Student: Cristina Georgiana Vlădărean

Facultatea „ Știința și ingineria alimentelor”

Specializarea: CECM 2019

Încălzirea globală

Una din cele mai mari probleme cauzate de poluarea aerului este încălzirea globală care
reprezintă o creștere a temperaturii cauzată de acumularea unor gaze atmosferice cum ar fi CO2.
Ca și definiție, încălzirea globală este fenomenul de creștere continuă
a temperaturilor medii înregistrate ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a
apei oceanelor, constatată în ultimele două secole, dar mai ales în ultimele decenii. Fenomene de
încălzire globală au existat dintotdeauna în istoria Pământului, ele fiind asociate cu fenomenul
cosmic de maximum solar, acestea alternând cu mici glaciațiuni terestre asociate cu fenomenul
de minimum solar.
O dată cu folosirea intensivă a combustibililor fosili în secolul XX, concentrația de CO2
din atmosferă a crescut dramatic. Din cauza efectului de seră se așteaptă ca temperatura globală
să crească cu 1,4°C până la 5,8°C până în anul 2100 ceea ce înseamnă că Pământul va fi mai cald
decât a fost în ultimii 125.000 ani, schimbând clima, afectând culturile agricole, modificând
distribția animalelor și plantelor și crescând nivelul mării.
În prezent, temperatura medie globală este cu 0,85ºC mai ridicată decât la sfârșitul
secolului 19. Fiecare din ultimele trei decenii a fost mai cald decât oricare alt deceniu precedent
pentru care există înregistrări (respectiv din 1850 până în prezent).

Cei mai proeminenți experți în domeniul climei din lume consideră că activitățile umane
sunt aproape sigur principala cauză a încălzirii globale observate de la mijlocul secolului 20.

O creștere cu 2°C a temperaturii față de perioada preindustrială (sfârșitul sec. XIX) este
considerată de către oamenii de știință ca pragul dincolo de care există un risc mult mai ridicat să
asistăm la schimbări climatice periculoase și potențial catastrofice la nivel global. Din acest
motiv, comunitatea internațională a recunoscut necesitatea menținerii încălzirii globale sub
pragul de 2 °C. Dar oamenii au emis deja o cantitate semnificativă de carbon până atunci,
datorită revoluției industriale, care a început în anii 1750.

1
Student: Cristina Georgiana Vlădărean
Facultatea „ Știința și ingineria alimentelor”
Specializarea: CECM 2019

Din punct de vedere practic, o dată de bază timpurie, pre-industrială, ar însemna că

părțile implicate în Acordul de la Paris trebuie să emită cu 40% mai puține emisii cu efect de
seră, pentru a evita încălzirea cu 2℃, deasupra acestor nivele antecedente, cu adevărat
preindustriale. Deci, conform acestei analize, negociatorii de la Paris erau cu 40% departe de
obiectivele lor.

Dacă temperatura medie a pământului are crește cu 2 C aproximativ 3 milioane de

oameni din zonele de coastă vor fi amenințați de inundații, 250 milioane de oameni vor trebui sa
se mute, în jur de 2 miliarde nu vor avea apă destula iar între 20 si 30 din specii ar putea să
dispară, pentru că nu se pot adapta atât de rapid schimbările climatice.

Clima Pământului a suferit dintotdeauna modificări ciclice, cu perioade de răcire și

încălzire. Modificările au diferite durate, precum și diferite amplitudini. Se menționează
următoarele tipuri de cicluri:

Ciclul zi-noapte (ciclul circadian), în care temperaturile pot varia de la câteva

grade, până la câteva zeci de grade. Acest ciclu este prea rapid pentru a fi luat în
considerare în cazul schimbărilor climatice.
Ciclul anual (anotimpuri), în care variația temperaturii și a altor parametri, de
exemplu a concentrației de dioxid de carbon) este sesizabilă pe un grafic care arată
influența industrializării.
Ciclul solar, cu o durată de cca. 11 ani, indică o variație periodică a temperaturilor,
care poate masca încălzirea globală.
Ciclul glaciar, care se întinde pe durate de mii până la sute de mii de ani și
determină mari variații climatice.

Ciclul solar este o variație a activității solare cu o durată medie de 11,2 ani, însă se cunosc
cicluri solare cu durate între 8 și 15 ani. Se presupune că un ciclu solar este determinat de câmpul
său magnetic, care se inversează o dată la 11 ani, un ciclu magnetic complet durând de fapt 22 de
ani.
Activitatea solară este caracterizată prin numărul de pete solare, numărul de erupții solare
și radiația solară. Cel mai bun indice este considerat cel al radiației de 2,8 GHz, adică a radiației
cu lungimea de undă de 10,7 cm.
Nu se cunoaște prea bine influența ciclului solar asupra climei, însă lipsa petelor solare din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea a coincis cu o perioadă foarte friguroasă, perioada
minimului Maunder, numită „mica glaciațiune”, sau „mica eră glaciară.

2
Student: Cristina Georgiana Vlădărean
Facultatea „ Știința și ingineria alimentelor”
Specializarea: CECM 2019

Ciclul glaciar

Studiul climei din vechime, de exemplu din cuaternar (de acum 1,8 milioane de ani) și
până astăzi se poate face pe baza carotajelor din Antarctica, cum a fost cazul stației Vostok,
carotaje care pot extrage gheață de la adâncimea de 3500 m.
Vechimea gheții este de câteva sute de mii de ani.
Compoziția izotopică a oxigenului extras din gheață permite reconstituirea temperaturii
atmosferei pe o perioadă în urmă de până la 700 000 de ani.
Studiului glaciațiunilor a relevat perfecta corelație între temperatură, întinderea ghețurilor
și concentrația de dioxid de carbon în atmosferă.

Perioada caldă medievală, cunoscută și ca Micul optim climatic, este o epocă situată de
specialiștii climatologi cam între anii 950 - 1250, sau chiar 800 - 1300, când Pământul a trecut
printr-o încălzire accentuată și temperatura medie globală a fost cu până la 3 °C mai mare decât
în prezent.
Profitând de topirea ghețurilor și îndulcirea climei globale, vikingii au explorat țărmurile
arctice și au stabilit colonii în Islanda (874), sudul Groenlandei (980-990, Erik cel Roșu) și
estul Americii de Nord (Leif Eriksson, cca. 1000).
Groenlanda (Greenland = ținutul verde) se numește așa pentru că în perioada caldă
medievală, care a durat câteva sute de ani, insula era verde, nu înghețată. În acea perioadă,
la cercul polar se făcea agricultură.
Anglia avea o climă mult mai blândă decât acum. Textele medievale dovedesc că pe
atunci vița de vie creștea pe suprafețe destul de mari în partea de sud a Angliei.
Între 1300 și 1900 a urmat o lungă si dramatică răcire, cunoscută sub denumirea de Mica
Glaciațiune.

Mica eră glaciară, denumită și Mica glaciațiune a fost o perioadă cuprinsă între
jumătatea anilor 1200 și jumătatea secolului al XIX-lea, mai exact între 1250 ș1850, timp în care
a avut loc o scădere bruscă a temperaturii terestre în emisfera nordică. Această perioadă a fost
precedată de o lungă perioadă cu temperaturi relativ ridicate, perioadă denumită Perioada
medievală caldă.
Începutul secolului al XIII-lea a marcat începutul expansiunii suprafeței acoperite
cu ghețari, până la faza maximă de expansiune, în jurul anului 1850, când temperaturile au
reînceput să crească, favorizând astfel retragerea ghețarilor. Această fază de încălzire continuă și
în ziua de azi, iar dacă nu se va petrece o inversiune de trend, o mare parte a ghețarilor va
dispărea.

3
Student: Cristina Georgiana Vlădărean
Facultatea „ Știința și ingineria alimentelor”
Specializarea: CECM 2019

Inițial s-a crezut că mica eră glaciară ar fi un fenomen global, dar în prezent acest punct
de vedere este văzut cu scepticism. Spre exemplu, reconstituind temperaturile medii din emisfera
nordică din ultimii 1.000 de ani, nu se observă o creștere pronunțată a fenomenului de răcire
globală. Din datele disponibile în prezent rezultă că temperaturile medii pentru perioada de
referință au scăzut cu numai 1 grad Celsius.
Oamenii de știință au identificat două cauze majore pentru mica eră glaciară: scăderea
activității solare și creșterea activității vulcanice. În lipsa unor date concrete și definitive, există
mai multe ipoteze care încearcă se explice cauzele fenomenului.

Spre exemplu, cercetătorul american Ruddiman a propus o ipoteză conform căreia mica
eră glaciară ar fi avut cauze antropologice. Cercetătorul speculează că depopularea Europei din
timpul Morții negre (una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, anul 1347) și în
consecință scăderea producției agricole ar fi favorizat reîmpădurirea și înmagazinarea unei mai
mari cantități de carbon din atmosferă, fapt care ar fi dus la prelungirea micii ere glaciare.
Problematic pentru identificarea clară a cauzelor rămâne faptul că nu există un consens
asupra a ceea ce poate fi definită o climă „normală” a Pământului. Comunitatea științifică este
împărțită între cei care pe de-o parte consideră că mica eră glaciară se înscrie în succesiunea
normală a glaciațiunilor și este de fapt perioada încălzirii medievale cea care trebuie explicată, pe
de altă parte cei care consideră că mica eră glaciară este o perioadă neobișnuită, fiind cauzată de
o combinație de schimbări la nivel global și regional.

În perioada 1645-1715, chiar în mijlocul micii ere glaciare, activitatea solară, așa cum
reiese din studiul petelor solare, a fost extrem de slabă. Petele solare sunt considerate un bun
indicator al intensității activității solare. Studiul lor este o practică milenară, însă în perioada
micii ere glaciare, petele solare au fost mult mai rare și au existat ani în care nu s-a înregistrat
nicio pată solară.
În timpul micii ere glaciare, activitatea vulcanică de pe întreg Pământul a cunoscut o
creștere. Când un vulcan erupe, cenușa ajunge până la zonele cele mai înalte din atmosferă iar de
acolo se pot răspândi pe tot globul pământesc. Acești nori de cenușă blochează radiațiile solare și
cauzează în consecință o răcire a climei care se poate prelungi până la 2 ani de la erupție.
Totodată erupțiile vulcanice emană și sulf, sub forma de gaz SO2. Când acest gaz ajunge
în stratosferă se transformă în particule de acid sulfuric care reflectă razele solare, contribuind la
reducerea numărului celor care ating solul terestru.
Erupția din 1815 a vulcanului Tambora din Indonezia a eliminat o cantitate foarte mare
de cenușă, care s-a răspândit în atmosferă; anul următor, 1816, este cunoscut ca anul fără vară:
frig și zăpadă au fost semnalate în lunile iunie și iulie, atât în Noua Anglie cât și în nordul
Europei.

4
Student: Cristina Georgiana Vlădărean
Facultatea „ Știința și ingineria alimentelor”
Specializarea: CECM 2019

Evoluția climei în perioada actuală

Conform temperaturilor reconstituite de climatologi, ultimul deceniu din secolul al XX-

lea și începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de ani
(vezi tabelul de mai sus). Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de grad față de maximul
medieval.
În România, la conferința „Măsuri de adaptare și reducere a impactului schimbărilor
climatice” s-au raportat creșteri ale temperaturii cu 0,5 °C în ultimul secol.
În anul 2007 s-au înregistrat temperaturi record. Iarna dintre 2006 - 2007 a fost cea mai
caldă din ultimii 100 de ani, de când există observații meteorologice în România.
În prima lună a anului 2007, a fost depășită temperatura maximă absolută a lunii ianuarie
la 24 de stații meteorologice. Tendința de încălzire s-a menținut și pe timpul verii. În luna iulie s-
a înregistrat un număr record de 148 de cazuri cu temperaturi maxime zilnice egale sau mai mari
de 40 °C. Comparativ, în luna iulie a anului 2004, maxima de 40 °C a fost atinsă sau depășită
doar de două ori.
La Calafat, în luna iulie s-a atins temperatura de 44 °C. Temperatura maximă absolută a
verii s-a înregistrat în toate cele trei luni: la 53 stații în iunie, 94 stații în iulie și la 17 stații în
august. Totodată, a fost atins numărul maxim lunar de zile consecutive caniculare, în care s-au
înregistrat temperaturi de peste 35 °C și de nopți consecutive tropicale, cu temperaturi mai mari
de 20 °C.
În general, anul 2007 este considerat un an al fenomenelor meteorologice extreme iar în
anul 2008 în România au apărut încă de la începutul verii atenționările de caniculă.