Sunteți pe pagina 1din 12

FORMAREA CONȘTIINȚEI ISTORICE

~Studiu de caz~

I. IPOTEZA

O coordonată a umanismului românesc este interesul pentru istoria poporului român, pentru
consemnarea şi punerea ei în cunoştinţă pentru cititori. Scrierile cu caracter istoriografic în limba
română, atât în Moldova cât şi în Țara Românească în sec. al XVII-lea şi în primele decenii ale
secolului următor, sunt pregătite pentru preocuparea pentru istorie a oamenilor politici şi a
cărturarilor din secolele precedente.
Începând cu sec. XVII, cultura și interesele românilor nu se mai concentrează pe existenţa
religioasă sau pe activitatea mitropoliţilor, ci pe cea a cronicarilor. În această perioadă se doreşte
recuperarea trecutului istoric.

II. MOMENTE SEMNIFICATIVE ÎN EVOLUȚIA CONȘTIINȚEI ISTORICE


ROMÂNEȘTI

1. Latinitate și dacism – formarea poporului român


2. Primele documente în limba română
3. Fundamentarea limbii române literare
4. Mitropoliții
5. Umanismul românesc
6. Iluminismul în Țările Române

1. LATINITATE ȘI DACISM – FORMAREA POPORULUI ROMÂN

Formarea conştiinţei istorice are sensul de cunoaştere de sine, pe care făptura umană o are
despre propria sa existenţă şi despre realitatea extralingvistică.
Prin extensie, conştiinţa denumeşte şi „înţelegerea”, aptitudinea de a-ţi da seama de ceva
anume. În acest sens, prin natura studiilor efectuate, cronicarii au sesizat o componentă esenţială
a mediului istoric: conştiinţa romanităţii poporului român.
Unul dintre itemele fundamentale ale identităţii naţionale este cel al originii. Făcând parte
din categoria miturilor fondatoare, acesta pune problema legitimităţii unei comunităţi în timp şi
în spaţiu. Din cine ne tragem, la cine ne raportăm ascendenţa şi, implicit, prin această
ascendenţă, care sunt raporturile naţiunii române cu alte comunităţi europene?
De asemenea, nu trebuie să omitem faptul că pentru spaţiul românesc, itemul originii
îndeplineşte o funcţie dublă. Pe de o parte stabileşte ascendenţa şi de aici un întreg set de valori
moral - patriotice ce urmează a fi educate şi, pe de altă parte, fundamentează la nivelul
memoriei colective conştiinţa unităţii poporului român.
Formarea conştiinţei istorice explică spaţiul acordat etnogenezei. Cronicarii argumentează
latinitatea limbii şi a poporului român, aducând dovezi în favoarea continuităţii elementului

1
român în Dacia, şi constată unitatea de limbă, cultură şi teritoriu a românilor din cele trei Ţări
Româneşti. Astfel, conştiinţa istorică s-a format datorită scrisului cronicăresc, unul dintre cele
mai importante genuri ale literaturii române vechi, cu texte examinate azi deopotrivă de istorici
şi de cercetătorii începuturilor fenomenului literar, privat în întreaga lui desfăşurare în timp.

2. PRIMELE DOCUMENTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În afara filologilor sau iubitorilor de carte veche, puţini români ştiu astăzi cum s-a născut
scrisul românesc şi care au fost eforturile depuse pentru acesta. Între istoricii limbii au fost multe
dispute privind începuturile scrierii româneşti, căci primul document care s-a păstrat până astăzi
este „Scrisoarea lui Neacşu ot Drăgopole către Hanăş Benkner ot Braşov”, datată 1521. Pentru că
limba acestui document este dezvoltată şi coerentă, toţi cercetătorii au presupus că exista deja o
practică a limbii scrise private sau oficiale, care a putut forma anumite expresii şi chiar o tradiţie
a scriiturii. În secolul al XVI-lea întâlnim multe documente şi cărţi în limba română, care vor
urma scrisorii boierului Neacşu.
Dacă în Europa occidentală a secolelor XV - XVI în documente oficiale şi private se
foloseau, în paralel, limba poporului şi latina de cancelarie, în Țările Române lucrurile au fost
diferite, căci marea slavă în care se aflau a impus limba slavonă atât ca limbă de cancelarie, cât
şi ca limbă a scrisorilor private. Posibilele documente în limba română anterioare secolului al
XVI-lea au fost atât de sporadice încât nu au supravieţuit timpului.
Tipăriturile slavone au fost realizate la început de secol XVI sub conducerea unui călugăr,
Macarie, urmat de Dimitrie Liubavici, la Târgovişte. Ceea ce Martin Luther a reprezentat pentru
lumea europeană apuseană, Diaconul Coresi reprezintă pentru spaţiul românesc. La scurt timp
după traducerea Bibliei din latină în germană sub impulsul reformei religioase a lui Luther,
cetatea Braşovului va deveni centrul de unde vor apărea masiv traducerile noastre religioase.
În afara „Psaltirii Şcheiene” pe care I. Bianu o plasa la sfârşitul secolului al XV-lea,
singurul document despre care s-a afirmat cu argumente (de către prof. D. Şerbu) că ar fi
anterior acestei perioade este „Legenda Sfintei Duminici” din cadrul „Manuscrisului de la
Ieud”, legendă ce poartă ca văleat anul 6900 (1391-1392). Autenticitatea acestei datări este însă
negată de mulți paleografi. În vremea în care DaVinci îşi redacta mini-tratatele de ştiinţă în
Italia, în Țările Române abia apăreau primele tipare slavone.

3. FUNDAMENTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Diaconul Coresi este un personaj puţin cunoscut, de viaţa căruia ne-am putut apropia mai
serios doar prin cercetările lui Nicolae Cartojan, care a adunat şi studiat minuţios documentele
epocii, restituindu-ne imaginea nemitizată a cărturarului. Coresi a fost un meşteşugar dedicat
muncii sale tipografice, noi în Țările Române la prima jumătate a secolului al XVI - lea. Chemat
din Târgovişte în cetatea Braşovului de către primarul oraşului, Hans Benkner, Coresi se apucă
de tipărirea „Catehismului” (1960), urmat de un „Tetraevanghelier”. Ion Gheţie semnalează
tipărirea cărţilor de început sub impulsul şi comenzile lutherane şi calvine urmând ca, în a doua

2
parte a activităţii lui Coresi, să se observe o strădanie de a traduce cărţile ortodoxe spre uzul
bisericilor ortodoxe din Țările Române.
Ştim că reforma lutherană a adus în întreaga Europă un curent masiv de traduceri în
limbile popoarelor, care au avut un sens important pentru stabilirea unei limbi literare de
referinţă. Limba tipăriturilor coresiene a stat la baza formării limbii literare româneşti, căci
„Octoihul”, „Tetraevanghelierul”, „Apostolul”, ş.a. au ajuns în scurt timp din tiparniţa
Diaconului în toate colţurile Țărilor Române, în pofida faptului că unele erau protestante, deci
neortodoxe.
Serviciul adus de Diaconul Coresi culturii româneşti este inestimabil, căci, în vremea
slavizării şi haosului produs de migratorii care treptat au supus întreaga zonă balcanică, limbile
populare riscau să se piardă. Prin stabilirea limbii literare din traducerile sale, Coresi a oferit –
fără să ştie - o referinţă în formarea limbii române.
Puţini dintre noi ştim cum se tipărea o carte în vremea Diaconului Coresi. Astăzi avem
imprimante pe birou şi din această uşurinţă a obişnuinţei nu ne putem imagina de ce era nevoie
de mulţi ani pentru a tipări o singură carte, în urmă cu 500 de ani. Ceea ce nu cunoaştem astăzi
este că fiecare pagină a unei cărţi era sculptată manual, într-o placă de lemn. Fiecare pagină
reprezenta o sculptură. Iar pentru o carte care avea între 300 şi 500 de pagini era nevoie de 300-
500 de sculpturi de o calitate fină şi cu litere clare şi frumoase, realizate în oglindă, pentru a fi
tipărite în mod corect. Fiecare pagină era imprimată separat cu ajutorul matriţei de lemn, fiind
apoi împăturite, legate şi încleiate în coperte de lemn îmbrăcat în piele sau metal. O muncă cu
adevărat minuţioasă şi dificilă a adus la apariţia primelor tipărituri româneşti. Doar mai târziu au
apărut literele metalice care se foloseau de mai multe ori, pentru a uşura manopera. Tiparniţa lui
Coresi realiza inițial „manual”, pentru fiecare pagină a fiecărei cărţi, o sculptură – matriţă.
Cărţile Diaconului Coresi au avut o largă răspândire teritorială, căci au pornit spre
întreaga Europă şi spre marginile răsăritene şi mediteraneene ale spaţiului balcanic. Trecerea
treptată a lui Coresi către ortodoxie şi carte ortodoxă a constituit un mare serviciu adus culturii
române şi formării limbii române, pe care abia deceniile următoare îl vor realiza la justă valoare.
Tradiţia traducerilor religioase coresiene a format limba română veche, pentru a putea
mai târziu să devină limbă literară de cronică în scrierile lui Grigore Ureche, Miron Costin sau
Ion Neculce.
La câteva secole după impulsul dat de Diaconul Coresi, Dosoftei traduce în versuri
„Psaltirea”, iar Costin începe „Viiaţa lumii”, un poem de tip eclesiastic. Ca în orice domeniu,
trebuie ca cineva să facă un sacrificiu de început pentru ca lucrurile să fie puse în mişcare,
pentru a instaura obişnuinţe noi. Diaconul Coresi a făcut un serviciu mare limbii române, iar
munca uriaşă pe care a depus-o în acest sens poate fi înţeleasă doar prin ochii noştri care, având
o perspectivă mai largă astăzi, putem restitui cărturarului rolul pe care l-a avut pentru cultura
românească, aşa cum Luther este apreciat just de cultura occidentală în prezent.
Tiparul coresian poate fi vizitat astăzi alături de o parte din cărţile publicate de acesta la
„Muzeul Prima Şcoala românească”, din Şcheii Braşovului. Să sperăm că ne vom trezi şi noi
într-o fericită zi în care vom avea un muzeu Coresi, căci Europa are mai multe muzee Martin
Luther.

4. MITROPOLIȚII

3
Biserica Ortodoxă s-a aflat în centrul vieţii poporului român încă de la începutul
existenţei sale. Mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au adus o contribuţie de seamă la
consolidarea conştiinţei de unitate naţională românească şi la apărarea credinţei ortodoxe.

1. Mitropolitul Varlaam – Cazania

Cazania de la 1643, lucrarea cea mai cunoscută a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, este
un monument al literaturii române de apărare a Ortodoxiei, fiind prima tipăritură în limba
română. În 1564 şi 1581 apăruseră în Transilvania două „Cazanii” calvine, adevărate instrumente
de prozelitism, prin care se încerca implementarea învăţăturii calvine în rândul românilor
ortodocşi. Pentru apărarea dreptei credinţe, dar şi pentru apărarea unităţii de neam din cele două
provincii istorice, Sfântul Ierarh Varlaam a tipărit lucrarea „Carte românească de învăţătură la
duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari” sau „Cazania” ortodoxă. Cartea
avea două părţi mari: prima cuprindea 54 de cazanii la duminicile de peste an, iar partea a doua
cuprindea 21 de cazanii la sărbătorile împărăteşti şi la sfinţi.
„Cazania” a fost tipărită la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, cu litere slavone, astăzi
păstrându-se un exemplar restaurat care face parte din colecţia de cărti rare a Muzeului
Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi”. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a mai tipărit la Iaşi
„Cele şapte Taine”, „Pravila”, „Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu” şi altele.

2. Mitropolitul Dosoftei – Tradiţia tipografiei

Mitropolitul Dosoftei a purtat corespondenţă cu învăţatul Nicolae Spătaru Milescu, sfetnicul


de încredere al ţarului Alexei Mihailovici al Rusiei, recomandat fiind ţarului de Patriarhul Dositei
Notara al Ierusalimului (1669- 1707), care îi era şi părinte spiritual, şi cu Patriarhul Ioachim al
Moscovei, amândurora solicitându-le o tiparniţă, la 23 martie 1679, cu cele necesare pentru a
relua tradiţia tipografiei începută de Mitropolitul Varlaam al Moldovei la Mănăstirea Sfinţilor
Trei Ierarhi din Iaşi, semnând cererile de întrajutorare cu formula „smeritul Dosoftei”. La această
nouă tipografie, Mitropolitul tipăreşte Dumnezeiasca Liturghie (1679), „Psaltirea de-nţăles”
(1680) și „Molitvălnicul d-ănţăles” (1681), precum şi „Viaţa şi petrecerea sfinţilor” (1682-1684).

3. Mitropolitul Antim Ivireanul – Românizarea slujbelor bisericeşti

Un mare merit al Mitropolitului Antim Ivireanul este acela al desăvârşirii procesului de


românizare a slujbelor bisericeşti. La mijlocul secolului anterior, erau tipărite în limba română
rânduielile tipiconale. În ultimele două decenii ale aceluiaşi secol erau introduse lecturile biblice
în limba română. Însă textul liturgic al cărţilor de cult a fost tradus şi tipărit în limba română abia
în timpul păstoririi lui Antim Ivireanul. În perioada episcopatului la Râmnic, a dat la lumină
„Liturghierul” (prima ediţie în Ţara Românească) şi „Evhologhionul” („Molitvelnicu”l), în limba
română, în 1706. Ajungând mitropolit, a tradus în româneşte şi a tipărit, la Târgovişte, „Psaltirea”
(1710) „Octoihul” (1712), „Liturghierul” (1713) şi „Molitvelnicul” (1713), în a doua ediţie, apoi
„Catavasierul” (1714) şi „Ceaslovul” (1715). Prin cărţile sale de slujbă în limba română, „datina
străină a primit o lovitură de moarte“, după cuvântul lui Nicolae Iorga (pr. prof. dr. Mircea
Păcurariu, op. cit., p. 149).

4
5. UMANISMUL ROMÂNESC

Secolul al XVI- lea dă eforturilor de stabilire a legăturilor cu predecesorii, de conservare a


iniţiativelor lor, o marcă preponderent culturală. Istoria naţională, depozitară a faptelor
nepieritoare (şi înscrisă în „Letopiseţele” redactate la curţile voievodale ori în mănăstiri), devine
inventar accesibil de pilde şi capătă, în interpretarea cărturarilor din veacul al XVI - lea şi de mai
târziu, acel caracter exemplar pe care îl conferă gândirea umanistă. Secvenţele memorabile,
capabile să instruiască şi să mobilizeze, sunt evocate de istorici, servind drept repere
fundamentale în alcătuirea operelor lor.
Procesul a fost posibil datorită formării lor umaniste, construită pe două izvoare:
1. Umanismul renascentist, însuşit în universităţile europene:
 la Lwow şi la Bar, în Polonia, de Miron Costin;
 la Padova, în Italia, de Stolnicul Constantin Cantacuzino;
 la Academia Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol de Dimitrie Cantemir;
2. Umanismul popular, cristalizat în literatura populară şi valorificat de Ion Neculce:
„amestec de cultură de târgoveţi şi de înţelepciune ţărănească … La usturătura cuvintelor
se adaugă filosofia proverbelor acumulate ca la Creangă, de astă dată din izvor popular.”
(G. Călinescu: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).
Umanismul românesc se prezintă prin diferite trăsături generice ale curentului:
 folosirea limbilor clasice ca limbi de cultură (Nicolaus Olahus în Transilvania şi
moldovenii Miron Costin, Nicolae Milescu Spătarul şi Dimitrie Cantemir)
 preocuparea filologică şi o abordare documentară a istoriei (Grigore Ureche, Miron
Costin şi Dimitrie Cantemir)
 erudiţia enciclopedică (Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, Constantin
Cantacuzino Stolnicul şi Udrişte Năsturel).
Principalul aport ştiinţific constă în afirmarea şi susţinerea în cunoştinţă de cauză a
problemelor legate de etnogeneza poporului român, cu accent însă pe apartenenţa noastră latină
şi cvasi-ignorarea contribuţiei dacice, în crearea unui stil de cultură ce depăşeşte canoanele
teologiei răsăritene. Sub aspect literar, datorăm penetraţiei umanismului cea dintâi realizare a
liricii culte româneşti (Traducerea Psalmilor de către Dosoftei), valorile estetice subiacente
intenţiei istoriografice din Letopiseţe şi, poate, în măsura în care barocul are contingențe cu
umanismul în spaţiul sud-est european, tentativa românească din cantemiriana „Istorie
ieroglifică”.
În condiţiile izolării de romanitatea occidentală, prin unguri, care s-au creştinat abia în
secolul al XI-lea, şi de Imperiul Bizantin, prin slavii de la sudul Dunării, creştini încă din secolul
al IX-lea, s-a întâmplat ca poporul român să folosească în biserică limba slavonă.
Cum dimensiunea religioasă este o componentă importantă a existenţei umane, în special în
Evul Mediu, începuturile culturii române stau sub semnul limbii slavone sau medio-bulgare,
codificată de fraţii Chiril şi Metodie în alfabetul inventat de ei - alfabetul chirilic. Limba slavonă
a fost, la noi, până în secolul al XVI-lea, o limbă de cultură (folosită în Biserică şi în Cancelaria
Domnească), așa cum era limba latină în Occident.

5
Intrarea ţinuturilor româneşti în sfera culturii slavo-bizantine a reprezentat o îndepărtare
de originile noastre latine. În aceste condiţii, reflexele umanismului în literatura română sunt
târzii.
Se vorbeşte, în general, despre umanismul cronicarilor. Termenul de „cronicari” se
foloseşte pentru o serie întreagă de autori de scrieri istorice. Doar citind câteva nume din seriile
demult constituite din ‘cronicarii’ moldoveni şi munteni, constatăm că apar convocaţi, în acelaşi
spaţiu, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce (moldoveni), iar dintre munteni: Radu
Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, Zilot Românul şi autorul „Letopiseţului
cantacuzinesc”, care este probabil Stoica Ludescu. Între operele acestora există însă deosebiri
importante.
Operele din secolul al XVII-lea ale celor trei mari moldoveni reprezintă contribuţii
fundamentale la strădania de înstăpânire a limbii naţionale în cultură, la cizelarea tiparelor
stilistice ale scrisului românesc. Această perioadă instalează „în concepţia teoretică şi în opera
practică” a istoricilor români o perspectivă integratoare.

MARII CRONICARII MOLDOVENI

1. Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647)

 E primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a înfruntat timpurile, ajungând


până la noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deţinând funcţii politice importante
la sfârşitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de soli la Poarta Otomană,
mare vornic al Ţării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. Cronicarul de mai
târziu a învăţat carte la Lwow, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice - latina şi
greaca, retorica şi poetica. A murit în anul 1647 şi a fost înmormântat într-o criptă de la
mănăstirea Bistriţa din Moldova.
 Grigore Ureche este cunoscut în istoria literaturii şi a culturii româneşti printr-o
singură operă, „Carte ce se cheamă letopiseţ, ce într-însa spune cursul anilor şi
descălecarea Ţării Moldovei şi viaţa domnilor” – prima cronică în limba română a
Moldovei, care prezintă istoria ţării de la 1359 până în anul 1594, scrisă spre sfârşitul
vieţii sale. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se
înece...anii cei trecuţi” şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă
în anii de demult, dar şi din grija ca aceştia să nu rămână „asemenea fiarelor şi
dobitoacelor celor mute şi fără minte”.
 Opera sa „a slujit de urzeală tuturor cronicarilor următori” (M. Kogălniceanu, 1976),
căci Ureche nu a avut, în ce-l priveşte, o tradiţie pe care să se sprijine cu nădejde,
remarcându-se efortul pe care a trebuit să-l facă acesta pentru a crea istoriografia în limba
română. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi
creşterea conştiinţei naţionale a poporului, „Letopiseţul Ţării Moldovei” constituind
începutul istoriografiei în limba română. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv
evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să nu fie un
„scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate”.
 O trăsătură a operei, dată de N. Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române” este
arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esenţial, care-i subordonează

6
faptele. Astfel, Iliaş-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareş, este prezentat ca: „pe dinafară să
vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit”.O altă personalitate istorică prezentată este
Ştefan cel Mare, căruia îi sunt dedicate cele mai multe pagini din Letopiseţ, realizând un
important portret al domnitorului prin care oferă detalii despre faptele sale istorice şi
personalitatea sa în dispoziţiile sale sufleteşti contradictorii.
 Grigore Ureche prelungeşte oarecum ideea lui Nicolaus Olahus, ajungând la concluzia
că românii “toţi de la Râm se trag şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”, “câţi se află
lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroş, de la un loc sînt cu moldovenii
şi tot de la Rîm se trag" susţinând pentru prima dată ideea de latinitate a limbii române,
unitatea poporului român şi evoluţia etimologică a unor cuvinte: „de la rîmleni ce le
zicem latini: pîine eu zic panis, carne ei zic caro...al nostru, noster şi altile multe din
limba latinească, şi de ne-am socoti pre amăruntul toate cuvintile le-am înţelege...”.

2. Miron Costin (1633-1691)

 Dintre cronicarii secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea s-a remarcat şi
Miron Costin, cărturar şi om politic, reprezentant ilustru al umanismului românesc din
epoca de aur a culturii medievale naţionale. S-a născut în anul 1633, iar copilăria şi
adolescenţa le-a petrecut în Polonia. A studiat la colegiul iezuit din Bar, un orăşel la
graniţa cu Moldova. Miron Costin se întoarce în Moldova în jurul anului 1651.
 Miron Costin s-a afirmat ca poet: a scris în româneşte (poemul „Viaţa Lumii”) şi în
poloneză („Poema despre Moldova şi Ţara Românească”). Direcţiile de creaţie, proiectate
sau realizate, vor guverna rotunjirea operei costiniene, compusă în limba română, polonă
şi latină: „versuri inaugurale” (de felul celor din Letopiseţ), comunicând:
 ideea descendenţei romane a românilor, publicată de Dosoftei în „Psalitirea în
versuri” (1673);
 meditaţii stihuite, precum „Apostrof” şi „Stihuri împotriva zavistei”;
 discursuri în latineşte;
 cărţi de istorie în limba polonă – „Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei” (1677)
 cărţi de istorie în română – „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor”.
 O analiză atentă a operei marelui logofăt dezvăluie evoluţia concepţiei lui despre
romanitatea neamului său. Astfel, prima mărturie asupra originilor românilor este
furnizată de Miron Costin în câteva stihuri incluse în „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei
(1673). Esenţa stihurilor ar fi că moldovenii se descind din italieni, datorită lui Traian
care i-a adus în Dacia pe strămoşii acestora, ei fiind cei care au populat Ţara
Românească, Moldova şi Ardealul.
 O altă operă a sa ce stăruie în mod deosebit asupra originilor neamului nostru este
„Letopiseţul Ţării Moldovei”: de la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595), până la
urcarea pe tron a lui Dabija Vodă. De la 1595 până spre sfârşitul domniei lui Vasile Lupu,
evenimentele sunt relatate după surse poloneze şi tradiţii autohtone. Evenimentele
ultimilor opt ani cuprinşi în cronică sunt povestite din propriile amintiri.
 Pe lângă „Letopiseţ”, Costin a scris şi lucrarea „De neamul moldovenilor...”. Originalul
nu a fost descoperit, păstrându-se doar copii. Este o scriere polemică, un răspuns
documentat la o interpolare din cronica lui Ureche, aparţinând lui Simion Dascălul.

7
Acesta strecurase informaţia că strămoşii românilor ar fi fost deţinuţii din Roma,
colonizaţi pe aceste pământuri după cucerirea Daciei de către români. Textul lui Simion
Dascălul este plin de anacronisme: colonizarea acestor puşcăriaşi s-ar fi făcut la cererea
unui crai ungur, Laslău, care „s-au sculat şi s-au dus la împăratul Ramului, de s-au cersut
oaste întru ajutoriu împotriva” tătarilor care contropiseră Moldova şi încercau să treacă
munţii, în Ardeal. Aceste anacronisme sunt semnalate de Miron Costin în lucrarea sa.
 Lucrarea propriu-zisă se deschide cu un capitol consacrat descrierii Italiei. Datorită
faptului că moldovenii descind din italieni, cronicarul consideră că se cuvine să-şi
înceapă scrierea cu descrierea Italiei. În continuare, cronicarul revine la subiectul tratat,
originea românilor. Discutând denumirile Italiei, Miron Costin constată similitudinea
denumirii acesteia şi a italienilor cu cea a românilor şi a ţării noastre, similitudine care
implică afirmarea originii romane a neamului: ,,neamţii italianului zic valios,
moldoveanilor şi munteanilor, iar aşa valios… ungurii italianului olaşu, iar
moldoveanului şi munteanului olah. Şi ţării Italiei leaşii zic Vlosca Zemlea… iar ţării
noastre: Volosca Zemlea.”
 Miron Costin i-a oferit literaturii de mai târziu pretexte epice şi un model ştiinţific,
istoricului i-a oferit urzeala sintetică şi detalii informative. Pe primul l-a scos din
istoriografie iar pe al doilea din enciclopedism.

3. Ion Neculce (1672- 1745)

 Ion Neculce nu a avut şansa ca ceilalţi doi cronicari să se formeze în Polonia. Rămâne
orfan la nouă ani şi pleacă la rude în Muntenia. Astfel, are posibilitatea să constate că şi
în Muntenia se vorbea limba română. Se înrudeşte cu familia Cantemir şi, mai târziu, va
fi sfetnicul de taină, prietenul şi îndrumătorul lui Dimitrie Cantemir.
 Peregrinează împreună cu Cantemir în Rusia timp de şapte ani, după ce domnitorul a
fost învins de turci la Stănileşti (1771) şi a trebuit să se autoexileze în această ţară. De
asemenea, mai pribegeşte încă 2 ani prin lume, după care revine în Moldova. Îi sunt
înapoiate titlurile şi averile, iar la bătrâneţe începe să scrie Letopiseţul de acolo de unde l-
a lăsat Miron Costin.
 Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este
„Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat”. Acesta cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai
totdeauna părtaş sau le-a cunoscut îndeaproape.
 În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare, aflate de la
unii şi alţii, „iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui
Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea
ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc
şi să scriu că au fost scrise în inima mea”.
 Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: „O seamă de cuvinte ce sunt
auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...”. Aici se
cuprind o sumă de tradiţii relative, de la diferiţi domni, ce au format subiectele legendelor
şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu,
Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de
Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, ş.a..

8
 Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca lucrurile,
câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a povesti. Se
poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştia adesea să găsească
cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al
analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător.
Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică.
 Aproape toţi domnii despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret
sau câte o caracteristică. De la el aflăm că:
 Dumitraşcu Cantacuzino (1684-1685) era „om nestătător la voroavă, amăgitor,
geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad”;
 Constantin Cantemir (1685-1693): „carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o
făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros,
burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba îi era albă ca zăpada”;
 Antioh Vodă (1695-1700) era „om mare la trup, chipeş, la minte aşezat, judecător
drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu
era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea straşnică; de multe ori răcnea
tare, cam cu grabă”;
 Grigore Ghica (1726-1733) „era de stat cam mic şi subţire, uscat, numai era cu toane;
la unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam
grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea”;
 Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care
dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare
povestitor moldovean, anticipând apariţia lui Creangă.

IMPORTANȚA SCRIERILOR CRONICĂREȘTI

 Cronicarii au avut o valoroasa contribuţie cu deosebire în domeniul istoric. Ei au


subliniat pentru prima dată la noi necesitatea scrierii istoriei „să rămâne feciorilor şi
nepoţilor; să le fie învăţătură, despre cele răle să se ferească şi să se socotească, iar despre
cele bune să urmeze şi să înveţe şi să se îndrepteze” - Grigore Ureche).
 Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi cronicarii munteni definesc valoarea
multiplă a istoriei: documentară, instructivă, educativă, şi ca izvor de inspiraţie.
 Miron Costin afirmă, cu convingerea omului integrat pe deplin conştiinţei de neam:
„Letopiseţele nu sântu numai să le citească omul, să ştie ce iaste rău şi de ce să se
ferească şi ce va urma hie cine…”. Aşadar, cunoaşterea istoriei trebuie să consemneze,
deopotrivă, instruire şi educaţie. Istoriografia presupune date şi fapte, prezentând scene şi
modele umane (la podul Înalt, Călugăreni şi Stănileşti, cu Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul şi Dimitrie Cantemir), secvenţe ale luptei pentru independenţa naţională şi
dreptate socială. Profund umanişti, cronicarii se adresează oamenilor, cerându-le să
cunoască istoria neamului, preluând în mod critic datele, faptele şi modelele, spre a se
modela pe ei înşişi în perspectiva evoluţiei ulterioare a acestui neam românesc.
 Sentimentul originii, continuităţii şi nobleţei noastre ca neam a fost declarat mai apoi
de Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”.

9
 Operele cronicarilor au constituit o sursă de inspiraţie şi un model pentru scriitorii
postmedievali.
 Normele ,„avant la lettre” pe care cronicarii le impun mai mult sau mai puţin voluntar,
stabilesc un set de reguli plastice privind figurile de stil, descrierile (mai ales portretele)
şi relatările epice, apropiindu-se, prin limbaj şi viziune, de roman.
 Prin opera sa, cronicarul Grigore Ureche a oferit subiecte unor mari scriitori ce aveau
să-i urmeze: Costache Negruzzi va scrie „Alexandru Lăpuşneanu”, Vasile Alecsandri –
„Despot Vodă”, Barbu Ştefănescu Delavrancea – “Trilogia Moldovei”, şi “Apus de
soare”, iar marele Mihail Sadoveanu va uimi cu „Fraţii Jderi”, „Şoimii”, „Nicoara
Potcoava” şi altele.
 Un exemplu elocvent îl reprezintă nuvela lui Costache Negruzzi, “Alexandru
Lăpuşneanu”, din anul 1840, al cărei punct de pornire se regăseşte în cronica lui Grigore
Ureche, în scena în care lui Lăpuşneanu i se spune că boierii nu îl vor domn, el răspunde:
„De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu
merge, ori cu voie, ori fără voie”.
 În opera Fraţii Jderi, Sadoveanu a folosit ca şi surse de inspiraţie: cronica lui Grigore
Ureche şi cronica lui Ion Neculce din care a reţinut mai ales legendele, în care era
evocată figura domnitorului, legende grupate în „O samă de cuvinte”.

6. ȘCOALA ARDELEANĂ – EXPRESIE A ILUMINISMULUI ÎN ȚĂRILE


ROMÂNE

Cel dintâi nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană (mişcarea
intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea), apărută ca urmare a excluderii românilor din viaţa social-politică, conform actului
cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437).
Programul politic al mişcării este sintetizat în memoriul din 1791 - „Supplex libellus
valachorum Transsilvaniae”, trimis împăratului Leopold II, prin care se cerea recunoaşterea
românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenţa
Imperiului Habsburgic.
Preluând esenţa iluminismului european, reprezentanţii Şcolii Ardelene au aşezat la
temelia programului lor de luptă principiile de egalitate şi libertate, de suveranitate a poporului,
pe temeiul ideii dreptului naţional şi al contractului social.
Acţiunea politică şi culturală a Şcolii Ardelene este îndrumată de operele istorice şi
filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu. Toţi patru au
făcut studii teologice, filozofice şi de drept canonic la Roma şi Viena, şi au fost minţi strălucite,
erudiţi, savanţi de talie europeană şi poligloţi.
În ansamblu, activitatea Şcolii Ardelene cunoaşte două direcţii fundamentale:
1) Socio-culturală - este în strânsă legătură cu esenţa mişcării iluministe şi urmărea
emanciparea oamenilor prin educaţie şi cultură. În acest scop, se dezvoltă şi se
organizează învăţământul în limba română. Gheorghe Şincai, ca director al şcolilor
române, înfiinţează 300 de şcoli; se tipăresc manuale şcolare, cărţi de popularizare
ştiinţifică, calendare şi cărţi populare.

10
2) Erudită - cuprinde numeroasele tratate de istorie şi filologie. Cele mai importante
dintre acestea sunt: „Istoria şi lucrurile, şi întâmplările românilor” de Samuil Micu,
„Cronica românilor şi a mai multor neamuri” de Gheorghe Şincai, „Istoria pentru
începutul românilor în Dacia” de Petru Maior, „Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae” de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, „Disertație pentru începutul limbii
române” de Petru Maior şi „Lexiconul de la Buda”, primul dicţionar etimologic al limbii
române.
Studiilor de istorie li se acordă un interes deosebit, mai ales procesului de formare al
poporului român, contestându-se afirmaţiilor tendenţioase ale celor care au falsificat istoria
pentru a justifica inechitatea care se făcea românilor. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus
argumente istorice, filologice şi demografice privind originea latină a limbii şi poporului român,
continuitatea şi unitatea sa etnică, punându-se astfel bazele lingvisticii româneşti.
Aportul Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii este la fel de preţios. În această epocă s-a
pus problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic, a fixării normelor gramaticale ale
limbii, a îmbogăţirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost mai ales istorici şi filologi, ei nu pot fi însă socotiţi
scriitori.
Totuşi, Şcoala Ardeleană are marele merit de a fi creat un mediu favorabil literaturii, în
mijlocul căruia Ion Budai-Deleanu, cel dintâi mare poet român de talie europeană, a creat
„Ţiganiada”. Opera este o sinteză artistică a ideilor iluministe ale epocii şi reprezintă prima
demonstraţie de valoare a posibilităţilor poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o
neaşteptată capodoperă.
Iluminismul Şcolii Ardelene reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre,
înscriindu-se în felul acesta, prin aspectele lui specifice, în iluminismul european.
Iluminismul caracterizează pe plan ideologic şi cultural secolul al XVIII-lea. Adepţii săi
pun un accent deosebit pe cunoaşterea ştiinţifică, iar mişcarea îşi manifestă un puternic accent
laic, anticlerical. Iluminismul preconizează emanciparea poporului prin cultură şi acordă un
interes deosebit ei, prin şcoli şi lucrări de popularizare. Se pun în circulație concepte ca:
egalitatea şi dreptul natural, suveranitatea poporului şi sistemul de guvernare prin republică.

III. CONCLUZIE

Importanţa cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu constă neapărat în valoarea


ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea
istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formării conştiinţei
identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură. Aşa cum
constata Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se
manifestă doar în planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice), ci şi în planul
realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme în cadrul
culturii autohtone).

BIBLIOGRAFIE

11
• „Istoria literaturii române vechi” - Ştefan Ciobanu, Editura Eminescu, Bucureşti
1989
• „Istoria literaturii române de la origini până la 1830” – Alexandru Piru
• „Literatura româna veche” – Ion Rotaru
• „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” – George Călinescu
• „Cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce” – Dan Horia
Mazilu
• „Istoria critică a literaturii române” – Nicolae Manolescu

Surse WEB:
 http://ro.wikipedia.org/wiki/
 http://facultate.regielive.ro/proiecte/romana/formarea_constiintei_istorice-76962.html
 www.didactic.ro
 http://www.viatadeliceu.ro/referate/liceu/istorie/formarea-constiintei-istorice/
 http://www.studentie.ro/campus/GRIGORE_URECHE_LETOPISETUL
TARII_MOLDOVEI/
 http://www.scribd.com/doc/43755/Grigore-Ureche-Letopisetul-Tarii-Moldovei
 http://apologeticum.co.nr/
 http://filosofieromaneasca.uv.ro/mironcostin.html

12