Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tot în acest sens, pentru a surprinde și mai mult din ceea ce înseamna angoasa
kierkeriană, dar și pentru a prelungi mai mult conținutul filosfic al acestui concept atât de
rodnic prin direcția verticală spre divinitate, vom da următorul exemplu de lanț absurd în care
omul își găsește fericirea și cele mai frumoase momente de iubire în spațiul categoriilor
nefative. adică în frică și neputință: ,, Niemni nu va fi uitat, căci fiecare a devenit maret
proportional cu statura celui cu care s a confruntat.Cel care infruntat lumea a devenit mai
maret invingand lumea, iar cel care s a infruntat pe sine a devenit mai maret decat invingandu-
se pe sine, dar acela care s a luptat cu dumnezeu a devenit mai maret decat toti.Asa a aparut
lupta in lume, omul impotriva omului, unul impotriva miilor. dar cel ce s a luptat cu Dumnezeu
a fost mai maret decat toti.Asa a aparut pe lume conflictul: unul a biruit totul prin puterea sa,
iar altul l-a infrant pe Dumnezeu prin neputinta sa.Unul s-a bizuit pe sine si a dobandit totul
,altul, bizuindu se pe puterea sa, a sacrificat totul, dar cel care a crezut in Dumnezeu a fost mai
marte decat toti.Unul a fost maret prin puterea sa, altul prin intelepciunea sa, altul prin
speranta sa, altul prin iubirea sa, dar Avraam a fost mai maret decat toti , prin acea putere a
carei tarie e neputinta sa, prin intelepciunea al carei mister e nebunia, prin speranta a carei
forma e sminteala, prin iubirea care este ura de sine.
Angoasa functionează în mai multe sensuri la Kierkegaard, așa încât ea ajunge să
însemne mai mult decât o simplă experiență traumatică pentru om, în ea este găsită fericirea
veridică a omului, prin ea găsim explicatia formulei a găsi în suferință bucuria.De aceea
spunem că structura absurdă abordează mereu o structură dualistă în care sunt cuprinși doi
termeni aflați în răspăr.Angoasa kierkeriană este transpusă în planul înțelepciunii iraționale
prin ceea ce se numește resemnarea infinită.Ea nu se caracterizează doar prin latura sa
negativă, doar prin tulburarea ființei aflată în pragul disperării.Mișcarea este una
bivalentă.Este important să ai credință, să te dedici întocmai acelui lucru care te face nefericit
și care te răscolește, să continui să-l accepți și să i te supui în totalitate.Avraam este figura care
a avut credință, care a crezut în acel Dumnezeu care îl punea la încercare, căci dacă mișcarea
aceasta ar fi lipsit cu totul din sufletul său atunci întreaga sa spiritualitate nu ar mai fi fost atât
de zdruncinată și de golită, stoarsă de orice urmă de substanță vie.Privirea sa începe să i se
întunece, întreg destinul pare că e pe cale să i se fărâme chiar sub ochii săi, incapabil să spună
un cuvânt.După toate speranțele și rugaciunile față de Dumnezeu de a avea un fiu care să-i
binecuvânteze viitoarele generații, acum totul e pierdut și soții au ajuns rușinea satului.
Totuși Avraam a fost acela care a crezut.El a abandonat logica rațională a omului și a
ales credința, impicit resemnarea infinită, compatibilă cu structura dualistă a absordului.
Odată ce a plecat să întreprindă acel act sinistru și monstruos, a ales credința.Dacă Avraam nu
ar fi avut credință nu ar mai fi mers cu gândul să-și ucidă unicul fiu. Dar el săvârșește mișcarea
infinită până la capăt.Nu este nici trist, nici revoltat precum eroul camusian sau cel kafkian,
deși vom vedea că în cazul lui Kafka există unele accente ale operei lui Kierkegaard.Avraam
este complet resemnat, numai așa el îl poate recăpăta pe Isaac: Și cu toate acestea Avraam a
crezut pentru această viață.Da, dacă credința s-ar fi referit la o viață viitoare, atunci el s-ar fi
descotorisit de toate precipitându-se în afara acestei lumi căreia oricum nu-i aparținea.Dar
credința lui Avraam nu era de acest fel, indiferent dacă ea există sau nu, căci în realitate
aceasta nu înseamnă credință, ci posibilitatea ei cea mai îndepărtată, care doar își întrezărește
obiectul, însă de acest obiect o desparte un abis fără fund din ale cărui măruntaie disperarea
își conduce jocul.Avraam a crezut și nu s-a îndoit, el a crezut în absurd.
Totuși este complicat de arătat ce îneamnă cu adevărat, în perspectiva lui Kierkegaard,
a crede în absurd.Ce îl deosebește așa mult pe Avraam de toate celelalte figuri biblice ? De ce
Kierkegaard l-a ales tocmai pe el pentru reprezentarea absurdului ? Ce esență a găsit
Kiekegaard în figura acestuia și în actul lui de a se supune voinței lui Dumnezeu și de a-l
sacrifica pe Isaac ? Sunt niște întrebări chintesențiale la care trebuie să răspundem, căci ele
explică modul de funcționare a structurii dualiste absurde a lui Kierkegaard, atât de originală
și diferită față de formula absurdă a lui Camus care, oricât s-ar strădui să infuzeze în țesătura
expresiei sale cu accente ale principiului rațiunii negative ( în sensul de opoziție stabilită cu tot
ceea ce implică logicul, adică este vorba până la urmă de estetica absurdului ) o fărâmă de
pasiune care să surprindă pulsația vieții divine, fiorul care în același timp produce disperarea
dar și liniștea sufeltească, el nu reușește decât la nivel de principiu individuațional, adică într-
un plan al orgoliului.Absurdul la Camus nu depășește limitele umanulu.În el încă regăsim
neîmpăcarea omului cu sine, găsim încă egoismul dorinței.Avraam trece de pragul umanului
și se identifică cu resemnarea infinită.El este golit pe interior de orice dorință.A depășit orice
limite prin propria sa neputință.În el nu mai există niciun pic de orgoliu uman. Vom vedea cum
la Franz Kafka impresia pe care o creează absurdul este de bizar, de inexplicabil.Pentru
Avramm, inexplicabilul nu este o categorie strănă lui. Căci ar înemna să se limiteze încă la
rațiunea umană și la orgoliul uman.Ce altceva este orgoliul dacă nu pură dorință manifestată
în planul realității obiective și respinsă, eșuată ? Orgoliul, care are ca resort suferința umană,
nu este altceva decât o așteptare nesatisfăcută, o speranță iluziorie. Omul suferă, așa cum
spunea Schopenhauer, pentru că ceva din realitatea sa interioară nu corespunde cu ceea ce a
experimentat.Suferința înseamnă decalaj.
Avraam nu a suferit, el a disperat .Angoasa este ceea ce îl caracterizează pe el, nu
orgoliul rănit din cauza lumii și suferința provenită dintr-o dorință nesatisfăcută. Pentru
disperare și angoasă îți trebuie mai mult decât pentru suferință.Disperarea și angoasa se
manifestă cu o intensitate mai redusă decât suferința, dar ele sunt stări continue, față de cea
din urmă care are un flux mult mai variabil și o discontinuitate.Se poate manifesta pe perioade
mai diverse și cu o forță destul de puternică, având capacitatea și de a surprinde prin explozia
ei imprevizibilă, așa cum se manifesta de atâtea ori la Dostoievski, unde personajele sunt puse
în contexte dinamizate din interior de suferință, dar și de orgoliul uman, care nu este altceva
decât o adâncire a suferinței într-un chip destul de simplu. Mândria umană rezultă din
suferință, dintr-o nesatisfacere a unei dorințe în raport cu lumea obiectivă.În felul acesta
orgoliul este doar o formă de mai menține legăturile cu suferința și cu acea dorința dorință
nesatisfăcută. Este un mod de a cultiva suferința și de a o adânci, așa cum procede Nastasia
Filipovna, personajul feminin cu un major aport în romanul ,,Idiotul , care pendulează între
iubirea pentru Mâșkin și starea de decădere, de scufundare în mizeria existenței.Ea
pendulează și nu poate lua o decizie tocmai pentru că ea crede că nu merită să fie fericită. Este
doar un mod de a adânci suferința și de a a da un răspuns, de a-și manifesta orgoliul și revolta
față de o realitate cu care nu s-a împacat până la capăt și în care nu poate să trăiască. Este un
mod de a arăta că ea nu mai are nevoie să fie fericită. De aceea alege la final să-l părăsească
în timpul nunții pe Mâșkin și să meargă cu Rogojin, pentru că știa că acesta o va ucide.Prin
urmare vedem cum orgoliul nu este altceva decât o stare care prelungește suferința.Dar care
este principiul de funcționare al acestui mecanism ? De ce omul recurge la orgoliu ca resort
de a prelugni suferința ? Totul este cauzat de egoism, dar un egoismul în sens tradițional, de
satisfecere a unei dorințe, ci în sensul de a nu depăși propriul orizont, de a se adânci și de a
cultiva propriul eu.Suferința îndeplinește funcția de pune accentul pe eu, pe egoism. Cum se
ajunge totuși de la suferința egoistă la starea de angoasă și de disperare ?
Kierkegaard ne descrie într-o anumită măsură acest proces. Într-o primă fază este
nevoie să scoatem în relief faptul că Avraam a avut frică de Dumnezeu.Pe baza acestui subiect
a avut și Kant câteva cuvinte de spus. El afirma că Dumnezeu nu este o simplă superstiție.
Superstiția o definea ca pe o stare față de care să-ți fie teamă.O identifica așadar cu teama.El
afirma acest lucru dat fiind că vedea lucrurile mult prea rațional.Despre muzică afirma tot în
acest sens că este cea mai inferioară artă, deoarece ea are capacitatea de a se infiltra în
sufletul omului, de a trece dincolo de rațiune. Kant a rămas în limitele rațiunii tot timpul.
Kierkegaard a depășit limitele ei și a ajuns la absurd. De aceea pentru el Dumnezeu este o
ființă care înspăimântă, care produce frică, dar care, în același timp, este iubire infinită. Așadar
o primă fază care conduce spre starea de disperare o edifică frica, spaima, de unde și titlul
Frică și cutremurare. A avea frică de Dumnzeu înseamnă a-ți conștientiza propria neputință.
O a doua fază, sau mai bine spus un alt element important care facilitează disperarea
și resemnarea în același timp, căci deocamdată vorbim de elemente care trebuie să preexiste
și care să faciliteze starea de care a fost subjugat personajul central al lui Kierkegaard, este
dragostea imensă pe care o purta Avraam lui Isaac. De unde reiese această dragoste pe care
Avraam o purta față de fiul săi ? Care este puterea și izvorul ei ? Aici vom răspunde prin simplul
fapt că Dumnezeu este acela care introduce în sufletul lui Avraam dragostea nețărmuită
pentru fiul său, pentru ca mai apoi divinitatae să-l dezamăgească.
Așadar, pentru ca starea de resemnare infinită, așa cum o numește Kierkegaard, să se
poată produce este necesară preexistența a două elemente. Pe de-o parte frica față de
Dumnezeu, pe de alta dragostea nelimitată pentru fiul său.Pentru ca mișscarrea lui Avraam să
se realizeze până la capăt este nevoie să se împace cu realitatea exterioară sieși, nu trebuie să
se revolte, nu trebuie să se opună în niciun fel poruncii lui Dumnezeu de a-și sacrifica
fiul.Explicația lui Kierkegaard cu referire la modul în care se produce resemnarea infinită are
legătură directă cu două opoziții: ,,Tot timpul el a crezut, a crezut că Dumnezeu nu i-l cere pe
Isaac, find totuși dispus să-l sacrifice dacă i se cerea.El a , în virtutiea absurdului, căci n-ar putea
fi vorba de socoteala omenească și ar fi într-adevăr absurd ca Dumnezeu, care-i cerea asta, să-
și revoce cerința în următoarea clipă. El a urcat muntele, și chiar și în momentul în care cuțitul
a sclipit, a crezut că Dumnezeu nu i-l va cere lui Isaac.A fost într-adevăr uimit de rezultat, dar
prin intermediul unei duble mișcări el a ajuns la starea sa anterioară, și de aceea l-a recăpătat
pe Isaac cu o bucurie mai mare decât prima oară.
Așadar este vorba despre o dublă mișcare, aceea săvârșită de Avraam.Inițial el acceptă
absurdul, crede în legile lui ( contrar modului de operare al personajelor lui Kafka sau Camus,
care se află într-o continuă dispută cu lumea și cu absurditatea lui ), și prin urmare săvârșește
mișcarea credinței până la capăt.El nu se află în nicio secundă în contradicție cu logica
divinității. Aceasta este faza în care Avraam experimentează cele mai importante momente,
căci logica absurdului implică trecerea dincolo de finitutinea umană și plonjarea într-o mare
de negativitate, nu în sensul de lipsă a ceva sau de deterioare, ci în sensul kantian pe care îl
desemna conceptul de sublim. Pentru Kant, sublimul este o formă de percepție negativă
pentru că prin el omul își dă seama de neputința sa, dar în același timp, tocmai prin intermediul
ei, de puterea și de superioritatea pe care o deține în mâinile sale.Sublimul poate fi perceput
numai de acei oameni cu o apetență puternică pentru idei. Cu alte cuvinte negativitatea
înseamnă depășire a finitudinii raționale și tranziția spre un plan absurd și ideatic.
Ce de-a doua mișcare este revenirea la finitudinea umană și rațională. Ceea ce a
surprins Kierkegaard în figura lui Avraam este dualismul absurdului care implică cei doi poli,
moartea și renașterea.Resemnarea infinită nu este decât un mod de a arăta cum omul poate
să atingă armonia după ce și-a depășit criza interioară. Este structura logică a creștinismului.
Treci prin suferință și disperare pentru a atinge armonia și pentru ca totul să capete în final un
sens unic. Totuși trebuie să atragem atenția că atunci când ne gândim la Avraam nu asociem
figura lui nici pe departe cu armonia și cu liniștea sufletească, ci dimpotrivă cu angoasa. El
înseamnă mai mult criză, decât armonie, mai mult fericire izvorâtă din durere, decât liniște
rațională și pace sufletească.
Ni se pare că Kierkegaard redă esența absurdului într-o formulă complexă, dar în
același timp introduce o simplitate care nu-și găsește locul în abstracțiunea absurdului.
Kiekegaard reduce într-o anumită măsură imaginea lui Avraam la o finalitate armonioasă,
totuși filosoful danez uită de o dualitate care rezidă în însăși angoasa protagonistului. Avraam
găsește în actul pe care îl realizează cea mai mare fericire și iubire. Nu în momentul în care îl
capătă pe Isaac, Avraam ajunge să fie fericit. El găsește în angoasa sa o fericire dedusă din
suferință și din actul în sine ce aparține absurdului. Prin urmare Kierkegaard a omis un dualism
care rezidă în suferință.Ea este care aduce nefericirea dar și fericirea concomitent. Că Avraam
ajunge să-l recapete pe Isaac, este cu totul altă poveste și ea doar confirmă o stare de lucruri
care se afla de dinainte în formula dualistă a suferinței.Din suferință Avraam a obținut
fericirea, și tindem să credem că Avraam nu a fost nicicând mai fericit în momentul actului său
și al suferinței. Cu alte cuvinte procesul contează, iar nu finalitatea.Putem spune în acest sens
că odată cel capătă pe Isaac, Avraam nu face altceva decât să-și prelungească starea de
suferință. El nu se bucură atât demult doar de faptul că l-a recăpătat pe Isaac, cât se bucură
de durerea care acum a devenit iubire.Dragostea lui s-a abolutizat odată cu procesul prin care
a trecut. El nu-și va putea uita niciodată trecutul și mai ales durerea. Iubirea a devenit mai
puternică direct proporțional cu suferința prin care a trectu Avraam. Totuși, resortul principal
al fericirii sale nu constă în finalitatea prin care găsim un scop și o înțelepciune umană.
Dimpotrivă, paradoxul este cel care rămâne în final, prin simplul fapt că mișcarea pe care o
manifestă acum față de Isaac este dualistă și nu univocă.Să ne imaginăm un Avraam care nu
a trecut prin testul lui Dumnezeu și care l-a obținut pe Isaac pe o cale cu totul mult mai ușoară.
El nu ar fi decât un om ridicol, care nu a săvârșit mișcarea abusurdului până la capăt. Ar fi o
figură anostă și univocă, ușor de determinat.Avraam cel veridic este alcătuit din determinări
cu aprecieri indefinite. El este paradoxul însuși de la început până la sfârșit.În figura lui
sălăsluiește deopotrivă suferința cea mai mare cu încântarea infinită. Infinitatea absurdului a
reușit să o subjuge prin resemnarea și prin neputința sa. După cum spune și Kierkegaard, el
este un om pe deplin omogen. Finitul și infinitul sunt cuprinse în limitele aceleiași formuli.
Acesta constituie miracolul lui Avraam.
Mișcarea centripetă a absurdului rezidă în sincronizarea cât mai exactă cu voința
divniă.Kierkegaard ne spune mereu că Avraam a avut credință.Ce este ea în cazul lui Avraam
? Deja am vorbit de resemnarea infinită, însă este mai mult decât atât.Credința lui Avraam se
reduce la a crede într-un Dumnezeu capabil să pedepsească cât se poate de puternic un om.
A avea credință înseamnă , pentru Avraam, a-i fi teamă de acest Dumnezeu capabil să
pedepsească și să se identifice total cu voința Lui. Este un Dumnezeu care stârnește frica și
groaza, dar mișcarea este dualistă și concomitent cu ea survine, în chip paradoxal, iubirea
nețărmuită. Așadar Avraam l-a iubit pe Dumnezeu chiar și atunci când sufletul său era
îngrozit.Frica are ca efect înlăturarea egoismului și a oricărui tip de tendință
individualistă.Frica față de Dumnezeu este momentul în cae omul își dă seama de limitele sale,
de neputința sa, dar tocmai prin ea el ajunge să se autodepășească și să întâlnească infinitul.
Frica despre care ne vorbește Kierkegaard constituie momentul în care omul îngenunchează
în fața lui Dumnezeu. De aceea ea nu are niciodată de-a face cu absurdul lui Kafka sau cu cel
al lui Camus.Acolo frica survine doar pentru a face separația dintre eu, lume și divinitate, în
timp ce, folosită în contextul absurdului lui Kierkegaard, ea se transformă în iubire și în legarea
celor trei dimensiuni, adică eu, lumea obiectivă și divinitatea. De aceea absurdul este înrudit
cu credința. El are capacitatea de a aprinde scânteia iubirii.Iată ce spune Kierkegaard cu privire
la chipul în care absurdul conduce spre iubire și implicit spre credință: N ar fi cel mai bine ca
omul să rămână la credință, iar cel ce rămâne să fie atent să nu cadă ? Căci mișcările credinței
trebuie săvârșite neâncetat în virtutea absurdului adică, a se remarca, astfel încât omul să nu
piardă din vedere finitul ci să-l câștige pe deplin și să-l păstreze.
Formula omogenă în care intră finitul cu infinitul Kierkegaard o redă printr-o poveste
de dragoste imposibilă: ,, Această amintire e însă un chin și totuși, prin resemnarea infinită, el
e reconciliat cu existența, în cazul său, iubirea pentru acea prințesă ar dobândi expresia unei
iubiri veșnice cu un caracter religio, deslușindu-se ca iubire față de ființa eternă, care i-a negat
desigur împlinirea, dar l-a reconciliat prin conștiința eternă a validității iubirii sale, printr-o
formă a veșniciei pe care nici o realitate nu i-o poate răpi. El își menține iubirea tânără, iar ea
sporește laolaltă cu el în ani de frumusețe. Dar pentru asta nu are nevoie de niciun prilej al
finitului.Din clipa în care a făcut mișcarea, prințesa e pierdută .Lui nu-i trebuie acele furnicături
erotice ale nervilor la vederea iubitei sale etc. și nici să-și ia neîncetat râmas bun de la ea în
sens finit, întrucât în sens etern el și o reamintește și știe prea bine că iubiții care, atât de
nerăbdători fiind să-și ia rămas bun, se văd pentru ultima oară, sunt îndreptățiți să fie
nerăbdători , să creadă că aceasta este ultima oară , căci, cât mai curând cu putință, se vor
uita unul pe celălalt. El a înțeles profunda taină că și atunci când iubești pe alticineva trebuie
să-ți fii suficient ție însuși. Nu mai dă nici o atenție faptelor fnite ale prințesei, ceea ce arată
că a săvârșit mișcarea în sens infinit. Faptele prințesei nu-l pot tulbura, deoarece doar naturile
inferioare își găsesc legea acțiunilor sale în altul, premisele faptelor în afar lor înșile.
Așadar ceea ce redă Kierkegaard constituie autonomia iubirii, ce are ca resort propria
interioritate.Nu este vorba în nicio secundă de a privi iubirea în natura ei fenomenală, adică
ca proces prin care ea se materializeză și se imprimă în lume ca reprezentare simplă, legată
intim de obiectul ei și limitată la e.Atunci iubirea nu ar mai intra în raza de acțiune a legilor
infinite, care implică eternitatea, ci doar s-ar subjuga unei dimensiuni finite și efemere. Cu alte
cuvinte, esența iubirii, al cărui nucleu îl constituie absurdul, este pictată în nuanțele lucrului în
sine. Ea nu face pereche cu noțiunea de spațiu, timp sau de cauzalitate, pe care Schopenhauer
le identifica cu forme ale cunoașterii fenomenale, adică ce ține de obiecte, de reprezentare și
implicit de pluralitate. Iubirea absurdă a lui Kierkegaard nu presupune în nicio clipă
pluralitatea reprezentării. Ei nu-i trebuie manifestarea ca simplu fenomen, în limitele
pluralitășii și ale finitului.Principiul pluralității, adică modul de organizare al lumii obiective în
sine care se ghidează în funcție de expandarea și multiplicarea la infinit a noțiunilor de spațiu,
timp și de cauzalitate ( prin urmare vorbim de acest flux recurent care se tot repetă în limite
finitului ) , principiul pluralității am zis ține exlusiv de efemeritatea fenomenului limitat în
spașiu și timp.Cu iubirea absurdă Avraam a ajuns la unicitate și nu la pluralitatea
fenomenală.Iubirea lui nu îndeamnă nici la fericire, dar nici la nefericire. Ea există în sine,
odată realizată mișcarea dualistă infinită pană la capăt.
După cum afirmă Kierkegaard, mișcarea dualistă se traduce prin faptul că Avraam a
reușit să se dedice dorinței sale în timp ce renunța la ea ( să se dedice în plan infinit prin
credința care produce erosul infinit de sorgine religioasă, pentru ca în plan finit să renunțe la
dorința sa ). Prin urmare, Kierkegaard nu percepe iubirea în sensul ei limitat de fenomen, de
simplă reprezentare.Pentru el, iubirea este văzută ca lucru în sine, de unde și esența ei
inexplicabilă, absurdă și irațională. Lucrul în sine nu deține nicio formă de cunoaștere finită,
precum sunt noțiunile de spațiu, timp și de cauzalitate, pe care Kant, oricât de mult voia să le
privească ca noumene, adică ca fiind date a priori, ele tot se conjugau de fenomen în chip
explicit și transparent. Lucrul în sine înseamnă în primul și în primul rând absurd.De unde
rezultă simplu contrazicerile de care ne-am lovit de-a lungul acestui eseu încă de la început,
precum formula frapantă a găsi în durere fericirea, sau a te dedica dorinței tale doar după ce
ai renunțat la ea, sau
Un alt aspect foarte important care face parte din mecanismul absurdului îl constitie
principiul contradicției, anume mereu este negată realitatea care se așteaptă să se
îndeplinească, pentru a-i lua locul alta la care nu ne-am fi așteptat să survină.De exemplu.
iubirea, cu cât este mai intensă, mai potențată, și cu cât credem despre ea că este ideală,
perfectă, cu atât ea se realizează în planul finitului prin simplul fapt că include în sfera ei idea
de efemeritate.Explcația lui Kierkegaard se află într-un fragment pe care l-am dat deja ca citat:
Lui nu-i trebuie acele furnicături erotice ale nervilor la vederea iubitei sale etc. și nici să-și ia
neîncetat râmas bun de la ea în sens finit, întrucât în sens etern el și o reamintește și știe prea
bine că iubiții care, atât de nerăbdători fiind să-și ia rămas bun, se văd pentru ultima oară,
sunt îndreptățiți să fie nerăbdători , să creadă că aceasta este ultima oară , căci, cât mai curând
cu putință, se vor uita unul pe celălalt.Deci iată că ceea ce se aștepta să se termine în infinit,de
fapt s-a dovedit a avea un efect cu totul contrar așteptărilor, căci ea se termină în sfera finitului
și a înțelegerii lumești, care doar stinge forța iubirii.Iată și reversul medaliei: ,,Prin propriile
forțe eu pot renunța la prințesă, nedevenind astfel un morocănos, dimpotrivă aflând bucurie,
pace și liniște în suferința mea, dar prin propria-mi putere eu n-o pot recăpăta căci îmi folosesc
tăria în vederea resemnării exhaustive.Prin credință însă, spune acel cavaler extraordinar, prin
credință o voi obține în virtutea absurdului.