enunţiativ (mesaj/mesaje) vehiculat prin
reţeaua
de interconexiune, codificat sau nu (şi un text rusesc pentru
un receptor
american poate fi considerat un cod!), beneficiază elementele
situaţionale (de mediu) sau textuale (inclusiv contextuale!).
Directă (nemijlocită) sau mediată (imprimată,
înregistrată,
radiofonică sau prin fir) comunicarea poate fi: intrapersonală
(tăcerea
grăitoare a sinelui de tip monologal!), interpersonală (de
natură
diadică, adică dialogală), de grup sau organizaţională
(respectiv,
comunicarea gen şuetă) şi de masă. Ultimele trei tipuri se
pretează
modelelor lingvistice (caprelungire amodelelor
informaţionale şi având
grad înalt de completitudine, dat de componenta simbolică!),
permiţând îndeplinirea celor şase funcţii ale comunicării:
referenţială
(accentul pe cine!), expresivă (accentul pe cum!), conativă
sau
orectică (accentul pe ce!), fatică (accentul pe
circumstanţe!),
metalingvistică (accentul pe clasificări!) şi poetică (accentul
pe
efecte!).Redat prin aceste funcţii, componentele actului
comunicării
verbale, cum sunt catalogate de R. Jakobson, se poate scrie
în
ordinea: referent, emiţător, receptor, canal, cod şi mesaj.
în comunicarea directă posibilitatea distorsiunilor
este
teoretic nulă, dar în cea indirectă bruiajele pot altera
semnalele
(mesajele) în diferite grade şi proporţii, cu repercusiuni mai
mult
sau mai puţin periculoase în plan acţionai. Comunicarea de
masă

35
este cea mai vulnerabilă, mai ales când este multidirecţională
şi
noninteractivă, practicată cu mijloace (tehnice) de
comunicare
degradate moral şi vulnerabile parazitării.
Presa, cartea, afişul, filmul, discul (inclusiv CD.
ROM-ul),
banda magnetică (inclusiv discheta şi USB-ul P.C.),
telefonul
(inclusiv faxul), telegraful, fibra optică, radio, t.v., modemul,
e-mail-
ul, intemetul, telemobilul sunt instrumente ale comunicării
lingvistice
care ajută ca dialogul media să fie persuasiv, cultural-
informativ
(sau dezinformativ) şi recreativ. Utilizarea acestora este
eficientă
când există efectul de confirmare (feed back) însumat în ceea
se
ce cheamă audienţă şi care reprezintă premisa acţională.

36
"~~ Apropo de domeniul audio-vizual, trebuie să
observăm că
televiziunile comerciale, tind să devină instrumente non
culturale,
anti-educative, un fel de ziare de scandal, redactate pe sticlă.
Este
vorba aici, pe de-o parte, de influenţa negativă, judecată la
nivel
social, a comercialului (în domeniul ofertei) dar şi de o
pernicioasă,
amplă şi remanentă dorinţă cvasi-unanimă a publicului de
negare
şi ignoranţă culturală în favoarea facilului, senzaţionalului
ieftin,
faptului divers (mai ales de import), informaţiei din sfera
devianţei
şi delictului etc. (în domeniul cererii).
Prezentarea unei cărţi, a unui sit istoric, vernisarea
unui
muzeu, târnosirea unei biserici, dezbaterea unei teme de
educaţie
estetică sau muzicală devin chestiune de risc asumat (şi de
audienţă,
şi comercial) al unui canal mediatic, în raport cu subiecte
"pragmatice" şi, oricum mai solicitate de abonaţi, potrivit
sondajelor
(competiţii sportive, jocuri cu miză, taUk-show, cancanuri,
anomalii,
catastrofe, telenovele, seriale, ale căror "personaje" sunt
sexul,
violenţa, confruntarea etc).
Aşadar, asemenea "publicaţii" redactate pe ecrane cu
diferite mărimi ale diagonalei, full color şi cât se poate de
live, au
un magnetism social garantat, repercusiunile educative fiind
receptate (dacă sunt!) ca subsidiare şi, oricum,
nesemnificative
pentru proprietarii (managerii) postului. Iar dacă la aceste
realităţi

37
se adaugă şi publicitatea (cea aducătoare de fonduri, dar şi de
cenzură, de "autoimpuneri" mediatice) atunci vom constata
că marile
zâne numite televiziuni nu sunt decât cenuşăresele, ancillae
publicitatis, slujnice devotate, dornice (şi darnice!), umile şi
"profesioniste" ale fenomenului (pervers!) numit promotion.
După cum se ştie, UNESCO defineşte cinci funcţii
principale ale mass media, suprapuse triadei informare-
opinie-loisir
(care e adevăratul statu-quo al comunicării de masă): de
informare,
persuasiv-motivaţională şi de interpretare, educativ-
tradiţională şi psiho-culturală, de socializare şi, în fine, de
divertisment.

38
 Comunicarea lingvistică este principalul "acţionai" al
mass-
media. Investiţia de cuvinte, oferta de limbaje creează
mesajele
informativ/reactive (de avertizare, de eticizare, de
mobilizare, de
statut, de dirijare a opiniei, de legitimare, de detectare, de
putere
etc), relaţional-culturale (de consens, de favorizare, de
responsabilizare, de standardizare, de atitudine etc.) şi
recreativ/
distractive (de loisir, de destindere, de educaţie estetică, de
"culturalizare" etc).
Aceste funcţii, prost gestionate, pot crea disflincţii
educativ-
informativ-atitudinale cu repercusiuni comunicaţionale
diverse şi
efecte imediate sau extinse în timp, dintre cele mai grave.
Considerând colectivităţile umane "organizaţii
comunicaţionale" care însumează grupuri interacţionale
(subunităţi,
echipe, echipaje, brigăzi, comisii, birouri, sectoare, servicii,
secţii,
redacţii etc), cunoaşterea rezonanţelor şi reverberaţiilor
(inclusiv
a armonicilor şi empatiilor dialogale) acest fapt reclamă
preocupări
pertinente şi constante de management conversaţional,
vizând
fluidizarea fluxului comunicaţional, epurarea "fluidului"
verbal,
evitarea colmatării sau blocării canalelor, menţinerea
funcţionalităţii
codurilor şi a motivaţiilor contextuale.
Aparent banală, gestiunea comunicării lingvistice nu
e la
îndemâna oricui. Aşa cum nu se poate să nu comunici, tot la
fel se
poate ca oferta de comunicare să nu aibă ecou, să fie

39
penetrantă
dar neimpresionabilă, "gloanţele verbale" trase spre
"publicul-ţintă"
să se dovedească "oarbe" şi destinate... surzilor, excepţiilor
de la
regula comunic, deci exist!.
Efectele sunt lenea, indiferenţa, apatia, neîncrederea,
demobilizarea, blazarea. Toate acesteaşi încă vreo câteva,
trepte
ale frustrării şi abandonului. Adică maladii educaţionale
aproape
incurabile, care garantează eşecul în orice întreprindere
specifică.
Dacă mitul incomunicabilităţii a fost spulberat se
poate
spune că orice raport (verbal, non-verbal, para- sau meta-
verbal)

40
inclusiv relaţiile naturale sau artificioase la care concură
limbajul
(oral şi scris), dar şi gestica, expresivitatea, senzaţiile etc.
reprezintă
o comunicare? Categoric nu şi cea mai la îndemână
demonstraţie
o reprezintă demersul educativ care este, printre altele
comunicare
cu efect eşalonat, aşa încât exact funcţia informativă (care
trebuie
să incumbe oportunitate, operativitate, proximitate) se
disipează,
devine redundantă, neinteresantă, inutilă. Remanentă în
comunicarea
educaţională (ca dovadă a comunicabilităţii) este motivarea,
atitudinea, comportamentul subsistemelor lanţului
conversaţional.
Atunci, este comunicarea atotcuprinzătoare şi
continuă?
Da şi nu. Mai degrabă aria efectelor dialogului se extinde
sau se
contractă în funcţie de scop şi obiective. Continuitatea
demersului
comunicaţional este dată de starea de neîntreruptă veghe, de
ipostaza „stand by" sau „motor încălzit" ale emiţătorului şi
receptorului de mesaje. în fapt, această realitate evidenţiază
compatibilitatea, complementaritatea şi fiabilitatea canalului.
Există o întreagă pedagogie a comunicării ale cărei
obiective
şi demersuri trebuie să vizeze o didactică a formării
formatorilor şi
o docimologie (inclusiv cu scop colectiv) a acestei arte a
conversaţiei
ori ştiinţe a dialogului. Dacă nu există o asemenea paideutică
(paideos fiind pretextul, căci educaţia pentru dialog, într-o
epocă a
negocierilor, tratativelor şi, nu-i aşa, a tranzacţiilor, n-are
vârste
sau, oricum, vizează în aceeaşi măsură şi andragogia!) va
trebui
urgent şi curajos s-o scoatem dintre hăţişurile nostalgice, s-o
reevaluăm şi s-o punem la treabă în noile ipostaze socio-
continentale fară cortine de fier, fără zid al Berlinului şi cu
idei, încă
translucide, mondial-globaliste.

41
 <titlu>IPOSTAZE COMUNICAŢIONALE
LUDICE

Nu ştiu ce-a fost, şi nici n-aş vrea / Să ştiu mai

mult decât mi-e dat să ştiu - / Când, mai curând sau,
poate, mai târziu, / Acelaşi «fapt divers» se va-ntâmpla
(Ion Minulescu)

Când comunică, oamenii se află simultan în dubla

ipostază
de emiţător (emitent) şi receptor (destinatar). Şi când nu
comunicăm
noi, oamenii? Dialogul noi-noi, noi-ei, noi-mediu este
neîntrerupt şi
reversibil. Salutăm (sau întoarcem spatele), perorăm (ori
tăcem cu
înţeles), scriem (sau stenografiem), gesticulăm (clipim,
imităm),
surâdem (sau rânj im), adică emitem. Dar, în acelaşi timp,
ascultăm
(auzim sau ne facem că nu), citim (ori ignorăm lectura),
pipăim (nu
neapărat cu analizatorul tactil), mirosim (ori strâmbăm din
nas), adică
receptăm. Chiar şi când, să zicem, n-ar exista partea „
receptivă " a
comunicării interactive, tot există recepţia de mesaje (o
autocomunicare, un feed-back la purtător) prin care luăm act

42
de noi
cei din oglindă, cei care ne auzim vorbind, fredonând,
tuşind, ascultând
(şi emoţionându-ne, sporindu-ne confortul sau creându-ne
disconfort!) muzică, trăgând cu ochiul la televizor sau
urmărind reacţiile
(aprobativ - dezaprobativ- participative) ale posibililor
interlocutori.
Se zice că sunt peste şapte mii de expresii speciale,
care
trădează „ imaginea de sine " (Un şef dintre mulţii pe care i-
am
avut accepta dialogul cu mine după ce mă vedea, citez,
descrâncenat!). Pe această proprietate a „ colaborării" dintre
muşchii
faciali şi intelect se bazează actorii, mai ales pantomimii. Se
pot

43
mima, cu expresia feţei: inteligenţă, generozitate, prostie,
agresivitate,
sex-appeal, milă, groază, şiretenie, plăcere, duritate,
satisfacţie,
bucurie, durere, mărinimie, demenţă, ură, compasiune etc.
Dincolo de ipostazele comunicării nonverbale
(gestuale sau
„ imagistic-olfactive "), împrumutată de la necuvântătoare)
exista
comunicarea propriu-zisă proprie omului căruia îi sunt...
proprii
scrisul şi cititul (vorbitul), 1-a diferenţiat şi 1-a situat în
fruntea regnului
animal (şi vegetal, desigur, avându-se în vedere că şi lumea
viului
botanic comunică!), în chip de prim- cuvântător.
Sunt îndeobşte cunoscute (şi studiate) camodalităţi,
forme,
ipostaze de comunicare, monologul, dialogul, discuţia,
convorbirea,
observaţia, şueta etc. (Am enumerat aceste câteva elemente
pentru
a stârni interesul cititorilor interactivi de a găsi şi altele sau a
aborda
critic oferta noastră!).
Toate aceste modalităţi au la bază elementul
indispensabil
(limbajul) şi o schemă (o situaţie tactică, dacă vreţi) în care
evoluează
cel puţin doi parteneri. (In scopul autocomunicării emiţătorul
este
şi receptor, pentru comunicare nefiind nevoie de limbaj
articulat
sau gestică de tipul „ nebunul de pe răstoacă, tot el cântă, tot
el
joacă ci de trafic de emoţii, idei, sentimente autoprovocate
prin
văz, auz, miros, raţionament, fantezie creatoare etc).
Partenerii de dialog (cobeligeranţii, bunăoară)
comunică

44
pe canale de legătură între emiţători/receptori prin care se
vehiculează mesaje (cu informaţii, bruiaje, dezinformări,
paraziţi)
în ambele sensuri. După necesitate, concizie, claritate,
precizie,
accesibilitate, relevanţă, oportunitate, naturaleţe, umor,
mesajele
ajung la destinatar şi produc feed-back-ul sperat, au eficienţa
dorită,
se prefac în stimuli, execuţii, reacţii, acţiuni.
Fie că este desfăşurată ex cathedra, fie în mod
interactiv,
conversaţia ca metodă de comunicare presupune dialog,
întrebare
şi răspuns.
Instrument de umanizare relaţională, comunicarea
poate
deveni armă redutabilă, foarte „ eficace " cu efect invers.
încălcarea

45
regulilor (mai ales a psihologiei dialogului) de comunicare
creează
blocaje comunicaţionale şi reacţii total neaşteptate, inverse,
nedorite,
pernicioase. Deteriorarea comunicării are loc ca efect al
necunoaşterii (neaplicării!) regulilor, şi, mai ales, de
motivare
(cointeresare, convingere, sensibilizare) a partenerului.
Compatibilizarea preopinenţilor în funcţie de caracterul şi
înzestrarea
lor temperamentală reprezintă elementul primordial al artei
conversaţiei. Adică punctul obligatoriu de parcurs al artei
manageriale.
Unii îl ştiu (şi-1 trec) şi aceia sunt buni manageri,
alţii nu-1
cunosc (sau nu-1 acceptă) şi sunt doar manageri. Eficienţa
muncii
lor se cuantumizează (din păcate) prin eficienţa însumată a
celor din
subordine. Zic din păcate ştiut fiind că, cel puţin în
structurile de
intelligence, subordonaţii nu dau concurs pentru a ocupa
postul de
subalterni ai şefilor care au dat (şi câştigat) concursuri,
grade, funcţii.
E drept că-n ambele cazuri acţionează excepţia prin
care
şi şefii şi subordonaţii pot să opteze. Acest reziduu de statu-
quo
relaţional are, şi el, două tăişuri, fiindcă nu trebuie să existe
(atunci
când se respectă criteriile de competenţă şi profesionalism,
nu
algoritmele şi pilele!) fenomene de respingere,
sentimentalism sau
comentariu.
Comunicarea, bine folosită, poate crea punţi de
dialog şi
armonie chiar şi acolo unde, din motive subiective,
acţionează
elemente de nefiresc flagrant.

46
 Ceea ce percep cu „aparatele" de simţit (inclusiv cu
ochii
minţii sau înzestrările specifice precum flerul, intuiţia,
fantezia) oamenii
nu pot „traduce" (pentru a comunica şi altora) decât vorbind.
Limbajul preface percepţia în concept. Nu putem gândi decât
prin
cuvinte. Spuse, scrise, „gestualizate" sau... tăcute. Ideile „se
nasc"
doar dacă sunt prefăcute în cuvinte. Altfel rămân spirite,
posibilităţi,
aşteptări. Cuvântul (fostul dintru începuturi cum zice chiar
de la...
început şi cartea sfântă) aduce ideile (şi oamenii care le
concep!)
cu picioarele pe pământ să facă umbră, cum spune un mare
poet

47
considerat (şi de sine) el însuşi, umbra unei idei. Rostiri,
texte,
gesticulări ori tăceri artistice (muzicale, plastice, lirice) şi
orientative
(semne de circulaţie, repere, iconuri), toate sunt materializări
ale
gândului donator de idei.
Vorbitori suntem toţi, grăitori doar cei iniţiaţi. Ca să
înţelegem trebuie să deprindem arta tăcerii. Tăcerea e unică
fiindcă
aparţine Celui Unic. Ne putem apropia de acea tăcere fertilă,
doar
vorbind. Şi putem vorbi doar dacă avem ce spune, dacă
gândim.
Dar şi dacă avem cui spune, dacă există cine să ne asculte, să
ne
înţeleagă şi să reacţioneze.
în arta conversaţiei este foarte important să ai ştiinţa
pierderilor. Vorbitorul dă de la sine, acordă, transmite,
pierde.
Oferta sa poate fi valorificată de altcineva, chiar şi în
detrimentul
său. Multe rele se produc ca urmare a „scăpării
porumbelului".
Bun (sau rău) de gură, se spune adesea despre un vorbitor.
în raporturile interumane se naşte ceea ce numai
omul este
capabil să înfăptuiască: creativitatea. Numai omul poate face
şi
altceva (deşi nu totdeauna perfect) decât hexagoane din
ceară,
cum (numai asta!) fac albinele, sau pânze de păianjen cum
(doar
asta!) fac arahnidele.
Păi nu spunea Hamilton că fortăreţele gândirii sunt
cuvintele?
Şi nu se tot spune că limbajul este trupul spiritului? Atunci
să gândim
ca să putem vorbi, dar să gândim profund ca să nu spunem
ce nu

48
se cade! Mai ales în mediul în care suveran este limbajul
regulamentar, adică acolo unde jocul cu cuvintele este de
cele
mai multe ori hazardant şi contraproductiv, deci
contraindicat. Ca
şi când n-am şti că lucrurile serioase se spun, de cele mai
multe ori,
în glumă. Şi ca şi când n-am fi la curent cu Johann Huizinga
şi a sa
(ori al lui!), JHomo ludens".
Cineva spunea că viaţa însăşi, tratată ca o suită de
dialoguri,
este o succesiune de fapte diverse. Chiar trăim în plină
ofensivă a
faptului divers. Ştirile tind să se aglutineze în talk-show, iar
acest
gen major (al presei audio-vizuale) este pândit de derapajul
spre

49
divertisment. Dar, aşa cum spunea Bourdieu, «faptele
diverse sunt
însă (s. m. N. R.) acele fapte care provoacă divertisment14.
Cu
alte cuvinte, divertismentul (ca însumare de fapte diverse)
asemenea
scamatoriilor profesioniştilor prestidigitaţiei, atrag fondul
principal
de atenţie umană spre o pistă secundară, care devine una de
interes
public, de tip omnibus, cum spune autorul citat, chit că fără
miză
anume, deloc şocantă. «Şi dacă se consumă minute atât de
preţioase
pentru comunicarea unor lucruri atât de futile sunt, în
realitate,
deosebit de importante, tocmai în măsura în care se ascund
lucruri
preţioase»15.
Suntem, cum se spune, în plin suivism, asistând
(neputincioşi?) cum media (vizuale mai ales) creează
evenimente
(divertisment/diversiune), ştiri virusate (care presupun
corective,
prin alte ştiri succesive, dezminţiri sau care rămân dinadins
contrafăcute din motive de zvonistică, intoxicare,
dezinformare,
diversiune) preluate şi perpetuate de alţi prirrutori/difuzori
mediatici.
Există chiar un adevărat travaliu-ţintă de
procesare/asamblare numit
package journalism menit să eficientizeze practica
«inofensivă»
(dar... beligenă) a faptului divers, inspirat de aserţiunea lui
Joseph
Pullitzer care vede ştirea drept o entitate cu două faţete: una
serioasă
şi alta destinată interesului de consum uman, o continuare pe
alt
plan al practicii (senzaţionalist divertismentale) de tip

50
«Yellow
Journalism» sau video-on-demande.
Seriozitatea genului uşor, «neserios» este
indubitabilă. S-a
convins toată lumea care comunică, în fine, că lucrurile mari,
grave,
serioase, majore se prezintă drept.. .plaisanteries! Se
practică,
împrumutat din stilistica literară, eufemismul publicistic,
14
Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999,
pg.17.
15
Idem

acel
înlocuitor ca o bere fără alcool sau o cafea cu năut, care au
vizual,
chiar şi olfactiv, proprietăţile originalului, dar este vorba - ca
efect - de un surogat. Ei bine, surogatele de presă, plasate în

51
emisiuni de tip talk-show, încep să aibă şi efect. îndulcindu-
se
«tăişul» (deturnându-se sensul) se pot înghiţi fară efecte
secundare, aserţiuni cu conţinut informaţional grav,
exploziv,
deranjant, periculos. Se practică un fel de «eu nu spun, dar
zic». Zisul cu alte cuvinte, cu sens îndulcit, eschiva spre
ludic,
folosirea armonicilor (se zice, se zvoneşte, s-a auzit prin
târg)
permit un alt gen (accesibil, chiar acceptabil) de
penetrabilitate.
Faptul divers este ca şi crusta dulce de deasupra unei pilule
amare ce trebuie înghiţită pentru efectul ei curativ. Sub
carapacea
(ambalajul) de haz, «interesant», calamburesc se livrează, de
fapt, informaţia care, dacă s-ar fi furnizat în stare brută ar fi
avut efect de două ori negativ - reacţia imprevizibilă a
subiectului
ştirii şi comportamentul asemănător (nereceptiv, solidar,
indiferent, ostil) al destinatarului.
Arta show-ului mediatic (în special de televiziune)
presupune
stăpânirea cu măiestrie a procedeului faptului divers.
Practicantul
de umor trebuie să fie la fel de informat ca orice jurnalist,
având în
plus, harul (de fapt, ştiinţa) de a preface în glume gustate
cele mai
serioase subiecte.
Venit din urmă cu vânt bun de la pupa, velierul
divertismentului tinde să treacă linia de sosire a preferinţelor
consumatorului de media (a audienţei şi ratingului,
bunăoară) înaintea
performantelor componente ale armadei mediatice, creatoare
de
funcţii ale audio-vizualului precum informarea, socializarea,
educarea.
De altfel, nimic nu mai e în stare pură. Interferenţelor
aglutinărilor, reuniunilor, atomizărilor sociale, culturale,
etnice,
religioase, militare, economice, ecologice etc. le corespund
replici

52
mediatice, hibrizi de practică informaţională şi
comunicaţională, ca
şi acest gest «neserios» tratat din ce în ce cu mai multă
seriozitate şi
interes - faptul divers.
Ca să se aprindă un bec este nevoie de curent
electric.
Circuitele sunt canalele de legătură între emiţător (furnizor
de

53
energie) şi receptor (bec, radio, p.c, televizor) prin care
circulă
mesajele ("deplasarea dirijată a purtătorilor de sarcini
electrice
numiţi electroni") şi paraziţii (căderi de tensiune, perturbări
determinate de natură sau natura umană).
Aşadar, am încercat o paralelă (asemuire) a unui
sistem
electric cu unul comunicaţional. (Eminamente
comunicaţional, fiindcă
şi aprinderea/stingerea unui bec se cheamă "dialog,
comunicare ").
Dar, pentru a fi funcţional, valid, eficace, pentru a
funcţiona
(a lumina, a comunica) becul trebuie să fie aprins, adică
trebuie
realizat/închis un contact. Extrapolând, şi în domeniul
comunicării
pure, pentru a se declanşa dialogul este necesar mai întâi
contactul
între cele două elemente de dispozitiv comunicaţional:
locutorul şi
destinatarul. "înainte de a se constitui în mesaje,
comunicarea
constă în punerea în contact\ sublinia Rene Berger.
Contactul
(luarea de contact) poate avea loc direct sau intermediat.
"închiderea circuitului ER" va avea loc în bune
condiţii,
dacă patrulaterul "C" (cine, ce, când, cum) sau octogonul
cunoaşterii/
informaţiei (cine, cui, ce, când, cum, cât, unde, de ce) are
ceea ce se
cheamă captatio benevolentia. Orice receptor acceptă
dialogul
(generator de feed back activ, pasiv, latent, persuasiv etc.)
doar dacă
oferta ( "hexagonala ştirii" ) este interesantă (chiar
senzaţională),
emoţională, credibilă, oportună. Zadarnic vom realiza
condiţia sine
qua non a schemei E.C.M.R. (emiţător-canal-mesaj-receptor)

54
adică
contactul, dacă de la E pleacă (să zicem) date despre formula
chimică
a cazeinei, când R aşteaptă (ca fermier) facilităţi privind
desfacerea
laptelui. Şi exemplul este logic, dar se poate întâmpla, la
punerea în
funcţiune a lanţului comunicativ, să se ofere fermierilor nu
ştiri din
domeniul lor, ci date despre (să presupunem) calităţile
izolatorilor
termici ai navetelor spaţiale.
Pentru a fi "receptiv" destinatarul trebuie să
beneficieze
de un emiţător adecvat. La urma urmei "contactul" îl
realizează
receptorul, nu emiţătorul. Poţi vorbi la nesfârşit (chiar
frumos şi
interesant) într-o sală, la o tribună, la un microfon, în faţa
unui car

55
de reportaj etc, dar dacă "andrisantul" te ignoră (nu e
receptiv, nu
e motivat), contactul, deşi este realizat se... întrerupe.
Deconectarea
receptorului de la circuitul comunicaţional are loc din mai
multe
motive, dar cele mai importante sunt: lipsa lui de cultură
coroborată
cu lipsa de metodă a emiţătorului, alegerea unui domeniu de
dialog
inutil şi neinteresant, ostilitatea subiectivă a destinatorilor în
raport
cu emiţătorul etc
Pentru a surmonta asemenea blocaje comunicaţionale
de
contact şi receptivitate metoda cea mai sigură este aceea a
introducerii (lead) şoc, urmată de un conţinut (body)
esenţializat,
susţinut cu exemple şi sprijinit de mijloace ajutătoare, la care
se
adaugă o încheiere pilduitoare, interactivă, participativă.
Mediul ierarhic de tip militar este, aşa cum s-a
dovedit în
repetate rânduri, propice şi atractiv în ceea ce priveşte
comunicarea
receptivă şi "magnetică". Poate, şi datorită aurii de mister şi
confidenţialitate licită, receptate ca jind comunicaţional, ca
aspiraţie
jurnalistică de tip exclusivitate. Dar tocmai datorită acestor
aspecte
particulare, comunicarea de tip militar este pândită de
blocaje sau
denaturări de natură să altereze circumstanţele comunicative.
Arta
conversaţiei şi măiestria persuasivă rămân arme clasice ale
victoriei
pe câmpul de luptă informaţional, experienţa dialogului
vădindu-şi
din plin virtutea de detaşament precursor ale ofensivei
comunicaţionale.
La toate acestea se adaugă desigur, harul
comunicaţional-

56
retoric şi carisma (vizuală, gestuală, auditivă) a celui care
emite
mult şi multe în puţin timp. însă, nevoinţele şi anevoinţele
umane,
după cum se exprimă un mare român, sunt de două feluri:
cele care
se adresează intelectualului (născătoare de rigori, concreteţi,
ajunsuri, precum ştiinţele exacte care biciuiesc trupul) şi cele
care
se adresează sentimentului (precum artele, care mângâie
sufletul).
Omul chinuit de neastâmpărul creaţiei intelectuale, arde mai
repede,
în timp ce alter-egoul său, ostoit de stimulii ce se adresează
simţurilor, străluceşte mai mult.

57
 De aceea simbioza astronaut-poet, cercetător-pictor,
matematician-muzicolog, pare paradoxală, dar logică şi
necesară,
aşa cum, fie şi metaforic, ca să existe, organismul uman are
nevoie
şi de cap, şi de inimă.
Omul raţional zboară la propriu (şi chiar şi-a
construit
uneltele acestui demers), în timp ce omul spiritual pluteşte
prin
sentimente (şi sculele acestui zbor sunt culoarea, sunetul,
cuvântul).Convieţuirea raţiune-spirit reprezintă cea mai
definitorie
formă de relief uman. Viteza şi extensia spaţială au un feed-
back
nevăzut, dar la fel de important, care pune în evidenţă
profunzimea
suprafeţelor, adâncimea spaţiului, nadirul latent al jocului
secund
care este devenirea umană.

58
 <titlu>EFICIENTA COMUNICĂRII
MANAGERIALE

A vorbi mult despre sine este şi un mijloc de a

se ascunde. (Fn Nietzsche)

Realitatea socială este alcătuită din ansamblul

relaţional al
faptelor şi proceselor psihosociale. De la Emile Durkheim
încoace
(„socialul se explică prin social") se consideră faptul social
drept
fundament al psihosociologici. Definit ca „orice fel de a
face, fixat
sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere
exterioară", faptul social este constituit din reprezentări şi
acţiuni
(elemente psihice de natură individuală), dar nu se confundă
cu
fenomenul psihic (care are loc doar în conştiinţa
individuală).
Fiind de natură spirituală, faptul social este exterior
(dar
convingător) în raport cu individul prin relaţiile sociale.
Având
caracteristici (finalitatea, constrângerea şi exterioritatea
individuale)
faptului social (ca mod de a fi) îi este superior procesul
social (o

59
categorie care vizează dinamismul psihosocial,
transformările şi
mutaţiile dintr-un sistem, grup social).
Un fapt (limba, postul, securitatea, obiceiul, ordinea,
detectivistica, siguranţa, liniştea, dreptatea, ziua etc.) este
evidenţiat
printr-un proces (creaţia, arderea, expunerea, veghea,
socializarea,
apusul, ruginirea, digerarea, culegerea de informaţii,).
Orice fenomen social e şi un proces care este definit
(Jan
Szczepanski) ca „seria de fenomene relativ omogene, unite
prin
dependenţe cauzale sau structural-funcţionale".

60
 „Purtătorii" de proces social fiind indivizii, grupurile,
colectivităţile, societatea globală, clasificarea proceselor
pihosociale poate avea următoarele cinci paliere: intra-
personale
(interacţiuni, trăiri, aspiraţii), inter-personale (de realizare de
sarcini,
de comunicare, afectiv-axiologice, de influenţă), intra-
grupale
(grup/norme, valori, modele), inter-grupale (colaborare,
concurenţă,
toleranţă, conflict), reformatoare (modificări structurale,
dezvoltare,
reorganizare, restructurare, modernizare).
Guşti considera că adevăratele procese sunt cele ce
produc
„transformări radicale", care dau dinamism realităţii, iar
Ferdinand
Tonnies distinge două forme sociale născute din îmbinarea
relaţiilor
sociale: comuriitatea(Gemeinshaft) şi societatea
(Gesellshaft).
Dar psihosociologia studiază dinamica grupurilor
(colectivităţilor) umane. Reperele de dinamică a proceselor
din
mediul investigaţiilor de tip detectivistic vizează: cadrul
instituţional,
modelul profesional, locul profesiei şi a practicanţilor ei în
societate,
imaginea socială despre meserie, evoluţia sistemică a
structurilor
de informaţii.
Interacţiunile interumane sunt cele ce pun în valoare
faptele
şi procesele sociale. Astfel, a apărut aşa-zisa psihosociologie
relaţională (George Simmel) care le studiază (dominaţie,
rudenie,
subordonare, rudenie, comunicare). Leopold von Wiese
clasifică
acest tip de relaţii sociale în inter-individuale care pot fi:
îndreptate
spre altul (contact, apropiere), comparative cu altul
(concurenţă,
opoziţie), mixte (în parte spre, în parte cu) şi inter-grupale
care

61
sunt: de diferenţiere (dominaţie, ierarhie, selecţie), de
integrare
(socializare, stabilizare), de destrucţie (exploatare, corupţie)
şi de
reformă (profesionalizare, instituţionalizare).
Toate relaţiile sociale dovedesc
paradigmapsihosociologică a
,nevoii de altul", de aproapele, cumspunsacerdoţii.R^
fixează şi prescriu modul cum se desfăşoară o unitate socială
(statusuri şi
roluri), constituind ceea ce se cheamă structura socială.
Evoluţia şi
funeţionatitaîeare^ este una sistemică.

62
 Elton Mayo, în „Teoria relaţiilor umane" spunea că
necesităţile complexe ale indivizilor (stimă, suportativitate,
satisfacţie) reprezintă sursă molivaţională pentru
performanţă. De
aici, necesitatea utilizării eficiente a resurselor umane şi a
„competenţei interpersonale" (Chris Argyris).
Se ştie că, fiind fiinţă socială, omul nu poate trăi
izolat.
„Uniunea psihică conştientă directă, bazată pe legătură
inversă
complexă şi care cuprinde minimum două persoane", adică
relaţiile
interindividuale au cel puţin trei paliere de caracteristici:
caracter
psihologic (subiecţii raportului au toată gama de însuşiri
psihice:
percepţie, înţelegere, evaluare, toleranţă, comunicare),
caracter
conştient (în contextul relaţiei acţionează o reciprocitate a
raporturilor şi scopurilor) şi caracter direct (necesitatea
dialogului
face to face, a contactului nemijlocit)
Există relaţii cu surse psihice (relaţii interpersonale)
sau
nepsihice (animale, obiecte, procese, fenomene fizice) şi
relaţii de
interacţiune (unilaterale, asimetrice, necomplementare).
Informaţia
de feed-back, în acest caz este nealterată.
Relaţia de tip om-animal, deşi este una
interpsihologică,
rămâne unilaterală, limitată pentru animal la nivelul pur
perceptiv şi
nemijlocit comportamental. Aşadar, relaţia interindividuală
nu este
sinonimă perfect cu relaţia interpersonală (care este exclusiv
interumană). Şi-n cazul oamenilor acţionează excepţia. De
pildă,
relaţiile medic/pacient fară cunoştinţă, mamă/sugar, persoană
trează/

63
persoană adormită nu (mai) sunt interpersonale. Ca să fie
interpersonală trebuie să concureze conştiinţa şi
reciprocitatea.
Dacă nu se manifestă interacţiunea (cel mai
important
fenomen psihosociologic), relaţiile nu sunt personale, chiar
dacă
eu loc între oameni prin sintagme de genul: şef/subordonat,
producător/consumator, detectiv/client, patron/angajat,
ofiţer/
soldat. Ele sunt relaţii de tip ipotetic, neefective, virtuale, în
care
oamenii nu se percep, nu acţionează, nu reacţionează.

64
 Relaţiile interpersonale nu se reduc doar într-un un
trafic
de atracţii/repulsii, ci reprezintă o „sinteză de percepţii,
comunicări
şi acte simpatetice" cum spunea Pantelimon Golu..
Particularităţile relaţiilor interpersonale rezidă în
faptul
că ele prezintă un aspect pentavalent astfel: sunt un „aliaj"
între
social şi psihologic; sunt o simbioză între subiectiv şi
obiectiv; au
aspecte de distanţare şi contradicţie; au caracter etic,
valorizator
şi au caracter formativ, oamenii trăind unii prin alţii.
Tipologia de relaţiilor interpersonale poate avea
următoarea structură: după trebuinţe (nevoi) umane: de
inter-
cunoaştere, de intercomunicare şi afectiv-simpatetice; după
modul
de exercitare: unilaterale (neîmpărtăşite) şi reciproce
(împărtăşite); după latura procesuală (dinamică): de
cooperare
(mutuale), de conflict (opoziţie), de competiţie (rivalitate),
de
acomodare (obişnuinţă), de asimilare (fuziune), de
stratificare
(ierarhizare) şi de alienare (îndepărtare); după aşteptări
(receptivitate)/aporturi (iniţiative): compatibile şi
incompatibile.
Direcţiile de acţiune a relaţiilor interpersonale asupra
personalităţii rezidă din faptul că aceste raporturi: sunt sursă
de
mobilizare (dinamizare) a vieţii psihice, sunt creatoare de
stări psihice
noi şi permit manifestarea unor însuşiri psihice (talent,
atitudini).
Procesele comunicării umane - interacţiunea,
coordonarea,
cooperarea, influenţarea, manipularea, informarea,
dezinformarea
- stau la baza umanizării prin transmiterea (dinamica)

65
experienţei
sociale, influenţarea educativ-formativă.
Cum este cunoscut, comunicarea este studiată de
multe ştiinţe:
lingvistică, sociologie, psihologie, semiotică, estetică,
informatică.
Psihosociologia studiază comunicarea ca mod fundamental
de
interacţiune psihosocială individuală (grupală), căreia i se
circumscrie
şi sistemul relaţional detectivistic. Astfel, ^psihosociologie,
comunicarea
nu presupune doar vehicularea de mesaje informatice, ci şi
de
componente socio-psihologice (impresii, trăiri, decizii,
judecăţi de
valoare, comenzi, vizând modificările atitudinal-
comportamentale).

66
 Traiul într-un grup social, evoluţia relaţională de tip
detectivistic în societatea umană determină un firesc proces
de
cunoaştere. Aceasta este de sine şi a celorlalţi. Percepţia
individului
în colectivitate este trinitară: obiecte, semeni, sine.
Psihosociologia operează cu conceptul cunoaşterii de
sine,
a formării imaginii despre eu în raport cu ceilalţi actori
sociali, a
creării impresiilor, aprecierilor, reprezentărilor despre sine şi
ceilalţi
aflaţi în raporturi intra şi interpersonale. Aşadar, percepţia
socială
este o reflectare a relaţiilor, a normelor şi coeziunii grupale,
a
proceselor psihosociale din colectivitate.
Percepţia de sine este diferită de percepţia faţă de
ceilalţi,
aceasta din urmă având specifice: relaţiile, statusul, rolurile,
comunicarea, comportamentul etc. Semenii sunt percepuţi ca
adevărate „centre de acţiune", generatoare de atitudini,
acţiuni/
inacţiuni/reacţiuni, cu scopuri, sentimente, intenţii, aspiraţii,
motivaţii.
De aceea vorbim de o percepţie reală şi alta prezumtivă, ca
şi de
o percepţie inedită şi una augmentativă.
Dar elementul fundamental, dinamic şi efectiv de
relaţionare
umană îl constituie comunicarea, care este definită de foarte
mulţi
exegeţi.
Elementul dinamic al comunicării este informaţia
care
compune mesajele (semnale vehiculate pe canale al căror
conţinutul este: news (ştiri), data (date), know (cunoştinţe),
potrivit unui cod, în timp ce funcţiile, aşa cum au fost
stabilite de
Jakobson sunt: expresivă (axată pe emiţător) şi răspunzând
la
întrebarea CINE, referenţială (axată pe referent) răspunzând

67
la
întrebarea UNDE, poetică (axată pe mesaj) presupunând
întrebarea
CE, fatică (axată pe canal) cu întrebarea CÂND,
metalingvistică
(axată pe cod) iar întrebarea CUM şi conativă (axată pe
receptor)
având întrebarea CUI.
Funcţionarii de securitate, ca oameni care lucrează cu
oamenii vor trebui, bineînţeles, să reţină că percepţia inedită
a
semnalelor comunicaţionale este una prezumtivă,
incompletă, chiar

68
falsă, în timp ce a doua categorie (care presupune indici de
ordin
psihosocial atitudinal-comportamentali-evolutivi) este una
elaborată, clasificatoare în sensul categoriilor generalizatoare
(J.
Stoetzel) cultural-semnificative conştientizăm statusul şi
rolul
subiecţilor. E drept că indicatorii de calitate ai demersului de
percepţie sunt influenţaţi de factori obiectivi (context, norme
interne, mediu) şi subiectivi (motivaţie, curiozitate,
sensibilitate,
IQ, talent, atenţie), dar şi de stereotipii (clişee) ale simţului
comun,
ce duc la etichetări.
în crearea imaginii de sine se foloseşte o categorie
obligatorie - prezumţia de reciprocitate - ştiut fiind că
oamenii
tind să facă o bună impresie celorlalţi (e.g.. profesorul la
curs,
studenţii la seminar, detectivul la preluarea unei speţe).
Câteva
capcane (caracteristici) în acest sens ar fi: conformismul,
etalarea
aptitudinilor, mimarea (modestiei), asocierea (împrumut de
glorie,
coautoratul), manipularea (scuzelor, consecinţelor) sau
eschiva
avocăţească.
Deci, în reprezentarea psihosocială în mediul de tip
detectivistic un rol important joacă atât elementele
lingvistice,
emoţionale, de habitat şi postură, vestimentare şi accesorii
(adică
aşa-zisul cod al persoanei), cât şi percepţia interpersonală,
decodificarea mesajelor, perceperea individului (critică ori
necritică, aceasta din urmă ducând la aşa-zisa „molipsire
psihică"
ori „hipertrofiere funcţională" exprimată în negativism prin
scepticism, foarte dăunătoare în colective militare!)

69
 Aşadar, ierarhizarea percepţiei reale se face după
criterii,
intenţii, aşteptări, valori, date generale (tânăr, cult, harnic)
sau
particulare (ofiţer de informaţii în organizaţii militare,
poliţist la poliţia
rutieră, detectiv particular, angajat la o firmă de protecţie şi
securitate, şef de misiune de pace-keeping în afara
graniţelor) şi
aceasta are cel puţin trei paliere: cognitiv, afectiv, şi
atitudinal
Privind imaginea psiho-socială de sine individuală, ea
se
realizează relativ simplu prin autoobservaţie, autocunoaştere,

70
autoevaluare în: dinamica succeselor/eşecurilor proprii, în
comparaţie cu altul considerat etalon (persoană/grup de
referinţă).
Referitor la imaginea (psihosocială) de sine grupală,
aceasta
se realizează mai greu, mai complex, ca-ntr-o focalizare de
oglinzi,
în care avem de-a face cu o meta-percepţie. Trebuie făcută o
diferenţiere, fie şi de sens, între imaginea de sine (proprie).

71
 <titlu>COMUNICAREA - ARMĂ
PENTRU
GESTIONAREA CONFLICTELOR

Noi nu învăţăm să discutăm, decât pentru a

contrazice, şi fiecare contrazicând şi fiind contrazis,
rezultă că fructul discuţiei este pierderea şi nimicirea
adevărului. (Montaigne)

Cvasi-totalitatea forţelor naţionale ale planetei îşi

exprimă
acordul privind faptul că, dacă „războiul rece" s-a încheiat,
pacea
globală se află într-un inexplicabil stand-by. Suntem într-un
stadiu
de efervescenţă politică, diplomatică şi militară pentru a
impune
concepte, stări de a fi, strategii, cum ar fi aşa-zisa dezvoltare
durabilă
care asigură pacea şi securitatea (individuală şi naţională)
prin
considerarea omului şi calităţii vieţii sub convergenţa unor
linii de
forţă precum: guvernarea, ştiinţa & tehnologia, mediul
natural,
echitatea socială şi, desigur, dezvoltarea economică. Aceste
deziderate morale privind prosperitatea, libertatea şi
demnitatea
umană trebuie, însă, indiferent de circumstanţe, să respecte
elementele de tradiţie precum istoria, cultura, identitatea,

72
limba,
civilizaţia fiecărui popor în cadrul sau în interiorul
procesului de
globalizare, elemente pe care, unii sau alţii, le-ar vrea
ipotecate în
ignoranţă şi lipsă de respect pentru generaţiile viitoare.
Liantul sau catalizatorul gestiunii reuşite de către
instituţiile
abilitate, legitime şi legale, pentru normalizarea „societăţii
de risc" îl
constituie comunicarea. Comunicarea-proces, comunicarea
ca gen

73
proxim al speciei informare, comunicarea ca procedură non-
violentă
opusă conflictului, crizei, forţei, încordării, violenţei,
diferendului,
confruntării, discordiei, comunicarea ca raport între vehicule
comunicationale (semnal^ mesaje, idei, ultimatumuri,
avertismente
etc.) evaluând pe canale multiple şi pluriforme, în contexte
apriorice
sau inedite, potrivit cadrului pentru care a optat emiţător-
sursa şi
receptor-destinatarul.
în condiţiile în care criza (conflictul, războiul) fac din
comunicare (de masă, publică) un obiect al pieţei reglat prin
cerere
şi ofertă, putem vorbi de o piaţă a comunicării de tip militar,
cu cel
puţin două tarabe: a informaţiei şi a interesului. Pentru a
supravieţui în
această eră comunicaţională sau societate informaţională,
conjugarea
verbelor a vorbi, a scrie, a citi, a asculta, a privi şi a cere
trebuie să
fie perfecte, adică actorii dialogului persuasiv trebuie să
stăpânească
perfect ştiinţa comunicării, fie că ne adresăm marelui public
(membrii
comunităţii), fie că vorbim doar cu publicul profesional
(membrii
organizaţiei militare). Tripleta categoriilor de activităţi ale
unei
organizaţii, pentru mediul militar se poate „omologa" astfel:
productivă
(de luptă), managerială (de comandă) şi comunicaţională (de
informare), toate având eficienţa dată de feed-back.
Militarii reduc cel mai mult comunicarea umană la
trei
întreprinderi: spusul, scrisul şi arătatul. E drept că sunt

74
16
Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformării, Ed.Antet, Bucureşti, f.a.,
pg.32.
17
Henri-Pierre Cathala, Op.cit, pg.50.
obişnuiţi să
se facă înţeleşi şi tăcând sau imitând. Şi, desigur, „evoluând"
kineto-
proxemic. Ei cred în puterea cuvântului de a „disloca"
inamicul,
bizuindu-se pe adevărul că informarea „ răspunde
curiozităţii
umane, dorinţei de cunoaştere, de a fi la curent"16, aceasta
fiind „ creatoarea de negentropie, adică de ordine şi
organizare,
opunându-se într-o oarecare măsură la degradarea
progresivă
a sistemelor "/7, într-o realitate în care crizele se adâncesc, iar
războiul se „psihologizeâză" rapid. Cu atât mai mult mediul
militar

75
are nevoie de ştiri cu probabilitate zero, care să fie „
reprezentate
de anunţarea neaşteptatului sau confirmarea incertului" }z
Neinformarea, se ştie, este mai păgubitoare, chiar
periculoasă decât
dezinformarea sau malinformarea.
în anii '60, A. Rapaport a definit trei tipuri de conflict
care,
ulterior, au fost considerate principalele trei aspecte de criză
generatoare ale stării conflictuale internaţionale, vizând
controlul şi
autocontrolul părţilor.
Aşadar, conflictul de tip luptă (fight), în care accesul
experţilor în control este aproape nul, conflictul gen joc
strategic
(game), unde acţionează premisele controlului real şi, în
fine,
conflictul de manieră dezbatere (debate), în care adversarii
adoptă
varianta de parteneriat cu motivaţii, sistem de valori, scopuri
şi
demersuri operativ-tactice accesibile controlului (generator
de
încredere şi virtuţi comunicaţionale, în mod reciproc.19
Astăzi, mai ales după momentul funest şi schimbător
de
strategie intercomunicaţională globală, de la 11 septembrie
2001,
taxonomia rapaportiană rămâne valabilă, cu amendamente şi
adaptări, desigur. Dar, un specialist în teoria comunicaţiilor,
Colin
Cheny „rectifică" funcţiile şi componentele comunicării
stabilite de
Claude Shannon sau Roman Jackobson, identificând zece
elemente
ale actului comunicaţional: adresantul, destinatarul,
trimiţătorul (sau
transmiţătorul), primitorul, mesajul, referentul (ori
contextul), canalul,
18
Henri-Pierre Cathala, Op.cit, pg.68.
19
Anatol Rapoport, Fights, Games and Debates, University of Michigan
Press, ANN ARBOR, 1960.
76
codul, zgomotul şi observatorul. Acestora le-ar corespunde
zece
funcţii ale procesului comunicaţional: expresivă, conativă,
codificatoare, decodificatoare, poetică, referenţială, fatică,
metalingvistică, perturbatoare, observaţională. Autorul, aşa
cum
se poate vedea, tratează funcţiile în raport cu tot atâtea surse
de
deteriorări generate de sursele de criză, care pot evolua spre
conflict. De aici concluzia că autocontrolul şi mai ales
controlul

77
comunicaţional reciproc (elementul fatic al comunicării)
devin
obligatorii şi necesare într-un dialog „diplomatic" activ,
pentru a se
obţine „ cea mai raţională formă de conflict: dezbaterea " şi
a
se demonstra că „ o lume a păcii nu este o lume fără
conflicte,
ci una în care conflictele nu degenerează în lupte ... ".20
Un cercetător american21 stabileşte patru aspecte ale
logicii
conversaţiei cu scop normalizator: 1. cantitatea; 2. calitatea;
3.
adecvarea şi 4. modalitatea. El emite nişte „maxime" legate
de
această realitate quaternară, cu armonici, astfel: l.a) Să faci
comunicarea atât de informativă cât se cere; 1 .b) Nu o face
mai
informativă decât e necesar; 2.a) Comunicarea să fie
adecvată;
2.b) Nu afirma lucruri pe care le crezi neadevărate; 2.c.) Să
nu faci
afirmaţii pe care nu le poţi dovedi îndeajuns; 3 .a)
Comunicarea să
fie la obiect; 4.a.) Fii clar; 4.b) Evită obscuritatea în
exprimare;
4.c.) Evită ambiguitatea; 4.d.) Fii concis, evită construcţiile
prolixe,
inutile; 4.e.) Fii metodic.
„Au existat autori - scrie S.Marcus22 - care au văzut
în
limbaj sediul principal al conflictelor sociale Chiar dacă
aspectul comportă discuţii, vom fi de acord cu autorul când
se-
ndoieşte „ dacă nu cumva însăşi structura internă a
procesului
de comunicare nu este de natură antinomică, unele funcţii
ale
comunicării sabotându-lepe altele, în ciuda solidarităţii lor
"P

78
 Şi, atunci, devine firească întrebarea: este
comunicarea
internaţională sursă de conflicte? Cu alte cuvinte, lipsa de
comunicare sau comunicarea defectuoasă, dialogul „cu
20
Solomon Marcus, Comunicarea internaţională ca sursă de conflicte
(Voi: despre pace şi război în era nucleară", Ed.Politică, Bucureşti, 1985,
pg.138.
21
H.P.Grice, Logic and Conversation (în: Syntax and Semantics", vol.3,
Academic Press, New York, 1975).
22
S.Marcus, Op.cit., pg. 137.
23
Solomon Marcus, Paradoxes („Revue Romaine de Lingvistique",
vol.27,1982,nr.2,pg.l55).

suspiciuni"
generează crize?

79
 Cea mai importantă, în condiţiile bulversărilor
generate de
suspiciune, neîncredere, insecuritate, violenţă (inclusiv de tip
terorist), rămâne evitarea ambiguităţilor, şabloanelor,
incoerenţelor,
antinomiilor, misterului, generalităţilor, etichetărilor,
reproşurilor.
Negocierea (ca formă superioară, profesionistă de
comunicare)
trebuie asumată ca un drum în necunoscut, printre riscuri,
pericole,
provocări, tentaţii, ispite. Dialogul şi mai ales documentele
redactate
trebuie să evite imprecizia, ambiguităţile, interpretările. (A
trecut
destul de mult timp şi s-au cheltuit destule resurse pentru a se
putea
încadra într-un articol dintr-un tratat al blocului NATO,
neinvocat
niciodată până atunci, acţiunea antiamericană din 11
septembrie
2001 şi a se accepta cvasi-unanim riposta aleasă. Un alt
exemplu,
autohton, îl reprezintă bâlba forţelor de ordine şi a celor
militare la
o acţiune a minerilor, din pricina inexistenţei bazei legale a
decretării
stării de asediu sau de necesitate! Ambele exemple duc cu
gândul
la hiatusul, echivocul şi ambiguitatea comunicaţională,
exacerbate
în situaţii de criză).
Evitarea surselor de imprecizie lingvistică,
tradiţională,
gestuală, comportamentală, de traducere-interpretare (în fapt,
asigurarea funcţionalităţii interacţiunilor fatic - conativ -
metalingvistic - practic - expresiv - referenţial -
observaţionale)
rămân stringenţe şi dimensiuni constante ale demersurilor ce
vizează
evitarea transformării în sursă de conflict exact a arsenalului

80
celui
mai mare furnizor şi garant de pace: comunicarea
internaţională,
respectiv dialogul persuasiv în spaţiul global.
Multă vreme, când planeta era segmentată de ziduri şi
cortine, s-a susţinut teoria incomunicabilităţii (chiar a
incompatibilităţii
comunicaţionale) dintre sisteme socio-politice. Dezgheţul
militar,
diplomatic şi chiar politic „fin de derniere siecle " nu numai
că a
infirmat acea paradigmă, dar a şi demonstrat că reciproca
(întoarsă
cu capul în jos precum dialectica hegeliană în viziunea lui
Marx!)
este valabilă exact prin negarea (de pe poziţia fostei excepţii)
tocmai

81
a regulii. Aşa s-a postulat (la Şcoala Palo Alto din Santa
Cruz) un
adevăr conform căruia „ nu se poate să nu comunici
Această răsturnare (cu 180°) de situaţie, deşi n-a avut
efectul pe care 1-a avut în plin Ev Mediu, descoperirea (şi
demonstrarea) că Pământul se-nvârte în jurul Soarelui şi nu
invers,
a împărţit lumea specialiştilor în comunicare în două. A fost
foarte
greu să fie detronat Shannon (cu teoria sa privind „
liniaricitatea "
interrelaţionării locutor/receptor!), dar s-a demonstrat că
acest
raport (care poate fi declanşat şi de iniţiativa receptorului,
deci nu
ca feed-back, ci ca sine-qua-non al biunivocităţii, al
prezenţei binare
obligatorii şi necesare a diadei circuitului comunicaţional)
are imagine
tranzacţională.
Fie că tinde să se distorsioneze, fie că există o
convergenţă
între organizaţia de tip militar şi cea de tip civil, esenţele
mediului
organizaţional birocratic, în care ierarhia şi autoritatea sunt
caracteristice, rămân evidente. In structura de reformă euro-
atlantică, în ultimii ani se experimentează un fel de
voluntariat prin
revenirea la experienţa aşa zişilor "reangajaţi", cu care a
început
concret profesionalizarea în domeniul resurselor umane.
Este vorba,
de fapt, despre crearea nucleelor de profesionişti constituite
din
gradaţi angajaţi pe bază de contract şi instruiţi pentru
misiuni
specifice. Mai mult, tendinţa societăţilor modeme devine
aceea de
"militarizare" a sectoarelor civile şi de "civilire" a mediilor
militare,

82
pe plan intern, concomitent cu "guvernarea" unei păci
prelungite şi
trainice, pe plan extern. Acestui aspect, Karl Mannheim îi
spune
"democratizare fundamentală". Procesul va continua şi vom
asista,
potrivit sociologului american Peter Druker, la"civilirea"
stafiurilor
militare (a se observa că şi la noi şefii structurilor militare -
M. Ap.N.,
M.A.L, S.R.L, S.I.E.-sunt civili!) şi la "militarizarea
diplomaţiei"24.
Fapt e că în privinţa reducerii diferenţei dintre sfera
civilă şi
24
P.Druker, Inovaţie şi antreprenoriat, Ed.Enciclopedică, Bucureşti ,1993,
pg.121.

cea militară, cu trimiterile la echilibrul de putere dat de

evoluţiile

83
tehnice sub scutul nuclear, nimeni nu crede că va putea fi
înlocuit
luptătorul individual, indiferent cât de sofisticată ar deveni
tehnica,
aşa încât un "război al stelelor" să devină un război al
roboţilor,
care să aibă sau nu nevoie de oameni ca... soldaţi.
Conceptele de "război total" (cu varianta românească,
din
perioada comunistă, "război al întregului popor") şi planurile
de
mobilizare ample, cu extensie tridimensională: convertirea
populaţiei,
a teritoriului şi a economiei pentru situaţia de război, au
devenit
concepte desuete, neviabile în cadrul dispariţiei armatei de
masă,
sechele pre-nucleare, potrivit lui Hans Speier25.
Dar, funcţia militară fiind o funcţie socială a oricărei
societăţi
şi-a creat instrumente instituţionalizate pentru gestionarea
violenţei,
în sensul subliniat de Lasswell26, potrivit căruia sarcina
societăţii
nu este de a elimina violenţa, ci de a o controla. Treaba
militarilor,
în acest context, a fost de a trage învăţăminte din ultimul
război
pentru a-1 pregăti mai bine pe următorul, căci acest tip de
profesionism, potrivit lui Huntington (care pe bună dreptate
consideră că măsura democraţiei este măsura controlului
civil asupra
forţelor armate) militarul crede în latura violentă a naturii
umane şi
e convins de inevitabilitatea războiului27. în ciuda acestei
aserţiuni,
25
H.Speier, Social Order and the RiskofWar, 1947.
26
ApudI.N.Sava, Armata şi societatea, Ed. Info-teara Bucureşti, 1998,
pg.23.
27
Apud I.N. Sava, Op.cit. pg.24.
28
S.P.Huntington, Profesia de militar (în voi. Armata şi societate , ed.
Info-Team, Buc. 1998. pg.240) trad. Marian Zulean.

84
misiunea actuală a armatei est tocmai de a descuraja violenţa
şi a
preveni conflictul armat, chiar dacă un alt percept (al
argumentului
N.B.C., mai ales al armatei atomice!) susţinea că tocmai
violenţa
descurajează violenţa. Tot Huntington, invocând spiritul de
corp şi
ethosul profesional, vorbeşte despre o gândire militară care-i
individualizează pe profesioniştii violenţei de restul
societăţii.
„Singura care balansează puterea generalilor - glosează
cunoscutul
analist- este autoritatea politicienilor".28

85
~ Relaţiile generale dintre putere, profesionalism şi
ideologie
-reliefează S.RHuntington-fac posibile cinci ideal-tipuri de
relaţii
civil-militare: ideologia anti-militară (cu putere politică mare
a
militarilor şi profesionalism scăzut al acestora); ideologie
anti-militară
(cuputere politicăiedusăamiKtarilor şi profesional scăzut);
ideologie
anti-militară (cu putere politică scăzută a militarilor, dar înalt
profesionalism; ideologie pro-militară (cu putere politică
mare a
militarilor şi înalt profesionalism); ideologie pro-militară (cu
putere
politică scăzută a militarilor, dar cu înalt profesionalism).
Efervescenţa ultimilor ani a sporit „vizibilitatea"
militarilor,
care este maximă în timpul revoluţiilor, cum stă mărturie
momentul
decembrie 1989 de la noi. în asemenea ipostaze, localităţile
denumite garnizoane, devin entităţi pulsatile aflate într-o
încrengătură
sistemică, funcţională din timp de pace.
Privind palierul gândirii sau neutralităţii militare, tot
în spirit
huntengtonian, trebuie observat că militarul crede în
supremaţia şi
întâietatea societăţii asupra individului, pe când modelul
social militar
(militaiy mind) ataşează o valoare deosebită istoriei şi
continuităţii,
considerăm statul-naţiune ca forma cea mai potrivită de
organizare
socială, iar războiul îi recunoaşte aspectul diadic:
probabilitate/
inevitabilitate.
Modelele distincte de manifestare a relaţiilor civili-
militari
sunt date de cel puţin trei niveluri de analiză sociologică:

86
relaţia
dintre armată şi societate ca totalitate; relaţia dintre grupul
social al
militarilor de profesie şi celelalte grupuri sociale; relaţiile
dintre
conducerea armatei şi conducerea statului, poziţia forţelor
armate
în structura guvernământului29.
Cele trei elemente de bază ale profesiei militare
invocate
de Huntington - expertise (nivelul de specializare),
responsability
29
Apud N.Kallos , Note despre societatea armatei (în voi."Sociologie
militară", studiu, vol.I, Ed. Militară, Bucureşti, 1975, pg. 52-54).

(responsabilitatea) şi corporatenes (spiritul de corp) - sunt

valabile,
cum precizează chiar analistul american, când armata este
fidelă

87
unui guvern, unei ierarhii şi unei autorităţi extra muros.
Adică atunci
când, ca organizaţie birocratică în sens weberian, îşi,
Jegitimizează"
puterea sub cunoscutele paliere: raţional-legal, tradiţional
şi
carismatic.
O concluzie este evidentă: armata poate fi o piedică
în calea
schimbării sau, din contră, un instrument al acelei schimbări.
Cel puţin trei sunt verbele convieţuirii grupale de tip
militar:
a comunica, a coopera şi a se confrunta. Acest C3 dă
starea de
normalitate existenţialăpusă sub semnul altei triplete:
camaraderia,
siguranţa şi ocrotirea.
„Deficitul de democraţie" despre care se vorbeşte în
legătură cu constelaţia ţărilor nou-născute (ori renăscute)
după
prăbuşirea comunismului nu reprezintă doar o figură de stil,
ci o
realitate pe care trebuie să şi-o asume toate ţările
continentului
nostru. România însăşi, după 1990 are trei noi vecini -
Republica
Moldova, Ucraina şi Serbia&Muntenegru - cu opţiuni
diferite
despre arhitectura continentală şi politica proprie, cu
influenţe istorice
sau determinări ideologice actuale, inclusiv cele legate de
etnicitate,
fenomen religios, „beligeranta" culturilor. în atari condiţii
evoluţia
sistemului naţional de apărare (inclusiv doctrina securităţii
naţionale
şi cea a ordinii publice) capătă noi determinări. Războinicul
conflictelor asimetrice a devenit un fel de soldat diplomatic,
un
gestionar al crizelor, în care strategia militară este constituită
din
acţiuni atipice, precum intervenţia umanitară, restabilirea

88
ordinii,
managementul pacificării.
Recrudescenţa, amploarea şi „ originalitatea "
utilizării
violenţei de tip militar a inflamat constant climatul
internaţional,
generând noi focare de criză şi conflict, ori reactivând
contradicţii
şi revendicări mai vechi. Tensiunile şi instabilitatea iritimilor
ani, au
determinat noi escaladări ale competiţiei armamentelor, iar
frecvenţa
şi profunzimea disensiunilor au făcut ca frontiera dintre pace
şi
război să fie, practic, eliminată.
Paradoxal, în condiţiile unui travaliu comunicaţional
fără
precedent, a unei lupte acerbe pentru instaurarea încrederii,

89
concordiei, dialogului constructiv, se ascut diferende şi se
produc
incredibile acţiuni de forţă, se agravează stările de încordare,
ameninţările şi crizele, intervenţiile „punitive " sau „
războaiele
sfinte "9 aşa încât tot mai mulţi analişti cred că mişcarea
pentru
pace - în ciuda estompării macro-pericolelor nucleare din
timpul
existenţei „ cortinei defier " şi a paşilor făcuţi spre destindere
după
prăbuşirea comunismului - a ajuns într-un punct critic marcat
de
evoluţia acerbă a fenomenului terorist cu „ cauze " etnico-
religioase,
care blochează practic orice speranţă de concordie,
convieţuire,
convieţuire paşnică, armonie planetară, făcând loc
speculaţiilor
defetiste şi justificărilor unui apropiat cataclism planetar
apocaliptic.
La aceste realităţi psiho-sociale, în care intruziunea
fenomenului religios fundamentalist face casă bună (adică
rea!) cu
exacerbările punitiv-revanşarde şi revizionist-xenofobe, se
adiţionează şi alţi factori cu caracter beligen (tendinţele
hegemonice,
nevoia noilor pieţe de desfacere, penuria de resurse
energetice şi
alimentare etc.) sau deteriorările sinistre ale mediului
ambiant (efectul
de seră, seismele, inundaţiile, poluarea, epidemiile,
ameninţările
cosmice etc).
Acestui macro-peisaj i se circumscriu demersurile,
preocupările, activismul celor ce-şi asumă managementul şi
gestiunea
crizelor care frământă azi omenirea, ale căror efecte, scăpate
de sub

90
controlul raţional pot deveni nefaste pentru existenţa
civilizaţiei
planetare. In acest context se derulează cercetările menite să
afle
soluţii pentru a face viabilă şi funcţională „ convieţuirea
globalistă ".
30
Sunt autori care vorbesc de o a treia cultură, care nu e nici
tradiţională, nici modernă, ci este „ o cultură pluralistă
bazată pe
comunicare şi persuasiune, o cultură a consensului şi
diversităţii,
o cultură care a permis schimbarea, moderând-o însă
Dar adevărata marfa a mediului conflictual actual o
reprezintă informaţia, care va fi vândută (transmisă),
30
Gabriel A. Almond & Sidney Verbz,Cultura civică, Ed.CEU Pres & Du
Style, Bucureşti, 1966, pg 37.

cumpărată

91
(recepţionată), oprită (interzisă) sau furată (sustrasă) şi/sau
clasificată
(secretă). Manipulatorii de informaţii sunt manipulatori de
conştiinţe
umane, într-un război care nu e decât manifestarea militară a
societăţii informaţionale, acelui de-al Treilea Val, cum scria
AToffler.
Potrivit unei „info-doctrine", în „info-war" vor fi un front
„cyber-
war" (în „cyber-spaţiu") cu soldaţi „software" şi specialişti
în C4I
(soldaţi universali) care, împreună, vor practica „info-
teroarea"
(începută cu acel „pumn de K.O." dat în războiul de
comandă şi
control, înainte de izbucnirea ostilităţilor).

92
<titlu>COMUNICAREA TACITĂ ŞI MINCIUNA

A vorbi într-o adunare este, oarecum,

a te dezbrăca în public. (VasileBogrea)

Comunicăm aşa cum respirăm, dar, deşi ne e necesar

ca
aerul, nu totdeauna dialogul ne prieşte. Iar când spun dialog
mă
refer nu neapărat la schimbul verbal dintre doi parteneri, ci la
interacţiunea comunicaţională dintre un receptor şi un
emiţător.
Cel mai adesea, relaţia comunicaţională nu ne este utilă
atunci când
feed-back-ul este afectat, adică greoi, incomplet, bruiat,
contrafăcut
obturat imposibil etc. Această situaţie se întâmplă mai des în
comunicarea de tip pasiv sau indirectă, cum este, de pildă,
cea
prin simboluri. Aşa cum constata într-o introducere la cartea
„Eseu
despre dar" a lui Marcel Mauss, Claud Levi-Strauss,
„simbolul
este un fenomen de expresie indirectă (sau de comunicare
indirectă)
care nu este semnificant decât prin intermediul unei structuri
sociale,
al unei totalităţi din care facem parte".

93
 Firmele agresive prin număr, formă, culoare, animaţie
şi, în
general, logo-urile care cer „dreptul la cuvânt" peste tot şi
din cele
mai incredibile locuri/ipostaze - pe pungi, pe haine, pe
accesorii de
scris, de vorbit, de ascultat, de vedere, pe mijloace de
transport,
pe ambalaje, pe bănci, pe stâlpi, pe asfalt, pe pomi, în toate
mediile,
sunt exemple de oferte comunicationale indirect-pasive.
Participi
dacă vezi (auzi, miroşi), citeşti dacă vrei şi procesezi dacă
înţelegi!
Agresiunea logo-urilor (sloganelor, reclamelor, ofertelor)
este fertilă

94
numai dacă găseşte mediul (receptivitatea) propice.
Finalitatea e
asemănător de probabilă ca o lansare de puiet piscicol într-
un mediu
bântuit de răpitori. Doar numărul şi... norocul asigură
perpetuarea
speciei. Unui astfel de hazard al receptării este supusă şi
puzderia
de simboluri ce se adresează ochilor (mai ales ochilor minţii)
şi
celorlalte simţuri umane, condiţionându-se reflexele,
persuadându-
ne, influenţându-ne, manipulându-ne.
J.A. Barnes scrie că „oamenii, ca membri ai societăţii,
comunică între ei în diverse moduri, şi nu numai prin
cuvinte. Insă
ei nu-şi pot ghici gândurile, de aceea comunicarea nu este
niciodată
perfectă"31.
Fie că avem de-a face cu un simbol emblematic care
seamănă cu vechile armoarii, (pecete, scut, emblemă, blazon
sau
altînsemnheraldic), antropologic (mască, totem), juridic
(iscălitură),
artistic (portret), fie cu un logo simbolic cu funcţie de
mediere,
unificatoare (de semnalare sau marcare a limitelor),
relaţională (de
ţintire directă ori subliminală), de prezentare (de substituire)
şi,
respectiv, de reprezentare (de simbolizare), comunicarea de
tip
tacit, specifică „pasivităţi active" a sloganurilor şi iconurilor,
reprezintă o pistă de cercetare mai puţin analizată, deşi acest
tip de
relaţionare se foloseşte din cele mai vechi timpuri. „Logo-ul
aşează
lucrurile, informează, indică, dar, mai ales, invită la acţiune,

95
este un
sistem fictiv", preciza Benoît Heilbrunn în lucrarea sa Le
Logo.32
Semiotica acestui procedeu comunicaţional (aparent)
inofensiv este complicată, atât în planul expresiei cât şi al
conţinutului.
Este nevoie de multă transpiraţie şi, mai ales, de inspiraţie,
de
investiţie de efort pentru a se ajunge la o simplitate grăitoare,
la
31
.A.Barnes, Sociologia minciunii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998,
pg. 130-131.
32
B.Heulbrunn, Logo-ul, Ed.comunicae.ro., Bucureşti, 2002, pg. 34

acel puţin (esenţial), de tip băţ de chibrit (care să amintească

arborele
din care provine, manopera cioplitorului şi care să... scapere,
să
lumineze, să strălucească, să transmită flacăra, să fie util),
care să

96
poată înlocui (substitui), adică să impună o identitate, o
organizaţie,
o marcă, un brand să nareze (să explice, fiind grăitor) ceea
ce
doreşte o echipă managerială.
Bombardamentul logo-urilor are pentru ochi
(obligaţi să
vadă) acelaşi efect pe care-1 au e-urile din alimente
(obligatorii)
pentru organism. Sunt răul necesar al convieţuirii
comunicationale,
trăgându-se, etimologic, din logos, care înseamnă discurs.
Care
(discurs) presupune libertate de expresie, agora, dezinhibiţie,
„potentă şi potenţialitate discusivă".
Cum ştim, pentru Orwell „sclavia este libertate". De
fapt,
nu pentru autorul „Fermei animalelor", ci pentru personajul
său Big
Brother. Pe temelia acestui „adevăr", astăzi se clădeşte cu
sârg un
altul numit „drepturile omului" clamându-se şi necesitatea
intrinsecă
de a le apăra. Dar acest „adevăr" nu e decât un slogan, o
vopsire
de gard înapoia căruia - se spune, dar nu se vede! - este
leopardul.
Profesorul Francis Dessart este tranşant în privinţa acestui
aspect
când se întreabă: „Ce poate fi mai subtil decât evocarea
drepturilor
omului în general, pentru a nega drepturile omului în
particular. Nu
au fost adesea oamenii oprimaţi în numele propriei lor
libertăţi
definite de către alţii? Mişcări fondate pe cuvântul toleranţă
nu
sunt oare adesea vârful de lance al intoleranţei?"33
Intoleranţă clădită pe ură şi pe strâmbe împărţiri
teritoriale.
Bunăoară, Europa (sau Eurasia) ar trebui să ţină de la malul
european

97

33
Prof.dr.Francis Dessart, Reconquista Eseuri şi studii de geopolitică
spirituală europeană, Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2005, pg.7.
al Atlanticului la cel rusesc al Pacificului, pentru a putea
vorbi de
indispensabilii (cel puţin) doi poli de putere (stabilitate)
după ce,
dezmembrarea URSS şi căderea comunismului, pe de-o
parte, iar
pe de alta dependenţa marilor democraţii occidentale de
unicatul
(singularul) pol arnericano-atlantic, au făcut să rămână,
practic, o
singură putere mondială (S.U.A.) cu ombilicul
său(N.A.T.O.) legat
de U.E., dar care, ombilic, tinde să fie tăiat, fie datorită
maturizării
pruncilor pre-atlantici, fie înţărcării mamei transatlantice. Ar
trebui,

98
deci, să se reechilibreze balanţa supremaţiei (stabilităţii)
printr-o
Europă cu greutate, una întinsă, cum visa de Gaulle, de la
Brest la
Vladivostok,în care să nu mai fie posibilă manipularea
pernicioasă
de tip nazist. Căci, nu-i aşa, Joseph Goebbels, ministrul
Propagandei, după 1933, în Germania hitleristă, era convins
că
ştie să manipuleze sufletul poporului, aşa cum un muzician
domină
un pian. Maestru al manipulării, el a pus în aplicare intima
lui
convingere că „omul este manevrabil, numai să ştii cum."34
Oare,
azi, în coagulatul deja mediu global se conjugă un „a se ştii
cum"
din arsenalul persuasiv-manipulator-diversionist? Mă întreb
(şi
întreb) ca atâţia manipulatori de cuvinte, idei, concepte!
Vorbind despre „axiologia etică a viitorului omului"
şi că un
dialog al viitorului este „spaţiul logic al interlocuţiunii",
profesorul Fr.
Dessart constata: „Construirea viitorului este şi rodul
comunicării.
Dacă tehnica şi ştiinţa înmulţesc mijloacele de comunicare,
mediatica
nu este însă mediatoarea omenirii decât în măsura în care
există o
deontologie. Construirea viitorului pune aici două probleme:
cea a
comensurabilităţii discursului şi cea a educaţiei generalizate.
Filosofii
trebuie deci să favorizeze pe de-o parte o societate pluralistă,
pluri-
centrată, diversificată, micro şi apoi macro-autogestionară;
iar pe de
altă parte, o universalizare a comunicării şi schimburilor
între diferenţe

99
şi diferiţi, căci respectarea diferenţelor implică menţinerea
lof\35
în mediul preponderent beligen, în care trăim, o
acţiune
amplă (tot un război, de fapt!) de eco-irenologie devine
obligatorie.
Ar trebui să fie funcţională o moralitate a convieţuirii, o bio-
etică
de un ezoterism, accesibil, proprie coagulărilor de tip bloc
militar
cu scop (declarat) de peace keeping, şi mai ales, enforcement
sau
antiterorist.
Oare mai e valabilă aserţiunea unui secretar general
al
34
Apud R. Bergman, Magda Goebbels-soţia diavolului (In magazin
istoric, nr.457/apr. 2005, pg.72).
35
Francis Dessart, Op.cit. pg. 13

Pactului Nord-Atlantic între 1952-1957, Lord Ismey, potrivit

100
căruia,, Alianţa N. A.T.O. a fost creată pentru a-i ţine pe
americani
înăuntru, pe ruşi în afară şi pe germani la pământ"? 36 Oare
prin
transformarea Cortinei de Fier (ridicate prin prăbuşirea
comunismului şi destrămarea URSS!) în Cortina de Aur
(căzute
prin falimentul unor state, de obicei nealiniate şi
subdezvoltate, în
beneficiul altora, de obicei aliniate, şi integrate, ca şi prin
transformarea Războiului rece" în „pace fierbinte", în care
două
macro-centre de putere globală, N. A.T.O. (citeşte „mai ales
SUA")
şi U.E., au devenit, aproape făţiş, din cobeligerante,
adevărate
adversare, articulaţiile şi pilonii de stabilitate şi armonie
planetară
mai rezistă? Oare modelul „pax americana" mai poate prinde
pe
continentul (şi în jurul său) unde a acţionat (se ştie cum)
„pax
romana"? Oare bătrâna Europă (mama bicentenarei USA!)
va
accepta la nesfârşit „agresiunea" globală (lingvistică,
tradiţională,
culturală), zisă şi ,,mcdonaldizarea" ori impunerea
civilizaţiei „Coca-
Cola"?
Aceste armonici ale semnalului modulat care
înfiorează
auzul şi influenţează psihicul planetar sunt puternice ca şi
semnalul
util şi, din ce în ce mai pregnant, sunt de natură să perturbe,
să
bruieze, să provoace.
„Semi-barbarii" fostei lumi bipolare (URSS şi
SUA),
cum îi numea Charles de Gaulle, s-au... alfabetizat, având
evoluţii
ciudate - (auto) distructivă, primii, cu ajutorul „pionului

101
36
ApudFl. Gârz, Apocalipsaşi România, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004,
Pg.".
occidental
pe eşichierul sovietic" numit Mihail Gorbaciov şi, respectiv,
expansivă, ceilalţi, cu sprijinul „calului troian" lăsat cadou....
eliberaţilor de comunism numit N.A.T.O. Aceste „evoluţii"
nasc
psihoze, aşa încât democraţia devine decât o altă faţă
(interfaţă
chiar!) a dominaţiei, respectiv anticamera globalizării, iar
destinderea are loc, ca să citez un principiu militar, „cu arma
la
picior şi cu cartuş pe ţeava", în timp ce reconcilierea rămâne
deziderat raportat succesiv. Din păcate, popoarele din ţările
de tip

102
Stan Păţitul (ţări mici, fărâmiţate, supuse experimentelor de
tip
irnperialrroman, otoman, habsburgic, ţarist, fascist, sovietic)
cum
este şi România, suflă şi în iaurt, alegând soluţii parteneriale
sau de
alianţă cu învingătorii care, şi aceştia, pot fi învinşi (Vezi
experienţa
hitleristă şi opţiunile autohtone din războiul al doilea
mondial!).
între verb şi imagine, între ceea ce este reprezentat
prin
limbaj şi ceea ce e spus de arta plastică, frumoasa unitate
începe
să se dezlege; una şi aceeaşi semnificaţie nu le este
numaidecât
comună, scrie Michel Foucault, care adaugă: „Şi dacă este
adevărat
că Imaginea are încă vocaţia de a spune, de a transmite ceva
consubstanţial limbajului, trebuie să recunoaştem că deja ea
nu
mai spune acelaşi lucru.37
Se ştie că pentru a gândi raţional trebuie s-o faci într-
un
mediu raţionabil. Comunicarea poate avea loc numai într-un
spaţiu
comunicabil. Degeaba vrei să faci ceva dacă nu este fezabil!
Imbricaţia acestor elemente de postulat reprezintă
măiestria
filosofică speculativă a existenţelor umane gânditoare, care
doresc
să relaţioneze cu semeni sau fiinţe capabile de feed-back, de
modulare şi, respectiv, detecţie a semnalelor utile din
amestecul de
raţiune a nebuniei şi de nebunie a raţiunii în care convieţuim
azi pe
planetă în spaţiul neraţiunii, cum ar fi zis Foucault.
Opoziţia distructivă şi autoritarismul pernicios,
confruntarea
deschisă dintre aceste două stări de a fi, ne determină să

103
vedem o
anume finitudine a eternei ordini, nu neapărat efectivă şi
expresă,
ci, mai degrabă, implicită, sub-înţeleasă, tacită, dar şi
invidioasă,
perversă, senzaţionalistă.
Bunăoară, este de notorietate cum prinţul Charles a
fost
întrebat dacă e homosexual şi el a negat, iar presa a titrat cu
litere
de-o şchioapă: „Prinţul Charles neagă c-ar fi homosexual!"
37
M. Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1996, pg. 22.

sau, şi
mai grăitor, un episcop englez în vizită la Paris este întrebat
de
ziarişti dacă va locui într-un local de noapte. Sacerdotul, în
loc de

104
răspuns, întreabă maliţios: „Există aşa ceva în oraşul
luminilor'5?
Presa a doua zi îşi informa cititorii:"Abia descins în
metropola de
pe Sena, monseniorul R. a cerut informaţii despre localurile
de
noapte". Comunicare... tacită? Da, dacă termenul ar veni de
la
omul politic şi istoricul roman. Tacit cel cu „sine ira et
studio", trăitor
la începutul mileniului recent... înhumat. Dar să continuăm
ahomo
ludens!
Un candidat (brunet şi analfabet) la postul de primar
al
Bucureştilor adevenit personaj, fiind arhicunoscut ca
primarul „Care
este" sau „Cititorul de almanahe", membru al partidului ce a
furnizat
alt termen la modă:"baronii locali".
Exploatând acest bătătorit drum, intrat în conştiinţă
pubhcă",contracandidatul poreclitului şi Evanghelie,
poreclitul, şi
el „marmarosbanc" (de la o afacere cu marmură) şi
„Vileanu"
(panonim la Videanu, ca şi cartea sfântă la Vanghelie) îşi
face banner
electoral cu chipul său unde scrie: "Videanu, care face!"
Cum ar
veni, succes cu materialul clientului. Adică, exact
comunicare...
tacită! Cu sau fară haz, precum această aserţiune, pe un
panou (ca
reclamă la prezervativele Durex) sunt înşiruiţi toţi fotbaliştii
greci şi
antrenorul lor neamţ, urmaţi de textul „Mulţumim părinţilor
noştri
că nu ne-au fost clienţi!"
Comunicării tacite, voit sau nevoit, i se asociază, de
cele
mai multe ori, stigmatul dezinformării, mai concret al

105
înşelătoriei
prin exagerare, care este de fapt un aspect al minciunii.
Habbes
evidenţia că a minţi este o capacitate prin care omul se
deosebeşte
de animale, o „trăsătură ce caracterizează
intersubiectivitatea", cum
preciza Jacques Lacan. Minciuna poate fi o mostră de umor,
cum
pledează în al său „Ghid al mincinoşilor" David Dale,
subiect de
semiotică generală, cum propune Eco, un limbaj-joc ce
„trebuie
învăţat ca oricare altul", după parafa lui Wittgenstein. Un joc
de
cuvinte o consideră şi Cristopher Ricks, care-1 citează pe
Shakespeare cu finalul sonetului 13 8: "De aceea mă-ntind
(to lie -

106
a sta întins - este omonim verbului a minţi! -n.m.N.R.)
alături de
ea. Şi ea de mine/ Şi prin minciuni defectele ni le ascundem
bine".
Se zice că băieţii mint şi tac, în timp ce fetele ascultă
şi
pârăsc. Dar „a îhvăţa să minţi cum trebuie, potrivit lui
Barnes, este
un pas fundamental în procesul de socializare a fiinţei
umane".38
A minţi e o modalitate de menţinere a „echilibrului
narcisistic" spune Jerome Kavka, în timp ce Disraeli, potrivit
lui
MarkTwain, arfizis: „Există trei felim de minciuni: minciuni,
minciuni
sfruntate şi statistici. Churchill definea minciuna drept o
„prelucrare
a adevărului", iar Sissela Bok constata că minciuna duce în
eroare
(doar) pe cei naivi.
O lucrare a cuplului Duncan şi Westan-Smith se
numeşte
,,Adevăruri care mint, căci pentru a minţi nu trebuie să
consideri
neapărat opusul adevărului. Colecţia de invocaţii din acest
text,
fiind semnată de mine, este de fapt, o colecţie de minciuni,
fiindcă
n-am făcut decât să culeg, să invoc şi, eventual, să comentez
spusele
altora; unele, ele însele spuse după... scrisele altora.
Samuel Johnson consideră minciuna „o greşeală sau
eroare
apărută în relaţia dintre două persoane", în timp ce Nietzsche
numea
religia ,,minciuna sfântă". Montaigne scria că „reversul
adevărului
are sute de mii de feţe", iar Goffman realizează o tipologie a

107
,^iăscocirilor". Interesantă definiţia (ironică) dată de Henry
Watton
pentru ambasador:"Un om onest trimis în străinătate să mintă
în
beneficiul ţării sale". La fel şi cea oferită de Francis
Cornford pentru
propagandă:"Acea ramură a artei de a minţi care aproape că
te
face să-ţi înşeli prietenii, fară să-ţi păcăleşti inamicii".
Minciunile au loc bine stabilit în toate domeniile
socialului.
Ele, ,au fost considerate unelte necesare nu numai de către
politicieni
şi demagogi, ci şi de către oameni de stat", preciza
38
J.A.Barnes, Sociologia minciunii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998,
pg.112

B.L.Kintz,
fiindcă, parafrazându-1 pe Machiavelli, cei ce rămân sinceri
sunt
lipsiţi de eficienţi E vorba de cei ce se-ncumetă să mintă
cunoscând

108
spusele lui Montaigne potrivit căruia „cel care nu are
memorie bună
n-ar trebui să încerce vreodată să mintă". Platon vorbea,
acum
două mii de ani, de o „minciună nobilă", iar noi, azi, îi
spunem
„dezinformare", cu varianta ei vulgară numită „gogoaşă".
Culmea e că într-o ţară în care se minte en gros, ca
România,
la un sondaj în care am cerut să se scrie primele zece calităţi
umane,
în majoritatea chestionarelor am găsit însuşirile: sinceritate,
cinste,
onestitate. Adică antonimele minciunii!
Ce să înţelegem din acest... adevăr paradoxal? în
primul
rând că între minciună (ca... boală!) şi nebunia (ca... sănătate
publică!) există un raport direct şi reciproc determinabil.
Amentia, fatuitas, stupiditas, marasis et dementia
(adică
nebunia, prostia, stupiditatea, imbecilitatea şi demenţa) sunt
faţete
ale pentagonului maladiei nobile a marilor creatori de la, să
zicem,
Van Gogh la Nietzsche, ca să nu ne referim la Eminescu sau
Bandelaire. Boli ale spiritului necum ale trupului, aceste
nerozii sau
idioţenii au existat şi există (coexistă) în afara ospiciilor.
Maniaci
sau melancolici, paranoici sau alienaţi, isterici şi ipohondri,
delirăm
printre umbre şi tenebre, promisiuni şi speranţe, teroare şi
acalmie,
flux şi reflux, libertate şi tranziţie. Primul semn al nebuniei,
se zice,
este atunci când, la volan fiind ţi se pare că stâlpii de pe
marginea
drumului merg înapoi. Sau atunci când, vorba lui Regnier
(Satira

109
XTV):"Cei care pentru a călători te îmbarcă pe apă/Văd
mergând
pământul, nu vaporul lor".
Apropo de lungimea picioarelor cu care umblă
adversara
adevărului care, de multicel poveste, „stă cu regele la masă",
persanii aveau o vorbă: „Minciuna care face bine valorează
mai
mult decât adevărul care face rău".Pe acest... adevăr se
bazează
medicii când evită să spună unui pacient bolnav incurabil că-
i sunt
zilele numărate. în acest caz însă, binele minciunii este unul
de tip
paliativ.Cât despre „moralitatea"minciunii, ea trebuie căutată
în
spusele copiilor. R.D.Alexander scria:" O mare parte din
adevărul

110
mărturisit în această lume se află în vorbele rostite de
copii".39 Cu
alte cuvinte, numai ei nu au învăţat (încă) să falsifice
adevărul, să
inducă în eroare, să ducă cu preşul, n-au învăţat termenul
căruia
grecii îi spuneau psemata şi nici cum (şi mai ales cu ce efect)
se
minte!
Dar minciuna e de-o vârstă cu homo sapiens, chit
că
e mai folosită azi, de homo sufragans. Psihologii şi, mai
recent,
sociologii i-au cercetat cu adevărat profunzimile şi sensurile.
Managerilor, mai ales cei ce înţeleg în profunzime
„capcanele"
comunicării tacite, nu le rămâne decât să ţină cont de
rezultatele
acestor cercetări şi să le aplice cu.. .rezultate eficiente.

39
Richard D.Alexander The lidagy of moral systems, Aldine de Gruyter,
New York, 1987, pg. 197.

111
 <titlu>METALIMBAJ ŞI CONVERSAŢIE

Să spunem ce simţim,
să simţim ce spunem .(Seneca)

Trăim în plin ev al info-dependenţeL Avea dreptate

Lucien
Sfez să concluzioneze: "Totul comunică!" Dar oare,
comportamentul comunicaţional, relaţionarea şi conversaţia
umană
sunt de ajuns pentru o convieţuire normală?
Arta conversaţiei este, până la urmă, o maieutică, o
moşire
socratică a dialogului prin care interlocutorul este obligat să-
şi
amintească, să descopere, să facă publice acumulările, mai
ales
adevărurile morale universale. (Fără să ştie, de cele mai
multe ori
anchetatorii - care au ca subiecte infractori de drept comun,
spioni
sau alţi pretabili la „detectorul de minciuni" -practică
această formulă
de comunicare umană, de scoatere a vorbei cu cleştele din
gură,
cum „glăsuiesc" proverbele).
Forţa cuvintelor este dată de imaginile pe care
acestea le
evocă, independent de sensul lor real. De aceea, de cele mai
multe

112
ori, dialogurile se transformă în polemici, ipostaze
comunicationale
care trebuie să rămână în limitele persuasiunii prin decenţă
şi
profunzime, nu prin vulgaritate şi intensitate vocală. Dacă
imaginile
nu prezintă interes, cuvintele devin redundante (transmit
aceleaşi
informaţii: ,,România e un stat democratic", „Traversăm o
perioadă
de tranziţie", „Săptămânal absolut independent" etc.) şi se
perimează.

113
 Din punct de vedere comportamental, strategia
conversaţională reprezintă o constantă a demersului
psihosociologic.
Fiinţa umană poate fi asemuită cu un burete - adună („suge")
şi
răspândeşte („şterge") informaţii. Şi fară să vrea, organismul
emite
şi captează semnale. Mirosul de deodorant se comunică
involuntar.
Dar, oamenii, de obicei, comunică voit, dirijat,
intenţionat
pregătindu-se biunivoc (emiţător/destinator -
receptor/destinator)
la fel ca într-un cuplu coagulat pe baza unui „contract
social".
Schimbului de mesaje i se creează un sens fiind nevoie de
facultăţi
umane pentru a le percepte, decodifica, înţelege, interpreta,
memora, menţine, transmite, valorifica, proteja.
Combinând resurse psihice, coduri lingvistice şi
structuri
de argumentare, comunicarea presupune cunoştinţe exacte,
coerenţă în abordare/înţelegere, ordine logică a ideilor,
capacitate
dialogală şi, mai ales, forţă persuasivă.
Dacă limba este social definită, cuvântul este
individual
definit pentru că priveşte maniera proprie în care
interlocutorul
transmite mesajul, vocea şi modulaţiile proprii. Şi mesajele
(vocale)
pot fi intenţionate sau neintenţionate. Importante sunt
denotaţia
(înţelesul primar) şi conotaţia (înţelesul secundar).
Conversaţia (diferită de discurs) este partea
comunicării
verbale care întreţinând şi relaţiile, a înlocuit
„comportamentul de
îngrijire". ^
în analiza comunicării de tip verbal (prin cuvinte)
va trebui

114
să ţine cont de câţiva factori determinanţi: intensitatea
sunetelor,
fluenţa vorbirii, viteza exprimării, intonaţia şi pronunţia.
Nu facem investigaţii retorice, căci nu ne adresăm
actorilor, dar discursul (dialogul, şueta, conversaţia) trebuie
să
respecte un minim de reguli ale vorbirii. Pe lângă factorii
amintiţi,
evitarea ticurilor verbale („n-aşa", „deci" etc), a clişeelor,
metalimbajului, truismelor şi platitudinilor („că veni vorba",
„ştiţi,
desigur", „dacă mă gândesc bine", „asta e altă chestiune",
„pe
onoarea mea", OK, da-da-da, „vă răpesc doar un minut", „şi
cu

115
asta închei", „nu mă-ndoiesc că ştiţi", „nu v-am spus-o, dar
v-o
repet!"), a tăcerii contra-productive (golurile hiatusurile,
lapsusurile),
a accentuărilor corecte (e. g. „A-nceput, de ieri, să cadă" vers
arhicunoscut din poemul „Iama pe uliţă" de George Coşbuc,
accentuat pe rând şi însoţit de o mimică misterioasă: a-
nceput! ?/de
ieri/ să... cadă! a făcut... carieră pe scenă în comunism! ),
„capcanele geminării" (sonorizări duble de consoane),
„comoditatea
de articulare" (pronunţia sincopată), „tâtâitul", „sâsâitul",
„rârâitul",
bâlbâielile, nazalitatea, „ă"-urile, „î"-urile etc. sunt alte
câteva obligaţii
ale comunicatorului. Elocinţa antică recomanda ca vocea „să
nu fie
surdă, nici slabă, nici groasă, nici dură, nici aspră, nici prost
articulată, nici stridentă, nici efeminată".
Metalimbajul este cel care codifică ideile altfel
decât
firesc. Când spunem „Nu e rău deloc" (metalimbaj), de fapt,
se
înţelege „Rău". Sau „ E poziţionat undeva, într-o zonă
liniştită",
adică „E departe de magazine, şcoli, civilizaţie". Ori
arhicunoscutul
„E un student deosebit de bun", adică se deosebeşte de
cei...buni!
Cuvintele care irită sunt cele care includ pauza:
"Cum să
zic...","Zi-i pe nume", „Ştiţi dumneavoastră", „Deci, aşa"...
Mai
sunt şi alte aspecte de distorsiuni (deturnări) de rigoare
comunicaţională; inclusiv dialogul afectat de regionalisme
(varză/
curechi; cartofi/barabule, moare/zeamă, ştevie/dragavei,
ardei/
ciuşcă, vin/zaibăr), argou (arest/bulău,
poliţist/caraliu/sticlete/gabor,
puşcărie/mititica/pâmaie, mitralieră/căţea), jargon (musiu,
monşer,
tov, boss, maître, man), localisme
(bolbotine/magiugele/plante),

116
cazonisme (beton/pilaf, grenade/varză, adunare
generală/ghiveci,
explozivi/fasole). Aceste aspecte „verbale" pot deveni
bruiaje
impietând comunicarea in integrum, mai ales în limbajele
soft
(standard), iar alteori, folosirea unor modalităţi ludice de
comunicare
persuasivă, poate facilita procesul accesibilităţii şi
receptivităţii.
Autocontrolul reprezintă un factor important, căci
gesturile transformate în ticuri sunt exploatate negativ de
interlocutor.
Atingerea nasului, scărpinatul în barbă, frecatul lobului
urechii,

117
trecerea degetelor prin păr sau alte asemenea aspecte de
autocontact sunt semne ale imaturităţii sau instabilităţii
nervoase. în
alte situaţii, aranjatul excesiv al hainelor Jocul cu ochelarii,
cu pixul,
cu alt obiect sau alte asemenea gesturi de substituire trădează
încercarea de a masca emoţiile.
Mai sunt elemente de „simbolistică" a gesticii de
acompaniere (mai ales a celei create cu mâinile) şi de reacţie
(căscat,
ridicat din umăr, măşcat picioarele etc.)
Superlativele, onomatopeele, interjecţiile,
perifrazele,
barbarismele, jargonul, tehnicismele, argoul, regionalismele
etc.
îngreunează comunicarea Frazele lungi, stereotipiile,
enunţurile vagi,
prozodia anapoda, neglijenţa semantică, improvizaţiile
lingvistice,
incoerenţa textului, contradicţiile logice sunt alte aspecte
care transformă
comunicareaîn „vorbărie", cu al său apendice explicit: „aflat
în treabă."
Conversaţia poate apela şi la comunicarea
nonverbală
care uzează de corp, mişcări/posturi/distanţei şi artefacte
asociate
corpului: haine, accesorii, tatuaje, insigne etc. Paralimbajul
(inflexiuni, nuanţe), kinestezia (mişcări faciale, corporale) şi
proximitatea (teritorialitate, spaţialitate, distanţe) concură, de
asemenea, la succesul (insuccesul) conversaţional. Pentru a
influenţa
eficient, tehnicile sugestive (prin cuvânt, ton, vestimentaţie,
ţinută)
sunt numeroase şi diferite. Cicero identificase cinci elemente
majore
ale artei oratoriei (inventivitatea, organizarea, stilizarea,
memorarea şi rostirea).
S-a stabilit că peste 75 la sută din durata unei zile omul
o
petrece transmiţând şi primind mesaje, adică ascultă,
vorbeşte,

118
citeşte, scrie sau tace/gândeşte. Comunicarea umană este
instrument
de socializare, istoria umană fiind una relaţională. A
comunica nu
înseamnă doar a emite sunete sau cuvinte, ci şi a gândi şi a
cunoaşte.
Astfel, actul de comunicare este unul complex şi presupune
emitere,
codificare, canalizare, receptare, decodificare,
contextualizare şi
feed-back. în procesul comunicării, oamenii folosesc
mijloace
verbale (sonore sau grafice) şi non-verbale (gesturi, mimică,
pantomimică), adică limbaje.

119
 Dar mimica, gestica, fonica sunt elementele
comunicaţionale infantile? Copiii îşi exprimă bucuria,
entuziasmul,
teama, tristeţea etc. prin scâncete, de cele mai multe ori fară
echivoc. Atunci când comunică (tot astfel, căci el o poate
face şi
verbal - vorbind sau scriind) la un adult elementele
dialogului
capătă noi valenţe (mascarea, dezinformarea, intonaţia etc.)
aşa
încât expresia, înţelesul, enunţul se pot modifica după voie. E
drept că acest demers comunicaţional (introvertit/extravertit,
sincer/nesincer) depinde de talent, exerciţiu, mobilitate
intelectuală, nivel cultural.
Actul comunicaţional şi limbajele devin efective prin
funcţiile
comunicării. Până nu de mult se cunoşteau patru funcţii
(cognitivă,
reglatoare, emoţional-expresivă şi imperativ-persuasivă), dar
odată
ce comunicarea s-a diversificat, cunoscându-se patru tipuri
(intra-
personală, interpersonală, organizaţională şi de masă), şi
funcţiile
acesteia au evoluat. Roman Jakobson spune că cele şase
componente ale actului comunicării (emiţător, referent,
mesaj, canal,
cod şi destinatar) generează tot atâtea funcţii ale comunicării
orale:
expresivă (a produce lămuriri necesare asupra identităţii şi
personalităţii organizaţiei), referenţială (a avea capacitatea
ofertei
reale de informaţie), poetică (a produce emoţie), fatică (a
oferi
posibilitate contactului direct), metalingvistică (a oferi
posibilitatea
codificării mesajului) şi conativă (a fi utilă, a avea forţa ce

120
duce la
acţiune cu un plus de sens).
în modelele lingvistice, semiologice, esenţială este
noţiunea
de semn (realitate perceptibilă ce poate înlocui un alt lucru
cu funcţia
de a informa, a facilita comunicarea, a influenţa şi a acţiona
eficace),
care poate fi; auditiv, vizual, gustativ, tactil, olfactiv sau
sonor
(acustic), gestual, postural, chimic, kinetic etc. După legătura
dintre
semn şi realitate în care trăim (referent) putem avea de-a
face cu
semne: naturale (lumina unui bec aprins) şi convenţionale
sau
artificiale (cuvântul bec).

121
 Intre cuvântul bec şi referentul bec (element fizic)
există o
legătură convenţională. înlănţuirea semnelor devine
comunicare
dacă transmite mesaje, adică dacă produce un sens. Bec,
studentul
X, aseară, a arde sunt semne. „Aseară studentul X a ars un
bec"
este o înlănţuire logică de semne (cu sens), adică un mesaj.
Aşadar,
drumul de la destinator la destinatar este lung, meandrat, mai
ales
când, aşa cum zicea Umberto Eco, „un obiect dotat cu sens
are
întotdeauna mai multe semnificaţiei posibile, deşi acestea
nu-s
infinite".
Eficacitatea actului conversaţional este încorsetată de
constrângeri: morale, financiare, sociale şi materiale, aşa
încât de
la expresie la impresie trebuie surmontate numeroase
blocaje,
oprelişti, bruiaje, interpretări, deturnări de sens, piste false,
cum
spunrebusiştii.
Intre comunicarea scrisă (electronică) şi cea orală
(telefonică) există un factor de diferenţiere foarte clar numit
intonaţie. Pe lângă clasicul exemplu al folosirii semnelor de
punctuaţie, respectiv a virgulei, în proorocirea: „Du-ce-te-
vei,
întoarcete-vei, nu vei muri", mutând-o după negaţie („Du-ce-
te-
vei, întoarcete-vei nu, vei muri!") sunt numeroase situaţii de
capcane ale tonului (accentului) precum cel legat de verb, în
expresia: „Se mai uită la muieri!" O anume intonaţie duce cu
gândul că un bărbat afemeiat, deşi e... lecuit (de lege, de
vârstă,
de boală etc.) tot mai întoarce capul după reprezentantele
Evei.
O altă intonaţie, întărită de expresia storsului unei cârpe ude
(muiată) poate deturna sensul expresiei în altă zonă, când, de

122
fapt, este vorba de cochetăria feminină de a... uita vârsta.
Deci
„ani" ori „etate" etc. se mai uită (omit) la femei (dame,
doamne,
Eve, muieri...). Tot, astfel, pentru expresia „râdea de se
prăpădea", dacă intonăm prepoziţia „de" ca „dacă" rezultă
definiţia pentru... dac, strămoş al nostru care avea credinţa că
la
moarte (când se prăpădea) trecea în lumea cea bună şi
frumoasă
a lui Zamolxe, aşa încât se bucura (râdea).

123
 Potrivit lui V. Satir sunt cinci căi de comunicare
interumană
de tip familial: concilierea, dezaprobarea, raţionalizarea
(rezonabilitatea), irelevanţa (indiferenţa) şi concordanţa.40
Dar comunicarea, ştie toată lumea, este un transport
de
informaţie pe o cale numită convenţional canal capabil să
permită
transferuri de mesaje, a căror rapiditate - ca factor de
eficienţă
comunicaţională- depind atât de viteza vehiculării cât şi de
mărimea
(numărul, amploarea) semnalelor transmisibile, totul raportat
la
unitatea de timp.
întrucât s-a constatat că două serii de poziţii sunt
favorabile
schimburilor verbale inter-umane - cele vizavi şi cele laterale
-
efectul numindu-se Steinzor, s-a renunţat la sălile aranjate tip
stal
cu sau fară tribună/pupitru, adoptându-se, pentru reuniuni
interactive, aranjamentul de tip rectangular, aşa încât mesele
rotunde
(Steinzor) au devenit pătrate/dreptunghiulare sau
ovale/eliptice. Un
rol important în eficienţa dialogului îl are şi proximitatea
fizică (ţinând
cont de aşa-zisele zone Hali), contactul vizual-postural-
gestual prin
care partenerul este „citit", persuadat, atras sau... îndepărtat.
De
aceea, deşi au telefon roşu (direct), marii lideri ai lumii
preferă
întâlnirile tşte-â- tşte, cum au fost Yalta, Teheran, Reykjavik,
Malta,
cu repercusiune de legendă pentru devenirea ulterioară a
lumii.
Potrivit lui Ferdinand de Saussure, semnul este
unitatea unui

124
40
Apud Iolanda Mitrofan & Nicolae Mitrofan, Comunicarea
intrafamilială în viziunea terapeuţilor (în revista Psihologia, nr.4/1991,
Bucureşti, pg.24-25,27).
semnificant (latura lui acustică, ceea ce receptorul aude,
adică planul
perceptiv al expresiei) şi a unui semnificat (adică a
conceptului la
care face trimitere semnificantul, deci domeniul conceptual,
al gândirii).
Bunăoară cuvintele (rostite, scrise, auzite, văzute) sunt
semnificanţi,
iar conceptele, reprezentările lor mentale sunt semnificaţi(i).
între
semnificant şi semnificat, pentru a le departaja, evidenţia,
distinge,
înţelege, pune în relaţie etc. există referentul (cel ce dă
referinţa despre
cele două elemente, care face asocierile necesare între, să
zicem

125
studentul deştept - fizic, existent, vizibil (semnificant) şi
imaginea
mentală a acelui om, personaj, personalitate (semnificat).
Aşadar, comunicarea desemnează orice proces prin
care
un sistem relaţionează, interacţionează cu altul, uzând de un
canal
ce le leagă. Mai concret, relaţionarea înseamnă vehicularea
de
informaţii, idei sau emoţii, împărtăşite, între două entităţi
sociale,
într-un context dat. Reglarea permanentă a eficienţei
comunicării,
pentru menţinerea echilibrului între previzibil şi imprevizibil
se face
prin feed-back (reacţia de răspuns, denumită ca atare de
Malvin
L. DeFleur).
S-au elborat numeroase modele comunicationale, cel
mai
recent fiind al lui Frank E.X. Dance numit modelul elicoidal,
care
evidenţiază continuitatea şi dinamica schimbului de
informaţii. Graba
şi abundenţa informaţională determină inventare unor
„scurtături",
care generează o părărească lingvistică expansivă gen „prof',
„bac",
„beep"etc.
Gabriel Tarde, ca precursor al comunicării, vede
conversaţia ca izvor al opiniei publice, dar aceasta are şi
unele
aspecte contraproductive. Unul dintre ele îl reprezintă
„bisericuţele"
şi „bârfa". Dezaprobarea despre viaţa (mai ales personală) a
unor
persoane, transmisă personal sau prin mass-media se
numeşte
generic bârfă, dar poate fi, după caz, identificată cu
calomnia,
defăimarea, discreditarea, ponegrirea. Bârfa este sursa
zvonisticii,

126
dacă depăşeşte cadrul personal. „Vinovata" este, se pare,
zeiţa
Fama (divinitatea colportării), dar analiza psihosociologică a
concluzionat că problema este foarte serioasă, fiind atât o
„poliţie
de moravuri", ci şi un lubrifiant comunicaţional, un prilej
estimativ/
comparativ.
Din acest tip de pălăvrăgeală (gestionată operativ) se
pot
culege informaţii de interes pentru actanţii arhitecturilor de
securitate
naţională. Un periculos atac terorist (cu substanţe explozive
disimulate în sticluţe de parfum şi vârâte în calele
avioanelor) a fost

127
dejucat în vara lui 2006 la Londra datorită exploatării
„bârfei" unor
localnici islamişti.
Fiindcă trăim o apoteoză a culturii bârfei, mai ales
prin
evoluţiile media, dată fiind libertatea cuvântului, este foarte
necesară
profunda ei gestionare comunicaţională.

128
 <titlu>NONVERBALISM „GRĂITOR

La început te vor ignora, apoi vor râde de tine,

pe urmă se vor coaliza şi vor lupta să te distrugă şi,
dacă scapi totuşi, devii un om mare. (Mahatma
Ghandhi)

Foarte adesea, în mediul infoimativ/cotrainformativ

pentru
securitatea naţională, prevalează componenta ecto-semantică
a
comunicării alcătuită din simboluri non-verbale (expresii
faciale,
inflexiuni vocale, gesturi, posturi, poziţii/poziţionări/mişcări
etc),
acest „dialog al tăcerii" fiind propriu acţiunilor confidenţiale,
ascunse,
secrete, adică specifice armatei. în condiţiile în care tehnica
interceptării/ascultării tehnicii de transmisiuni este vecină cu
perfecţiunea, dialogul „surdo-muţilor" este recomandat şi
eficient
în comunicarea la vedere dintre partenerii din mediu
operativ.
Elementele comunicării non-verbale de acest tip sunt
kinezice
(legate de mimică şi mişcări) proxiemice (privitoare la
poziţii, situări,
distanţe), cronemice (vizând „tăcerile semnificative",
succesiunea

129
de abstinenţe lingvistice"), oculezice(cu referire la „graiul"
privirii,
„limbajul" ochilor şi sprâncenelor), cromatice (legate de
limbajul
culorilor) şi generale (legate de postări/posturi şi poziţii ale
trupului,
inclusiv ale membrelor), la care se adaugă elementele de
paralimbaj
(ton, viteză, accent, ticuri etc.)
Aria tematică a acestui tip de conversaţie este
acoperită,
de regulă, cu verbe-perechi: a aproba/a dezaproba, a
accepta/a
respinge, a alarma/a linişti, a confirma/a infirma etc.

130
 Limbajul trupului este mai inteligibil decât toate. El
comunică
şi când nu vrem să comunicăm. Adică divulgă exact
inapetenţa,
indispoziţia, supărarea, adică lipsa dorinţei de a comunica.
Tăcem
grăitor tot la fel cum vorbim fară a spune, sau fară a fi
receptaţi.
Pentru a putea comunica însă, omul trebuie să se înţeleagă
pe sine, să-şi cunoască trup-sufletul. Lipsa împăcării cu sine,
care
provoacă blocaje comunicaţionale, nu este doar o chestiune
de
educaţie sau autoeducaţie, ci şi o evidentă dizarmonie
psihică, un
dezechilibru al păcii interioare. Pe acest aspect-mai ales îh
grupurile
constituite din tineri - trebuie să insiste factorii educaţionali,
îh aceste
predispoziţii dialogale trebuie găsită cheia demersurilor
psiho-
educative.
Dar, foarte adesea, posturile, fizionomia, mimica,
gestică,
vocea, proximitatea, depărtarea pot fi confuze şi nesigure,
fară
valoare comunicativă. „Lectura" trupului şi mai ales
„traducerea"
limbajului nearticulat este mai uşor de deprins decât cel
eminamente
cultural. Deşi nescrise, există unele „legi" ale acestui tip de
comunicare ce evidenţiază cvasi-universalitatea
semnificaţiilor şi
mesajelor „transmise", dar şi particularitatea (stilul)
„vorbitorilor".
Profesioniştii acţiunilor complexe de tip militar sunt
obişnuiţi cu
metode de „citire rapidă" a mimicii, fizionomiei şi chiar de
interpretare frenologică, adică referitoare la caracterul
partenerului/
adversarului. Nu putem distinge cele 7.000 de expresii
faciale
distincte, dar se pot memora câteva „exprimări" făcute, de

131
pildă,
cu ajutorul sprâncenelor şi buzelor, putem distinge când o
privire
este oficială, de anturaj sau intimă, putem tălmăci un
comportament
agitat, o angoasă, plictiseala, ticurile etnice, obiceiurile
confesionale
şi alte elemente non-verbale „divulgate" de comunicatorii
care tac,
dar fac!
Comunicarea exclusiv verbală, la care sunt constrânşi
de
cele mai multe ori militarii, este păguboasă. Limbajul
chipului şi
trupului pot fi mai convingătoare decât textul perfect (clar,
concis,
persuasiv, corect) al unui mesaj.

132
 Dacă animalele sunt „maşini însufleţite" (Descartes),
iar
omul e „animal ce râde" (Voltaire), comunicarea între aceste
două
categorii ale viului este umană.
Vestita doină a ciobanului care şi-a pierdut oile, cu
înţelesurile sale (muls, datul la strungă, păscutul, adăpatul,
tunsul,
adunatul, transhumanta) are profunde conotaţii
comunicationale.
Dar fantasticul comunicării non-verbale este şi mai
profund,
culminând, poate, cu incredibilul din peştera Movile (etanşă
atâtea
ere) descoperită întâmplător în Dobrogea, în care vieţuitoare
necunoscute trăiesc etem într-o perfectă izolare de civilizaţia
terestră, fară acces la soare, aer, apă şi alte elemente vitale...
indispensabile, sau recenta descoperire a unei/unor posibile
"clone"
ale Terrei în hăurile infinitului astral, ceea ce i-a determinat
pe
specialiştii NASA să-şi reconsidere teoriile despre existenţa
şi locul
probabile de situare a vieţii pe alte planete.
Acele micro-făpturi comunică doar cu ele şi cu
Dumnezeu
şi nu se aud, nu se văd, nu se simt şi nu mor, pe când aici, la
suprafaţă e o hărmălaie incredibilă a tăcerii şi
conspirativităţii în
război cu locvacitatea şi grăirile onomatopeice.
Comunicarea non-verbală reprezintă, practic, un
domeniu
infinit, aproape virgin şi, oricum, diferit de la un popor la
altul sau
de la o zonă la alta. Când se-ncearcă recursul la „legi", abia
atunci
se adânceşte şi mai mult complexitatea aproape
„neguvernabilă".
Doi specialişti ai S.R.I. au încercat să ordoneze, bunăoară,
„legislaţia
straielor" (militare, civile, sportive, bărbăteşti, femeieşti, de
lucru,
de stradă, de ocazie etc.) găsind următoarele „legi"
particulare: a

133
culorii, a materialului, a împrejurărilor, a spaţio-
temporalităţii, a
utilităţii, a funcţionalităţii, a anotimpurilor, avârstei, a
personalizării,
a strictului necesar, a non-stridenţei, a unităţii şi a curăţeniei.
Legată
de gest, mimică, poziţii, membre, organe, trup, distanţe,
haine etc,
acest tip de comunicare este foarte des folosită în structurile
militare,
în acţiunile (misiunile) acestor categorii sociale.
„Tăcerile operative" sunt foarte utilizate în timpul
interdicţiei
radio, în spaţii cu distanţe (posibilităţi) vizuale, în care se
realizează

134
relee comunicaţionale între elemente de dispozitiv.
„Semantica"
acestui tip de comunicare se poate stabili ad-hoc întocmindu-
se
aşa-zise diagrame ale comunicării observaţionale,
înregistrate pe
peliculă şi comentate pentru a fi corectate şi îmbunătăţite.
De la aceste semnalizări din „lumea tăcerii" s-au creat
sintagme (metafore) cu profundă semnificaţie poetică şi
metalingvistică
precum: ochi alunecoşi, limbă ascuţită, ochi dulci şi ocheade,
ochi
pentru ochi, te soarbe din priviri, n-are ochi pentru tine, gură-
cască,
ochilă, pupila mea etc. sau expresii (îndeletniciri) ca: la
revedere, din
vedere, din auzite, din vorbă-n vorbă, veniţi să vedeţi, „te uiţi
şi câştigi",
„priviţi, vă arăt", linie (aparate) de ochire etc, proverbe
(maxime)
cum sunt: „Cine limbă lungă are, va săpa cinci ani la sare",
„Pereţii au
urechi",, Atenţie, duşmanul ascultă", „Tăcerea e de auf',
"Vezi-mă
cu un ochi şi te voi vedea cu doi "şi multe altele.
Drumul primar al comunicării, de la gură la ureche, s-
a
mărit treptat, informatorul vorbitor aflându-se din ce în ce
mai
departe de informatul ascultător. Mai mult, calea inversă a
schimbului de mesaje (reacţia, răspunsul, confirmarea) nu
mai putea
avea loc la vedere.Distanţa de vedere şi auz în care putea
avea loc
comunicarea face to face a trecut peste limitele care asigură
relaţia
audio-vizuală directă.
Focurile, telegraful optic, buciumările, sirenele n-au
putut

135
înlocui cuvântul, deşi s-au adresat „grăitor" auzului, chiar şi
văzului.
Curierii aducători de mesaje între expeditori şi destinatari
distorsionau textele „prelucrându-le" după mintea lor. Când a
apărut
scrierea s-a trecut la schimbul de zapişti. A mers până când
„poşta"
a devenit vulnerabilă.
Au suit pe scena comunicării tiparul şi telegraful.
Textul
tipărit şi mesajul plecat pe sârmă au topit distanţa şi tăcerea
dintre
partenerii de dialog, dar au lipsit comunicarea de sinceritate,
„directeţe", feed-back şi rapiditate.
Tehnica legăturilor interumane a evoluat Radioul -
telefonul
fară fir - reuneşte avantajele relaţiei gură-ureche cu cele ale
tiparului,

136
dar nu permite replica Abia telefonul ca atare, care permite
„dialogul"
celor doi analizatori, rezolvă parţial problema. Televizorul o
simplifică, chemând la „parteneriat" şi ochiul (chemat de
manuscris
şi tipăritură fără aport audio-vocal!), iar telefonul mobil
(radiotelefonul) şi internetul dă rezolvări optime raporturilor
face
to face. E drept că o şoaptă la ureche (misterioasă,
emoţională,
intimă, conspirată) rămâne superioară (ca modalitate
comunicaţională) oricărei forme modeme de dialog. De
aceea, şefii
de stat, între care există linii secrete, sigure, telefoane
„roşii", preferă
întâlnirile tşte-a-tşte, unde se hotărăsc (uneori doar verbal şi
fară
martori) destine planetare. Este ceea ce se poate chema
„comunicare
emoţională".
Ochii (mari) ai nou-născutului ... vorbesc. La fel şi
scâncetul. Faţa senină, palidă, rumenă sunt tot atâtea ipostaze
relaţionale. Ceea ce fac (non-verbal) animalele marcându-şi
teritoriul (cu urină, bunăoară, cum procedează peste tot, prin
parcuri
sau pe roţile autoturismelor din parcare, câinii), au copiat şi
oamenii.
Ei, însă, comunică folosind alte „marcaje": pun un fular, o
carte, un
ziar, o geantă pe scaunul ocupat ori aşează dulapul, biroul,
cuierul
etc. în chip de „pe aici nu se trece". E şi acest mod de a
transmite
informaţii un tip de definire a unei situaţii: ceilalţi înţeleg ce
aşteaptă
partenerul de la ei, dar şi ce pot aştepta ei de la acesta.
Actorii, mai ales, se folosesc de faţă, corp şi
membre
pentru a „întări" spusele verbale. Ajunsese proverbial datul

137
din mână
al lui Nicolae Ceauşescu, ce-şi sublinia astfel „rârăiturile"
verbale.
Alt preşedinte, Ion fliescu fusese poreclit „zâmbetul
naţional".
Sunt şi gesturi (ticuri) care sancţionează discursul
în
întâlnirile focalizate, de la clefetitul gumei de mestecat la
scărpinatul
în locuri intime. Există un întreg psi-management al
impresiei. Nu
doar respectarea regulilor de face-to-face sunt importante
(abstinenţa, jocul de rol), ci mai ales cele legate de
comportamentul în situaţia când (crezi că) nu te vede nimeni
(râgâitul, înjurătura, scobitul în nas, scuipatul pe jos).
Importante

138
în regia actului dialogal sunt şi distanţele (intime, personale,
sociale
şi publice) investigate de E.T.Hall.
Dincolo de „comunicatorii profesionişti", de reacţie
ai
organizaţiei de intelligence, fiecare poate fi emitent de
mesaje, aşa
încât este necesar un minim de cunoştinţe pentru gestiunea
imaginii
de sine, crearea de imagine şi investiţia de credibilitate.
Aproape că nici nu mai există sistem de relaţii în care
actorii
unei organizaţii să nu aibă semne distinctive, ecusoane,
uniforme,
logo-uri purtătoare şi difuzoare de informaţie. în curând, toţi
cetăţenii
vor deveni nişte corespondente ale unor coduri alfa-numerice
pe
un dreptunghi care poate fi şi carte de identitate, şi de credit,
şi
card bancar şi permis de conducere şi de acces, şi paşaport şi
act
de asigurare. Cip-ul implementat pentru monitorizare
fiziologică şi
localizare în spaţiu este dejarealitate, aşa încât noţiunea:
singurătate,
izolare, refugiu, dispariţie îşi pierd valabilitatea.

139
 <titlu>REPERELE MANAGEMENTULUI
COMUNICĂRII

Se zice că auzim jumătate din ceea ce se spune,

ascultăm cu atenţie jumătate din ceea ce am auzit şi
ne amintim jumătate din ceea ce am ascultat ( E Sathre,
K Olson, C. Whitney)

Definirea procesului comunicării a reprezentat o

preocupare
a teoreticienilor încă din vremea Greciei antice. Recent,
Encyclopedia Britannica îl defineşte ca pe un „ schimb de
înţelesuri
între indivizi, printr-un sistem comun de simboluri".
Comunicarea ţine de însăşi esenţa umană, iar mecanismul
său într-
o organizaţie de tip militar este acelaşi, fireşte, cu cel
implicat într-
o organizaţie de orice tip. Raporturile dintre ele sunt ca de la
genul
proxim la diferenţa specifică.
Astfel, procesul comunicării implică existenţa unor
surse
(emiţători) şi receptori - subiecţii comunicării (oameni de
arme),
care codifică şi decodifică, prin intermediul competenţei
gramaticale şi al performanţei proprii anumite mesaje (codul
este
limbajul, verbal sau scris, atitudinile, mimica, gesturile).
Privind

140
acest proces dintr-o perspectivă practică, un comandant sau
un
manager trebuie să aibă în vedere anumite principii ale
comunicării
atunci când intenţionează să-şi exercite atribuţiile,
interacţionând
cu subordonaţii pentru a le transmite anumite mesaje care să
producă efectul aşteptat.

141
 Comunicarea este un proces colectiv. Chiar dacă
managerul are iniţiativa comunicării, el trebuie să fie
conştient de
faptul că procesul este influenţat de către toţi participanţii.
Emiţătorul
nu exercită controlul complet al mesajului, mai ales în ceea
ce
priveşte receptarea lui de către ceilalţi. Ca urmare, pentru a
depăşi
barierele care pot apărea, el trebuie să utilizeze coduri
acceptabile
pentru publicul-ţintă căruia intenţionează să se adreseze; de
asemenea, el trebuie să aibă un feed-back permanent şi să
folosească mai multe canale de comunicare simultan, pentru
a
beneficia de avantajele redundanţei în transmiterea
mesajului său.
Comunicarea este un proces ireversibil, O dată
emis
şi recepţionat, un mesaj îşi produce efectele, fară a se mai
putea
reveni la starea de fapt anterioară transmiterii acestuia.
Efectele
pot fi anihilate sau atenuate prin transmiterea de noi mesaje
complementare sau antagonice celui iniţial. Poate în nici un
alt
domeniu acest principiu nu îşi verifică valabilitatea mai mult
ca în
cel al vieţii în structurile de intelligence.
Fiecare participant la comunicare îndeplineşte un
rol specific. Emiţătorul şi auditoriul său sunt implicaţi în
codificarea, transmiterea, decodificarea şi primirea
mesajelor.
Aceste roluri se schimbă de la un moment la altul, uneori
fiind
chiar îndeplinite simultan. Comandantul (şeful, managerul)
trebuie să ştie exact ce rol joacă fiecare participant la
comunicare într-un moment dat, pentru a-şi putea adapta
intenţiile la situaţia cu care se confruntă.
Comunicarea are un scop precis. în măsura în care
sunt
conştienţi de intenţiile lor, toţi participanţii la comunicare au
un scop
anume, pe care îl urmăresc în timpul desfăşurării acestui

142
proces.
Mai mult chiar, acest scop există chiar şi atunci când el nu
este
conştientizat de subiecţi. Cel care comunică trebuie să-şi
precizeze
foarte bine scopul pe care doreşte să-1 atingă prin
comunicare,
pentru a putea astfel să-şi aleagă în orice moment cele mai
adecvate
procedee de comunicare şi să ajungă astfel la efectul dorit.

143
 Feed-back-ul este esenţial pentru o comunicare
eficientă. Fiecare participant la comunicare urmăreşte
realizarea
unei eficiente cât mai mari în transmiterea sau receptarea
mesajelor,
în obţinerea efectului scontat.
Fiecare persoană are filtre unice. în formularea unei
explicaţii sau a unei expuneri, specialistul trebuie să
manifeste o
oarecare flexibilitate, fiind conştient de faptul că fiecare
membru al
publicului său percepe lumea, inclusiv pe emiţător, într-un
mod diferit
de al său, precum şi de al celorlalţi participanţi la tranzacţia
comunicării, date fiind nivelul diferit de instruire, mediul din
care
provine militarul, particularităţile psihologice ale fiecăruia.
Mesajul transmis nu este neapărat identic cu cel
receptat Semnificaţiile nu sunt transmise ca atare, ci doar
puse la
dispoziţia receptorilor, care le primesc în conformitate cu
experienţa,
competenţa, profilul cultural etc, care le sunt proprii.
Canalul de comunicare influenţează mesajul.
Credibilitatea managerului influenţează în mod hotărâtor
eficienţa
comunicării. Pentru ca receptorii să-şi schimbe
comportamentul
în direcţia intenţionată de el, competenţa sa profesională
trebuie să
fie incontestabilă, mesajul de transmis - coerent, canalul -
oportun,
iar retorica - fară cusur.
Există multe mesaje, care sunt intr-o adevărată
competiţie pentru câştigarea atenţiei receptorilor. Pentru
că,în
mod practic, numărul mesajelor potenţiale cu care se poate
confrunta un individ este nelimitat, iar cele pe care le poate
decodifica sunt mult mai puţin numeroase, sarcina celui care
comunică, nu numai în mediul militar sau didactic, este aceea
de a
capta atenţia publicului-ţintă.

144
 Aşadar, comunicarea reprezintă un instrument
esenţial în
practica profesioniştilor de intelligence, care pot spori
coerenţa
sistemului printr-un transfer eficient de semnificaţie,
formulând şi
primind mesaje, selectând canalele de comunicare, trecând
peste
barierele acesteia, cunoscându-şi auditoriul, interpretând
corect

145
mediul în care se produce comunicarea şi intrând în
competiţie cu
nenumărate alte mesaje, care nu vin - pentru moment sau
deloc -
în slujba obiectivelor activităţilor specifice desfăşurate în
organizaţie,
în această situaţie, prevalarea de spiritul şi litera
regulamentelor
militare ţine de concepţii didactice de tip „magister dixit", şi
sa
dovedit că nu este totdeauna o soluţie inspirată pentru saltul
calitativ
al procesului de instrucţie şi de educaţie desfăşurat în
organizaţia
secolului nostru.

146
 <titlu>STILISTICĂ ŞI COMUNICARE

Dintre creaţiile omului, limbajul este, probabil,

cel mai uimitor. (Lytton Strachey)

Orice persoană poate deveni personaj, atunci când

existenţa
sa se contextualizează, când devine actor social şi agent de
informare. Convieţuirea e cea care îl transformă pe om în
actor
social., Jocul" pe scena vieţii presupune existenţa unui rol (şi
a unui
status) în care să aibă loc schimbul de replici. Monologând
(dar
mai ales dialogând) individul comunică, aşază ceva în
comun, oferă
informaţii, spune şi expune. Exprimă şi se exprimă. Este un
agent
comunicaţional.
Ştiinţa comunicării este rodul unei acumulări
relaţionale
îndelungate. Eficacitatea dialogului persuasiv este dată de
empatia
subiecţilor, iar această rezonanţă a comprehensibilităţii este
în raport
direct cu entropia şi logica ofertei conversaţionale.
Pentru a fi funcţional sistemul „ C 6" (cine-cui-ce-
când-cum-
cât) în circumstanţele de loc (unde) şi scop (de ce),

147
comunicatorii
profesionişti trebuie să fie nişte virtuozi ai triadei teleologice
(ut
probet, ut delectat, ut flectat) a seducţiei influenţării şi,
desigur,
manipulării, prin probitate (veridic), delectare (accesibil) şi
emoţionare (plăcut).
Materia primă a acestei clădiri sistemice o reprezintă
cuvântul şi
devenirea morfo-sintactică, îmbinarea în texte,
transformareaîn limbaj
cu ajutorul căruia se vehiculează un mesaj (informaţii) pe un
canal,

148
potrivit codului, într-un anume stil, între emiţătorul şi
receptorul ce
deservesc nişte adrese ori destinatar / emitenţi, creatori de
feed-back.
Numai omul - care a transformat natura prin cultură -
este
posesorul legităţilor ştiinţei informării, doar el este industriaş
al
cuvintelor prefăcute în „marfa" destinată pieţei
consumatorilor de
informaţie. Ca agent „comercial" al acestui schimb, în
societatea
informaţională în care trăim, homo laquens-significans
trebuie să
fie un specialist al îndeletnicirilor cu dimensiuni
comunicaţionale,
precum biblioteconomia, muzeologia, documentarea,
jurnalismul
etc. Ştiinţa informării presupune reversibilitate acţională de
tipul a
te informa pentru a informa. De aici, caracterul ei
interdisciplinar
(recursul la epistemologie, lingvistică, psiho-sociologie,
informatică,
economie etc.) şi practic-aplicativ.
Trăim epoca resurecţiei formei. Suntem mai receptivi
la
ambalaj decât la produs. întâi ne uităm în ce şi apoi la ce.
Raportul
formă / conţinut este foarte important şi în arta comunicării,
în
practica jurnalistică. David Randall vedea drept caracteristici
ale
scriiturii de presă: „planificarea, claritatea, limbajul proaspăt,
onestitatea, precizia, armonizarea, eficienţa". Având sub
priviri (sau
în auz) acest „semn", să ne... sesizăm, sub înrâurirea unor
exemple,
apropo de varii aspecte ale meşteşugului (tehnicii) redactării.
Sine-qua-non-ul elaborării unui text îl reprezintă
acurateţea
lingvistică, rigoarea gramaticală. Adică nu vom folosi

149
grafica
oprobiu, delicvent în loc de oprobriu, delincvent, sau nu vom
schimba
accentul în cuvinte precum: caracter, profesor, boştină. Nu
vom
spune fortuit când ceva este forţat, fiindcă termenul are
sinonimul
întâmplător, cum nu vom spune infractorul a fost prins în
flagrant,
când, de fapt, e vorba de flagrant-delict. Exemple de abateri
de la
această minimă normă sunt duium. Bunăoară, o operatoare
p.c. a
scris ,,ministerul tutelor" în loc de "ministerul tutelar", iar o
alta a
înlocuit într-o frază amorul cu amarul, aşa încât, în loc de
victorie
într-o idilă s-a declanşat un război sentimental. Chiar în acest
articol,
în loc de boştină, a cules baştină.

150
 Un ajutor preţios îl reprezintă chiar computerul, dar
acesta
interpretează drept corecte şi tutele şi tutelar sau amorul şi
amarul,
iar în ceea ce priveşte împărţirea în silabe, atoateştiutorul
calculator
"ignoră" cele trei reguli învăţate în clasele primare.
Dar, să nu intrăm în conţinut fară să fi-nceput cu
începutul,
adică cu titlurile (supratitlurile), despre care învăţăm că
trebuie să fie:
scurte, acroşante, dinamice (cu verb), informativ-rezumative
şi,
desigur, corecte. Dacă vom citi pe prima pagină „Becali este
pedofiT,
vom constata că titlul îndeplineşte condiţiile enunţate, dar
din text
rezultă că un oarecare Vasile Becali est eroul ştirii, necum
politicianul
şi omul de afaceri cu acelaşi nume. Asta se cheamă
imoralitate a
redactării senzaţionaliste. în stilul pamfletar sunt permise
unele
găselniţe, prelucrări de tipul, Aberaţia de libertate", România,
pământ
românesc",, JDemnitarii spun lucruri trăsnite", „Unora le
place jaful",
„Mama natură, tatăl alcoolic", „Paragini aurii", „Liberte,
fraternite,
infiacţionalite ", „Mangla cum laude", „Cartonaşul roşu cu
tricolor",
„Dubios democraţia trecea", cum citim în două hebdomadare
bucureştene, ale căror titluri („Academia Caţavencu" şi
„Aspirina
săracului") sunt ele însele pretabile acestei practici
redacţionale.
Un alt „condiment" al textului redactat îl constituie
citatul,
moito-ul, adagiul latin. Atenţie însă la trunchieri ori efecte
perverse
de tipul „perseverare diabolicum" (ştiind că perseverenţa e o

151
virtute
morală!) care reprezintă partea conclusivă a expresiei
„Errare
humanum est" ori la abaterile datorate ignoranţei precum
articularea
pluralului ,,media"prin formula,^nediei", sau folosirea
masculinului
„redivivus" lângă un feminin ca România, care .. .„rediviva"
nu
,^edivivus", cum scriu sau rostesc unii comunicatori.
Traducerile deficitare, sau mot-a-mot, în actuala
ofensivă
(globalizare) a limbii engleze, produc redactări cu carenţe
hilare
(unele chiar groteşti, gen se smaileşte) sau impun termeni
improprii
ca deja asimilatele implementare sau locaţie.
Jocul sinonimelor poate deveni, şi el, periculos, fiind
recomandată evitarea unor construcţii tehniciste gen
„amendarea

152
unei legi", „vizionarea televizorului", „servitul mesei" şi
(iarăşi!)
„implementarea cheii în contact" ori (şi mai şi) „locaţia în
care
domiciliez".
La urma urmei, redactarea este o problemă de
stilistică şi
logică a comunicării, de folosire a limbajului (popular,
literar,
jurnalistic, didactic, tehnic). Artă sau meşteşug,
tehnoredactarea
presupune creativitate şi cunoştinţe, deprinderi de a
compune,
lectură şi asimilare, vocaţie şi pasiune, bunăvoinţă şi muncă,
pentru
a enumera decât câteva diade de calităţi.
Redactarea în sine presupune o serie de puncte
obligatorii
de trecere: compunerea sau alcătuirea mesajului (produsului
comunicaţional) care incumbă, la rândul său: alegerea,
formularea
şi analiza subiectului; invenţiunea sau documentarea şi
ierarhizarea
ideilor, cuvintelor-cheie, interogaţiilor; dispoziţiunea sau
planul,
respectiv strategia (introducere, cuprins, încheiere)
organizării
argumentaţiei, partiţia conţinutului, formularea concluziilor ;
elocuţiunea, adică metamorfozarea ideilor în discurs (text).
Această
etapă finală a parcursului elaborării unei compoziţii destinată
sistemului mass-media, se manifestă fie prin redactarea
(expunere
scrisă), fie prin exprimare orală.
Redactarea (scrierea unui text respectând regulile
gramaticale, ortografice şi deontologice) presupune o
anumită
tehnică, o măiestrie care poate fi rezumată în opt grupe de
aspecte:
- folosirea vocabularului adecvat, vizând precizia, nuanţarea
adjectivelor, evitându-se banalitatea, eliminareaponcifelor,
stereotipiilor, evitarea barbarismelor, a termenilor de jargon,
utilizarea ponderată a neologismelor şi sinonimelor, evitarea

153
construcţiilor tautologice şi a pleonasmelor, a clişeelor
verbale,
a construcţiilor parafonice gen „dă banii până-n fund la
taxatoare" ori „la curbă şinele trosnesc" sau cacofonice şi
vulgare, a hiaturilor (e ea), aliteraţiilor, asonantelor, rimelor,
folosirea antitezei („deosebit de frumuşel" în loc de urât),
aluziei
(el nu întârzie, e reţinut), antonomazei (împuşcatul, tribunul,
geniul

154
din Carpaţi), perifrazei (cel care face şi desface, leagănul
fărădelegii
cu epoleţi), eufemismul(nu-i urâţel deloc).
- respectarea normelor gramaticale, în special evitarea
greşelilor precum: dezacordurile, flexiunile greşite, folosirea
incorectă
a părţilor de vorbire, nerespectarea concordanţei timpurilor
verbului,
construcţii prolixe (aglomerate), fară propoziţii principale,
neterminate, echivoce, excesul de infinitive, gerunzii şi
participii ori
utilizarea lor greşită.
- respectarea normelor ortografice, ortoepice şi de
punctuaţie,
mai ales a virgulei (nu între subiect şi predicat), a
ghilimelelor,
semnelor întrebării şi exclamării, precum şi a cratimei (care
nu
desparte pe aţi dorit, dar o face în cazul lui a-ţi dori), iar pe
să-ţi
mai spun nul (sic!) divide săţ-i!).
- respectarea cerinţelor folosirii citatelor, prin
reproducerea
între semnele citării cu trimitere la sursă ori prin parafrazarea
cu
aceeaşi trimitere bibliografică.
- adoptarea unui stil adecvat, dintre cele colocvial
(cotidian,
practic, familiar, nu familial), beletristic, ştiinţific,
administrativ, şi,
desigur, publicistic, ţinând cont ca elocuţiunea să menţină
echilibrul
potrivit între substantive, adjective şi verbe, preferându-se
simplitatea, evitându-se monotonia şi luxurianţa verbală.
- cunoaşterea şi aplicarea corectă a noţiunilor de
stilistică,
respectiv a figurilor de cuvinte sau tropilor (metafora,
metonimia,
sinecdoca, catacreza, litota, hiperbola, comparaţia, alegoria,
antonomaza, simbolul etc), a figurilor de gândire
(hipotipoza,

155
etopeea, interogaţia, prolepsa sau subjecţia, imprecaţia sau
blestemul,
exclamaţia, prozepopeea sau personificarea, apostrofa,
obsecraţia
sau deprecaţia, ironia, dubitaţia, dialogismul, aluzia,
reticenţa,
suspensia etc), a figurilor gramaticale sau licenţelor
(inversiunea,
hiperbata, pleonasmul, silepsa, anacolutul, elipsa,
asyndetonul,
antiteza, anafora, epifora, apanalepsisul, epizeuxisul,
simploca etc).
- aşezarea funcţională în pagină (e valabil parţial şi
pentru
textul de pe prompter!) expresiv şi estetic, adică „citeţ",

156
computerizarea oferind soluţii generoase de masivitate,
rarefiere,
font, franjurare, de alineat şi paragraf, ilustrare, culoare etc.
- asigurarea cu instrumente de lucm uzuale, de la hârtie,
agrafa,
creion, radieră, pix, stilou, sugativă, la dicţionare, cd-rom-
uri,
dischete, manuale, reportofoane, alte instrumente audio-
vizuale.
- necesitatea ciornei, a primei redactări, al cărui loc, în
cazul
lucrului dictat la tastatură, este ţinut de display, unde se fac
corecturi,
stilizări şi transcrierea în vederea difuzării (publicării).
A

In cazul expunerii orale, pregătirea comunicatorului

presupune demersuri asemănătoare ca-n cazul redactării
(expunerii
pe suport), dar şi calităţi (oratorice) în plus (ştiinţa captării
atenţiei,
carisma, dicţia, adaptabilitate vocală, accent, joc de scenă,
adeziune
afectivă) precum şi respectarea regulilor retoricii (exordiul,
expunerea şi peroraţia sau concluzia).
în concluzie, redactarea presupune cunoştinţe
( pentru
că e meşteşug), har (fiindcă e artă) şi, desigur, norme morale
(
decenţă, lipsa emfazei şi a exagerărilor, evitarea extremelor,
argumentări şi minimalizări, falsificări şi reduceri la absurd),
pentru
că este o cerinţă a unei profesii de vocaţie, responsabilă şi
necesară
în orice alcătuire socială.

157
 <titlu>VOCILE TĂCERII

Decât să-ţi pară rău c-ai spus ceva, mai bine să

regreţi c-ai tăcut. (Anonim)

Vorbirii i se adaugă, desigur gestica, ţinuta, postura

care
pot fi augmentative ale persuasiunii sau, dimpotrivă, piedici
în calea
cursivităţii. Aşadar gestica va trebui să fie spontană
(naturală), să
evite teatralitatea şi indecenţa, să fie suplă (necrispată), să
evite
rigiditatea şi stereotipurile, să fie adaptată (sincronizată) şi,
desigur,
limitată (neexagerată), căci abundenţa supără.
Particularităţile vocale,
dacă nu pot fi evitate, sunt „contraproductive" în dialogul de
tip
militar în situaţii de criză, chiar dacă se vorbeşte codificat.
Gângăvitul, bâlbâitul, ţâţâitul, bolborosirea, sâsâitul,
grasierea
(rârâitul), specificul local (aşela, chieptul, chiloţii în loc de
acele
sau acele, pieptul, piloţii), graba şi particularităţile pă, pi, fui,
lentoarea şi particulele no, ţâpă-1, mere, vocea „stricată" de

158
tutun,
de praf, umezeală etc. divulgă şi localizează o ţintă.41
Comunicării verbale (argumentativă, informativă,
explicativă, sugerativă, manipulativă, critică, incitativă şi
clară, fară
ticuri etc.) trebuie să i se adauge demersul para-verbal
(pronunţia,
accentul, tonul, fluenţa, vocea, debitul, intonaţia, pauza,
41
Apud Alina G., Arta de a vorbi în societate şi diferite ocazii. Principii
oratorice, EdAlcalay & Co, B.P.T. nr.865-866, Bucureşti, 1937, pg.39-55.

onomatopeele etc.) şi cel non-verbal sau al „narativităţii

gestuale"
(pantomima, kinezika, proxemica, mimica respectiv
mişcarea,

159
poziţiile, gesturile, în raport cu arsenalul ajutător: haine,
artefacte,
aparate, ustensile, obiecte didactice etc).
în Trusa de comunicare " sunt numeroase aspecte
legate
de barierele comunicationale, de simbolistica dialogului.
Unele sunt
ticurile verbale (ăăă, îîî, măi dragă, n'aşa, deci), de accent
(caracter,
vipuşcă), altele sunt scăpări, care, la un anumit nivel, prin
speculare
şi supralicitare au efect dăunător precum:, Jiuliganii de la
Timişoara"
pentru Ceauşescu sau „golanii din Piaţa Universităţii" sau
„Măi,
animalule!" de la Constanţa pentru preşedintele Iliescu şi
"ziariştii
găozari" pentru preşedintele Traian Băsescu. Simbioza dintre
limbajul de lemn şi cel de mahala a creat limbajul
politicianismului
nostru de tranziţie, aşa încât titlul (Drame la Teatrul de
Comedie)
apropo de scenele din Parlament nu trebuie tratat doar în
glumă.
Plusat (alimentat) de incultură, limbajul devine de lemn
finisat (de
rumeguş). A se vedea discursurile sau textele felicitărilor
care se
schimbă între V.LR-urile tranziţiei noastre democratice.
Intenţionate
(Cutărescu te iubim, că ca tine nu găsim!) sau întâmplătoare
(Cutare
mânca căpşuni), cacofoniile sunt alte „delicii" verbale care
alterează
comunicarea. Virgula fonică pe care unii o „pun" pentru a
evita
cacofonia, abia face gafa şi mai gafa. Apropo de virgulă
(semn de
punctuaţie ignorat adesea) aceasta poate naşte catastrofe.
Arhicunoscute sunt exemplele:„Duce-te-vei, întoarce-te-vei,
nu
vei muri!" (cu virgula mutată după „nu") şi „Să se ierte, nu

160
se poate
să se condamne la moarte!" (unde o virgulă pusă şi înaintea
lui „să"
devine fatală). Din aceeaşi familie fac parte şi construcţiile
ligamentale ori calambururile gen „La masa de scris" cu
transcrierea
„Lama s-a descris!" /'Ofiţerul dezbate subiectul şi apoi iar
des
bate", ori citându-1 pe Raymond Boudon („Texte
sociologice alese",
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, pg.25): „Gal, amant de
lareine"
cu varianta „Galamment de l'arene ..." s-au tot speculat de
receptori.
Nu sunt de ignorat îndemnurile „Vorbeşte cum ţi-e
vorba!",
„Tăcerea de aur" sau „Decât să-ţi pară rău c-ai spus ceva,
mai

161
bine să regreţi că ai tăcut!" E foarte important să spunem ce
vrem
să se audă, să scriem ce vrem să se citească, să comunicăm
ceea
ce vrem să se-nţeleagă.
Exemplele cu jocuri de cuvinte tocmai acest fapt vor
să-1
întărească, prin recursul la excepţii. De la textele traduse
greşit s-
au iscat conflicte între state, de la textul înregistrat în cutiile
negre
ale aeronavelor prăbuşite s-a aflat adevărul despre o
catastrofa
aviatică. „Pistele false", deturnările semantice, definiţiile
rebusistice
sunt frumoase în reţelele rigurozităţii şi urgenţei, cum sunt
cele din
sistemul militar, dar produc perturbaţii şi blocaje grave. Un-
doi-ul
„Eo rus!" cu replica „I" (considerată cea mai scurtă diligentă
comunicaţională) are traducerea (din latină) „Merg la ţară",
cu
răspunsul: „Du-te!" Deci nici o conotaţie... rusească!
învăţătura
populară şi pildele orale spun multe despre „tehnicile de
comunicare". De la „Şi tăcerea e un răspuns" până la „Spui
ce
vezi, dar vezi ce spui", pildele dialogului uman sunt
„grăitoare". Şi
anecdota comunicaţională are tâlcul ei. E arhicunoscut cel
mai scurt
„duel" epistolar purtat între V.Hugo şi editorul său. Autorul
,,Mizerabililor" i-a expediat o scrisoare cu textul: „?" (Adică:
Spune
cum merg vânzările ultimei cărţi?) Aprimit o zapiscă cu un
răspuns
similar: „!" (Adică: Merg excelent!).
Din aceeaşi familie ludică face parte şi exemplul cu
invitaţia
transcrisă VN/P (Adică: Venez souper?, deci V, N sub P
tradus,
Veniţi să cinăm?) al cărei răspuns a fost: Ja (Adică: da, în
germană,
invitatul francezului fiind neamţ, dar şi Pai grande appetit,

162
deci „J"
mare, „a" mic, tradus: Am o mare poftă!).
Un fost subordonat, fară să vrea, a „revăzut" o
maximă
celebră, când l-am întrebat ce face: „Mă uit, că şi uitarea e
scrisă-
n legile omeneşti". Fiecare s-a gândit la alt verb, cu aceeaşi
formă
cum ar fi: părul (pom, podoabă capilară) sau focul (incendiu,
comandă militară, percuţie, superlativ pentru frumuseţe,
pânza unei
corăbii etc.).Pe baza acestor principii ale similarităţii s-au
creat
logotipuri de genul „Trupa Dp2", „9 înşine", „veni, video,
viei", „de
3 x femeie", Niki4 (Nichifor), sau ideolecte gen„La Lilieci",
„La

163
doi colonei", „La dracu-n praznic".
Cuvintele trebuie să-şi menţină un standard de
proprietate.
Nu sună mobilizator pentru auzul soldaţilor „generalul
Mămăligă",
„colonelul Bucă", „maiorul Sulă" (toate reale). Onomastica
poate
influenţa carisma. La ortopedie operează chirurgul Ologu,
ajutat
de anestezistul Ciungul La Arhivele Naţionale, în anii '90,
director
era profesorul Scurtu, care-1 avea adjunct pe magistrul
Lungu!
Publicaţiile centrale ale M.I. erau conduse, în anii '80, de doi
colonei: Goga şi Cuza! Conotaţia cu partidul arhicunoscut (şi
neagreat) s-a şi făcut.
Poate pentru a scăpa de răspundere, într-o publicaţie
semnează autorul Alcibiade, Cronicar sau S.N.K. Moda
pseudonimului e veche şi motivată: a scăpa de urmăritori, de
numele
nesonor, greu sau urât, ori din alte raţiuni. Voltaire, Moliere,
Arghezi,
Eugen Simion, I. Barbu, Madona etc. sunt exemple notorii.
S-au folosit şi alte tipuri de pseudonime: Leon
Dianeu
(pentru Ion Deleanu-Budai), ori Ionescu, fost Popescu, fost
Grumberg (pentru evreii prigoniţi).
Să nu uităm, vorbitori ce suntem, că traficul de
semnificaţii
trebuie să aibă adresă şi acoperire. Numai noi ştim că
obiectul
visului vrăbiilor este mălaiul, că mâţa blândă zgârie rău şi
câinele
care latră nu muşcă.
Originea unor expresii (ţap ispăşitor, acarul Păun,
came
de tun, asta-i muzica ce-mi place, ruşinea caprei, spălatul
rufelor în
familie, de frunza fiăsinelului, luleaua neamţului, verde-n
ochi, a
găsit orbul Brăila, capul calendar, proşti dar mulţi şi câte
altele) s-
a uitat, dar semnificaţia textelor s-a generalizat. Există zeci

164
de feluri
de a spune acelaşi lucru. Iată câteva redate de pe plăcuţele
aflate
pe cabinele autobuzelor pentru transportul în comun:„Nu
vorbi cu
şoferul" (Italia), „Este interzis să vorbiţi cu şoferul"
(Germania),
„Nu e politicos să vorbiţi cu şoferul" (Marea Britanie), „Ce
câştigaţi
dacă vorbiţi cu şoferul?" (Franţa), „Nu distrageţi atenţia
conducătorului auto" (România).
Cum spuneam, evitarea bolboroselii, sâsâitul, gângăvitul,

165
ţâţâitul, rârâitul, bâlbâitul în dialog sunt carenţe ale
comunicării, dar
tot la fel de bine aceste ticuri fac deliciul dialogului, chiar în
domeniul
artei declamaţiei. Sunt exemple de artişti celebri, de oratori
şi
politicieni care nu şi-au cizelat graiul natal sau n-au procedat
ca
Demostene să-şi corecteze defectul pronunţiei. Ceauşescu e
cel
mai semnificativ, dintre cele recente, cum Iorga, Călinescu,
Birlic,
Sadoveanu pot fi exemplificaţi la celebrităţi.
în conversaţie (bunăoară în misiunile internaţionale
sau
acoperite) trebuie evitate ticurile (accentele) care trădează
„plaiul
natal" de tipul: „Şe vreai, bre, dacă chiloţii nu ştiu cum să
folosească
trenul, trag aer în chiept şi iau chicerele la schinare", „No,
amu om
mere să vedem ce iaşte răzbelul, tulai, Doamne!", „Făcui
cale-
ntoarsă, ftisăi pi la el şi-1 văzui în post de santinelă, ni la el",
„Nevasta
ăla al meu nu face nici brinză, chind vede două colonele",
„Haoleu,
mânca-ţ-aş, să n-am parte de ce văz înainte, faci mişto de
mandea?"
Dealtminteri, creativitatea ludică ritmată este proprie
poporului român, comunicativ şi sensibil. Născut poet, nu?.
Nu
noi am inventat acronimul „Labele, poc!" pentru epoca
încheiată la
22 decembrie 1989 cu aluzie (fonetică) destul declară: „La
Belle
epoque?" Suntem creatorii celor mai frumoase strigături,
răvaşe,
cimilituri vechi „Dă-te-aproape, neamule, veniţi, v-apropiaţi
că am
marfă de Galaţi, doi un pol, îţi dau un braţ" sau ad-hoc

166
(„Pocnitori
de sărbători, bagă babele-n răcori"), de sloganuri („Raţia de
libertate", „Păcat, păcat, de sângele vărsat", „Noi de-aicea nu
plecăm, nu plecăm acasă, până când nu câştigăm, libertatea
noastră!", „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e", „Azi la
Timişoara,
mâine-n toată ţara", „Cine-a tras în noi, 16-22!"
Există o întreagă lume a „sigliştilor" care creează
cuvinte
ce-şi fac loc în limbă (utecişti, orelişti, pedeserişti,
udemerişti etc.)
sau care rămân peiorative (pecerişti, meaişti, meapnişti sau
apevişti,
de la APV sigla „armatei pe viaţă".
Darul vorbirii este un sine-qua-non existenţial. Cei
buni de
gură cuceresc: aproapele, femeile, încrederea, auditoriul.
Povestea

167
vorbei este lungă şi complexă, ca şi povestea tăcerii.
Limbajul
poziţiei arată slăbiciune, defensivă, incertitudine (cocoşat,
mână în
şold, cap în piept etc), cum şi aportul anexelor (mustaţa,
barba
îngrijită, culoarea hainelor, ochelarii etc.) „vorbeşte" despre
neîncredere (hainele negre), despre încredere (pietrele
semipreţioase:
roşu (rubinul), verde (smaraldul) sau albastrul (safirul).

168
 <titlu>RELAŢII PUBLICE ŞI COMUNICARE

A gândi înseamnă înainte de toate a distinge.

( Nicolae Rotam)

Relaţionarea umană are loc preponderent

comunicaţional,
comunicarea fiind forma fundamentală a interacţiunii
interpersonale.
De rudenie, de vecinătate, economice, culturale, religioase
etc,
relaţiile sociale sunt interindividuale şi interpersoanle
(conştiente,
psihologice şi directe). Dar relaţiile nu sunt numai
interumane, căci
omul vine în contact şi cu obiecte, procese, fenomene,
plante,
animale. Acest tip de relaţii nu sunt interpersonale, ci
interacţiuni,
ale cărei caracteristică este în primul rând unilateralitatea.
Pentru a putea fi, aşa cum este postulată, inevitabilă,
comunicarea presupune respectarea câtorva puncte
obligatorii de
trecere precum: cunoaşterea şi stima de sine; conştientizarea
nevoilor celuilalt; ştiinţa (arta, măiestria, priceperea,
răbdarea) de
a asculta; capacitatea persuasivă în privinţa semnalelor emise

169
şi
recepţionate; expertiza ofertei feed-back-ului eficient;
înţelegerea
procesualităţii relaţiei comunicationale; ştiinţa exprimării
sentimentelor, dorinţelor, motivelor; acceptanţa
conflictologiei
grupale şi a crizelor ce se pot declanşa într-o organizaţie;
asumarea
rezolvării paşnice, mediate, comunicationale a conflictelor.
De asemenea, managerii comunicării persuasive sunt
de
părere că principiile comunicării se pot rezumaîn „devize"
imperative
de genul: găsiţi-vă timp! fiţi înţelegător cu celălalt! nu
amestecaţi

170
persoana cu probleme! spuneţi ce simţiţi! ascultaţi activ!
oferiţi feed-
back-ul specific la timp!
Elton Mayo, în „Teoria relaţiilor umane" spunea că
necesităţile complexe ale indivizilor (stimă, suportativitate,
satisfacţie) reprezintă sursă motivaţională pentru
performanţă. De
aici, necesitatea utilizării eficiente a resurselor umane şi a
„competenţei interpersonale" (Chris Argyris).
Ca fiinţă socială, omul nu poate trăi izolat. „Uniunea
psihică
conştientă directă, bazată pe legătură inversă complexă şi
care
cuprinde minimum două persoane", adică relaţiile
interindividuale
au cel puţin trei paliere de caracteristici: caracter psihologic
(subiecţii raportului au toată gama de însuşiri psihice:
percepţie,
înţelegere, evaluare, toleranţă, comunicare) caracter
conştient
(în contextul relaţiei acţionează o reciprocitate a raporturilor
şi
scopurilor); caracter direct (necesitatea dialogului face to
face, a
contactului nemijlocit)
Există relaţii cu surse psihice (relaţii interpersonale)
şi
nepsihice (animale, obiecte, procese, fenomene fizice),
relaţii de
interacţiune (unilaterale, asimetrice, necomplementare).
Informaţia
de feed-back, în acest caz este nealterată.
Relaţia de tip om-animal, deşi este una
interpsihologică,
rămâne unilaterală, limitată pentru animal la nivelul pur
perceptiv şi
nemijlocit comportamental. Aşadar, relaţia interindividuală
nu este
sinonimă perfect cu relaţia interpersonală (care este exclusiv
interumană). Şi-n cazul oamenilor acţionează excepţia.
Relaţiile

171
medic/pacient fară cunoştinţă, mamă/sugar, persoană trează/
persoană adormită nu (mai) sunt interpersonale. Ca să fie
interpersonală trebuie să concureze conştiinţa şi
reciprocitatea.
Dacă nu se manifestă interacţiunea, relaţiile nu sunt
personale, chiar dacă au loc între oameni prin sintagme de
genul:
şef/subordonat, producător/consumator, patron/angajat,
ofiţer/
soldat. Ele sunt relaţii de tip ipotetic, neefective, virtuale, în
care
oamenii nu se percep, nu acţionează, nu reacţionează.

172
 Relaţiile interpersonale nu se reduc doar la un trafic
de
atracţii/repulsii, ci reprezintă o „sinteză de percepţii,
comunicări şi
acte simpatetice" (P.Golu).
Particularităţile relaţiilor interpersonale rezidă în
fătul că:
sunt un „aliaj" între social şi psihologic; sunt o simbioză între
subiectiv
şi obiectiv; au aspecte de distanţare şi contradicţie; au
caracter
etic, valorizator; au caracter formativ, oamenii trăind unii
prin alţii.
O tipologie a relaţiilor interpersonale se poate
ierarhiza
după mai multor variabile precum: trebuinţele (nevoile)
umane:
(relaţii de inter-cunoaştere; de intercomunicare; afectiv-
simpatetice); modul de exercitare: (relaţii unilaterale
(neîmpărtăşite) şi, respectiv, reciproce (împărtăşite); latura
procesuală (dinamică): (relaţii de cooperare (mutuale), de
conflict
(opoziţie), de competiţie (rivalitate), de acomodare
(obişnuinţă),
de asimilare (fuziune), de stratificare (ierarhizare), de
alienare
(îndepărtare) etc); aşteptări (receptivitate)/aporturi
(iniţiative):
(relaţii compatibile şi, respectiv, incompatibile).
Relaţiile interpersonale asupra personalităţii sunt
sursă de
mobilizare (dinamizare) a vieţii psihice, creatoare de stări
psihice
noi şi permit manifestarea unor însuşiri psihice (talent,
atitudini), iar
procesele comunicării umane - interacţiunea, coordonarea,
cooperarea, influenţarea, manipularea, informarea,
dezinformarea
- stau la baza umanizării prin transmiterea (dinamica)
experienţei
sociale, influenţarea educativ-formativă. Parafrazându-1 pe

173
A.
Moles, comunicarea este acţiunea de a face un individ - situat
într-
o epocă într-un anumit loc - referitoare la datele şi
evenimentele
ambianţei de la un alt individ sau sistem. E drept că există
comunicare şi-n sfera infraumană, dar psihosociologii se
ocupă de
comunicarea din societate, procesul care angajează pe
oameni cu
toată încărcătura lor psihică. Deşi există o comunicare în/de
masă
(intermediată de mass-media), psihosociologia este interesată
mai
ales de comunicarea relaţională, de relaţiile interpersonale
din
organizaţii.

174
 Viteza, tehnicitatea, ubicuitatea sunt elemente care fac
ca relaţionarea să aibă loc în timp real, aici şi acum
indiferent de
spaţii. Acest fapt influenţează enorm feed-bak-ul,
reciprocitatea.
Comunicarea trebuie să „învingă" sursele de eroare
(zgomotele) să reducă incertitudinea actului relaţional. E.
Mahrabian
estima că numai 7 la sută din comunicarea unei emoţii se
realizează
prin canal verbal, 55 la sută se transmite prin canal vizual şi
33 la
sută prin canal paralingvistic (ton, accent, ritm, pauză, voce,
carismă,
retorică etc). Campion este de departe canalul vizibil. De
aici,
„audienţa" televiziunilor şi preferinţa revistelor ilustrate.
Reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto (G. Bateson,
P.
Watzlawick, D. Jackson etc.) pun semnul egalităţii între
comunicare,
mesaj şi comportament, aşa încât orice act comportamental
capătă
prin interacţiune - valoare de mesaj, care mesaj este, în
acelaşi
timp, şi un conţinut, şi o relaţie (adică avem de-a face cu o
metacomunicare). Aşadar, semantica acestei conduite
comunicative
se revelă mai bine dacă este integrată în contextele în care se
produce
şi anume: relaţia emiţător/receptor, codul lingvistic şi
mimico-
gesticular, microgrupul, mediul social, condiţiile socio-
istorice etc
In grup, comunicarea se structurează în reţele de
comunicare, care depind de ierarhia de statusuri,
diferenţierea
calitativă de roluri, natura sarcinii de rezolvat a grupului etc
De
aceea există structuri: centralizate, omogene şi intermediare.
Informaţia vehiculată în cadrul acestui tip de
relaţionare
este: operaţională şi/sau motivaţională, actele comunicării

175
fiind
să informeze şi să influenţeze.
„Probă a excelenţei sinelui", comunicarea face
posibil
adevărul „ cine comunicase comunică "A1, adică parcurge
drumul
către celălalt (aproapele) prin sincronizare, rezonanţă,
42
Laurenţiu Şoitu, Pedagogia comunicării, Ed. Didactică & Pedagogică,
Bucureşti, 1997, pg.50.
calibrarea
discursului, intuiţia efectelor, contextualitate
şi
stilistică). Faptele
comunicaţionale, ca să creeze relaţionali de tipul: ce s-a
perceput,

176
ce s-a înţeles, ce s-a exprimat şi se s-a vrut a se exprima,
trebuie
„ săfie alcătuite din: ce se vede(postură, gesturi, forme,
culori,
dimensiuni etc); ce se aude (vorba, timbrul vocii, muzica,
ritmul, pauzele); ce se spune (cuvântul, semnificaţiile,
conţinuturile, ideile); ce se face (acţiuni, organizări, procese
etc). Dar relaţionarea principală în comunicarea persuasivă o
constituie argumentul şi demonstraţia, cât şi capacitatea
empatică
a comunicatorului cu ajutorul căreia „ avem tendinţa de a
înţelege
mai bine partenerul, de a-i intui gândurile şi trăirile
afective,
de a-i anticipa comportamentul şi chiar de a acţiona
corespunzător asupra acestuia" Empatia coroborată cu
dialogul ajută la finalizarea a două scopuri emergente:
comunicarea
în sine şi acomodarea la realitatea celuilalt.
Medicul care consultă , preotul care spovedeşte,
anchetatorul care întreabă, dirijorul care grăieşte prin
baghetă,
agentul electoral care promite, omul din fosa scenei care
suflă
actorului, beţivanul care sporovăieşte mergând şerpuiţ
cimitirul care
oferă epitafuri etc. practică un limbaj prin care se adresează
oamenilor.
Relaţionarea este, de fapt, interacţiune socială. Nu
putem
trăi unul lângă altul fără să ne (şi să) punem întrebări. Cel
mai la
îndemână instrument de legătură umană este telefonul. Nicki
Stanton
enunţa cinci imperative ale comunicării telefonice: Fiţi scurt!
Fiţi
politicos! Fiţi ingenios! Vorbiţi clar! Vorbiţi mai rar!
A putea comunica eficient înseamnă şi a (putea)
asculta
activ, sens în care se recomandă: încetaţi să vorbiţi! (Nu poţi
asculta
dacă vorbeşti.) Puneţi partenerul într-o situaţie uşoară!
(Ajutaţi-1

43
Solomon Marcus, Empatie şi personalitate, Ed. Atos, Bucureşti, 1977,
pg.169. 177
să se sită liber să comunice). Spuneţi-i că vreţi să ascultaţi!
(Arătaţi-
i interes, nu faceţi altceva - rebus, lectura presei, ordine-n
acte -
când el vorbeşte). îndepărtaţi perturbaţiile! (Nu faceţi
zgomot cu
vreun obiect - clips, agăţătoarea pixului, ochelarii, bricheta).
Fiţi

178
constructiv! (încercaţi să înţelegeţi şi punctele de vedere care
nu
vă convin). Fiţi răbdător! (Nuîntrerupeţi). Păstraţi-vă calmul!
(Un
om supărat interpretează cuvintele în sens negativ). Fiţi
circumspect
cu criticile, contraargumentele" (Acestea inhibă şi pun
partenerul
în poziţie defensivă). Puneţi întrebări! (Acesteaîncurajează).
încetaţi
să vorbiţi! (E prima şi ultima cerinţă, fiindcă restul depind de
ea,
căci, nu-i aşa, nu puteţi asculta dacă vorbiţi).44
De la neatenţia civilă (care nu-i ignorare) a
trecătorilor
ce-şi intersectează privirile pe trotuar sau peron, în tramvai
ori în
magazin la relaţionarea unui filor cu obiectivul (vectorul) său
uman
în acelaşi câmp social, avem de-a face cu un proces
psihosociologic
complex. Privirea oamenilor este „grăitoare". Cineva care
evită să
ne privească în ochi poate fi evaziv şi nesincer ori ciudat.
Interacţiunea presupune convivialitate, întâlnire,
contact,
rol, poziţie socială, nume. Relaţionarea umană este, de fapt,
comunicare: non-verbală şi lingvistică. Schimbul de
informaţii şi
înţelesuri (explicite sau tacite) are loc prin expresii faciale
(mimica),
gesturi, mişcări şi poziţii ale corpului sau poziţii ale acestuia.
, JLimbajul trupului" e, uneori, mai expresiv decât cel
articulat. De
pildă, şase emoţii (fericire, tristeţe, furie, dezgust, frică,
uimire)
evidenţiate prin fotografii au fost, înţelese" uşor de membrii
triburilor
din Noua Guinee.

179
 Relaţiile publice (care sunt o stare de spirit, un
instrument de gestiune, o îndemânare, o artă/ştiinţă, o
profesie
exigentă, o practică democratică, un control asupra realităţii,
o
industrie, un sistem de valori), potrivit lui Bernard
Dagenais45, se
44
Apud Zoltan Bogathi (co), Manual de psihologia muncii şi
organizaţiilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 226
45
Vezi B. Dagenais, Profesia de relaţionist, Ed. Polirom, Iaşi, 2002,
passim

practică pentru: a atrage atenţia, a informa, a rezolva o

problemă,
a crea un climat de simpatie, a gestiona o provocare, a
dezvolta o
imagine, a ne apăra, a influenţa opinia publicului, a răspunde

180
jurnaliştilor şi publicului, a face faţă complexităţii
socioeconomice.
Abilităţile necesare pentru a reuşi în acest demers profund
psihosociologic sunt: calităţile personale (cultura generală
solidă,
imaginaţia, aptitudinile particulare etc.), cunoştinţele
specifice
(despre organizaţie, despre public, despre mediu, despre
tehnicile
de cercetare etc.), exigenţele profesionale (cunoaşterea mass-
media, cunoaşterea strategiilor de comunicare, a tehnicilor
dialogale,
a suporturilor scrise, audio-vizuale, tridimensionale).
Carelaţionist
actorul social îndeplineşte sarcini: de execuţie, de decizie şi
specifice: cercetare, concepere, realizare, evaluare.
Relaţionarea presupune un anume tact. Nu vorbeşti
de
frânghie în casa spânzuratului. Nu faci glume cu chelioşii în
prezenţa
purtătorilor de perucă, nu ironizezi infirmităţile în public.
„Măi,
animalule, nu vezi pe unde calci?" se oţărăşte o femei în
tramvai.
„Sunt nevăzător, stimată doamnă!" se scuză „agresorul". Un
poet
tranşă: „Nu aduceţi orbii să simtă mirosul caişilor înfloriţi!"
Diplomaţie se cheamă această variantă de tact. Dar dacă
tăcerile
sunt... grăitoare să vedem vorbirea cât de persuasivă este în
relaţionarea umană. Comportamentul uman este dirijat prin
vorbire
care se obţine prin conversaţii informale. Harold Garfinkel a
întemeiat etnometodologia (studiul etnomodelelor pe care
oamenii
le folosesc pentru a înţelege ce fac şi ce spun ceilalţi). Să
contextualizăm un dialog: „Sunt student".„Da! Nu-i nimic.",
Acum
sunt în vacanţă." „O, îmi pare rău". Inteligibilitatea între
vorbitori
este împărţită între cuvinte şi context. Tot astfel putem

181
relaţiona
de manieră fatică (gen „da-da", „îhî", „înţeleg" spus din când
în
când la un telefon într-o convorbire în care ori nu eşti în stare
de
dialog, ori nu eşti lăsat să dai replică). Asemănător e şi
relaţionarea
împrăştiată.
Aşadar interacţiunea este un proces prin care
acţionăm/
reacţionăm la cei din jur, adică relaţionăm. Studiul acestui tip
de
comunicare este foarte important pentru psihosociologia
devenirii
într-o carieră eminamente relaţional-umană.

182
 Ca ştiinţă a folosirii mij loacelor de exprimare
(cuvinte,
gesturi, poziţii, tehnici), comunicarea trebuie să ofere, în
ultimă
instanţă, posibilitatea de a primi, descifra şi valorifica feed-
back-
ul. Sens în care trebuie să existe voinţa/capacitatea orientării
mesajului şi nevoia/acţiunea de comprehensibilitate.
A.V. Cicourel scrie: „Participanţii la o interacţiune
socială
înţeleg în aparenţă multe lucruri (prin elaborarea semnelor
verbale
şi non-verbale), chiar dacă acestea nu sunt menţionate în
mod
explicit. Elementele non-verbale se pot dovedi a fi la fel de
importante ca şi elementele verbale". Acelaşi autor, care
consideră
că informaţiile (cunoştinţe distribuite social) care-i permit
actorului
să asocieze reguli informative generale cu scene de
interacţiune
trăite, ştiut fiind că, în general, actanţii relaţiei nu se îndoiesc
de
vorbele celuilalt şi nu pretind probe exterioare, tuşează:
„Actorii
atribuie semnificaţii prin care se poate înţelege ceea ce este
descris
sau explicat, chiar dacă la un moment dat conversaţia nu
pare să
fie tocmai limpede pentru partener sau pentru observatorul
neutru,
din cauza utilizării anumitor termeni".46
Scopul principal al relaţionalii (materializat în PR-
public
relations ori în RP - relaţii publice!) nu îl constituie traficul
de
adevăruri, informarea publică, dialogul coerent, ci o
finalitate
intrinsecă: imaginea.

183
 Rex R Harlow, lider al comunităţii relaţioniştilor a
analizat
472 de definiţii ale relaţiilor publice şi a formulat-o pe
aceasta:
„Relaţiile publice reprezintă acea funcţie distinctă de
management
care ajută la stabilirea şi menţinerea unor canale mutuale de
comunicare, înţelegere, acceptare şi cooperare între o
organizaţie
şi publicul acesteia; implică administrarea problemelor şi a
46
A. V. Cicourel, La Sociologie cognitive, PUF, Paris, 1973, pg. 51-52.

dificultăţilor; ajută corpul managerial să fie în permanenţă

informat,
dar şi sensibil la opinia publică; defineşte şi accentuează
responsabilitatea conducerii de a respecta interesul public;
ajută
conducerea să fie în permanenţă conştientă de schimbările
existente,

184
pe care ulterior să le folosească în mod eficient, acţionând ca
un
prim sistem de alarmă ce contribuie la anticiparea unor
tendinţe;
întrebuinţează ca mijloace principale cercetarea şi
comunicarea
temeinică şi etică".47
Fapt e că relaţiile publice se manifestă în cel puţin
patru
spaţii: public, organizaţional, mediatic şi comunicaţional.
Relaţionarea explicită (public relations) a apărut la
jumătatea secolului XLX în SUA, RR. fiind definite ca
„ansamblu
de mijloace folosite de instituţiiylntreprinderi pentru a crea
un climat
de încredere şi simpatie în rândul propriului personal,
precum şi în
rândul publicului".
Aşadar, relaţiile publice sunt mai ales sociale,
clasificându-se în: interne (studiate de şcoala de la Harvard
condusă
de Elton Mayo) şi externe (care ţin de vârstă, sex, profesie,
mediu
etc.).Procesul R.R se bazează pe încrederea umană şi au
câteva
trăsături: intenţionalitatea, reacţia de impact, strategia
multifazială,
rolul realizărilor individ/instituţie, ambivalenţa scopului,
atribut/
barometru al conduceriLElementele procesului: agentul RR.,
clientul/beneficiarul şi serviciile specificeJEtapele procesului
pot fi:
definirea scopului/obiectivelor, cercetarea în teren,
elaborarea
strategiei, implementarea activităţii RR. în mediul vizat,
evaluarea.Tehnicile (metodele) RR. sunt: generale
(negocierea,
interviul, legătura/contactul permanent etc, care, toate,

185
trebuie să
respecte reguli minimale privind alegerea canalului de
mediere,
elaborarea comunicatelor, a buletinelor şi dosarului de presă)
şi
audio-vizuale (conferinţa de presă, purtătorul de cuvânt,
discursul
oficial etc).
Scopul final al relaţionalii îl reprezintă crearea
imaginii
dezirabile (reale) a instituţiei care presupune: existenţa unei
structuri,
a unui sistem central şi a unui sistem periferic Gestionarea
47
Revista română de comunicare şi relaţii publice, nr. 1/1999, pg. 74.

imaginii
presupune derularea unei politici relaţionale care implică:
managementul performant, strategia de încredere, campania
de

186
promotion, folosirea sponsorizării, personal calificat, relaţii
cu mass-
media.
Şi imaginea e o formă a comunicării. Pentru a o
evalua
trebuie investigate elemente psihosociologice: memoria
afectivă,
conotaţia, gradul de interes. Aşadar, principala metodă de
realizare
a P.R. (R.P.) o reprezintă comunicarea, proces cu
caracteristici
precum: cât trăim, comunicăm; o facem prin mijloace
verbale şi
nonverbale, iar uneori gesturile contrazic mesajul;
comunicăm
bilateral, deşi, uneori, intrăm într-un cerce vicios; între
comunicatori
există diferenţe de ierarhie, statut, cultură, vârstă, prestigiu
etc.
Obstacolele de relaţionare pot fi de ordin: social,
cultural
şi psihologic (emotivitate, agresivitate, timiditate,
afectivitate). în
P.R., un rol important îl are conduita cu toate aspectele ei,
retorica
(vorbirea), stilul, gestica, discursul, persuasiunea
(convingerea),
gestionare&psihologiei mulţimilor, tehnicile de negociere.
Crearea imaginii dezirabile despre un om, o
instituţie, o
firmă, un produs e un fel de „promotion" comunicaţional şi
intredisciplinar bazat pe literatură comparată, jurnalism
social, istorie
şi psihologie pentru studiul imaginii de sine
(autoreprezentării) şi,
mai ales, despre alţii. Adică e vorba deja de o subdisciplină
psihosociologică şi a ştiinţelor comunicării, numită
imagologie, care
studiază orice reprezentări ale realităţii.
Din dorinţa de a „da bine" în presă, în faţa
publicului

187
(mai ales în ipostaza sa de electorat) unii actori sociale au
deturnat
sensul real al demersurilor imagologice, promovând
disimulare,
dezinformarea, tăinuirea, dezminţirea, adică manipularea
prin P.R
ca-n cazul „tăcerilor" suspecte privind colaborarea cu
„odioasa"
securitate exact a celor mai vehemenţi detractori ai defunctei
structuri, deconspirată ca poliţie politică.
Un aspect important al relaţionalii îl reprezintă
procesul
interacţiunii dintre părţi pentru rezolvarea unor conflicte de
interese,
adică negocierea. Negocierea este o formă concentrată şi
interactivă de comunicare interumană în care două (mai
multe) părţi

188
aflate în dezacord urmăresc s-ajungă la o înţelegere care
rezolvă o
problemă comună sau atinge un scop comun. Dincolo de
scopul
stingerii conflictului, negocierea urmăreşte şi aspectele
colaterale:
menţinerea contractului, câştigarea de timp, limitarea
evoluţie
cauzale. In negociere important e avantajul reciproc. Deşi e
opusă
utilizării forţei, negocierea mai recurge, uneori, la
constrângeri,
violenţă, şantaj. Fazele negocierii sunt trei: conştientizarea
problemei, implicarea în schimbul de informaţii, specificarea
soluţiei
reciproc benefice. Există trei tipuri de negociere: distributivă
(victorie/înfrângere), integrativă (victorie/victorie) şi
raţională (care
ignoră opoziţia şi interesele părţilor). De fapt, relaţiile
publice se
înrudesc cu press agentry (agentul de presă), promotionul
(reclama/
promovarea), publicity (informarea publică), advertisingul
(publicitatea), marketingul (sondarea pieţei), cercetarea
(investigarea complexă) şi merchandisingul (ambalajul
etichetat) etc.
Interacţiunile sociale, cum se ştie, sunt de cooperare,
de
opoziţie şi de acomodare, dar toate au acelaşi numitor comun
în
ceea ce priveşte procesele de influenţare, tratate ca sistem de
relaţie
procesuală între sursă, mesaj şi ţintă.

189
 <titlu>OPINIE PUBLICĂ ŞI COMUNICARE

Opinia publică, împreună cu obiceiurile, e

unul din cei mai interesanţi factori care creează şi
determină progresul social. (Dimitrie Guşti)

Aristotel vorbea de opinie populară, Titus Livius de

opinie
unanimă, Machiavelli spunea „pubblica voce", Hobbes,
esprit
general, iar Rousseau, volonte generale.
Vocea publicului sau spiritul public au fost
investigate (în
„principiile filosofiei dreptului") de Hegel care scrie:
„libertatea
subiectivă formală, după care indivizii singulari, ca atare,
urmează
să aibă şi să-şi exprime propria lor judecată, părere şi soluţie
asupra
problemelor generale, se manifestă în fenomenul pe care îl
numim
opinie publică".
Una este opinia publică şi altao opinie exprimată în
public
(la fel cum relaţii publice nu-s tot una cu relaţii cu publicul!),
ea
fiind o conştiinţă de sine, un arbitru. Alfred Sauvy distinge
patru

190
forme de opinie publică: clar exprimată, exprimată în şoaptă
(tip
zvon), aprobare generală (referendum) şi referendum cu vot
obligatoriu.
Publicul trebuie văzut, şi el, nuanţat ca întreaga
noţiune,
ca grup social distinct sau o mulţime mai mult sau mai puţin
numeroasă şi omogenă.
Caracteristicile opiniei publice sunt numeroase: ea
e
componentă esenţială a vieţii sociale; este important mijloc
de

191
reglementare a conduitelor/relaţiilor sociale,
apreciind/valorizând
fenomene şi stimulând acţiuni; reprezintă (ca şi valorile,
stereotipurile,
miturile şi ideologiile) expresii culturale ale lumii sociale; e
o formă
de manifestare a conştiinţei maselor etc.
Factorii care determină opinia sunt: solidaritatea
socială,
stabilitatea şi toleranţa.
Mass-media, de asemenea, au rol în formarea
opiniei
publice prin patru forme de abatere de la informarea exactă:
persuasiunea, manipularea (punctuală, semipunctuală şi de
durată),
dezinformarea (prin selectare, orientare, plasare, intitulare şi
editorial, mai ales în presa scrisă) şi intoxicarea
(suprasaturarea cu
falsuri).
Opinia (după Stoetzel) corespunde unei anumite
atitudini
care se manifestă prin adeziune la propoziţii sau formule
determinate. Conceptul de opinie publică insa, este ambiguu,
greu
de definit. Analizat la suprafaţă, este părerea poporului într-o
anumită chestiune. Abia Gabriel Tarde în lucrarea „Opinia şi
mulţimea", apoi Gustave Le Bon, în „Opiniile şi credinţele"
şi, în
fine Walter Lippman în „Public Opinion" analizează serios
aceste
„imagini din mintea umană" care mijlocesc, prin
manipularea făcută
de elite, relaţiile cu lumea.
Apariţia a ceea ce astăzi e atât de familiar, adică a
sondajelor de opinie, este legată de numele lui George H.
Gallup
care şi fondează Institutul American de Opinie Publică.
România
postceauşistă e invadată de asemenea instituţii (IRSOP,
CURS,
MAS, LNSOMAR etc.) care se-ntrec să... manipuleze
electoratul
după unii, sau să informeze populaţia, după ceilalţi, adică să
sondeze
opinia cetăţenilor, după scopul declarat.

192
 în ultimul timp se vorbeşte despre dimensiunea
tridimensională a opiniei
publice:psihologică,psihosociologică
şi sociologică.
în 1935, românul Constantin Sudăţeanu analizează,
condiţiile şi efectele opiniei publice. în cartea intitulată chiar
„Opinia

193
publică" defineşte acest concept drept „o stare de acord sau
înţelegere comună asupra unei chestiuni ce preocupă
momentan în
actualitate cunoştinţele individuale".
între relaţionare pe de-o parte şi opinie publică pe
de
alta, importantă rămâne persuasiunea aşa cum a fost ea
definită de
Charles U. Larson: „un proces prin care opţiunile decizionale
sunt
intenţionat limitate sau extinse prin interacţiunea mesajelor,
surselor
şi receptorilor prin care atitudinile, credinţele, opiniile sau
comportamentele sunt schimbate printr-o restructurare
cognitivă a
imaginii despre lume a persoanei sau a cadrului de
referinţă".48
S-a observat că aceia care pledează împotriva
propriilor
interese (vezi replica din „Titanic Vals" a lui Tudor
Muşatescu: „Nu
mă alegeţi!") sau sunt anti-populişti influenţează mai bine
schimbarea
opiniilor. Şi, apropo de sintagma propusă de
ElisabethNoelle-
Neuman (spirala tăcerii), persoanele care nu împărtăşesc
opinia
dominantă, legitimată de mass-media şi susţinută de
majoritate, se
retrag într-o tăcere din ce în ce mai accentuată, îndoindu-se
de
capacitatea lor de a evalua fenomenele. Soluţia: să se impună
spirala
opiniei dominante.
Vincent Price aplică opiniei un mecanism dialectic,
conceptualizând-o cronologic, în diade de tipul:
individual/public,
schimbare/stabilitate, gândire/acţiune, elite/mase.
Irving Crespi propune înţelegerea opiniei publice
ca
proces tridimensional căruia îi corespund sub-procesele: de

194
tranziţie
între indivizi şi mediul lor de viaţă, de comunicare între
indivizi şi
colectivităţile din care fac parte, de legitimare a forţei
colective
emergente.
Sinceritatea, relevanţa şi obiectivitatea sondajelor de
opinie
sunt calităţi teoretice, care ascund de fapt un tip de
manipulare
48
Apud S. Chelcea, Un secol de cercetări psihosociologice, Ed. Polirom,
Iaşi, 2002, pg. 125

subtilă. Niciodată sondajele televizate nu se transmit în

direct, iar
din multitudinea de înregistrări reporterul
(procesator/manipulator)

195
alege setul care-i convine. Pentru a fi credibil „scapă" şi
opinii
„corozive" menite, ca excepţii, să impună regula dată de
majoritate.
Majoritatea care poate fi virtuală, prefabricată, aleasă ad-
hoc. Acest
tip de sondaj se foloseşte în campanii electorale ori în
etapele unor
crize care, de pildă, reclamă o soluţie radicală (gen
intervenţie militară
pentru a înlătura un dictator, pentru a dezagrega o reţea
teroristă
ori pentru a impune pacea într-o zonă de conflict).,, Un
personaj
numit sondaj ", sună unul dintre titlurile unui ziar.49
„Maşinăria cunoaşterii" cum e definită presa, e un
manipulator subiectiv de opinie publică (Opinia Publică fiind
forţa
care profită de slăbiciunea instituţiilor publice), devenit,,
tribunalul
opiniei publice, deschis zi şi noapte, care sacrifică legea
pentru
orice, în fiecare moment"50, prin reporterii ale căror versiuni
asupra adevărului sunt propriile versiuni, construite pe baza
stereotipiilor, codurilor morale, intereselor subiective.
Reporterul
„priveşte lumea prin lentile subiective "51 precizează
Lippmann,
cel care crede că „ democraţia este concavă iar încercarea
presei
de a se substituit opiniei publice (chiar de a deveni tribunalul
acesteia)
devine pe cât de evidentă şi victorioasă, pe atât de gravă şi
periculoasă.
Dar să nu uităm că „opinia publică" nu se confundă
cu
„voinţapopulară" şi că efortul
comunicativ/persuasiv/propagandistic

49
Xxx Timpul, nr.500, Bucureşti, august 196
2000.
50
Walter Lippmann, Public Opinion, Transaction Publishers, New
Brunswick, 1991,pg.363.
51
W.Lippmann, Op.cit, pg.360.
nu trebuie confundat cu o acţiune de „spălare a creierului", în
condiţiile în care libertatea (constituţională) a cuvântului şi,
mai ales,
a presei (ca purtător de cuvânt şi furnizor de publicitate).
Aşadar
„opinia guvernului" (reacţii verbale la evenimente-stimul) nu
coincide
cu „opinia publică" (atitudine majoritară la o afirmaţie,
poziţie,
acţiune), aceasta din urmă fiind de natură „să influenţeze
comportamentul individual, comportamentul de grup şi

197
politica guvernamentală "9 căci „ nu se reduce la simple
riduri
pe marea conştiinţă şi nu e trezită numai de activităţile
senzoriale ale indivizilor ", ci este un fenomen complex, o
„putere
anonimă", o „forţă publică" dintre cele neprevăzute „în nici o
constituţie".52 Adică „ una dintre formele tipice de
manifestare
a conştiinţei sociale1>53, cum spunea un reputat sociolog.
Fiind un fapt cu conştiinţă, opinia se exprimă
printr-o
judecată apreciativă, optativă (preferenţială). Ea, fiind
modalitate
de a aprecia o informaţie, o idee, un fapt, un comportament,
reprezintă o formulă de aderare/respingere, acord/dezacord,
aprobare/dezaprobare pe o anumită perioadă de timp.
Obiect pentru opinie nu devin decât faptele
(evenimentele, comportamentele etc.) care: sunt aduse la
cunoştinţa
publicului, au caracter concret, sunt actuale, trezesc interes,
sunt
susceptibile de cel puţin două judecăţi opuse.
De acea W. Albig definea opinia drept „exprimare
într-o
problemă controversabilă. De obicei, opinia individuală este
expresia
opiniei de grup. Spre deosebire de atitudini, opiniile sunt mai
maleabile, putându-se modifica uşor.
Când se manifestă în public şi are mai mulţi
aderenţi opinia
se numeşte colectivă (publică), ea nefiind o formă a
conştiinţei
sociale, ci un mod specific de a o exprima.
Curentul de opinie publică evidenţiază opinia
dominantă.
Funcţiile opiniei publice (apreciativă, sancţională,
educaţională, de
control social) se realizează prin procese sociale, în funcţie
de factori

198
(particularităţi) particulari, psihologici, psihosociologici
(tradiţii,
mentalităţi, stări de spirit, prestigiu, autoritate, relaţionare) şi
de
influenţă persuasivă (mass-media, propaganda, educaţia).
Ce fenomen colectiv, opinia publică poate
aveastructuri:
omogenă (consens de opinii, unanimitate), polarizată
52
Apud A.Bondrea, Op.cit, pg.25 şi urm.
53
Petre Andrei, Sociologia generală, f.e., Craiova, 1936, pg.387.

(curente
opuse) majoritar/minoritară, amorfa (lipsa opiniei
cristalizate).

199
Opinia publică este favorizată de mass-media, care oferă
simultan
aceeaşi masă de ştiri, un centru comun de interes şi cadru
propice
generator de reacţii.
Mecanismul trecerii de la opinia individuală la cea
de
grup are câteva verigi: receptarea informaţiei, comentarea ei,
discutarea, confruntarea punctelor de vedere, cristalizarea
setului
de curente de opinie.
Opinia publică este generală de condiţiile de viaţă
ale
unei naţiuni şi influenţei de raporturile internaţionale.
Vox populi (din antichitate) sau consens (din Evul
Mediu)
ori esprit general (Montesqueu) şi volante general
(Rousseau), ori
„gura lumii"/"ochii lumii" (Ralea şi Herseni) vorbesc despre
caracterul opiniei publice: de reprobare, de apreciere, de
sancţionare.
Numită de Paul Dobrescu „un despot modem",
opinia
publică ne ajută să percepem ceea ce suntem pregătiţi să
percepem,
subiectivitatea noastră fiind cea care creează aşa-zisul
pseudo
environment de trăitori în aceeaşi lume şi simţitori în lumi
diferite.
Presa (ca tribună, dar şi tribunal al opiniei publice)
acţionează eficient în concavitatea democratică.
Opinia publică, potrivit Dictionnaire de la lingue
philosophyque, este un arbitru, o conştiinţă, aproape s-ar
putea
spune că aceasta este un tribunal, lipsit, fară îndoieli, de
putere
juridică, dar de temut. Este forumul interior al unei naţiuni.

200
 <titlu>COMUNICARE ÎN MASĂ

Este imposibil să nu comunici.

(Şcoala de la Palo Alto)

Comunicarea umană are cel puţin trei aspecte:

relaţionarea
(inclusiv activitatea de public relations) şi opinia (publică);
conversaţia (ca demers dialogic comportamental, inclusiv
negocierea ) şi elementele de persuasiune şi, în fine,
comunicarea
în masă (mass-media) inclusivpromotionul.
Mass-media au o îndelungată istorie din care spicuim
câteva
repere: Putem spune că armata este principala „vinovată"
pentru
naşterea primului mij loc de comunicare la distanţa După ce
oamenii
„dialogaseră" face to face, atunci când a apărut „secretul",
aceştia
au simţi nevoia să se ascundă pentru a vorbi. Apoi, mai cu
seamă
îndrăgostiţii au creat „coduri" şi „telefonul fără fir". S-a
apelat şi la
traficul de gânduri, dar s-a dovedit că telepatia nu poate fi
practicată
de oricine.
Telefonul cu sfoară este o realitate descrisă de Robert
Hooke în 1667, dar „revoluţia" în domeniul tehnicii

201
comunicationale
se produce un secol mai târziu când fizicianul francez
Claude Chappe
(împreună cu fraţii săi: Ignace, Pierre, Rene şi Abraham)
face ca
anul 1790 să devină pragul în saltul (înalt şi măreţ) numit
comunicare
interumană, pe care P. Flichy îl etapizează astfel: 1790-1870
(a
naşterii electricităţii, reţelei şi înregistrării imaginii)
perioada
controversei dintre comunicarea publică şi cea de piaţă;
1870-

202
193 O (a auzului) etapa controversei între comunicarea
profesională
şi cea familială; 1930-1990 (a electronicii) perioadă a trecerii
de la
54
comunicarea familială la cea individuală.
Comunicarea prin semnalizator (cu flacără, ca-n
cazul
Farului din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale
lumii antice,
„funcţional" în secolul III î.Ch., cu fum, cu braţe prin
eclerajul
farurilor maşinilor etc), prin epistole, prin „limba de bronz
din
clopotniţa catedralelor"; prin ştafete şi poştalioane, prin
curierul-
ghiulea, prin „telefonul cu limbaj muzical universal"
experimentat în
armată şi alte încercări tehnice de dialog este ameninţată.
Până în 1830 presa era principala formă de
comunicare,
ziarele cunoscând un boom al tirajelor şi formelor. Rotativa
inventată
de francezul Hippolyte Marinoni (1865) şi linotipul datorat
inginerului american Ottmar Mergenthaler (1884),
fotoculegerea,
tipărirea şi difuzarea computerizată au reuşit, totuşi, să ţină
presa
scrisă în acelaşi pluton al mijloacelor de comunicare în masă.
America e cucerită de „inventica comunicaţională".
După
telefon, fonograful, cinematograful, fotografia se vor naşte
tot peste
ocean. Dar, una dintre beneficiarele principale, armata are
mereu
câte un cuvânt (uneori contraproductiv) de spus, ca-n cazul
determinării guvernului britanic de a întrerupe experienţele
lui
Marconi în realizarea radioului pe motiv că „folosirea în
scop de
divertisment a unui mijloc de comunicare destinat
comerţului

203
şi navigaţiei era frivolă şi periculoasă ".55 (Azi
componentele
principale ale oricăror mass-media sunt: informaţia,
publicitatea şi
divertismentul, aşa încât solicitările armatei engleze, la finele
secolului
XIX erau... îndreptăţite).
Evoluţia telefonului este aproape fantastică.
Revoluţionat
de Edison (microfonul cu cărbune), de Strowger (auto-
54
Apud Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne. Spaţiu public şi
viaţă privată, Ed.Polirom, Iaşi, 1999, pg. 15.
55
Abraham & Rene Chappe, Memoire sur le telegraphie, Imprimerie
Bethune, Paris, 1829, pg.7-8.

comutatoarele din centrale), de Pupin (autorul releelor),

Ericson

204
(autorul unei centrale grandioase instalată la Moscova) a
ajuns,
datorită digitalizării reţelei celulare (mobilă), cel mai util şi
utilizat
mijloc comunicaţional.
Contemporană cu telegraful „scrierea cu lumină"
(fotografia) primeşte totuşi „argintul" în competiţia
comunicaţională.
Acest element chimic nobil este şi „actorul" principal al
invenţiei.
Nitratul de argint şi lumina sunt aliaţii lui Nicephor Niepce
(1765-
1833) şi, mai apoi, ai lui Jacques Louis Daguerre (1787-
1851).
Umbrele proiectate (şi „imortalizate") pe pereţii peşterilor
sau prin
„camerele obscure" ale antichităţii deveneau, manevrate prin
sistemul lentilelor realităţi fixate pe plăci şi apoi, cu ajutorul
descoperirii englezului Henry Fox Talbot (1800-1877) pe
hârtie
fotosensibilă, iar cu al americanului George Eastman (1854-
1932),
în 1889 (an în care, în „New York Daily Graphic", apare şi
prima
fotografie tipărită), pe celuloid,
Neamţul Hertz e considerat părintele radioului ca
descoperitor al undelor, dar şi inginerul genist angajat al
marinei
ruse Popov, italianul Marconi şi englezul Lodge sunt..
.complici.
Dar de la gest, tril, poziţie, onomatopee, indiciu,
semn, iz,
înfăţişare, tatuaj, înscris, fluierat, scâncet, blazon, sigiliu,
toacă,
desen, hieroglifa, steag, logo, cifre, litere şi cuvânt, trecând
prin
cărţi, publicaţii (şi derivate), fotografie, cinematograf,
telecomunicaţii
(fir, radio, radioreleu, scrise şi audio-vizuale), comunicaţii
publicitare, informatice, multimedia (inclusiv reţelele
Internet) şi
robotice virtuale, tehnicile şi instrumentarul dialogal au
cunoscut o
devenire vecină cu fantasticul.

205
 Un popas comunicaţional de cea mai mare importanţă
şi
spectaculos îl constituie televiziunea. După ce, în 1843,
britanicul A.
Bain reuşea să transmită o imagine instantanee prin baleiaj
electromecanic, abia în 1926 scoţianul John L.Baird face
prima
demonstraţie de televiziune. Americanul Vladimir Zworykin
(emigrant
sanktpetersburghez) pune la punct baleiajul şi a inventat, în
1929
primul televizor, iar în 1934, primul aparat electronic de
filmat.

206
 Astăzi, cele trei tipuri de mass-media, categorisite
după
suportul comunicaţional: tipărite (carte, ziar, revistă, afiş,
pliant,
fluturaş), filmate (fotografie, diapozitiv, videocasetă,
cinematograf) şi electronice (radio, televizor, telefon,
videoscop,
videotext, fax, calculator, CD.ROM, DVD etc), ca şi cele
trei
tipuri de canale media: autonome (cărţi, ziare, afişe,
abţibilduri,
anunţuri, reclame), de difuzare (radio, t.v.) şi de comunicare
(telefonie, fax, internet, e-book, desktop publishing, telex,
telegrafie, poştă electronică) sunt folosite, fară restricţii şi cu
efecte, uneori, nefaste.
Despre efectele mass-media (mai ales al
televiziunii)
asupra comportamentului uman s-a tot vorbit. Incidenţa
violenţei
este indubitabilă, ea determinând „comportamentul
agresiv".Mass-
media sunt considerate responsabile de: condiţionarea
opiniei
publice, pasivitatea telespectatorului şi uniformizarea
gusturilor.
Televiziunea, mai ales, satisface foamea de fantasme.
Imperialismul
mediatic există şi efectele lui (nocive) se văd. Multimedia,
magistralele informaţionale, internetul îşi vădesc caracterul
independent, dar şi izvorul politic
Celebrul gumai empirismului cuantificata;
operaţionalistul
vienez Paul Lazarsfeld, care se consacră iniţial studiului
comunicării
de masă, a încercat să măsoare rolul mass-media în
comportamentul
politic.
La noi, mass-media are cel puţin două aspecte,
fiind, de
fapt, o realitate de tip aisberg. Partea văzută este cea ideală,
metaforică (presa ,jandarm", „câine de pază", „gornist" al

207
democraţiei sau „presa, a patra putere în stat") care sacrifică
economicul, de dragul adevărului, respectiv pentru a-şi
exercita
funcţiile, mai ales pe cele informativ-educative, adică presa
dezirabilă. Insă există şi o parte nevăzută (în tranziţia post-
comunistă
considerată mai mare, ca şi partea de sub apă a aisbergului!),
presa
economică, organizată ca o firmă, care urmăreşte, în primul
rând,
profitul şi care, pentru asta, este dispusă la sacrificii
deontologice,

208
la partizanat politic, la generarea aşa-zisei prese „gri"
subterane,
susceptibilă de manipulare, de falsuri şi grosolănii mediatice,
presa
de scandal, în care un patron investeşte bani (uneori, fară
miros)
atentând astfel la libertatea presei, inclusiv a propriului
produs
mediatic.
Tratat de Denis McQuail din perspectivă
funcţionalistă,
domeniul comunicării în masă, apare ca îndeplinind două
funcţii: la
nivelul societăţii {informare, legătură, adică socializare,
coordonare, consensualizare, ierarhizare, priorităţi etc,
asigurare
continuitate, adică mentenanţă valorică, exprimarea culturii
dominante etc, divertisment şi, în fine, activare/mobilizare
socială) şi la nivelul individului {informare, integrare,
identitate
personală şi loisir).
Funcţiile mass-media sunt abordate nuanţat dar, în
principiu, rămân aceleaşi, vizând: informarea, socializarea,
culturalizarea, formarea (educarea) şi divertismentul. Se
vorbeşte şi de disfuncţii (consecinţe destabilizatoare ale
sistemului),
iar Paul F. Lazarsfeld şi Robert K. Merton au ierarhizat
funcţiile
ca manifeste (oficiale, declarate) şi latente (neoficiale,
involuntare).
Dar, aşa cum se ştie, funcţionalismul (prin teorii
recente
precum: a utilizărilor şi gratificaţiilor, culturalistă şi a
modelului
„fluxului comunicării în două etape") este opus
behaviorismului,
socotind individul fiinţă liberă/autonomă, necum receptor
pasiv al
omnipotentelor mass-media. De aici, problemele de impact,
care
au generat trei categorii de teorii: ale omnipotenţei media
(1920-
1940), ale efectelor limitate (1940-1965) şi ale efectelor

209
complexe (după 1965). Nemaifiind subiect (receptor) pasiv,
adresantul media a devenit selectiv şi filtrant.
în schimb, behaviorismul (prin teorii cunoscute: a
imperialismului cultural, a glonţului magic, a dominaţiei
ideologice
sau a acului hipodermic) susţine influenţele majore ale mass-
media
asupra atitudinii şi comportamentului.

210
 Cercetările recente (date fiind influenţele
mondializării şi
apariţia „satului global" al lui Marchal McLuhan) vorbesc de
un
determinism tehnologic şi abordări neo-funcţionaliste (cu
teorii
precum: a cultivării, a spiralei tăcerii, a agendei media) în
care media
numai sunt doar reflectori ai lumii, ci creatori de realitate,
producând
influenţe majore de persuadare şi manipulare publică.
Extinse la comunicarea de masă, aceste funcţii sunt:
informativă, persuasivă (motivaţională), educativă, de
socializare
şi de loisir (divertisment). Indiferent ce funcţie îndeplineşte
procesul
comunicaţional trebuie să respecte trei cerinţe: ut probet (să
probeze), ut delectat (să încânte) şi ut flectat (să
emoţioneze).
Scriind că „ mass-media au schimbat natura
relaţiilor
diplomatice Pascal Combelles-Siegel tranşează: „
mediajoacă
un rol important dar pervers. Important, pentru că poate
atrage atenţia asupra unei tragedii. Pervers, fiindcă această
atenţie nu vine întotdeauna la momentul potrivit şi poate
duce
la acţiuni de tipul unei intervenţii militare care nu sunt
întotdeauna indicate"\56
Autorul vorbeşte de o manipulare mediatică în timpul
crizelor, de mobilizare a opiniei publice asupra a două crize
ale
aceleiaşi realităţi, una - cea reală şi alta - cea deformată de/
prin tirul ştirilor. Uneori, mass-media pun bomboana pe
colivă
ori furnizează picătura care umple paharul răbdării,
declanşând
greve, revolte, revoluţii, războaie civile, oamenii de presă
deţinând un adevărat „secret de fabricaţie" (deseori total

211

56
Pascal Combelles-Siegel, Impactul mass-media asupra politicii de
securitate (In: Revue de la Gendarmerie naţionale, nr.200/2001, Paris).
neortodoxă) a ştirilor. Televiziunea - axată pe jocul audienţei
în câmp trinitar: informaţie, ficţiune şi publicitate - este
destinaţia
comunicaţională cea mai atractivă din imperiul media.
Sistemul
influenţelor televizuale este cel mai complex generator de
efecte
mediatice globale. Dar, deşi pare paradoxal, „ televiziunea şi
radioul public - spune Keane - ameninţă libertatea de

212
expresie. Ne spun ce este bine pentru noi. Ne înghesuie într-
un pat al lui Procust de reglementări ".51
De altfel, câmpul jurnalistic modem datorat noii
geopolitici
se individualizează tot mai pregnant între senzaţionalismul
de tip
war-news (pretabil agresiunii„perverse") şi
analiză/comentariu
„obiectiv" în spiritul celor subliniate de Bourdieu prin
raportare la
„câmpul literar şi câmpul artistic" dominate de
Jogicapieter).5S

57
John Keane, Mass-media şi democraţia, Ed.Institutul European, Iaşi,
2000.,pg.59.
58
Pierre Bourdieu, Despre televiziune, EAMeridiane, Bucureşti, 1999, pg.64.

213
 <titlu>COMBATIVITATEA INFORMAŢIEI

Omul desăvârşit roşeşte de teamă ca acţiunile

sale să nu rămână în urma cuvintelor. (Lun Yu)

Conceptul de informaţie este folosit astăzi în toate

domeniile ştiinţei umane. Deşi oamenii au utilizat
dintotdeauna
informaţii, cea mai satisfăcătoare definire a conceptului a
fost legată
de apariţia ciberneticii (1948), o dată cu conturarea, de către
Norman Wiener, a teoriei informaţiei. Acesta a definit
informaţia
ca pe o „cantitate care măsoară gradul de organizare a unui
sistem".
Din punct de vedere filosofic, informaţia, la un nivel
foarte
general este, în mod obiectiv, strâns legată de cunoaştere.
Omul
asimilează informaţie ca să cunoască şi cunoaşte ca să
trăiască,
dar dovedeşte că trăieşte, că este, că este o existenţă certă,
umană,
numai în măsura în care informează mediul înconjurător că
într-
adevăr trăieşte, adică numai în măsura în care transformă din
receptor în emiţător de informaţie, cu alte cuvinte, în măsura

214
în
care creează şi exprimă muncă şi cultură.
în cadrul teoriei informaţiei, informaţia este definită
ca o
cantitate ce poate fi înregistrată, transmisă şi receptată de un
sistem.
Această cantitate este transmisă prin semnale, iar semnalele
prin
mesaje. Caracterul optim al mesajelor nu mai este dat de
maximum
de informaţie, ci de maximum de impact, adică de
posibilitatea de
a înţelege, deci de a proiecta forme asupra mesajului primit.

215
 Individul uman se integrează circuitului
informaţional. El nu
rămâne exterior, neutru, pasiv şi indiferent în procesul de
transfer al
informaţiei, ci, deopotrivă, se integrează, ia parte activă la
acest
proces, selectând, filtrând, intervenind, modificând şi
transformând
informaţia de intrare. Informaţia de ieşire este, deci, o
informaţie
care a suportat întregul proces de prelucrare umană. Dar,
între ceea
ce este, există, de multe ori, o mare diferenţă. Informaţia
„existenţei",
informaţia recepţionată şi cea transmisă diferă uneori
substanţial.
Interpretând informaţia şi ca pe un conţinut energetic,
care-
şi manifestă prezenţa prin semnale caracteristice, deducem
că,
parţial, aceste semnale pot fi recepţionate de om, care le
transformă
în mesaje umane de informaţie; astfel, devine purtător de
informaţie
şi mijloc de transfer al ei.
Posibilitatea transferului informaţiei, nu numai că a
făcut
posibil procesul cunoaşterii şi, implicit, al civilizaţiei umane,
dar a
iniţiat o întreagă disciplină în cadrul ştiinţelor umaniste, cea
a
comunicării, iar tehnicile dezvoltate în cadrul ei au conturat
o ştiinţă,
cea a tehnologiei comunicaţiilor.
Arhitectura geo-politică militară a devenit una
futuristă,
îndrăzneaţă, modernă, provocatoare, la fel ca şi celelalte
domenii
ale socialului planeter, deşi „sfârşitul istoriei" anunţat de
Fiikuyama,
ca şi alte utopii precum „noua ordine mondială", „securitatea
colectivă internaţională", „guvernul intenaţional", „oraşul

59
Marshall McLuhan, Mass-media sau mediul
216 invizibil, Ed.Nemira,
Bucureşti, 1997, pg.12.
60
M.McLuhan, Op.cit, pg.230.
61
M.McLuhan, Op.cit, pg.354.
planetar",
Jandarmul global" etc, refuză să se producă, aşa cum şi
anunţul
lui Nietzsche („Dumnezeu este mort") s-a dovedit fals.
Istoria
continuă să se scrie prin comunicare, chiar dacă veştile
recompun,
apriori, apocalipsa. „Mijlocul este mesajul"59 al lui
McLuhan,
reactualizat în „ Mijlocul însuşi este mesajul, nu conţinutul;
nu
înţeleg că mijlocul este şi mesaj "60 se mai actualizează
odată:
„Natura este astăzi mesajul. Dar conţinutul este încă omul
".6l

217
 E drept că boomul comunicaţional creează mai ales
blocaje
şi redundanţă şi că este necesară o abordare sintetică,
esenţializată,
prescurtată a accesibilităţii şi uzului informaţional.
Şi informaţia vehiculată în structuri de tip militar se
subordonează celor trei aspecte care dau şi valoarea
informativă:
sintactic (care presupune succesiunea semnalelor grafice,
auditive
şi electronice), semantic (care ia în calcul semnificaţiile, cea
transmisă de emiţător şi cea desprinsă de receptor) şi
pragmatic
(care vizează finalitatea, efectul, mesajului asupra
receptorului).
„într-o organizaţie de linie, cum este armata, scriu
J.J .van Cuilenburg, O.Scholten şi G.W.Noomen62, fiecare
persoană are o instanţă superioară, relaţiile interpersonale
sunt
strict ierarhice, iar comunicarea se face, de regulă, de sus în
jos sau, oricum, pe linii dinainte stabilite. Principalul
dezavantaj al unei perfecte organizaţii de linie provine din
principiul unităţii de conducere care, în practică, se arată a
fi
ineficient. Comunicarea dintre unităţile militare de acelaşi
nivel,
spre exemplu, nu poate fi orizontală; calea care trebuie
urmată
trece pe la instanţa superioară. "
Dar comunicarea nu trebuie văzută doar ca proces de
transmitere aunor cunoştinţe (ordine, informaţii, dispoziţii,
rezoluţii,
recomandări, decizii, ordonanţe, prevederi etc), ci, neapărat,
ca
un sistem reactiv, dialogal, cu feed-back. Comunică nu acel
manager
care vorbeşte, citeşte (citează!), ordonă, comandă, strigă,
cere,
pretinde, transmite. Nu, comunică doar cel ce se face auzit,
ascultat,
62
J.J. van Cuilenburg & alţii, Ştiinţa comunicării, Ed.Humanitas,
Bucureşti, 1998, pg.106.
63
Detalii în: Nicolae Rotam, Acţiunea 4C: comunicare, coordonare,
control,
corecţie (în: Buletinul Jandarmeriei Române,
218 nr. 1/2000, Bucureşti, pg.55-
58).
înţeles, convins, influenţat şi reacţionează cum doreşte
comunicatorul. Comunicarea eficientă nu are loc decât între
oameni
care se acceptă. Sinceritatea este una din dublurile de chei cu
care
se poate descuia sufletul omului, dar cheia principală o
reprezintă
competenţa, profesionalismul, performanţa liderului.63

219
 Nu s-a înţeles dintru început că (şi cum) informaţia
este
prelungită prin comunicare. Astăzi, aproape unanim, suntem
de
acord că ştirile transmise prin radio sunt (preponderent)
matinale,
în timp ce tv-news sunt (mai ales) de seară. Presa scrisă (care
oferă informaţii tot matinale) prin „tezaurizare" poate fi
ofertă omni-
temporală. Dar, cum spuneam, să nu opunem comunicarea
informaţiei. Regis Debray scrie: „Polul comunicării este mai
puternic decât polul informaţiei, precum audiovizualul care
leagă mai mult învinge tiparul care dezleagă mai bine. în
timpul
războiului din Golf am „participat", lipiţi de micul ecran,
intens, dar n-am învăţat nimic. Şi pe bună dreptate.
Comunicarea linişteşte, informaţia deranjează".** Iată,
aşadar,
cum un război transmis în direct devine deranjant-liniştitor,
în funcţie
de accepţiunea pe care o dăm actului mediatic, dar mai ales
în
raport cu efectul avut asupra consumatorului, de „
modificarea,
prin adăugare sau transformare, a stării de cunoaştere a
celui
care o primeşte cum defineşte Meyriat65 informaţia pe care
n-o
vede existând fără comunicare.
Capacitatea de a da atenţie, de a asculta activ este
„poluată"
de imposibilitatea de a spune totul, aşa încât „ţevile" de
comunicare
interpersonală prin care se vehiculează „a dărui, a primi, a
cere, a
refuza" trebuie să fie mereu „desfundate", ştiut fiind că
emisiile
verbale aleatorii colmatează canalele de dialog, cuvântul
însuşi
putând despărţi, atunci când impune condiţionări, intoleranţă,
ultimatum. Ascultătorul nu trebuie considerat un recycle bin,
64
Regis Debray, Vie et mort de l'imagine. Une histoire du regard en
Occ/V/en/, Gallimard, Paris, 1994,pg.373.
65
Jean Meyriat, Entretien avec Ies fondateurs de la SFISQ
Paris,1993,pg.l6.
220
o
destinaţie de unică folosinţă, fară a lua în calcul şi a gestiona
impactul
mesajelor primite. Avem de-a face cu ceea ce specialiştii
numesc
comunicarea identitară în care atât emiţătorii cât şi
receptorii
trebuie să-şi contureze identitatea comunicaţională la a cărei
„clădire" contribuie contextul şi scopurile dialogului. In
mediul militar

221
dialogul este totdeauna (fie şi ipotetic)... triangular. In
raporturile
eu/el se interpune mereu un alt el numit inamic, care, chiar
dacă nu
dialoghează, comunică. Adică bruiază, ascultă, blochează,
interzice,
dezinformează, manipulează, sabotează, produce,
alimentează,
întreţine crize, conflicte, războaie. Totdeauna, în mediul
militar, avem
de-a face cu quiproquo-uri, mereu în cadrul agresiunilor
comunicaţionale, ceva/cineva este luat drept
altceva/altcineva.
Importantă este evoluţia (dinamica) relaţională dominantă,
care ţine
de o anume „arheologie comunicaţională".
De pildă, prin acţiunea intenţional/conştientă se
produce
aşa-zisul filtraj al informaţiei, se poate denatura (voit sau
nevoit)
mesajul. Iar distorsiunea şi filtrajul (la care se adaugă
bruiajul natural
sau provocat!) sunt cauze ale dezinformării cu cohorta de
consecinţe:
diminuarea calităţii deciziilor, ineficienta proceselor
operaţionale,
eşecul managerial-executiv, ineficienta sistemului lucrativ,
afectarea
climatului organizaţional, alterarea relaţiilor inter-grupale
etc.
Tot la fel de dăunătoare este şi supra-saturarea,
bombardamentul cu informaţii-conservă, repetiţia, uneori, cu
alte
cuvinte, a aceluiaşi mesaj, fapt, proces, eveniment, deci
conţinut
informaţional, adică redundanţa.
Pe lângă efectele negative fizice (risipa de timp,
consumul
de resurse etc), redundanţa are efecte şi în plan psiho-
sociologic,
diminuând atenţia, credibilitatea, vigilenţa, motivaţia,
interesul,
alterând sistemul atitudinal-comportamental-acţional.

222
 Verificarea informaţiei - ca punct obligatoriu de
trecere în
„conjugarea" psihosociologică pentru managementul
organizaţional
performant - este justificată de certitudinea/probabilitatea/
credibilitatea informaţiei, ştiut fiind că dezinformarea
profesionistă
foloseşte acelaşi arsenal metodologic ca şi informarea
calificată.
A devenit paradigmă a celor ce vehiculează
informaţii
verificarea prin cel puţin trei surse/căi. Ei, bine, în evul cip-
ului şi
războiului byti-lor, verificările sunt mai sofisticate, mai
rapide, mai
performante, gradul de eroare fiind din ce în ce mai redus.
Totuşi,

223
de căpetenie, în verificarea informaţiilor rămân tot
demersurile psiho-
sociologice precum: experienţa (receptorului), evaluarea
comparată
(cu alte informaţii, cu alte surse etc), creditarea credibilităţii
(prin
repetiţie şi specific), aplicarea unor proceduri logice (pentru
găsirea
eventualelor contradicţii), realizarea „scenariilor" paralele
(chiar
redundante, dacă sunt dubii), crearea unor legende care să
confirme,
să întărească, să demonteze sau să infirme, „refiişarea" şi
testarea
periodică a agenturii etc Informaţiile sunt azi o resursă la fel
de
valoroasă ca resursele fizice (umane, financiare, materiale)
ale
organizaţiei. Ele îndeplinesc patru roluri principale: măsura
succesului organizaţional, semnale de alarmă, bază pentru
cercetarea analitică şi bază pentru planificare. Cele patru
caracteristici obligatorii ale informaţiei sunt: exactitatea,
completitudinea, continuitatea/coerenţa şi oportunitatea.
Mesajele clandestine (ale dezinformării şi
intoxicării), ca şi
cele dezirabile, de informare, pentru a-şi atinge scopul,
trebuie să
intereseze, să seducă, să şocheze, să favorizeze, să sperie, să
atragă,
deci să găsească o aşa-zisă „cutie de rezonanţă". Acest tip de
mesaje sunt preponderent vizuale, fiindcă fotografia, filmul,
display-
ul, micul ecran sunt mai „credibile", şuntează creierul, sunt
manipulabile, „înţelese" de cei mulţi, inoculează convingeri
(e
adevărat fiindcă am văzut cu ochii mei!). Puzzle-ul
geopolitic actual
presupune privatizarea dezinformării televizuale în care
replicile,
dezminţirile, ecoul opiniei publice aproape că nu mai sunt

224
posibile.
Războiul prin imagine este paralel cu cel real şi la fel de
„victorios".
Astăzi, aproape că este incredibil să se mai producă războaie
fară
a fi televizate în direct. Dominaţia informaţională realizată
prin toate
tipurile de „a şti", dar şi prin toate posibilităţile de „a
influenţa"
reprezintă caracteristica dinamismului existenţial planetar în
care
cele două realităţi - pace şi război - nu mai reprezintă entităţi
antinomice de tip yang/yin, plus/minus, bine/rău, ci o
continuă şi
efervescentă interacţiune, în care relaţia gură-ureche (tiparul,
filmul,
radioul, televiziunea) dominante ale războiului în
dimensiunea sa

225
informaţională, sunt „subminate" de cel mai insiduos cyber-
strateg
(cal troian electronic), computerul care, prin internet, se
adresează
direct raţiunii, indiferent unde este situat purtătorul, pentru a
o
informa chit că de cele mai multe ori verbul are prefixul
dez".
Oamenii sunt fiinţe raţionale prin modul cum „au de-
a face"
unul cu celălalt. Interacţiunea socială între „coautori"
(Goodman)
sau comunicarea ca agent al interacţiunii sociale rămâne,
cum
sublinia Hartley: „ mijlocul prin care o persoană
influenţează pe
66
alta şi, la rândul ei, este influenţată de acea persoană".
La procedeele cunoscute (presiunea/intoxicarea
informaţională; valorificarea/lansarea unor zvonuri;
epuizarea psihică
a adversarului; inocularea/neîncredere în comandanţi;
amplificarea
disensiunilor între diferite categorii şi grupări de forţe ale
adversarului;
lansarea unor apeluri şi îndemnuri; culpabilizarea
adversarului;
proferarea de ameninţări/lansarea de ultimatumuri;
dezinformarea)
se mai adaugă şi intimidarea sau descurajarea, ca tip de
înşelare,
de influenţare/manipulare/propagandă, care acţionează pe
„principiul fierăstrău" şi determină prăbuşirea osaturii
sistemului
militar.
Aproape toţi „traficanţii" de ştiri doresc să fie
persuasivi,
iar prin varianta malefică a persuasiunii, să manipuleze.
Scopul (care-
n acest caz scuză mijloacele) este unic: supremaţia şi

226
dominaţia. în
atingerea lui, cele mai eficace metode rămân dezinformarea
şi
intoxicarea, dar şi propaganda şi chiar publicitatea.
Prelucrarea (analiza, conexiunile, calculele,
comparaţiile,
statistica, varientarea etc.) şi sintetizarea informaţiilor
reprezintă un
alt pas care reclamă cunoştinţe de specialitate, dar şi
înzestrări de
psihosociolog şi manager performanţi. De regulă,
66
Detalii în: Nicolae Rotam, Reţele comunicării sociale (în: Revista forţelor
terestre, nr.5/2000, Bucureşti, pg.71-73).

prelucrarea este
o însumare de eforturi colective şi un demers al sistemelor
de
control-evaluare şi verificare din domeniul psihologiei,
sociologiei,
matematicii, informaticii, leadership-ului etc.

227
 Valorificarea informaţiei (scopul principal al întregului
demers investigaţional) este materializată în decizie care, în
funcţie
de calităţile informaţiei (veridicitate, oportunitate,
operativitate,
importanţă, valoare etc.) determină demersul decizional
optim. în
vederea vehiculării şi valorificării informaţiei există un aşa-
zis flux
informaţional, un drum cu etape, care pot fi: selectarea
informaţiilor
utile, redactarea, indexarea/codificarea, tipizarea,
înmagazinarea
(memoria info., memoria fizică, memoria faptică,
exploatarea
memoriei, reproducere, stocare).
Alt verb al traseului este a difuza. Difuzarea se face
prin
variante numeroase, în funcţie de beneficiar. Cele mai
cunoscute
variante de informare sunt: informarea curentă (face to face),
retrospectivă (care vehiculează, de obicei, date şi
cunoştinţe),
bibliografică (sau descriptivă) şi faptică (concretă).
Dar, un sistem informaţional trebuie să fie mereu
optimizat.
Optimizarea presupune eficientizarea accesului (inclusiv prin
surmontarea elementelor financiare, de confidenţialitate,
embargo
etc), îmbunătăţirea sistemului relaţional (beneficiar/furnizor/
intermediar), eliminarea barierelor de transfer (geografice,
lingvistice,
intelectuale, etnice, religioase, profesionale, economice etc.)
a
blocajelor de sursă (redundanţă, bruiaj, tipologie, efect
colateral,
„terţ exclus" etc), surmontarea inhibiţiilor de impact,
prejudecată,
stigmat, ierarhie etc. prin recursul la: capacitate selectivă,

228
formaţie
poliglotă, dibăcie relaţională şi profesionalism tehnico-
ştiinţific mai
ales în mediul cibemetic-informaţional. Toate acestea, prin
prisma
specificităţii psiho-sociale, a înzestrărilor de behaviorism
uman şi
atitudine organizaţională eficace.
Tot element de optim este şi cunoaşterea şi evaluarea
corectă a categoriilor de surse: deschise (identificabile prin
surse
deschise), închise (accesibile prin penetrare clandestină) şi
secrete
(penetrabile prin mijloacele spionajului). O altă evaluare este
cea
care priveşte mijloacele de stocare: informaţii hard-coppy,
fişire

229
(în microcipuri), informaţii electronice (accesibile on-line
sau close)
67
şi, în fine, creierul uman (ca subtil şi eficace mijloc de
stocare).
Pentru optimizarea demersului culegere/valorificare a
informaţiilor un rol important au, de asemenea, localizarea
(geografică/fizică), disciplinele ajutătoare (fizică,
electrooptică,
bionică, psihosociologie etc), cunoaşterea limbilor străine
(sine-
qua-non al muncii de informaţii de azi) şi gradul de
secretizare.
Şi aceste elemente presupun (produc, determină)
creşterea/
scăderea parametrilor de funcţionare a sistemului, adică îl
optimizează, astfel că pentru a menţine în limite optime
sistemul
este nevoie de: acoperirea cu informaţii a întregului său
spectru
funcţional; informatizarea activităţilor de culegere/stocare/
transmitere/prelucrare; optimizarea structurilor şi
infrastructurilor
informaţionale; înlăturarea informaţiilor inutile,
neinteresante;
scurtarea circuitului informaţional de la sursă la decident;
ridicarea
gradului de prelucrare a informaţiilor pentru o valorificare
oportună
şi eficientă.
Trăim în plin ev al agresiunilor de tip informaţional.
Paradoxal, nu blocajul comunicaţional, conspirativitatea,
codificarea, secretizarea, dezinformarea etc. sunt preocupări
primordiale ale sistemului de relaţii de intelligence, ci,
dimpotrivă,
accesibilitatea, detalierea, continuitatea comunicaţională. Se
pare
că paradigma „ distruge sau vei fi distrus " este parţial
abandonată
şi înlocuită cu o nouă realitate: „ conformează-te sau vei fi
penalizat".

67
în 1992 la simpozionul internaţional cu tema"Securitatea şi competitivitatea
naţională: soluţii cu privire la sursele230
deschise" s-a lansat conceptul „Om
pregătit de acţiune în orice moment", care şi-a verificat valabilitatea şi şi-a
validat oportunitatea.
 <titlu>COMUNICAREA ÎN MEDIUL
DE INTELLIGENCE

Numai o limbă şi două urechi ţi-a dat natura,

pentru ca să asculţi de două ori mai mult decât
vorbeşti
(Epictet)

Domeniul intelligence-ului este spaţiul în care are loc

un
dialog continuu. Relaţia socio-comunicaţională individuală,
interindividuală, intergrupală etc, relaţia de tip „el-ei"
(manager -
subordonaţi) şi relaţia dintre „actorii sociali purtători de
autoritate"
şi ceilalţi parteneri de dialog, ale căror comportament şi
atitudini
ies din sfera firescului capătă o pluritate de conotaţii.
Unii autori, precum Brice Parain, Andre Martinet sau
Mihai
Dinu identifică cinci tipuri ale comunicării:
- interpersonală (dialogul cu sine, meditaţia,
fantezia, visul
cu ochii deschişi, în care emiţătorul şi receptorul coincid).
Dialogul interior reprezintă un proces
comunicaţional demn
de luat în calcul. Acţiunile şi reacţiile imprevizibile ale
manifestanţilor
din agora libertăţilor democratice sunt rod al nepriceperii
acestui
dialog. Dezertările, sinuciderile, călcările de consemn sunt

231
tot rodul
(repercusiunea, efectul) unui asemenea dialog interior,
neînţeles de
partenerii tăcerilor active ale individului în cauză. Nu e
deloc desuet
sau nostalgic lucrul de la om la om pentru „spargerea"
carapacei
de tăcere, provocarea la dialog, socializarea „oii pierdute", a
„fiului
risipitor", a autoexilatului în asceză comunicaţională. Cei ce
tac

232
atunci când vorbesc au tendinţa să hiperbolizeze, să falsifice
adevărul. Aşa cum, cu sine poate sta de vorbă fară cuvinte,
cel
introvertit conversaţional, atunci când e nevoit să comunice
deschis,
nu-şi poate alege „verbalizarea gândurilor".
interpersonală diadică (dialogul „de la om la om",
cu
participarea a doi parteneri deveniţi pe rând emitent şi
destinatar).
De obicei directă (la vedere), acest tip de comunicare dă
posibilitatea dialogului deschis, tăcerii creatoare,
conversaţiei non-
verbale (mai ales gestuale) în care talentul, carisma,
magnetismul
personal, dar şi cultura şi înzestrarea oratorică inspiratoare de
încredere îşi spun cuvântul. Din astfel de dialoguri, tete-a-
tete se
nasc liderii informali de opinie.
de grup (o ipostază a comunicării interpersonale, în
care este implicat un grup mai mare de doi participanţi).
Atenţie la acest tip de comunicare „tranzitorie", la
fenomenul
coagulării pe criterii contraproductive a microgrupurilor
numite
„bisericuţe". Bisericuţele comunicationale, de-o parte sau de
alta a
baricadei numită lege se pot transforma în grupuri de
presiune,
sursa şi complexitatea nemulţumirilor ce pot deveni cauze
pentru
un asemenea efect fiind dintre cele mai numeroase, ample,
inedite
şi, uneori... compatibile.
publică (este comunicarea de tipul „eu-ei", cu un
emiţător
şi mai mulţi receptori). Este cea mai cunoscută formă
cu invitaţie
la feed-back („Are cineva ceva de comentat?") care
se dovedeşte
aproape absent. Faţă de teoria de tip „ping-pong" a
comunicării
interactive proprie relaţiei diadice sau interrelaţiei
microgrupale,
acest tip (al ţintei) numit şi comunicarea target
încalcă oarecum
condiţia pusă de Jose Aranguren (Human

233
 Communication,
W.U.Library, 1967, pg.ll) conform căreia
„Comunicarea este o
transmitere de informaţie la care aşteaptă răspuns ".
Referitor la acest tip frecvent de comunicare trebuie
să
distingem rolul de catalizator sau de impietate al metodei
comunicatorului, care poate fi: „manuscrisă" (cu text redactat
sau

234
autoredactat), „a memorării" (cu text prestabilit, dar învăţat
pe de
rost), a cărei variantă „mincinoasă" este practicată de
crainici,
prezentatori t.v.etc. care citesc pe ecranul prompterului,
mimând
lipsa textului scris), a „impromptu-lui" (vorbitorul nu se
pregăteşte
deloc, ideea venind din conversaţie) şi a „improvizaţiei", pe
care o
pot practica numai oamenii cu experienţă, cu acumulări de
tipul
„ridurilor şi părului cărunt".
- de masă (numită şi a gate-keeper-urului, formă de
comunicare specializată cu adresabilitate largă şi
specificitate a
mesajului, canalului, feed-back-ului şi, desigur, a scopului).
Cinci
sunt cele mai importante funcţii ale acestui ultim tip de
comunicare
(mai puţin pretabilă în structurile de securitate, dar cu
deosebit
impact prin efectul de ecou), potrivit ierarhizării propuse de
Mihai
Coman (Din culisele celei de-a patra puteri, Bucureşti,
Ed.Carro):
de informare, de interpretare, instructiv-culturalizatoare, de
liant şi
de divertisment.
Este îndeobşte cunoscut faptul că vorbirea (rostită
sau
scrisă) reprezintă principalul mijloc de comunicare, de care
depind
celelalte: muzica, plastica, dansul, teatrul, filmul, recitarea.
Poate
de aceea anticii au inventat muze pentru elementele
comunicaţionale
amintite, dar explicit, pentru vorbire, nu. Insă fară ea şi mai
ales
iară descoperirea umană (care face omul om!) numită limbaj,
nimic
nu era posibil.
Vorbirea şi unealta au schimbat lumea viului.
Răgetul, trilul,
sâsâitul, urlatul, lătratul, cotcodăcitul, nechezatul, guiţatul,
piuitul,
mieunatul, grohăitul, boncăluitul, orăcăitul sau strigatul din
natură

235
ca semen ale adaptării la mediu, au devenit, prin acţiunea
eminamente umană făuritoare de sensuri, interpuse efortului
de
schimbare, de cucerire a acelui mediu, prin cuvânt şi unealtă.
Totul
a fost posibil datorită limbajului. Cele 30 de sunete (31 de
litere!)
ale alfabetului românesc sunt suficiente pentru a comunica
stări,
fapte, fenomene, semnificaţii infinite. Realitatea
înconjurătoare (sursă
de hrană, dar şi de izvor de pericole) prin vorbire poate fi
gândită.

236
Şi re-gândită. Deci transformată.
Oamenii comunică, se-nţeleg, se contrazic, se insultă,
se
mint. Gândesc cum vorbesc, dar nu rostesc mereu ceea ce
vorbesc.
Aşa s-a născut dezinformarea
(denumkeaoficialăaminciunii!), unul
dintre inamicii slujbaşilor legii, „santinelelor" ordinii
publice. Muniţia
cea mai folosită de acest „adversar" o reprezintă zvonul.
Adică
gogoaşa, gogoriţa, gulguta, găselniţa ca să folosim sinonime
având
iniţială a noua literă a alfabetului, cea care angrenează:
gândul, gura,
graiul.
De ce este posibil paralelismul de semnificaţii,
arhitectura
zvonistică, traficul de inexactităţi credibile? Fiindcă „măria
sa",
cuvântul este la fel de invizibil ca şi Dumnezeu. (,JLa
început a fost
cuvântuF\ postulează Cartea Cărţilor, despre Logosul iniţial
şi
initiatic!).
Dar să distingem, pentru uzul nostru pragmatic şi
exact,
între limbaj şi comunicare, între a vorbi şi a rosti, între limbă
(naţională, de stat, română etc.) şi vorbire (ca funcţie a
comportamentului uman). Limbajul e mijloc de comunicare,
dar nu
orice mijloc de comunicare este limbaj, ci doar acela care
naşte
idei. Nu e doar joc de cuvinte construcţia antitetică: limba
vorbită
şi vorbirea limbii. Din aceste vălmăşaguri noţionale s-au
născut
adevăruri metaforice: „tăcereae de aur", „gurabate...",
„vorbeşte
cum ţi-e vorba", „spui ce vezi, dar vezi ce spui", „cine limbă
lungă
are, va săpa ani buni la sare..." ş.a.m.d.
Se spune că limba e sediul gânditului, în timp ce
vorbirea e
instrument al gândului. Dar cuvântul? Acesta este agent al
cunoaşterii
dar şi al atitudinii umane faţă de realitatea cunoscută sau
previzibilă.

237
Să nu uităm acest adevăr. Ca lansatori de vorbe „actorii
sociali" ai
ordinii publice trebuie să fie drepţi şi bine instruiţi
„cantaragii" atunci
când intră în duelul cuvintelor. Să nu uităm că noi, purtătorii
de
haine ale statului dăm gir, furnizăm auspicii, creăm
credibilitate,
manevrăm atitudini. S-o facem cu tact, să fim persuasivi, să
înţelegem
ce tolerăm şi să nu tolerăm neînţelegeri! Să nu vorbim pentru
a ne

238
afla în... treabă, să nu spunem ce nu ştim (nici să nu spunem
ce nu
trebuie să se ştie!), să ne adresăm decât în cunoştinţă de
cauză(şi
de efect!), să stăpânim ştiinţa vorbirii, arta dialogului,
măiestria
comunicării, dibăcia conversaţiei.
„ Vorbirea - spunea profesorul H. Wald - este
dealtfel,
singurul mijloc de comunicare în stare să se ridice deasupra
lui însuşi: un tablou despre un tablou este tot un tablou, în
vreme ce gramatica este altceva, decât limba, logica este
altceva decât raţiunea, retorica este altceva decât discursul,
poetica este altceva decât poezia. "
Să reţinem însă că vorbirea comunică noţiuni dar,
prin
sugestie, vehiculează şi emoţii. Numai că nu trebuie să uităm
zisele
lui Rousseau care spunea: „ Cultivând arta de a convinge se
pierde aceea de a emoţiona ". Adică trebuie să ne obişnuim
cu
polisemia (sensurile şi semnificaţiile multiple) cuvintelor şi
cu
capcanele semiozei (energia metaforică sau metonimică
desfaşurându-se între semnificant şi semnificaţie).
Cum se ştie, totul, în natură decurge de la cauză la
efect. în
cultură, adică în gândirea umană, procesele stau invers,
efectul
prilejuind explicarea cauzei. Fr. Bacon spunea printr-o
frumoasă
figură de stil că omul începe cucerirea lumii apucând-o mai
întâi de
coadă. Aşa s-a ajuns că indiciul şi semnalul din natură
(proprii
necuvântătoarelor) să fie „escaladate" de semn şi semnal
(creată
de om). Primele două ajuta adaptarea la fenomen, celelalte
două
dau posibilitatea transformării fenomenelor. Omul care şi-a
creat
semiotica (studiul sistemelor de semne) a devenit, din homo

239
erectus,
faber, sapiens sau loquens, un homo significans şi, apoi,
ludens.
Mediul, lumea în care trăim capătă semnificaţie când
există
oameni să le-o dea. Omul, cum spune proverbul, sfinţeşte
locul şi
este, cum zicea Protagoras, „ măsura tuturor lucrurilor
Trăgând la... temă subiectul, ca furnizori de concordie
umană şi armonie socială, nu vom uita că, aşa cum spunea
Pliniu
cel Bătrân, „ cele mai multe rele îi provin omului de la om ",

240
căci aşa cum s-a exprimat Plaut şi mai apoi Hobbes, „ omul
este
lup faţă de alt om ".
Comunicarea umană nu este naturală, bazată pe
senzaţii şi
semnale (onomatopee), ci intelectuală, construită pe
semnificaţii,
idei, raţionamente, judecăţi. Dar ce ne facem ascultându-1 pe
Parain
când spune că „ istoria limbajului este istoria minciunii"? El
se
referă la faptul că „dialogul" natural (olfactiv, acustic, vizual
dintre
necuvântătoare) e superior celui dintre oameni, căci nu
alterează
semnificaţiile. Da, dar asemenea „limbaj" nu e creator,
rămâne un
trafic de senzaţii (instincte) şi atât. Numai comunicarea
verbală şi
mai ales limbajul asigură progresul omenirii.
Din dialog se naşte concordia, numai calea amiabilă a
tratativelor înlătură violenţa cu fermentul său periculos, ura
dintre
graiul armelor şi cel al muzelor trebuie ales totdeauna al
doilea.
Pentru a fi penetrant, persuasiv, util dialogul trebuie
purtat
cu tact, cu stil, în cunoştinţă de cauză. Forţele de securitate
nu
achiesează la limbajul (argoul, jargonul, ,,rurafismulele",
arhaismele,
gestica) agorei în care evoluează mulţimile surescitate. Stilul
este
cea mai intimă proprietate a limbaj ului, haina cuvintelor şi
ţinuta de
gală a ideilor. „ Nu există stil valabil - zicea Martinet - decât
în
respectul condiţiilorfundamentale ale comunicării".
Stilul se iveşte în efortul omului de a comunica, de a
se face

241
înţeles, de a fi el însuşi, original şi convingător. Cine se
exprimă
prin „locuri comune" devine redundant, sau exprimă
gândurile
altora, nu pe ale sale. Stil, într-un anume fel, înseamnă
surpriză. El
măsoară libertatea (de exprimare) a vorbitorului faţă de
constrângerile limbii.
Este, ca să-1 parafrazăm pe Buffon, omul însuşi. El
reprezintă
o fuziune între personal, naţional şi universal. Stilul învinge
handicapul
comunicaţional legat de cunoaşterea unei limbi sau de
carenţele
culturale ale individului.

242
 Să nu uităm că, în orice ocazie, cuvântul nu e numai
agent
al cunoaşteri, ci şi al atitudinii umane faţă de realitatea
cunoscută.
Numai omul - din lumea viului care, toată, comunică
- şi-
a depăşit matricea comunicaţională. Doar el a reuşit să
vorbească,
să scrie şi comunice la distanţă.
Funcţiile comunicării (emotivă, conativă sau
persuasivă,
poetică, referenţială, metalingvistică, fatică) ne dau
posibilitatea de
a construi un arsenal educativ pentru îndeplinirea eficientă a
fiecăreia
dintre ele.
Pentru a valoriza aceste funcţii s-au creat aşa-zisele
axiome,
cum sunt: „Comunicarea este inevitabilă", „Comunicarea se
desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional",
„Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat
în
termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns", „Comunicarea
este
ireversibilă", „Comunicarea presupune raporturi de forţă",
„Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare".
Pentru a fi „pură", singulară, eminamente utilă şi
nealterată,
pentru comunicare s-au constituit coduri şi cifruri.
Respectarea
acestor elemente de disciplină conversaţională reprezintă una
dintre
treptele educaţiei comunicaţionale.
Este ştiut faptul că dialogul uman face posibilă
coexistenţa.
Un salut, o reverenţă, un zâmbet, o întrebare complezenţă, un
gest, o cedare, o ofertă, fac foarte mult în menţinerea în
limite
normale a dialogului, chiar atunci când starea de normalitate
socială
s-a deteriorat. La invectivă, înjurătură, violenţă se răspunde
cu

243
chibzuinţă creştină, toleranţă umană, cedare activă,
gradualitate.
Educaţia pentru dialog persuasiv trebuie să acţioneze
în
cel puţin două direcţii, angrenate într-un dicton pilduitor:
Vorbeşte
cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul! Nuanţele,
gogoriţele,
vulgarităţile, echivocul lingvistic trebuie evitate.
Când spui grav, una este conotaţia pentru un accident
şi
alta pentru ordinea publică (grav) tulburată. Când spui
rezonabil,
pentru numărul unor obiecte cumpărate din străinătate, dacă
sunt

244
10 pixuri cuvântul este (încă) propriu, dar 10 vidouri deja
capătă
altă conotaţie conversaţională. Şi, desigur, educativă.
Dincolo de tonul ludic, reţetele pentru practica
educaţională
în domeniul artei conversaţiei nu le pot scrie nici doctorii
specialişti
ai domeniului. Mântuitorul Iisus însuşi, printr-o metodă de
comunicare non-verbală (gestuală) a unuia dintre ucenici (cel
mai
şcolit) care a.fost Iuda, cel ce 1-a îmbrăţişat şi sărutat (semn
al
trădării) pentru 30 de arginţi, a dovedit că şi perfecţiunea
poate
avea fisuri. Ceea ce rămâne cert şi etern recomandabil (ca o
vestă
anti-abatere) în domeniul comunicării, o reprezintă litera
legii, limbajul
regulamentar şi, neapărat, cunoaşterea în profunzime a limbii
materne sau de circulaţie internaţională.

245
 <titlu>EDUCAŢIE COMUNICAŢIONALĂ
EUROPEANĂ

Luptele pentru putere nu sunt

în mod necesar rele. (Alvin Toffler)

între eforturile pentru „continentalizarea" României,

tronsonul socio-comunicaţional şi educativ-cultural, rămâne
un
target constant, repus în drepturi după ce, identificate cu
propaganda
de tip comunist, demersurile (şi arsenalul) tradiţional-
cultural-
educativ-comunicaţionale au fost stopate (abandonate şi
dezavuate)
ca inutile şi compromise. Europenitatea României - atât de
mult
dezbătută, ignorată, amânată şi, în fine devenită realitate de
start,
aderarea fiind pragul pe care urmează bătaia de după elanul
luat
spre integrare! - a fost din totdeauna o stare de fapt, o
realitate
virtuală (deşi topo-geografic aparţineam din străvechime
continentului), un deziderat opţional constant şi motivat într-
o istorie
de ordin secular, dar şi, mai ales, în cea recentă.
Compatibilizarea comunicaţional-educativă şi
armonizarea
tradiţional-istorică şi-au vădit imediat necesitatea şi

246
indispensabilitatea. Limbile de largă circulaţie (mai ales
engleză),
specificul cultural (preponderent latin), tradiţiile (de
inspiraţie mai
cu seamă franceză), reperele istorice (cu mari implicaţii
continentale)
sunt câteva macro-repere printre care se trasează drumul
european
al locuitorilor spaţiului carpato-danubian-pontic.

247
 Niciodată România n-a rămas un teritoriu izolat (nici
chiar
în perioada „etanşeităţii ceauşiste", clamată şi dorită o
independenţă
de tip trinitar: economică, financiară, spirituală), aşa încât
racordul
său la viaţa continentală a existat, deşi pulsul fluidului vital
naţional
a fost unul slab, la limita supravieţuirii. „ Oaza de latinitate "
din
„ oceanul slav "&com\micat cu restul francofon, anglofon,
germanic
etc, în spaţiul românesc dezvoltându-se o cultură şi o
civilizaţie
europene. Tradiţiile cultural-istorice şi arhitectonice ale
începuturilor
şi mai ales ale evului mediu din provinciile româneşti sunt
grăitoare
şi azi. Ctitoriile marilor voivozi de pe teritoriul moldav,
valah şi
transilvan înfruntă timpul şi mai ales prejudecăţile, devenind,
dacă
a fost nevoie, legendă a vocaţiei constructive autohtone, ca-n
cazul
Mănăstirii Argeşului.
„Micul Paris" şi „Belgia Orientului" nu sunt doar
figuri de
stil. Bucureştii şi ţara căreia i-au rămas capitală au fost
primitori
universali de stiluri bizantine, gotice, neoclasice sau
romantice, chiar
dacă, în timpul unei experienţe de tristă faimă, întinsă pe
câteva
decenii, a trebuit să suportăm „grandoarea opulentă" a unui
Răsărit care şi-a „donat" aici mamuţii arhitecturali precum
Lomonosovul numit Combinatul Poligrafic Casa Scânteii, J.
V.Stalin"
ori literatura eroi-comică în care evoluau comuniştii precum
supermanii ficţiunilor cinematografice de azi, în colecţii
beletristice
ce păstrau pe coperţi siglele ARLUS şi sintagma „Cartea
Rusă".
Falsificatorii de istorie şi importatorii de cultură n-au
reuşit

248
decât să polueze izvorul de limpiditate şi de eroism
autohtone, să
estompeze întrucâtva efervescenţa creatoare a unui popor
aflat la
răspântii de interese europene de mărime imperială,
blestemaţi să
sufere, dar şi ajutaţi să treacă peste oprelişti, împilări şi
suferinţe.
Comunicarea (ca stare de a fi şi premisă a
continuităţii) a
fost liantul tainic (şi trainic!) care a făcut din ţările de o
limbă şi
acelaşi obicei o unitate statală, în ciuda ciumpăvirilor sau
tranşările
topografice dictate sau hotărâte în cancelarii europene, între
cei
puternici, inclusiv fraţii mai mari din Răsăritul dinspre care
ne venea
lumina şi înspre care plecau grâne, petrol, tezaure.

249
 Schimbul cultural şi relaţiile de bună vecinătate,
indiferent
cine s-a nimerit să ne fie megieşi s-au bazat pe respect
reciproc şi
ajutor la greu, făcând din existenţa noastră,chiar şi când a
fost
vorba de supravieţuire, o adevărată şi misterioasă dăinuire.
Când dialogul s-a aprins şi zăpoarele s-au rupt, deci
atunci
când diplomaţia şi politicul au eşuat pe frontul cuvântului, s-
a apelat
la mijloacele militare. Ne-am arătat şi am scris cu sânge
vocaţia de
apărători. Sărăcia (de fapt bogata şi frumoasa ţară), şi
nevoile şi
neamul, cum spune Poetul Naţional, le-am considerat valori
supreme şi sfinte moşteniri şi le-am apărat, indiferent care a
fost
preţul. Spaţiul românesc a fost de-a lungul veacurilor un
continuu
clocot şi o neostoită ţintă pentru poftiri străine.
Până mai adineauri, în trecutul recent, ne-am înfrăţit
cu
spoliatori şi am plătit cu bani grei bruma de libertate.
Deseori cuţitul
răbdării ne-a ajuns la os, de nenumărate ori am strâns
cureaua la
maximum. Frica, foamea, frigul ajunseseră blazon naţional
trinitar,
exact atunci când ţara „înainta spre comunism în zbor"
traversând epoca de aur aflată pe drumul „făuririi societăţii
socialiste multilateral dezvoltate".
Explozia din decembrie 1989 a creat premisele unei
purificări aşteptate şi benefice, a rechemat şi au repus în
drepturi
principiile democraţiei occidentale, făcând ca România să
redevină
centru de interes şi pol de stabilitate zonală, piaţă de
desfacere,
teritoriu magnetic pentru investitorii străini, suprafaţă
strategică şi
operaţională pentru demersurile de stabilitate continentală,

250
de luptă
împotriva terorismului şi a altor conflicte, riscuri, pericole
ori
provocări beligene. Articulaţiile euro-atlantice, angrenajele
de
menţinere şi management ale păcii nu pot fi complet şi
eficient
funcţionale, ignorându-se ofertele româneşti ca element
strategic
în flancul sudic,în zona Mării Negre ca vecinătate de
concordie
într-un spaţiu balcanic sau în apropierea unui Orient Mij
lociu mereu
efervescent şi instabil. Aspectul ţine şi de pregătirea pentru
luptă
(citeşte pentrupeace meaking, keeping, enforcement şi
building!)

251
a forţelor militare profesioniste, ale căror instruire şi educare
trebuie
să devină o permanenţă, un tot, un deziderat împlinit.
La o repede ochire asupra sistemului instructiv-
educativ
vom constata că partea pragmatică (preponderent
intelectuală)
adică instrucţia are la bază învăţul, pe când partea
motivaţională
(preponderent sentimentală) adică educaţia are la temelie
dezvăţul.
In cadrul instrucţiei se formează deprinderi, în domeniul
educaţiei
se renunţă la vicii. în primul caz teatrul de operaţii îl
reprezintă
mediul fizic, în a doua ipostază fiind vorba de mediul
metafizic.
Pregătirea concretă (adică instrucţia) se adresează sistemului
musculator, osos şi simţurilor, iar pregătirea relevată (adică
educaţia)
se adresează sistemului nervos şi sentimentelor, adică
psihicului
uman. Efectele prime sunt imediate (tactice), rezultatele
celeilalte
sunt eşalonate în timp (operativ-strategice).
Instrucţia apelează la membre, analizatori, părţi ale
organismului, educaţia se adresează abstractului,
reprezentărilor şi
sentimentelor. Nu poate exista acţiune (instrucţie) fară voinţă
(educaţie). Execuţia nu este eficace decât dacă există
motivarea
actului. Nu spargem cărămizi cu podul palmei (chiar şi cu
capul)
dacă nu ştim de ce o facem. Şi mai ales împotriva cui.
Perfecţionarea
deprinderilor este apanajul instructorilor, perfecţionarea
moral-volitivă
este rolul educatorilor. Instructorii călesc fizic, intelectual,
educatorii
călesc psihic, sentimental. Nu se poate decât într-o lume
absurdă
instrucţie fară educaţie. De fapt, asemenea demersuri menite

252
să
formeze reflexe condiţionate seamănă ori cu dresajul din
manej, ori
cu programarea computerelor. Adică, ambele exemple ies
din sfera
umanului. Numai educaţia umanizează, dă sens instrucţiei,
ajută la
atingerea finalităţii, eficace a acţiunilor, adică la îndeplinirea
misiunilor.
Pentru că trenul devenirii pentru luptă să treacă prin
toate
gările cunoaşterii, calea ferată trebuie să aibă două şine,
paralele,
echidistante, de importanţă identică, puse pe un terasament
solid
de instructori şi educatori pricepuţi, preponderent dialogali,
educaţi
şi bine pregătiţi să relaţioneze în mediul internaţional.

253
 Arma cuvântului (inclusiv concilierile şi iniţiativele
religioase
tolerante şi pozitiviste), parlamentarismul constructiv,
dialogul activ,
investiţia pentru imagine şi cognoscibilitate sunt puncte
obligatorii
de trecere în ofensivele integrării noastre euro-atlantice
pentru
parteneriat, conlucrare, aderenţă, apartenenţă colaborare sub
semnul unor stringenţe evidente şi ireversibile, precum
construcţia
temeliilor edificiului planetar al civilizaţiei globale, în care
culturile
îşi vor da mâna, într-un efort comunicaţional universal şi
reciproc
benefic, aşa încât să nu mai fie posibilă tăcerea muzelor din
cauza
nedoritei muzici a armelor. Să sperăm că rândurile de până
aici
au un asemenea ecou şi un asemenea mesaj vor induce între
emiţătorul est-european şi receptorul occidental între care se
află
canalul comunicaţional al cărui cod poate fi revelionul
european
din 2007, receptat ca o Mecca dintr-un pelerinaj al speranţei,
cu
feed-backde receptivitate şi efort din parte-ne, receptaţi tot
mai
des şi deschis ca buni învăţăcei, dacă nu cumva chiar
absolvenţi ai
şcolii occidentale de democraţie.

254
 <titlu>EXAGERĂRI ŞI MANIPULARE

Căutaţi mai întâi să înţelegeţi şi

numai apoi să fiţi înţeleşi. (Stephan Covay)

Dintotdeauna, oamenii s-au influenţat unii pe alţii.

Persuadarea are şi o faţetă ascunsă, mult mai profundă şi
intenţională, care urmăreşte influenţarea oamenilor în
vederea
obţinerii unor atitudini sau comportamente dorite, fară ca
aceştia
să conştientizeze intenţiile manipulatorului.
Capacitatea celui care manipulează se poate educa,
dar,
de obicei, este un har, un talent (actoricesc) care poartă
denumirea
de machiavelism". Efectele acestei trăsături de personalitate
se
regăsesc în modificarea uneia dintre componentele triadei
„afectivitate-cogniţie-comportament.".
In capitolul al patrulea al cursului „Sociologia opiniei
publice", profesorul S. Chelcea scrie: „ înţelegem prin
manipulare
comportamentală influenţarea subiecţilor umani (indivizi,
grupuri, mulţimi umane) în vederea realizării unor acţiuni
în
discordanţă cu propriile scopuri, fară ca aceştia - subiecţii
umani - să conştientizeze discrepanţa dintre propriile
scopuri
şi scopurile îndepărtate ale celor care îi influenţează ",68

255
 Ca formă de „influenţă socială negativă" manipularea
comportamentală, adaugă autorul, „ se bazează pe
conformare
68
Septimiu Chelcea, Sociologia opiniei publice, Curs S.N.S.RA.,
Bucureşti, 2000, pg.122.
(lat. conformitas - modificarea poziţiei unei persoane în
direcţia

256
poziţiei grupului) şi pe supunere (fr.obissane - modificarea
comportamentului unei persoane, ca urmare a ordinului dat
de o autoritate legitimă)".
Pentru analiza manipulării, Septimiu Chelcea a
propus
„schema celor 10 C-uri", care presupune de fapt zece
întrebări:
Cine manipulează? Cine e manipulat? Care e scopul imediat
al
acţiunii? Care e scopul îndepărtat al manipulatorului? Care e
scopul
îndepărtat al manipulatului? Ce mijloace utilizează primul?
Ce
mijloace foloseşte „victima"? Care e contextul social? Care
sunt
„efectele perverse" ale scopurilor imediate? Care sunt
„efectele
perverse" ale atingerii scopurilor îndepărtate?
Se cunosc mai multe tehnici (metode de
manipulare)
mai cunoscute fiind: „piciorul în uşă" (a cere puţin la început
pentru
a obţine mai mult apoi), „uşa în faţă" (a cere mult la început
pentru
a obţine puţin mai apoi), ,jningea la joasă înălţime"
(asemănătoare
cu prima, adică obţinerea degetului pentru a prinde toată
mâna,
adică amorsarea - mingea joasă - care este, de fapt, o
amăgire, o
prindere în plasă), jocul de rol (autopersuasiune) şi „profeţia
autorealizatoare implicită" (definirea greşită a unei situaţii, în
vederea
„izbândirii" predicţiei elaborate).
Privind prima tehnică (numită şi concurentă) este
grăitor
exemplul când unui copil flămând i se dă o bucată de pâine şi
una
de brânză. El manipulează astfel: „Mi-a mai rămas brânză". I
se
mai dă pâine. Apoi zice: „Mi-a mai rămas pâine". I se mai dă
brânză.
Şi tot aşa, puţin câte puţin, până se satură. Ori cazul vecinului

257
care
împrumută puţină vopsea. Apoi mai cere că nu i-a ajuns. Şi
încă
mai cere până obţine cât şi-a propus.
Privind a doua tehnică este relevant exemplul unui
şef
(pompier) care, în epoca de aur, a cozilor mă invita să luăm
ce se
dă astfel. îşi făcea loc cu tupeu printre oamenii înfometaţi
invitându-
mă şi pe mine („Haideţi, tovarăşe căpitan!") şi facându-i pe
toţi să
tacă şi să ne facă loc. înăuntru, forfota „obligaţiilor" care
dijmuiau
marfa. După ce-i declină printre dinţi gradul mergea la şeful
magazinului care tremura, fiind autor/complice la
matrapazlâcuri.
„Ce v-a băgat?" „Brânză, şefii!" „E bună?" (Pe vremea aceea

258
calitatea nu conta, ci existenţa!) „Da, e bună". „Aş vrea să
gust şi
eu" (Piciorul în uşă!) Gusta, se strâmba şi aştepta. „Câtă
doriţi?"
„Păi, vreo zece kile, că ia şi domnul căpitan!" „Aoleo! Păi 40
de
kile e toată. Ş-aţi văzut ce puhoi e afară!" „Bine, pune patru
kile".
(Uşa-n nas!). Adică norma concesiilor reciproce într-o
negociere
unde se creează o obligaţie.
Referitor al a treia tehnică e relevantă mişcarea
ofertelor
de câştiguri care umplu cutiile poştale. Dacă iei un obiect ai
reducere
atât, dacă iei trei, mai câştigi şi nu ştiu ce, dacă te-abonezi, le
primeşti
cu discount şi, îh plus, primeşti un premiu fabulos. E vorba
de reacţia
(ruşinea) simţului comun, după principiul „unde a mers mia,
mai
merge şi suta". Low-ball e o tehnică eficace, altele n-ar fi
practicată
cu atâta asiduitate.
A patra tehnică se derulează după un scenariu. De
pildă:
„Cine vrea să-şi crească nota la psihosociologie, poate
participa la
un chestionar ce nu presupune nici un efort". Se face tabelul
cu
doritori. „Vă aştept duminică la ora 05.00". încep
renunţările. „S-
aveţi câte un top de hârtie de copiator". Alte renunţări... Şi
jocul
de rol continuă.
Acinciametodă este des practicată de manageri.
Stabilesc
strategii greşite (totul durează şase ore), actanţii care văd că
nu poate
dura mai mult de o oră, acceptă, dar ceea ce urma să se-
ntâmple, de
fapt, durează cinci ore şi jumătate. Mai puţin decât s-a spus!
Obişnuiesc să spun, când mi se dă cuvântul îh faţa unei

259
mulţimi plictisite,
de antevorbitori care au bătut câmpii cu graţie zeci de
minute, în chip
de captatio benevolenţia, dar şi de manipulare prin
autorealizare
implicită, că înjumătăţea de ceas rezervată voi încerca să
elucidez
problema X. Murmure, dar şi resemnare. Apoi, după cinci
minute le
mulţumesc pentru atenţie şi recepţionez aplauze. Eliberarea
umană,
supapa de refulare e semn că omul este manipulabil.
Industria timpului liber (muzica, imaginile,
tipăriturile) adică
a domeniului audio vizual şi-al presei scrise etc. e „spionată"
de
profesioniştii manipulării. „Manufactura cultu^-
infoimaţională" este
subminată de prefabricatele dezinformării organizate.
Făcând parte
din „industria culturală", conform Şcolii de la Frankfurt,
mijloacele

260
comunicationale se adresează unor receptori oficiali
(auditorat, lectorat
etc.) sau ad-hoc. Uşa (cu gaura cheii, ori vizorul), pereţii
(care au...
urechi), balconul (ca foişor de observare), binoclul (sau
luneta unei
... arme), telemobilul (sau telecomanda!) sunt elemente de
arsenal
comunicaţional, la fel ca şi scrisoarea (trimiterile poştale),
satelitul
sau internetul, prin care se produce aprehendarea,
persuadarea,
influenţarea. Geo-convieţuirea umană tinde să devină o tele-
convieţuire în circumstanţe diadice „hic et nune", „ici et
maintenant"
(acum şi aici), restul întrebărilor lasswelliene (mai ales
undei şi când?)
dispărând dinmotive de mijloace comunicationale (mai ales
sateliţi).
GerardNamer69 apreciază că manipularea exploatează
abil
dihotomiile: raţiune/sensibilitate, conştient/inconştient,
luciditate/
imaginar. Autorul francez prezintă o evoluţie a informaţiei
tendenţioase (mistificată) destinată manipulării (manevrării)
psihice,
care constă în câteva procedee: selectarea informaţiilor,
amputarea
lor şi modificarea contextului, prin izolarea acesteia,
amalgamarea
informaţiei trunchiate cu altele care n-au nici o legătură cu
ea, dar o
descalifică, confecţionarea unui context măsluit; comentarea
ei cu
un anume ton sau mimică; difuzarea ştirilor false ce se fac
scopul
rumorii imaginare lent dezminţite.70
în aceste demersuri se vehiculează, deliberat,
„minciuni
persuasive" (necum erori, care sunt tare ale acţiunilor de
influenţare),
acţiuni în care coexistă realitatea şi fantasma printr-o
fabulare

69
Gerard Namer, Manpulation. La Communications de masse. Guide
alphabetique (sons la direction de J.Cazeneve,
261 Ed.Denoel/Gonthier, Paris,
1976,pg.268.
70
Apud Dona Tudor, Manipularea opiniei publice în conflicte armate,
E&Dacia, Cluj Napoca, 2001, pg.76.
„profesionistă", aşa încât destinatarului i se oferă ceea ce el
se
aşteaptă să primească, dar servindu-se, subtil, interesele
emiţătorului. Avem de-a face cu ceea ce specialiştii
denumesc
simularea/disimularea, după gradul de utilizare/omisiune a
„realităţii
prefabricate", a pseudo-evenimentelor comunicationale,
inspirate
de deformare a „originalului" şi care implică „o intenţie
fiauduloasă",
„în virtutea unei pretenţii de identitate", cum spune Umberto
Eco,

262
invocând aşa-zisele „pseudo-dublete":prioritate legală,
asociere
evidentă, asociere presupusă şi pseudo-asociere.11
Cel mai eficient demers manipulator se practică prin
mass-
media (Agenda presei), căreia Jean Stoetzel îi identifică,
alături
de funcţia principală (de informare) alte trei colaterale: de
reliance
(legătură) socială, de relaxare (loisir) şi cathartică.72
în fine, hidden agenda (Agenda ascunsă) reprezintă
arsenalul diversionist/manipulator şi „ o întoarcere bizară la
cenzură - prin ocultarea/deformarea/amputarea
informaţiei
complete 'm, practicată în special prin televiziune, care
furnizează
şi ceea ce R. Boudon numeşte efecte perverse legate de
confuzii
(dezinformare/manipulare) cum sunt: personalizarea,
dramatizarea, fragmentarea şi normalizarea.
Manipularea (ca anticameră a îndoctrinării) nu poate
fi
evitată, dar există şi un raport de influenţă al ţintei (publicul)
asupra
trăgătorului (mass-media), ştiut fiind că orice act
comunicaţional
este o interacţiune.
Procesul traficului de exagerări persuasive, cum aş
denumi
manipularea, produce opinii manipulate, pe care le „importă"
prin
media un larg evantai de consumatori. Există, şi se manifestă
mai
ales în cazul tinerilor un sindrom al, manipulării
manipulatorilor",
fiindcă aceştia nu cunosc trecutul, pe care, oricum, îl
consideră
nostalgic, perimat, demodat, desuet, trăind simptomul lipsei
71
Umberto Eco, Limitele interpretării, Ed.Pontica, Constanţa, 1996,
pg.194.
72
Apud Francis Balle, Mediaş etSociete, Ed.Montchrestien, Paul, Beaud,
Paris, 1999,pg.564-565).
73
Cristian Florin Popescu, Minciună-manipulare-dezinformare.
Construire-deconstruire (în: Psihologia & Mass media, nr.2/2002, Revista
A.N.I., Bucureşti, pg.39-49).
263
de
rădăcini culturale din lumea globalizată.

264
 <titlu>ZVON ŞI DEZINFORMARE

Dezinformarea este considerată în prezent ca

fiind un fel de mesaj, mai mult sau mai puţin explicit,
un fel de comunicare de tip special între dezinformator
şi ţinta sa. (Henri-Pierre Cathala)

Dezinformarea, ca şi zvonul, sunt fenomene sociale

cu
repercusiuni atitudinal-acţionale majore, dacă ţintele
manifestă
carenţe în atitudinea critică, personalitate, nivel intelectual,
aspiraţii,
finalităţi. Principala caracteristică a dezinfoimării este că ea
nu constă
în a face să se creadă ceea ce nu există (cum face zvonul), ci
în a
modifica reacţiile în pofida convingerilor (inclusiv cele
„cimentate"
prin influenţă şi manipulare).
Proliferarea zvonului (cel mai vechi mijloc de
informare din
lume, cum spunea Kapferer) este evidentă: „ Zvonurile
zboară,
cresc, şerpuiesc, mocnesc, circulă. Din punct de vedere fizic,
sunt nişte animale neobişnuite, iuţi şi nesătule. Se pare că
efectul lor asupra oamenilor e asemănător cu cel al
hipnozei:
fascinează, subjugă, seduc, înflăcărează" .1A Fiind legat de
evenimente la zi, cu destinaţia credibilităţii şi colportării, e

74
Jean Noel Kapferer, Op. cit., pg.25.
265
aproape
imposibil de stăvilit. Singura metodă de a interzice
proliferarea
zvonurilor este interdicţia oamenilor de a vorbi. Adică a cere
imposibilul, cum şi a le cere să nu gândească (deci să
„fabrice"
zvonuri!) este lafel de... idealist Faptul aminteşte de
vremeaceauşistă
când erau interzise bancurile cu Bulă fiindcă cineva a
„zvonit" că s-a

266
născut la Scorniceşti, cum se „interzisese" şi Moş Gerilă fost
Moş
Crăciun, fiindcă altcineva „zvonise" că bătrânul dictator ce
chinuise
poporul cu triada fiică, foame, frig este acel... Gerilă.
Aşadar zvonul (ca microb) şi „zvonita" (ca boală)
sunt
nemuritori şi incurabili. Dacă despre ele se va vorbi,
credibilitatea,
misterul, logica şi periculozitatea vor creşte.„Eşalonul
superior" al
zvonului este dezinformarea, pe care H.P.Cathala o considera
„ un fel de mesaj, mai mult sau mai puţin explicit, un fel de
comunicare de un tip special între dezinformator şi ţinta sa.
Poate lua forma unei declaraţii, a unui gest semnificativ sau
a
adoptării unei atitudini ".75
„Deosebirea dintre cei doi termeni - zvon şi
dezinformare - constă în faptul că în cazul dezinformării nu
putem confunda minciuna cu eroarea. Minciuna se opune
adevărului. Eroarea se opune realităţii. Supoziţia unui zvon
poate fi circumstanţială, dezinformarea presupune
premeditare "76
Drumul influenţelor dezinformativ-manipulator este,
de fapt,
o înşiruire de intoxicări de argumentări tendenţioase (Guy
Durandin
crede că intoxicarea este sinonimă cu dezinformarea, iar în
acţiunea
manipulatoare „ nu opinia sau temele propagandei sunt
atacabile,
ci minciunile flagrante şi documentele false care pretindă că
dezvăluie faptele.11
Cele şase reguli stabilite de Robert H. Knapp pentru
reducerea zvonurilor sunt: restabilirea încrederii în canalele
oficiale
de transmitere, restabilirea încrederii în conducători,
difuzarea unui
volum maxim de informaţii oficiale, avertizarea publicului
75
Henri Pierre Cathala, Epoca dezinformării, Ed.Militară, Bucureşti, 1996,
pg.20.
76
Apud Gh. Arădăvoaice & V.Stancu, Op. cit., pg. 119.
77
Guy Durandin, Le Desinformation. Analyse du concept (Raport pentru
Secretariatul General al Apărării), f.e., Paris, 1987, pg.41-51).

267
larg,
ocuparea publicului cu alte activităţi (loisir, muncă),
combaterea
zvonisticii prin arătarea nocivităţii sale.

268
 Kapferer, care consideră fenomenul zvonisticii ,,misterios,
aproape magic" şi care spune că „zvonurile zboară, cresc,
şerpuiesc, mocnesc, circulă identificând efectul lor asupra
oamenilor cu cel al hipnozei ce „fascinează, subjugă, seduc,
înflăcărează precizează că aspectul reprezintă o concepţie
greşită şi că mecanismul de funcţionare al zvonului poate fi
demontat78 în introducerea cărţii (pg. 19) psiho-sociologul
Septimiu
Chelcea tranşează: „pentru a circula, zvonurile nu au nevoie
de
adevăr dar vestitul autor francez, precizând că uneori pot fi
„adevărate", spune că ele „ deranjează pentru că alcătuiesc o
sursă de informaţii necontrolată de putere ",79 care
alimentează
contra-puterile.
Ca prim post de radio liber (radio-şanţ, se spune în
lumea
suspicioşilor a căror parolă o reprezintă misteriosul „Sst,
pereţii
au urechi!"), ca ştire care-i face pe oameni să vorbească,
zvonul
nu inspiră instinctul de verificare ci graba de a scăpa de el ca
de o
bombă al cărei fitil fasâie. Acest fapt realizează coeziunea
socială
prin nevoia de dezbatere, de comentariu, de hiperbolizare şi
dinamizare a zvonului. Sunt cazuri (ca al dictatorului
Ceauşescu)
când practicantul zvonisticii se iluzionează cu faptul că, dacă
e crezut,
are şi dreptate. Persuasiunea în acest mod de comunicare din
anticamera manipulării este dată de estetica ambalajului
verbal şi
credibilitatea legendei. Acestea asigură aderenţă socială şi
viteză
de propagare publică. Ca orice informaţie într-un sistem
comunicaţional social, zvonul coagulează relaţii, ţine trează
vigilenţa,
starea de alertă. „Se spune e un apel la comuniune socială",

269
precizează Kapferer, adăugând că „ circulaţia zvonurilor e de
fapt o succesiune de acte de persuasiune " a căror calitate şi
credibilitate depind în mare măsură, de carisma
lansatorului".80
Cu cât e mai ambiguu, tendenţios şi complicat, un
zvon e
78
Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993, pg.25.
79
Jean-Noel Kapferer, Op.cit, pg.32-39.
80
Jean-Noel Kapferer, Op.cit, pg.85-86.

mai credibil. Amplificarea şi alambicarea suportului

informaţional

270
sporeşte dorinţa de a crede (altfel de a spune credulitatea)
consumatorului-releu de zvonuri. „Zvonul nu convinge,
seduce
notează Kapferer, care adaugă că: „justifică opinia publică
".81
Cu alte cuvinte legitimează bănuieli, autorizează supoziţii,
eliberează
agresivitatea, validează intuiţii, fabrică realism cu care
înlocuieşte
realităţi, creează evenimente comunicaţionale.
Dar oare zvonul este sortit să se stingă? Se pare că,
deşi
reapare cu dimensiuni catastrofice (precum previziunile
apocaliptice
ale unui „specialist" în cutremure), efemeritatea (nu şi
efectele nefaste)
devin evidente. Totul depinde de context şi educaţie. Fiind
terestre,
zvonurile se prefac în amintiri, în posibilităţi ratate sau în
vulcani
stinşi care pot să erupă din nou când se creează condiţiile
sociale
ale eliberării acumulărilor. Recurenţa zvonurilor este dată de
teme
predilecte, între care mediul militar şi mai ales confruntările
armate
rămân predilecte. Optimiste, pesimiste sau... zâzăniste,
zvonurile
ascund adeseori „un al doilea mesaj".82 Dincolo de rolul de
supapă
de prea-plin social, zvonurile pot fi şi vectori (purtători) de
„adevăruri" oficiale. Peter R. Hoftătter enunţă situaţiile care
favorizează apariţia zvonurilor şi condiţiilor transformării
lor:
zvonurile apar mai ales în situaţii ameninţătoare pentru o
parte a
populaţiei; se răspândesc pentru că difuzarea lor conferă
prestigiu
emiţătorului; zvonurile se transformă continuu, fiecare
adăugând
ceea ce crede sau bănuieşte; se propagă în lanţ, producându-

271
se
nivelarea, dar şi accentuarea lor; după un timp nu se mai
deosebesc
de ştirile obiective şi, în fine, ele completează ştirile oficiale.
Ca orice canal de informare în masă, şi zvonul are
public-
ţintă. „Zvonul este o operă colectivă, rod al participării
fiecăruia ",83 zice Kapferer. Apă să fie şi o piatră aruncată de
un
nebun, că are cine să facă viabil proverbul.
La rândul lor, Gordon W. Allport şi Leo Postman
stabilesc legile psihologice ale zvonurilor: reducţia,
81
Jean-Noel Kapferer, Op. cit., pg.
101.
82
Jean-Noel Kapferer, Op. cit., pg.

accentuarea

272
şi asimilarea circulând din gură în gură devin mai concise,
uşor de
povestit, cu detalii şterse până la 70 la sută. Pe de altă parte,
se
accentuează mărimi, bizarerii, augmentându-se şi
schimbându-se
arhitectura zvonului. în fine, asimilarea nu depinde doar de
mesaj,
ci de gradul de receptivitate şi de interes al publicului ce
acceptă
aceste stereotipuri verbale preponderent subiective.
Sociologul american Tomotsu Shibutani lansează
teoria
zvonului că „tranzacţie colectivă, implicând o diviziune a
muncii
între participanţi, fiecare dintre aceştia având contribuţii
diferite",
în concepţia autorului, zvonurile sunt fenomene sociale la
care
participă mai mulţi, pentru ca ele să cricule, aşa încât, în
emergenţa
zvonisticii, există mai multe roluri: mesager („răspândac"),
analist
(interpret), sceptic (probator), protagonist (victimă), agitator
(„zvoneri"), auditoriu (asistenţă) şi lider (decident).
Există şi o „comunicare a diversionisţilor",
„conversaţia în
orb", „dialogul zvonerilor" care vizează credulitatea,
acceptabilitatea, fantezia, nevoia de mister şi hiperbolă a
fiecăruia
Traficul de exagerări are loc pe fâşia virgină numită „între
zvon şi
realitate", ca o graniţă naţională, o frontieră între două
teritorii
comunicaţionale: al tuturor şi al nimănui, pe care cresc
supoziţii,
fabulaţii, din răsadul dezinformării.84
Pe aceste „aptitudini perceptuale" se
întemeiază
„atitudinile manipulatoare", ştiut fiind că dialogul este un
slalom, o

273

84
Detalii în: Nicolae Rotaru, Informare şi dezinformare în domeniul militar
(în: Buletinul Jandarmeriei Române, nr.2/2000, Bucureşti, pg.206-209).
evoluţie între coerenţă şi ambiguitate, gestiunea fiind
asigurată de
legi psihologice ale manipulării prin comunicare, între care
Legea
pragurilor senzoriale (care demonstrează că „ nu orice
stimul
provoacă senzaţii" şi că „ senzaţia este direct proporţională
cu
intensitatea excitaţiei"), Legea contrastului (care
postulează
că „ două lucruri diferite par şi mai diferite, atunci când
sunt
puse alături"), Legea interacţiunii senzorilor (care
evidenţiază
sinestezia, adică participativitatea şi sprijinirea reciprocă a
analizatorilor la crearea senzaţiilor), Legea semnificaţiei
(care

274
stabileşte raporturi de (in)dependenţă între semn, indiciu şi
semnal),
Legea reciprocităţii (care scoate în evidenţă rolul revanşei,
acţiunea
dictonului „do ut des"), Legea coerenţei (care evidenţiază
„disonanţe cognitive" între ceea ce simte, gândeşte şi face un
om),
Legea autorităţii (a subordonării necondiţionale ori a
obedienţei,
specifică mediului militar), Legea insuficienţei (invocată
foarte des
în discursurile comunicationale ale avocaţilor şi, în general, a
completelor de judecată), Legea mărturiei sociale
(arhifolosită
în demersuri testimoniale) şi altele.85
Vladimir Volkoff defineşte dezinformarea drept
tehnică
ce permite „furnizarea de informaţii generale eronate unor
terţi,
determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze
judecăţi
dorite de dezinformatori".
"Dezinformarea este otrava care se răspândeşte în
circuitele noastre de cunoaştere, subliniază un avizat analist,
care
continuă: Ea seamănă confuzie pentru a face cunoştinţele
inutilizabile ", fiindcă „dezinformarea face lumea, realitatea
să devină incoerentă, confuză, nemaleabilă", constituind
„w«
adevărat atentat la integritatea psihică a victimelor sale ",
intenţia dezinformatorului fiind clară: "de ce să nu te
substitui zeilor
86
pentru a-l înnebuni pe cel pe care vrei să-l pierzi?"
Mesajele clandestine (ale dezinformării şi
intoxicării), ca şi
cele dezirabile, de informare, pentru a-şi atinge scopul,
trebuie să
intereseze, să seducă, să şocheze, să favorizeze, să sperie, să

275
85
Apud Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri,
vol.1, Comunicarea, Ed.Polirom, Iaşi, 2000, pg.218-223.
86
Henri-Pierre Cathala, Op. cit. pg.3 3.
atragă,
deci să găsească o aşa-zisă „cutie de rezonanţă". Acest tip de
mesaje
sunt preponderent vizuale, fiindcă fotografia, filmul, display-
ul, micul
ecran sunt mai „credibile", şuntează creierul, sunt
manipulabile,
„înţelese" de cei mulţi, inoculează convingeri (e adevărat
fiindcă
am văzut cu ochii mei!). Puzzle-ul geopolitic actual
presupune
privatizarea dezinformării televizuale în care replicile,
dezminţirile,

276
ecoul opiniei publice aproape că nu mai sunt posibile.
Dar dezinformarea este un simulacru comunicaţional
ocazional, ad-hoc, aşa cum publicitatea care „vinde imaginea
unui
proces" este o formă „perversă" de relaţie, de dialog cu feed-
back tip breşă sentimentală (de gustibus) planificat.
Dezinformarea
organizată (de tip militar) îşi pierde gradul de „perversitate"
mizând
pe strategii reactive de imediateţe. Dezinformarea de
campanie,
care legitimează dominaţia, funcţionează între două limite:
legea
(,JPentru afuncţiona, legalitatea presupune comunicare
socială
în necunoştinţă de cauză"*7) şi compromisul (ideologia
comunicării universale şi fantasmele unei limbi totale îşi dau
frâu liber ca o consecinţă naturală a civilizaţiei romane'm),
fiind ceea ce s-ar putea numi echilibrul interpretabilităţii
reciproce,
o falsă comunicare, o practică a confuziilor, o „fantasmă a
omnipotenţei"cuvântului.
Propaganda este şi ea o acţiune organizată,
sistematică,
instituţionalizată de răspândire a unei ideologii, de
influenţare a
concepţiilor, atitudinilor, opiniilor, comportamentelor
individuale şi
colective. Ea urmăreşte formarea de convingeri ideologice,
adică
socializarea politică.„Propaganda este o instituţie organizată
pentru
dirijarea şi influenţarea opiniei", tranşa J. Domenach, în timp
ce R.
Mucchielli spunea că e „o acţiune psihologică asupra
persoanelor,
grupurilor sau unei populaţiei, în vederea difuzării unei idei,
cunoaşterii mai bune a unor lucruri, creşterii numărului, de
partizani
şi intensificarea valorilor lor militante".
Ca mijloc de dezinformare, zvonul face casă bună
cu

277

87
Pierre Legendre, L 'Empire de la verite, Fayard, Paris, 1983,
pg.18.
propaganda (mincinoasă) şi reclama („contrafăcută").
Noutate sau
istorisire de origine anonimă, susţinută de un sentiment de
evidenţă
care o impune şi face inutilă orice verificare, zvonul (difuzat
oral),
este condus de legea alterării mesajului şi alura difuzării (S.
Dodd),
având un impact variabil, din vecinătatea inconştientului
colectiv

278
(E. Morin).
Cea mai eficace muniţie pentru dezinformare o
constituie
zvonistica. Zvonul - ştire, noutate ambiguă, neverificată
despre un
eveniment, transmisă oral pe canalele relaţiilor
interpersonale - este
un mesaj deteriorat, distorsionat. De regulă îşi fac loc în
climatele
tensionate, în situaţii de criză, în absenţa informaţiilor
oficiale.
A asculta o prelegere sau a citi un text despre
dezinformare, fară a-ţi pune o întrebare (firească) sau măcar
a te
îndoi (cartezian) - „Dar dacă şi-n acest caz avem de-a face cu
o
dezinformare" - înseamnă că subiectul este subestimat,
neînţeles,
inatractiv sau arhicunoscut.
Pentru a înţelege ce este dezinformarea trebuie să
circumstanţiem, pe scurt, informarea spunând că un fapt
(plouă,
dacă e octombrie sau ninge, dacă este ianuarie) nu este o
informaţie.
El devine informaţie când aduce o noutate (plouă în ziua de
Bobotează şi ninge la Sântămărie), când informatorul,
mijlocul de
comunicare şi informatul nu mai sunt suspicionat de poleirea
adevărului sau redudanţă în comunicare.
Se ştie că informaţia este, în sine, o marfa
denaturată, că
sâmburele său de adevăr (sâmburele, nu tot fructul!) poate fi
sec.
Dezinformarea este considerară când minciună, când orice
informaţie falsă, când o metodă de influenţare a opiniei, când
propagandă. în dicţionarul Grand Robert această activitate
este
asociată cu „spălarea creierelor", „cacialmalele",
„gogoriţele". Când
zici propagandă, gândul te duce la neadevăr, la zisa lui
Lenin:
Spuneţi-le ce vor să audă!

279
 Dar, propaganda nu este dezinformare. La fel ca ea,
publicitatea (reclama) pe care o tratăm psihosociologic, pe
larg, în
economia lucrării, fiindcă nu are rolul de a informa, ci de a
influenţa,
de a exploata iraţionalul, instinctele, chit că poate fi
mincinoasă, nu
e dezinformare.
Intoxicarea (otrăvirea) adversarului, un truc, un
vicleşug
beligen ce se adresează unui anume segment nu e una şi
aceeaşi cu

280
dezinformarea.
Ca să vedem ce este, de fapt, dezinformarea vom
lua în
calcul trei aspecte: e manipulare a opiniei publice, astfel ar fi
intoxicare, are mijloace deturnate, nu directe ca propaganda,
are
scopuri politice, inteme/exteme, nu de imediateţe şi
comerciale ca
publicitatea.
Aşadar, dezinformarea este o manipulare a opiniei
publice, în scopuri politice, folosind informaţii tratate cu
mijloace
deturnate.
Deci avem de-a face cu o înşelăciune deliberată.
„Toată
arta războiului se întemeiază pe înşelătorie!" glosa Sun Tzî,
care nu
ştia de modelul dezinformării antic al calului troian.
Omul este tentat să creadă, mai ales când sursa e...
credibilă. E adevărat că s-a spus la radio, am citit în ziar, am
văzut
la televizor! Dar informare fară dezinformare nu poate
exista, aşa
cum nu există plus fară minus. Goebbels spunea: „O
minciună
repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună
repetată de
un milion de ori devine adevăr!" în unele circumstanţe (e.g.
democraţie, libertate, schimbare, să trăiţi bine, dreptate şi
adevăr
etc.) nu e nevoie de atâtea repetări! Ce frumos spunea
Soljenitîn:
„Ar fi de ajuns ca ruşii să înceteze a mai minţi şi
comunismul se va
prăbuşi dintr-o dată" Se pare c-a spart gheaţa Gorbaciov,
copca
înghiţindu-i şi pe vecini, inclusiv pe Ceauşescu.
„Opinia publică e ca un copil mare şi sufleor:
dezinformatorul!" tranşa Vladimir Volkoflf.89
Se zice că dezinformatorul este un gestionar de
trucaje.
Un fapt poate fi spus prin cel puţin şapte trucuri: afirmat,

281
negat,
trecut sub tăcere, amplificat, diminuat, aprobat şi dezaprobat.
Manualele alternative ori traduse dezinformează?
Cărţile
împănate cu construcţii argotice, de jargon şi mai ales
anglicanisme
89
V. Volkoff, Tratat de dezinformare, Ed. Antet, Bucureşti, 1999,pg. 127

o fac? Dar un dicţionar în care la unii apar portrete, iar la

alţii
caricaturi? Mai ştiţi şi alte exemple de... dezinformare?

282
 Există şi o dezinformare subliminală: auditivă,
vizuală,
clandestină, dar cea mai importantă e dezinformarea
circumstanţială.
Şeful mult-hulitei Sercurităţi are „meritul" de a fi dejucat
planul
dezinformatorilor care estimează 65.000 de morţi în
evenimentele
din decembrie. Nici dezgropatul morţilor televizat de la
Timişoara
n-a avut efectul scontat. Nici chiar găselniţa cu teroriştii care
ucideau.... Cu armele soldaţilor noştri aduşi de pe ogoarele
patriei
să facă revoluţie n-a ţinut mult.
Dezinformarea (în anticamera diversiunii) creează
psihoze
care se estompează treptat. A se vedea valurile succesive cu
Ebola,
vacile nebune şi gripa aviară.
Peste adevărul şubred şi greu de verificat,
dezinformatorii
pun gaz. în cuptorul în care se rumenesc suspiciuni ei aruncă
material
catalizator.
Globalizarea „drepturileomulismul", antiterorismul,
fundamentalismul sunt realităţi cu impregnări de
dezinformare. Lupta
împotriva dezinformării, din păcate, n-are un viitor optimist.
Antidezinformarea, la fel ca un sistem antivirus care, de fapt,
exacerbează competiţie electronică, augmentează
dezinformarea.
E ca-ntr-o cursă a înarmărilor dintr-un neîncetat război rece.
Poate
şi din cauză că ascultăm, adică plecăm urechea cu luare
aminte,
atunci când se spune ce vrem noi. Plăcerile şi satisfacţiile
sunt urmate
ori însoţite de neplăceri şi regrete.
„Manipularea continuă a informaţiei şi imaginii
publice
construieşte o puternică ideologie dominantă care ajută la
susţinerea intereselor materiale şi culturale ale creatorilor
săi", spune

283
James Lull, care adaugă: „Fabricanţii ideologiilor dominante
devin
elita informaţională".90
Cum să determinăm pe cineva să facă ce vrem noi,
dar
şi cum suntem determinaţi noi înşine să facem ceea ce altul
doreşte
să facem - asta este manipularea.
„Satul global al lui McLuhan este, azi, un „sat
electronic"
90
J. Lull, Mass-media-comunicare, Ed. Samizdat, Oradea, 1999, pg. 13.

pe uliţele căruia circulă informaţii: reale, trunchiate, parţiale,

284
falsificate etc. cu o viteză uimitoare. Consumul de informaţie
s-a
adăugat ca primă necesitate, hranei, apei şi aerului, aşa încât
manipularea devine nu necesară, ci... stringentă. Venim la
vorba
lui Lenin care tranşa că a spune adevărul este o prejudecată
burgheză meschină.

285
 <titlu>PUBLICITATEA ŞI COMUNICAREA

Ceea ce concepem bine/ Ne e clar şi-n

exprimare/ Şi ne vin ca de Ia sine/ Cuvintele necesare.
(Nicolas Boileau)

E ştiut că o cheie a succesului infaibilă, pentru orice

activitate
umană o constituie comunicarea. Prin dialog se realizează
persuasiunea, influenţarea, inocularea şi manipularea umană.
La aceste procedee ale sistemului
Influenţare/Manipulare/
Propagandă se adaugă şi cele din sfera dezinformării
(Intoxicarea,
Zvonistica) la fel, şi Publicitatea. Deşi este trecută în
registrul
comunicării perverse", publicitatea rămâne un reper
dezirabil şi
funcţional în managementul organizaţional.
„Publicitatea este o formidabilă întreprindere de
constrângere şi forţări, tratând omul ca pe unul dintre cele
mai obtuze animale" preciza Georges Duhmel, în timp ce
Paul
Valery notează: „Publicitatea ne insultă privirile, falsifică
epitetele, strică peisajele şi corupe toate calităţile", iar
Blaise
Cendrars, combatându-1 pe James Joyce, care consideră
publicitatea o „artă modernă", glosează: Reclama este

286
floarea
vieţii contemporane, afirmare a optimismului şi a veseliei"91
m
.
Aceste contraste, însă, rezultă din faptul că subiectul
este
tratat doar din punct de vedere mercantil, iar marfa nu o
constituie
91[1]
Theo Stănescu-Stanciu, Reclama - sufletul comerţului, în Magazin
Istoric, nr. 1/2003, pg.53-57.

287
informaţia însăşi vândută pentru a influenţa (manipula,
convinge),
ci produsul uzufiructuar al existenţei. Dar reclama (ca
particularizare
a publicităţii, care, la rându-i, este particularizare a
propagandei
văzute ca metodă de comunicare-influenţare) nu este doar
„sufletul
comerţului", ci ea poate deveni „cheia conflictului" ori
„speraclul
crizei", dacă este gestionată deficitar.
E drept că, atunci când vorbim de puterea persuasivă a
publicităţii, de influenţele pe care le are asupra omului,
trebuie să
observăm că aceasta se referă la slăbiciunea omului pentru
formă
în detrimentul conţinutului.
Cel mai vizibil în domeniul schimbului de mărfuri,
astăzi se
constată o resurecţie a formei, un asalt al imaginii care
surclasează
conţinutul, realitatea. Ambalajul, prezentarea şi promovarea
abat
atenţia de la sine-qua-non-urile calitative ale conţinutului,
realităţii.
Este şi miza, pedala pe care apasă managerii unităţilor de
ofertă
publică.
Anunţurile din presă, bunăoară, dacă sunt analizate,
dincolo
de prima impresie şi de atractivitatea şocantă a sloganului,
pot
„vorbi" şi astfel: „Competitive staring salaiy" (cupuţin peste
salariul
mediu pe economie); „No experience" (Adică slujbă
groaznică!),
administrativ assitant" (Idem), „Salaiy range 20 to 50 $"
(Sigur
va fi maximum 21 $) „Secretary" (Slujbe pe criterii estetice,
eminamente feminine, ce amintesc anunţurile de care abundă
rubricile

288
de publicitate româneşti prin care se... angajează dansatoare
pentru
barurile din Occident, care sunt, în fapt, reclame pentru trafic
de
came vie!).
Managementul creaţiei publicitare într-o întreprindere
- o
fabrică de confecţii, bunăoară - trebuie să ia în calcul faptul
că
produsul (produsele) de promovat reprezintă rezultatul unei
munci
de echipă (creaţie, account, media planner, producţie), la fel
cum
şi efortul de promovare este tot unul colectiv.
Să zicem că va trebui promovat un produs nou, o geacă
sau
un deux-piece feminin. Piaţa e suprasaturată. Competiţia
calitate-

289
preţ nu mai poate fi invocată, fiindcă marea majoritate
uzează de
sloganul „tăierii" preţurilor. în acest caz inventivitatea şi
agresivitatea
sunt foarte necesare. La fel şi receptivitatea, aşa-zisa metodă,
Jansetă'
prin care se dă ... gută, se lasă celui prins în cârligul
publicitar
„independenţă relativă" până în momentul câştigării lui
totale.
Reclama (ca finalitate publicitară) va avea succes
numai dacă
strategia (mai ales cea de comunicare), creaţia şi producţia
merg
mână în mână. Gestionarul procesului sistemic al producţiei-
desfacerii va analiza efectele publicitare şi va introduce
corective
de ofertă. Campaniile reprezintă o metodă statornică,
eficace, care
şi-a vădit fiabilitatea. Campanii de sezon, de luna cadourilor,
de
circumstanţe politice, internaţionale, culturale etc. şi
campanii cu
miză prefabricată (lichidare de stoc, 10 ani de existenţă,
schimbare
de manager etc).
Se ştie că strategia publicitară se sprijină pe cercetare.
Datele
confidenţiale pentru a se putea atinge elementul surpriză,
boom-ul
de promovare sunt deosebit de importante. Spionajul de
publicitate
este un fenomen real. Sunt numeroase exemple de furt de
idei, mai
ales în marile companii, culminând cu cele de pe piaţa
automobilistica
Slalomul printre rigori (preţul fluctuant, preponderent
suitar
al materiilor prime şi raritatea acestor resurse materiale),
şi/sau
oportunităţi de producţie (noile tehnologii, ca stringenţe de

290
concurenţă şi productivitate) sunt ajutate de publicitate, de
efortul
comunicaţional determinant în creaţie, execuţie, promovare,
desfacere.
Managerul întreprinderii are ca mână dreaptă
managerul de
publicitate, care, între altele, furnizează şi soluţii posibile
pentru
motivaţia personalului, cu scopul exchange-ului
comportamental-
atitudinal, dincolo de autoritatea formală a liderului, ştiut
fiind că
ştiinţa conducerii are nevoie şi de arta promovării.
între mizele de coagulare a esteticului cu funcţionalul,
la loc
de frunte se situează, comportamentul creativ al actorilor
sociali ai

291
organizaţiei. în cazul nostru, întreprinderea de confecţii, ale
cărei
produse sunt perisabile, deşi perisabilitatea, în acest caz o dă
fluctuaţia modei, nu alterarea lor chimică. Folosirea
predispoziţiilor,
„slăbiciunilor" pentru creativitate, exploatarea talentului şi
pasiunilor
umane reprezintă elemente de artă a leader-shipului în
domeniul
biunivoc productiv-publicitar. Elementele de înzestrare
psihică, de
sănătate comportamentală, de vârstă şi preferinţe potenţează
(sau
pot impieta!) procesul de promovare.
Al doilea tăiş inhibator al creativităţii, aşa-zisul
„merge şi aşa"
propriu societăţilor etatizate, îl reprezintă, paradoxal, tocmai
educaţia. Mai precis, laturile de tutoriat, restrictiv-punitive
sau
stimulativ-recompensatoare, care plafonează personalităţile,
inhibând creativitatea.
în acest aspect, punerea de acord a managerilor este
obligatorie, ştiut fiind că, indiferent cât de înalt va fi gradul
de
tehnologizare şi robotizare, tot oamenii hotărăsc soarta,
succesul,
evoluţia producţiei. Oamenii şi relaţiile dintre ei, adică
oamenii de
tip faber şi indivizii de tip sufragrans, cei ce produc şi cei ce
optează
pentru produse, ştiut fiind că rotaţia de status/rol, în acest
caz, este
inevitabilă, producătorii fiind la rându-le consumatori, aşa
cum într-
un model comunicaţional, prin feed-back, receptorul devine,
alternativ, emiţător şi invers.
La urma urmei, publicitatea însăşi este un domeniu
creativ.
Chiar şi metodologia promovării (crearea, înscrierea pe
bannere,
rostirea, vizualizarea în mass-media a sloganelor,
dictoanelor,
ofertelor publicitare) reprezintă un act de creaţie.

292
 Ca orice joc, şi acest demers ludic (joc de cuvinte şi
imagini),
trebuie, însă, să respecte o deontologie, o morală a
efectivităţii, un
respect al măsurii între argumentare şi realitate. Publicitatea
este,
la urma urmei, o hiperbolizare, dar trebuie să fie oferită în
straie de
acceptanţă şi credibilitate. De aceea, cele patru etape ale
creaţiei
(pregătire, incubaţie, iluminare, verificare), trebuie să fie şi
etape
ale creaţiei publicitare.

293
 Arta publicităţii presupune organizare, planning,
control,
coordonare şi decizie, dar peste toate acestea inspiraţie şi
creativitate. Profesioniştii promotion-ului trebuie să fie
experţi în
studiu de piaţă, comportament şi tendinţe de consum,
sondaje de
opinie (referitor la preţ, preferinţe, putere de cumpărare,
cutume
de consum, vox-populi etc), pentru a se putea elabora
strategiile
corespunzătoare şi gradul lor de „agresivitate".
între strategii, cel mai important tronson rămâne
promoţia
de tip media, ştiut fiind că cetăţeanul este tentat să creadă că
e
adevărat fiindcă „s-a dat la radio-tv ori că s-a scris la gazetă".
Un rol important în promotion îl are şi marca fabricii.
Blazonul
de calitate şi credibil, aşa zisul „produs de firmă",
eficientizează
publicitatea şi marketingul.
Factorul timp şi factorul bani ca şi coexistenţa acestora
reprezintă alte elemente de succes în publicitate. In timp se
verifică
perenitatea şi eficienţa ideilor de tip brainstorming, dar
pentru
experiment trebuie investiţii financiare. Un manager
destoinic ştie
acest fapt şi nu se zgârgceşte la tărâţe pentru a vinde ieftin
mălaiul.
Culturile organizaţionale iau în calcul şi existenţa
promotionului modern, a advertising-ului inspirat şi realist, a
stilului
publicitar care să respecte regulile creativităţii şi reacţiei la
ofertă-
stimul.
Enunţurile lui Ogilvy de tip „faceţi-vă temele!",
„cunoaşteţi
concurenţa şi comunicatorii!", „poziţionaţi corect produsul!",
„creaţi
imaginea mărcii!", „fii diferit, credibil şi relevant!",
„consideră
publicitatea ca parte a produsului!", „fii provocator şi ia

294
atitudine!",
„fii lider, nu continuator!" şi alte câteva sunt grăitoare pentru
demersul
promoţional din întreprinderea productivă în cauză.
Orice regulă se exprimă, însă, în imagini, reprezentări,
care
acţionează asupra psihicului uman, subliminal şi inconştient,
care
determină reacţii, comportamente, opţiuni, atitudine. Se
vorbeşte
de patru libertăţi fundamentale (cea de a nu te teme, de a
greşi, de
detaşare faţă de haos şi de a fi) şi de aşa-zisul instrumentar
de tip

295
r-o-i (relevanţă, originalitate şi impact), iar toate aceste
elemente
de management publicitar sunt pârghii de eficientizare a
muncii în
organizaţie.
Printr-o stabilire corectă a obiectivelor de marketing,
prin
alegerea publicului ţintă, prin cuantificarea circumstanţei de
mod,
prin descoperirea şi eliminarea barierelor, bruiajelor şi
blocajelor,
prin calculul beneficiului imediat, inclus şi virtual, prin
analiza
relaţionării mesajelor şi a celorlalte elemente de campanie
publicitară putem înregistra efecte benefice care, şi acestea,
trebuie
gestionate în dinamica lor, pentru a rămâne preponderent
pozitive.
Sunt toate acestea, aspecte de management publicitar,
sunt
repere pe un drum ale cărui puncte obligatorii de trecere sunt
schimbătoare, în funcţie de şanjabilitatea şi gradul de
credibilitate a
partenerului consumator al produselor ofertei. Şi mai sunt, la
o
privire profundă, un mediu de exploatat „operativ" de
profesioniştii
informaţiilor (şi contrainformaţiilor) pentru securitate
naţională.

296
 <titlu>PROMOTION ŞI RECLAMĂ

Tout fuit/Tout passe;/L'espace/Efface/

Le bruit. ( Victor Hugo)

Trăim în „satul planetar", am intrat în hora

globalizării,
suportăm efectele de persuadare en-gros ale „exportatorului"
dominant de exerciţiu democratic. Homo loquens este la
răscruce,
ţintă a rafalelor comunicaţionale agresive (ca acelea audio-
vido)
sau pasive (ca afişele, bannerele, ziarele) ale reclamelor
disimulate
în producte educaţionale, informative şi de divertisment.
Cyber-
spaţiul în care ne mişcăm tinde să ne virtualizeze şi pe noi,
nu numai
realitatea tridimensională, credibilă şi agresivă, aşa încât
fantezia,
imaginaţia, fabula sunt pe cale să înlocuiască veridicul,
palpabilul,
realul. Definitologic, publicitatea se ocupă cu promovarea
bunurilor, serviciilor, companiilor şi ideilor, de cele mai
multe ori
prin mesaje plătite. Scopul direct ale acestor mesaje este
stimularea
dorinţelor clienţilor potenţiali, şi formarea asociaţiilor
pozitive în
legătură cu produsul sau compania promovată, scop care este

297
atins
prin folosinţa metodelor de manipulare psihologică mai mult
sau
mai puţin subtile. Vânzătorii văd reclama ca o parte
constituentă a
strategiei generice de promovare a acestora. Alte
componente ale
promovării sunt reclamele, relaţiile cu publicul, vânzările
personale
şi promovarea de vânzări.
în „Public opinion" (1922), Walter Lippmann
defineşte
stereotipurile („imagini în mintea noastră"), iar la rândul său,
Dimitrie

298
Tudoran, în lucrarea „Psihologia reclamei" (1935) atrăgea
atenţia
atât asupra unor factori psihici ai reclamei
(sugestia/persuasiunea,
repetarea), cât şi asupra celor sociali (prestigiul social al
„ţintei",
moda, trebuinţele sociale).
Dar ştim cu toţii că la început a fost reclama Ba nu,
întâi a
fost bâlciul! Adică târgul. Deci un fel de circ, în care
ofertanţii şi-au
strigat ofertele de... pâine. Pâinea cea de toate zilele. Adică
adjuvante
pentru trebuinţe primare. Strigătul acela (de luptă) este ceea
ce am
putea numi proto-reclamă, proto-advertising, proto-publicite.
Nu
se poate să nu ne sune în auz ecouri precum: ,Ja gogoaşa,
neamule!"
sau „Cine cumpără de la mine/Toată ziua-i merge bine!" ori
„Asta-i
marfa de Galaţi^Dai un leu şi iei un braţ!" Ca şi contra-
reclama: „Ia
spirtoase din melasă/Bei aici şi mori acasă!"
Publicitatea o putem defini ca fiind orice formă
plătită de
prezentare şi promovare impersonală a ideilor, bunurilor sau
serviciilor prin mijloace de informare în masă (ziare, reviste,
programe de radio, de televiziune şi Internet) de către un
sponsor
bine precizat. Multe organizaţii folosesc publicitatea pentru a
transmite unui anumit public mesaje referitoare la ele însele,
la
produsele şi serviciile lor sau la modul lor de comportament,
cu
scopul de a determina un răspuns din partea acestuia.
Răspunsul
poate fi de natură perceptuală: de exemplu, consumatorul îşi
formează anumite păreri în legătură cu un produs sau o
marcă, ori
acestea pot fi schimbate de către reclamă. El poate fi de

299
natura
comportamentală: de exemplu, consumatorul cumpără
produsul
sau sporeşte cantitatea cumpărată. La publicitate nu apelează
numai
firme, ci şi organizaţii cu scop nelucrativ si instituţii sociale,
cum ar
fi instituţiile filantropice, muzeele si organizaţiile religioase
care îşi
promovează cauza în rândul unui public divers. Publicitatea
este o
bună metodă de a informa şi a convinge, cu scopul de a crea
preferinţe pentru un anumit produs sau de a-i motiva pe
consumatori
să consume un anumit produs. Publicitatea este: de
informare, de
convingere şi de reamintire.

300
 Americanul Anthony R. Pratkanis consideră că
tacticile
persuasive în reclamele comerciale sunt: repetarea mesajului
(„Am
fumigene, băieţi! De-ale bune, băieţi! Ieftine şi bune,
băieţi!"),
atractivitatea (O femeie dezbrăcată într-o cadă, pe un banner,
cu
explicaţia: „Vrei (să vezi! -n.m. N.R.) mai mult? Vino la
Praktiker!")
şi credibilitatea („Linoleum - o lume la picioarele tale! Noi
vă
purtăm în marile incinte ale lumii de la Kremlin la Casa
Albă!"),
modelarea utilizării produsului („E 6 din 49?" „Ba, e 49
dintr-o
infinitate!" sau apropo de un festival cinematografic derulat
în
Capitală:"Festival de film:B-EST, adică B-ucharEST!),
imaginile
proeminente („Atingeţi şi gustaţi/Şi sigur o să luaţi!"),
poziţionarea
mărcii („Toate drumurile duc la... Coca-Cola!" sau „Clio,
dinamicul
public nr. 1!"), momeala şi ficţiunile („Trimite trei capace
sau trei
etichete şi câştigi o limuzină!"), generalităţi strălucite şi
cuvinte simple
(„Noi avem. Vrei şi tu?"), amuzamentul şi jocul cu emoţiile:
de
teamă, vinovăţiile, de angajare şi de autopercepţie. („In
restaurantul
nostru nu veţi putea găsi păr în mâncare!'' Explicaţie la o
fotografie
cu toţi ospătarii raşi în cap! sau O fotografie în care un
îndrăzneţ
ridică fusta unei permisive, cu textul: Descoperă savoarea!
ori un
text inofensiv: „Nici muncă fară pâine, nici pâine fară...circ!"
ca să

301
nu mai vorbim de însoţirea promoţională la lansarea cărţii
„Des
MacHale: Om pansiv, om parşiv" care este: „Cumperi o dată,
râzi
întruna! Alege tratamentul optim împotriva mofluzeniei.
Humanitas
pune în circulaţie leacul ideal. Se eliberează fară reţetă")
Evoluţia reclamei este legată indisolubil (şi
indispensabil)
de evoluţia psihosociologici. După o etapă a „idolatriei"
(1890-
1925) promotionul a trecut la etapa „iconică" (1925-1945) în
care
s-a cristalizat cultura de consum. Aurmat etapa „narcisistă"
(1945-
1965) cea„totemistă" (1965-1985) şi, etapa actuală (a
multimedia,
a industriei sondajelor, a psihosociologici aplicare, a
sugestiei
persuasive, a spiritualizării informaţiei).
Jocul de cuvinte este clu-ul reclamei (şi
antireclamei,
desigur) ca-n exemplul: abţibildului automobilistic pus în
circulaţie

302
deoreţeadefast-food-uri: „InanAutBurgef'adică: („Intră, ia un
(ham)burger şi ieşi!") care a devenit: „In and Aut urge" deci:
„Intră
şi urgent ieşi!" Logo-ul a evoluat şi el, ca şi societatea: de la
alfanumeric (logotip) şi iconic (iconotip) care este imaginai,
diagramatic sau metaforic, la logo-ul simbolic şi mixt.
Bernard Chatelat denumea mecanismul de
influenţare
socială care a devenit publicitatea drept „şcoală socială de
consum". Nu (numai) consum material, ci din ce în ce mai
mult,
oferta e informativ-persuasiv-manipulatorie. Ni se propun
stiluri
(standarde) de viaţă (socio-stiluri cum spune Chatelat), aşa
încât
comunicarea promoţională este deja ubicuă, instantanee,
globală.
Putem vorbi de „publifobie", cum vorbim de fanism,
„manelită" şi
„telenovelism", iar Bemard Brochard ne semnalează faptul
că
fenomenul extins şi internaţionalizat „riscă" (mă rog, tinde!)
să nască
o nouă cultură organizaţională mondială. Deşi este
considerat „gen
minor" (nici publicistic, nici literar, nici de divertisment)
publicitatea
câştigă teren prin adepţi. Aşa cum era ignorat rebusismul din
stalul
cu fotolii al literaturii, dar el tot şi-a câştigat un loc (o
strapontină,
dar loc în sală!) aşa şi sloganul publicitar, prin ofensivitate,
accesibilitate, umor, persuasiune, inedit, ingeniozitate, a
ajuns la un
impact dezirabil. Ştiinţificeşte, fazele sunt: cognitivă (learn),
afectivă
(like), comportamentală (do). între nevoia ascunsă
(subliminală) şi
siguranţa opţiunii, aproape că nici nu mai e treaptă, prilej de
meditaţie, de cumpănire. Cumpărăm (procurăm) că s-a

303
vorbit la
radio, s-a văzut la televizor, s-a scris în presă. Suntem, cum
scria
E. Dichter, word customer (adică un fel de clienţi mondiali),
am
devenit aproape dependenţi de oferta publicitară. (Uneori,
chiar
când suntem sastisiţi de redundanţa unui clip de pe micul
ecran, îl
lăsăm să curgă, pentru a nu pierde continuarea unei scene,
idei,
imagini din filmul, emisiunea, reportajul întrerupt pentru
„drogul"
publicitar!).
Psihosociologia, din dorinţa cunoaşterii „sinelui
colectiv"
(apud D. Hollander) ori pentru a identifica stereotipuri
naţionale

304
(vezi O. Klineberg) a fost un paravan, adăpost, susţinător al
„propagandei şi promotionului". Cercetările privind (media)
imagologia pornite în perioada interbelică sub coordonarea
lui Abel
Miroglio au evidenţiat semnificaţii interesante legate de
distanţe,
rapiditate, eficienţă, impact asupra „mentalului colectiv",
cum se
exprima Guy Michand. Azi e clar că civilizaţia textului şi
sunetului a
fost „surclasată" de civilizaţia imaginii. (De aceea se dau
bătălii
acerbe în tranziţia românească pentru a-şi crea - cei cu dare
de
mână - televiziuni sau trusturi media ori a acapara, a prinde
şi
monopoliza spaţii de emisie şi de evoluţie pe sticlă, la ore de
vârf,
mai ales a celor ce se visează şefi de stat, premieri sau
parlamentari,
mai ceva puştoaicele celor şapte ani de acasă, care, aproape
unanim, se văd fotomodele ori iubite ale unor inşi cu bani
mulţi,
indiferent de criteriul estetic sau de etate al partenerilor!)
„Publicitatea este o formidabilă întreprindere de
constrângere şi forţări, tratând omul ca pe unul dintre cele
mai obtuze animale ", spune Georges Duhamel, iar Paul
Valery
glosează: „Publicitatea ne insultă privirile, falsifică
epitetele,
strică peisajele şi corupe toate calităţile "9 în timp ce Blaise
Cendrars notează despre ceea ce James Joyce considera „artă
modernă": „Reclama este floarea vieţii contemporane, o
afirmare a optimismului şi a veseliei "?2 Aceste contraste
rezultă
din faptul că subiectul este tratat doar din punct de vedere
mercantil,
iar marfa nu o constituie informaţia însăşi vândută pentru a
influenţa,
manipula, convinge, ci produsul uzufructuar al existenţei.

305
Dar
reclama (ca particularizare a publicităţii care, la rându-i, este
particularizare a propagandei văzută ca metodă de
comunicare-
influenţare) nu este doar „sufletul comerţului", ci ea poate
deveni
„cheia conflictului" sau măcar „şperaclul crizei".
Când spunem despre puterea persuasivă a reclamei,
de
92
Theo Stănescu-Stanciu, Reclama - sufletul comerţului (în: Magazin
istoric, nr. l(430)/ian.2003, pg.53-57.

influenţele pe care le are asupra omului, trebuie să observăm

că

306
aceasta se referă la slăbiciunea omului pentru formă în
detrimentul
conţinutului. Putem vorbi deja de o ideologie globalitară
nouă,
incisivă şi oportună, care reteritorializează „satul global" al
lui
Marshal McLuhan în care trăiesc consumatorii de circ şi
supravieţuiesc jinduitorii de pâine. Vorba sloganului
gublicitar însuşi:
Nici muncă fară pâine, nici pâine fară circ!
Suntem în plină rază de acţiune a unei provocări
asimetrice
şi-n acest domeniu (la fel ca în cazul terorismului),
provocare pe
care o fac viabilă, eficientă, în timp real, mass-media.
Războiul
aculturaţie/enculturaţie (asimetric şi el) nu s-a încheiat, ci s-a
relansat
prin noua coagulare de cultură (cunsumeristă, desigur!) care
bântuie
Terra. Tot Lucien Sfez scria şi că „nimeni nu vorbeşte pentru
a nu
spune nimic sau pentru a nu fi înţeles" şi că, vezi, Doamne,
„comunicarea moare prin excesul de comunicare", fiindcă
„ne
vorbim unii altora din ce în ce mai puţin". Şi mai rar, aş
adăuga,
deşi trăim într-o epocă a boom-ului informaţional. Ei, bine,
cultura
de week-end „livrată" mai ales prin mass-media audio-
vizuale şi
jurnale senzaţionaliste (aflată în vizibilă degradare
axiologică, dar...
promovată obsesiv în restul săptămânii, încât consumatorul
de
surogat lasă totul şi-şi „iroseşte" şi „clipa cea repede ce ni s-
a dat"
şi alternativa existenţială!) există, s-a impus, se află într-o
grilă de
program cu rating şi e pe cale să excludă cartea (cu
bibliotecă şi
librărie cu tot, sala de cinematograf, de teatru, de expoziţii.
Importul,

307
în acest caz, nu se mai face cu cai-putere, ci cu biţi-putere,
foarte
uşor şi foarte rapid (prin sateliţi, unde radio sau internet!) aşa
încât
„McDonaldizarea culturii" a ajuns un fel de McLume (cum
se
exprima S. Latouche, în care ni se standardizează şi impune
stilul
de viaţă, intimitatea, acquis-ul uman, într-un frenetic şi
ireversibil
westernisation, antinaţional, antitradiţional, anticultural, ca
orice
înlocuitor. Aici poate duce (şi chiar duce) globalizarea (ca
proces
multidimensional expansiv, cum îl denumea antropologul
român
Achim Mihu într-un studiu apărut în 2002 la Cluj-Napoca),
dar şi
la globalism (camesaj) şi globalitate (ca inventar de fapte).

308
 Promotionul (respectiv publicitatea) a fost utilizat
în
accepţiunea modernă, comercială încă din secolul XIX, dar
în sens
general, publicitatea e o formă a comunicării de masă, prin
care
producătorul îşi informează consumatorii apropo de produs,
pentru
a atrage atenţia, motivaţia şi persuasiunea. Scopul publicităţii
e de
a determina un comportament. Preluând advertisingul
englez,
publicitatea este considerată uneori mijloc de persuasiune
clandestină, chiar manipulare. Publicitatea este acţiune
menită să
facă cunoscute publicului calităţile anumitor produse,
servicii, instituţii
pentru a le câştiga bunăvoinţa şidorinţa de a le cumpăra.
Bazându-
se pe imagini şi formule specifice (sloganuri), publicitatea e
destinată
promovării unor comportamente imediate, mizând pe
sugestie şi
imitaţie. „Publicitatea vehiculează o ideologie pe care o
reflectă şi
o produce în acelaşi timp", preciza L. Bardin, în vreme ce
Michel
Jouve vorbeşte de publicitate comportamentală, sugestivă şi
integrativă, iar Armând Dayan doar despre două tipuri:
denotativă
şi conotativă, în funcţie de modul de exprimare.
în promotion un rol important îl are sloganul, adică
formula şoc, concisă şi uşor repetabilă, cu scop publicitar sau
de
propagandă politică. Oliver Reboul ăl definea drept formulă
concisă
şi izbitoare, uşor repetabilă, polemică şi, cel mai adesea,
anonimă,
destinată să determine masele să acţioneze atât prin stilul
său, cât
şiprin elementul de autojustificare, pasională sau raţională,
pe care
îl conţine. Sloganul face apel la interesele individului,

309
acţionând
persuasiv. (Vrei şi tu? Fă cutare efort!) Fie publicitar, politic
sau
ideologic, sloganul e de fapt, un cuvânt de ordine, un
consemn
semantic, un clişeu.
Soră bună cu publicitatea este reclama (forma
plătită
de comunicare impersonală privind o organizaţie, un produs,
un
serviciu, o idee etc.) Ea presupune un anunţ
scris/verbal,grafic
privind oferă, o încercare de influenţare, ca şi propaganda,
intenţionat/premeditată, pentru a modifica opiniile, opţiunile.
Impactul mesajului reclamei are unele caracteristici: atracţie,
lizibilitate, vizibilitate.

310
 Ne aflăm într-o „societate-laborator" în care halatul
alb pe
mâneci şi eprubeta în mână le au americanii ce îşi (sau ne)
impun
anasâna binelui şi a democraţiei. Controlul cultural (prin
promotionul
agresiv şi abundenţa ofertei media) pare a fi o nouă formă de
imperialism. Dincolo de seducţia produsă de descoperirea*
binefacerilor occidentale, efectele colaterale tind să sufoce
miezul
folositor. Importul de violenţă, pornografie, trafic de droguri,
de
arme, de came vie reprezintă asemenea efecte perverse
produse
de accesul la internet, tehnologie, libertate. New-age trăieşte
în
mass-age (sau, cum se exprima Bogdan Ghiu lângă care am
debutat
editorial, în volumul „9 poeţi", ne aflăm într-un nou mileniu
„obscur"
numit Evul Media!), ne lăsăm erodaţi electronic, acceptând
nu un
jandarm (necum un nou comisar, deşi şi trimişii Europei tot
comisari
se numesc!), ci un şerif planetar, care, chipurile (sau într-
adevăr!)
ţine echilibrul, înclină balanţa, ridică scutul, ne ia sub aripă,
ne trasează
şi întinde... axa. Actantul local nu mai există. A devenit
regional
sau zonal. Ne aliniem la augmentative cel puţin continentale.
Suntem
(oameni) europeni, (oameni) globali crezându-ne (Doamne,
fereşte,
că exemple sunt!) supra-oameni, rasă purificată (cum rezultă
şi
prin scoaterea din istoria recentă a unui conducător al statului
şi
prin bararea accesului în aceeaşi carte a neamului a altui
preşedinte,
detronat prin ciuruire în urma unui proces... decomandat),

311
neam...
original.,,
Nomadismul (căpşunarii, bunăoară!) este rodul
invitaţiei
la libertate şi efectul importului de modele prpus prin reclama
ofensivă şi producătoare de bani pentru promotori. Ne
înscriem
voluntar pe tabelul cu sclavi (albi pe plantaţii la... negri!) de
parc-
am ispăşi un păcat Păcatul credulităţii reverberate, şi în cei
detronaţi,
şi în cei pe care-i întronăm.
World Cultura (un fel de civilizaţie unică) ne vine ca
un
calapod, dar nu ne mai lasă să vârâm şi piciorul. Umblăm
desculţi,
păstrând încălţările în vitrină. Sindromul vitrinei (îndestulate)
versus
„admiratorul" sărăcit e unul dinte cele mai nefaste efecte ale
tranziţiei

312
către unde am plecat mai ieri-alaltăieri, cu sânge, gloanţe,
strigăte
şi speranţe televizate în direct. Vitrinoterapia nu ne mai
poate salva
de metastazele răbdării.
Cineva scria că trăim pe o „planetă sincronă", vedem
şi
auzim în timp real, dar răbdăm ajijderea, tot la scară
mondială. E
drept, oricine poate să-şi procure un iaht: unii pentru
Mediterana,
alţii pentru Snagov şi majoritatea pentru cada de baie. dacă o
au,
sau pentru puhoaiele care le-au luat casele, curţile, avutul,
animalele
şi pe cei dragi, lăsându-le (lor) viaţa pentru a se bucura de
suferinţă,
să beneficieze de binefacerile „unităţii în diversitate".
Privitor la virtuţile limbajului, acestea ies cel mai
pregnant
în evidenţă în sloganurile publicitare şi comunicarea
electorală. La
ultima campanie de alegeri am notat câteva mostre de
inteligenţă a
panourilor. Chipul candidatului la preşedinţie era însoţit de
următorul
text albastru: Mugur Isărescu va candida pentru Preşedinte.
Peste câteva zile panoul (dinamic) a fost adnotat astfel:
Mugur
Isărescu Preşedintele nostru. (S-a tăiat cu o linie „va candida
pentru" şi s-a scris cu aceeaşi culoare (albă) completarea:
„ele
nostru".
Pe alte bannere, pentru iniţiaţi, s-a scris textul: ,JSful
alegeţi,
dacă nu-l alegeţiT iar pe un altul (pentru cine e nehotărât)
,J±u nu
vin la putere, vin la muncă ".
Atât despre oferta comunicaţională tip slogan
electoral, cât
şi despre cea a publicităţii („O lume la picioarele
dumneavoastră^.
reclamă pentru linoleum sau ,JE limpede că-i bună\ pentru

313
bere)
nu mi-am propus detalii, dar ambele au conotaţii (tangenţe)
militare,
cum şi aşa-zisă limbă jurnaleză (cu licenţe, ignorante
gramaticale
şi experimente gen 2 K pentru doică) contribuie la crearea /
elucidarea confuziilor, sau în tehnica dezinformării.
O reclamă americană transformă macabrul în „umor
comercial" astfel: „Dacă nu aţi încercat lichidul nostru pentru
îmbălsămare, înseamnă că aţi trăit degeaba". Alta face din
absurd
un „apetit surâzător" de maniera: „Dacă nu era Edison, ne-
am fi

314
uitat la televizor la lumina lumânării". Dincolo de această
glumă, tot
mai mulţi se întreabă, ca şi Nathaniel Hawthorne93 care, la
rându-
i, după ce îl citează pe Bany Siegel când spusese: „Staţi la
televizor
şi o să vă treziţi cu creierii pe moarte", dacă e adevărat că „prin
electricitate, lumea materiei a devenit un imens nerv, vibrând
cale 1
de mii de mile într-o clipă, pe nerăsuflate?"
Imperiul mediatic ne-a subjugat ca odinioară cel
otoman,
ţarist sau habsburgic. Comunitatea internaţională ne cuprinde şi
pe
noi. Avem steag, loc la ONU, statut de membru NATO, gir de
ţară
în UE, nume, renume (chit că mai suntem confundaţi în media
globale
când cu Ungaria, când cu Bulgaria, nu şi cu Marea Neagră!),
faimă
(uneori tristă, deseori meritată), credibilitate... Frumoasa şi
fascinanta Românie are ecou de slogan, dar publicitatea are, azi,
alt target. Trăim în escapit world, cum ar zice puterile axei
Bucureşti-
Londra-Washington evaziunii, suntem (consideraţi) nişte
mijlocaşi
(uneori chiar second hand, de vreme ce suntem cadorisiţi cu
produse
expirate şi toxice!), apţi de transplant şi ingrediente, primitori
universali (chino-arabo-occidentalo-africani) într-un
universalism
etnocentric în care când zici NATO zici SUA şi când zici SUA,
vorba lui Nenea Iancu, (nu) zici plebiscit. Fundamentalismul de
piaţă (liberă şi liberală!) există, el se poate numi McDonlad's şi
Coca-Cola în domeniul material şi CNN în cel spiritual.
Şi întrebările ne năpădesc, şi realitatea ne devoră, şi
etica
publicitară strigă rănită, şi... Asta e mult ascultata „Vocea
Americii?"
„Ăştia sunt îndelung aşteptaţii americani?" „Aşa, care va să
zică...

315
93
Vezi: Marshall McLuhan, Mass-media sau mediul invizibil, Ed.Nemira,
Bucureşti, 1997, pg.358.
Mână, birjar! Să prindem şi noi măcar numărătoarea inversă,
dacă
lansarea e rezervată..."

316
 <titlu>MASS-MEDIA ŞI TERORISMUL

Istoria evoluează prea încet Noi (teroriştii-n.m. N.R.)

trebuie să-i dăm un imbold. (AndreiZeliabov)

Globalizarea informaţiei şi mai ales a controlului

asupra
acesteia adaugă şi al doilea tăiş la cunoscuta sabie a lui
Damocles,
pe care o constituie, de când există conflicte, cucerirea minţii
(şi
mentalităţilor) umane, atât a beligeranţilor activi, cât şi a
«participanţilor pasivi» la conflagraţie, prin mass-media, mai
ales
prin mijloacele electronice de informare în timp real,
«constructoare
de realitate», dar şi continuatoare de efect beligen post-
factum,
care sunt posturile de televiziune, de tip CNN, pe de-o parte,
sau
Al-Jazeera, pe de alta.
Asistăm la o detabuizare în trepte a conflictologiei,
«post-
război rece», şi «post 11 septembrie 2001», în care asimetria
acţională, ca tactică declanşatoare şi info-war, ca strategie
finalizatoare, sunt aspectele principale, cu sinapse şi
joncţiuni inedite
(incredibile) în arhitectura conflictologică, ale «cazuisticii»
beligene
actuale. Actorii sociali din teatrele de operaţii sunt ca nişte
actanţi

317
ai unei epici de război, fiindcă prin mediatizarea ubicuă şi
caldă,
realitatea (sângeroasă) pare o fantezie romanescă ecranizată.
Este evident că, în paralel cu războiul propriu zis şi în
prelungirea acestuia, se desfăşoară, la fel de grav (de tragic),
cu
repercusiuni nefaste (mai ales în plan atitudinal), un război
mediatic.
De aceea, apropo de apariţia şi manifestarea conflictelor
asimetrice
de tip terorist, sunt tot mai multe voci care consideră
prestaţiile
mass-media ca pe o prelungire acţională a acestui tip de
agresiune.

318
 Mass-media (mai ales televiziunea) au ajuns un sine-qua-
non esenţial, un modus vivendi care nu mai aparţine doar
treimii de
loisir a celor 24 de ore ale zile, ci şi celei de refacere
(scurtând cele
opt ore de odihnă) sau de lucru (atentând la bugetul de timp
destinat
profesării muncii salariate). Credibilitatea (s-a spus şi s-a
văzut la
televizor) este şi mare şi «contagioasă», acţionând în masă.
Masivitatea
sau amploarea spaţiului de acţiune a micului ecran (practic,
peste tot
în lume) fac din mass-media electronice (în speţă
televiziunile) un
acţionar global, autoritar şi credibil, persuasiv şi
manipulator, o forţă
de luptă (falanga media) la fel de «eficientă» ca structurile
din teatrele
de operaţii, dacă nu cumva, prin efectul de tsunami mediatic
produs
de zonele fierbinţi sau umede ale conflictologiei latente ori
manifeste,
mai eficace, în plan mental, global.
Exerciţiul democratic (care include şi accesibilitatea
aproape fară oprelişti a «combatanţilor» înarmaţi cu camera
video
şi microfoane conectate la reţele electromagnetice satelitare)
a
demonstrat celeritatea şi atotputernicia «atacurilor» (sau
numai a
manevrelor) audio-vizuale. Guverne, bănci, reţele mafiote,
grupări
religioase sau etnice, organizaţii mai mult sau mai puţin
legale, alte
persoane juridice sau fizice sunt „controlate» de media.
Redactorii
au devenit «inamici» de temut pentru toate fronturile
existenţiale,
iar obiectivul aparatului de filmat (foto) mai înspăimântător
ca ţeava
armei. Asta, în condiţiile (citeşte utopia) când vorbim de

319
mass-
media independente, căci dacă se ştie al cui este acel
«inamic»
(deci cine este stăpânul acelui câine de pază al democraţiei),
spaima
devine şi mai mare, mai ales dacă «presării» vehiculează şi
sloganuri
de tipul «noi nu iertăm pe nimeni», cu feed-bak-ul subînţeles
«decât
pe acei ce ne controlează economic».
Dar (există şi un asemenea... adversativ!) şi mass-
media
(manipulatoare!) pot fi manipulate! Fie subtil (prin
capcanare,
dezinformare, control, cenzură etc), fie prin şantaj (corupere,
mituire). Nu vorbesc de aportul (rolul, existenţa, infiltrările
sau
absenţa) structurilor (actorilor) de intelligence. Acestea pot fi

320
catalizatori, excepţii, menite să întărească o regulă, care, la
urma
urmei asigură o anume acurateţe, un fel de fair-play
relaţional între
sursă (teatru de operaţii) şi destinatar (consumatorul de
informaţii).
Problema o reprezintă, ca-n cazul unei prăjituri, de
pildă,
dozajul de ingrediente media, pentru ca ştirea să fie
îngurgitată fară
riscuri, fară „efecte perverse". Cât manipulează, cât se lasă
manipulat, gât minte cu adevărat, cât exagerează conştient,
cât
dezinformează din ignoranţă sau lipsă de profesionalism, cât
îşi
propune să fie de (in)dependent, care este raportul optim
între
manipulare şi eficienţă, între ofertă şi absorbţie, între boala
incurabilă
de a şti şi tratamentul paliativ de a calma.
De ce sunt, totuşi, (consideraţi) „complici" puternicii
puterii
a patra? Fiindcă, din ce în ce mai mult, informarea prin
media este,
din start, manipulare. Se comunică în masă într-un
conformism
aproape obedient, fiindcă bipolarismul (politic) a dispărut şi
astăzi
avem doar „one mind", o „gândire unică", o singură super-
putere
(economică, financiară, militară şi mediatică, desigur) care
este (şi
trebuie, prin mediatizare, să fie) cunoscută şi recunoscută ca
atare.
La debarcarea americană în Somalia, de pildă, presa (care se
găsea
în teatru înaintea armatei) a transmis totul la cald, cum în
Irak s-a
derulat (şi) aşa-zisul „război CNN".
Acţiunile umanitare (post-factum) nu sunt decât un
fel de
alibiuri, iar justificările, „legitimitatea" se construiesc pe

321
asemenea
temeiuri. „Ficţiunea statală" Iugoslavia a suferit o asemenea
corecţie
umanitară despre care presa a relatat în direct, prin satelit,
pentru
lumea întreagă. Bombardamentele punitive urmate de
paraşutări
umanitare au devenit tactică clasică.
Aşa cum a evoluat azi ştiinţa, putem vorbi de
selectivitate
ori de tratament discreţionar chiar şi în atacurile cu bombă,
fiindcă
s-a inventat arma curată, a cărei explozie nu distruge decât
fiinţa
umană adversă. Evoluţia aceasta fară scrupule a ştiinţei cu
acces
posibil la binefacerile cercetării mondiale în materie de
armament,
numită de unii prostituare, poate duce, în consecinţă, la
evoluţii ale
perversităţii relaţionale.

322
 Se mai poate vorbi astăzi de respectarea articolului 55,
alineatul 2 din A 4-a Convenţie de la Geneva, care stipulează
că:
„Atacurile împotriva mediului natural, în scop de represalii,
sunt
interzise"? Nicidecum. Presa „complice" la acţiunile de
război, chiar
dacă e vorba de info-war, este cea care dovedeşte că
răspunsul
este indubitabil negativ, aşa încât, a vorbi de ecocid este un
fel de
war-gate la vedere.
Aceste fenomene beligene la care, prin
presa...partenerială,
omenirea asistă neputincioasă, departe de a fi „opus Dei",
justifică
aşa-zisa invazie clericală, cruciada modernă, însă rezultatul
acestor
demersuri ale bisericilor sunt minime şi mai mult
protocolare.
Speranţa unei revigorări de eficienţă a noului pontificat de la
Vatican
şi de reconciliere durabilă între religii rămâne puţină,
nesemnificativă,
deşi subiectul nu e lipsit de afectivitate pentru presa
„complice şi
speculativă".
Analiza trecutului (oare?) recent al războiului din
Balcani
duce la multe concluzii. Prima şi cea mai pripită (ca să nu
spun
total neadevărată) este cea pe care a marşat majoritatea
presei:
războiul, produs din vina ortodocşilor, adică a sârbilor (care
consideră Kosovo un fel de Ţară Sfântă a Balcanilor), s-a
transformat într-unui religios, opunându-i, ca beligeranţi, pe
musulmani şi ortodocşi. Efectul psihologic a fost eficient, iar
„tăcerile grăitoare" despre adevăratele realităţi (istorice,
politice,
strategice) o demonstrare a acestui efect. „Mediile de
informare

323
- scria Francis Dessart - care au relatat despre conflictul din
Kosovo au prezentat arareori adevărul pe această temă:
noţiunea
de război religios servea drept mască pentru adevăratele
scopuri
urmărite de către cei ce-i manipulau pe beligeranţi ca şi de
cei
care-i manipulau pe manipulatorii înşişi. Majoritatea
reportajelor,
chiar a clor de după conflict, prezintă regiunea Kosovo, ca
pe un
pământ albanez şi musulman pe care Belgradul l-ar fi pretins
sârbesc şi ortodox pentru a-şi permite să-1 golească de
inocenta

324
sa populaţie, confruntată cu bandele înarmate ale U.C.K.,
cărora
li s-au atribuit toate calităţile."94 Cu alte cuvinte, un soi de
„terorism
mediatic"?
Trăim, de fapt, într-o cyber-realitate, care restrânge
caracterul amplu, agresiv, letal al războaielor, stabilind noi
raporturi
de forţă, preponderent comunicaţionale şi simbolice, între
care se
disting domenii tematice noi:
recunoaştere/supraveghere/obţinere
informaţii; identificare/achiziţie ţinte; comandă/control
sisteme IT
& C; gestiune/contramăsuri e-War; modelare/simulare;
muniţii
inteligente; inginerie de sistem etc. Impactul racordului la
NATO,
noile mutaţii geopolitice şi al sistemelor C4I au schimbat
radical
planningul operaţional şi politicile defensive naţionale, aşa
încât azi
putem vorbi deja de nivele superioare de maturitate în
compatibilitatea euro-atlantică în domeniul military, inclusiv
comunicaţional.
în condiţiile sofisticării tehnicii de luptă, aproape că
nu mai
putem vorbi de război, ci de crimă împotriva umanităţii,
indiferent
care este cauza (etnică, religioasă, externă etc.) a exacerbării
conflictului ori declanşării crizei. Orice război, sublinia
autorul citat,
este negarea absolută a ideii de religie, concluzionând că „nu
pot
exista războaie religioase, nici războaie sfinte!"95
Lumea democratică actuală este tot mai evident
pândită
de servilitate şi conformism, datorită coagulării unei
superputeri
(numită de unii analişti NATO-SUA, iar de alţii, doar SUA!)

325
94
Fr. Dessart, Reconquista(Eseuri şi studii de geopolitică spirituală
europeană), Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2005, pg. 48
95
Fr. Dessart, Op. cit, pg.51.
care
presupune obedienţa şi.. .invidia. Cel mai mult ştim asta din
mass-
media libere. Libertatea presei Io sintagmă la fel de uzuală ca
şi, de
pildă, comunitatea europeană!) care, în fapt, canalizează,
manipulează sau obturează dreptul la informare şi
comunicare... liberă. Intermediarii media„liberi" sunt, de
fapt, piese
(roţi dinţate) în angrenajul strategic-acţional politico-militar
al ţării

326
(alianţei) care furnizează (cu celeritate şi ubicuu) ştiri de
senzaţie
(de interes public planetar), cum sunt acţiunile teroriste
(asimetrice)
şi reacţiile belicoase (punitive).
Insă jurnalistul nu scrie, ci redă, cel mult transcrie
realitatea,
descrie circumstanţe şi decupaje de mediu, în care se produc
(sau
nu) fapte (de presă) şi-n care evoluează (sau nu) actori
sociali,
adică persoane care devin personaje. Mai concret, ziaristul
redactează. Acest verb a îmbogăţit nomenclatorul de funcţii
cu cea
de redactor, a creat, deci, un post pentru o funcţie sau un
status
pentru un rol. A născut ceea ce numim, cu oarecare
preţiozitate,
comunicatorul profesionist, meseriaşul relatării, adică un alt
tip de
artist al cuvântului.
Dincolo de acest „cine-ce" se află (ar trebui să fie)
obligatoriu „cui", adică publicul dispus (obligat!) la cura de
realitate
( adesea contrafăcută) pe care i-o „prescrie" (satisface) el,
comunicatorul, zis redactor, zis reporter, zis jurnalist, adică
„negustorul de ştiri", „traficantul de evenimente", „ofertantul
de
noutăţi" ambalate în cuvinte, semnificaţii, imagini, sunete,
pixeli, biţi.
Slujitorul mass-media este, în ultimă instanţă, un
cumpărător, un
achizitor de realitate susceptibilă a deveni ştire, el e conştient
ce
public are de „hrănit", ce preferă acela şi când şi cum şi de
ce, şi-
şi adună materia primă pe care o „găteşte" (o ambalează) şi o
serveşte înfometaţilor de a cunoaşte, însetaţilor de a şti,
practicând,
şi el (ca emiţător), şi consumatorii (ca receptori), un raport
reversibil
ce poate fi numit relaţii publice.

327
 Aşadar, ca să formulăm o concluzie, este sau nu,
sistemul
mass-media o prelungire sau o „complicitate" (fie chiar şi
numai
ca mijloc de vehiculare a mesajelor) a manifestării
fenomenelor
grave, simetrice sau nu, a riscurilor şi ameninţărilor, a
pericolelor
şi urmărilor evoluţiilor politice şi, mai ales, terorist-
beligene?
Conchid cu un alt citat (pg. 76) din profesorul Dessart:"
Răspunsul
este, vai, pozitiv: nu mai este o temere, ci o realitate. Ajung
să mă

328
gândesc că termenul de societate civilă riscă să devină fie
alibi,
fie o gară în care nimeni nu vine din acelaşi loc şi nimeni nu
aşteaptă
acelaşi tren".
A

In interiorul aceleiaşi „filosofii a comunicării" parc-

aş gândi
şi eu rezonant şi empatic, îndoiala fiind doar o invitaţie la
pluralitate
în abordarea acestui aspect real sau numai realist, care nu
exclude
alternativa

329
 <titlu>INFORMAŢIE ŞI
CONFIDENŢIALITATE

Ascultă, vezi şi taci! (Gracian)

Un verb care se conjugă pe toată perioada drumului

parcurs de informaţie este a proteja. Adevărata forţă motrice
a
societăţii, informaţia rămâne benefică, utilă, oportună, dacă
este
valorificată operativ şi protejată permanent. Transparenţa şi
vehicularea fară oprelişti de azi (plus posibilităţile multiple
de
penetrare) oferă şi posibilitatea denaturării, folosirii
tendenţioase,
neavenite, contrare intereselor (de securitate) naţionale.
Se ştie că domeniul lucrătorilor din intelligence
presupune
existenţa unei strategii coerente ale cărei trepte sunt:
conexiunea
(instrumente, link-uri, compatibilităţi), conţinutul (cantitate,
calitate,
volum, legitimitate, poziţie), cultura (etnos, cutume, tradiţii,
mituri,
limbă), costurile (cheltuieli) securitatea (vulnerabilităţi,
riscuri,
ameninţări, protecţie) şi psihicul uman (moral, spirit,

330
temperament,
educaţie, caracter, behaviorism).
Atunci când mesajele (documentele) conţin
informaţii
clasificate, atenţia, vigilenţa, efortul pentru protejarea
canalelor
trebuie să fie maxime. Structurile de intelligence sunt
depozitare
ale unui volum considerabil de astfel de ştiri, date cunoştinţe
(documente) a căror divulgare produce prejudicii
incomensurabile.
Siguranţa naţională (ca aspect al securităţii naţionale)
reprezintă
tocmai starea de legalitate, de echilibru şi stabilitate socială,
economică, politică, psihică, militară, culturală, religioasă,
etnică

331
etc. şi de suveranitate, unitate, independenţă şi
indivizibilitate statală,
care permite, prin menţinerea ordinii de drept, a climatului
propice
exercitării neîngrădite a drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor
fundamentale ale cetăţenilor, potrivit normelor şi principiilor
democratice prevăzute în Constituţie, a efectivităţii relaţiilor
asumate
prin alianţe şi tratate, a luptei împotriva terorismului,
manifestărilor
xenofobe, revanşarde, revizioniste, iredentiste, antiromâneşti
şi a
altor vulnerabilităţi, ameninţări şi riscuri. Este o mare artă să
vorbeşti intenţionat pentru a nu spune nimic (a nu divulga,
dar a
manipula), cum este şi a tăcea (tot pentru a nu divulga) care,
ambele,
reprezintă o practică pentru spioni. Alţi practicanţi ai
limbajului de
rumeguş (vorbitori fară noimă) sunt ecleziaştii. Dar limba de
lemn,
cum se ştie nu a fost şi nu e, în primul rând, apanajul
spionilor ori al
sacerdoţilor, ci mai ales al politicienilor. Acest limbaj este
tocmai
arta de a înşira vorbe goale. Poporul l-ar identifica cu
„bătutul apei
în piuă".
Fiind, finalmente, o problemă legată de psihologia
umană,
de manifestarea psihosocială organizaţională a actanţilor din
domeniul informaţiilor/contrainformaţiilor privind
securitatea
naţională, gestiunea informaţiilor presupune asumarea
confidenţialităţii ca valoare vitală şi firească a arWtecturii
structurilor
de intelligence investite cu această responsabilitate.
Presupune, de
asemenea, un model de comportament uman specific şi

332
profesionist,
transparent şi reflexiv, rezervat şi circumspect, autoprotectiv
şi
prudent, care exclude locvacitatea, efluviile, şi entuziasmul
augmentativ.
De la cercetarea anunţurilor-capcană şi graiul graffiti,
la
exploatările în orb ale frizerilor, pictărilor şi călătorilor din
mijloacele
de transport, fiecare este mai mult sau mai puţin agent,
culegător
de informaţii. Căci, nu-i aşa, cine mai ştie de câte feluri sunt
agenţii,
când aceştia sunt: secreţi(cunoscuţi), albi (acoperiţi
diplomatic),
negri (acoperiţi total), sacrificaţi, dubli, returnaţi
(intoxicatori),
rezidenţi (acoperiţi diplomatic), aţipiţi (în hibernare), cârtiţe
(din

333
interior sau infiltraţi), transfugi (defectori), mercenari,
corespondenţi
onorabili (subagenţi), agenţi contractuali, informatorii
ocazionali
(logoreicii, locvacii, lăudăroşii etc). Secretele de stat şi de
serviciu
deşi sunt elemente (afluenţi) ce alimentează (fluxul) râul
informaţional
nu trebuie să se scurgă natural (nedrenat). Prevenţia acestei
curgeri
(nu scurgeri!) revine deţinătorilor şi manipulatorilor de
asemenea
date. în condiţiile în care, la cei interesaţi de culegere se
adaugă,
agresiv, mass-media o atenţie deosebită trebuie acordată
raporturilor cu reprezentanţii presei. Relaţiile cu publicul
(oficiale
sau întâmplătoare) scot în evidenţă profesionalismul
funcţionarului
din intelligence. Neglijenţa, credulitatea, excepţiile de la
actul
normativ pot produce deconspirări, divulgări, scurgeri
voluntare
sau involuntare de date prin reţelele telefonice, curieri,
corespondenţă
electronică, poştă. P.C., fax etc. Relaţiile cu străinii trebuie
să aibă
şi o apostilă de circumspecţie fiindcă pot fi folosite, dacă nu
direct,
măcar ca posibilitate de exploatare în alb a celor interesaţi.
Interoperabilitatea informaţională cu structurile euro-
atlantice
trebuie să mărească gradul de atenţie, vigilenţă şi legalitate a
raporturilor ce pot fi vehiculate de transport al secretelor.
Need to
know (nevoia de a cunoaşte) este mare, tentaţiile sunt
majore, setea
de senzaţional e nepotolită. Rezistenţa (psihică) trebuie să fie
pe

334
măsură. Dacă un ofiţer CIA a deconspirat, potrivit „Legii
privind
organizarea şi funcţionarea Agenţiei Centrale de Informaţii a
SUA",
sunt prevăzute pedepse penale de până la 10 ani închisoare şi
50.000 $ amendă. Asemănător stă situaţia şi-n cazul MI6
(Marea
Britanie), SIS (Canada), SISMI (Italia), Mosaad (Israel), SFI
(Germania), DGST (Franţa) etc. Nu, şi la noi!
Astăzi nu mai concepem nimic fără informatică. Un
manager
(mă rog, patron!) fară laptop pe birou este declasat din start
la
capitolul prestigiu, credibilitate, valoare. Şi când te gândeşti
că
termenul informatică e destul de tânăr. El a fost introdus de
Academia Franceză, în 1967, preluat de limba germană, cu
grafia
informatik şi de engleză (informatics). Evoluţia (în secolul
vitezei,

335
nu?) a fost mai rapidă ca-n cazul aeronauticii care, şi aceasta,
a
progresat incredibil, dat fiind că acum o sută de ani abia se
chinuiau
pionierii aviaţiei să ridice cu mijloace proprii, de la sol, un
obiect
mai greu decât aerul, iar azi străbatem cosmosul chiar şi în
croaziere
de plăcere.
Informaticul a revoluţionat, în primul rând,
informaţionalul.
A început sase opereze (şi să se greşească semantic,
deopotrivă)
cu termenii: informativ, informaţional (din zona
comunicării) şi prin
prisma (cu ajutorul) sistemelor cibernetice, computerizate,
adică
informatic. între sufixele „tiv" şi „tic", interfaţa, legătura,
compatibilitatea, sine-qua-non-ul îl reprezintă informaţia,
combustie
şi raţiune esenţial funcţională, atât pentru sistemul relaţional
uman
(informativ), cât şi pentru sistemul tehnic electronic
(informatic).
Celepatruproprietăţi fizice esenţiale ale informaţiei
considerată
„aurul gri" (este apriori inepuizabilă, este copiabilă, este
indivizibilă
şi este cumulativă)96 rezultă din biunivocitatea raporturilor
comunicationale: om-om şi om-maşină, precum şi, ,pe cele
tm structuri
verbative: a şti a şti săfaci, a şti să fii şi să devii" în situaţiile
de
comunicare care pot fi: de complezenţă, cooperantă şi egală
între
neegali (precum civilii şi militarii constituiţi în grupuri
pentru gestionarea
crizelor), cooperantă între asemănători (în subunităţile
aceleiaşi
arme), cooperantă dar neegală (şefii ordonatori/subordonaţii

336
executanţi) şi cooperantă-normativă sau de ierarhizare (ca
prelungire a comunicării între neegali).97
Saltul de la secolul vitezei la cel al informatizării a
însemnat
şi trecerea dintr-un mileniu în altul. Trăim, azi, într-un câmp
informaţional clocotitor şi expansiv, suportăm cape nişte
agresiuni
ale unor microbi invizibili, bombardamentul cu informaţii,
96
Apud Constantin Teleşpan, Informaţia - nouă resursă a managementului
organizaţiei (în Revista Forţelor Terestre, nr.4(20)/2000, Sibiu, pg.53-56).
97
Apud Mihai Macovei, Comunicare şi persuasiune în actul didactic (In
Revista Academiei Forţelor Terestre, nr.4(20)/2000, Sibiu, pg.71-81).

mitralierea
cu biţi, suntem, într-o continuă luptă cu oferta din ce în ce
mai
sofisticată a mediului informaţional.

337
 Aceste aspecte au determinat redefinirea conceptelor
de
securitate naţională, competitivitate licită, apărarea ţării,
ordine
constituţională, stat de drept. Marfa, dar valoare
patrimonială,
informaţia face echilibristică între secretizare, clasificare,
confidenţialitate, restricţie şi deschidere, transparenţă,
accesibilitate,
interes public. Controlul strict sau restrângerea până la
etanşeizare
au devenit aproape imposibile. Practic, secretele nu mai pot
fi
păstrate nici de specialiştii în secretizare. Atâta timp cât
jurnalistul
(specialist în informaţii) participă în teatre de operaţii
militare, vorbim
de info-war şi nu e greşit dacă spunem că, de pildă, CNN-ul
este
„cobeligerant". Fiind considerat cel mai perfecţionat sistem
cibernetic, omul este nevoit să se adapteze continuu la acest
mediu
în care informarea (documentarea, relaţionarea) reprezintă
modusul
săuvivendi.
Critic neo-kantian al comunicării modeme, Lucien
Sfez pune
un accent deosebit pe „pregnanţa teoriilor spiritului
(fondate
pe noţiunile de reţea, paradox, simulare şi inter activitate)
",
cum precizează B.Miege.98
El formează din tautologie şi autism neologismul
„tautism"
prin care desemnează tehnologizarea spiritului - redusă la
informatică
- şi concluzionează că, cel puţin în S.U. A. „maşinile de
comunicat"
(„maşina-univers", cum denumea Levy calculatorul" ) şi-a
cam
desăvârşit opera. Francezul J. Salome scrie: „A te exprima
nu
98
Bernard Miege, Societatea cucerită de comunicare, Ed.Polirom, Iaşi,
2000, pg. 16.
99
Pierre Levy, La Machine univers: creation, cognition et culture
informatique, La Decouverte, 1987, pg.213.
100
Jacques Salome, Dacă m-aş asculta, m-aş
338 înţelege, Ed.Curtea Veche,
Bucureşti, 2002, pg.13.
înseamnă încă a comunica, este doar un bilet pentru dus, în
timp ce comunicarea este un bilet dus-întors care presupune
etape succesive: Mă exprim; Primesc confirmarea că
limbajul
meu a fost înţeles; Ascult ce spune celălalt; îi confirm că l-
am
înţeles".100

339
 Toate tipurile de informaţii au o încărcătura de
probabilistică,
aşa încât ele trebuie evacuate în amonte. Pentru a evita
„redundanţa"
„blocajul tehnic", „bruiajele", „supraabundenţa de mesaje"
trebuie
operate alegeri de către cel ce emite, aşa încât să existe
permise
de interpretare pentru orice receptor, adică ceea ce se cheamă
„dublă articulare".
De obicei, specialiştilor din domeniul intelligence-
ului,
americanii le spun „Quiet Professionals", adică profesioniştii
tăcuţi.
Ascultătorii atenţi care tac...grăitor, spionii (căci aşa sunt
etichetaţi,
nu fară temei!) sunt, potrivit paremiologiei autohtone, cei
care tac
şi fac. (un coleg din presa militară, fost camarad de şcoliri cu
epoleţi,
mă identificase pe mine, apartenent instituţiei...odioase, după
„insurecţia armată" din decembrie 1989, drept cel care tace şi
i-o
coace! Joc de cuvinte, veţi zice! Nu, este vorba de suspiciuni,
care
alimentează atitudini şi comportamente, care sunt
catalizatorul
diversiunii, care...Dar, despre ...virtuţile suspiciunii, altădată.
Acum,
despre virtutea de a-ţi pune potenţialul informaţiv-
contrainformativ
în slujba neamului şi ţării.
Educarea (autoeducarea) pentru comunicarea prin
tăcere
reprezintă un reper al devenirii militare. De altfel, indivizii
aparţinând
acestor structuri sunt receptaţi ca „secretoşi", ascunşi, tăcuţi,
abstinenţi sau reţinuţi în invitaţiile la dialog. De fapt, nu cei
care se
exprimă (frumos) comunică eficient, ci acei care ştiu să tacă
expresiv.
Este cazul spionilor, marilor strategi, deţinătorilor de secrete

340
care
au tăcut ce puteau divulga până la trecerea la tăcerea
definitivă.
Pentru o vorbire există „etichete" (guraliv, locvace, ţaţă, caţă,
meliţă,
moară, gură spartă, limbut) pentru tăcerea vorbitoare nu
există
decât... muţenia Putem spune cel mai guraliv, dar nu putem
folosi
grade de comparaţie (mai, mai puţin, foarte sau cel mai tăcut)
decât
în scrieri beletristice. Scrieri din care, tocmai pentru a
sublinia şi
întări cele spuse despre tăcerea ca metodă de dialog,
exemplificăm
cu acel personaj (romantic), care refuza să se culce, să nu
adoarmă,
să nu viseze şi să nu vorbească în somn!

341
 Aspectul ţine de educaţia pentru comunicare şi
influenţare
abordând influenţarea în sensul descris de Fourez101 care
distinge
între a influenţa, dorinţa de a o face şi voinţa pentru acest
fapt: „A
influenţa poate fi considerat ca un fapt: fie că vrem, fie că
nu,
aceasta se petrece sau nu se petrece

Gerard Fourez, Eduquer, Ed.Debrock, Bruxelles, 1991, pg.20.

342
 <titlu>GRAFIA CA LIMBAJ
COMUNICAŢIONAL

Scriem pentru a ne răspândi gândirea mai

departe decât o duce vorba (Titu Maior eseu)

Scrisul este traducerea grafică a limbajului cu

ajutorul
unor simboluri. în scrisurile alfabetice aceste simboluri
corespund
fonemelor proprii limbi, vocale şi consoane. Sistemele
primitive
aveau caracter ideografic, simbolizând cuvinte, acţiuni,
adesea pe
cale analogică. Simbolizarea silabică a scrisului cuneiform al
sumerienilor şi cea consonantică a alfabetului fenician
formează o
tranziţie spre simbolizarea generală a fonemelor.
După ce a „evadat" din lumea animală prin al
doilea sistem
de semnalizare (graiul articulat), omul a trecut la
subordonarea
naturii prin cultură. O metodă importantă în acest sens a
constituit-
o scrisul. Semnele trecerii civilizaţiilor şi culturilor succesive
s-au
transmis prin scrisuri şi înscrisuri, prin desene rupestre şi
hieroglife
lăsate pe papirusuri, prin rune şi cuneiforme păstrate pe

343
plăcuţe de
lut ars. E foarte interesantă de parcurs istoria scrisului, dar pe
noi
ne interesează „graiul scrierii", expresia potrivit stilului de a
scrie, a
temperamentului, caracterului, personalităţii umane. Din
start vom
spune că nu trebuie confundate limbajul (care se referă la
cuvinte)
cu scrierea (care se referă la semnele folosite pentru a reda
cuvinte.)
Scrierea, cum e firesc, a permis: înregistrarea informaţiei,
copierea
acesteia, stocarea şi salvarea pentru uz ulterior. Scrierea este
rezultatul abstractizării prin semne a vorbirii, deci şi a
gândirii care

344
exprimă idei, sentimente, atitudini, evenimente. Scrierea (ca
mijloc
de conservare a informaţiilor) poate fi considerată a doua
mare
invenţie după vorbire.
Pictografele (pictograme şi logograme) sunt foarte
vechi
şi au avut semnificaţii evolutive interesante. Scrisul se
deprinde istoric
în societate, prin educaţie, ca materializare a gândirii umane,
Scrisul
este element complementar al limbajului. Se vorbeşte de
scris şi ca
un dat mistic ca o predestinare, o sortire. „Aşa ţi-e/ţi-a fost
scris!"
se spune.
Scrisul are cel puţin două aspecte: plastic sau
pictural
(cum arată, formal) şi cel ideografic (ce comunică, de
conţinut).
Când se abordează subiectul, nu există exeget să nu
invoce peştera Lascaux din Altamira cu „picturile"
(înscrisurile) sale
rupestre (de unde se pleacă) şi apoi scrierea cuneiformă
sumeriană,
ideografică chineză sau hieroglifa egipteană runică gotică
(prin care
se trece) şi actuală (cu litere latine, plurală, alfa-numerică
electronică, virtuală etc), specifică sau universal valabilă
(unde s-
a ajuns). Reprezentarea grafică a fost la început mai mult
transcrierea neliniştii, decât descrierea prezentului.
Reprezentările
de azi se folosesc de prezent pentru a semnifica absentul.
Grafia
comunică informaţii despre absent, atât în absenţa
emiţătorului, cât
şi a receptorului. A scrie înseamnă a te distanţa mai mult de
prezent,
printr-u limba...chimic. Dar, deşi toată lumea ştie să
vorbească, nu
toţi ştiu să scrie. Iar pentru a scrie e nevoie nu doar de gură

345
sau
corp, ca-n cazul vorbirii, ci de mână, obiect de scris şi suport.
Platon vedea scrisul ca un pericol, contrar lui Aristotel care a
dezvoltate o cultură a scrisului. Autorul Republicii
ierarhizează ca
neajunsuri ale scrierii: impersonalitatea, invariabilitate,
generalitatea,
tendinţa spre alienare. Şi Rousseau constata că „scriind, eşti
forţat
să iei toate cuvintele în accepţia comună." Mai spre noi,
Marshall
McLuhan crede că, în curând, cultura scrisului şi a cititului,
care
stimulează cu precădere activitatea intelectuală, va fi
înlocuită cu o
cultură oralo-vizuală, care va educa sensibilitatea. Credem că

346
această cultură s-a şi înscăunat, iar „sensibilitatea" violenţei
şi
pornografiei împrumutată de pe micul ecran sau descărcată
de pe
internet stă mărturie.
Resorturile psihosociologice ale scrisului sunt
trebuinţele,
nevoia de superioritate a posesorului celui de-al doilea
sistem de
semnalizare - homo sapiens. Aşa s-a ajuns la transmiterea de
mesaje
materializate în imagine prin intermediul simbolurilor.
De la necesitatea inter-relaţionării (scrisul apărând
ca o
formă de comunicare) până al predispoziţia manipulării a
fost (de
parcurs) în „arta grafică" (scrisul e o expresie grafică
sintetizată)
decât un pas.
Poate şi de aceea criteriul estetic a fost unul
însoţitor al
acestei îndeletniciri, căci scrisul ca expresie mentală a
imaginii
mediului înconjurător gândit/intuit, înţeles şi interpretat ca
realitate.
Omul a învăţat, odată cu encodarea (prin scris) şi decodarea
sunetelor-vorbire, a gesturilor-acţiune şi a imaginii-sunet Şi,
totuşi,
scrisul este un limbaj vizual cu suport multiplu (papirus,
piatră, hârtie,
lemn, lut etc). în ce priveşte comunicarea prin grafie şi
aportul
acesteia la edificarea sistemului mass-media, scrierea este
primul
„mediu convertibil" al unui mesaj sonor într-unui grafic.
Spre
deosebire de semnalele sonore, mesajele transmise prin
grafie pot
circula în spaţiu şi rezista în timp, într-o formă nemodificată
(cu
excepţia falsurilor... plastografice), pe perioada cât rezistă

347
suportul
de conservare.
Expresivitatea plastică a înscrisului se alcătuieşte
din
expresivitatea interactivă a elementelor sale grafice, ţinând
cont de
„paginare", geometrie, ordine, proporţii, luminozitate, acces,
adresabilitate etc.
Aşadar, scrisul e o deprindere grafică, aproape
„automată", ce ţine de dinamica proceselor nervoase
conştiente.
Scrierea reprezintă elementele de alcătuire ale înscrisului,
care oferă
largi posibilităţi de expresie, vizualizare, înţelegere şi
comunicare.
Principalele elemente comune ale oricărei formă de
scriere sunt: expresia plastică (atmosfera scrierii), încadrarea
în

348
spaţiul destinat încrustării, zgârierii, desenării, pictării,
litografierii
etc, limpezimea (lizibilitatea) şi corectitudinea desenului
semnului/
simbolurilor, accesibilitatea scriitorului. In limbajul de azi
acestea
constituie redactarea.
La analiza scrisului sunt important de investigat:
mediul
ambiant, punctele de sprijin, materialul suport, instrumentele
(directe:
condei, styl, pană, stilou, pix sau artificiale: tipar).
De câte ori vine vorba de cât de grăitor este scrisul
ar
trebui să rememorăm marile momente ale literaturii în care
clu-ul 1-
a constituit scrisul şi zapisca. Apropo de „O scrisoare
pierdută" de
I. L. Caragiale, doar această piesă cu a sa „plastografie" şi e
de
ajuns pentru o investigare psihosociologică. Dar Conu Iancu
ne
mai oferă şi alte probe de scris despre scris cum ar fi
„Telegrame"
şi comedia „O noapte furtunoasă", în care bileţelul de amor
(al lui
„scârţa-scârţa pe hârtie", jurnalistul Rică Venturiano) către
„angelul
radios" face toţi banii analizei psihosociologice. „Ţi-am
scris, ce
mai doreai!" exclamăTatiana către EvgheniOneghin. Dar
Eminescu
cu „Scrisorile" sale şi cu ...zapiştile către Veronica? Scrisul
este
minereul memoriei de carton, cea prin care am făcut
cunoştinţă cu
trecutul, ne-am îndestulat prezentul şi am lăsat ceva pentru
viitor
într-o succesiune de anotimpuri şi vârste ce nu poate fi
oprită.

349
 Cu ajutorul scrierii se poate comunica la distanţă,
în spaţiu
şi în timp, adică se pot transmite informaţii peste generaţii.
Generalizarea ştiinţei de carte a făcut ca forma scrisă a limbii
să
detroneze pe cea sonoră, omul ajungând să domine natura
prin
cultură, dar azi se resimte o resurecţie a vizualului, care tinde
să
detroneze scriere şi să reîntoarcă omul la natură. Atâta doar
că
bâta şi xilexul sunt înlocuite cu armele NBCR şi bitul.
Dovezile culturale din săpăturile arheologice
conţin (şi)
înscrisuri. Ele se materializează prin „învăţăminte", forme de
materializare a informaţiilor, metodă de continuare a
acumulărilor
de civilizaţie/cultură.

350
 Pentru realizarea înscrisurilor sunt necesare câteva
funcţii
ale scriptorului: adducţia (spre stânga), abducţia (spre dreapta),
inscripţia (flexie-extensie), cursivă (de translaţie), de ţinere (a
peniţei).Privitor al estetica înscrisului sunt cunoscute scrierea
caligrafică, standard sau liberă. înscrisul este o formă (mijloc)
de comunicare şi de informare/manipulare socială,
caracterizat prin
adevăr (istoric) şi realitate (prezent). înscrisul „trădează"
trăsăturile
de personalitate ale graficianului-scriptor şi, de aceea, se
poate
interpreta.
Conţinutul textului scris evidenţiază existenţa unui
dialog
imaginar, ca formă de exteriorizare/materializare a
ideilor/gândirii,
în timpul scrisului organismul se mobilizează, adăugându-se
şi unele
informaţii virtuale. Redactarea cuprinde mai multe faze:
concepţia
(ideea), formularea (imaginea mintal-virtuală), execuţia
(coordonarea mentală/acţională). Evoluţia de la semn
rupestru,
manuscris, dactilografie sau culegere a făcut ca înscrisul să
devină
obiect de cercetare psihosociologică.
Grafologia, ca metodă de cercetare a personalităţii
prin
înscris s-a particularizat ca metodă ştiinţifică de culegere a
informaţiilor şi investigare a comportamentului, caracterului,
conduitelor umane. Grafologia se practică numai asupra
textelor
manuscrise nu a celor imprimate. Expertiza grafică a devenit
indispensabilă în investigaţiile criminologice sau vizând
securitatea
naţională. Numai dacă vom enumera categoriile
„constructive" ale
înscrisurilor precum: trăsăturile drepte (verticale, oblice,
orizontale),
unghiulare (ascuţite), circulare (complete, semicirculare,

351
spiralate),
convexe (în arcade, concave (în ghirlandă), ondulate
(şerpuite),
ovoidale, buclate etc. şi vom avea deja imaginea
complexităţii
acestui domeniu. Expertiza grafologică priveşte falsurile,
aspectul
sinistrografic (scriere cu stânga), contrafacerile, copierile,
disimulările şi alte forme „perverse" de scris.
Din scris (înscrisuri) se traduc trăsături de
personalitate.
Decodificarea se face prin considerarea acestuia ca obiect de

352
comunicare interactivă virtuală respectându-se trei
caracteristici:
caracterul narativ (ce cuprinde: identificarea, studierea
schemei
narative, evaluarea) expresiv (evidenţierea identităţii,
relaţiilor) şi
fortuit (decodificarea sistemului de comunicare al înscrisului).
Există un punct de vedere axial (schema Roza
vânturilor,
cu opt axe, N,S,V,E şi intermediarele) care ar putea avea
semnificaţiile: Vintroversiune (recul/egoism); NV- inhibiţiei
rezervă; N - spiritualitate/misticism; NE - rebeliune!atee; E -
extroversiune (progres/altruism); SE - ofo/mare/încăpăţânare;
S - mentalitate] S V - acaparare. Iată, deci, ce complex plastic,
grafi poate deveni înscrisul!
O carte interesantă (Vasile I. Popescu, Expresia
plastică
a înscrisului şi personalitatea, Ed. Detectiv, Bucureşti, 2005)
analizează aceste aspecte investigând grafologic şi
psihosociologic
fiecare literă, pictogramă, semn grafic, simbol, figuri
geometrice
cunoscute. Din analiza scrierii s-au conturat patru tipuri de
personalitate: analitic, sintetic, artistic şi mixt.
Caligrafică, rotunjită, colţuroasă, curbilinie,
rotundă,
simplă, complicată, simplificată, seacă, plină, ornată, bizară,
artificială, tipografică, caligrafiată, deghizată, retuşată sunt
doar
câteva aspecte de execuţie a scrierii, în care legăturile pot fi în
unghi, ghirlandă, arc, buclă, filiformă, şerpuitoare, spiralată,
imprecisă (mixtă), amestecată etc., iar dimensiunile, de
asemenea,
sunt: mare, unică, crescândă (îngladiată), gladiolată (ca o
sabie),
filiformă, supraînălţată, subînălţată (ghemuită), înaltă, joasă,
dilatată
(etalată), strânsă, exuberantă, sobră etc.
Mai sunt alte câteva zeci de criterii variabile,
elemente
care „vorbesc" despre scris, scriere, înscris, scriitură. Există
şi o
ierarhizare a temperamentelor hipocratice în funcţie de scris.

353
Colericul, fiind
energic, tenace, concentrat, impulsiv, autoritar,
ambiţios, iritabil, dar şi susceptibil are o scriere largă (dar şi
concentrată), rapidă, fermă, precisă, tranşantă, apăsată (sau
desfăşurată), cu finale lungi, uneori angulare, cu bastoane la
g, j, f

354
lungi, rotunjite. După apăsarea „peniţei", aplecarea unor
litere,
punerea căciulilor, punctului pe i şi virgulelor sub ş sau ţ;
constanţa
scrisului se pot „tălmăci" intransigenţa, fanatismul,
încăpăţânarea,
independenţa. Sangvinicul (fire exuberantă, sigură, expansivă,
calculată, riguroasă) lărgeşte şi rotunjeşte litere, amplifică
buclele,
hipertrofiază majusculele, face ornamente, adică are o scriere
vie,
amplificată, ornată, netă, rapidă, ascendentă, bucle
dezvoltate.
Flegmaticul (tipul leneş, apatic, obedient, calm, greoi,
monoton),
are o scriere egală, dreapta monotonă, moale, constantă ca
direcţie
şi înălţime, dreaptă, care denotă sânge-rece, lentoare,
reflecţie,
înfrânare. Melancolicul (timid, visător, retras) are un scris
filiform,
mare, retuşată, strânsă, cu presiune redusă, inhibantă, cu
reveniri,
incompletă, cu repetiţii, cu stereotipii, instabilă.
Şi tipurile descrise de Jung (introvertitul şi
extravertitul)
au asimilate nişte caracteristici grafice. Astfel, primul face
economie
în aşezarea rândurilor, are un scris sobru, mic, strâns, uşor
înclinat,
apăsat, simplificat, cu spaţii mici, cu d liric. La celălalt tip,
există
generozitate în a aşeza rândurile, margini largi, scriere mare,
dilatată,
marginea din stânga se măreşte progresiv, amplu.
Există şi o ierarhizare a analizei scrisului după
sentiment
(mare, etalat, rotunjit, clar), dupasenzaţie (scris mijlociu, stabil,
uniform,
artistic), dv^gândire (scriere mică, sobră, simplificată, uşoară,
clară,
apăsată) şi după intuiţie (scris rapid, amplu, desfâcut, instabil,
variabil).
Aspectul grafic „divulga", în general, procesele nervoase:

355
excitaţia (scris
apăsat, net, ascendent), independenţa (contrast, ascuţit,
majuscule largi,
tăieturi la t înclinate), slăbiciune (subţire, exagerat de mică,
rotundă,
descendentă, întreruptă, imprecisă, nesigură) etc. După
semnele grafice
lăsate pe hârtie s-a întocmit chiar un vocabular al principalelor
trăsături
de caracter Abilitate, Agresivitate şi Altruism la Violenţă,
Vivacitate şi Voinţă..
Deci: ce exprimă scrisul? La fel ca semnalele
expresive
emise de corpul uman (faţa, postura, gestica, mişcarea
membrelor
etc.), limbajul surdo-muţilor, stilul grăiţii şi alte elemente
relaţionale,

356
şi scrisul marchează „divulgă", atestă personalitatea umana
De la
protografologie (lucrarea „Chirogramatomacie" a
germanului M.
Henze) până la naşterea ştiinţei scrisului, adică a raportului
dintre
acesta şi autorul său, care este considerată „Le Mysteres de
Pecriture" a abatelui Michon elaborată împreună cu Loius
Desbarolles.Michon chiar scrie, mai apoi, un „Systeme de
Graphologie. Methode practique".
Atractivă şi interesantă, grafologia are adepţi şi
cercetători numeroşi. Jean Crepieux-Jamin (fondatorul
grafologiei
modeme) grupează dominantele unei scrieri (viteză,
presiune, formă,
direcţie, dimensiune, continuitate şi orânduire) şi stabileşte
gradele
de inteligenţă pe baza scrisului, orânduindu-le într-o diadă
de triade:
superioare (geniul, talentul, inteligenţa) şi inferioare
(mediocritatea,
insignifianţa, spiritul comun).
Scrierea este ca un „seismograf psihic. Grafologia
este
o metodă dinamică având cel puţin trei valori: evolutivă,
integrativă
şi calitativă. Analiza grafologică porneşte de la gesturile
umane
apreciate ca: energie, direcţie, amplitudine, formă şi ritm.
Datele principale pentru aprecierea scrisului sunt:
viteza
(ritmicitatea) scrierii care poate fi pozitivă (rapidă) şi negativă
(inegală), forma grafismelor (care poate fi colţuroasă, filiformă,
simplă), înclinaţia literelor („retro", „avan", „dreaptă"),
legăturile
dintre litere şi cuvinte (continuitatea), direcţia generală a scrisului
(care reflectă orientarea: spre dreapta, levogiră sau spre
stânga),
direcţia rândurilor, nevoia de a urca (optimistă), linia
descendentă
(pesimistă), linia săltăreaţă (sus-jos), de tip convex/concav,
plonjată
ori şerpuitoare (ondulată), dimensiunea scrierii (mică, pozitivă,

357
crescândă, strânsă, normală, lărgită, supraînălţată, sub-
înălţată,
dilatată),pasiunea, ordonarea scrisului (de ansamblu, în spaţiu,
la margini), dinamica şi evoluţia scrierii (care are patru
etape: de
modelare a preciziei, a rapidităţii, a forţei actului motric şi a
actului
diferenţiat), expresia în scris a temperamentelor (cele
hipocratice,
ale lui Jung etc.), devierile caracteriale şi anomaliile grafice
(labilitate,

358
indiferenţă, înşelătorie etc.) şi scrierea stângacilor (care este
văzută
ca handicap).
Scrisul, aşadar, după vorbire este cea mai importantă
invenţie umană. Scrisul are trei timpuri - trecut, prezent şi
viitor. E
drept că, la modul propriu, civilizaţia imaginii s-ar putea să
estompeze evoluţia scrierii.
Dar cu ajutorul scrisului prin scriere se realizează înscrisuri.
A

înscris vine de la adverbul „în scris" adică notat dar şi de la

substantivul înscriere, deci inscripţionare. înscrisul este,
aşadar, un
act, o dovadă, un document, o materializare pe suporturi fixe
sau
mobile. Prin grafie omul îşi ascunde caracterul, iar
grafologia este
cea care demonstrează şi dezvăluie acest fapt. Scrisul oferă
unul
dintre cele mai subtile şi fascinante spectacole.

359
<titlu>SINTEZE
COMUNICAŢIONALE

360
Ceea ce se ştie bine să se enunţe clar.
NICOLASBOILEAU

361
 <titlu>DEFINIŢII ALE COMUNICĂRII UMANE
Comunicarea este „trecerea unui semnal de la o sursă, cu
ajutorul unui transmiţător, printr-un canal, la un destinatar".
Umberto Eco
Comunicarea este un „traseu al unei informaţii ce
provoacă
un răspuns". HaroldLaswell
„Comunicarea e cel mai important mod de aplicare al
limbii".
Al. Boboc
„Comunicarea este un fenomen social, un ansamblu de
coduri
şi reguli care fac posibilă interacţiunea şi relaţiile dintre
membrii
unei culturi, individul fiind un „actor social". Yves Winkin
„Comunicarea e un transfer ordonat de semnificaţie".
Denis
McQuail
„Comunicarea e o condiţie de sine qua non a vieţii
omeneşti
şi a ordinii sociale". Paul Watzlawick
Comunicarea reprezintă „faptul de a da, a transmite
sau a
schimba semne". Oxford English Dictionary
„Mecanismul prin care relaţiile umane există şi se
dezvoltă,
adică toate simbolurile spiritului şi mijloacele de a le
transmite în
spaţiu şi de a-1 conserva în timp". Charles Cooley

362
 „O împărtăşire, o punere în comun a unui ansamblu se
semne
informaţionale". G. Willett
„Drumul parcurs de o ofertă a viului schimbată în
răspuns".
Nicolae Rotaru
„ Un proces prin care un individ (comunicatorul)
trimite stinuli
(de obicei verbali), cu scopul de a schimba comportarea altor
indivizi
(auditoriul)."C.Z/fov/<2H d, LI. Janis, H.H. Kelley

363
 „ Comunicarea reprezintă toate procedeele prin care un
spirit
poate afecta alt spirit. Evident, aceasta include nu numai
limbajul
scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul baletul şi,
în fapt,
toate comportamentele umane". Ch. Shannon, W. Weaver
„Comunicarea este un proces în care oamenii îşi
împărtăşesc informaţii, idei şi sentimente". S. Hyles
„Comunicarea este procesul prin care o parte (numită
emiţător) transmite informaţii (un mesaj) altei părţi (numită
receptor)"
R. Baron
„Comunicarea este activitatea psihofizică de punere
în
relaţie a două sau mai multe persoane în scopul influenţării
atitudinilor, convingerilor, comportamentelor destinatarilor
şi
interlocutorilor."^. Ross
„Comunicarea reprezintă un proces de viaţă esenţial
prin
care animalele şi oamenii generează, obţin, transformă şi
folosesc
informaţia pentru a-şi duce la bun sfârşit activităţile sau
viaţa." D.R.
Brent
„Comunicarea este o acţiune a unui organism sau
unei celule
care alterează modelele probabile de comportament ale altui
organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru
unul sau
mai mulţi participanţi". Edward O. Wilson
Comunicarea este „punerea in comun, împărtăşirea,
transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri"; „orice
mediu
care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc
de
comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul." Charles
Morris

364
 „Comunicarea este ceea ce leagă organismele între
ele."
Collin Cherry
Comunicarea reprezintă „totalitatea proceselor prin
care
o minte poate să o afecteze pe alta." Waren Weaver
„Comunicarea e procesul prin care un sistem este
stabilit,
menţinut si modificat prin intermediul unor semnale comune
(împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli" Louis
Forsdale:
„Comunicarea este o transmitere de informaţie la
care se
aşteaptă răspuns." Jose Aranguren

365
 „De fapt, este greşit să se gândească că procesul de
comunicare începe undeva şi se sfârşeşte undeva. De fapt el
este
fară sfârşit." (...) Nu există comunicare dacă nu vorbim
destul de
tare ca să fim auziţi (şi, mai ales, ascultaţi! - n.m. N.R.!),
dacă
scrisoarea noastră (inclusiv şi mai ales e-mail-ul ori fax-ul! -
n.m.
N.R.!) nu ajunge la destinaţie sau dacă îi zâmbim persoanei
potrivite
în timp ce priveşte în altă parte. "W.Schramm

<titlu>O CLASIFICARE A COMUNICĂRII

După manieră (modulproducerii):
Directă (nemijlocită)
Indirectă (imagine, sunet, text), mediată, mijlocită
imprimată (presă, carte, afiş, pliant)
înregistrată (film, disc, bandă, DVD, CD-
ROM,
caseta video)
prin fir (telefon, telegraf, cablu, fibră, fax,
internet,
e-mail)
prin unde (t. v., radio, telemobil, multimedia)
După felul raportului (procesului) social:
Intra-personală (autocunoaştere) interumană '
materializată în monolog;
Interpersonală (diadică) interumană' dialog
De grup (organizaţii) sau intra-grupală' şuetă
De masă/inter-grupală (socială sau publică)'
materializată
în convorbire;
După eşalonare în timp:
-primară
cvasi-primară
secundară
După circumstanţe:
Naturală (non-verbala) non-lingvistică, subînţeleasă:
vegetală

Alto)

366
 -animală
senzorială
gestuală
poziţional-posturală
Verbală: (indici, semnale, semne, simboluri) lingvistică
(explicită)
orală
scrisă
electronică
-mixtă
Extralingvistică (paraverbală) sugerată
expresivă (ton, timbru, accent, viteză etc.)
plastică (cromatică)
acustică (melosul)
afectiv-expresivă
extra-senzorială
După evoluţie:
permanentă
aleatoare
periodică (ocazională)
După finalitate:
educaţională
-informaţională
sistematică
După caracter:
oficială
-neoficială

<titlu>AXIOMELE COMUNICĂRII

- este inevitabilă "inescapable"( deviza Şcolii de la

Palo

367
 este ireversibilă "irreversible"( verba volant)
este biunivocă (presupune feed-back)
este biplană (conţinut - ce, relaţie - cum)
este ierarhică (se desfăşoară pe verticală)
este simetrică (are loc şi pe orizontală)
este complementară (se completează)
este adaptabilă (se compatibilizează)
este complicată "complicated" (complexitate)
este contextuală "contextual" (depinde de
circumstanţe)

<titlu>CELE ŞAPTE STADII ALE

COMUNICĂRII

ideaţia (stadiul iniţial, al necesităţii şi deciziei relaţiei)

encodarea (al transpunerii mesajului în set de simboluri)
transmiterea (al vehiculării efective a mesajului)
recepţia (primirea mesajului, depăşind barierele, bruiajele,
alterările etc. voite sau neintenţionate ce pot interveni pe
parcurs)
decodarea (al interpretării semnificaţiilor primite şi a
extragerii
variantei corecte)
feed-back-ul (al încununării şi succesului comunicării, prin
care
se confirmă mesajul).

<titlu>CONDIŢIILE UNEI COMUNICĂRI

OPTIME

activarea acelui canal sau modalitate/mod de comunicare

(scrisă,
orală, electronică etc.) considerată cea mai adecvată
conţinutului
mesajului/tipului de interacţiune dorit
realizarea stării de empatie în momentul codării mesajului;
considerarea statutului personal (fizic/psihic) al
interlocutorilor în
momentul comunicării (odihnit - obosit; relaxat - grăbit;
preocupat

Alto)

368
dezinteresat etc.) şi realizarea armonizării acestuia;
considerarea stărilor afective, prin prisma existenţei
interesului/

369
 preocupării reciproce;
transmiterea unui mesaj corect de la început, deoarece, în unele
cazuri, este ireversibil;
consistenţa în conţinut a mesajului;
inteligibilitatea mesajelor comunicate, prin conciziune, claritate
şi
compatibilitate comunicativă;
expresivitatea comunicării,realizată prin calităţile de stil,
intonaţie,
pauze, logice etc;
receptarea/decodarea corectă a mesajelor non-verbale emise
simultan/alternativ cu cele verbale;
interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce
în eroare intenţionat ori neintenţionat;
decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar;

<titlu>CLIMATELE COMUNICĂRII ÎN
ORGANIZAŢII
Climat defensiv (I) Climat deschis (TI) Contrast IvsII
1. Evaluaţi v Descriptiv Ccmmicare strict bazată pe judecăţi de
valoare; comunicare orientată spre
conţinut.
2. Control Orientare Comunicare cu scopul de a-1 influenţa
pe celălalt; comunicare cu scopul de a
ajunge la un punct de vedere comun.
3. Strategie Spontaneitate Comunicare din raţiuni strategice;
comunicare neimpusă.
4. Neutralitate Empatie Comunicare în condiţii de indiferenţă
reciprocă; comunicare din ataşament.
5. Superioritate Egalitate Comunicare ierarhică; comunicare pe
picior de egalitate.
6. Certitudine Provizorat Comunicare în termeni categorici;
cornunicare în termeni provizorii.

(Apud J.J. van Cuilenburg & alţii, Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998,pg.ll3).

370
 <titlu>EFICIENŢA/INEFICIENTA
COMUNICĂRII

a. Eficienţa presupune:
empatie
congruenţă
ascultare activă
feedd-back oportun

b. Ineficienta e dată de:

lipsa planningului,
anexări nejustificate mesajului(„ beţia de cuvinte "),
distorsiunea semantică
mesaje exprimate precar sau cu pierderi
ascultare deficitară şi evaluare prematură
lipsa de încredere şi încordarea
inadaptabilitatea subiecţilor în factorul timp repartizat

<titlu>FUNCŢIILE COMUNICĂRII (după R.

Jakobson):

-Expresivă (axată pe emiţător) întrebarea CINE

Referenţială (axată pe referent) întrebarea UNDE
Poetică (axată pe mesaj) întrebarea CE
Fatică (axată pe canal) întrebarea CAND
Metalingvistică (axată pe cod) întrebarea CUM
-Conativă (axată pe receptor) întrebarea CUI

<titlu>CLASIFICAREA RELAŢIILOR SOCIALE

(după Leopold
vonWiese)

- inter-individuale, cu trei sub-niveluri:

371
 îndreptate spre altul (contact, apropiere)
comparative cu altul (concurenţă, opoziţie)
mixte (în parte spre, în parte cu)

- inter-grupale, cu patru sub-ramuri:

de diferenţiere (dominaţie, ierarhie, selecţie)
de integrare (socializare, stabilizare)
de destrucţie (exploatare, corupţie)
de reformă (profesionalizare, instituţionalizare)

<titlu>COMUNICATIVITATEA
PARTENERILOR

Primitor (bucuros de oaspeţi, jovial, politicos, culant)

Vorbăreţ (vesel, volubil, bine-dispus, locvace)
Impulsiv (nerăbdător, enervant, enervat, irascibil, grăbit)
Cumpătat (calm, serios, răbdător, tolerant)
Tăcut (introvertit, taciturn, do ut des/dau dacă dai)

<titlu>CVARTETUL RELAŢIONĂRII
MANAGERIALE

Cognitivă (procesarea informaţiilor)

Interpersonală (relaţionarea cu feed-back)
Comunicaţională (schimb constant de mesaje)
Motivaţională (relaţii stimulativ-punitive)

<titlu>CARACTERISTICILE
RELAŢIILOR
INTERINDIVIDUALE

- caracter psihologic (subiecţii raportului au toată

gama
de însuşiri psihice: percepţie, înţelegere, evaluare, toleranţă,
comunicare)

372
 caracter conştient (în contextul relaţiei acţionează o
reciprocitate a raporturilor şi scopurilor)
caracter direct (necesitatea dialogului face to face, a
contactului nemijlocit)

<titlu>CONDIŢII ALE COMPONENTELOR

CONVERSAŢIEI

să fie concise, precise, corecte din punct de vedere

gramatical;
să nu conţină răspunsul sau să-1 sugereze;
să nu fie complexe, compuse, alambicate;
să fie variate, atractive;
să nu pretindă răspunsuri monosilabice (da, nu);
să fie compatibile cu nivelul de înţelegere al partenerilor;
să se refere la un conţinut clar;
să genereze eventual alte întrebări;

<titlu>CONŢINUTUL MESAJULUI
"Mesajul necesită un contact, un canal şi o conexiune
psihologică între expeditor şi destinatar, contact care le permite
să stabilească şi să menţină comunicarea " (Roman Jakobson)
news (ştiri) data (date) know (cunoştinţe).

<titlu>REGULILE INEVITABILITĂŢII
COMUNICAŢIONALE

cunoaşterea şi stima de sine;

conştientizarea nevoilor celuilalt;
ştiinţa (arta, măiestria, priceperea, răbdarea) de a asculta;
capacitatea persuasivă în privinţa semnalelor emise şi
recepţionate;
expertiza ofertei feed-back-ului eficient;
înţelegerea procesualităţii relaţiei comunicaţionale;
ştiinţa exprimării sentimentelor, dorinţelor, motivelor;

373
acceptanţa conflictologiei grupale şi a crizelor ce se pot declanşa
într-o organizaţie:
asumarea rezolvării paşnice, mediate, comunicationale a
conflictelor.

<titlu>NIVELURILE COEXISTENŢEI
ORGANIZAŢIONALE
(utilul, plăcutul, comunicaţionalul)

374
<titlu>CADRANUL COMUNICĂRII DE TIP
IERARHIC

MALEABILFERMDURPERFORMANT123EFICACE456CO
MPETENT789

(Apud Richard Koch, Primele 100 de zile ale unui şef de succes,
Ed. Alternative, 1995)
<titlu>BARIERE COMUNICAŢIONALE
a. Generate de emiţători
»

Insuficienta documentare pusă pe seama lipsei de timp

Superficialitatea dialogului pusă pe seama urgenţelor,
ignorarea
regulii „numărului 7" (a spune ceva de şapte ori în şapte
moduri)
Supradimensionarea introducerilor şi divagaţiilor inutile
Tendinţa deturnării dialogului spre monolog, din fiica faţă
de opinia
partenerului
Tonul ridicat, iritabil, agresiv, care intimidează şi inhibă

375
Descurajarea posibilităţilor de contrazicere şi a atitudinilor
negativiste progresiste
-Utilizareaunui limbaj inadecvat, inaccesibil, livresc
Deficienţele în capacitatea de ascultare, impietarea feed-
back-ului
Lipsa de respect faţă de persoana interlocutorului,
manifestată
prin neatenţie, întreruperi, grabă, alte activităţi derulate în
paralel
Persistenţa în prejudecata comportamentului ex cahedra, care
descurajează participativitatea creatoare
Rezistenţa la implementarea unei idei noi care poate perturba
o
ordine prestabilită, un stătu quo organizaţional
Aroganţa, ticurile, prejudecăţile ierarhiei funcţionale
coincidente
cu cea culturală
Mediocritatea intelectuală, superficialitatea actualizării,
rutina
behaviorismului, ignorarea dinamismului procesual-sistemic
al vieţii
organizaţionale.
Folosirea logicii reci, cu adresabilitate raţională, fară
agrement
emoţional, cu destinaţie sufletească
Inconsecvenţa, bâlbele, exagerările, omisiunile, greşelile,
inadvertenţele, stilul prolix.

b. Generate de receptori
Neimplicarea în viaţa organizaţiei
Espectanţa şi espectativa în privinţa trebuinţelor fiziologice,
de
securitate, de apartenenţă şi de acceptare.
Rezerva în a exprima idei, opinii, propuneri, critici de teamă
să
nu activeze butada „şeful are totdeauna dreptate".
Convingerea că problemele subordonaţilor nu-i interesează,
ba
chir îi irită pe şefi
Inhibiţia dată de vârstă, lipsa de experienţă şi carisma şefului

376
Carenţele şi inabilităţile comunicationale exprimate înscris şi
oral
Tendinţa de conservatorism de teama de a nu supăra/jigni
şeful
care consideră sistemul creat de el unul perfect

377
Efectele stilului laisez-faire care poate să şi limiteze
iniţiativele,
cum poate să le şi activizeze.
Lipsa „zalelor" lanţului persuasiunii compus din verbe
perechi,
precum: a auzi/asculta, a asculta/a înţelege, a înţelege/a
crede, a
crede/a urma...
Lipsa empatiei, interesului şi respectului pe verticală
Prejudecata documentării ulterioare din surse alternative şi
existenţa preconcepţiei ,,nimic nou sub soare"
Temperamentul dificil, carenţele caracteriale şi tarele
educaţionale
Inexistenţa liderilor informali sau ineficienta acţiunilor
acestora.

<titlu>OCLASIFICAREARELAŢIILORINTERPERS
ONALE

- după trebuinţe (nevoi) umane:

de inter-cunoaştere
de inter-comunicare
afectiv-simpatetice
după modul de exercitare:
unilaterale (neîmpărtăşite)
reciproce (împărtăşite)
după latura procesuală (dinamică):
de cooperare (mutuale)
de competiţie (rivalitate)
de conflict (opoziţie)
de acomodare (obişnuinţă)
de asimilare (fuziune)
de stratificare (ierarhizare)
de alienare (îndepărtare)
după aşteptări (receptivitate)/aporturi
(iniţiative):
-compatibile
-incompatibile

378
 <titlu>ŞAPTE CERINŢE ALE UNEI
INFORMAŢII

1. REALISMUL (reflectarea corectă a proceselor şi

fenomenelor din organizaţie, precum şi din mediul
ambiant
al acesteia)
1. COMPLEXITATEA (exprimarea noutăţii
fenomenelor şi
proceselor din diverse unghiuri de vedere: economic,
social, religios, cultural, militar, ecologic etc.)
1. CONCIZIAşi CLARITATEA (exprimarea sintetică
şi
clară mesajului, a elementelor de noutate, a specificului
situaţiei)
1. FIABILITATEA (extragerea şi conservarea
substanţei
informaţionale cu semnificaţie pentru istoria, prezentul şi
perspectiva organizaţiei)
1. OPORTUNITATEA (prezentarea informaţiei în
volumul,
structura, viteza şi nivelul cerute de un anumit moment)
1. DINAMISMUL ( reflectarea situaţiilor, faptelor,
fenomenelor în evoluţia lor şi indicarea tendinţelor în
mişcarea lor viitoare)
1. ADAPTABILITATEA ( adaptarea nivelului de
prelucrare,
modului de prezentare, timpului de furnizare la
cerinţele
emitenţilor şi furnizorilor)

379
 2. <titlu>"STEAUA" ÎNTREBĂRILOR
De
ce?

De De
ce? ce?

De De
ce? ce?

De
ce?
COMUNICĂRII (C6U)
<titlu>PARTICULARITĂŢILE
RELAŢIILOR
INTERPERSONALE

sunt un „aliaj" între social şi psihologic

sunt o simbioză între subiectiv şi obiectiv
au aspecte de distanţare şi contradicţie

380
 au caracter etic, valorizator
au caracter formativ, oamenii trăind unii prin alţii

<titlu>ZONE ŞI TIPURI DE PROBLEME ALE

INTERACŢIUNII (apud R. Bales)

Zonele comportamentului verbal

socio-emoţională pozitivă
neutră a sarcinii
socio-emoţională negativă

Tipuri de probleme raportate la zone

de comunicare
de evaluare
de influenţă
de decizie
tensionale
de integrare

N.B. Din intersecţiile zone/tipuri rezultă un set de 12

categorii de
comportament comunicaţional.

<titlu>DIHOTONII ALE TIPURILOR

COMUNICĂRII (apud Sills)

animală vs umană
directă vs. mediată (indirectă)
unidirecţională vs bidirecţională

Comunicarea animală (etologia) (apud M. Dinu)

sonoră (nu este limbaj)
gestuală

381
 chimică
tactilă
cromatică
luminoasă
electrică

Comunicarea umană are la bază procese psihice (senzaţii/

percepţii/afecte/reprezentări), procese ale gândirii
(abstractizare/generalizare/sistematizare/analogie), ale
memoriei (imediată/mijlocie/durabilă) şi primară (secundară
ori verbală), spontană (deliberată sau voluntară), mecanică
(semnificativă ori logică) dar şi procese sociale (coduri,
norme,
reguli, semnificaţii)
nonverbală (kinezică, oculezică, proxenică, cronemică,
cromatică etc.)
verbală
paraverbală

N.B. Există numeroase alte clasificări:

instrumentală/situţională (T.R.
Nilson), explicită/implicită (E. Sapir), directă/indirectă (B.
Brownell)
etc.

<titlu>CARACTERISTICILE REŢELELOR
DE
COMUNICARE (apud Tichy)

mărimea reţelei (numărul de elemente

comunicationale)
proximitatea (ca formă a non-verbalismului)
densitatea (diversitatea mică creşte coeziune
comunicaţională)
centralitatea (raportarea la ierarhia comunicării)

382
 <titlu>CONDUITE COMUNICAŢIONALE (apud T.
Kahler)

Concentrarea pe intelect (Fiiperfecţi)

Concentrarea pe emoţie (Făplăcerel)
Concentrarea pe reacţii (Fă efor tur i\)
Concentrarea pe timp (Grăbeşte-te\)
Mascarea sentimentelor (Fiiputernici)

<titlu>DECALOGUL PREGĂTIRII UNEI

CONVERSAŢII

1. Vă puneţi adese întrebări despre celălalt?

1. Puteţi trezi încrederea?
1. Sunteţi atent la reacţiile celuilalt?
1. Reacţionaţi la momentul potrivit?
1. Ştiţi să luaţi cuvântul când e necesar?
1. Ştiţi să vă ascultaţi interlocutorul?
1. Puteţi să daţi dovadă de umor?
1. Sunteţi în stare să decodaţi emoţiile
interlocutorului?
1. Transpiraţi, văroşiţi, tremuraţi uşor?
1. Cădeţi totdeauna în picioare?

<titlu>CARACTERISTICILE VORBIRII (apud

Dimbley, Burton)

Caracterul situativ (vorbirea e succesiune de sunete şi

enunţuri)
Adresabilitatea (vorbirea e orientată mereu spre o
persoană)
Caracterul succesiv (vorbirea implică o înşiruire de
cuvinte în propoziţii şi fraze)
Carterul ritmic (vorbirea se integrează unui anumit
ritm).

383
 <titlu>CARACTERISTICILE LIMBAJULUI
INTERN

Limbajul intern: vorbirea sonoră lăuntrică a fiecărei

persoane, filtru pentru elaborarea răspunsurilor
este de factură imaginativ-verbală
are caracter eminamente predictiv
posedă grad mare de libertate sensual-structurală.

<titlu>CARACTERISTICILE COMUNICĂRII
VERBALE

Productivitatea (limbajul produce mesaje)

Dinamismul (limbile evoluează în timp)
Pierderea (productivitatea limbii face ca mesajele să
piardă informaţii)
Autonomia (comunicarea e aspaţială, atemporală şi
ficţională)
Arbitrariul (corespondenţa precară între semne şi
referinţe: iconi, simboluri)
Dimensiunea culturală (comunicarea e parte a culturii)
Imediateţea (comunicarea verbală e orală, înţelegerea
producându-se în actul recepţiei)

<titlu>CALITĂŢILE UNEI ŞTIRI EFICIENTE

Acurateţea, obiectivitatea, exactitatea - întreaga calitate
se dă în primul paragraf după lead.
Rapiditatea, originalitatea, varietatea - o ştire verificată
şi exactă trebuie să plece imediat.
Completitudinea - nu se poate spune totul despre
eveniment,
dar trebuie să se precizeze suficient de mult pentru ca
nici o

384
 întrebare majoră să nu rămână fară răspuns. Elementele
de
context fac ştirea mai inteligibilă pentru oamenii ce
citesc /
privesc rar ştirile.
Ştirea interesantă - valoarea ştirii o reprezintă impactul
pe
care îl are asupra oamenilor. Ştirea care stârneşte un
mare interes
este aceea care are ca subiect un conflict.
Concizia - indiferent de amploare, ştirea trebuie să aducă
maximul de informaţie în minimul de cuvinte. Esenţa
unei ştiri
trebuie să fie inclusă în primele 20 de cuvinte, adică în
lead.
Autenticitatea - trebuie să fie ştiri adevărate, cu surse
reale,
verificate.
Corectitudinea în redactare - respectarea normelor
literare
de exprimare corectă scrisă şi vorbită.

<titlu>EFECTELE COMUNICĂRII VERBALE

Este inepuizabilă (mesajul se poate reproduce)
Este serială (mesajul se poate retransmite)
—Este mistificatoare (prin minciuni, falsuri se poate
manipula realitatea, fiindcă acţionează ipoteza
relativismului lingvistic)
—Este sistemică (este constituită dintr-o articulaţie
de
înţelesuri plurale)

<titlu>CLASIFICĂRILE ŞI FUNCŢIILE
ASCULTĂRII

Ascultarea reprezintă 53% dintr-o secvenţă de

comunicare, în care 16% este vorbire, 17% lectură, 14%
scriere

385
Tipuri (apudM. Dinu):
- non-ascultarea

386
 ascultarea
meditaţia (gândirea)

Tipuri (apud Watson, Hill):

pseudoascultarea
ascultarea
ascultarea activă (prin parafrazarea
emiţătorului, punerea de întrebări şi
exprimarea stării psihice a individului)

Funcţii (apud Watson, Hill):

controlul înţelegerii
încurajarea comunicării
asigurarea feed-back-ului aşteptat.

<titlu>FACTORII COMUNICĂRII INTER-

PERSONALE

^ facilitatori (apud
I.Dinu)
concepţiile despre sine ale emiţătorului/receptomlui
cunoştinţele,credinţele, atitudinile, valorile, propunerile şi
experienţele E/R
rolurile deţinute în grup de E/R
-motivaţiile E/R
contextul situaţiile de comunicare

b. inhibatori (apudBurton-Dimbley)
tehnici (e.g. barierele fizice tip „zgomot de fundal")
semantici (e.g. incapacitatea de a înţelege semnificaţia
semnelor
verbale/nonverbale)
psihologici (e.g. mesajul poate fi perceput ca o ameninţare
faţă
de valorile unei persoane)
c. optimizatori (apud R. Catchard, L. Samorar)

387
specificitatea şi claritatea
dovezile faptice
separarea problemelor de oameni
diminuarea mesajelor negative
amestecul negativ/pozitiv
formulările ca decizie colectivă
ritmul adecvat
modalitatea adecvată de transmitere

<titlu>FENOMENE SECUNDARE ALE

COMUNICĂRII
VERBALE

Polarizarea (raportarea la realitate se face dihotomic)

Eficienţa (comunicatorul construieşte obiecte pe care le
extrage din real)
Forma (conţinutului comunicării îi corespunde o formă)
Prestigiul sursei (emiţătorul se impune prin credibilitate
şi
prestanţă)
Distincţia realitate/,,etichete" (înţelegerea procesului
internalizării (nonreal)/ externalizării (real)
Prejudecata (sursele sunt stereotipurile, personalitatea
comunicatorului, „ţapul ispăşitor", cultura şi conflictul
social)

<titlu>AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE

COMUNICĂRII
SCRISE

Dezavantaje
Imposibilitatea folosirii limbajului nonverbal;
Inexistenţa "mărcii emoţionale", a subiectului participativ;
Lipsa formei de control prin reacţia spontană a receptorului;
Posibilitatea ca receptorul să nu înţeleagă mesajul (sau chiar
codul).

388
Avantaje
Se foloseşte un limbaj controlat şi controlabil din punct de
vedere al normelor de corectitudine;
Se pot ascunde manifestările pătimaş subiective care ar
putea
"bruia" o comunicare directă;
Mesajul se fixează într-o imagine textuală, putând fi
verificat;
Se pretinde o anumită grijă pentru redactarea estetică,
aceasta
fiind o normă de prestigiu cultural, afectiv şi intelectual;
Enunţarea scriptică poate fi progresivă şi îndelungat
elaborată,
pe baza unei strategii;
Stăpânirea corectă a tehnicii scrierii, cunoaşterea regulilor
de
scriere.

<titlu>TIPOLOGIA REŢELELOR DE
COMUNICARE
GRUPALĂ (apud M J. Leavit)

reţea primară (statusuri echipotenţiale)

reţea circulară (comunicare vicinală a elementelor)
reţea în lanţ (un element e închis/absent)
reţea în furcă sau „ Y" (cel puţin trei lanţuri)
reţeaînroatăsaustea(un„lider"centralşi... spiţespre
membri)

N.B. Reţelele comunicării în grup au caracter dinamic

<titlu>ROLURILE SOCIALE ALE

LIMBAJULUI (apud
N. Goodman)

Limbaj cultural (elevat, supravegheat,

stilizat)
Limbaj popular (uzual, frust, natural)
Limbaj universal (limbajul matematic)

389
 Roluri
Identificarea membrilor grupului (arhaisme,
regionalism)
Comunicarea privată (argoul)
Negocierea/marcarea statusului (j argonul)

<titlu>CARACTERISTICI ALE TONULUI

în funcţie de temperament, stabilitate emoţională, loc
în
ierarhie, talent oratoric etc. un comunicator poate fi: abătut,
afectat, afectuos, alintat, apropiat, arţăgos, aspru, autoritar,
batjocoritor, bădăran, bănuitor, binevoitor, blazat, blând,
bombastic, bucuros, calculat, cald, calm, caustic, certăreţ,
chinuit, civilizat, complice, conciliant, condescenent,
confidenţial, corect, cumpănit, curajos, degajat, demn,
deschis, didactic, disperat, dispreţuitor, distant, dominator,
dramatic, dur, egal, emfatic, energic, entuziast, exasperat,
expansiv, ezitant, furios, glumeţ, grav, hotărât, plin de ifose,
imperativ, indiferent, indignat, infatuat, insinuant,
interogativ,
iritat, ironic, împăciuitor, încrezător, încruntat, înfricoşat,
îngrozit, însufleţit, înţelegător, înţepat, leneş, linguşitor,
lugubru, macabru, măsurat, misterios, morocănos, necioplit,
nemilos, nemulţumit, neutru, obosit, obraznic, oficial,
optimist,
oţărât, patetic, persuasiv, plângăreţ, plictisit, plin de sine,
politicos, poruncitor, precipitat, prefăcut, preocupat,
prevenitor, prietenos, protector, protocolar, prudent, răstit,
încărcat cu reproşuri, rece, resemnat, respectuos,
respingător, revoltat, rezervat, ridicat, rugător, ruşinat,
sarcastic, scandalizat, scârbit, scorţos, sentenţios, serios,
sigur de sine, sfidător, sobru, spăsit, speriat, stăpânit,
strident,
suav, subtil, sumbru, supărat, superior, supus, suspicios,
şăgalnic, teatral, temător, timid, tragic, trist, ţâfnos, umil,

390
 urâcios, uşuratic, vesel, voluntar, vulgar, zglobiu.

P.S. încercaţi să mai găsiţi şi alte epitete (caracteristici) ale

acestei
componente a comunicării paraverbale.

<titlu>FORMELE PUBLICITĂŢII
Criteriul Modalităţi de realizare a publicităţii
Obiectul 1 .Publicitatea de produs
publicităţii 2. Publicitatea de marcă
3. Publicitatea instituţională
Ţinta publicităţii 1 .Publicitatea pentru consumatori finali de pe piaţa
2. Publicitatea pentru consumatori finali de pe piaţa
(alta decât cea naţională)
3. Publicitatea destinata intermediarilor
Aria geografica 1 .Publicitate locală
de răspândire a 2. Publicitate regională
publicităţii 3. Publicitate naţională
4. Publicitate internaţională
Vârsta produsului 1. Publicitate de informare
pentru care se 2. Publicitate de susţinere
face publicitatea 3. Publicitate de reamintire
Tipul mesajului 1 .Publicitate factuală
publicitar 2.Publicitate manuala
Suportul 1 .Publicitate prin presa editată
mesajelor 2. Publicitate prin radio
publicitare 3. Publicitate prin televiziune
4. Publicitate prin cinematograf
5. Publicitate exterioara (bannere)
6. Publicitate prin tipărituri (afişe)

<titlu>"CEI 5 M" AI PUBLICITĂŢII

Care sunt obiectivele publicităţii? (misiunea)
Cât de mulţi bani pot fi cheltuiţi? (banii/money)

391
 Ce mesaj trebuie lansat? (mesajul)
Ce mijloace de comunicare trebuie folosite?
(mijloacele)
Cum trebuie evaluate rezultatele? (măsurarea)

<titlu>LIMBAJUL CULORILOR
Culori Reflexie(%) Efecte psihologice Particularităţi
ROŞU 25 Stimulează, domină, excită, Măreşte pulsul şi tensiunea
duce la violenţă arterială
ALBASTR 25 Răcoroasă, odihnitoare, îndepărtează insecte,
U calmantă, revigorantă rezistă
slab la lumină
GALBEN 55 Caldă, invită la acţiune, Dă senzaţia de bine, de
stimulează creierul bine, de sănătate
PORTOCALIU 45 Caldă, tonică, euforică, Oboseşte vederea prin
veselă intensitate
VERDE 35 Răcoroasă, liniştitoare, Efect tranchilizant, dar şi
predispune la creaţie depresiv dacă e singură
VIOLET 25 Rece, saporfică, mistică Rezistentă la lumină,
melancolică recomandată nervoşilor
NEGRU 5 Relativ caldă, odihnitoare, Absorbantă a luminii,
dar şi deprimantă solemnă, cererrcrrioasă
ALB 85 Rece, obositoare, Resping căldura, induce
Inhibantă răceala cormnicaţională

<titlu>CROMATICĂ RELAŢIONALĂ
Roşu - simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei
şi
al bucuriei de viaţă

392
 Negru-absolutism, statornicie, eternitate
Galben - lumină, tinereţe, fericire, recoltă,
ospitalitate
Verde - reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie,
speranţa
Albastru - cer, sănătate, vitalitate
Violet - stăpânire de sine, răbdare, încredere în
dreptate

<titlu>DESPRE „VOCEA" CULORILOR

Simbolistica diferitelor culori, valoarea comunicativă
a
cromaticii şi a combinaţiilor coloristice poate avea
următoarele 40
de „traduceri":
alb cu roşu - dragoste fericită, sentimentul veseliei;
alb cu albastru - modestie, prudenţă şi tact în iubire;
alb cu cenuşiu - speranţa de a poseda ceva dorit;
alb cu galben - dragoste împărtăşită;
alb cu roşu deschis - dragoste, curaj în iubire;
alb cu verde - virtute, iubire platonică;
alb cu roşu purpuriu - favoare înnoită, amiciţie;
alb cu negru - speranţa în timpuri mai bune;
alb cu castaniu - plăcere şi mulţumire;
alb cu violet - uşurinţă în dragoste;
alb cu stacojiu - opinia inocentă;
galben - suces în iubire;
galben cu albastru - bucurie;
galben cu cenuşiu - dragoste obţinută cu greutate;
galben pal- inconsecvenţă;
galben cu negru - dragoste prudentă şi înţeleaptă;
roşu - fericire, iubire;
roşu cu verde - curaj juvenil;
roşu cu albastru - dorinţa de a cunoaşte, curiozitate;

393
 roşu cu galben - dorinţă, cerere;
roşu cu negru - răzbunare, mizantropie;
roşu cu castaniu - piederea speranţelor;
roşu purpuriu - putere deplină;
roşu cu violet - dragoste aprinsă;
verde - speranţă, bucurie, hărnicie;
verde cu albastru - veselie aparentă, speranţă nesigură;
verde cu violet - bucurie în dragoste, mulţumire;
verde cu castaniu - tensiuni afective;
verde cu negru - veselie blândă şi tăcută;
verde cu alb - candoare sentimentală;
albastru - frumuseţe, amiciţie, fidelitate;
albastru cu alb cenuşiu - pierdere materială;
albastru cu violet - prudenţă - viclenie sentimentală;
albastru cu alb - veselie;
albastru cu roşu purpuriu - fericire şi dragoste prudentă;
violet cu castaniu - iubire nesigură;
negru - întristare, înţelepciune, constanţă;
negru cenuşiu - speranţă de alinare;
albastru cu albastru - viclenie, prefăcătorie;
roz - culoarea jemanfişismului, a optimismului.
(Apud C.Petcu&C.Trandafir, Introducere în ştiinţa şi arta comunicării
INI, Bucureşti, 2000)

<titlu>FORME ALE COMUNICĂRII

VERBALE

Orale:
Vorbirea (lentă: 200 silabe/minut, normală: 350
silabe/minut şi rapidă: 500 silabe/minut)
Dialogul
Monologul
Scrise:
Scrisul
Cititul

394
 Forme comune:
Conferinţa, Prelegerea, Discursul,
Alocuţiunea,
Referatul, Conspectul, Relatarea, Povestirea,
Pledoaria, Predica, Intervenţia, Interpretarea,
Seminarul Rezumatul, Interviul, Declaraţia,
Dezbaterea, Colocviul, Toastul, Necrologul,
Dizertaţia, Expozeul

<titlu>FORMELE NONVERBALISMULUI

Expresia facială (mimica) (bucurie, supărare, frică,

dezgust, tristeţe, surpriză) (apud Watson, Hill)

Privirea (oculezica) (dominatoare, obedientă, egalitară)

funcţie de feed-back
funcţie de relaţionare socială
funcţie de gestionare spaţială
funcţie de reglator verbal

— Kinezica (substitutivă, completivă, însoţitoare,

afectivă,
regulator-adaptivă)
- gestica (apud G. de Vito)
funcţiile gesturilor (de):
accentuare
completare
contrazicere
reglaj
repetare
substituire
- clasificarea gesturilor (apud G. de Vito):
emblemele (limbaj surdo-muţi)

395
 ilustrările (bastoane, pictografe,
kinetografe,
indeografe, mişcări deictice, spaţiale,
ritmice
şi ilustratori emblematici)
gesturile reglatoare
mişcările afective
gesturile adaptive
alter-adaptori
auto-adaptori

clasificarea gesturilor (apud D. Morris)

expresive
mimica
mimică socială
mimică teatrală
mimică parţială
mimică tip „vacuum"
schematice
simbolice
temice
codate
atingerile (apud St. Jones, E. Yarbrough)
funcţii:
transmitere emoţii pozitive, afecte
atingeri ludice (înjoacă)
atingeri de control
atingeri „rituale" (cu palma ca şi cu
privirea)
atingeri non-comunicaţionale explicit
prezenţa personală:
ţinuta (vestimentaţie, comportament, port,
folosire)
carisma(atractivitatea, empatia, simpatia)
fizicul (ecto-, endo-, şi mezomorf)
artefactele (podoabe, accesorii, insigne)

396
— Proxemica (Percepţia/utilizarea spaţiului - apud Edward
T.
Hali)
posturi (poziţii)
mişcări (distanţe Hali) în spaţiu:
intimitate (corp la corp) (zona de
protecţie)
0-15 cm lupte, sex
15 - 45 cm aglomeraţie, parteneri, membri
femilie
personalismul (familiară) (zona de confort)
45 - 75 cm braţ la braţ, colegi de bancă
75-125 cm dialog, colegialitate, contact fizic
distanţa socială (amfiteatru) (zona de dialog)
125 - 210 cm relaţii de birou
210 - 360 cm parteneri de afaceri
distanţa publică (agorală) (zona de miting)
360 - 750 cm amfiteatru, spectacol
750 -1000 cm piaţă, stadion
- încălcarea teritorialităţii
-violarea
- contaminarea
-invazia

—Cronemica (Cronostica) (Limbajul timpului)

categorii temporale:
fizic (real)
psihologic (perceput)
fiziologic (etapizat)
cultural (monocromie şi/sau policromie)
-caracteristici:
punctualitatea (oportunitatea)
atemporalitatea (anistorismul)
simbolistica (rit, mit, cutumă,
tradiţie)

397
—Cromatica (Limbajul culorilor)
comunicarea plastică (estetica)

—Limbajul liniştii (Comunicare emoţională)

Comunicarea acustică (melosul)
Comunicarea intimă (erosul)
Comunicarea literar-artistică (eposul)
Comunicarea existenţială (etosul)
Comunicarea senzitivă (audenii, mirosenii, vedeni,
desgustări,pipăiri)
Alte tipuri (chimică, luminoasă, electrică etc.)

—Paraverbalismul (cognitiv, injonctiv, indicial)

(paralimbajul)
Ritmul (lent, moderat, rapid, inconstant etc.)
Viteza (mare, mică, exagerată etc.)
Sunetele parazitare (ăăă, îîî, că-că-că, ţî,ţî5ţî...)
Tonalitatea (timbrul vocii)
Accentul (tare, încet, puternic)
Tăcerea (absolută şi notabilă)

<titlu>CARACTERISTICILE COMUNICĂRII
NONVERBALE

este neintenţionată—ne trădează emoţiile sau atitudinea

comunicarea non-verbală este alcătuită dintr-un număr de
coduri separate pe care trebuie să învăţăm să le folosim.
Anumite coduri nonverbale sunt universale, fiind înţelese la
fel în
culturi diferite;
abilitatea de comunicare non-verbală creşte odată cu
vârsta, cu experienţa.
mesajele nonverbale ne furnizează informaţii despre
problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi,
despre
care am fi jenaţi să discutăm.

398
prin mesajele nonverbale pe care le recepţionăm, putem
obţine informaţii despre identitatea culturală,
personalitatea, atitudinile şi stilul personal.
contactul vizual, distanţa la care ne plasăm, expresia feţei,
zâmbetele, atingerile arată că ne place sau nu ne place;
gradul de implicare se manifestă prin viteza şi volumul
discursului, numărul de gesturi folosite, schimbarea
expresiei feţei;
statutul social al persoanei cu care comunicăm este
evidenţiat
prin spaţiul pe care îl ocupă, prin expunerea unor obiecte sau
îmbrăcăminte costisitoare etc.

<titlu>IPOSTAZE DE COMUNICARE NON-

VERBALĂ

comunicarea non-verbală senzorială, ce se bazează pe ceea

ce receptăm cu ajutorul simţurilor văzului, auzului,
mirosului, tactil
şi gustativ;
comunicarea non-verbală estetica (pictură, muzică, dans,
imagine etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme
de
exprimare artistică şi comunică diferite emoţii artistice;
comunicarea non-verbală bazată pe folosirea însemnelor
heraldice (steaguri, insigne, uniforme etc) şi a simbolurilor
specifice, legate de religie (cruce, altar, icoane etc) sau statut
social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile etc).

<titlu>FUNCŢIILE ŞI CARACTERISTICILE
COMUNICĂRII
NONVERBALE (apud Watson, Hill)

Funcţii
accentuarea (întărirea) comunicării verbale (mesajului)

399
complementaritatea (informaţii suplimentare)
contextualitarea sau expresivitatea (de sensibilizare)

400
 substitutivitatea (înlocuirea limbajului verbal, gen surdo-
munţii)
manipulatorie (persuadarea cu ţel precis)

Caracteristici
comunicabilitatea (omul este fiinţă transmiţătoare de
semnificaţii)
fidelitatea scăzută (preponderent persuasivă şi puţin
cognitivă)
sincronismul comportamental (tendinţa de
unilateralitate)
particularizarea culturală (diferenţele semantice şi
semiotice)
contextualizat-contextualizantă (oferă context/respectă
context)
transfer de semnificaţii în exterior (obiectele-semn/
simbol/marcator)
credibilitate (7% verbalul, 3 8% paralimbajul,
55%nonverbalul)

<titlu>PRINCIPIILE RELAŢIILOR UMANE

1.Cele mai importante şase cuvinte sunt: trebuie să
admit
că am greşit!
2. Cele mai importante cinci cuvinte sunt: ai făcut un
lucru
bun!
3. Cele mai importante patru cuvinte sunt: ce părere ai
tu?
3. Cele mai importante trei cuvinte sunt: vrei, te rog!
3. Cele mai importante două cuvinte sunt: îţi
mulţumesc!
3. Cel mai important un cuvânt este: noi!
3. Ultimul cuvânt important şi el este: eu!

401
 4. <titlu>IMPERATIVELE, SCOPURILE ŞI
NEVOILE
COMUNICĂRII

Imperativele procesului comunicaţional

Să convingem
Să explicăm
Să influenţăm
Să educăm
Să informăm
Să mdeplinim alte obiective

Scopurile procesului comunicaţional

Să fim receptaţi
Să fim înţeleşi
Să fim acceptaţi
Să provocăm o reacţie

Obiectivele (nevoile)procesului comunicaţional

nevoia de a spune, a atenţiona, a informa
nevoia de a explica, a descrie, a fi înţeles
nevoia de a fi recunoscut
nevoia de a convinge, a influenţa
nevoia de a fi valorizat
nevoia de intimitate
nevoia de a distra, relaxare, loisir

<titlu>INFLUENŢELE COMUNICĂRII
VERBALE

—Raportul fapte - inferenţe (concluzii)

faptele sunt evidente
faptele sunt nedubitative
faptele sunt credibile

402
—Definirea situaţiei
definiţii alternative (aceeaşi situaţie/persoane diferite)
pierderea de semnificaţii (oamenii vorbesc cu aceleaşi
cuvinte despre situaţii diferite sau folosesc semnificaţii
identice la cuvinte diferite).

—Totalitatea (decodarea de la parte la întreg)

—Natura limbajului (semnificaţii diferite în timp)

<titlu>POLEMICACIVILIZATĂ
1. în orice polemică ştiinţifică, socială sau politică,
discuţia
trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la
acele idei care
au contingenţă cu problema respectivă.
1. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument
fie
teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care
sunt relevante
în ce priveşte problema discutată.
1. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie
caracterul,
temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece
acestea nici nu
infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le
susţin.
1. Părţile nu au dreptul să pună în discuţie motivele
care
determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece
aceasta abate
discuţia de la problema în sine.
1. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii
de
gândire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau
partidului politic
din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor
polemicii

403
şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. într-o polemică
civilizată contează numai argumentele invocate de adversar
ca
individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai
dreptate
pentru că eşti gânditor materialist, patron sau laburist, ci dacă
argumentele tale sunt convingătoare sau nu. (Apud, revista
Dilema^, l,
2000, Bucureşti).

404
 2. <titlu>GESTICA ANALIZATORILOR CAPULUI

Gura: Frecat buzele cu limba, surâsul, ţuguiatul buzelor,

rânjetul,
scosul limbii (f la Einstein), hohotul, mustăcitul, ţâţâitul
(efectul came-
ntre dinţi), imitaţiile (dop scos, broască, pârţ), pleoscăitul,
sâsâitul,
surâsul-zeflemea într-o parte, muşcatul buzelor.
Ochii: Clipitul, măritul ochilor, lăsatul pleoapelor, ridicarea
sprâncenelor, privit cruciş, încreţitul frunţii, ochii mici,
făcutul cu
ochiul, aruncatul privirii.
Nasul: Strâmbatul din nas, scobitul în nas, smiorcăitul,
folosirea
batistei, adulmecatul, mirositul unei flori, ştergerea la nas
semnificativă.
Urechile: încordarea auzului, umflarea obrajilor, scărpinatul
în
urechi, mişcatul din urechi (la propriu), pipăitul lobilor,
„aplecarea"
urechii.

<titlu>GESTICA-PROXEMICA
PICIOARELOR

Picior peste picior - dezinvoltură

Picior peste picior pe birou - dominaţie
Bătut din călcâi - nerăbdare
Bătut din vârf - plictiseală
Tremurat (balansat) - dezinteres
Călare pe scaun - extravaganţă
Stat răscăcărat - grandomanie
Joc de glezne - grabă
Pendularea tălpii sprij inită pe călcâi - sâc cu piciorul

405
N.B. Aceste semnificaţii comunicaţionale sunt valabile doar
dacă
nu sunt rezultatul unor afecţiuni medicale.

406
 <titlu>GESTICA MÂINII

Frecatul palmelor = nerăbdare

Frecatul degetului mare cu arătătorul = bani
încleştarea degetului arătător cu mijlociul = aşteptare
Palma-n buzunar cu degetul mare afară=aroganţă
Palma-n faţă = oprire
Degetul mare înainte (lateral) = direcţie de mers
Degetul arătător la buze = linişte
Pumnul semi-închis la barbă=aşteptare
Arătătorul răsucit la tâmplă = jignire (eşti nebun)
Palma cu degetele răsfirate răsucită în zona tâmplei = jignire
(eşti
nebun)
Palma lovită de frunte = dumirire
Scris în palmă=trimite scrisoare
Degetul mare şi cel mic întinse şi duse la ureche = vorbim la
telefon
Agitarea arătătorului în plan orizontal (stânga-
dreapta)=dezacord
-Agitarea arătătorului în plan orizontal
(înainte/Înapoi)=atenţionare
-Arătătorul şi mijlociul în sus imitând litera „V"=victorie
Degetul mare deasupra pumnului mişcat de sus în jos = O.K.
Arătătorul unit cu cel mare(litera 0),celelalte aflate în
sus=perfect
Palmele deschise cu degetele răsfirate = nu pricep
Baterea palmei peste gură=am greşit
Degetul arătător la obraz = jignire uşoară
Palmele (degetele) împreunate = rugăciune
Palmele faţă în faţă la distanţe diferite = dimensiune
Palme lovite între ele = acord, aplauze
Baterea (mişcarea) palmei pe abdomen=sătul
Mâini în buzunare - nonşalanţă, aroganţă
Palma dreaptă la piept (pe inimă) = solemnitate
Palma (degetul) la coifură (tâmplă) = salut
Mâinile încrucişate la piept=aşteptare prelungită

407
Mâinile la spate = linişte
Pocnitul degetului mare cu mijlociul=evrika!
Imitaţia cu degetele a interpretării la unele instrumente:
acordeon,
fluier, nai, flaut, ţambal, chitară, pian, tobă, vioară, contrabas
sau
... dirijat
Palma întinsă (căuş) = cerşit
Arătătorul în jos, cu pumnul strâns = subliniere
Degetul mare în jos, cu pumnul strâns=dezaprobare
(condamnare
la moarte)
Arătătorul mişcat circular în plan orizontal, cu pumnul strâns
=
întoarcere
Degetul mare lipit cu inelarul, celelalte libere, semnul crucii
=
semn sacerdotal
Degetul mare şi cel mic în sus şi restul strânse = simbolul
satanei
Trecerea degetelor consecutiv peste falanga degetului mare
(stânga
spre dreapta şi invers) = numărare
Trecerea degetului arătător peste degetele întinse ale palmei
celeilalte=numărat
Degetul mare şi mijlociu întinse dinspre zona urechii în faţă
=
împuşcare cu armă de foc
Degetul mijlociu ridicat în sus=semn sexual
Bobârnac cu degetul arătător = lehamite, dispreţ
Imitarea rotirii unei manivele = sună-mă!
Imitarea scăpăratului cu arătătorul printre degetele mâinii
stângi
= vreau un foc
Degetul mijlociu pendulat în lateral=obscenitate
Palma întinsă peste palmă întinsă imitând litera T=pauză
(time-
out)
Rotirea degetelor arătător (a palmei) în faţa capului =
schimbare
Pendularea palmelor deasupra capului = la revedere
Pendularea unei palme stânga-dreapta = adio

408
Pendularea degetului mare cu celelalte strânse în pumn,
către
înapoi, peste umăr = autostop
Indicarea umărului cu degetul arătător=şef

409
Indicarea în sus cu degetul arătător = şef mare
Ambele palme întinse înainte=invocaţie divină
Degetele mari prinse de vestă (â la Stalin) = siguranţă de sine
Bătutul pumnilor = sâc!
Răsucirea palmei cu degetele răsfirate = aşa ş-aşa
Degetul mare, arătător şi mijlociu strânse „puică"=Sfânta
Treime
Degetul mare şi arătătorul imitând litera L ridicate în
sus=libertate!
Rotirea degetelor cu palma în jos, începând cu degetul mic =
furt
Mişcarea falangelor degetului mare spre piept=vino-ncoace!
Arc de cerc descris ferm cu degetul mare, arătându-se
direcţia=
pleacă, ieşi!
Palma plimbată cu muchia pe abdomen=mi-e foame
Degetele arătător plimbate ritmic în faţă (imitaţia dirijorului)
= să-
nceapă muzica!
Degetele mare şi mijlociu ridicate în sus = cerinţă
Pumnul strâns dus ferm în faţă = solidaritate
Palmele sub formă de acoperiş = îndurare
Frecatul bărbiei cu degetul mare, arătător şi mijlociu, de sus
în
jos=minciună
Degetul mare dus la gură cu pumnul strâns şi balansat=mi-e
sete
Degetul arătător (palma) arătând secţiiine din celălalt arătător
(palmă) = dimensionări (uneori obscene)'
Degetul mare imitând litera C cu degetul arătător, la distanţe
variabile=dimensiuni mici
Mâinile încrucişate puse la ceafa=plictiseală
Degetul arătător şi mijlociul duse la tâmplă=semnul
sinuciderii
împreunarea mâinilor=aşteptare răbdătoare
Simbolul foarfecei cu arătătorul şi mijlociul = întrerupere,
tăiere
Sprijinul bărbiei pe mâinile împreunate = atenţie,
concentrare
Semnul crucii trasat cu palma=final

410
 N.B. La aceste „traduceri" cvasi-intemaţionale se pot
adăuga altele ad-hoc: mâna (mâinile), degetul (degete) la
urechi
(lob), gură (buze), nas (nări), ochi (frecat, acoperit), la falcă,
la
ceafa, la tâmplă, la creştet, în barbă (scărpinat, mângâiat),
tras de
guler, din ţigară, pipă, folosit scobitoarea, paiul, căutat pe
mânecă,

411
în buzunare, scos acte, stilou, ochelari, numărat mătănii,
mâna la
pafta, la sex, scos (schimbat) verigheta, la cravată, la ceas,
bătutul
peste buzunare, curăţat unghiile, tuse-n pumni, cules scame,
trosnitul
degetelor, unghia degetului mic tăiată şi folosită ca atare,
aşezatul
(controlul) şuviţelor de păr, ochelarii pe frunte, pe nas, privit
peste
rame, braţul ochelarilor în gură.
Atenţie la specificul cultural, unde, de pildă „bine"
(un zero
descris cu degetul mare şi arătător, celelalte ridicate în sus)
din
America, poate însemna nimic în Franţa şi bani în Japonia),
sau
„eşti neserios"(arătătorul indicând în mod repetat obrazul) în
Peninsula Iberică e semn de invitaţie homosexuală.
P.S. Găsiţi şi alte semnale şi semnificaţii realizate cu
mâinile!

<titlu>OBSERVARE ŞI NONVERBALISM
* Aspectul fizic şi comportamental:
— Simptomatica stabilă:
tipul constituţional
atletic
picnic
astenic
-fizionomia
—Simptomatica labilă:
-pantomima:
poziţie corp
mers
gesturi:
instrumentale (generale,
specifice)
retorice
reactive

412
-mimica:
privirea
expresia feţei
modificări vegetative

413
 vorbirea:
- aspecte formale
- aspecte semantice
intensitatea sunetelor
fluenţa
debitul/viteza
intonaţia
pronunţia
ticurile
scrisul

* îmbrăcămintea şi încălţămintea
culoare
calitate
adecvare
modă
firmă
specific zonal
port (folosire)

<titlu>PROCEDEE DE CITIRE PERSUASIVĂ

Citirea în gând - contribuie la dezvoltarea memoriei vizuale
şi
la o independenţă totală în citire. Trecerea la acest tip de
citire se
face numai pentru cei ce ştiu să citească fluent, corect şi
conştient, să pronunţe clar şi expresiv cuvintele.
Citirea selectivă - are rolul de a evita învăţarea mecanică,
de a
controla atenţia comunicatorilor şi de a le forma capacitatea
de
selecţie;
Citirea în lanţ - a propoziţiilor asigură exersarea citirii de
către
toţi participanţii. Fiecare va citi câte o propoziţie într-o
ordine
prestabilită.
Citirea alternativă - se realizează prin lectura unei
propoziţii

414
cu voce tare, apoi următoarea în gând (sau în şoaptă). Acest
tip
de citire poate fi complicat prin citirea cu voce tare a unei
propoziţii de către un grup, iar citirea propoziţiilor
următoare se
face în gând (în şoaptă) de către un alt comunicator.
Citirea în ştafetă - dă posibilitatea de a se numi
continuatorul
la citire. După citirea unei propoziţii sau a unui alineat,
comunicatorul îşi va numi un coleg să continue. Are rolul de
a
menţine atenţia tuturor în urmărirea textului.
Ştafeta greşelilor - presupune citirea textului până la
comiterea
unei greşeli (de pronunţare, de intonaţie), când colegii vor
opri
citirea prin cuvântul "stop!". Va continua citirea textului un
alt
coleg, iar dacă după 2-3 propoziţii nu comite greşeală,
moderatorul va schimba "cititorul" din oficiu.
Citirea pe roluri - se execută pe textele care au dialog. Câte
un actant "va intra în rolul" fiecărui personaj rostindu-i
cuvintele
cu expresivitate şi pronunţare corespunzătoare.

<titlu>STILURILE COMUNICĂRII VERBALE

Stilul rece (radio-tv.)
Stilul formal (discurs pre-elaborat)
Stilul consultativ (comunicarea de afaceri)
Stilul ocazional (comunicarea între prieteni)
Stilul intim (coduri personale, stări, trăiri)

<titlu>TEHNICI DE DIALOG/NEGOCIERE
1. Rămânerea la subiect
1. Vorbirea inteligibilă (4 reguli de aur:
- propoziţii scurte, simple, clare
- organizarea logică a conţinutului

415
 esenţializarea discursului
recursul la ajutoare (desene, scheme, RC. etc)
3. Ascultarea analitică
3. Ascultarea activă
3. Exprimarea directă a impresiilor
3. Feed-back-ul
3. Transmiterea mesajelor individualizate
3. Exprimarea părerilor proprii
3. Clarificarea scopurilor/ţelurilor
3. Argumentele convingătoare
3. Folosirea arsenalului întrebărilor
3. Folosirea alternativelor
3. Realizarea empatiei relaţionale

<titlu>TRĂSĂTURILE COMUNICĂRII SCRISE

(după
J. Goody)

Tendinţa de a utiliza cuvinte mai lungi

Preferinţa nominalizării în locul verbelor din limbajul
oral.
Folosirea unui vocabular mai variat
Recurgerea frecventă la epitete
Reducerea numărului de pronume personale
Accent pe subordonări sintactice în detrimentul
coordonării flexionare
Preferinţa pentru propoziţii enunţiative în defavoarea
exclamativelor
Accent mai mare pe construcţiile pasive
Creşterea numărului de gerunzii
Grija pentru completitudinea textuală
Eliminarea digresiunilor, repetiţiilor redundante

416
 <titlu>CERINŢELE TITLULUI
Să fie scurt ( 3-5 cuvinte, rezumând ştirea)
E. g. Cheia e O.K.!
Să fie dinamic (să aibă verb)
E. g. Dacă baţi, răzbaţi!
Să fie magnetic (să atragă atenţia)
E. g. Măicuţele născătoare de cadavre!
Să fie corect (rigoarea gramaticală)
E. g. Ascultaţi ce v-arăt!
Să fie original ( să captiveze)
E. g. Un biciclist atacă trenul!

<titlu>TRĂSĂTURILE COMUNICĂRII
VERBALE
EFICIENTE

Claritatea (concizia, sistematizarea)

Acurateţea (corectitudinea, topica)
Empatia (rezonanţa, acceptanţa)
Sinceritatea (corectitudinea)
Relaxarea
Contactul vizual
înfăţişarea (fizicul, vestimentaţia, artefactele)
Adecvarea (proprietatea)
Puritatea (arhaisme, regionalisme, neologisme)
Concizia (redundanţa, divagaţiile)
Precizia (simplitatea)

417
 <titlu>ERORI ÎN ASCULTARE A ACTIVĂ
a. Exagerarea Chiar îl urăşti
pe şeful tău?
b. Redimensionarea Hai că nu e aşa de rău precum
pare!
c. Adăugarea Uneori iţi vine sa îi
spui câte una...
d. OmisiuneaTe-ai sculat tu cu faţa
la cearceaf
astăzi...
e. Anticiparea Aşa-i că iţi
doreşti că şeful tău să
fie dat afară?
f. Ramanearea în urmă Ieri spuneai că...
g. Analizarea Eşti stresat pentru că tu crezi că
şeful tău...
h. Repetarea de tip "papagal" Repetarea cuvântului sau
finalului cuvintelor

<titlu>STADIILE CITITULUI
— Stadiul orientării spre modele grafice
—Stadiul analitic
—Stadiul analitico-sintetic
—Stadiul sintetic

<titlu>TERMENII COMUNICĂRII
Forma comunicării (vorbire, scriere, desenare,
mimare)
Mediul comunicării (cuvintele, imaginile, desenul,
mimica)
Media (publicaţii, tv, radio, cinema)

418
 <titlu>ALTE BARIERELE ÎN CALEA
COMUNICĂRII

Bariere de limbaj:
aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru
diferite
persoane;
cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca
pregătire şi experienţă;
starea emoţionala a receptorului poate deforma
ceea
ce acesta aude;
ideile preconcepute şi rutina influenţează
receptivitatea;
dificultăţi de exprimare;
utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

Barierele de mediu :
climat de muncă necorespunzător (poluare
fonică
ridicată);
folosirea de suporţi informaţionali
necorespunzători;
climatul locului de muncă poate determina angaj
aţii
să-şi ascundă gândurile adevărate pentru că le este frică să
spună
ceea ce gândesc.

Poziţia emiţătorului şi receptorului

imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul
despre
sine şi despre interlocutor;
caracterizări diferite de către emiţător şi receptor
a
situaţiei comunicării
sentimentele şi intenţiile cu care interlocutorii
participă
la comunicare.

Barierele de concepţie:

419
Rutina în procesul de comunicare.

420
 Diferenţele de percepţie - modul cum privim lumea,
vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex,
temperamente

Concluziile grăbite intervin în situaţiile în care

vedem ceea
ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând
să
recunoaştem realitatea.

Stereotipiile reprezintă situaţiile în care tratăm

diferite
persoane ca şi când ar fi una singură (ex: Dacă am cunoscut
un
miner, i-am cunoscut pe toţi).

Lipsa de cunoaştere - vom întâmpina întotdeauna

dificultăţi în a comunica cu cineva eficient atunci când
respectivul
are o educaţie diferită de a noastră sau ale cărui cuno ştinţe
în legătură
cu un anumit subiect de discuţie sunt mult mai reduse.

Lipsa de interes - a interlocutorului faţă de mesajul

emis.

Dificultăţile de exprimare Lipsa de încredere,

vocabularul sărac, emoţiile pot duce la devierea sensului
mesajului
şi la hiatusuri/Iapsusuri.

Personalităţile celor doi factori, Emiţătorul şi

Receptorul,
care intervin în procesul comunicării joacă un rol extrem de
important

<titlu>PROCENTE COMUNICATIONALE
75% dintr-o zi de muncă vorbim şi ascultăm;

421
75% din ceea ce auzim, auzim imprecis;
75% din ce auzim cu acurateţe, uităm în următoarele trei
săptămâni.

422
Studiile au arătat că ne amintim:
20 % din ceea ce auzim
30 % din ceea ce vedem
50 % din ceea ce vedem şi auzim
70 % din informaţia despre care s-a discutat
(presupune
implicarea ambilor parteneri)
90 % din ceea ce aplicăm, exersăm
în medie, 75% din timpul de lucru al unui manager se
consumă pentru comunicare:
- 9% citeşte; -16% scrie; - 30% vorbeşte; - 45% ascultă.
Comunicarea se realizează:
10% prin cuvinte. Mesajul verbal trebuie să fie: clar,
simplu,
uşor de urmărit, să utilizeze un vocabular adecvat persoanei
cu
care vorbim.
30% prin tonul vocii (variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria
lor,
rapiditatea vorbirii, calitatea vocii)
30% se realizează prin expresia privirii şi a feţei (un
zâmbet, o
încruntare, contactul vizual direct sau evitarea acestuia,
durata
contactului vizual, etc)
30 % se realizează prin expresia întregului corp - gesturi
(mişcări ale mâinilor care susţin mesajul), poziţia corpului,
orientarea acestuia fata de interlocutor, proximitatea,
contactul
corporal;
Din totalul sentimentelor transmise de o persoană:
7 % se transmit prin intermediul cuvintelor (comunicarea
verbală, logică
3 8 % se transmit în principal inflexiunile vocii tonul vocii
(paralimbaj)
55 % prin expresia fetei si postura.
- limbaj non-verbal

423
 <titlu>ETAPELE COMUNICĂRII
UMANE

1. Epoca semnelor si semnalelor.

1. Epoca vorbirii si a limbajului.
1. Epoca scrisului
1. Epoca tiparului
1. Epoca mass-media
1. Epoca mijloacelor computerizate

<titlu>SISTEMELE DE SEMNE (apud

Peirce)

1. Semne iconice
1. Semne indiciale.
1. Semne simbolice

<titlu>GLIFELE SEMANTICII
P.C.

:-) zâmbesc, glumă.

:-( ma întristează ce am spus.
:-< sunt trist sau dezamăgit.
;-) fac cu ochiul sau fac o aluzie
:?-( plâng, este trist pentru mine.
:-@ sînt de-a dreptul şocat.
:-D sînt teribil de amuzat
: -o casc, este atît plictisitor.
:-7 spun asta cu ironie.
>:-( sînt supărat şi îngrijorat
:-9 mă ling pe buze.
x-( am murit, asta m-a dat gata.
:-/ sunt sceptic.

424
 te sărut.
:-Q~ fumez.
:-? fumez pipa
: -p îţi fac în ciudă scoţând limba
: -T fară glumă, sunt serios
[:-) am căştile pe urechi.
:-{ } îţi trimit bezele.
(0): * * îmbrăţişări şi pupici.
#-) am facut-o lată la petrecere.
@-}— un trandafir pentru tine
:-] sunt nehotărât.
:-C sunt extrem de trist.

<titlu>O CLASIFICARE A
INFORMAŢIILOR

După exprimare:
orale, - scrise, - audio-vizuale
După frecvenţă:
periodice, - ocazionale, - finale
După direcţie:
verticale, - oblice, - orizontale
După provenienţă:
exogene, - endogene,
După obligativitate:
imperative, - facultative
După prelucrare:
primare, - intermediare, - secundare
După înregistrare:
tehnic-operative, - de evidenţă, -
statistice
După destinaţie:
interne, - externe
După natură (domeniu):

425
 cercetare, - misiuni, - personal, - financiare, -
logistice
După funcţie:
de intrare, - de stare, - de ieşire, - de
cooperare, - de execuţie
După utilitate:
- de previziune, - de planificare, - de organizare/decizie, - de
coordonare, de activare/motivare, - de control/evaluare

<titlu>O CLASIFICARE ANEGOCIERILOR

După obiect:
de vânzare/cumpărare
de service/asistenţă
de cooperare economică
de asigurare/transport
de turism/ecologie

După nivel:
între organizaţii economice
între organizaţii/guvern
interguvemamentale
interdepartamentale
între guvern/firme
inter-firme

După scop:
-pentru tranzacţii:
-de previziune
ocazionale
speculative
de rutină

426
 -de normalizare
sterile
-de
prelungire
-de
modificare

După participanţi:
-bilaterale:
simple
complexe
-plurilaterale
-multilaterale

După formă:
directe:
-între prezenţi
prin corespondenţă
prin telefon/internet
indirecte (prin
intermediar)
-în timp:
succesive
simultane

<titlu>DESPRE STEREOTIPURI
Caracteristici principale (apud Walter Lippmann):
Sunt mult mai simple decât realitatea
Se obţin mai degrabă de la „mediatori culturali", decât
prin
proprie experienţă
Sunt false prin însăşi natura lor
Atunci când sunt dobândite în copilărie sunt foarte greu
de
schimbat

427
Criterii de clasificare:
Vârsta: toţi nu respectă pe cei mai în vârstă
Sex: toţi bărbaţii doresc acelaşi lucru de la femei
Rasă: toţi chinezii arată la fel
Religie: toţi islamiştii sunt terorişti
Vocaţie: toţi doctorii primesc ciubuc
Naţionalitate: toţi ţiganii sunt hoţi
Locuri: toţi ardelenii sunt molatici
Lucruri: toate ceasurile elveţiene sunt perfecte

<titlu>CELE TREI STĂRI ALE EULUI (apud

Eric Berne)

STAREA DE PĂRINTE: Normativ şi Hrănitor

Părintele Normativ (conduce, dictează, impune, critică,
emite principii, devalorizează, judecă, agresează) este pozitiv
şi/sau negativ (critic sau persecutor). Conţine valorile,
principiile,
regulile, normele, prejudecăţile, credinţele şi modele de
comportament autoritar.
Comportamente ale Părintelui Normativ:
loveşte cu pumnul în masă;
agită degetul arătător, încruntă sprâncenele;
care îi judecă pe ceilalţi;
vorbeşte cu o voce autoritară;
bârfeşte;
spune :„ N-o să meargă, au mai încercat şi alţii "\„Aşa a mers,
aşa facem! ";„ Sunt absolut sigur că aşa trebuie săfacem. Dacă
voi avea nevoie de părerea voastră, am să v-o ceri"\„Aşa e
bine, aşa nu e bine "\ „ Nu eşti capabil să... "\„ Nici nu vreau să
aud"; „ De câte ori să-ţi spun ";„ Nu vrei să m-asculţi!";
foloseşte frecvent cuvintele: bine, rău, moral, imoral,
responsabil, corect, incorect, niciodată, întotdeauna, prost, bun,
ridicol, defecte, trebuie, fals, normal, anormal, adevărat.

428
are prejudecăţi de tipul: băieţi nu plâng; fetele nu se înfurie;
un
bărbat adevărat trebuie să ştie să bea; aşa ceva nu se face; a
conduce
o echipă este o treabă de bărbat; tinerii nu mai vor să
muncească.
Părintele Hrănitor (Grijuliu sau Binevoitor), este
legat
de comportamentele noastre protectoare şi înţelegătoare,
aprobatoare şi încurajatoare faţă de ceilalţi sau de noi înşine
vizibile pentru a ajuta, a încuraja, a felicita, a aprecia, a preveni,
sau a avea grijă, a fi Salvator, starea de supra-protejare, fiind
negativă.
Comportamentele Părintelui Hrănitor:
-sare în ajutor;
este reconfortant;
este preocupat de problemele celorlalţi;
spune:,,Nu e grav, se întâmplă";,, Te asigur că... "; „Nu vă
neliniştiţi, rezolv eu"; „Este bine pentru tine" ;„ Fii prudent"
;„ Pot să te ajut cu ceva? ";„Am încredere în tine ", „Haide!",
„Poţi s-o faci!";,, Mă aflu aici pentru a te ajuta" ;„Nu sunt
convins că o să meargă, dar hai, treacă de la mine ";„ Bravo,
ai găsit o soluţie excelentă ".
foloseşte frecvent cuvintele:pericol, protecţie, încredere, sprijin,
ajutor, sfat.

<titlu>STAREA DE ADULT
Comportamente frecvente ale Stării Adult sunt:
îşi sprijină barba şi reflectează;
cere sau oferă o informaţie;
consultă baza de date;
consultă instrucţiunile de folosire;
-este neutru;
ascultă şi reformulează;
are o ţinută dreaptă, rigidă;
spune sau întreabă:,, Care este părerea ta? "; „ Ce efect are
asupra... ";„Esteprobabil să... "\„Există următoarele soluţii
importante";,, înţeleg ce vreţi să spuneţi";,, Este posibil să... ";

429
foloseşte frecvent următoarele cuvinte: ce, de ce, când, unde,
cum, cine, câte, posibilitate, alternativă, relativ, fapte, rezultate,
mijloace, scop, obiectiv, exact, inexact, ipoteze.

<titlu>STAREA DE COPIL: Adaptat şi Copilul Liber (Spontan).

Este „inima" omului, fiind rezerva de energie, emoţii,
sentimente, intuiţie şi creativitate. Aici trăim plăcerea, jocul,
visele,
curiozitatea, invidia, agresivitatea, egoismul, spontaneitatea,
libertatea etc.
Copilul Adaptat este amabil, cuminte, atent, politicos,
conformist, ascultător, nu-i supără pe ceilalţi şi respectă regulile
sociale şi legile. Aspectul pozitiv: respectarea normelor,
regulilor
şi legilor sociale. Aspectele negative: Copilul Adaptat Supus
(sau
Obedient) şi Copilul Adaptat Rebel.
Copilul Adaptat Supus (Obedient) este expresia unei
exagerări, a unei supra-adaptări. Poate fi pasiv, umil,
slugarnic,
defetist, anxios, iesman.
Comportamentele frecvente:
-respectă uzanţele;
rezervat şi cu capul înclinat;
se arată încântat de tot ce spun ceilalţi;
caută mereu aprobarea şi confirmarea celorlalţi;
de obicei spune:„^4r trebui să... „ Este greu să..."; „Aveţi
dreptate";,, Vărog, aţiputeasă... îl foloseşte mult pe „dar"
; vorbeşte despre „ ei".
Copilul Adaptat Rebel reacţionează împotriva autorităţii,
nu-i plac normele, regulile, chiar legile.
Comportamentele frecvente:
-nonconformist;
-încalcă regulile;
se revoltă, putând merge până la violenţă;
ridică tonul, întrerupându-i pe ceilalţi;
-poate fi obraznic;

430
ripostează, acuză;
sfidează, minte;
-face mofturi;
are un debit mare verbal, voce violentă şi energică;
expresii verbale des utilizate: „ Nu aveţi dreptul"; „ Da 'termină
o dată\"; „ N-ai decât să spui ce vrei"; „ O să vedeţi voi, (am să
mă răzbun)!"; „Nu vreau"; „De ce eu" sau „De ce nu eu";
„ Nu puteţi să mă obligaţi"
Copilul Liber îşi exprimă spontan emoţiile,
sentimentele
sau dorinţele. Privirea este vie, directă şi expresivă. Vocea
este
energică, neinhibată şi bogată în exclamaţii şi onomatopee:
Oau,
ehe, oho etc. Spune adesea: „ Super!", „ Vreau " sau „Nu vreau ",
„ Nu ţine ", sau „ Ia uite-l şi pe acesta!". în copilul Liber se află
intuiţia şi creativitatea.
Copilul Creativ are o privire strălucitoare, vie şi
inteligentă. Vocea este fermecătoare, energică şi cu variaţii
armonioase. Expresiile verbale des utilizate sunt :„ Intuiţia îmi
spune că... ";„ Simt că suntem pe drumul cel bun ";„Am o idee!"
;„De ce nu? " ;„Am găsit!" ;„ Şi dacă...", „ Ce-arfi dacă... ".

<titlu>Stările Eului, deciziile şi comunicarea

Părintele Normativ ţine cont de principiile, normele,
credinţele
şi prejudecăţile noastre. Facem aşa că aşa trebuie, aşa se face
sau pentru că aşa e bine. Uneori nu avem motive să facem
altfel.
Alteori, însă, acest bine nu este de fapt decât un obstacol
pentru
mai bine. Cel Hrănitor are grijă de celălalt pe care îl
valorizează
şi îl susţine, asigurând un climat lucrului şi luării deciziilor
în grup.
Totodată, fiind foarte permisi v, poate încuraj a delăsarea,
scuza şi
ineficacitatea
Adultul are ca principală sarcină rezolvarea problemelor.
Aşadar, el are şi ce mai mare parte a responsabilităţii luării
deciziilor.
Adultul emite ipoteze, evaluează soluţiile posibile fară
judecăţi de
valoare sau emoţii.

431
- Copilul Adaptat adoptă soluţii recurgând la tiparele deja
existente. Eficacitatea contează mai puţin, contează numai
„supunerea" sau „rebeliunea" faţă de Părintele Normativ. Cel
Creativ găseşte soluţii şi ia decizii apelând la intuiţie,
inventând
câteodată soluţii „geniale", simpliste şi irealiste. Cel
Obedientpare
că nu are nici o problemă. El face lucrurile neglijând
propriile nevoi
până când paharul se umple şi putem asista la exteriorizări
puternice
ale emoţiilor.

432
 <titlu>COMPENDIU DE ISTORIE A
COMUNICAŢIILOR*

40000 -10000 î.Ch - Desenele rupestre din peştera

Altamira (Spania) cu valoare comunicaţională (scriere
pictografică).
25000 î.Ch. - Pe teritoriul actual al Poloniei, oamenii
foloseau pentru comunicare bumerangul, confecţionat din
colţi
de mamut, cu aproximativ 13000 de ani înainte de
australieni.
10000 î.Ch - Cea mai veche scriere hieroglifică
(heros
- sfanţ, gliphto - semn) atribuită zeului-faraon egiptean
Osiris.(
Ideogramele egiptene inventate de zeul Thot constituiau trei
tipuri
de scriere: hieroglifică- cu caractere sacre, hieratică- cu
caractere
folosite de preoţi şi epistemografică sau demotică, folosită şi
de
Herodot).
8000 î.Ch - Reprezentări antropomorfe, culminând
cu
picturile din regiunea Tassali n'Ajjer (Algeria) ale indivizilor
având
pe cap căşti cu antene ori fiind îmbrăcaţi în costume ca de
scafandru
(cosmonaut).
5000 î.Ch - Protocroniştii români, analizând tăbliţele
de la
Tărtăria, cred că din jurul acestui an datează scrierea pre-
sumeriană, ca rod al existenţei pe teritoriul de azi al
României a
unei civilizaţii culturale a Vechii Europe (6500- 3500 î.Ch).

Shang.

433
 3100 î.Ch - Primele documente în scriere hieroglifică
în
Mesopotamia.
3500 î.Ch - Egiptenii scriu pe papirus cu hieroglife,
cele
mai cunoscute fiind cele găsite pe corabia regelui Narmer..
2700 î.CH. - Scrierea sumero-akkadiană.
2500 î.Ch. - Scrierea proto-elamită (Susa).
1700 î.Ch. - Fenicienii folosesc un alfabet compus
din 22
de litere.
1500 î.Ch. - Scrierea pictografică în China dinastiei

434
 1450 î.Ch. - Egiptenii scriu pe pergament.
490 î.Ch - Mesajul memorat (soldatul de la
Marathon)
Cea 430 î.Ch - în Grecia funcţiona un „telegraf5
optic,
semnalele de pericol transmiţându-se de soldaţi (santinele)
aflaţi
pe înălţimi dominante, cu ajutorul făcliilor.
283 î.Ch - Este construit Farul din Alexandria, una
dintre
cele şapte minuni ale antichităţii, mijloc de comunicare cu
cei aflaţi
în larg, folosit şi astăzi în toate porturile lumii.
Cea 140 î.Ch - Chinezii fabrică hârtie, dar abia în
105
d.Ch. şi se spune că ar fi opera eunucului Tsai Lun din
Kuneiyang,
pentru ca abia în 110 să fie cunoscută hârtia pentru scris.
Seci iCh - Sclavul eliberat Marcus Ttolius Tiron al
lui
Cicero (106-43 î.Ch.) a lăsat 1100 de semne (sistemul
„tironian"). De fapt, vestitul orator, ca şi Xenophon (430-
360
î.Ch.), sau ca Socrate (469-399 î.Ch.), folosea un sistem
rapid de
prescurtare a notării discursurilor. Cicero a inventat
„stenografia
parlamentară", plasând stenografi rapizi în Senatul roman,
care
au transcris discursurile lui Cato în legătură cu faimoasa
conspiraţie
a lui Catilina, dar metoda nu are o abordare coerentă şi
dispare. în
1588, medicul Timothy Bright (1551-1615) publică un
tratat de
tahimetrie, adică ceea ce, în zilele noastre, după „reparaţii"
succesive, a devenit stenografia, scrierea simplificată, cu
vechime
de peste două milenii.

Shang.

435
 50 î.Ch. - Iulius Cezar creează predecesorul
ziarului,
Acta diurna populi romani.
105 - Chinezii pun la punct fabricarea hârtiei.
SecIII - Apare alfabetul runic, la popoarele
germanice
din nordul Europei (Jutlanda, Schleswig).
Cea 405 - Mesrop (sau Maştoţ) inventează alfabetul
armean.
704 - S-a tipărit, cu ajutorul matriţelor de lemn, cel
mai
vechi text, însoţit şi de imagini, pe un pergament ce conţine
un
descântec budist, în China.

436
 748 - La Beijing (China) se tipăreşte primul ziar.
751 - Muncitorii chinezi, făcuţi prizonieri în bătălia
de la
râul Talaş, îi învaţă pe arabi tehnica fabricării hârtiei.
770 - în China se inventează xilografia.(Colecţia de
aforisme Sutra de diamant)
868 - Tipărirea pe hârtie a celei mai vechi cărţi
budiste
care se mai păstrează.
1045 - Fierarul chinez Bi Sheng a modelat în teracotă
circa 7000 de ideograme şi pune la punct tehnica folosirii
caracterelor mobile, utilizate în tipografie.
1065 - Prima gazetă hebdomadară, publicată la
Strasbourg, de J.Carolus.
1107 - Chinezii inventează sistemul de tipărire
multicolor,
mai cu seamă pentru a îngreuia falsificarea bancnotelor.
1250 - Se utilizează pana de gâscă pentru scris.
1390 - în China se pun la punct caracterele mobile
din
metal, cu care se va tipări,în 1409, prima carte prin acest
procedeu.
1438 - în Mainz (Germania), Johannes Gensfleisch,
zis
Gutenberg (1400-1468) a realizat o tiparniţă cu şurub
(perfecţionarea xilogravurii cu presă inspirată de podgorenii
de pe
Rin), perfecţionând tiparul inventat de chinezi, cu care, în
1455, s-
a tipărit prima carte, o Biblie, cu 42 de rânduri, în200 de
exemplare.
1450 - Nicholas Krebs (cunoscut sub numele
Nicholas
din Cusa), născut la Kues,( Germania, în 1401)
confecţionează
ochelarii pentru miopi.
1467 - în Italia se impune caseta tehnică
(colophonul),
cu vădit caracter publicitar.(„Tu, care vrei să vorbeşti
latineşte,
cumpără-ţi aceste cărţi!")

437
 1467 - Italianul Masso Finiguerra(1426-1464)
devine
inovatorul gravurii pe metal.
1476 - Prima tipografie instalată în Anglia de
William
Caxton.
1498 - Apare, în Italia, primul catalog al
publicaţiilor.

438
 1499 - Italianul Aldo Manuzio introduce
caracterele
italice(cursive)
1499 - Existau în lume circa 30 000 de cărţi, cele
mai
multe şi renumite fiind incunabulele din Germania.
1500 - îşi face apariţia gravura în culori pe lemn.
1504 - se introduce transportul prin poştă între Franţa,
Olanda, Germania şi Spania, de către familia Taksis.
1505- Prima informaţie despre creionul de scris cu
mină.
1513 - încep să apară primele cărţi de ştiri( Londra),
numite awisi (anunţuri) în Italia sau gazette.
1516 - Se inaugurează prima linie poştală din lume,
înfiinţată de Franz V. Thurn şi U. Taxis, între Viena şi
Bruxelles.
1546 - Prima moară de hârtie din România,
funcţională la
Braşov. Au mai existat teascuri de hârtie la Cluj (1562),
Sibiu
(1574) şi Călimăneşti (1646),
1570 - Giambattista della Porta testează camera
obscură, cu deschizătura foarte mică.
1577- Este menţionat pentru prima oară cuvântul
jurnal.
1605,17.05 - Apariţia, la Anvers (Belgia) a primului
periodic (bilunar) din lume: Die Niewe Tidjingles (Noutăţile
din
Anvers) scos de tipograful A. Verhoeven.
1621 - Primele ziare la Londra numite corrantos.
1631,30.05 - Afost lansat primul săptămânal francez:
La
Gazette de France al lui Theophraste Renaudot (1586-
1653).
Primele hebdomadare au apărut în Germania şi Anglia la
începuturile
secolului al XVH-lea.
1642 - Francezul Blaise Pascal (1623-1662)
inventează,
la vârsta de 18 ani, prima maşină de calculat cu rotiţe
dinţate.

439
 1660 - Apariţia primului cotidian din lume,
„Leipziger
Zeitung" (Germania).
1667 - Robert Hooke prezintă telefonul cu sfoară.
1679 - Apare prima gazetă americană, scoasă de
englezul Benjamin Harris, în Noua Anglie.

440
 1684 - Acelaşi astronom englez Robert Hooke descrie
un dispozitiv de semnalizare optică numit,Mijloc de
transmitere
a gândurilor la mare distanţă."
1690 - Apare la Boston primul ziar american: Publick
Occurrences, iar fizicianul francez Guillaume Amontons
realizează
la Paris prima comunicare prin semnalizator..
1702 - Se tipăreşte la Londra primul cotidian englezesc
„Daily Courant", iar la Sankt Petersburg, primul ziar
rusesc,
„Vedomosti".
1730 - „The daily Advertiser" include pentru prima
dată
anunţuri de publicitate contra cost.
1749 - La Copenhaga este fundat ziarul „Berlingska
Tidende", cel mai vechi ziar de pe glob, cu apariţie
neîntreruptă.
1754 - Genovezul P.Ch, Lesage realizează un
telegraf
optic primitiv, cu 24 de fire pentru fiecare literă.
1775 - Turgot înfiinţează, în Franţa, Regia
poştalioanelor şi mesageriilor.
1777 - Apariţia primului cotidian francez, Journal
de
Paris.
1784 - „Pennsylvania Pocket", este primul cotidian
american.
1790 - Chimistul parizian Nicolas-Jacques Cont6 a
inventat creionul.
1792 - Primul telegraf (optic) realizat de Claude
Chappe
(1763-1805) cu ajutorul a trei braţe de lemn articulate.
Utilitatea
militară a invenţiei va face ca telegraful optic („un stâlp în
vârful
căruia era aşezată o stinghie de lemn cu trei braţe, prin
mişcarea
cărora se obţineau semnale corespunzătoare, pe baza unui
cod
dinainte stabilit"), să reziste până în 1852 atingând o reţea de

441
4830
km., care cuprindea 556 de staţii.
1793,12.03 - Convenţia Belgiei cere înfiinţarea unui
serviciu de ştafete, care să permită o legătură mai sigură şi
rapidă
cu armatele. Gilbert Romme însă susţine introducerea
telegrafului

442
Chappe, sens în care îşi prezintă raportul în numele
Comitetului
instrucţiunii publice şi al războiului, singura utilizare
invocată fiind
cea militară.
1793,27.07 - Un alt raport( al lui Joseph Lakanal) din
care rezultă o calitate indispensabilă a sistemului optic;
asigurarea
secretului corespondenţei."Ideea care a dus la adoptarea
telegrafiei a fost în întregime militară. Chappe, Convenţia,
Comitetul
salvării publice au văzut în telegraf, înainte de toate, un
instrument
de război," scria Edouard Gerspach, ( Analele telegrafice,
t.IIU 860, Paris,pg.48), care concluzionează ;"Chappe a
reuşit
acolo unde alţii eşuaseră, sprijinindu-se pe cererea Apărării
naţionale".El şi cei patru fraţi ai săi, Ignace, Pierre, Rene şi
Abraham.
1794 - La Starasbourg apare ştirea: "Aparatul de
telegraf
va înlocui clopotniţa catedralei", precizându-se că
legătura cu
Parisul va dura doar 36 de minute.
1794 - Delournel prezintă Convenţiei un „Proiect
de limbă
universală", un fel de esperanto avânt la lettre.
1794 - Se inventează procedeul imprimării
litografice de
către pragezul Alois Senefelder(l 771-1834), pe baza
repulsiei
reciproce a apei cu substanţele grase..
1798 - N.L. Robert inventează prima maşină de
fabricat
hârtie.
1799, 09.11 - Napoleon Bonaparte (în seara lui 18
Brumar) transmite prin noul instrument de legătură
următoarea
depeşă militară:"Corpul legislativ tocmai a fost transferat la
Saint-

443
Cloud, în virtutea articolelor 102 şi 103 din Constituţie;
generalul
Bonaparte este numit comandant al forţelor armate din Paris,
iar
cetăţenii suntmulţumiţi"
1806,07.10 - Afost brevetată hârtia copiativă cu
indigo,
de londonezul Ralph Wedgewood.
1812 - William Hyde Wollaston inventează camera
lucida (camera clară) - un aparat pentru proiectarea imaginii
pe o
suprafaţă plană (o foaie de hârtie), pe care poate fi trasat
conturul
acesteia.

444
 1819 - în localitatea franceză La Tour,
Ch.Cagnmiard
inventează sirena, mijloc de alarmare şi comunicare folosit
şi azi.
1820--ESudrepunelapunctun,,limbaj muzical
universal",
de fapt un cod pentru semnale transmise prin goarnă, care
este
experimentat în armată în 1929 şi numit.. .telefon
1827 - Fizicianul francez Nicephore Niepce (1765-
1833)
proiectează o imagine pe o placă metalică, acoperită cu o
substanţă
chimică ce se albeşte şi întăreşte în contact cu lumina. Cu
ajutorul
camerei obscure Niepce fixează fotografia (descoperirea sa
din
1816).Din acest an datează şi primul periodic în limba
română,
„FamaLipschii pentru Dacia", tipărit la Leipzig.
1832 - Biroul de traducere a telegramelor sosite din
străinătate, care devine Agenţia Havas în 1835, se
transformă în
prima agenţie de informare (1840). în 1944, agenţia ce
poartă
numele creatorului Charles-Louis Havas (1783-1858)
devine
France Presse.
1832 - Joseph A. Plăteau (1810-1883) şi S.
Stamfer
(1792-1864) construiesc primele discuri
stroboscopice, semne
ale cinematografului modem.
1832 - Charles Babbage (1792-1871) inventase
o
maşină de calculat, strămoşul calculatorului
modern, programabilă
cu cartele perforate.
1835 - Francezul L. Braille (1809-1852) pune la
punct
un sistem de scriere pentru orbi,
1837 - Prima linie telegrafică feroviară în Anglia.

445
 1838, 24.01 - pictorul obscur Samuel Finley Bresse
Morse (1791 -1872) prezintă, la Universitatea din New
York, un
aparat cu ajutorul căruia se puteau transmite la distanţă
informaţiile
şi mesajele, numit de inventator, telegraful fără fir. Primele
cuvinte
transmise atunci au fost: „Atenţie, Univers!" Cu toate acestea,
creatorul minunii comunicationale n-a primit brevet, decât
după
ce, la 20.06.1840 a repetat experienţa la Londra. Tot Morse,
ulterior, a elaborat alfabetul telegrafic folosit şi astăzi.

446
 1838- Primul cotidian românesc, România, condus
de
AaronFlorian.
1839.01.02 - Charles Wheatstone foloseşte pentru
prima dată denumirea fotografie, domeniu care-i va face
celebri
pe Niepce şi Daguerre.
1839 - Jacques Louis Daguerre (1787-1851)
foloseşte
plăci de cupru argintat, în cutii de lemn cu obiectiv
din lentile.
Procedeul se numea dagherotipie, iar aparatul,
dagherotip.
1839 - cea mai veche fotografie, care a rezistat
trecerii
timpului, este cea realizată unei persoane de către
John William
Draper.
1840 - J. Petzval inventează obiectivul fotografic.
1842,04.06 - Desenul ilustrând atentatul asupra
reginei
Victoria, publicat în „The Illustrated London News" este
considerat începutul foto-ziaristicii.
1843 - Apare LTlustration, prima revistă ilustrată.
1843.19.03 - în ziarul „Vestitorul românesc" stă scris:
„ Madama Wilhelmine Priz arată înaltei nobilimi şi institutului
public că a sosit în capitală şi se recomandează precum că
face portreturi tagherotip..." Este vorba de dagherotipiile
experimentate la Paris, de Jaques Daguerre, în anul 1838.
Primul
român fotografiat este Nicolae Bălcescu, iar primele vederi
fotografice din Bucureşti aparţin vienezului Ludwig Angerer.
1844 - Are loc prima transmisie telegrafică
interurbană (între Washington şi Baltimore) prin sistemul
pus la
punct de S. Morse.
1845 - Fizicienii H.Fizean şi L.Foucault obţin primul
dagherotip al Soarelui, inaugurându-se astfel utilizarea
fotografiei
în astronomie.
1845 - Englezul Henry Fox Talbot (1800-1877) a
inventat „talbotipia", fotografiaobţinutăpe hârtie sensibilă,

447
realizând
„calotipul", cu ajutorul căruia se realizau ceea ce spunem
azi
negativ şi pozitiv.

448
 1845 - Industriaşul R.M.Hoe (1812-1886) inventează
presa rotativă pentru tipar.
1847 - A. Niepce de Saint-Victor inventează
fotografia
pe placă de sticlă.
1850 - englezul Francis Galton inventează un
teleimprimator.
1850 - Se inaugurează primul cablu de
telecomunicaţie
submarin între localităţile Dover şi Calais, din Anglia şi,
respectiv,
Franţa.
1850 - Se realizează similigravura.
1852,02.02 - Iaşii sunt legaţi telegrafic, prin Cernăuţi
şi
Viena, de toate capitalele europene.
1854 - Fizicianul englez D.Hughes ( 1831-1900)
construieşte un aparat telegrafic imprimator.
1855,20.05 - Revista „Die Humorist" scrie despre
Carol
Popp de Szathmâry (pictor român şi primul reporter de front
din lume care a făcut poze în războiul Crimeii) că ele
(fotografiile)
„ au fost oferite de Szathmâry, în albume, curţilor imperiale de
la Viena, Paris şi Londra ". în Biblioteca Academiei Române se
află circa 100 de fotografii reprezentând mai ales, scene din
Războiul
de la 1877.
1857 - Francezul F. Tournachon, zis Nadar,
realizează
prima fotografie aeriană (din balon).
1861 - Germanul Johann Philip Reisz(1834- 1874)
inventează telefonul electric cu microfon.
1861 - Poşta suedeză a „rezolvat" o scrisoare trimisă,
de
un soldat al armatei lui Carol al Xll-lea, din Imperiul
Otoman spre
patrie, pe adresa doamnei Margareta Nilsdotter. Ajuns la
Copenhaga, unde s-a oprit din cauza marelui război nordic
(1700-
1721) plicul a fost descoperit în arhivele daneze, de unde, un
istoric,
a expediat-o spre Suedia. Depeşa a ajuns cu o întârziere de

449
270
de ani care, la scara istoriei, reprezintă o secundă.

450
 1863 - Intr-o mică fabrică de hârtie, un muncitor a uitat să
pună clei în cazanul cu hârtie crudă, care folosea la
fabricarea hârtiei
albe de scris. Aşa s-a născut, din întâmplare, sugativa.
1865 - încep să se folosească rulourile de hârtie în
tipografii, în Philadelphia, de către William Bulock(l 813-
1867).
1865 - Londra şi New York-ul sunt conectate prin
cabluri
electrice submarine.
1865 - Williasm A Bullock pune în funcţiune
prima presă
rotativă, care imprimă recto şi verso,perfecţionând
descoperirea
francezului Hippolytte Marinoni.
1865 - Americanul Mahlon Loomis transmite
mesaje
telegrafice prin intermediul undelor radio, între doi
munţi din Vîrginia
de Vest, utilizând antene pe care le ţine în aer cu
ajutorul unor
zmeie.în acelaşi an, T.Hall (1855-1937) introduce
sistemul de
semnalizare automată, acţionat prin trecerea
trenurilor.
1867-Inventatorul american Cristopher Sholes
(1819-
1890) îşi brevetează prima maşină de scris. Din motive
financiare,
a vândut-o unei firme militare, Fabrica de carabine,
JRemington".
1867 - Apare hârtia perforată, adaptată
telegrafului
Morse.
1869 - Se „naşte" cartea poştală care... circulă
pentru,
prima dată, în Austro-Ungaria.
1869 - Se descoperă primul procedeu de fotografie
tricromă realizat de L.Ducos de Hauron (1837-1920), în
timp
ce poetul francez Charles Cros (1842-

451
1887)oferă,independent,o
descriere teoretică a aceluiaşi procedeu, numit paleofon.
1871 - RX.Maddox descoperă emulsia fotografică
pe
bază de gelatină - bromură de argint.
1871 - Primul congres al presei române, care
înfiinţează
Societatea Presei Române, condusă de Hasdeu, Eminescu,
Delavrancea, C.A.Rosetti şi Bacalbaşa.
1873 - J.C.Maxwell (1831-1879) descoperă undele
electromagnetice.

452
 1873,14.07 - Regele Carol I semnează Decretul 1303,
prin care se aprobă înfiinţarea primei secţii de telegrafie în
cadrul
Batalionului de geniu.
1873 - P. Remington trece la fabricarea în serie a
maşinii
de scris pe care o inventase Chr. L. Sholes (1867) dar
din cauza
datoriilor acumulate pentru a o construi a fost nevoit
să-şi vândă
invenţia fabricii de carabine Remington.
1873 - E. Baudot (1854-1903 brevetează un
sistem de
telegrafie rapidă.
1873 02.06.- Medicul Alexander Graham Bell
(1847-
1922), inventatorul telefonului, transmite, prin
sârmă, către
colaboratorul său următorul mesaj: „Mister Watson,
come here,
I need you" (Domnule Watson, vino aici, am nevoie
de
dumneata"). De atunci şi până la 10 martie 1876,
când a avut loc
prima conversaţie între cei doi, prin telefon, a mai
fost de făcut
doar ultimul pas. în 1877, după ce a asistat la o
demonstraţie cu
telefonul lui Bell, preşedintele S.U.A., Rutherfor
Birchard Hayes
a spus: „Ca invenţie este extraordinar, dar la ce
altceva mai poate
folosi?" La noi, minunea a apărut în 1878, când
revista „Femeia
română" îl anunţa astfel: „ Telefonul se poate vedea şi în
Bucureşti, la domnul Engel, primul constructor român de
aparate mecanice - lângă grădina Cişmigiu, pe intrarea
Schlader. Recomandăm cititorilor noştri de a nu pierde din
vedere această frumoasă ocaziune de a vedea telefonul". (De
notat că spiritul lui Spencer Stattforde descrisese
telefonul, cu
30 de ani înainte de această invenţie, prin intermediul
domnişoarei

453
 d'Esperance, care nu se pricepea la fizică. Apropo de
alt fel de
comunicare paranormală).
1878, 18.07 - Dirigintele oficiului poştal din Giurgiu
C.Fkoru, publică o lucrare intitulată „Telefonia electrică" în
care
spunea, între altele, că a „ văzut şi a vorbit cu telefonul instalat
la fabrica de aparate telefonice a domnului Leopold Terrich,
din Bucureşti".

454
 1878,03.11 - Longevivul Thomas Alva Edison (1847-
1931) scoate pe piaţă una dintre cele 1500 de invenţii pe care
le-
a brevetat, un cilindru înfăşurat în ceară legat la capete cu
diferite
sârme care putea vorbi ca omul, chiar să şi cânte (ex.: „Mary
avea
un inel"), pe care a numit-o fonograf. La 11 martie, în
acelaşi an
fusese făcut „ventriloc", de către filosoful Bouillot în
Academia de
Ştiinţe din Paris, unde fusese prezentată minunea.
1880 - E. Reynaud realizează praxinoscopul, care
derula desene animate,iar inginerul american Emil Berliner
(1851-
1929) înlocuieşte „fonograful lui Edison" cu un disc plat din
ebonită,
pe care aluneca un ac din zinc, iar într-o uriaşă pâlnie se
aude
vocea înregistrată. Aşa s-a născut gramofonul, căruia, în
1886 i
se adaugă un arc pentru rotire ritmică, în 1899 apar discurile
cu
matrice metalică, în 1933 apare discul cu 33 rot/min., iar în
1948
apar microdiscurile pe plăci, din policlorură de vinii, cu
turaţia 33,33
rot/min. care a ţinut steagul sus până în zilele noastre când a
fost
înfrânt irevocabil de CD şi de caseta audio.
1880,05.10.- Alonzo T.Cross apatentat la New York,
noul său model de stilou alimentat cu patroane cu cerneală,
care
se umpleau ulterior cu seringa Un stilou (toc „nesfarşitor") a
inventat
şi secretarul lui Tudor Vladimirescu, românul Petrache
Poenaru.
1881 - Frederick Wicks introduce prima maşină de
turnat
litere din plumb.
1883 - Prima linie telefonică (particulară) la
Bucureşti,
între librăria şi tipografia Socec.

455
 1883 - Paul Nipkow inventează reflectorul
parabolic
asimetric de baleiaj care îi poată numele, precursor
al
televizorului.
1884 - Se construieşte,de către ceasornicul germanul
Ottomar Mergenthaler, emigrant în S.U. A., prima maşină
mecanică
de cules linotipul. Botezul este datorat unui muncitor care a
exclamat „one line of type"- o linie de caractere. Prototipul
cunoscut
sub denumirea Blower s-a prezentat la Baltimore. ^

456
 1884 - Americanul Herman Hollerith inventează maşina
mecanico-grafică tabulatoare,ca prim sistem mecanico-
electric de
tratare a informaţiilor.
1884 - Prima linie telefonică, proprietate de stat,
între
Ministerul de Interne şi Poşta Centrală.
1884 - Apare Universul, primul ziar tipărit la
rotativă de
la noi, condus de Luigi Cazzavilan.
1884 - Se descoperă fantomizarea circuitelor
electrice,aşa încât pe un circuit se pot realiza mai
multe convorbiri.
1885-W.S.Burroughs (1857-1898) inventează prima
maşină de adunat imprimantă, cu comandă prin taste.
1885,15.07- Din nou de-ale poştei: De la Erevan
pleacă
spre Tiflis (oraşe în fosta U.R.S.S.) o misivă a unui soldat,
cu
următorul conţinut: „Oraşul Tiflis, fratelui meu Sandro,
Gimnaziul
clasic, aflat pe bulevard. Să fie înmânată poştaşului, în caz
că nu
este poştaşul, atunci să fie dată femeii de serviciu, dacă nici
pe ea
n-o găsiţi o daţi bucătarului, de nu-i nici bucătarul de găsit,
atunci
duceţi-o la ghişeu. Nu vă temeţi, câinele nu muşcă".
1886,03.03 - în „Monitorul Oficial", Bucureşti, este
prima
menţiune care atestă existenţa telefoniei în Capitală, prin
anunţul
despre „instalarea unei centrale cu 5 posturi".
1887- Hannibal W.Goodwin inventează filmul
fotografic
din celuloid şi concepe un proces tehnologic de fabricare a
acestuia.
1887-Polonezul L.L.Zamenhof (1859-1917) creează
limba esperanto.

457
 1887- Se înfiinţează Şcoala săpătorilor şi
telegrafiştilor
cavaleri din Armata Română.
1888 - Berliner pune la punct aparatul cu discuri
numit
gramofon.
1888 - H.Hertz (1857-1894) a demonstrat existenţa
undelor radioelectrice, adică hertziene.
1888 - Oberlin Smit inventează înregistrare*
magnetică.

458
 1888 - S-a născut aparatul foto modern (Kodak) al
americanului George Eastman (1854-1934) care a înlocuit
bobina
de hârtie foto-sensibilă cu celuloidul, putând realiza 100 de
clişee,
în jurul anilor 1950, apar diapozitivul şi fotografia color.
1890 - Rusul A.S.Popov (1859-1906)
perfecţionează
detectorul francezului E.Branly (1844-1940) şi
inventează antena,
creată abia în 1894,
1890 - Thomas Alva Edison (1847-1931) a
inventat
kinetograful, strămoş al cinematografului.
1895,28.12 - Proiecţia primului film (35 mm) realizat
de
fraţii cu nume predestinat, apropo de lumină, Louis (1862-
1954)
şi Auguste (1864-1948) Lumicre cu aparatul inventat de ei.
Peliculele Jeţirea din Uzinele Lumicre", „Fotograful",
„Stropitorul
stropit", „Băi în mare", „Cursa în saci" şi vestitul „Sosirea
trenului
în gara La Ciotat", care i-a speriat pe spectatori, facându-i să
iasă
din sală, de teama locomotivei de pe ecran.
1896 - Americanul L. Lanstonpune la punct un
monotip.
1896 - F.Dussaud construieşte primul fonograf
electric
saupick-up.
1896 - Guglielmo Marconi (1874-1937) a creat
telegraful fără fir (TFF) şi apoi, transmiterea undelor la
distanţe
mari, creând radiodifuziunea, în 1901.
1896,27.05 - Prima proiecţie de film în România,
în
saloanele ziarului„L'fridependence romaine"
1896, 02.06 - Acelaşi italian, Guglielmo Marconi, a
patentat sistemul său de transmisie a undelor radio. în
aceeaşi zi,

459
în 1924, s-an realizat primele convoAM
şiAustralia.
1900 - Danezul Val de Mar Poulsen (1862- 1942)
inventează metoda înregistrării sunetului, fiind precursorul
magnetofonului.
1901 - Apare prima maşină de scris electrică:
Blickensderfer Electric, iar Marconi reuşeşte (în decembrie)
să

460
transmită peste Atlantic ,(din Cornwall laNewfbund-land)
primul
mesaj telegrafic constând din litera „s".
1904 - Britanicul A. Fleming inventează dioda, un fel
de
comutator în circuite electronice.
1904 - Fraţii Auguste şi Louis Lumiere inventează
placa
autocromă.
1904,28.12 - Primele buletine meteo, transmise prin
telegraf, din toată lumea, au început să fie publicate la
Londra de
către ziare.
1904 - H. Hulsmeier obţine brevetul pentru un
procedeu
de detectare a obiectelor metalice cu ajutorul undelor radio,
strămoşul radarului.
1904 - W.Rubel ( SUA) inventează tehnologia de
tipărire
offset.
1905 - Antreprenorul american Almon Brown
Strowger
inventează telefonul cu disc.
1905 - S-a instalat la Constanţa prima staţie TFF
(telegrafie fară fir) din România
1905 - Gu gliei mo Marconi inventează antena
radio
direcţională.
1905 - Americanul Lee de Forest(l 873-1961)
inventează
trioda, pe care o numeşte baudion, lampă care este
strămoşul
tranzistorului, ce ajută la transmiterea vocii prin
unde.
1906 - Fizicianul americano-canadian Ruginald
Aubrey
Fessenden inventează aparatul de radio cu modulare
în
amplitudine.
1906,02.10.- S.O.S. devine semnalul internaţional de
anunţare a nenorocirii, însemnând în limba engleză, ,Save

461
Our Souls!"
(Salvaţi sufletele noastre!)
1907 - Se descoperă belinograful, aparatul pentru
transmiterea fotografiilor.
1907 - Dotarea Armatei Române cu staţii de radio
Telefunken. Primul post de radio în Marina Română.

462
 1908 1909,07,05- S-a născut fizicianul american
Edwin Herbert
Land, inventatorul, în 1947, al aparatului de
fotografiat Polaroid.
1909 - S-a folosit pentru prima dată semnalul
SOS
(Salvaţi sufletele noastre), de către nava Slovenia,
eşuată în Azore,
adoptat în 1906, la Conferinţa radiotelegrafică de la
Berlin.
1910,13.01 - Inginerul american Lee de Forest a
efectuat
prima transmisiune radio a unei opere, retransmisă la Opera
Metropolitană din New York. Este vorba de opera „Paiaţe",
cu
Enrico Carusso protagonist.
1910 - D.A. Rojanschi construieşte primul tub
catodic.
1910 - Dotarea Armatei Române cu staţii de
emisie/
recepţie Marconi.
1913 - Profesorul american Johann Regan utilizează
telefonul pentru a demonstra că târâitul greierului mascul
este o
chemare a femelei.
1914 - Edward Kleinschmidt inventează
teleimprimatorul.
1914, 09.04. - La Holbom Empire (Londra) are loc
premiera primului film artistic color din lume:The World,
the
Flesh and the Devii.
1918 - L. Levy şi E. Armstrong, independent,
inventează
superheterodina (receptor radio modern).în acest an
se instituie
şi poşte aeriană.
1918 - Se construieşte radioul cu gama de
frecvenţe

463
scurte.
1920 - La Pittsburg (S.U.A.) se pune în funcţiune
prima
staţie de radio-difuziune.
1924 - O.Barnack inventează camera de luat vederi
portativă.
1924,22.07 - David Zuckermann (S.U. A.) a brevetat
teleimprimatorul, dispozitiv automat care imprima pe hârtie
mesajele transmise prin radio.

464
 1925 - Se înfiinţează Uniunea internaţională de
radiodifuziune, cu sarcina de a repartiza benzile de
frecvenţă
pentru diferite ţări.
1925,30.10 - în cadrul unei demonstraţii
experimentale,
inventatorul scoţian John Lodgie Baird (1888-1946) prezintă
la
Londra primele imagini de televiziune.
1926, 27.01. - J.L.Baird (1888-1946) prima
demonstraţie de televiziune.
1926 - Apare filmul sonor.
1928 - Tot Baird prezintă prima emisiune tv. în
culori.
1928 - Inaugurarea primului post român de radio.
1928 - Au loc primele emsiuni tv. la BBC, după
lucrările
lui John Lodgie Baird (1888-1946).
1929 - Exploatând invenţia inginerului scoţian John
Lodgie Baird (1888-1946), americanul Vladimir Kuzmici
Zworykin (1889-1981) descoperă principiul baleiajului
electronic al imaginii şi inventează primul televizor
(iconoscopul
fusese brevetat din 1927).
1929 - Se introduce radioul cu gama de frecvenţe
medii.
1930 - în Germania se construieşte magnetofonul
cu
bandă din material plastic, iar americanul W.Morey concepe
culegerea automată.
1930,07.07 - La Băneasa intră în funcţiune primul
post
de emisie românesc, „Radio Bucureşti".
1930 - Ia fiinţă Asociaţia Publiciştilor din
România şi
are loc primul Congres al asociaţiilor naţionale ale
ziariştilor, la
Veneţia.
1930 - Primele emisiuni de televiziune din
URSS.

465
 1934 - Tot inginerul american de origine rusă,
Vladimir
Zworykin este autorul primului aparat electronic de
filmat (alb-
negru) şi al primului tub electronic de analiză a
imaginilor.
1934 - Firma HAEG face prima demonstraţie de
funcţionare a unui magnetofon.

466
 1935 1935-G. H. Gallup (1901-1984) întemeiază
institutul de
sondare a opiniei publice care-i poartă numele.
1935 - M. Perraud inventează cartuşul cu cerneală
pentru stilou.
1935 - R. A, Watson-Watt (1892-1973) inventează
radarul, a cărui primă utilizare este militară, vizând
protecţia armatei
engleze împotriva aviaţiei inamice, în anul 1940.
1935 - Apare filmul color.
1935 - Primele emisiuni tv. în SUA.
1935 - B.B.C deschide un serviciu permanent
de
televiziune.
1938 - Fraţii unguri Lâzlo şi Georg Biro inventează
pixul,
destinat piloţilor militari, care se dezvoltă după 1944 datorită
baronului francez Bich care a înfiinţat, în 1953,
întreprinderea BIC.
1940 - Aapărut publicitatea, ca „aripă" a Agenţiei
Havas,
în Franţa.
1942, 01.07 - Se înfiinţează Comandamentul
Transmisiunilor, Centrul de Instrucţie al Transmisiunilor cu
Şcoala
de Subofiţeri de Transmisiuni şi Şcoala de Ofiţeri de
Transmisiuni,
pentru Armata Română.
1943 - La cererea armatei americane, John Mauchly
şi
Prosper Eckert construiesc un sistem menit să calculeze
traiectoriile tirurilor de obuz. Aşa se naşte ENIAC
(Electronic
Numerical Integrator and Computer), primul calculator
complet
electronic, cântărind 30 de tone.
1946-Americanul de origine maghiară John von
Neumann
(1903-1957) a elaborat un calculator pe bază de tub cu vid,
cu

467
program înregistrat, traducând informaţiile în cod binar
(biţi).
1947 - Americanii J.Bardeen, W.H.Brattain şi
W.B.Shockley au inventat tranzistorul, iar un ziar
american
foloseşte pentru prima dată fotoculegerea.
1947 - E.H.Land (1909-1991) pune la punct
primul
aparat fotografic cu developare instantanee. Are loc

468
1948 descoperirea tranzistorului, datorată americanilor
W.B.
Shockeley, W.H.Brattain şi J. Bradeen.
1949 - Prima teorie matematică a comunicării
aparţinând lui Claude E. Shannon & Warren Weaver,
de la
laboratoarele companiei americane Bell.
1949, 24.05. - Se creează Agenţia Română de Presă
AGERPRES, care, după 1989, devine ROMPRES
1950 - Pentru prima dată, un ecran vizualizează
calculele
unui ordinator aflat în serviciul militar american de
supraveghere
aeriană.
1950 - Se publică prima lucrare care se ocupă de
inteligenţa artificială: Maşinile de calculat şi inteligenţa, de
A.
M. Turing.
1950 - Specialiştii de la Texas Instruments (S.U. A.)
au
descoperit un procedeu de gravare şi legare a mai multor
tranzistori
pe o placă minusculă de siliciu. Aşa s-a născut circuitul
integrat
1950 - Se experimentează stereofonia.
1950 - Primul simpozion pe teme de teorie
matematică
a informaţiei.
1950 - Anul de naştere a televiziunii pHn cablu.
1950 - Firma Eastman Kodak lansează procedeul
cinematografic în culori Eastmancolor.
1950 - Apare primul ordinator IBM (IBM 701).
Cuvântul ordinator a fost propus de J.Perret, în 1955.
1950 - Se naşte Euroviziunea. (Edwin Armstrong,
inventatorul,în 1933 a radiodifuziunii FM se aruncă
de la fereastra
apartamentului său din New York, din cauza unor
conflicte legate
de promovarea descoperirii sale).

469
 1950 - Apare primul aparat de radio portabil, în
S.U.A.
1950 - J.Backus (- IBM) defineşte fortranul,
primul
limbaj de programare evoluat.
1956- Pickard construieşte primul detector cu cristal.
1956 - H.de France brevetează procedeul Secam de
televiziune în culori.

470
 1957-U.R.S.S. lansează primul satelit artificial
(Sputnik
1), în greutate de 83,6 kg.,inaugurându-se astfel, era spaţială.
1957 - De Forest inventează trioda.
1960,12.08 - Este lansat, în S.U.A., primul satelit de
comunicaţii din lume, „Echo F\
1960 - în SUA apare primul laser.
1961,12.04- Iuri Alexeevici Gagarin face primul
zbor al
unui om în cosmos, la bordul navei Vostok.
1962 - Naşterea cuvântului „informatică".
1962 - Prima comunicaţie prin satelit deasupra
Atlanticului.
1962 - S.U.A. lansează primul satelit de
telecomunicaţii
(Telestar 1) şi astfel se realizează prima legătură
transatlantică de
televiziune, prin satelit, între Andover (S.U.A.) şi Pleumeur-
Bodou
(Franţa).
1963 - Utilizarea intervalelor verticale, situate
între
frecvenţele video, de către trei ingineri francezi
reprezintă actul de
naştere al video-grafiei (teletextul), sistem de
transmitere a
informaţiilor prin intermediul semnalelor video.
1963 - S.U.A. lansează primul satelit
geostaţionar de
telecomunicaţii (Syncom 1).
1967 - Simultan, în Franţa şi U.R.S.S. se inaugurează
televiziunea în culori.
1969 - Douglas C. Engelbart, cercetător
american,
inventează mouse-ul informatic.
1969 - Apar videodiscurile.
1970 - Inventarea magnetoscopului (video).
1970,17.06 - Edwin Land, din New York, a brevetat
aparatul său de fotografiat Polaroid, realizat în întregime
din
material plastic, care realizează o fotografie (color) în câteva
secunde..

97^
 1971 - Marcian Holff-jr. construieşte, şi firma
Intel
comercializează, primul microprocesor (microcip), care
grupează

472
1971

97^
 1980 - Apare tehnologia multimedia de
prelucrare a
datelor digitalizate şi produsele off line (CD-ROM,
CD-I, DVD
etc.) şi on line (reţeaua Internet).
1980 - Apare sistemul de exploatare MS-DOS
realizat
de Microsoft.
1981 - Societatea IBM creează PC-ul (personal
computer).
1983 - Se lansează primul satelit de
telecomunicaţii
european, Ariane.
1983 - Firma japoneză Seiko comercializează
primul
televizor portabil cu ecran plat
1984 - Societatea Apple pune în vânzare un
calculator
Macintosh, cu pictograme (iconuri) pe ecran,
destinat
necunoscătorilor de informatică.
1984 - Apare laptopul.
1991 - Apare compact discul interactiv (CDI)
comercializat de firma Philips.
1991,06.08 - apare în Elveţia aşa zisul hiper text, ca
mijloc
de legătură între computere. Astfel Tim Berners-Lee şi
Robert
Caillon fac funcţional ceea ce se va numi internet
1992 - Inaugurarea sistemului de radiotelefonie
numerică
europeană GSM
1995 - Ritmul abonărilor la reţeaua Internet este de
un
abonat pe secundă.
1994 - Se experimentează aşa zisele sisteme
multimedia.

474
 1995-Se lansează sistemul de operare al firmei
Microsoft,
Windows 95.
1998 - Se lansează sistemul Windows 98.
1998,15.08 - Se înfiinţează primul Birou internet şi
se
transmite, în premieră, în reţea slujba Papei Ioan Paul
H de
la Vatican. Finladezul Jarkko Oikarinen pune la
punct
Internet Reley Chat, conversaţia în timp real în reţea.
(IRC).
2000 - Este posibilă orice transmisie (sunet şi
imagine) din

97^
 orice colţ al globului, inclusiv transmiterea în direct
a
conflictelor militare. Minitelul şi reţelele GSM
interconectate
la P.C., sistemele multimedia sunt capabile de oferte
comunicaţionale incredibile, dar şi tehnica interceptării a
atins aceleaşi standarde de performanţă tehnică.
2007 - Telefonul cu funcţii comunicaţionale multiple şi
MP3-ul, vitezele şi performanţele internetului, crşterea
capacităţii
de stocaj şi superminiaturizarea au devenit incredibile.

<titlu>MODELELE COMUNICĂRII
Modelele „teoriei informaţiei":
Claude Shannon/Waren Weaver

Modelele lingvistice:
Roman Jakobson

Modelele sociologice:
W. Shramm
G. Gerbner
Westey/McLean
Circular HUB (Hebert/Ungarait/Bohn)

Modelele psihologice:
Psiho-sociologic al lui J.E.Hullet
Al „tensiunii către simetrie" al lui Th.
Newcomb
Tranzacţional (D.C. Barnlund)

111
 <titlu>MODELELE TEORIEI
INFORMAŢIEI

Modelul Shannon/Weaver
Modelul Malvin De Fleur
Modelul circular Osgood/Schramm
Modelul elicoidal Dance
Modelul cibernetic al anilor' 80
Modelul lui van J. J. Cuilenbburg
Modelulele J.L. Bordewij k/B. Van Kaam:
Modelul „alocuţiunii"
Modelul conversaţiei
Modelul consultării
Modelul înregistrării
Modelul fluxului internaţional H. Mowlana

<titlu>CUTUME COMUNICAŢIONALE
—Musulmanii nu desenează oameni sau animale, în
schimb îşi
împodobesc clădirile şi cărţile cu vestitele arabescuri.

—în prezent, în lume se vorbesc aproximativ 6.000 limbi

diferite.

Simbolurile scrierii chinezeşti nu reprezintă sunete, ci idei,

de
aceea existând mii de ideograme.

Scrierea picturală egipteană, folosită în urmă cu peste

cinci
milenii este constituită din lanţuri de hieroglife care
povestesc
vieţile faraonilor.

477
Un sistem abreviat de scriere rapidă este stenografia.

—Aproape un milion de oameni folosesc chineza

mandarină,
cea mai utilizată limbă de pe glob.

—Pentru nevăzători există alfabetul Braille (cu semne în

relief),
iar pentru hipoacuziei, un limbaj al semnelor alcătuit din
mişcări
ale degetelor şi mâinilor.

—în Japonia, cînd se salută, oamenii nu-şi strâng mâna, ci

se
înclină, iar când îşi vorbesc, nu se privesc în ochi.

La comunicarea facială (mimică) participă peste 50 de

muşchi.

—în Coreea este interzis suflatul nasului în public, aspectul

comunicând necuviinţă.

Cea mai mare bibliotecă din lume este Biblioteca

Cogresului
din Washington, S.U.A., având peste 10.000.000 de cărţi,
53.000.000 de documente şi 11.000.000 de filme şi
fotografii.

—Anual, în lume apar cam 23.000 de ziare şi 80.000 de

reviste,
care „ucid", tot anual, 220.000.000 de copaci necesari
pentru
fabricarea hârtiei.

—Anual, oamenii fac peste 80 de miliarde de fotografii.

—în lume există aproximativ 44.000 de staţii radio. Cam

12.000 operează în S.U.A., iar 2.500 în Europa.

—Numărul canalelor t.v. existente în lume se ridică la

30.000,
dintre care 1.800 se află în S.U.A.

478
Se produc cam 3.000 de filme pe an. Aproape o treime sunt
făcute în India.

în lume sunt cam 137.000 de ecrane de cinema. Cele mai

multe (51.000) sunt în China.

Cel mai vechi instrument muzical este un fluier din os de

urs, a
cărui vârstă e de peste 50.000 de ani.

—Numărul telefoanelor existente în lume a depăşit 800 de

milioane, dintre care aproape 200 mii. sunt în S.U. A. şi doar
10
mii. în întreaga Africă.

—în întreaga lume se transmit cam 400 de miliarde de pagini

anual, prin fax.

—In prezent, în lume există peste 500 de milioane de

telefoane
mobile.

—Numărul paginilor Web a depăşit 3,5 miliarde şi, zilnic, se

introduc peste 7 milioane de site-uri.

—Anual se transmit cam un miliard de e-mail-uri. (Apud

E. T. descoperă comunicaţiile, Ed.RAO, 2002)

<titlu>TEORIA INTELIGENŢELOR MULTIPLE (apud

Howard
Gardner)

inteligenţa verbală-lingvistică;
inteligenţa logico-matematică;
inteligenţa muzicală;

479
 inteligenţa spaţială;
inteligenţa motrică;
inteligenţa interpersonală (relaţională);
inteligenţa interpersonală;
inteligenţa naturalistă.

<titlu>REGULILE DE AURALE ASCULTĂRII

§ să fim pregătiţi pentru a asculta;
§ sănuîntrerupem;
§ să fim interesaţi şi să arătăm acest lucru;
§ să fim deschişi;
§ să ascultăm cu atenţie, urmărind ideile principale;
§ să luăm notiţe dacă este cazul, cerându-i
interlocutorului
nostru permisiunea;
§ să ascultăm activ, parafrazând reformulând şi
clarificând.

<titlu>ÎNTREBĂRILE PROCESULUI
COMUNICAŢIONAL
(apudD.McQuail)

Procesul este unidirecţional sau interacţional?

Procesul este deschis sau închis?
Semnificaţiile în proces sunt fixe ori tranzacţionale?
Procesul are cu scop precis, definit?
Procesul depinde/nu depinde de sistem?

480
 FUNCŢIILE COMUNICĂRII DIRECTE (apud A.
P. Bocher)

Generarea unei impresii favorabile interlocutorului

Organizarea unei relaţii (structură de putere şi control)
Constituirea şi validarea unui mod comun de a privi lumea
Exprimarea sentimentelor şi gândurilor
Protejarea punctelor vulnerabile ale interlocutorilor

<titlu>FUNCŢIILE COMUNICĂRII DE MASĂ

Comunicarea de masă (formă a comunicării
mediate)
este: indirectă (personală), multiplă şi socializată.
funcţia de informare — disfuncţia de narcotizare
funcţia de interpretare a realităţii
funcţia instructiv-culturalizatoare
funcţia de liant social
funcţia de funcţia de divertisment (loisir)

<titlu>ELEMENTELE PROCESULUI
COMUNICĂRII

Mesajul (complex de semn sintactic/semantice, denotativ/

conotative)
Contextul (cadrul procesului)
Canalul (compatibil)
-Emiţătorul (cu intenţionalitate: proprie, cognitivă,
atitudinal-
comportamentală)
-Receptorul (cu efecte: cognitive/persuasiv, atitudinale/
comportamentale)
Zgomotul şi feed-back-ul

481
 <titlu>DIFERENŢEDINTRE COMUNICAREA
INTERPERSONALĂ ŞI DE MASĂ (apud M. Petcu)

Interpersonală De masă

E ->M ->R«- Feed-back E •> M K ■> R«- Feed-back

sursă individuală
receptor unic
context spaţio-temporal identic
indivizi relativ similari
feed-back instantaneu
sursă grupală
receptor public (colectiv)
context spaţio-temporal diferit
indivizi eterogeni
feed-back amânat (absent)

<titlu>CONTEXTELE CONSTITUTIVE ALE

PROCESULUI DE
COMUNICARE (apud M. Petcu)

Contextul spaţial (S)

Contextul fizic şi senzorial (F.S.)
Contextul temporal (T)
Contextul poziţiilor (P)
Contextul relaţional social imediat (R.S.I.)
Contextul cultural-normativ (C.N.)
Contextul identităţii (actanţilor) (I. A.)

<titlu>CONDIŢII ŞI EFECTE ALE COMUNICĂRII

(apud D.
McQuail)

Cadrul comun al comunicării (spaţiul social, fizic şi temporal)

mesajele au efect în funcţie de experienţa E/R
Comunicarea duce la schimbare
se modifică starea şi relaţiile

482
Comunicarea stabileşte o relaţie socială
relaţiile comunicaţiile sunt şi sociale
Comunicarea presupune canale multiple
fiind continuă, este legată indirect de procesele
individuale

<titlu>CLASIFICAREA PROCESELOR
SOCIALE
(apud I. Drăgan)

Definiţie: „un complex de fenomene şi fapte sociale

care
au o anumită direcţie de dezvoltare"

Clasificare:
După cadrul de desfăşurare:
-intra-personale
inter-individuale
intra-grupale
După natura lor:
de adaptare (la nou)
de colaborare
-de concurenţă/conflict
După complexitate:
-simple
omogene (complexe)
eterogene (complexe)

<titlu>CARACTERISTICILE LIMBAJULUI
NATURAL
(apud V. Marinescu)

Universalitatea (referirea la toate domeniile)

Caracterul închis (reflexivitatea limbajului)
Imprecizia (polisemantismul şi particularitatea regulilor)
Economicitatea redusă (inclusiv intransparenţa)
Autocontradicţia internă (paradoxul lingvistic)

<titlu>CALITĂŢILE EVENIMENTULUI / ŞTIRE (apud

D.
Mc. Quail,Windal)

-Frecvenţa
-Amplitudinea
Lipsa de ambiguitate
-Familiarizarea
Corespondenţa
-Surpriza
-Continuitatea
-Alcătuirea (nevoia de „echilibru")

<titlu>ASPECTLEE LIMBII NATURALE (apud S.

Marcus)

Limbajul ştiinţific

- Ra ţio n a l
S e m n if ic a ţii g e n e r a le /u n iv e r s a le
- F ix a r e în s p a ţiu
F o lo s ir e e x p r e s ii a r tif ic ia le
U z d e r u tin ă a lim b a ju lu i ( m ijlo a c e le
lin g v is tic e a u c a r a c te r c o n v e n ţio n a l)
D e n o ta ţie ( te n d in ţa f o lo s ir ii
d ic ţio n a r u lu i)
Limbajul poetic

E m o ţio n a l
S e m n if ic a ţii s in g u la r e /lo c a le
V a r ia b ilita te în s p a ţiu
F o lo s ir e e x c lu s iv ă a e x p r e s iilo r
m a te r n e
U z c r e a to r a l lim b ii ( te n d in ţa d e
in o v a ţie lin g v is tic ă )
C o n o ta ţie ( te n d in ţa s p r e m e ta f o r ă )
<titlu>TERMENI DE DEZVOLTAT PRIN REFERATE

ABATEREANARHIEABILITATEANCHETĂABORD
AREANGAJATABSENTEISMANOMIEABSTRACTA
NTAGONISMABUZANTINOMIEACCIDENTANTRE
NAREACORDANTROPOLOGIEACREDITAREAPRI
ORISMACTAPTITUDINEACTANTARBITRAJACTI
VITATEARGUMENTACTOR
SOCIALARMĂACTUALITATEARMONIEACŢIUNE
ASCULTAREACULTURAŢIEASIGURAREADAPTA
REASIMETRIEADEVĂRASOCIAŢIEADHOCRAŢIE
ATEISMADMINISTRAREATELIERAGENDAREATE
STAREAGENŢIEATITUDINEAGNOSTICISMATRIB
UTAGRESIUNEATRIBUŢIEALCOOLISMAUDIENŢ
ĂALGORITMAUGMENTATIVALIENAREAUTISMA
LTRUISMAUTARHIEANALIZĂAUTOCRAŢIEANA
LOGIEAUTOINSTRUIRE
AUTORITARISM CIVILIZAŢIE
AUTORITATE CLAN
AXIOLOGIE CLASĂ
AXIOMĂ CLASIFICARE
BANI CLIENTELISM
BANNER COD
BEHAVIORISM COERCIŢIE
BIBLIOGRAFIE COGNIŢIE
BIROCRAŢIE COLABORATOR
BIT COLECTIV
BLOG COLECTIVITATE
BLOCAJ COLERIC
BOALĂ COMANDANT
COMANDĂ
BOICOT
COMISIE
BRAJJSfSTORMI
COMISION
NG
COMPARTIMENT
BRUIAJ
COMPETENŢĂ
BULETIN
COMPETITIVITAT
CALIFICARE E
CANAL COMPORTAMEN
CÂND? T
CAPITAL COMUNICARE
CARACTER COMUNICAT
CARIERA CONATIV
CARISMĂ CONCILIERE
CÂT? CONCURENŢĂ
CAUZALITATE CONDIŢIE
CE? CONDUCERE
CELERITATE CONDUITĂ
CERCETARE CONFEDERAŢIE
CERINŢĂ CONFERINŢĂ
CETĂŢEAN CONFIDENŢĂ
CHAT CONFLICT '
CHESTIONAR
CICL
U
CINE
?
CONSILIU DREPT
CONŞTIINŢĂ DUALITATE
CONTEXT ECHILIBRU
CONTRACT ECHIPAJ
CONTROL ECHIPĂ
CONŢINUT ECHITATE
CONVERSAŢIE EFECT
COOPERARE EFICIENŢĂ
COORDONARE E-MAIL
COST EMERGENŢĂ
COTIDIAN. EMIŢĂTOR
CREDINŢĂ EMOŢIE
CRITERIU EMPATIE
CRIZĂ ENCULTURAŢI
CRONEMICĂ E
CUI? ENTROPIE
CULT EPOS
CULTURĂ ERGONOMIE
CUM? EROARE
CUMINECARE EROU
CUNOAŞTERE ESCALADARE
CURRICULUM... ESPECTANŢĂ
CUTUMĂ ESTETICĂ
CUVÂNT EŞALON
DECIZIE EŞANTION
DEMOCRAŢIE ETHOS
DEONTOLOGIE ETICĂ
DEPRINDERE
DESTINATOR
DETAŞAMENT
DEVIANŢĂ
DEZINFORMAR
E
DIALOG
DIGITAL
DILEMĂ
DINAMICĂ
DISCIPLINĂ
DISCRIMINARE
DISTRIBUŢIE
DOGMĂ
488
489
490
ŞTIRE
TABLOID
TABU
TACTIL
TAXONOMIE
TEHNOCRAŢIE
TELEFON
TELEGRAF
TELEVIZIUNE
TELETEXT
TEMPERAMEN
T
TEST
TRADIŢIE
TRANZIŢIE
TREBUINŢĂ
UBICUITATE
VALIDARE
VALOARE
VÂRSTĂ
VENDETĂ
VERIFICARE
VORBĂ
WEB
ZGOMOT
ZIAR
ZVON

491
 <titlu>LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

Când un gând a devenit cuvânt nu

ne mai aparţine. (NicolaeRotaru)

Cuvântul e o pietricică uzată care se aplică în zeci de nuanţe

de
afectivitate... (MarcelDuchamp)
Când vrei să te-agăţi de vorbe, refuzi exprimarea. (E. Amado-
Levy-Valensi)
A comunica: a-ţi deschide inima, a deveni accesibil, a-ţi
dezvălui
gândurile... (Littre)
Cum să împărtăşeşti gustul vieţii? Prin ce cuvinte? Ce
gesturi? Ce
priviri? Ce tăceri? (Gaston Bachelard)
Spuneţi-le ce vor să audă! (V.I.Lenin)
Când unul vrea să vorbească, celălalt nu ascultă. (R Tisserand)
Avem libertatea de-a ne exprima indecizia (sau confuzia)
spunând
un anumit lucru, cuvinte şi contrariul acestuia prin
comportament.
(Jacques Salome)
Unul dintre inconvenientele comunicării umane e acela că
nu poţi
obţine o satisfacţie spontană din partea altei persoane fară
crearea
unui „paradox al eşecului". (Jacques Salome)
Dificultatea stă nu în a vorbi, ci în a fi auzit. (Jacques Salome)

492
Este imposibil ca doi oameni să se exprime simultan, de
vreme ce
ei nu pot să se asculte decât alternativ (Jacques Salome)
Totul e să spui tot, / Dar îmi lipsesc cuvintele. (Paul Eluard)
Când doi oameni vorbesc în taină, cel de-al treilea să nu
puie
urechea, că la urmă vorbeşte pentru el. (Cilibi Moise)

493
Cine are urechi de auzit, să audă. {Proverb românesc)
întâi ascultă şi pe urmă vorbeşte. (Proverb românesc)
Nici o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe.
(T.Arghezi)
Să ştii ce spui, cum spui şi cât spui. (VBogrea)
E greu să vorbeşti, dar este şi mai greu să taci. (B. Şt
Delavrancea)
Conversaţiile rele strică obiceiurile bune. (L. Vives)
-Pe câte de puternică sabia în luptă, pe atât cuvântul în
treburile cetăţii. (Solon)
De multe ori, limba taie mai mult decât sabia. (Anton Pann)
Numai o gură şi două urechi ţi-a dat natura, pentru ca să
asculţi
de două ori mai mult decât vorbeşti. (Epictet)
Oamenii vor crede orice, dacă le şopteşti la ureche. (Murphy)
Cuvintele sunt fortăreţele gândirii. (Hamilton)
Cuvântul e un mijloc imperfect de comunicare.
(CamilPetrescu)
Cuvintele sunt pentru spiritul omului ceea ce sunt uneltele
pentru mâini. (Tr.Herseni)
Tăcerea funcţionează pentru a marca limitele episodului
acţionai
al poziţiei corpuim.(Burgoon)
Cine-i înţelept şi are bun simţ - pricepe/ Că până celălalt nu
tace, vorba nu-şi începe. (Saadi)
Palavragiii nu sunt oameni de acţiune. (William Shakespeare)
Cuvintele, de nu-s simţite, rămân seci (J. W. Goethe)
Vorbeşte ca să te cunosc! (Seneca)
Cu cât gândim mai puţin, cu atât vorbim mai mult. (Plutarh)
Conversaţia este cea mai generală şi cea mai constantă dintre
acţiunile al căror rezultat este opinia. (Gabriel Tarde)
Interpretul este cel care ajută doi vorbitori ai unor limbi
diferite să
se înţeleagă între ei, repetându-i fiecăruia ceea ce ar fi fost în
avantajul interpretului să fi spus celălalt (Ambrose Bierce)
Orice prost e ferm convins; şi orice om ferm convins e prost.
(Gracian)
Ştiu doar două cuvinte din argou: „marfa" şi „naşpa". Cred
că
„marfa" e naşpa, dar „naşpa" marfa B. Priestley)

494
Atrage-i pe toţi proştii de partea ta şi poţi fi ales oriunde
(Frank
Dane)
Sunt dispus să cred orice, cu condiţia să fie incredibil (Oscar
Wilde)
Vă rugăm să aveţi amabilitatea de a informa trupele că toate
mijloacele de comunicare s-au defectat (Ashleigh Brilliant)
Omul care latră uită să vorbească (Pavel Mercescu)
Supraveghează cuvintele. Ca să dai drumul unui cuvânt e
întotdeauna vreme, să-1 iei îndărăt, niciodată. (Gracian
Balthazar)
Vorbeşte ca şi când va trebui să dai socoteală (Platon)
Cine nu prinde ceea ce s-a spus o singură dată, sau cine n-o
spune şi el la rândul său, cine nu are un mic tezaur de vorbe
de
spirit şi de povestiri frumoase, - ce farmec mai are
conversaţia
aceluia? (Pancatantra)
Fereşte-te în conversaţiile tale de a pomeni pe larg şi fară
măsură
de anumite fapte şi primejdii ale tale (Epictet)
Să nu vorbim uşor despre lucruri, cu privire la care tocmai
aşteptăm şi dorim o conversaţie (J. W. Goethe)
Caracterul celui care vorbeşte este acela care convinge, nu
vorba
(Menander)
Ah, ce uşor ne lăsăm convinşi de persoanele pe care le iubim
(Moliere)
Nu se poate spune cât e de mare autoritatea unui învăţat de
profesie, atunci când vrea să demonstreze altora lucruri de
care
sunt deja convinşi (Manzonî)
Convingerile care nu se leagă de alte convingeri n-au nici o
valoare
(Nicolae lorga)
Dacă viaţa e un joc, negocierea e un mod de viaţă. (J.Ford)
Discută ca şi când ai încerca să te asiguri pe tine, încă o dată,
că
ai dreptate. (N. Iorga)
Deprinde-te să fii atent când vorbeşte cineva şi transpune-te,
pe
cât cu putinţă, în sufletul vorbitorului. (M. Aureliu)

495
Nu e bine crescut acela care nu ştie să ceară iertare.(N.
Moisescu)

496
O vorbă este apreciată dacă este însoţită de o faptă pe măsura
ei. (Horaţiu)
Vorbeşte cum ţi-e vorba, poartă-te cum ţi-e portul. {Proverb
românesc)
Mai bine să greşeşti din prea multă îndrăzneală decât din
prea
multă prudenţă. (A. Toffler)
Omul care nu minte nu-şi poate hrăni copii.(EthelM. Albert)
Ce câştigă cei ce mint? Că nu sunt crezuţi când spun
adevărul
(Aristotel)
Minciuna e temelia bunelor maniere (Quentin Crisp)
Toate partidele politice mor până la urmă înghiţindu-şi
propriile
minciuni (JohnArbuthnot)
Nixon e un neisprăvit ticălos, care minte de îngheaţă apele.
Poate
să mină cu ambele colţuri ale gurii în acelaşi timp, iar dacă s-
ar
surprinde vreodată spunând adevărul, probabil că l-ar
acoperi
imediat cu o minciună, ca să nu se dea de gol (Harry S.
Trumari)
Am crescut în casa unei feţe bisericeşti, aşa că sunt un
mincinos
de prima mână (Sybil Thorndyke)
Minciunile sunt scuzabile în faţa încercărilor de a afla
informaţii
personale printre întrebări directe (John Henry Newman)
A

In timpurile străvechi lumea nu avea statistici, aşa că era

silită să
recurgă la minciuni (Stephen Leacock)
Există minciuni, minciuni sfruntate şi statistici (Mark Twairi)
Minciunile măresc imaginaţia, dar ucid frumosul (Pavel
Mercescvi)
Minciuna-i cea mai josnică ruşine (Eschil)
Nici o minciună nu ajunge să îmbătrânească (Sofocle)
Mincinosul trebuie să aibă memorie bună (Quintilian)
Printr-o singură minciună se pierde întreaga reputaţie a
integrităţii
(Cervantes)
De frica erorilor să nu renunţăm însă la şansa de a ajunge la
adevăr. (Henri Wald)

497
în realitate, nu ştim nimic, căci adevărul se află în fundul
prăpastiei.
(Democrit)

498
Orice adevăr particular nu este decât un adevăr relativ şi nu
se
consolidează decât prin contrariul lui, care îi este
complementar.
(Henri Frederic Amiel)
Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul. (Mihai
Eminescu)
-Adevărul nu e niciodată pur şi rareori simplu. (Oscar Wilde)
Toate marile adevăruri încep prin a părea blasfemii.( George
Bernard Shaw)
Să-ţi dai viaţa pentru adevăr (Iuvenal)
Nu te purta făţarnic cu oamenii şi ia seama la ce-ţi iese din
gură
(Septuaginta)
Cu o faţă de cucernic şi cu fapte evlavioase îndulcim şi pe
diavol (W. Shakespeare)
Ei fac răul pe ascuns şi binele în public (Papini)
Nimic mai uşor, decât să scrii aşa fel, încât să nu înţeleagă
nimeni;
după cum, din contră, nimic nu-i mai greu, decât să exprimi
gânduri
importante în aşa chip, încât fiecare să le înţeleagă (Arthur
Schopenhauer)
De obicei scrierile plac după moartea autorului... (Ovidiu)
Prin scrieri vom preface moravuri desfrânate (Grigore
Alexandrescu)
Hârtia e mai trainică decât piatra (Dimitrie Anghel)
Scrisul nu e o simplăjucărie şi tragedia lui e cu atât mai grea,
cu
cât îl guşti mai mult (TudorArghezi)
Omul cinstit trebuie să-şi mărturisească scrierile (Ion Voinescu
II)
Nu e greu să scrii. Iei hârtie şi creion, te aşezi şi scrii ce îţi
trece
prin cap. Este uşor să scrii - greu e să-ţi treacă prin cap"
(Stephen
Leacock)
Nu se scrie pe suflete cu pana (Joseph de Maistre)
Ţi-am scris, ce vrei mai mult? (Alexandr Puşkin)
Verba volant, scripta manent (Adagiu latin)
Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus (Proverb românesc).

499
închide trei sionişti într-o cameră şi vor forma patru partide
politice
(Levi Eshkol)

500
Aîntreba un scriitor ce părere are despre criticii lui e ca şi
când ai
întreba un stâlp ce părere are despre câini (John Osborne)
Opinia publică este o altă forţă a mediului social cu certe
condiţionări asupra educaţiei (Stanciu Stoian)
Relaţiile cu oamenii imorali ne pierd (Herodot)
Totul învaţă oamenii prin relaţiile dintre ei (Euripide)
Este salutar să nu avem relaţii cu acei care se deosebesc de
noi şi
care doresc altceva (Seneca)
în zilele tulburi opinia publică e prinsă lesne în exagerări
(Octavian
Goga)
Dă fiecăruia urechea ta, dar la puţini glasul tău... Nu da limbă
gândurilor tale, nici acţiune vreunui gând nepotrivit. (William
Shakespeare)
„... ce este această opinie publică altceva decât judecata
colectivităţii, aprecierea fenomenelor de către grupul social?"
(Petre
Andrei)
Cel care gândeşte mai puţin, vorbeşte mai mult (Proverb
francez)
Este mai prudent să ne arătăm inteligenţa prin ceea ce tăcem
decât prin ceea ce spunem (Arthur Schopenhauer)
Feriţi-vă de cei cu care staţi de vorbă şi spun „în concluzie".
Asta
înseamnă că vor s-o ia de la capăt (Robert Morley)
Dacă gândeşti înainte de a vorbi, celălalt apucă să spună
bancul
înaintea ta. (Edgar W. Howe)
Cel mai util şi ieftin instrument de reparat din casă e
telefonul
(WesSmith)
Până la treisprezece ani, am crezut că mă cheamă „Taci din
gură"
(Joe Namath)
Ipocrizia e vaselină în relaţiile sociale (JR. Newman)
Doar o să-i fac un semn cu degetul", zise el şi şi-1 încleşta pe
trăgaci (StanislawJ. Lec)
Opinia publică adevărată se manifestă fară scandal (Petru
lentilă)
Ţineţi gura când vorbeşti (Pavel Mercescu)

501
Esenţa culturii, ba chiar a vieţii în sine este comunicarea (E.
T.
Hali) '
Trebuie tăcut, sau de spus ceva mai bun decât tăcerea.
(Pitagora)
A şti să asculţi este o artă... Tăcerea este mai sigură decât
vorba (Epictet)
Cel care vorbeşte mult, nu spune adesea nimic. (Nicolae
Boileau)
Vorbeşte cel din urmă şi taci cel dintâi (Marcius)
Cine vorbeşte - seamănă, iar cine ascultă - culege (Anonim)
Un bun ascultător îşi face mai mulţi prieteni decât un bun
vorbitor (Proverb englez)
Mai întâi încearcă să înţelegi şi pe urmă fa-te înţeles!
(Anonim)
Presa nu este decât una dintre cauzele opiniei şi una dintre
cele
mai recente. (Gabriel Tarde)
în vremuri tulburi opinia publică e prinsă lesne în
exagerări. (O.Goga)
Tirania opiniei publice, şi încă ce tiranie! (Stendhal)
Opinia publică se elaborează de către întregul grup social
care
este purtătorul ei material. (Pavei Apostol)
într-o problemă indiferentă nu există opinie (G Berger)
Cum se poate controla individul când de dimineaţă până
seara
este invitat să cumpere lucruri de care nu are nevoie? (Nathan
Gardels)
Televiziunea este un dispozitiv ce le permite oamenilor care
nu au
nimic de făcut să se uite la alţi oameni care nu ştiu să facă
nimic
(FredAllen)
Acurateţea reprezintă pentru un ziar ce reprezintă virtutea
pentru
o femeie, cu amendamentul că ziarul poate oricând să
publice o
retractare. (Adlai Stevenson)
La televizor trebuie să apari, nu să te uiţi (Noel Coward)

502
Libertatea presei e valabilă pentru proprietarii de ziar (A.J.
Liebling)
Televiziunea e o închisoare cu diagonala de cincizeci şi
şapte de
centimetri (Billy Wilder)

503
A citi ziarul altcuiva e totuna cu a face dragoste cu soţia
altcuiva
(Malcolm Bradbury)
Ia spune-mi, cum ţi-a plăcut la nebunie filmul meu? (Samuel
Goldwyn)
Ziarele americane sunt prea mari, iar hârtia igienică prea
mică
(Ernest Bevin)
Nu există publicitate proastă, cu excepţia necrologurilor
(Brendon
Behan)
Revoluţia comunicaţiilor face ca lumea să devină mai mică
(Bil
Gates)
Internetul este un superlativ al comunicării, dar gărzile de
corp
ale spiritului rămân cărţile. (Vasile Ghicd)
Publicitatea este acea atmosferă întru care şi prin care viază
adevărata libertate. (Gh. Bariţiu)
Presa liberă devine un arbitru (Cezar Bolliac)
Libertatea presei este un principiu democratic (B. Şt.
Delavrancea)
Reclama este cea mai sinceră parte dintr-un ziar (Thomas
Jefferson)
Telefonul este drumul cel mai scurt dintre două urechi.
(Eduard
Jurist)
Comunic, deci exist!. (Deviza SNSPA)
Oamenii se urăsc pentru că se tem unii de alţii; se tem pentru
că
nu se cunosc; nu se cunosc pentru că nu comunică. (M.L.King)
O vorbă este apreciată dacă este însoţită de o faptă pe măsura
ei. (Horaţiu)
Nu spuneţi puţin în cuvinte multe, ci spuneţi mult în cuvinte
puţine.
(Pytagora)
Vorba este imaginea sufletului. (Syrus)
Toţi simţim nevoia de cineva, unii mai desluşit, alţii mai vag.
(G.Ibrăileanu)
Primeşte critica oricui, dar rezervă-ţi hotărârea. (W.
Shakespeare)

504
Suntem obişnuiţi ca oamenii să-şi bată joc de ceea ce nu
înţeleg

505
şi să mârâie la ceea ce-i bun şi frumos, care adesea le e
nesuferit
(J.W.Goethe)
Dacă nu cutezi să spui ceea ce gândeşti, sfârşeşti prin a nu
gândi
cea ce spui. (Zenon).
Dacă vreunul dintre cititorii acestei cărţi are un tabiet de care
îi e
ruşine, îl sfătuiesc să nu-1 dezvăluie în secret, ci la televizor.
Nimeni
n-o să umble cu ochii în pământ pe celălalt trotuar. Oamenii
or să
treacă strada riscând să-şi piardă viaţa doar ca să spună „V-
am
văzut la televizor!" (Denis Pratt)
Contrazicerea să nu trezească mânia, ci atenţia noastră. (La
Rochefoucauld)
Educaţia este prima mare nevoie a unui popor. (Petrache
Poenaru)
Decât să-ţi pară rău c-ai spus ceva, mai bine să regreţi că ai
tac\xV\Anonim)
-Ascultă, vezi şi taci! (Gradări)
Istoria timpului liber este partea cea mai importantă a vieţii
noastre
(Denis Diderot)
Timpul liber nu înseamnă sfârşitul muncii, ci, dimpotrivă,
munca
înseamnă sfârşitul timpului liber. Acesta trebuie consacrat
artei,
ştiinţei şi, mai ales, filosofiei (Aristotel)
Da, e adevărat că italienii sunt astăzi analfabeţi şi inculţi şi
că sunt
consideraţi un popor al carnavalului care nu-şi doreşte decât
o
singură libertate: libertatea de a se distra (Antonio Gramsci)
M-am culcat doar cu bărbaţii cu care am fost măritată. Câte
femei mai pot susţin aşa ceva? (Elizabeth Taylor)

506
în timpul liber se descoperă temperamentul şi înclinaţiile
omului
(John Locke)
E uşor să fii umorist când tot guvernul lucrează pentru tine
(Adlai
Stevenson)
Cel mai greu lucru în box e să te scobeşti între dinţi cu
mănuşa
(Kin Hubbard)
Undiţa e un băţ cu o râmă la capăt şi un bou la celălalt
(Samuel
Johnson)

507
Boxul înseamnă o gloată de albi care se uită la doi negri cum
se
snopesc reciproc (MuhamedAli)
Pariorul e doar un hoţ de buzunare care te învaţă să te furi
singur
(Henry Morgan)
Gluma nu face viaţa mai semnificativă, ci mai caraghioasă
(Pavel
Mercescu)
Nu e bine să fii atât de glumeţ, încât să devii ridicol (Heraclit)
-Astăzi, conţinutul cultural al industriei spectacolului este
american
aproape în întregime (Nathan Gardels)
Singurul lucru care ne consolează de mizeriile noastre este
distracţia; şi totuşi ea este cea mai mare dintre mizeriile
noastre
(Blaise Pascal)
Căutăm clown cu experienţă. Rugăm seriozitate". (Anunţ
publicitar)
Telefonul este drumul cel mai scurt dintre două urechi.
(Eduard Jurist)
îmi place munca: mă fascinează. Aş putea sta să o admir
ore în şir. (JeromeK. Jerome)
E îngrozitor: aceleaşi cuvinte care compun o scrisoare de
dragoste
sau un cântec pentru copii pot compune şi o condamnare la
moarte.(V Kin)
Nu arunca piatra în vecini dacă ferestrele tale sunt de
sticl&.(Benjamin Franklin)
Un orator care vorbeşte prea mult este ca o pendulă care ar
bate
la fiecare minut. (Rayer-Collard)
Am corpul unui tânăr de optsprezece ani. îl ţin în frigider
(Spike
Milligan)
Arta medicală înseamnă să-1 bine dispui pe pacient, în timp
ce
natura găseşte leacul (Voltaire)

508
Medicul mi-a dat şase luni de trăit, dar când a văzut că nu
pot să-
i plătesc plătesc onorariul mi-a mai dat şase (Walter Mathan)
Secretul longevităţii e să nu te opreşti niciodată din respirat
(Sophie
Tucker)

509
Vai de medicul care nu poate să prescrie un tratament
costisitor
unui pacient bogat (Sydney Tremayne)
Fiecare om ar trebui să aibă câteva obiceiuri nesănătoase, ca
să
aibă la ce să renunţe când încep problemele de sănătate
(Franklin
P. Jones)
Am renunţat să mă mai duc la psihanalist fiindcă se
amesteca
prea mult în viaţa mea personală (Tennessee Williams)
Dacă vrei să slăbeşti, sunt de părere că poţi să mănânci cât
vrei,
cu condiţia să nu înghiţi (Harry Secombe)
Psihiatrul este cel care îţi pune o groază de întrebări
costisitoare
pe care le auzi gratis, din gura soţiei (Sam Bardell)
Arată-mi un om sănătos şi ţi-1 vindec imediat (Cari
GustavJung)
Psihiatrul este bărbatul care se duce la un spectacol de
striptease
ca să se uite la public (Mervyn Stockwood)
Psihanaliza este însăşi boala pe care cică ar vindeca-o (Karl
Kraus)
Exerciţiile fizice sunt o prostie. Dacă eşti sănătos, n-ai
nevoie de
ele; dacă eşti bolnav, n-ai voie să le faci (HenryFord)
Am un leac perfect pentru durerea de gât - taie-1! (Alfred
Hitchcock)
Adevăratul progres democratic constă nu în a coborî cultura
la
nivelul de înţelegere al mulţimii, ci a ridica mulţimea la un
nivel de
cultură înalt. (Gustave Le Bon)
Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu. (Seneca)
O cultură nu se moşteneşte, se cucereşte.(Malraux)
Luminează-te şi vei fi\(C.A.Rosetti)
E bine să înveţi chiar de la duşmam(Aristofan)
Cultura fiecărui popor astăzi e măsura fericirii şi sigurităţii
lui
(Simion Bărnuţiu)

510
Cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat ce ai învăţat.
(Selma
Lagerlof)
Televiziunea actuală - acest fast-food al culturii (Vasile Ghica)
A şti că tot ceea ce este pentru noi enigmatic şi de nepătruns

511
există totuşi şi această certitudine se află în centrul oricărei
stări
sublime veritabile. (Albert Einstein)
Mai presus de cei care nu ştiu se află cei care află sau citesc.
Mai
presus de cei care află sau citesc sunt cei care memorează.
Mai
presus de cei care memorează sunt cei care înţeleg. Mai
presus de
cei care înţeleg sunt cei care aplică. Mai presus de cei care
aplică
sunt cei care obţin rezultate. Mai presus de cei care obţin
rezultate
sunt cei care ating succesul..."(Tandra Sara)
Originalitatea este un plagiat nedescoperit (W.R. Inge)
Când vreau să citesc o carte, o scriu eu (Benjamin Disraet)
E un distins om de litere. Lucrează la un atelier de pictat
firme
(Max Kaufmann)
E mai mare decât o capodoperă - e mediocră de-a binelea
(Samuel Goldwyn)
America este singura naţiune din istorie care a trecut
miraculos
de la barbarie la degenerare, fară intervalul obişnuit al
civilizaţiei
(Brendan Behan)
Am avut o deplasare încununată de succes în Rusia - ne-am
întors (BobHope)
Bărbaţii şi femeile de culoare din Anglia care câştigă medalii
olimpice sunt englezii, pe când cei care se încaieră şi azvârl
cocteiluri
Molotov sunt invariabil indivizi din Indiile de Vest (Edward
Hughes)
Escrocheriile mele sunt sută la sută americane şi aşa o să
rămână
(Al Capone)
Arta este omul adăugat Naturii (Francis Bacon)

512
Piaţa este o contracultură (Nathan Gardels)
Incultura constituie o treaptă de cultură .(RBotezatu)
Neştiinţa e împărăţia greşelii"( Vauvenargues)
Neamurile migrează, dar culturile râmân.( VasilePârvari)
Cea mai sacră datorie a omului este de a se cultiva şi de a
ajuta şi altora să se cultive. (Dumitru Theodosiu)
O singură datorie are omul: să nu fie prost. (Ioan Slavici)
Oamenii se împart în două: unii care caută şi nu găsesc, alţii
care găsesc şi nu-s mulţumiţi. (Gr. N. Criveanu)

513
Nu e de ajuns să ai inteligenţă, trebuie să o foloseşti bine. (R.
Descartes)
Civilizaţiunea e o haină pentru corp. (Constantin Rădulescu-
Motru)
Toţi fac cel mai uşor, cel mai iute, cel mai bine şi cu cea mai
mare
plăcere, ceea ce ştiu.(Xenofon)
Cultura omoară naivitatea şi ştiinţa goneşte simplitatea.
(George
Coşbuc)
Trebuie să ne clădim înţelepciunea pe real, nu pe imaginar.
(/l.
Gide)
Talentele adevărate străbat întotdeauna. (Duiliu Zamfirescu)
Doi inşi pot ţine un secret numai dacă unul singur îl ştie (
William
Shakespeare)
Nimic nu dovedeşte mai bine spaima decât excesul de
precauţie
(Voltaire)
Nu aruncaţi mărgăritare înaintea porcilor (Matei)
Cel prost vede după ce s-a săvârşit fapta (Homer)
- Ce osteneală e aceea de a săpa fântâna când arde casa?
(Bhartrhari)
Omul trebuie să se aştepte la orice (Xenofon)
Cine nu ştie să tacă nu e vrednic să conducă (Fenelon)
Cultura este comunicare şi comunicarea este cultură (Edward
T.
Hali)
Recrutarea înseamnă că nişte albi trimit nişte negri să lupte
împotriva unor galbeni ca să apere ţara pe care au furat-o de
la
nişte roşii (James Rado)
Nu uita să le spui tuturor că e secret (GerardF. Lieberman)
Dacă nu spui nimic, n-o să ţi se ceară să repeţi (Calvin
Coadlidge)
Mă bucur să nu sunt Brejnev. Ca lider sovietic la Kremlin, n-
ai
de unde să ştii dacă nu înregistrează cineva tot ce spui
(RichardM.
Nixon)

514
Tăcerea e un prieten care nu trădează niciodată (Confucius)
Nu dezvălui secretul tău prietenului că atunci nu te vei teme
de el
când îţi va deveni duşman (Menander)

515
Mai degrabă vor ţine muritorii foc în gură, decât să păstreze
un
secret (Petronius)
Nimic nu apasă atât ca un secret (Jean de La Fontaine)
Nimic mai mult (Terentiu)
Cel ce înfiinţează ţie faptele altora, să ştii că asemenea
va
înştiinţa şi ale tale sminteli către alţii. (Dimitrie
Ţichindeal)
Cine nu ştie să disimuleze, nu ştie să domnească (Ludovic XI)
A şti să asculţi e o artă. (Epictet)
Nu totul poate fi spus şi nu tuturor le poate fi spus un lucru.
(B.Gracian)
Dacă ascund secretul meu, el e prizonierul meu; dacă ăl las
să-mi
scape, sunt eu prizonierul hxi.(Schopenhauer)
Cei doi factori determinanţi ai surprinderii sunt secretul şi
iuţeala.
(Clausewitz)
Orice dezvăluire a unui secret este greşeala acelui care 1-a
încredinţat. (LaBruyere)
A spune secretul altora este o trădare, a-1 spune pe al tău
este o
prostie. (Voltaire)
Numai oamenii cu acelaşi grad de discreţie devin cu adevărat
intimi. (Paul Valery)
Acela care nu ştie să aştepte şi să îndure este ca acela care nu
ştie
să păstreze un secret. (Fenelon)
Sinceritatea este de sticlă, discreţia este de diamant.(/4.
Maurois)
Vorba e pentru om mai de preţ decât sabia. (Phocylides)
Mai bine să fii singur decât cu un camarad mu.(Pierre Gringore)
Nu cred ce spui fiindcă nu spui ce crezi! ( V. Bogrea)
Orice discurs care flatează ascunde o otravă. (Syrus)
Cum pretindem ca altul să păstreze secretul nostru, dacă nu
l-am
putut păstra noi înşine? (La Rochefoucauld)
Ce nu trebuie să ştie duşmanul tău, nu spune prietenului
(Arthur
Schopenhauer)

516
Informaţia fară comunicare este ca un filon de aur sau un
zăcământ
petrolifer neexploatate. (Nicolae Rotaru)

517
Faţă de străin să nu face ceva ce trebuie să rămână ascuns.
(Sepuaginta)
Azi popoarele cercetează înainte de a crede. (Bălcescu)
Nu te da înapoi de la ce ai grăit! (R Insinger)
De la intuirea vie la gândirea abstractă şi de la ea la practică
-
acesta este drumul cunoaşterii adevărului, a cunoaşterii
obiective.
( V I Lenin)
Cunoaşte-te pe tine însuţi: pentru că cunoaşterea este liberare
(Rabindand Tagore)
Cum te poţi cunoaşte? Niciodată contemplându-te, totodată
acţionând. (W. J. Goethe)
Noi nu ne putem da seama cum este sau nu este orice lucru
în
realitate (Democrii)
Ferice de acela care a fost în stare să cunoască cauzele
lucrurilor
şi care a călcat în picioare orice teamă şi destinul inexorabil
şi vuietul
Acheronului avid! (Vergiliu)
O, de-ar fi voit Dumnezeu să cunoaştem toate lucrurile prin
instinct
şi prin sentiment! (Blaise Pascal)
Cunoaşterea sufletului este cunoaşterea supremă
(Mahabharata)
Ce este greu? A se cunoaşte pe sine. Şi ce e uşor? A da
sfaturi
altora (Thales)
Cunoaşte-te pe tine însuşi (Cicero)
A cunoaşte bine pe cineva, ar fi o se cunoaşte pe sine (W.
Shakespeare)
Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi (M Eminescu)
De cele mai multe ori cuvintele constată, nu creează o
înţelegere
(N. Iorga)
Arta, indiferent de materialul în care se manifestă, este
graiul.
(Paul Zarifopol)
Arta e un act de comunicare cu oameni necunoscuţi, cărora
artistulle recunoaşte capacitatea de înţelegere; deci artistul

518
stă în
legătură cu un public ideal (Mircea Florian)
Arta constă în dereifierea celor prezentate (J. Volkelt)

519
Actorul nu este decât un medic şi arta nu face decât să te
scape
de boală. (1 Rank)
Activitatea artei se întemeiază pe această capacitate a
oamenilor
de a se contamina de emoţiile altor oameni. (Lev Tolstoi)
Arta înseamnă socialul din noi. (V. Kenevici)
E artă ceea ce-i definitiv (Tudor Arghezi)
Toate artele sunt surori bune, (I.L. Caragiale)
Arta, în genere, e armonie, proporţie şi posibilitate. (B. Şt
Delavrancea)
Artă pentru artă nu există. Ea este produsul unui mediu
social.
(C. Dobrogeanu-Gherea)
-Adevăraţii avocaţi ai bisericii sunt artele. (M. Eminescu)
Arta e floarea vieţii. (Vasile Goldiş)
Orice artă există însă ca artă mai mult prin creaţie. (G
Ibrăileanu)
Arta dă tot tuturor şi rămâne totuşi întreagă. (Nicolae Iorga)
Când arta va reuşi să facă pe oameni mai buni, numai atunci
vom
avea dreptul să vorbim despre artă. (Panait Istrati)
Limba şi gândirea sunt factorii principali ai evoluţiei în artă.
(Ion
Minulescu)
Arta e o manifestare a vieţii sociale. (C. Şărcăleanu)
Acrea e a renaşte mereu, e supravieţui zilei de ieri şi a păşi
pe
ziua de maine.(DimitrieAnghel)
Veţi creea, veţi avea; nu veţi creea, nu veţi fi. (O. Onicescu)
- Exista două cuvinte care deschid multe uşi: "Trageţi" si
"împingeţi"! -
Binecuvântat este cel care, atunci când nu are nimic de spus,
se
abţine să demonstreze acest lucru prin vorbt.(George Eliot)
Citeşte în fiecare zi ceva ce nimeni nu mai citeşte. Gândeşte
în
fiecare zi ceva ce nimeni nu mai gândeşte. Fă în fiecare zi
ceva ce
nimeni nu ar face. Este rău pentru minte să facă tot timpul

520
parte din
imanimitate.( Christopher Morley )
Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea
tâlcuieşte
cuvmta\.(Antonie cel Mare)

521
Cuvintele sunt lentile pentru focalizarea minţii. (Ayn Rond)
Cuvintele sunt cărările faptelor. (Sfântul loan Gură de Aur)
Cuvintele sunt vocea inimii. (Confucius)
Nu spune lucruri puţine în cuvinte multe. Daca poţi, fă
invers.
(Pitagora)
E mai bine să ştii sa pui întrebări potrivite, decât să fii nevoit
să
înveţi totah(James Thurber)
Ca să înţelegi ca eşti prost trebuie totuşi să-ţi meargă mintea.
(Georges Brassens )
Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie să
citească, ci cel
care nu ştie sa înţeleagă. (Alvin Toffler)
înţeleptul nu spune ce ştie, iar prostul nu ştie ce spune.
(Proverb
turcesc)'
Cine vrea să spună ceva interesant, trebuie să mintă puţin.
(Antoine de Saint Exupery)
Un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebeşte de
un
savant care tace. (Moliere)
Glasul tăcerii îl aud doar înţelepţii. Ssst! (Nicolae Rotaru)

522
<titlu>GLOSARUL CAPCANELOR
LINGVISTICE

ABAC -Tehnicăde calcul

ABIL - Neam prost
ABSENŢĂ - în urma unui act de prezenţă
AC - Una dintre cele trei limbi de
largă circulaţie
ACALMIE - Stare de urgenţă
ACAR - Cu stăpânire de sine
ACASĂ - Adresă cunoscută
ACCEPT -Bunăvoie
ACHITAT - Certificat de absolvire
ACTOR -Specialist în întocmirea
actelor
ACŢIUNE - Tip de întreprindere
ADEVĂR - Detector de minciuni
ADMINISTRARE - Căderea Guvernului
ADOLESCENT -Mediu de viaţă
ADORMIT - Deosebit de deştept
ADRESĂ - Pusă la cutia poştală
AFIŞ - Informator dovedit
AGENDĂ - Purtătoare de cuvânt
AGENTURĂ - Turnătorie dezafectată
AGER - Minte la perfecţie
ALANDALA - Ordine venind în contradicţie
ALARMARE - Punere sub tensiune
ALO - Ascultatul telefoanelor
AMANT - Specialist în traduceri

523
AMPRENTE - Impresii de studiu
AN - Bilanţ lunar
ANALIZATOR - Organ de urmărire
ANTET - Cap de listă
APARTAMENT - Schimb de locuinţă
APĂRARE - Soră de gardă
APETIT - Stare de necesitate
ARMATĂ - Chemare la oaste
ARMĂ -Lăsată în pace
ASPECT - Termen de înfăţişare
ATÂT -Termen limită
ATU - Carte de căpătâi
AUZ - Tras de urechi
AVIZ - Foaie de parcurs
AVOCAT - Evidenţiat în procesul verbal
AZI - Are termen până mâine
BÂLBÂIT - Nu încheie un proces verbal
BOCET - Cântec de petrecere
BODYGUARD - Tip de siguranţă automată
CA - Face corespondenţa
CAM - Aproapele nostru
CARICATURIST - Ne strică imaginea
CAŢĂ - Gură de foc
CAZARMĂ - Casa Armatei
CĂSNICIE - Evoluţia partidelor după
alegeri
CEAPĂ - Una după care ţi se scurg
ochii
CEARTĂ -Lăsată în pace
CEAS -Pus la patru ace
CERERE -Bunăvoie
CERŞETOR - Strânge bani de pomană
CIMITIR - Reşedinţa statului major
CITATE - Selecţiuni din opere
COLET - Pachet de legi
COLI -Aflate în top

524
COPII -Acte de identitate
CREIER - Volum de memorii
CURENT -Trecut prin pile
DELINCVENT - Tip de încadrare juridică
DEMIS - Nu poate fi numit în funcţie
DEŢINUT -Nucleul celulei
»

DIASPORA -Plecaţi de la ţară

DICŢIONAR -Cartea mare
>

DOCTORAT - Ultimul la învăţătură

DUMNEZEU - Doamne privindu-ne de sus
EDITOR - Angajat cu carte de muncă
EMOŢIE - Se face de ruşine
ENIGMĂ - Ştearsă de transpiraţie
ERATĂ - Moment de reculegere
pentru un scriitor
ERATĂ - Notă informativă din erori
ERATĂ - Pe funcţie de corector
FLER - Miros aparte
FORMĂ -Bună de tipar
GAŞCĂ - Adunare populară
GATER -Croitor de blană
GOARNĂ - Soi de sunătoare pentru
unităţi
militare
HOŢ - Are numeroase însuşiri
HULĂ -în mare pericol
IDEE - Termen de judecată
IMN - Ridicat în picioare
INCOGNITO - Un venit neobişnuit
INFORMAŢIE - Face cunoştinţă
INJURII - Vorbe de dor
INS -Formulare tip
INVECTIVĂ - Ieşire de serviciu
INVENŢIE -Formularepentru inventare

525
ÎNVĂŢĂTURĂ -Luptă de clasă
LAXXTIV -Ajutor de nevoie
LUNI - Primă săptămânală
LUPTĂ - Lăsată-n pace
MAPĂ - Poartă ce se deschide pentru
oficialităţi
MODEL - Bun de tipar
NOTAR - Interpretează rolul din acte
publice
NOTĂ - Pusă la o trecere de nivel
NUN -Domnul Unirii
NUR - Lăsă de dorit
OCHI -Neplâng de milă
OCHIRE -Uitat în poligon
ORAR -Ordine de zi
ORĂ - Ţinuta cadrelor didactice
ORE - Treptele de la clasă
ORT -Plata Domnului
PACE - Stare de război
PATĂ - Tip de soi
PIX - Scrie datorită presiunii
venite
de sus
POEM - îi admirăm picioarele
POET -Pană de inspiraţie
PROTAGONISTĂ -Primă de joc
PUI - Fură ouă din cuibar
RAFT - Biblioteca naţională
RANG - Grad didactic
RAPORT - Scris ordonat
RATĂ - Dispensare cu plată
RAŢIUNE - Termen de judecată
RETOR - Subiectul predicatului
SCRUM -Se lasă de fumat

526
SECRET -Aflat la discreţie
SECRET -Răsuflă greu
SEVĂ - Suc natural
SICRIU - Se ocupă cu rămăşiţele trecutului
SOLDĂ - Venit după slujbă în cazarmă
SOMAŢIE - Ameninţare cu arma
SOMOTEI -Somn uşor
SOPRAN -Timbru de valoare înaltă
SOT -Burlac convins
>

SPAIMĂ - Undă de şoc

SPÂNZURAT - Condamnat la moarte
cu suspendare
STOMATOLOG - Gură cască
STRUNĂ - Ciupită de buricul gol
SUBORDONAT - Plecat la oaste
ŞA - Spaţiu intercostal
ŞASE - întoarsă e ca nouă
ŞEF - Ajuns la capătul puterii
ŞEF - Pus la respect de subalterni
ŞINĂ - Călcată de tren
ŞURUB -înaintează la pas
TACTICĂ - Plan de bătaie
TÂLC -Secret de serviciu
TANC - Greul luptei
TAUR - învinsul spaniolilor
TĂMÂIE -Cu un sfânt odor
TEI -Esenţă de ulei
TELAL - Plasator de boarfe
TEN - Când e mai bolnav, e galben
TEXTILĂ - Industrie de război
TIPAR -Asigură replicile în presă
TRAC - Pierdere în mulţime
ŢESUT - Manevre de război

527
UCIDERE - Termen de execuţie
UITARE - Săritură las cap
UITE - 0 arătare
UNIFORMĂ -Ţinută la respect
URME -Date din trecut
URTICARTE -Mâncarede spital
UŞĂ -înălţată pe tocuri
VÂRSTE - împlinirile anuale
VERS - Parcurs în picioare
VORBIRE - Proces verbal

528
 <titlu>ANTI RECLAME

—în localitatea americană balneară Albena oaspeţii

sunt
întâmpinaţi cu următorul anunţ: „Cine caută căldură, vine la
noi.
Numai în ultimul an - peste 100 de insolaţii".
—Un anunţ de mică publicitate din ziarul „San
Francisco
Examiner", din 2 mai 1962, semnat Gladys Kidd: „Nu vreau
ca
soţul meu să moară în camera de gazare pentru o crimă pe
care nu
a comis-o. De aceea, îmi ofer serviciile, pentru 10 ani, ca
bucătăreasă, îngrijitoare sau femeie de serviciu, acelui avocat
de
frunte care îl va apăra şi îi va aduce achitarea".
—Pe piatra funerară a unui cimitir scoţian stă scris:
„Aid
se odihneşte Jan Mactawish, iar neconsolata lui văduvă ţine
un
cochet restaurant pe strada Tade. Deschis între 8-23".
— Ghidul unui castel de pe valea Loarei le spunea
vizitatorilor: „Părăsind această cameră pentru a fi deportat pe
Insula
Sfânta Elena, Napoleon a rostit: «Vreau ca aceia care vor
vizita
aceste locuri să nu-şi uite împăratul şi nici bacşişul pentru

529
ghid".
Pesemne că ghidul Peşterei Dâmbovicioarei - un pici
simpatic - a
citit (în Rebusache nr. 180/2001, pg.21) această ştire, că la
fel
încheie şi el discursul, cu aluzie la o posibilă recompensă din
partea
turiştilor.
—într-un restaurant din statul Arizona se află
următorul
anunţ: „Vizitatorii în vârstă de peste 80 de ani sunt serviţi
gratuit,
dacă vin împreună cu părinţii". Mult timp, nu s-au găsit
pretendenţi
pentru consumaţiile gratuite. Până într-o zi când în local a
intrat un
bătrân de 84 de ani, însoţit de „tăticu", care avea 107 ani.

530
 —La intrarea într-un cimitir din Brooklyn, a apărut
într-o
zi anunţul: Morminte de primă calitate, într-o aşezare unică.
Panorama splendidă a mării. Linişte absolută. Cei care
încearcă
cimitirul nostru nu vor să-1 mai părăsească".
—Anunţ într-un taxi din New York: „Staţi comod şi
fiţi
calmi. Este de ajuns că sunt eu nervos".
La intrarea pe autostrada Long Island, şoferii sunt
întâmpinaţi de următorul afiş: „Atenţie! Stâlpii vă
lovesc maşina
numai din instinct de autoapărare!"
—Reclama unui magazin de antichităţi pe strada
Babylon
din Paris: „Aici puteţi găsi tot ceea ce au aruncat la gunoi
strămoşii
dumneavoastră".
—Pe uşa unui muzeu italian se poate citi următorul
text:
„Tineri, fii bine-veniţi! Controlaţi-vă ţinuta. Nu intraţi în
short sau
bikini. Vă informăm că în muzeu nu există... piscină!".
—O firmă din California, care se ocupă cu
confecţionarea
de rochii de mireasă, trimite clientelor, după nuntă, scrisori
de
felicitare, care se încheie astfel: „... şi vă asigură, totodată, că
am fi
foarte fericiţi ca, după voiajul de nuntă, să vă avem cât de
curând
din nou clientă".
Sârbul BranislavNuşici, chinuindu-se să înveţe latina
a
zis: „De aceea vorbitorii ei au dispărut, fiindcă nu
puteau învăţa
propria limbă, de dificilă ce era".
Se ştie că Mihail Kogălniceanu avea cea mai bogată
bibliotecă din Iaşi. Generos cum era, o puneala

531
 dispoziţia prietenilor.
Ingraţi, mulţi dintre ei uitau să-i mai înapoieze
cărţile, până când,
într-o zi, marele om de stat remarcă golurile cam
masive în rafturile
cu cărţi. Ironic, Kogălniceanu dădu următorul anunţ
în ziar:,,Domnul
Kogălniceanu, având oroare de volume
desperecheate, îi roagă
pe prietenii săi buni să binevoiască a veni cât mai
repede la locuinţa
domniei sale pentru a ridica şi restul volumelor
rămase".
—Pe uşa unui institut de cosmetică din Paris: „Nu
flirtaţi
cu femeia sexy ce iese de aici. S-ar putea să fie soacra
dumneavoastră".

532
<titlu>CARACTERISTICILE COMUNICĂRII:
implică surse (emiţători) şi receptori;
presupune codificarea şi decodificarea
(procesarea) mesajelor;
presupune competenţă;
prejsupune performanţă;
reclamă existenţa unor mesaje;
se realizează într-un mediu de "zgomot";
presupune existenţa unor canale de comunicare.

<titlu>CONTEXTELE COMUNICĂRII
UMANE
Contextul fizic se referă la mediulfizic concret şi imediat
tangibil: incinta sau spaţiul deschis, microclimatul,
ambianţa sonoră, lumina, culoarea etc;
Contextul cultural vizează cerinţele, tradiţiile, stilurile
de viaţă, valorile împărtăşite de grup sau de comunitate,
normele morale etc;
Contextul sociopsihologic se referă la statutul social al
partenerilor, la caracterul oficial sau informai al relaţiilor
dintre ei, la situaţia concretă şi ipostaza specifică în care
are loc comunicarea;
Contextul temporar vizează momentul şi ordinea
cronologică în care este plasat mesajul, într-o secvenţă
de alte mesaje succesive.

<titlu>CLASIFICAREA INFORMAŢIEI
După natura sa:
1. date: numerice, alfabetice, alfanumerice.
1. texte organizate sub formă de documente,
pagini
de texte, paragrafe, fraze, cuvinte şi caractere,

533
 2. destinate a fi prelucrate cu programe
adecvate de
editare şi tehnoredactare a textelor, control
gramatical şi semantic al cuvintelor, punerii
în formă
şi apoi în pagină a textului redactat.
3. documente grafice ce pot conţine
reprezentări
grafice, desene schiţe tehnice etc. şi care pot fi
vizualizate prin afişare pe monitorul
calculatorului,
tipărirea lor la imprimantă sau la dispozitivul de
realizare desene (plotter) etc.
3. secvenţe audio generate de vocea umană,
fenomene din realitate, instrumente muzicale sau
sintetizoare electronice de voce şi acustice.
3. secvenţe video de natură animată sau film,
însoţite
de cele mai multe ori de informaţie sonoră: voce
sau sunet.
După suportul tehnic:
1. informaţie aflată pe suporturi tehnice :
magnetice: banda magnetică, caseta
magnetică,
discul magnetic, discul flexibil, cartela
magnetică
etc. cu lectura optică: discurile optice a căror
informaţie este citită optic cu dispozitive
lasser.
2. informaţie aflată pe suporturi grafice: opace
realizate din hârtie, cum sunt : documentele clasice,
documentele informatice obţinute la imprimantă,
documentele realizate cu ajutorul mesei de desen
(plotter),
transparente realizate din peliculă fotografică, peliculă
film,
microfilm etc.

<titlu>GESTIUNEA INFORMATEI PRESUPUNE :

-preluarea informaţie în sistem;
-memorarea şi regăsirea informaţiei;

534
-prelucrarea informaţiei;
-tipărirea sau publicarea;
•controlul şi comanda sistemului.

535
 <titlu>GLOSAR DE TERMENI UZUALI

ACULTURAŢIE - împrumut masiv de elemente de specific

cultural străin, aspect de cosmopolitism cultural.
ADVERTISING - Acţiunea de a atrage atenţia persoanelor
(asupra unui produs etc.) prin intermediul reclamelor.
AGENDĂ - Stabilirea priorităţilor de comunicare. E.g.
Agenda
seting.
ANALIZA DE DATE - Proces prin care participanţii la
training,
prin strângerea şi analiza datelor, se pot "conecta" mai bine
la
realităţi.
ANALIZATOR - Aparat al sistemului nervos, compus
dintr-un
organ de simţ, din nervi şi dintr-un număr de celule ale
creierului,
care are funcţia de a analiza, de a diferenţia însuşirile
obiectelor şi
ale fenomenelor. Analizatorii (nasul, urechile, ochii, limba,
pielea)
au rol determinant în comunicarea non-verbală.
ANDRAGOGIE - Teorie a învăţării dezvoltatăde Malcolm
S.
Knowles şi care este centrată pe psihologia şi pe nevoile
speciale
de învăţare ale adulţilor.

536
ANOMIE - Stare a societăţii caracterizată prin lipsă de legi
sau
prin existenţa unor norme contradictorii care fac dificilă
orientarea
individului în colectivitate. Lipsă a autorităţii sau a normelor
referitoare la valorile morale, dezorganizare.
BANNER - Panou publicitar, suport pentru reclamă.
BIT - Unitate de măsură a cantităţii de informaţie, exprimată
în
sistemul binar.
BLOG- însemnare de jurnal de bord, al cărei spaţiu de
apariţie
este web-ul.

537
BRAINSTORMING - Tehnică de stimulare dirijată a
creativităţii
individuale şi mai ales a unor indivizi constituiţi în grupe.
BRAND - Marcă de produs a unei firme renumite. Renume,
celebritate, specific.
CANAL - Cale de transmisiune unilaterală a programelor
sonore
sau vizuale destinate difuzării publice (mai ales în
televiziune). Cale
de acces a informaţiilor într-o maşină de calculat.
CINEMATOGRAFIE - Tehnica şi arta înregistrării
fotografice a
unor scene, a unor peisaje etc. pe un film special şi a
reproducerii
lor prin proiectare luminoasă pe un ecran, astfel încât să dea
iluzia
mişcării şi a vieţii; industrie producătoare de filme;
cinematograf.
CLASĂ - Grup de persoane categorisit conform poziţiei
socio-
cultural-economice deţinute
COACHING - Formă de instruire prin care managerul
modelează
sau demonstrează un comportament sau o sarcina.
Activităţile care
se aseamănă cu instruirea academică sau cu training-ul nu
sunt tipice
coaching-ului.
COD - Sistem de simboluri (semne) care este folosit ca să
reprezinte şi să transmită informaţii (mesaje). Limbajul
articulat este
un exemplu.
COGNOŢIE - Ansamblul proceselor mentale legate de
înţelegere,
formularea credinţelor şi dobândirea cunoaşterii.
COMUNIC ABILITATE - Calitatea sau starea a ceea ce
este
comunicabil, accesibilitate.

538
COMUNICARE - Transmiterea informaţiilor prin timp şi
spaţiu.
Comunicare în masă — tranmiterea mesajelor (informative,
formative, de loisir) prin intermediul tehnologiei mass-media
(ziare,
radio, tv, film, internet, carte etc.)
CONATIV- Referitor la activitate, la procesele de voinţă;
volitiv,
care exprimă ideea de efort. O funcţie a comunicării este cea
conativă, axată pe receptor şi întrebarea cui.
CONJECTURĂ - Prezumţie, supoziţie, părere întemeiată pe
presupuneri, pe probabilităţi, pe aparenţe.

539
CONŞTIINŢA - Esenţa sau totalitatea atitudinilor, opiniilor
şi
sensibilităţilor indivizilor sau grupurilor sociale.
CONTEXT - Concurs de împrejurări în care se produce un
fenomen comunicaţional; condiţie; conjunctură;
circumstanţă.
CONVERSAŢIE - Schimb de vorbe sau de idei pe cale
orală;
discuţie; convorbire; dialog.
CONVORBIRE - Schimb de cuvinte sau de idei pe cale
orală,
direct sau intermediat tehnic; discuţie; conversaţie; dialog.
CROMATICA - Referitor la culori, la colorit. Domeniu al
comunicării nonverbale prin intermediul culorilor,
CRONEMICA - Domeniu de studiu, din punct de vedere al
comunicării non-verbale, a timpului; crognostica
CULTURĂ - Totalitatea valorilor materiale şi spirituale
acumulate
de omenire în decursul vremurilor. (Arheol) Totalitatea
vestigiilor
materiale (unelte, ceramică, podoabe, arme, locuinţe, aşezări
etc.)
şi spirituale (manifestări artistice, magice-religioase şi
funerare)
păstrate, prin intermediul cărora poate fi reconstituită
imaginea
comunităţii omeneşti dintr-o anumită epoca Totalitatea
cunoştinţelor
din diverse domenii pe care le posedă cineva; dezvoltare
intelectuală
a cuiva.
CUNOAŞTERE - înţelegere, percepţie, pricepere. Ştiinţă,
ştire,
ştiutură. Pricepere, stăpânire. Posedare, sex, stăpânire.
Reflectare
în conştiinţă a realităţii existente independent de subiectul
cunoscător.
Gnoseologie, cunoştinţă.
CURRICULUM (pl. curricula) - Plan de instruire care
detaliază
ce vor învăţa participanţii, cum vor învăţa ei, care este rolul
trainer-
ului şi care este contextul în care va avea loc comunicarea.

540
CURS - Modul educaţional care poate fi studiat de sine
stătător
sau în cadrul unui program mai amplu.
CUVÂNT - Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă
asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui
complex
sonor; vorbă.
CUVÂNT CHEIE - Concept esenţial pentru un anumit
subiect.

541
DESCRIERE - A vorbi mai detaliat despre ceva. Când
tehnica
este utilizată de traineri, scopul său este, de obicei, să ofere
noi
informaţii participanţilor la training.
DETERMINISM - Relaţie teoretică între cauză şi efect.
DEZBATERE - Proces de argumentare logică utilizat în
procesul
de învăţare pentru a-i implica pe participanţi în subiectul
training-
ului şi pentru a-i ajuta să facă mai rapid "legăturile" între
cunoştinţele
lor şi subiectul propus.
DEZINFORMARE - Acţiunea de a dezinforma şi rezultatul
ei.Dezinformarea se produce mai ales prin mass-media.
DIALOG - Schimb de vorbe sau de idei pe cale orală (între
două
persoane); discuţie; convorbire.
DISCURS - Modul cu se vorbeşte public despre obiecte,
idei,
fenomene ce dau naştere la înţelegeri particulare.
eLEARNING - Orice tip de învăţare care utilizează o reţea
(LAN,
WAN sau Internet) pentru livrarea conţinuturilor,
interacţiunea între
participanţi sau facilitarea învăţării.
EMIŢĂTOR - Care emite; emitent, destinator, emisiv,
transmiţător, sursă.
EMPATIE - Formă de intuire a realităţii prin identificare
afectivă.
Tendinţă a receptorului de a trai afectiv, prin transpunere
simpatetică,
viaţa eroilor din opere literare, filme etc. Formă de
cunoaştere a
altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de
intuiţie;
interpretare a eului altora după propriul nostru eu.
EMPIRIC - Obţinut în urma unei cercetări bazate pe
experienţe
directe, prin sondaj, măsurare, observare, bazate mai ales pe
simţuri
ENTROPIE - Stare de incertitudine comunicaţională, stare

542
de
hazard dialogic, vizând gradul de libertăţii de opţiune a
emiţătorului
la construirea unui mesaj
EXEMPLE - Descrieri preluate, de obicei, din viaţa reală.
EXPRESIV - Evocativ, evocator, nuanţat, pitoresc, plastic,
pregnant, semnificativ, sugestiv, viu, (fig.) colorat. O funcţie
a
comunicării este cea expresivă, axată pe emiţător şi
întrebarea cine.

543
FATICA - Funcţie fatică = funcţie (determinată de Roman
Jakobson) pe care o au cuvintele rostite într-un dialog, de a
stabili
sau menţine contactul dintre partenerii actului de
comunicare, axată
pe canal şi întrebările cât/când. E.g. Alo!
FEED-BACK - Conexiune inversă în sistemele cibernetice,
principiu esenţial al autoreglării, retroacţiune, reacţie
comunicaţională
de răspuns.
FOCUS GROUP - Un grup mic de persoane care îşi
exprimă
opiniile şi răspunsurile la subiectele prezentate de moderator.
FOTOGRAFIE - Arta şi tehnica de a fixa pe o suprafaţă
sensibilă
la acţiunea luminii, cu ajutorul unei lentile convergente, o
imagine
produsă într-o cameră obscură, care apoi se poate reproduce
prin
copierea clişeului negativ pe care a fost imprimată; tehnica
fotografierii. Imagine a unei privelişti, a unei fiinţe, a unui
obiect
etc. fixată pe hârtie fotografică. Poză.
FUNCŢIE - Sarcină, rol; destinaţie. Funcţiile comunicării
sunt:
expresivă, referenţială, poetică, fatică, metalingvistică şi
conativă.
GEN - categorie a ofertelor mediatice, mai ales a celor de
divertisment; genul programului: telenovelă, triller, comedie
etc.
GLOBALIZARE - Flux de persoane, imagini, mărfuri,
bani, idei
şi informaţii pe scară globală, despre care teoreticienii susţin
că
formează o cultură mondială omogenă.
GRAFFER - Persoană care practică graffiti-ul, ca sistem de
comunicare alfa-iconic, ce poate fi considerat şi metodă
plastică,
de obicei protestatară, al cărui suport îl reprezintă elementele
din
natură: pereţii, gardurile, mijloacele de transport etc. sau
panourile
ad-hoc.

544
HANDOUT - Informaţie suport utilizată de participantul la
training
ca un material de referinţă pentru o anumită activitate din
cadrul
programului comunicaţional.
HARDWARE - Forme tehnologice de echipament
informaţional,
ca posturile şi aparatele tv., telefoanele, compterele, CD-
urile,
imprimeriile etc.

545
ICON - Simbol graphic, reprezentare simbolică cu mijloace
grafice.
IMAGINE - reprezentare sau manifestare simbolică, mai
ales
vizuală, a unei idei.
INDICIU - Particularitate după care poate fi recunoscut un
obiect sau fenomen. Semn după care se deduce existenţa
unui
obiect sau fenomen.
INFORMAŢIE - Comunicare, veste, ştire care pune pe
cineva
la curent cu o situaţie. Lămurire asupra unei persoane sau
asupra
unui lucru; totalitate a materialului de informare şi de
documentare;
izvoare, surse. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu
cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol
sau a
unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini
plastice,
indicaţie a unui instrument etc).
INSTITUŢIE - Organizaţie socială cu statut şi recunoaştere
largă.E.g. şcoli, partide, televiziuni, edituri, imprimerii etc
INTERNET - Un sistem mondial de reţele de calculatoare
interconectate, care înlesneşte serviciile de comunicare a
datelor,
cum ar fi: deschiderea unei sesiuni de lucru de la distanţă,
transferul
de fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii. Internet
este o
cale de a conecta reţelele existente de calculatoare, care
extinde
mult posibilităţile fiecărui sistem participant. Internet,
prefigurat ^e
ARPAnet, a fost iniţial realizat pentru a fi folosit de
instituţiile militare,
dar tehnologia sa permite practic oricărui sistem să se
conecteze la
el printr-o poartă electronică. Astfel, mii de sisteme de calcul
ale
marilor firme, precum şi sisteme de poştă electronică cu
plată ca
MCI şi CompuServe, au devenit părţi componente din

546
Internet.
Cu peste două milioane de calculatoare gazdă ce deservesc
aproximativ 20 milioane de utilizatori, Internet se extinde cu
un
milion de noi utilizatori în fiecare lună.
JURNAL - Publicaţie periodică cu apariţie, de regulă,
zilnică,
conţinând, în special, actualităţi; ziar; gazetă. înseninări
cotidiene
despre evenimentele şi faptele întâmplate. Buletin de
informaţii
cotidiene, radiodifuzat sau televizat.

547
KINEZICA - Domeniu al comunicării non-verbale care
cuprinde
expresia feţei, gestica, poziţionările şi mişcările elementelor
corporale.
LE AD - Prim paragraf rezumativ, sub titlul unui text de
presă.
LIMBĂ - Principalul mijloc de comunicare între membrii
unei
colectivităţi, alcătuit din sistemul gramatical şi lexical. Fel de
exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor.
Totalitatea
altor mijloace şi procedee (în afară de sunetele articulate)
folosite
spre a comunica oamenilor ideile şi sentimentele. Vorbă,
cuvânt;
grai, glas.
LIMBAJ - Procesul de exprimare, de comunicare a ideilor şi
a
sentimentelor prin mij locirea limbii. Sistem de semne
servind pentru
comunicarea informaţiilor. Limbă, ca modalitate de
comunicare.
Orice mijloc de exprimare a ideilor, a sentimentelor.
LOGO - Element de compunere cu sensul de 'Vorbire" sau
"cuvânt". Element de sintetizare a imaginii celui ce emite
comunicarea, quintesenţa mesajului unei mărci sau a unei
culturi de
organizaţie, element al comunicării iconice (prin simboluri),
"blazon"
modem.
MANAGEMENT - Activitatea şi arta de a conduce.
Ansamblul
activităţilor de organizare, de conducere şi de gestiune a
organizaţiilor.
MARKETING - Ansamblu al activităţilor, metodelor şi
tehnicilor
care au ca obiect studiul cererii consumatorilor şi satisfacerii
acestei
cereri cu produse şi servicii.

548
MASS-MEDIA - Totalitatea mijloacelor tehnice de
comunicare
în masă a informaţiilor (radio, televiziune, cinematograf,
publicaţii,
disc, magnetofon, carte, multimedia etc).
MESAJ - Ceea ce se predă sau se comunică cuiva, ceea ce
trebuie predat sau comunicat cuiva; ştire, veste, comunicare.
METAFORĂ - Figură de stil rezultată dintr-o comparaţie
subînţeleasă prin substituirea cuvântului obiect de
comparaţie cu
cuvântul-imagine.

549
METALING VÎSTIC A - Ramură a lingvisticii care se
ocupă cu
studiul limbajului lingvistic. O funcţie a comunicării este şi
cea
metalingvistică, axată pe cod şi întrebarea cum.
METODOLOGII - Strategii şi proceduri de cercetare
epistemică.
MIMICĂ - Artă de exprimare a gândurilor şi a
sentimentelor prin
gesturi sau prin modificarea expresiei feţei. Ansamblu de
gesturi şi
de modificări ale fizionomiei care însoţeşte sau înlocuieşte
limbajul
verbal. Ansamblu de trăsături specifice feţei; expresie a
feţei;
fizionomie; chip; figură, mină.
MODEL - Sistem ideal (logic-matematic) sau material cu
ajutorul
căruia pot fi studiate, prin analogie, proprietăţile şi
transformările
unui alt sistem mai complex, inclusive comunicaţional; tipar.
Schemă
teoretică elaborată în diferite ştiinţe pentru a reprezenta
elementele
fundamentale ale unuia sau mai multor fenomene sau
lucruri. (E.g.
Modelul comunicaţional logico-matemetic, modelul
Shannon-
Weaver al teoriei informaţiei etc.)
MONOLOG - Discurs lung al unei persoane, care nu
permite
intervenţia interlocutorilor. Monologul poate fi şi interior,
intim.
MOTIVAŢIE - Totalitate a motivelor care determină o
acţiune
sau un anumit mod de comportare.
NEGENTROPIE - Care tinde spre ordine, spre echilibru al
comunicării pe un canal ^
NEGOCIERE - Metodă comunicaţională de tip managerial,
menită să evite sau să dirijeze efectele conflictelor şi
crizologiei
sociale.

550
NORMĂ - Mod de a gândi şi a face lucrurile structurat,
potrivit
unui status-rol şi unei convieţuiri organizaţionale.
OBSERVAREA - Metoda de învăţare/comunicare utilizată
de
studenţi ce presupune concentrarea atenţiei pe anumite
aspecte
legate de un subiect şi notarea aspectelor observate.
OCULEZICA - Domeniu de studiu, din punct de vedere
comunicaţional, al privirii.
OPINIE - Părere, idee, judecată. Opinie publică = părerea
publicului, a maselor într-o anumită chestiune;

551
ORAL - Transmis prin viu grai, verbal; din gură în gură.
Care se
face verbal; care caracterizează limba vorbită, vorbirea
Modalitate
de comunicare umană, face to face.
PARADIGMĂ - Totalitate a formelor flexionare ale unui
cuvânt.
Ansamblu asociativ de elemente ale limbii aparţinând
aceleiaşi clase
morfo-sintactice sau/şi semantice, care posedă între ele
relaţii
virtuale de substituţie. Exemplu, model; pildă; învăţătură.
PARAFRAZARE- Reformularea ideilor, ştirilor,
informaţiilor cu
propriile tale cuvinte.
PAROLĂ - Cuvânt sau formulă convenţională secretă,
folosită de
militari sau de membrii unei organizaţii conspirative pentru
identificarea reciprocă. Şi în sistemul de comunicaţii
electronice se
folosesc parole, aşa zisele password-uri.
PERSUASIUNE - Acţiunea, darul sau puterea de a
convinge pe
cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru.
PLEONASM - Procedeu greşit de exprimare, constând în
alăturarea unor cuvinte care repetă inutil aceeaşi idee.
Construcţie
tautologică.
POETICĂ - Ramură a teoriei literaturii care tratează despre
creaţia
poetică. Tratat despre creaţia poetică. Sistem de principii
poetice
caracteristice unei epoci sau unui curent literar, fel de a scrie
propriu
unui poet Parte constitutivă a lingvisticii care se ocupă cu
raporturile
dintre funcţia poetică şi celelalte funcţii ale limbajului. O
funcţie a
comunicării, axată pe mesaj şi întrebarea ce, se numeşte
poetică.

552
POLISEMIE - Concept de semiotică, afirmând că semnele
(simboluri, imagini) au multe sensuri sau interpretări
posibile.
POŞTĂ - Instituţie care se ocupă cu transportarea şi
distribuirea
corespondenţei, mandatelor, telegramelor, coletelor şi presei
periodice. Clădire unde se află această instituţie Totalitate a
corespondenţei şi a publicaţiilor periodice primite, expediate
sau
distribuite într-o perioadă de timp. -a redacţiei rubrică într-o
publicaţie periodică în care se dau publicităţii scrisorile
cititorilor şi
răspunsurile la întrebările lor.

553
PRESĂ - Ansamblu de publicaţii periodice şi cotidiene;
literatură
publicată (gazete, reviste, cărţi).
PROMOVARE - Acţiunea de a promova şi rezultatul ei;
susţinere,
promotion, promoţie.
PROPAGANDĂ - Răspândire a unor idei care prezintă şi
susţin
o teorie, o concepţie, un partid politic cu scopul de a
convinge şi
de a câştiga adepţi. Este o metodă de persuadare şi
manipulare,
ca şi dezinformarea.
PROXEMICA - Domeniu al comunicării non-verbale care
se
referă la posturile individului şi spaţialitatea (distanţele) între
comunicatori.
PUBLIC - Care priveşte tot poporul, care aparţine întregii
naţiuni.
Care poate fi folosit de toată lumea. Care se petrece, care are
loc
în faţa unei adunări de oameni. Care vine de la colectivitate.
Mulţime mare de oameni; lume. Totalitatea persoanelor care
asistă la un spectacol, la o conferinţă etc.
PUBLICITATE - Difuzare în public a informaţiilor prin
intermediul mijloacelor de informare în masă.
RADIO - Instalaţie de transmitere şi de recepţie la distanţă a
sunetelor cu ajutorul undelor electromagnetice. Aparat de
recepţie
a emisiunilor difuzate de o astfel de instalaţie; radioreceptor.
Sistem
de difuzare a programelor prin radioreceptor. Instituţie care
dirijează
întocmirea şi difuzarea programelor informative şi culturale
prin
această instalaţie; radiodifuziune.
RECEPTOR - Care receptează, care primeşte (o acţiune
mecanică, un current, o informaţie, un mesaj etc), destinatar,
x
primitor.
RECLAMĂ - Publicitate realizată pe diverse căi (anunţuri,

554
în
publicaţii, la radio, televiziune etc.) în scopul de a suscita
interesul
publicului faţă de ceva. Mijloc (articol dintr-o publicaţie,
afiş,
prospect, placardă, panou etc) cu ajutorul căruia se face
această
publicitate. Prezentare elogioasă şi exagerată a meritelor
unei
persoane cu scopul de a-i crea popularitate.

555
REDUNDANŢA - Supraabundenţă inutilă a expresiilor, a
cuvintelor sau a imaginilor în formularea unei idei;
superfluitate.
Surplus de comunicare menit să asigure exactitatea
transmiterii unui
mesaj. Exces de semnale pentru transmiterea unei anumite
cantităţi
de informaţie.
REFERENŢIÂLĂ - privitor la un sistem de referinţă sau de
referire. O funcţie a comunicării este cea referenţială, axată
pe
referent şi întrebarea unde.
REŢEA - împletitură de elemente concrete (conducte, căi
etc.)
sau abstracte (linii închipuite), care se încrucişează într-un
anumit
plan sau spaţiu, făcând legătură între diferite obiecte şi
căpătând o
configuraţie de plasă. ~ de comunicaţie. ~ electrică. ~
comercială.
Reţeaua de telecomunicaţii este ansamblul liniilor de
telecomunicaţii
(telegrafice şi telefonice) dintr-o regiune sau dintr-o ţară.
REVISTĂ - Publicaţie periodică care tratează probleme
dintr-o
anumită specialitate sau din domenii variate; magazin.
SCRISĂ - Modalitate de comunicare umană. Care este
însemnată,
consemnată în scris, scriptică.
SEMANTICĂ - Ramură a lingvisticii care studiază
sensurile
cuvintelor şi evoluţia acestor sensuri; semasiologie;
semnificaţie;
semantism. Parte a semioticii care studiază raportul semnelor
cu
obiectele semnificate.
SEMINAR - O sesiune care are mai mult forma unor
discuţii de
grup moderate de un trainer. Seminarul poate fi public sau
privat.
Prezentarea din cadrul unui seminar este organizată de regulă
pe
module.

556
SEMIOTICĂ - Semiologie. Ramură a logicii simbolice
(matematice) care se ocupă cu studiul general al semnelor.
SEMN - Ceea ce serveşte pentru a indica sau exprima ceva;
indicator.
SEMNAL - Semn convenţional (acustic sau optic) prin care
se
transmite o informaţie la distanţă. Dispozitiv special pentru
transmiterea unor astfel de semne convenţionale. Sunet

557
convenţional de recunoaştere a unui post de radio sau a unei
emisiuni
radiofonice. Mesaj transmis cu ajutorul mijloacelor de
comunicaţie
la distanţă.
SEMNĂTURĂ - Iscălitură, (livr.) apostilă, (înv. şi reg.)
subscriere,
(înv.) subscripţie, subsemnătură, (rusism înv.) podpiscă.
Există şi
semnături electronice aşa zisele ID-uri.
SEMNIFICÂNT - Realizare materială a semnului lingvistic,
complex sonor care constituie suportul unui sens.
SEMNIFICAT - Concept, conţinut, sens al unui cuvânt.
SENS - Semnificaţie dezirabilă şi aşteptată a unui demers
psiho-
social.
SIMBOL - Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă
indirect (în
mod convenţional sau în virtutea unei corespondenţe
analogice) un
obiect, o fiinţă, o noţiune, o idee, o însuşire, un sentiment
etc.
SITE - Pagină (temetică sau de autor) pe internet. Web-site.
SLIDE SHOW - Forma de prezentare utilizată în training ce
constă
în serii de planşe care pot fi generate şi prezentate utilizând
programe
software ca Microsoft PowerPoint.
SOFTWARE - Conţinutul comunicărilor mediat pe cale
tehnologică (E.g. emisiuni tv., programe PC, radio-actualităţi
etc.)
STIL - Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu
al
activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării;
fel
propriu de a se exprima al unei persoane; totalitatea mij
loacelor
lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine
anumite
efecte de ordin artistic.

558
ŞTIRE - Informaţie care devine cunoscută de cineva; mesaj;
noutate; veste, semn, cuvânt, glas, havadiş, pliroforie,
ştafetă,
mujdea, solie, comunicare, înştiinţare, cunoştinţă, hir,
mărturie,
ştiinţă.
TĂCERE - Linişte, muţenie, întrerupere, abstinenţă
relaţională,
discreţie. Acalmie, calm, linişte, pace, (înv. şi reg.) paos,
(îriv.) lin,
liniştire, molcomire. Formă a comunicării non-verbale.
TELEFON - Mijloc de telecomunicaţie care asigură
convorbiri la
distanţă prin fire electroconductoare. Aparat electroacustic
pentru

559
convorbiri la distanţă, constând dintr-un transmiţător şi un
receptor.
Chemare sau convorbire telefonică. Numărul de apel al unui
abonat
TELEGRAF- Mijloc de telecomunicaţie care asigură
transmiterea
(prin fire conductoare sau prin radiosemnale) a unor
informaţii şi
înregistrarea lor în punctul de recepţie. Instalaţie pentru
transmiterea
şi recepţia la distanţă a diferitelor mesaje.
TELEVIZIUNE - Tehnică de transmitere la distanţă şi de
recepţionare de la distanţă, pe un ecran, a imaginilor
obiectelor în
mişcare, cu ajutorul undelor electromagnetice. Instituţie în
care se
elaborează şi se difuzează emisiunile televizate.
TEXT - Succesiune de propoziţii sau de cuvinte, care
constituie o
comunicare (scrisă), construită conform regulilor unei limbi.
Fragment dintr-o scriere.
TITLU - Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a
unei
părţi distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul
acesteia;
orice lucrare editată.
TRAINING - Activitate care îl ajută pe comunicator să
obţină
cunoştinţele, abilităţile, atitudinea şi comportamentele
necesare în
activitatea sa curentă. De obicei se realizează intern, în
cadrul unei
companii (tailored training), dar poate fi şi extern, cu
participanţi
care nu se cunosc între ei (open training).
TREND - Direcţie principală de dezvoltare a unui fenomen,
a
unei evoluţii pe termen lung; mişcare economică de lungă
durată.
VALOARE - Constelaţie de atitudini, credinţe, predispoziţii
durabile, profunde care reflectă orientările normative ale
unor actanţi
sau grupuri sociale.

560
VERBAL - Care se face, se transmite, se comunică prin viu
grai,
din gură în gură; care caracterizează graiul viu, vorbirea;
oral. Care
aparţine verbului, privitor la verb, de verb. Prin extensie,
domeniu
principal al comunicării umane, pe lângă cel non-verbal şi
paraverbal; prin cuvinte.
VESTE - Fapt, întâmplare, noutate care se aduce sau ajunge
la
cunoştinţa cuiva; ştire, informaţie, noutate, pomină.

561
WEB - în www (World Wide Web) sau orice alt sistem de
hipertext, un set de documente conexe care formează o
prezentare
de tip hipertext. Un web include, în general, o pagină de
întâmpinare
(welcome page), care este documentul cel mai important din
web
(pagina iniţială- home page).
WORKSHOP - Serie de sesiuni teoretice şi practice. Grupuri
mici
de participanţi care se întâlnesc pentru o scurtă perioadă
(bine
delimitată) pentru a se concentra doar pe o temă dată;
ateliere de
lucru.
ZIAR - Publicaţie periodică (de obicei cotidiană), care
conţine
ştiri şi informaţii actuale din diferite domenii de activitate
(socială,
economică, politică etc); jurnal; gazetă.
ZVON - Ştire, veste (care circulă din om în om); informaţie
neîntemeiată, care nu a fost verificată (şi uneori
tendenţioasă).
Rumoare produsă de glasuri, de activitatea sau de mişcarea
unei
mulţimi; gălăgie. Zgomot confuz, uşor, nedefinit din natură
(produs
de ape, frunze, vânt, păsări etc); foşnet, murmur, zumzet
Sunet
depărtat produs de clopote sau de instrumente muzicale.

562
563
 <titlu>CUVÂNT DE ÎNCHIDERE

Orice carte are un destin hărăzit de autor, care nu se

respectă
niciodată, din pricina cititorilor. Beneficiarii, deşi
suntempatici, de
cele mai multe ori, cu autorul, hotărăsc altă sortire volumelor
tipărite
şi scoase în public.
Unele se prăfiiiesc un timp pe rafturile ofertei de carte
(librării,
biblioteci, standuri, târguri, tarabe), după care mor în
depozite de
maculatură. Altele se reciclează cu ajutorul buchiniştilor, la
preţuri
derizorii, prin pieţe, anticariate, staţii de metrou, margini de
trotuar.
Multe ajung pe mâna unor posesori de circumstanţă, cu sau
fără
autograf, fie dăruite de autor, fie achiziţionate de...ruşine ori
de
nevoie. Cele mai multe... trăiesc febril, fiind folosite ca
sursă de
lumină ori ca mij loc de inspiraţie de alţi iubitori de cuvinte,
dispuşi
să "piardă" timpul şi vederea pentru a se desăvârşi ca fiinţe
culturale,
personalităţi, oameni sociali, studioşi şi pasionaţi pentru
îndeletniciri

564
intelectuale. Cele mai puţine intră în vederile cititorilor de
profesie,
sunt comentate, recenzate, recomandate, premiate, facându-
se
vâlvă în jurul lor şi propunându-se să candideze la titlul de
best-
seller.
Pentru cele peste 65 de cărţi pe care m-am învrednicit
să le
scriu, am avut parte de toate circumstanţele, plus una. Aceea
de a
dărui, drept premiu la şcolile din comuna natală, unele
volume
semnate de consăteanul elevilor care parcurg primele trepte
ale
drumului învăţăturii. Care le mai parcurg, fiindcă, azi, accesul
la
fostul învăţământ obligatoriu (din odiosul comunism), a
devenit (în -

565
luminoasa democraţie) facultativ. Cum multe sunt...
facultative azi!
Nostalgic după ştiinţa de carte, bolnav cronic de scris,
am
recurs şi la realizarea acestui volum de esenţializări
comunicaţionale,
care sunt încredinţat că poate fi şi folositor. Plănuit (într-un
demers
de cercetare ştiinţifică), ajutat (de liderii unei instituţii a
Almei Mater),
prefaţat (de un specialist al domeniului), adus pe lume (de
nişte
entuziaşti ai editării), cerut (de numeroşi beneficiari),
volumul este
materializarea unor eforturi şi pasiuni statornice, menite să
continue
un demers care se-ntinde pe mai mult de un sfert de veac.
Tuturor
celor care sprijină transformarea în realitate stocată între
coperte
de carte a unor visuri şi convingeri auctoriale, le mulţumesc
cu inima,
iar beneficiarilor lecturilor acestui volum le doresc bucurii,
recreaţie
şi utilitate a lecturii.

AUTORUL

566
 <titlu>FIŞĂ BIOGRAFICĂ

1950,28 martie se naşte, ca fiu al soţilor Constantin

şi
Constantina (născută Niţu) Rotam, agricultori, în comuna
Glâmbocata (azi sat al comunei Leordeni), Argeş
1954 Se naşte unica soră, Gheorghiţa
1957 începe cursul elementar (opt clase) în comuna
natală
1965 începe cursul liceal, ca elev intern
1969Absolvent Liceul „Vladimir Streinu", Găeşti
1972 Termină Şcoala militară de ofiţeri
(transmisiuni) Sibiu,
devine şofer profesionist
1972 Locotenent, ofiţer instructor la Câmpina
1972 Se căsătoreşte cu profesoara Zoe Rotaru
1972 Se mută la Bucureşti, în Comandamentul
Trupelor
de Securitate
19761 se naşte unicul fiu, Radu-Constantin şi e
avansat
locotenent-major
1979 Reuşeşte la Academia Militară, Facultatea
Transmisiuni
1981 Este avansat căpitan şi devine şef de secţie
în CTS

567
1981 Câştigă concursul de debut cu roman
(Editura
Eminescu)
1981 Atestat ziarist profesionist şi numit redactor
la
hebdomadarul„în slujba patriei" al Ministerului de
Interne
1981 Câştigă concursul de debut cu poezie (Ed.
Cartea
Românească)

568
 1982 1985 Câştigă alt concurs de debut cu proză
scurtă (Ed.
Facla, Timişoara)
1987 Este avansat la gradul de maior
1987 Numit redactor de rubrică la mensualul
„Pentru
Patrie" al M. I.
1990 Termină Facultatea de Jurnalism şi
Ştiinţele
Comunicării a Universităţii din Bucureşti, e avansat
locotenent-
colonel şi numit secretar general de redacţie. Devine
membru al
Uniunii Scriitorilor din România
1990 Devine membru al Uniunii Ziariştilor
Profesionişti
1990 Curs de iniţiere în P.C., publică a 10-a carte
a sa
1990 Redactor-şef la revista „Pentru Patrie"
1994Avansat înainte de termenul legal colonel
1995 Devine director al revistei ilustrate „Pentru
Patrie". îi
apare a 20-a carte
1996Absolvă cursul post-universitar (maşter) de
ziaristică
1998 Devine şef serviciu în Comandamentul
Naţional al
Jandarmeriei şi membru I.P. A.
2001 Devine lector universitar la Academia de
Poliţie.
Publică a 35-a carte
2003 îşi ia doctoratul în sociologia comunicării
(Universitatea din Bucureşti) şi e decorat cu Ordinul
Virtutea
Militară în rang de Cavaler
2003 Se pensionează din Arma Jandarmerie şi
publică a
45-a carte
2003 Devine conferenţiar universitar, cadru
didactic al ANI
şi, la retragerea din rândul cadrelor militare, primeşte
Ordinul
Ziariştilor cl.I Aur.

569
 2003 Devine bunic şi are publicate tot atâtea cărţi
câţi ani
de vârstă numără
2003 Este cadru didactic la Universitatea
Hyperion şi
tipăreşte a 65-a carte

570
 2004 <titlu>VOLUME DE ACELAŞI
AUTOR

Poezie
1. Statui de humă-Ed.CarteaRomânească...................-1984
1. Petale de sidef- Ed.Făt Frumos..............................-1991
1. Muzeul muzelor- Ed.Sagittarius.............................-1996
1. Eternitate aproximativă-Ed.Florile Dalbe..............-1996
1. Emoţii cărunte - Ed.Fiat Lux.................................-1997
1. Uitarea de mine - Ed.Helicon............................... -1998
1. Deceniul Secsy - Ed.Helicon................................ -1999
1. Aripi de hârtie-Ed.Ar.Thema.................................-2000
1. Paşii fară urmă - Ed.Diagonal............................... - 2001
10. Viaţă expirată - Ed. Timpolis.............................- 2003
10. Cartea picilor - Ed. Contrast.............................- 2004
10. Peniţa de bronz - Ed. Apollon............................- 2005
10. Carcera de oase - Ed. RAO..................................- 2005
10. Istoria umbrei -Ed.RAO................................... - 2005
10. Fântâna de leac - Ed. RAO.............................. - 2005
10. Rău de înălţime - Ed. MAI............................... - 2006
10. Bucurii simple - Ed. RAO.................................- 2006
10. Dispensă de a fi - Ed. RAO...............................- 2006
10. Poemele toplefi - Ed. RAO.................................- 2006

Proză scurtă
1. Răstimpuri - Ed.Facla............................................-1985
1. Semne de armă - Ed.Militară.................................-1986
1. Lumina zilei - Ed.Facla.........................................-1989
1. Front de inimi - Ed. Militară..................................-1991

571
5. Destine arestate - Ed. Militară................................-1993
5. Bârlogul teroriştilor - Ed.M.I.................................-1995
5. Proprietarii de iluzii -Ed. Porto Franco.................-1996
5. Dosarul Romida-Ed.Timpolis................................-1999
5. Cufăr de soldat - Ed. M.I.......................................- 2000
10. Cartuşiera mov-Ed.Timpolis.............................-2000
10. în armura legii - Ed. M.I....................................- 2001
10. Dincolo de Styx - Ed.RAO................................- 2001
10. Dincolo de ieri - Ed.M.I.....................................- 2002
10. Cartuşiera roz - Ed.M.I.......................................- 2002
10. Calea de mijloc-Ed.MAI....................................-2003
10. Cartuşiera gri - Ed. RAO................................... - 2003
10. Eroism de veghe - Ed. MAI................................- 2004
10. Cartuşiera bej - Ed. Detectiv...............................-2004
10. Linia de sosire - Ed. MAI...................................- 2005
10. Mirabile dictu - Ed. Detectiv...............................- 2005
10. Cartuşiera uni - Ed. Detectiv..............................- 2006
10. Omul din coşmar-Ed. MAI................................- 2007

Roman
1. Moarte de probă - Ed. AMB..................................-1993
1. Ultimadorinţă-Ed.Militară.....................................-1996
1. Criminal de elită-Ed.AMB.....................................-1996
1. Alibiul inutil - Ed.Militară......................................-1998
1. Noaptea de apoi - Ed.Paco.....................................-1999
1. îngerii de oţel - Ed.RAO........................................-1999
1. Frate cu dracul - Ed.Phobos...................................- 2002
1. Răspântia-Ed. RAO................................................- 2004
1. Renaşteri-Ed. RAO............................................ - 2004
10.Ruinele - Ed. RAO..................................................- 2004

572
Eseistică
1. Compendiu etic - Ed.M.I.......................................-1999
1. Comunicarea în organizaţii militare - Ed.Tritonic. - 2002
1. Criză şi dialog - Ed. RAO.......................................- 2003
1. Comunicarea în organizaţii militare2 - Ed. Tritonic -
2005
1. Psi-leadership - Ed. ANI...................................... -2005
1. Lider şi actant - Ed. ANI...................................... -2006
1. Psi-management - Ed. ANI.....................................- 2006
1. Psi-sociologie - Ed. ANI.........................................- 2006
1. Psi-comunicare - Ed. ANI.......................................- 2007

Aforistică
1. Picături de mir - Ed. Fd. Rev. Jandarmeriei.............- 2002

Volume în duet
1. Tandem liric - Ed. Artprint....................................- 2000
1. Bis în idem - Ed. Anastasia-Ina.............................- 2002
1. Informaţie şi metode - Ed. ANI..............................- 2007

Antologii
1 .Ţie, Doamne, Ed. Amurg sentimental,........................2000
2. Patria din inimi, Ed. Amurg sentimental..................2000
2. 21 de poeţi, Ed. Amurg sentimental..........................2000

573
2.

574
 3. <titlu>CUPRINS

Cuvânt de deschidere (de Cristian Florin Popescu)/5

REZUMATE COMUNICATIONALE/7
Limbă, limbaj, comunicare/9
Pedagogia comunicării umane/21
Ipostaze comunicationale ludice/26
Eficienţa comunicării manageriale/35
Comunicarea - armă pentru gestionarea conflictelor/
..................................................................................42
Comunicarea tacită şi minciuna/53
Metalimbaj şi conversaţie/63
Nonverbalism "Grăitor"/72
Reperele managementului comunicării/78
Stilistică şi comunicare/82
Vocile tăcerii/88
Relaţii publice şi comunicare/94
Opinie publică şi comunicare/105
Comunicare în masă/111
Combativitatea informaţiei/118
Comunicarea în mediul intelligence/127
Educţie comunicaţională europeană/135
Exagerări şi manipulare/140
Zvon şi dezinformare/145
Publicitatea şi comunicarea/156
Promotion şi reclamă/162

575
 Mass-media şi terorismul/172
Informaţie şi confidenţialitate/179
Grafica ca limbaj comunicaţional/186

SINTEZE COMUNICAŢIONALE/195

Cuvânt de închidere/335
Fişă biografică/337
Volume de acelaşi autor/339

576