Sunteți pe pagina 1din 20

TITLUL I

NOȚIUNE, EVOLUȚIA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI

DREPTUL ȘI STATUL

CAPITOLUL I Noțiunea dreptului

Secţiunea 1- Sensurile conceptului de „drept”

Cuvântul „drept” este polisemantic, acesta putând căpăta, în funcţie de


contextul în care este folosit, diverse accepţiuni.

Etimologic, cuvântul românesc drept derivă din latinescul directus, cu sensul de drept,
de-a dreptul, în linie dreaptă. De-a lungul timpului s-a păstrat această formă sonoră fiind
conservat însă sensul conotativ, metaforic, al etimonului “directus”. Cu aceeaşi semnificaţie,
conceptul drept este întâlnit şi în alte limbi de sorginte latină : droit- francezi, dritto- italieni,
derecha - spanioli, etc.

De –a lungul timpului, definirea dreptului a preocupat atât pe jurişti, cât şi pe


filozofi, care, în lucrările lor, au oferit diverse perspective asupra a ceea ce se înţelege prin
drept. S-au încercat definiţii după ce conţine dreptul, după izvoarele acestuia, sau definiţii
formale, care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când devin
juridice. Nu vom insista asupra acestor definiţii, care ar putea fac obiectul unei lucrări mai
ample şi cu un alt profil, mai apropiat de filozofia juridică decât de teoria generală a dreptului.

Sintetizând ideile exprimate în doctrină în acest sens, putem spune că, din

perspectivă juridică, cuvântul drept are următoarele sensuri principale:

- ştiinţă despre drept - ansamblu de idei, noţiuni, categorii şi principii care explică domeniul
social al dreptului şi prin intermediul cărora acesta poate fi explicat;

- drept obiectiv – ansamblul normelor de conduită care guvernează societatea organizată şi a


cărui respectare este asigurată, dacă este necesar, de forţa de coerciţie a autorităţii publice; în
corelaţie cu dreptul obiectiv vorbim de drept pozitiv - totalitatea normelor juridice active (în
vigoare) dintr-un stat, ca drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi
adus la îndeplinire prin coerciţia etatică, exercitată de organe special abilitate;

- drept subiectiv – prerogativele unui subiect de drept de a avea o conduită sau de a pretinde
o asemenea conduită celorlalţi, în scopul valorificării sau apărării unui anume interes, în
cadrul unui raport juridic concret;

- drept material – totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice din
diferite sfere ale relaţiilor sociale;

- drept procesual - totalitatea normelor care reglementează procedura de judecată a litigiilor


şi modul de executare a hotărârilor pronunţate, mai precis procedura de aplicare a dreptului
material.1

Cel mai des utilizat este sensul de drept obiectiv, atunci cand se foloseşte

conceptul fără vreo altă determinare. În vorbirea curentă însă, când vorbesc despre drept,
oamenii se referă la dreptul subiectiv – drept de proprietate, dreptul la muncă, etc. S-a arătat
în acest sens2 că raportul dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv poate fi exprimat astfel:
dreptul obiectiv are o existenţă independentă de subiectele raporturilor juridice, pe când
drepturile subiecţilor decurg din dreptul obiectiv, în cadrul căruia sunt consfinţite generic.

Secţiunea 2. Originea şi dimensiunea istorică a dreptului

2.1 Originea dreptului

Studiul dreptului implică în mod necesar viziunea istorică, descifrarea originii

dreptului. Dreptul este un fenomen social, îşi are originea în relaţiile dintre oameni fiind legat
de evoluţia generală a societăţii.

Cu privire la originea dreptului, în doctrină s-a pus întrebarea când a apărut dreptul.
Este dreptul legat de societate încă de la primele sale forme primitive de organizare, conform

1 Radu I Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, All Beck , 2001, p.32
2 idem
adagiului ubi societas, ibi jus (unde este societate, există şi drept) sau, dimpotrivă, acesta
apare, ca şi statul, de la un anume moment al dezvoltării societăţii?

Dacă se admită că dreptul înseamnă orice regulă de conduită, înseamnă că acesta


există, nediferenţiat de aceste reguli, încă din momentul apariţiei primelor forme de
organizare socială.

Dacă avem în vedere că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unei
colectivităţi constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii social-istorice
determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii politice. Altfel spus, dreptul
este organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre drept anterior apariţiei
statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept. Hegel arăta în acest
sens că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a dreptului, care
întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. Această ipoteză este îmbrăţişată de
majoritatea teoreticienilor în domeniu, reţinându-se că apariţia dreptului a fost necesară atunci
când întreţinerea ordinii în societate nu se mai putea asigura prin sistemul regulilor de
conduită din societăţile gentilico-tribale, fiind necesară impunerea altor reguli, a căror aplicare
era realizată prin recurgerea la forţa coercitivă a statului. Acest proces este unul îndelungat şi
complex, cu aspecte specifice fiecărui popor şi stat.

2.2 Evoluţia istorică a dreptului

Montesquieu exprima, într-o formă concisă, dimensiunea istorică în definirea


dreptului, arătând că trebuie să lămurim istoria cu cu ajutorul legilor, iar legile cu ajutorul
istoriei.3

Astfel, apariţia şi dezvoltarea dreptului constituie un proces complex, căruia nu i se


poate stabili cu precizie momentul iniţial, primele forme ale normelor juridice fiind destul de
difuze, împletite cu obiceiuri şi practici religioase. Ca fenomen social, găsindu-şi raţiunea de a
fi în reglementarea relaţiilor interumane, dreptul este strâns legat de evoluţia societăţii. Aşa
cum s-a remarcat în doctrină, dreptul nu a aşteptat un legiuitor pentru a se constitui, drepturile
subiective ale indivizilor şi dreptul obiectiv s-au născut din nevoile vieţii, din fapte,
societatea însăşi nu ar putea fi concepută fără existenţa drepturilor subiective şi a unui sistem
de reguli, de legi, care să garanteze aceste drepturi şi să reglementeze exercitarea lor.

3 Charles Montesquieu- „Despre spiritul legilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.203
La începuturile omenirii, în societăţile arhaice, concomitent cu primele forme de
organizare în familie, gintă, trib, au apărut în mod spontan şi primele norme în forme
rudimentare ce s-au impus treptat ca obiceiuri, deprinderi, tradiţii, a căror respectare se realiza
firesc, fără constrângeri.

Cu timpul, odată cu devoltarea societăţii şi apariţia unor diferenţieri în cadrul


acesteia pe criterii de sex, avere, vârstă, etc, precum şi cu înlocuirea relaţiilor gentilice iniţiale,
bazate pe rudenia de sânge, se transformă şi regulile de conduită, corespunzător acestor
criterii - se conturează seturi de reguli care reglementează raporturile dintre sexe, ocrotirea
căminului, bătrânilor, a mijloacelor de muncă, etc. Aceste seturi de norme au fost identificate
de către cercetători ca fiind dreptul societăţilor arhaice – aşa-numitele tabuu-uri,
corespunzătoare aşa-numitului sistem al totemismului de clan4 sau norme tribale de interdicţii
– caracterizat prin instituirea unor oprelişti, interdicţii, asemănătoare cu normele penale de
mai târziu, şi a căror componentă religioasă le sporea autoritatea. Aşadar, asigurarea
respectării acestor norme era dată atât de motivaţii interne moral –religioase, cât şi de
măsurile sancţionatorii luate de colectivitate şi de conducerea acesteia- şefii de familie,
conducătorii ginţilor şi triburilor.

Aceste seturi normative s-au dezvoltat treptat iar, odată cu dezvoltarea societăţii şi
în condiţiile schimbărilor sociale cea au avut loc în societatea gentilico-tribală s-au produs
modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor care asigurau
eficienţa acestei puteri. Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a
dus la apariţia unor noi raporturi sociale. Cerinţele care exprimau interesele conducătorilor nu
mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii. Ca urmare, acestea trebuiau
impuse, la nevoie, printr-o forţă de constrângere, şi anume a statului. Aşadar, un moment
important în evoluţia dreptului, care marchează de fapt începuturile a ceea ce constituie
dreptul, după cel al înlocuirii legăturilor de rudenie care stăteau la baza primelor forme de
organizare – a gintelor, a triburilor, cu cele având la bază alte criterii – de exemplu teritoriale,
îl constituie apariţia unei forţe publice sau a puterii publice – o categorie de oameni care se
ocupă cu guvernarea, cu conducerea statului, erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii-
altfel spus, apariţia statului.

Ceea ce particularizează formarea şi dezvoltarea dreptului este coexistenţa într-o


perioadă îndelungată, în proporţii variabile, a normelor juridice noi, cu regulile de conduită
4 pe larg, Nicolae Popa, Mihail –Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ed.2, Ed.All
Beck, Bucureşti 2005,, p.35
primitive, cu deprinderile, obiceiurile şi cutumele de natură obştească, unele dintre acestea
păstrându-se şi în zilele noastre şi fiind recunoscute şi consacrate chiar în dreptul scris, în
lege, aşa cum vom arăta în capitolul dedicat izvoarelor dreptului.

Secţiunea 3 Factorii de configurare a dreptului

Istoria demonstrază că dreptul nu este imuabil, ci se află într-o continuă


transformare. Evoluţia dreptului este marcată de o serie de factori, care au fost grupaţi în trei
mari categorii: cadrul natural, cadrul socio-politic, factorul uman.

Cadrul natural reprezintă mediul natural în care se dezvoltă existenţa umană şi


este constituit din factori geografici, biologici, fiziologici şi demografici, care influenţează
viaţa socială, dezvoltarea economică, dar şi normele juridice.

Cadrul socio-politic, prin intermediul factorilor politici, respectiv statul, partidele


politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, are un important rol în evoluţia generală
a dreptului. Tot în acest cadru, factorul economic nu trebuie neglijat ca dimensiune şi
importanţă, un anumit tip de organizare economică influenţînd şi normele juridice existente
într-un stat - atât din punct de vedere ideologic, cât şi al reglementării diverselor probleme
care ţin de situaţia economică generală a unui stat. Astfel, politica exercitată de stat determină
cadrul normativ existent la un moment dat în respectivul stat, bazele sale constituţionale,
modul de organizare şi exercitare a puterii.

Factorul uman este de fapt zona centrală de interes pentru legiitor. Dreptul se
corelează permanent cu prezenţa omului în societate, cu disponibilitatea acestuia de a
influenţa şi de a transforma socialul; dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de
toate, drepturile fundamentale ale persoanei individuale, garantarea egalităţii depline a tuturor,
posibilitatea de manifestare nestingherită a fiecăruia, în temeiul demnităţii şi al libertăţii.
Reglementarea conduitei umane vizează crearea unor modele şi exigenţe tip, destinate să
orienteze comportamentul fiecărei persoane, astfel încât relaţiile sociale în ansamblul lor şi
ordinea de drept să fie posibile.

Secţiunea 4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului. Constantele dreptului

Esenţa unui fenomen reflectă unitatea trăsăturilor acestuia şi a raporturilor interne


care dau caracterul propriu al fenomenului, îl individualizează în raport de fenomene
adiacente. A cerceta esenţa dreptului înseamnă aşadar a sesiza legăturile sale interne, cele
care–i oferă stabilitate.

S-a subliniat că ceea ce relevă esenţa dreptului este calitatea juridică a voinţei şi
interesului care determină apariţia dreptului şi îi asigură un anumit echilibru în desfăşurarea
raporturilor interumane Indiferent câte schimbări ar suferi dreptul, această calitate rămâne
neschimbată .

Rolul voinţei are o dublă semnificaţie în drept – există voinţa generală, determinată
de anume interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul voinţei statale – aşa numita
voinţă juridică, şi voinţa individuală, care intervine mai ales în procesul de aplicare a
dreptului.

Dreptul nu poate rămâne însă doar în stare de voinţă. El trebuie să capete un


conţinut. Conţinutul dreptului a fost definit5 ca fiind ansamblul elementelo, laturilor şi
conexiunilor care dau expresie concretă voinţei intereselor sociale care reclamă oficializarea
şi garantarea pe cale etatică.

La nivelul conţinutului dreptului se distinge între conţinutul normativ- care


constituie componenta dominantă a dreptului şi exprimă conduita sau comportamentul
prescris de normele juridice, şi conţinutul social al dreptului – care reflectă scopul, voinţa şi
interesele deţinătorilor puterii de stat.

În sfârşit, forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii


conţinutului- modul în care se leagă elementele ce alcătuiesc conţinutul dreptului. Se distinge
între forma internă – care vizează exprimarea şi gruparea normelor juridice pe instituţii şi
ramuri de drept şi forma externă – care vizează modalităţile de exprimare sau de
sistematizare a normei juridice, în esenţă, actele juridice prin care se exprimă voinţa
legiuitorului.

Din cele prezentate rezultă că dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii
unor reguli de comportament social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului
pentru apărarea valorilor sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind,
dinamica dreptului este legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor
modificări în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale
specializate în crearea şi aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile

5 N. Popa, op.cit.
sociale. Indiferent însă de transformările pe care dreptul le suportă în cadrul acestei dinamici,
acesta păstrează, în timp, o serie de elemente de continuitate – aşa numitele constante ale
dreptului, sau permanenţe juridice. Potrivit unuia dintre marii teoreticieni români în
domeniul teoriei generale a dreptului6, constantele dreptului exprimă ceea ce este persistent în
orice relaţie juridică, acele elemente care subzistă, în mod necesar, oriunde şi oricând
indiferent de evoluţia societăţii în timp şi în diverse bazine geografice. Aceste constante ale
dreptului sunt, în principal, următoarele: raportul juridic cu elementele sale – subiectele
raportului juridic, drepturile şi obligaţiile acestora, obiectul raportului juridic şi tendinţa ideală
spre sancţiune juridică deşi, potrivit aceluiaşi autor, sancţiunea juridică organizată şi aplicată
de autoritatea publică nu însoţeşte întotdeauna relaţia juridică.

Secţiunea 5 Tipologia dreptului

1. Aspecte generale. Marile sisteme de drept

Sub influenţa factorilor de configurare, mai sus arătaţi, dreptul a cunoscut o continuă
evoluţie, constituindu-şi o fizionomie specifică. Preocuparea de a identifica trăsături comune
ale dreptului - atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al modului de exprimare a
acestui conţinut, a determinat realizarea, în doctrină, a unor clasificări privind tipurile de
drept. Au fost propuse drept criterii în acest sens dependenţa de tipologia sistemelor de
organizare socială7, respectiv apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică.8

În funcţie de primul dintre criteriile arătate – dependenţa de tipologia sistemelor


de organizare socială, au fost identificate: dreptul sclavagist, dreptul burghez, dreptul
socialist, fiecare având trăsături specifice în ceea ce priveşte, cu precădere, regimul
instituţiilor fundamentale, ponderea izvoarelor de drept, fizionomia construcţilor juridice.
Prezentarea în detaliu a fizionomiei specifice a fiecăruia dintre tipurile de drept menţionate
constituie obiect de studiu mai ales pentru istoria dreptului, astfel încât nu vom insista pentru
caracterizarea lor.

6 M. Djuvara- Teworia Gebneralăa Dreptului, vol. I, Bucurewşti, 1930 – p.16-17


7 J. Poirier, Introduction à l appareil Juridique , Tipologie des systemes juridiques, Ethologie Générale,
Encyclopedie de la Pleiade, Paris, 1968, p.1102
8 R. David, Traité élémentaire de droit civil comparé, p.31
Din punct de vedere al apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică, a
fost realizată o clasificare a dreptului pe mari sisteme sau familii de drept, în prezent fiind
identificate :

- familia sau sistemul juridic de tradiţie romanică – rezultat al receptării dreptului


roman în Europa, şi care se clasifică în sisteme care cunosc o mai puternică influenţă
franceză, sistemul germano- elveţiano- italian şi sistemul ţărilor nordice:

- familia sau sistemul de anglo- saxon (common law) – Marea Britanie, SUA,
Australia, Canada (fără Quebec);

- sistemul bazat pe dreptul religios, tradiţional, destul de răspândit în statele


musulmane;

- sistemul dualist- format din dreptul ebraic,hindus, chinez tradiţional, japonez, care
îmbină sistemul de norme tradiţionale cu cele moderne scrise.

Familia juridică de tradiţie romanică s-a format în Europa în baza studierii


dreptului roman la universităţile italiene, franceze si germane, realizându-se o sinteză a
dreptului roman cu preceptele creştine morale ale dreptului canonic. S-a construit astfel, pe
cale doctrinară, un proiect de drept uniform, o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene - aşa
numita preluare şi adaptare a dreptului roman. Acest patrimoniu juridic a fost ulterior
codificat, adaptat nevoilor şi evoluţiei societăţii. În cadrul său, se identifică:

• sistemele de inspiraţie franceză (Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia), având ca model


Codul civil napoleonian din 1804, în care există Coduri comerciale, care concep dreptul
comercial nu ca un drept al comercianţilor, ci ca un drept aplicabil unor categorii de acte –
actele de comerţ, indiferent de profesia părţilor (concepţia obiectivă a dreptului comercial)9;

• sistemul germano-elveţiano-italian, care are la bază Codul civil german din 1900, pe cel
elveţian din 1907 şi pe cel italian din 1942;

• sistemele juridice din ţările nordice, care sunt de tradiţie romanistă, dar cu puternice
influenţe de common-law.

9 idem, Victor Dan Zlătescu „Geografie juridică” - op.cit., p.35


Caracteristicile de bază ale acestei familii de drept sunt: existenţa dreptului scris,
sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public si privat, precum şi
divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică de
tradiţie romanistă este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult
sau mai puţin comun al principiilor juridice. În toate aceste ţări există Constituţii scrise, ale
căror norme au o autoritate juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în
majoritatea ţărilor a unui control judiciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia
delimitează competenţa diferitelor organe de stat în procesul elaborării dreptului şi determină
ierarhia izvoarelor dreptului. În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile,
penale, procesual-civile, procesual-penale etc., iar sistemul legislaţiei curente este de
asemenea destul de ramificat, legile reglementând sfere distincte ale vieţii sociale. Printre
izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate
legilor: regulamente, decrete etc. În ţările de tradiţie romanistă este cunoscuta divizarea
dreptului în public şi privat.

Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu


exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naţionale; fiecare stat are un drept naţional,
care îi este propriu 10.

În ceea ce priveşte familia juridică de common-law, trăsăturile sale11 sunt diferite de


cele ale familiei de drept romano-germanic . Un autor 12 şi-a exprimat în acest sens opinia că
acele caracteristici ale temperamentului englez care au făcut posibilă crearea sistemului de
common law pot fi sintetizate în următoarele categorii: tradiţionalismul; pragmatismul; arta
compromisului; respectul legii.

Spre deosebire de ţările romano-germanice, unde izvorul de bază al dreptului este legea,
în ţările familiei juridice anglo-saxone izvor de bază al dreptului este norma formulată de
judecători şi exprimată în precedente judiciare. Regulile de common-law, mai puţin abstracte
decât cele ale familiei de drept romano-germanice, vizează cazuri de speţă, iar nu reguli
generale, care se pot aplica în orice situaţie. Aceasta însă nu înseamnă că nu există şi un drept
statutar, creat de un corp legislativ, astfel încât dreptul anglo-saxon are o triplă structură:

10 A se vedea Renee David , Camille Jauffret – Spinosi - „Les grands systemes de droit contemporains”, Precis
Dalloz, 1982, p.17;
11 Rene David, Camille Jauffret- Spinossi – op.cit., p.18 ; I. Rucăreanu , „Fundamentarea teoretică a dreptului
comerţului internaţional”, vol.I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973, p.43-72
12 R. Kirkpatrick,”Initiation au droit anglais”, Bruxelles, 1960, p.26 şi urm. în Adrian Severin, op. cit., p.322
dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază - common-law; dreptul de echitate – care
completează şi corectează izvorul de bază - equity; dreptul statutar - dreptul scris de origine
parlamentară – statutary- law.

Common-law cuprinde, stricto sensu, un set de reguli de drept stabilite prin precedente
judecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti nu au un efect limitat numai la părţile dintre-un litigiu
concret, ci ele leagă şi instanţa care le-a pronunţat, precum şi instanţele inferioare, acestea
fiind obligate ca, în speţe similare, să pronunţe aceeaşi soluţie.

Equity constituie o ramură a dreptului substanţial englez, formată din reguli de drept
pronunţate de curţi speciale anterior unificării jurisdicţiilor engleze (prin două legii din 1873
şi 1875), pentru completarea lacunelor dreptului comun. În cazul unei contradicţii între
regulile de common-law şi cele de equity, se dă prioritate acestora din urmă.

Statutary law cuprinde regulile de drept create prin legi, dar şi acestea se interpretează
prin prisma hotărârilor judectăreşti pronunţate în aplicarea lor.

Dreptul englez se caracterizează şi în prezent ca un drept judiciar, elaborat de către


judecători în procesul examinării cazurilor individuale. În cadrul său, nu se realizează
divizarea dreptului în public şi privat, aceasta fiind înlocuită cu divizarea în drept comun şi
drept de echitate. Ramurile dreptului englez nu sunt atât de bine delimitate ca în sistemele de
drept continentale, fapt determinat de doi factori: faptul că judecătoriile au o jurisdicţie
comună - de drept public şi privat, respectiv faptul că dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe
calea practicii judiciare şi a reformelor legislative. În Anglia nu exista coduri de tip european,
iar doctrina engleză nu tratează problema diviziunilor structurale ale dreptului, preferând mai
mult rezultatul decât argumentările teoretice. Sub aspectul conceptelor utilizate, există, de
asemenea, diferenţe între familia juridică de common law şi cea de drept romanic. În familia
juridică de common-law se deosebesc: grupurile de drept englez şi dreptul SUA.

• În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Noua Zeelandă,
insulele britanice: Insula Man, Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic de naţiuni (adică
Regatul Unit plus dominioanele - foste colonii britanice din care unele şi-au câştigat
independenţa şi, prin urmare sunt, potrivit declaraţiei Balfour din 1926, comunităţi autonome,
egale în statut, nesubordonate una celeilalte în ceea ce priveşte politica lor internă, în mod
liber asociate ca membre ale Comunităţii britanice de naţiuni şi “unite prin fidelitatea comună
faţă de Coroana britanică”13. )

• În ceea ce priveşte dreptul Statelor Unite ale Americii, având drept sursă dreptul
englez, acesta are o structură asemănătoare cu structura common law. Există însă şi deosebiri
considerabile, una din acestea fiind determinată de structura federala a SUA. Posibilităţile
mari ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca, în sistemul juridic al SUA,
legislaţia să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decât dreptul statutar în Anglia.
Aceasta se datorează în primul rând existenţei constituţiilor scrise, şi în plus competenţei
legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.

După cum s-a subliniat însă în mod constant în literatura juridică în materie 14, urmare
numeroaselor contacte dintre cele două mari familii de drept, acestea, deşi structural diferite,
tind să se apropie din ce în ce mai mult. Common-Law-ul cunoaşte o extindere a dreptului
scris, statutar, în timp ce în dreptul de tradiţie romanistă, jurisprudenţa capătă un rol din ce în
ce mai important - un exemplu în acest sens îl constituie ţările care au Curte Constituţională,
în care dreptul constituţional devine din ce în ce mai mult un drept jurisprudenţial.15 În plus, în
statele foste colonii (multe dintre acestea prezentând interes din perspective temei lucrării), se
poate nota tendinţa de suprapunere a două sisteme juridice, rezultând un sistem hibrid.

Dreptul musulman sau islamic constituie al treilea mare sistem juridic mondial,
importanţa sa nefiind dată numai de aria foarte mare de răspândire ci şi de trăsăturile sale
specifice, care îl deosebesc de sistemele de drept anterior analizate.

În ceea ce priveşte sistemele dualiste, acestea îmbină sistemul de norme tradiţionale


cu cele moderne scrise. Astfel, de exemplu, dreptul indian actual se prezintă ca o alcătuire in
obiceiuri ce datează din timpuri imemoriale şi care îşi trag autoritatea din religia hindusă,
integrate în norme scrise, alături de o practică judiciară caracterizată de principiul
precedentului, care obligă, similar sistemului anglo-saxon.16

13 a se vedea Adrian Severin, „Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, p.339
14 Rene David, op. cit.p.19,
15 Mario G. Losano, op. cit., p. 309
16 Mario G. Losano, op. cit., p.441
2. Dreptul Uniunii Europene

Un loc distinct în ansamblul general al subsecţiunii consacrate tipologiei dreptului


trebuie acordat dreptului european, creat urmare integrării europene.

Tratarea sa distinctă se justifică prin caracterul autonom al sistemului juridic al Uniunii


Europene, care decurge din propriile sale surse juridice, desprinzându-se atât de dreptul
internaţional general cât şi de sistemul de drept al statelor membre. S-a remarcat 17 că acest
drept manifestă tendinţa de a se construi şi defini ca un sistem normativ clasic, structurat
ierarhic după criteriul forţei juridice a actelor sale, având la bază un corp de norme
considerate fundamentale (tratatele constitutive) pe care se sprijină toată construcţia
normativă subsecventă.

Această construcţie juridică vizează o tipologie nouă 18, a cărei structură poate fi
asemuită fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal, şi are la bază o voinţă
autonomă care comandă procesul decizional juridic, voinţă care nu este o sumă aritmetică a
voinţelor individuale ale statelor. Aşa cum s-a arătat19, Uniunea Europeană îmbină, într-o
dialectică specifică, supranaţionalul cu naţionalul, în cadrul unei ordini cu determinaţii
calitative noi. Această autonomie a ordinii juridice comunitare nu exclude colaborarea cu
sistemele juridice naţionale, cooperare care este nu numai utilă, dar şi necesară şi care se
exprima, în principal, printr-o participare a autorităţilor statelor membre ale Uniunii la
punerea în aplicare a dreptului comunitar, drept care constituie un instrument de interes
comun pentru toate popoarele si statele Comunităţilor.

CAPITOLUL II. Rolul şi funcţiile dreptului

Secțiunea 1 Rolul dreptului


Orice activitate socială îşi are un drept corespunzător, dreptul fiind implicat în
fiecare act al vieţii noastre de toate zilele. „Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele
mai neînsemnate pe care le facem, se scurge în cadrul unui complex extraordinar de
prescripţii juridice.”20

17 Elena Simina Tănăsescu – „Despre posibila constituţionalizare a dreptului comunitar”- www.ccr.ro


18 Nicolae Popa şi alţii, op. cit., p.64
19 Nicolae Popa, idem
20 Mircea Djuvara – Eseuri de filozofie a dreptului, p.83
Dreptul impune un sistem de drepturi şi obligaţii, asigură legitimitatea relaţiilor şi
acţiunilor umane şi construieşte modele ideale de conduită, formate din reguli obligatorii, şi
interzice faptele care contravin prescripţiilor legale, realizând ordinea socială. S-a arătat 21 în
acest sens că dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat organism de control social,
control care presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal în
domeniul valorilor, un element de putere, de influenţă, şi un element de organizare şi
planificare socială. În acelaşi timp, dreptul are un rol deosebit şi în reglementarea relaţiilor
economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, contribuind la favorizarea progresului social şi la
stabilirea unor condiţii mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.22

Secțiunea 2. Funcţiile dreptului

Funcţiile dreptului pot fi definite ca fiind direcţiile fundamentale ale acţiunii


mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem de drept – ramuri,
instituţii, norme, precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul
dreptului. Altfel spus, prin funcţie a dreptului se înţelege cum sunt valorificate atributele
dreptului în vederea menţinerii ordinii, echilibrului şi păcii sociale.

Principalele funcţii ale dreptului sunt următoarele:

a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice

Această funcţie se referă la faptul că dreptul asigură cadrul de funcţionare legală a întregului
sistem de organizare socială, a tuturor puterilor publice şi instituţiile fundamentale ale
statului; dreptul are în vedere domeniul organizării sociale în ansamblul său, ca o funcţie a
sistemului social global. Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt create şi
organizate autorităţile şi instituţiile publice fundamentale ale statului, în funcţie de nevoile
specifice ale societăţii la un moment dat, iar legile, ca acte de conducere socială, dau expresie
nevoilor reale ale societăţii, stabilesc modul în care se exercită guvernarea şi orientează
raporturile sociale în direcţia care concordă cu voinţa şi interesele societăţii.

b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale


societăţii

21 E. A. Ross
22 A se vedea Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
Aceasta presupune stabilirea valorilor de apărat şi a consecinţelor faptelor prin care se
aduce atingere acestor valori. Prin valori esenţiale ale societăţii înţelegem suveranitatea şi
independenţa naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu ar putea exista
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum sunt acestea recunoscute de
diverse documente internaţionale. Prin ocrotirea acestor valori, dreptul apare ca un factor
implicat în procesul dezvoltării sociale iar ca instrument al controlului social, previne
dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor, stabilind, practic, cadrul
general de desfăşurare a proceselor sociale şi de sancţionare a conduitelor deviante.

c) Funcţia de conducere a societăţii

Actul normativ juridic este, în esenţă, un act de conducere socială. Statul, cu ajutorul
dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate o anumită competenţă, pentru ca fiecare structură
de putere să ştie ce are de realizat, şi aceste instituţii, împreună, să colaboreze la îndeplinirea
rolului statului de instituţie fundamentală a societăţii. Dreptul constituie o tentativă de
regularizare a raporturilor intra şi intersociale, el aspiră să stabilească în multitudinea de
interese, adesea contradictorii, o armonie, în virtutea ideii de valoare.

d) Funcţia normativă

Aceasta este o funcţie de sinteză, care le implică pe toate celelalte, şi exprimă poziţia
specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficace de organizare şi
conducere socială. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul
şi instituţiilor sale, este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului.

În lucrările de sociologie juridică, s-a ajuns la concluzia că dreptul îndeplineşte şi


funcţii care au un impact deosebit asupra comportamentului uman: funcţia educativă, funcţia
preventivă, funcţia corectivă.

e) Funcţia educativă priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii


acestora. Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea
reglementărilor existente; când intenţionează să încheie un act, un contract, să intre între-un
raport juridic, studiază textele actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este
interzis ; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.
f) Funcţia preventivă vizează faptul că, prin simpla incriminare a faptelor
periculoase pentru societate, dreptul previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale
îl conţin tendinţele de încălcare a acestora.

g) Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării


unei norme nu se reaşizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului
acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.

CAPITOLUL III Dreptul și statul

Secţiunea I Noţiunea de Stat

Dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii unor reguli de comportament


social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului pentru apărarea valorilor
sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind, dinamica dreptului este
legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor modificări în societate pune
problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale specializate în crearea şi
aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale. Fără existenţa acestui
ordonator comportamental, societatea ar fi în pericol, de aceea importanţa dreptului nu poate
fi pusă la îndoială.

Dreptul este aşadar organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre
drept anterior apariţiei statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept.
Hegel arăta în acest sens că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a
dreptului , care întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. Există chiar
autori23care identifică dreptul cu statul, acestea alcătuind un tot – “identificarea statului cu
dreptul, faptul de a se recunoaşte că statul este un sistem juridic, este condiţia necesară a unei
ştiinţe a dreptului. Încercarea de a legitima un stat ca <stat de drept> este în realitate perfect
inadecvată, pentru simplul motiv că orice stat trebuie să fie cu necesitate un stat de drept.”

Având în vedere importanţa constituirii statului, în cadrul evoluţiei generale a


dreptului, este important să se determine ce este statul, cum a apărut, ce înseamnă putere de
stat şi cine o exercită, care sunt instituţiile statului.

23 Hans Kelsen, Teoria pură a dreptului


Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apariţia sa a fost determinată de
schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări care au determinat ca
vechile forme de organizare (ginta, tribul), să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă
nouă, cea politico- statală. În cadrul acestei organizări, desfăşurarea relaţiilor sociale se află la
adăpostul unei forţe speciale de constrângere, deţinută de stat şi utilizată împotriva celor care i
se opun. Este vorba aşadar de o diferenţiere între guvernaţi şi guvernanţi, considerată adesea
drept esenţa ideii de stat. Un autor24 arăta în acest sens că “o societate chiar dacă s-ar compune
numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în
acelaşi timp”.

În lucrarea sa “Instituţii şi proceduri constituţionale” 25, Ion Deleanu realizează o


definire a statului din mai multe perspective. Astfel, din perspectivă sociologică, statul
semnifică, în opinia autorului citat, dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice,
societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi umane
relativ omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guzvernată de o putereinstituţionalizată,
având capcitatea şi mijloacele de a exprima şi dea realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca
voinţă generală. Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică
distinctă, stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai
puterii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sfârşit, în sens
restrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare, desemnând aparatul
de direcţionare a societăţii politice.

Secţiunea 2 Elementele statului

Din definiţiile mai sus prezentate rezultă că, în senţă, statul există prin reunirea a trei
elemente: un element material – teritoriul, un elementul personal - populaţia sau naţiunea şi
un elementul formal-instituţional – suveranitatea, autoritatea politică exclusivă.

a) Elementul material se referă la teritoriu, “permite statului să aibă consistenţă” 26 şi


cuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune din apele înconjurătoare,
delimitat prin hotare naturale sau convenţionale.

24 G. Burdeau – Cours de droit constitutionnel, Paris, 1942, p.3


25 CH. Beck, Bucureşti, 2006, p.329
26 B. Janneau –Droit Constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987, p.4
Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este
situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi
canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se întinde de-a lungul ţărmurilor
şicare poartă denumirea de mare teritorială, sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintă
coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvativ.

Pe acest cuprins se exercită puterea supremă a statului, în sensul că pe acest teritoriu


puterea lui nu se subordonează nici unei alte puteri, rezolvându-şi problemele fără nici o
imixtiune, respectând în acelaşi timp suveranitatea altor state.

b) Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr-o masă


înrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu tradiţile şi limba ei, precum şi din diferite grupuri
stabilite ulterior în acest spaţiu, numite minorităţi naţionale, împreună cu care formează
comunitatea.

Unii autori27 subliniază faptul că termenul de populaţie nu este riguros definit,


putând fi o sursă de ambiguităţi, arătând că ceea ceea ce-i asigură statului distinctibilitate şi
permanenţă este Naţiunea, văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat proces
istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură
psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoiric şi voinţa de a fi
împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.

Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat şi statul
respectiv este cetăţenia, populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni, cărora statul le protejează
drepturile şi obligaţiile.

c) Elementul formal-instituţional se referă la puterea de stat, definită ca formă de


autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru
realizarea unui scop comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de către cei
care exercită puterea.

Secţiunea 3. Puterea de stat

1. Caracteristici

Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă specificul în raport de alte tipuri de putere,
sunt următoarele:

27 Ion Deleanu – op. cit., p.335


- este o putere politică;

- este o putere de comandă – în sensul că instituie dispoziţii obligatorii iar metoda sa este de
constrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor normative se realizează cu
ajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate;

- are vocaţia generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor activităţilor din
domeniile vieţii , stabilindu-le limitele;

- este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi supremă în


teritoriul statului, adică de a nu cunoaşte nici o putere deasupra sa (suveranitatea internă) şi de
a fi independentă în exterior, în raport cu alte state (suveranitatea externă).

Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interior


şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea lor
în practica socială- adică realizarea ordinii de drept.

Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturile


sale cu celelalte state; îndeobşte, această latură este numită şi independenţa puterii sau
neatârnarea acesteia. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale,
fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state şi în
considerarea principiilor şi a normelor general admise în dreptul internaţional.

Suveranitatea puterii nu se confundă cu arbitrariul sau cu despotismul, deoarece ea nu


este absolută sau discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea puterii
suverane exclusive trebuind să respecte două comandamente:

- toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie concordanţă
cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
recunoscute şi consacrate prin Constituţie, legi interne şi norme internaţionale;

- respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât şi de război,


aceasta întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.

2. Exercitarea puterii de stat . Separaţia puterilor în stat

În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia; exercitarea


puterii este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare, o separare a
puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a împiedica abuzul
de putere.

Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. În
forma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de Montesquieu, în
lucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează actualitatea, în
stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiind
încredinţate unor organe distincte.

Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii statului


corespunzător funcţiilor sale principale:

- funcţia legiuitoare - care reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se


caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a căror
încălcare este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;

- funcţia executivă (administrativă) - are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în


concret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în
executarea legilor ;

- funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în societate
între indivizi.

Fără această separaţie nu poate exista democraţie întrucât, cele trei funcţii ale statului
fiind concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară. “Atunci
când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite
puterea legiuitoare şi puteea executivă, nu există libertate, deoarece se pot naşte temeri că
acelaşi monarh sau sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în
mod tiranic. Nu exită de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de
puterea legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea
asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar
fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut
dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita
aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi
pe cea de a judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari.”
Separaţia trebuie să fie însă clar reglementată prin lege, prin stabilirea unor
competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se, în general, se realizează prin
constituţiile statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţia
puterilor în stat, cum ar fi de exemplu SUA, altele, mai suple, cum ar fi Franţa sau Anglia.

Constituţia României consacră principiul separaţiei puterilor în stat încă din primul
articol, în alin.(4), după cum urmează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească- în cadrul
democraţiei constituţionale.” Aşa cum se poate constata studiind Constituţia, este vorba de o
separaţie suplă a puterilor în stat, cele trei puteri colaborând şi controlându-se reciproc.