Profesor: Stoean Mihaela

Colegiul Național „Ferdinand I” Bacău

SCURT ISTORIC AL ROMANULUI ROMÂNESC

Romanul românesc a început să fiinţeze în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, chiar

dacă Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir din anul 1705 poate fi considerată primul
roman de factură alegorică din literatura română. Primele încercări romaneşti, Tainele inimei
(1855), de Mihail Kogălniceanu, Manoil (1855) şi Elena (1862), de Dimitrie Bolintineanu,
Dan, de Alexandru Vlahuţă, stau sub semnul romantismului şi sunt nişte exerciţii nereuşite.
Însă Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, apărut în anul 1863, reprezintă primul roman
realist reuşit intrat în conştiinţa literară.
Tema parvenirii prezentată într-un realism stendhalian, aşa cum observase G.
Călinescu, este esenţială în conturarea lui Dinu Păturică, acel „Julien Sorel- valah”, personaj
tipic ce doreşte să urce pe scara ierarhiei sociale. „Păturică nu e un simplu şi vulgar vânător de
avere, ci un însetat de toate senzaţiile vieţii [...]. Esenţialul este că toată energia lui Păturică
rămâne intactă, aspiraţia lui la înălţare neavând nicio oprire. Dinu Păturică e frumos, e în stare
să capteze repede simpatiile, ipocrit cu precocitate şi onctuos. E inteligent şi iubitor de a se
instrui”1.
Prin Ciclul Comăneştenilor (1898-1910) Duiliu Zamfirescu realizează o construcţie
narativă de mare amploare. „Latura cea mai originală a romanelor lui Duiliu Zamfirescu este
intenţia de a nota intimitatea dintre sufletele fine, clipele de extaz erotic. Deşi tratarea rămâne
exterioară, apare aici pentru întâia oară pagina analitică, [...] o stare în sine studiată
monografic”2. Termenul „realism” provine din fr. „reel” şi se referă la reprezentarea veridică
a realităţii, opusă idealizării fanteziei. O altă accepţie a termenului se referă la curentul literar
apărut în Franţa iniţial şi apoi în întreaga Europă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Honore de Balzac a scris primul manifest literar al realismului în „Prefaţa” la Comedia
umană. „Contemporan romantismului, aflat în momentul de maximă înflorire, realismul se
bazează pe dezvoltarea epicului (specia preferată fiind romanul), pe tipicitate (personajele
sunt tipice în împrejurări tipice), pe determinismul social (în sensul că omul este produsul
mediului în care trăieşte. Descrierile sunt minuţioase, valorificându-se tehnica detaliului

1
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, ed. aII-a, Editura „Minerva”,
1982, p.361.
2
Ibidem, p. 539.

1
semnificativ. Preocuparea pentru social şi economic, prezentarea veridică a realităţii,
atitudinea lucidă, critică a scriitorului subliniază aspectul monografic al creaţiilor realiste”3.
Adriana Iliescu a considerat că teoreticienii curentului realist din literatura română se
deosebesc de cei din literatura franceză prin îngăduinţa marcată faţă de perpetuarea unor
procedee specifice romantismului: „Din această îngăduinţă faţă de stilistica romantică, vor
apărea şi unele confuzii teoretice, dintre care cea mai gravă a fost aceea dintre conceptul de
realism ca o constantă şi caracteristică esenţială a artei, ce se referă dintotdeauna, într-o formă
sau alta, la real, şi curentul realist european din a doua jumătate a secolului trecut”4.
Autorul omniscient şi omniprezent este un stăpân atotputernic al realităţilor prezentate,
reprezentative fiind operele lui Balzac, Stendhal, Dickens, Tolstoi, Flaubert, Dostoievski. În
literatura română primele trăsaturi realiste apar la C. Negruzzi, în romanul lui Nicolae Filimon
, Ciocoii vechi şi noi, şi în romanele lui Duiliu Zamfirescu din Ciclul Comăneştenilor.
„În evoluţia a artelor ponderea reprezentărilor de tip realist creşte pe măsura îndepărtării
societăţiilor de gândirea mitică şi religioasă, astfel încât acei esteticieni care situează
începuturile realismului în Renaştere aduc în sprijinul tezei lor argumente plauzibile. Decât că
realismul acelei epoci, în literatură cel puţin, s-ar apropia parcă mai mult de acela din
clasicismul greco-latin (Aristofan, Terenţiu, Petronius) decât de realismul din secolul
trecut”5. Obiectivitatea alături de veridicitate, oglindirea societăţii, reprezintă o caracteristică
esenţială a curentului, dorindu-se conturarea unui univers fără a lua atitudine.
Prin romanul Mara (1906) Ioan Slavici realizează, aşa cum a spus Şerban Cioculescu,
cel mai bun roman din literatura română înainte de Ion. Având o compoziţie laborioasă prin
cele XXI de capitole, cititorul pătrunde în lumea unui roman complex în care iubirea Marei
pentru copiii ei se întretaie cu destinul şi creşterea Persidei. G. Călinescu prezintă o Mară mai
vie decât toţi. „Ea înfăţişează tipul comun al femeii mature de peste munţi şi în general al
văduvei, întreprinzătoare şi aprige. Proporţia aceea de zgârcenie şi de afecţiune maternă, de
hotărâre bărbătească şi de sentiment al slăbiciunii femeieşti e făcută cu o artă desăvârşită şi
într-un stil sec ce topeşte termenii dialogului dialectal, păstrându-le totuşi culoarea locală cu
ajutorul exclamaţiunilor”6.
Nicolae Iorga a considerat mai potrivit pentru roman titlul Copiii Marei, iar Magdalena
Popescu se întreabă de ce Mara când personajul central ca frecvenţă a apariţiilor şi intensitate

3
Mihaela Apetroaie, Bacalaureat:limba şi literatura română: sugestii de abordare a textului literar, coord.
Raluca Miruna Bostan, Monica Iosub, Iaşi, Editura Universitas XXI, 2007, p. 15.
4
Adriana Iliescu, Proza realistă în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1978, p.5.
5
Dumitru Micu, Periplu, Editura Cartea Românească, 1974, p.67.
6
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1941, p.451.

2
a preocupărilor este Persida. Cel care concluzionează este Nicolae Manolescu, afirmând că
„în realitate romanul este mai ales romanul Marei, Persida nefiind decât o Mară juvenilă, pe
cale de a lua, cu vârsta, obiceiurile şi înfăţişarea mamei sale, ca şi Naţl pe ale lui Bârzovanu”7.
Romanul se înscrie în linia realismului obiectiv prin latura documentar-etnografică, prin
puternica impresie de viaţă, prin hotărârea individuală şi colectivă. Personajul urmăreşte prin
ban să-şi câştige un statut social, calea accesibilă spre putere. Dorinţa ei de a strânge bani
pentru zile negre este o modalitate de a pătrunde şi a învinge viaţa: „Spiritul său prevăzător nu
e deci, în fond, decât o reacţie de apărare la un mod de viaţă, la un mecanism social de care
dacă n-ar fi ţinut seamă s-ar fi pierdut... Mara nu se poate sustrage unor legi obiective care
guvernau societatea în care trăia, în special puterii suverane a banului”8. Protagonistul
romanului poate fi analizat din mai multe perspective, prin întrepătrunderea firelor narative:
romanul supravieţuirii Marei şi romanul de dragoste dintre Persida şi Naţl.
Realismul lui Slavici este bine echilibrat. Mara, alături de Vitoria Lipan, este o realizare
a personajului feminin din romanul românesc. Vieţile personajelor sunt proiectate pe un fond
viu şi puternic reliefat: „Destinul eroilor din roman se desfăşoară pe un fundal social şi etnic
plin de viaţă şi culoare, deschis şi evocat cu o remarcabilă ştiinţă a detaliului şi în acelaşi timp
cu o mare siguranţă a ansamblului. Arhitectura cărţii are contururi precise şi reliefuri
puternice, amănuntele se integrează în unitatea căreia îi dau fiinţă”9. Finalul romanului este
unul artificial. Bătrânul Hubăr este ucis de fiul său într-un moment moment de furie maximă
ce a dus spre nebunie paroxistică. Componenta morală şi etică specifică lui Slavici primează,
căci Bandi fiind copilul unei nebune, are simptome de nebunie treptată. Vina bătrânului
Hubăr este cea care preia păcatele tuturor celorlalţi.
Ioan Slavici este un scriitor care respectă caracteristicile romanului tradiţional obiectiv
prin prezentarea personajelor, a normelor naraţiunii omnisciente. Relaţia dintre individ şi
colectivitate de la sfârşitul secolului al XIX-lea fac din Mara un roman realist, social. Nicolae
Manolescu are în vedere acest aspect al colectivităţii atunci când închide capitolul „Săraca
văduvă cu doi copii”: „Mara este romanul socialităţii învingătoare pe toate planurile în
confruntarea cu indivizii, luaţi în parte, pe care natura şi vârsta îi împing vremelnic la
nesupunere. Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut s-o respecte; el nu simte
deocamdată în această necesitate supraindividuală caracterul opresiv. O primeşte ca şi cum
legea tuturor ar fi bună şi pentru el [...]. Realismul romanului lui Slavici constă în zugrăvirea

7
Nicolae Manolescu, „Săraca văduvă cu doi copii”, în Arca lui Noe, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2006,
p.125.
8
Pompiliu Marcea, Ioan Slavici, ed. a II-a, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 336.
9
Ibidem, p. 352.

3
acestui echilibru, doar provizoriu tulburat, dintre viaţa oamenilor şi valorile care le conduc,
prin consimţământ aproape, destinele, dintre adevărurile particulare ale eroilor şi acel unic
adevăr general în care se topesc toate”10.
În anul 1920, după o nuvelistică bogată, avea să apară romanul românesc modern impus
de Liviu Rebreanu. Ion este prima capodoperă a scriitorului, un roman realist obiectiv care
descalifică lirismul sămănătorist impus pănă atunci în literatura română şi impune
sincronismul lovinescian referitor la obiectivitatea epicului şi necesitatea analizei psihologice.
Suntem în faţa unui roman realist obiectiv, cu tematică rurală, în care naraţiunea se face
la persoana a III-a, de către un narator obiectiv, extradiegetic, creditabil care se detaşează de
faptele prezentate. Naratorul omniscient şi omniprezent, impus de o viziune „dindărăt” şi o
focalizare zero, ştie mai mult decât personajele sale şi înfăţizează o realitate obiectivă
derulată în cele două părţi: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”: „Metoda realistă din Ion
este aceea a marilor romancieri din a doua jumătate a secolului XIX. Ce este la începutul
romanului? La început este drumul ce se desprinde din şoseaua principală, întovărăşind
Someşul când pe dreapta, când pe stânga, conducându-ne în satul parcă mort, în după-amiaza
de vară, unde câinele învăţătorului picoteşte în drum, în timp ce sub merii din ogradă se
scaldă în praful fierbinte câteva găini, iar pe prichiciul ferestrei străjuieşte o ulcică verde de
lut. La început este, aşadar, natura fizică, înfăţişată ca la Balzac, Zola, sau mai ales Hardy şi
Eliot”11. Tehnica planurilor paralele este folosită atunci când se prezintă ţărănimea şi
intelectualitatea din satul Pripas: Ion şi familia sa, pe de o parte, familia Herdelea, preotul
Belciug, pe de altă parte. Prin tehnica contrapunctului se prezintă aceleaşi evenimente
aparţinând unor planuri narative diferite, de exemplu nunta Anei este descrisă în paralel cu
nunta Laurei. O analiză detaliată a operei vom prezenta în capitolul dedicat romanelor
rebreniene.
La doi ani diferenţă de Ion Rebreanu publică Pădurea spânzuraţilor, roman realist
psihologic, construit pe baza unei obsesii a personajului principal, Apostol Bologa, erou
simbolic ce transpune dilema tragică a intelectualului ardelean. Punctul de pornire al
romanului se găseşte în soarta lui Emil Rebreanu, fratele autorului, care fusese pe frontul
primului război mondial. În momentul în care locotenentul Bologa participă la scena
spânzurării cehului Svoboda, începe momentul declanşării obsesiei care îi va genera şi soarta
sa. Privirea condamnatului îl urmăreşte şi îl înfricoşează: „Amintirea lui Svoboda a devenit

10
Nicolae Manolescu, op.cit, p. 135.
11
Nicolae Manolescu, în Istoria literaturii române-studii, coord. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Bucureşti, Editura
Republicii Socialiste România, 1979, p.251.

4
de-aci înainte forţa călăuzitoare a propriei vieţi, până în clipa deznodământului deopotrivă cu
acela care îi infipsese în inimă imputarea dureroasă a privirilor stranii. Când, mai târziu,
tânărul ofiţer săvârşeşte o ispravă militară de laudă, distrugerea unui reflector, în lumina pe
care o stinsese i se pare a fi văzut o strălucire la fel cu a executantului, altădată. Fapta
vrednică de laudă îi dădea dreptul să ceară îndrumarea lui către un alt front decât acela pe care
urma să lupte împotriva românilor”12. Stările sufleteşti ale lui Bologa sunt în concordanţă cu
natura care îl înconjoară, ceea ce întăreşte caracterul psihologic. Ploaia devine un plâns
interior, prilej de adâncire a golului sufletesc.
Dilema tragică a protagonistului constă în opţiunea dintre datorie şi patriotism. Simbolul
central este imaginea spânzurătorii care închide şi deschide romanul, fiind semnul ameninţării
absurde a lumii. Nicolae Manolescu observă diferenţa dintre cele două romane rebreniene,
Pădurea spânzuraţilor fiind numit un „roman al conştiinţei” specifică romanului introspectiv
de tip proustian.
Rebreanu face trecerea spre ciclul Hallipilor al Hortensiei Papadat-Bengescu din care
face parte şi Concert din muzică de Bach, publicat în anul 1927. E. Lovinescu este cel care a
intuit şi direcţionat capacitatea creatoare a scriitoarei: „puterea de creaţie obiectivă se îmbină
cu lirismul frenetic şi incisivitatea analizei psihologice practicată cu pasiune ştiinţifică” 13.
Avem în faţă un roman complex prin: viaţa unor cupluri, tema morţii şi a vieţii mondene,
apariţia vagabondului misterios Lică Trubadurul, prinţul tuberculos Maxenţiu, familia
Drăgănescu.
Cele trei cupluri prezentate sunt: cel al lui Rim, cel al lui Maxenţiu, cel al lui
Drăgănescu. În fiecare cuplu intervine o a treia persoană: Sia Petrescu, fiica simpaticului
Lică, în familia Rim; Lică Trubadurul, pe numele lui adevărat Vasile Petrescu, o „lichea
simpatică”, în familia prinţului Maxenţiu, bolnav de ftizie ca va muri pe parcursul romanului.
Viaţa personajelor este cam întortocheată. Lenora, căsătorită cu Doru Hallipa, are trei fiice:
Elena, Coca-Aimee şi Mika-le. Bonavă fiind, Lenora este îngrijită de doctorul Walter de care
se îndrăgosteşte. Buna Lina este căsătorită cu Rim. Mika-le trăieşte în păcat cu Maxenţiu şi cu
pictorul Greg. Făinăreasa Ada Razu se căsătoreşte cu Maxenţiu pentru titlul nobiliar. Acesta
moare, fapt care îi dă posibilitatea să se alăture lui Lică. Sia moare şi ea în urma unui avort.
O acţiune propriu-zisă nu există în roman, concertul nefiind decât un pretext.
Prezentarea bolii prinţului este ocazia perfectă pentru descrierea unui univers interior generat
de o realitate necruţătoare, de aici caracterul naturalist al operei. „Scriitoarea e şi ea din rasa

12
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1988, p.261.
13
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p.250.

5
stendhaliană a analiştilor ce-şi măresc viaţa sentimentală prin colaboraţia analizei. Rar, şi la
noi unic, fenomenul îi acordă o originalitate precisă. Lirismul nu rămâne numai în faza
simplei exaltări, nu e numai extaz şi imprecaţie, nu exprimă numai revoltă sau adoraţie, nu e o
forţă elementară şi inconştientă, pornită dintr-o sensibilitate vibrantă şi dintr-o bogăţie de
impresii ce se succed vertiginos, întrucât, oricât ar fi de grabnică succesiunea, în crupa
senzaţiei stă înfipt, sigur de sine, spiritul analitic care o conduce, o amplifică, îi înregistrează
minuţios traiectoria şi îi perpetuează amintirea”14.
Opera Hortensiei Papadat Bengescu trebuie aşezată alături de cele ale lui Marcel Proust
şi James Joyce. Cu acest prilej putem face o deosebire între creaţia balzaciană şi cea
proustiană. Romanul balzacian are un debut „in media res”, naratorul realizând prin analepsă
o întoarcere în timp care alternează cu descrierea (informaţii cu privitoare la locuinţa,
îmbrăcămintea personajelor, fizionomia acestora). Modalităţile de expunere sunt dialogul şi
naraţiunea, perspectiva narativă este exterioară, obiectivă şi omniscientă. Romanul proustian
proiectează cititorul într-un univers descompus în mai multe secvenţe temporale, răsturnate
cronologic, naratorul fiind ghidat de memoria involuntară. Perspectiva narativă este una
interioară, relativizată, iar naratorul este participant şi martor la faptele descrise.
Un alt reprezentant al romanului proustian este Camil Petrescu. În construcţia romanului
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, se porneşte de la experienţa pe frontul
Primului Război Mondial a combatantului Camil Petrescu, sublocotenent, rănit la Târgovişte
şi căzut prizonier la Oituz. Pompiliu Constantinescu scria în Vremea că scriitorul Camil
Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă, iar jurnalul
de campanie al lui Gheorghidiu devine mărturia unui combatant.
Un alt reper în evoluţia romanului românesc interbelic îl reprezintă Maitreyi de Mircea
Eliade. Apărut în anul 1933, romanul exotic se impune prin tehnica narativă a confesiunii
realizată de rememorările lui Allan din jurnal. Acest lucru îi conferă autenticitatea specifică
romanului modern. Scriitorul însuşi a petrecut trei ani în India, romanul fiin inspirat de
exotismul acelor locuri. Cititorul asistă la o frumoasă poveste de dragoste dintre Allan, un
inginer european venit în India, şi Maitreyi, fiica lui Narendra Sen. Allan fusese bolnav de
malarie, prilej cu care este invitat să locuiască pe perioada convalescenţei în casa lui Sen. Aici
o cunoaşte pe Maitreyi, o adolescentă de şaisprezece ani, de care se îndrăgosteşte. În acest
cadru ia naştere „idila între două fiinţe de rase deosebite, depărţite prin moravuri, unite prin
universalitatea dragostei, o veche temă romantică” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de
la origini până în prezent). Intenţia lui Narendra Sen este aceea de a-l adopta pe Allan ca fiu
14
E. Lovinescu, Critice 2, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1982, p.144.

6
pentru a se muta apoi cu toţi în Anglia, deoarece în India stătea să înceapă revoluţia. Allan nu
cunoaşte aceste detalii foarte semnificative. Iubirea celor doi este deconspirată de Chabu, sora
Maitreyei, iar Allan este alungat din familie. O căsătorie adevărată între cei doi era
imposibilă. Finalul este unul deschis. Maitreyi îl caută pe iubitul său, iar pentru a fi alungată
din casă, ea se dăruieşte vânzătorului de fructe. Gheorghe Glodeanu în Poetica romanului
românesc interbelic afirmă că noutatea acestui roman constă în intelectualizarea conflictului
epic, în descoperirea Indiei, în confruntarea acestui univers cu tradiţiile şi mentalităţile
europene, în elaborarea unei mitologii a seducţiei.
Creatorul romanului istoric este Mihail Sadoveanu. În Fraţii Jderi scriitorul porneşte de
la scrierile cronicarilor, dar şi de la creaţiile artistice ale predecesorilor. Prin cele trei volume:
„Ucenicia lui Ionuţ” (1935), „Izvorul alb” (1936) şi „Oamenii Măriei Sale” (1942) se prezintă
domnia lui Ştefan cel Mare, formarea lui Ionuţ Jder, familia Jderilor şi momentele eroice
(lupta cu tătarii, bătălia de la Podul Înalt). Istoria este plasată în mitologie, iar evenimentele
împletesc realul cu miraculosul. Sadoveanu refuză modernismul la modă în romanul vremii,
personajele din operă devin arhetipuri: tânărul oştean neiniţiat, domnitorul, părintele,
negustorul. Călinescu sintetizează astfel creaţia sadoveniană: „Luat în totalitate, Mihail
Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui
Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de-al doilea, deşi
fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o
societate arhaică, dar spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizată în toate
instituţiile ei. Opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă
agrară, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat”15.
Cu Enigma Otiliei G. Călinescu îşi exercită calităţile de scriitor realist obiectiv de tip
balzacian. Regăsim aici trăsăturile romanului doric: viziunea „dindărăt” cu un narator
omniscient obiectiv, detaşat, care nu se implică în prezentarea faptelor, naraţiunea la persoana
a III-a (nonfocalizată). Avem în faţă un roman realist balzacian prin: prezentarea societăţii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tipologia personajelor, motivul moştenirii şi
al paternităţii, descrierea amănunţită.
Romanul din perioada postbelică este cunoscut ca un roman al „obsedantului deceniu”,
fiind marcat de un context social-politic. O reuşită din această perioadă este obţinută de Marin
Preda prin Moromeţii şi Cel mai iubit dintre pământeni. Tot în acestă generaţie se înscriu
creaţile lui Augustin Buzura, Fănuş Neagu, George Bălăiţă, D. R. Popescu. Romanele după

15
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Editura „Minerva”, 1982,
p.631.

7
1980 stau sub semnul postmodernismului, Mircea Cărtărescu fiind cel mai important scriitor
al generaţiei optzeciste.
Specia literară a romanului românesc este complexă şi diversificată, iar a face un istoric
al acestuia este un lucru inutil, deoarece nu am avea numărul de pagini necesar pentru a
realiza acest lucru. Lectorul competent este un martor al libertăţii absolute a romanului, iar
seducţia epicului nu se lasă deloc aşteptată.

Bibliografie:

1. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Bucureşti,

Editura „Minerva”, 1982.
2. Iliescu, Adriana, Proza realistă în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura „Minerva”,
1978.
3. Lovinescu, Eugen, Critice 2, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1982
4. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, Editura
„100+1 Gramar”, 1998.
5. Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, ed. a II-a, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
6. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1988.