Profesor coordonator: conf.univ.dr.

Laura Elly Naghi

Studenta: Cornaciu Nicoleta

Master Bancas, an II

Bucuresti
Decembrie 2014

1
Cuprins:

 Asigurarea creditelor de export …………………………………. 3

1. Definiţie şi principiile asigurării creditelor pentru export
2. Particularităţi privind asigurarea creditelor pentru export

 Banca De Import – Export A României ........................................... 13

 Riscul în contractul de asigurare a creditelor pentru export ......... 15

Noţiunea de risc în finanţarea exporturilor

 Riscurile interne ............................................................................ 16

A. Riscurile din sfera producţiei.
B. Riscurile legate de cooperarea internă în producţie
C. Riscul informaţional
D. Riscurile în domeniul logisticii mărfurilor

 Riscurile externe ........................................................................... 17

A. Riscul de neexecuare
B. Riscul de insolvenţă
C. Riscul de preţ
D. Riscul valutar

 Noţiunea şi Caracterele Riscului în Contractul de Asigurare ......... 18

 Riscul în Materia Asigurării Creditelor pentru Export ................... 19

1. Riscul de credit provenind din cauze comerciale
2. Riscul de credit provenind din cauze necomerciale

 Riscuri ce nu fac obiectul contractului de asigurare a creditului pentru

export ........................................................................................... 23
1. Riscul de schimb valutar
2. Riscul creşterii costurilor de fabricaţie ale mărfurilor
3. Riscul de fabricaţie (de prelivrare)
4. Riscul variaţiei dobânzii la credite

2
 Asigurarea creditelor de export

1. Definiţie şi principiile asigurării creditelor pentru export

În lipsa unei definiţii legale, contractul de asigurare a creditului a primit de-a lungul
timpului numeroase definiţii.
În normele privind derularea, în numele şi contul statului, a activităţii de asigurare pe
termen scurt a riscului de neplată la extern nu se defineşte contractul de asigurare a creditului
pentru export, ci se arată generic că1 „EXIMBANK încheie în numele şi contul statului
contracte de asigurare, în baza cărora se angajează să despăgubească asiguratul nominalizat în
contractul de asigurare, în conformitate cu prevederile acestui contract, cu condiţia ca
asiguratul să fi achitat primele de asigurare stabilite”.
Astfel s-a afirmat2 că acesta este contractul prin care asigurătorul se angajează ca în
schimbul unei prime să-l indemnizeze pe asigurat pentru prejudiciul pe care acesta l-ar încerca
în caz de realizare a riscului constând în insolvenţa debitorului său.
În doctrina românească s-a arătat că3 asigurarea creditelor se realizează prin
încheierea contractelor de asigurare, între asigurător, care preia obligaţia de a rambursa
asiguratului creditul care nu este restituit de către cel căruia i-a fost acordat, din cauza
realizării riscului comercial sau necomercial avut în vedere de părţile contractante ale
asigurării.
Alţi autori au accentuat în definiţiile formulate elementele tehnice ale asigurării.
Astfel, s-a spus că asigurarea este operaţiunea prin care asigurătorul organizează în
mutualitate o mulţime de asiguraţi expuşi la realizarea anumitor riscuri şi îi indemnizează pe
unii dintre ei, datorită masei comune de prime colectate4, fapt ce a determinat definirea
asigurării de credite prin prisma noţiunii de mai sus.
În doctrina belgiană s-a remarcat opinia5 potrivit căreia asigurarea creditelor este un
sistem de asigurare prin care, contra unei prime se permite creditorilor să se asigure împotriva
neplăţii creanţelor datorate de persoane identificate. Această opinie este apreciată şi susţinută
de mai mulţi teoreticieni6, afirmându-se că aceasta indică faptul că este vorba despre o
asigurare în care preţul este plătit de către creditorul beneficiar, că se actualizează noţiunea de
asigurare a creditului arătându-se că nu mai este doar o asigurare împotriva insolvabilităţii
debitorului ci o protecţie împotriva neîndeplinirii obligaţiei de plată de către acesta. S-a mai
arătat că ar fi fost utilă precizarea că respectivele creanţe trebuie să fie certe şi exigibile
întrucât nu este în sarcina asigurătorului soluţionarea unui litigiu ce priveşte aceste creanţe.
Vom defini contractul de asigurare a creditului la export ca fiind un contract prin
care un creditor, în calitate de asigurat, se obligă să plătească celeilalte părţi, asigurătorul de
credite pentru export, o sumă de bani numită primă, iar asigurătorul se obligă ca, în ipoteza
survenirii cazului asigurat, constând în neplata unor creanţe rezultând din acordarea unui
credit pentru export (creanţe datorate de persoane străine, de obicei identificate prealabil), să

1
art. 5 din Partea B a Normelor privind derularea, în numele şi contul statului, a activităţii de asigurare pe
termen scurt a riscului de neplată la extern.
2
Cârnu Albu, Iulia, Asigurarea creditului, Ed. Rosseti, Bucureşti, 2002, pag. 42.
3
Deteşan Al., Porojan D., Plăţile, riscurile, eficienţa în contractele comerciale internaţionale în Relaţii
Economice internaţionale, vol.V, Ed. Revista economică, Bucureşti, 1980., pag. 327.
4
Yvonne Lambert, Faivre, Droit des assurances, Dalloz, Paris, 1991, pag. 8.
5
Jean Bastin, , L’assurance crédit dans le monde contemporaine, Ed. Jupiter et Navarre, Paris, 1978; pag. 67.
6
Yvette Merchiers, Assurance crédit; Raport general în Les garanties de financement, Association Henri
Capitant, Ed. LEDY, Paris, 1998, pag. 508.

3
plătească asiguratului ori terţului beneficiar indemnizaţia de asigurare, în condiţiile stabilite în
contract.
În materia asigurărilor, şi deci a asigurării de credite pentru export, un element
caracteristic îl constituie plata primei de asigurare, anterioară oricărei obligaţii a
asigurătorului, ceea ce într-un contract de finanţare nu există.
S-a mai afirmat despre contractul de asigurare a creditelor că poate fi privit ca fiind o
cauţiune,această confuzie este întreţinută de faptul că mulţi asigurători de credite pentru
export, în principal bănci sau instituţii acţionând în scopul susţinerii exportului7, buni
cunoscători ai riscurilor pe care asemenea operaţiuni le presupun, oferă şi servicii de garantare
a creditelor.
În raporturile de garantare, societatea de asigurare emitentă nu apare în calitatea sa
de firmă specializată de asigurare, ci ca simplu garant, acoperind cu patrimoniul său
obligaţiile comerciale.
În practica actuală, uneori asigurarea creditului este încheiată de către împrumutat în
favoarea creditorului său. Totuşi, asigurarea creditului pentru export încheiată de către
debitor, este foarte rară în comerţul internaţional, ea putând constitui un criteriu de distincţie,
dar numai folosit împreună cu altele. Această modalitate de asigurare a creditului pentru
export, contractată de către cumpărător, este susceptibilă de a duce la situaţii litigioase, mai
ales când plata primei este fracţionată, iar neîndeplinirea obligaţiei de plată a acesteia produce
consecinţe directe faţă de creditorul – beneficiar al asigurării, în sensul că asigurătorul poate
invoca rezilierea contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor.
Contractul de asigurare a creditelor pentru export are caracter sinalagmatic, părţile
având obligaţii reciproce una faţă de cealaltă: asigurătorul se obligă să acorde despăgubiri la
apariţia cazului asigurat, iar asiguratul să achite prima de asigurare, să facă declaraţii de risc
exacte.
Asigurarea creditului pentru export se distinge de garanţie şi prin faptul că
indemnizaţia va fi plătită doar în anumite condiţii care nu se aplică şi garanţiei, respectiv:
dacă neplata nu este determinată de existenţa unui litigiu între asigurat şi cumpărătorul străin,
dacă operaţiunea de export este conformă regulilor de drept impuse de legislaţia celor două
părţi şi dacă este conformă cu condiţiile impuse de contractul de asigurare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea
asigurărilor a inspirat două mari teorii, care şi în prezent au o influenţă marcantă asupra
doctrinei asigurărilor.
Prima teorie8 susţine că un contract de asigurare nu se poate concepe decât în cadrul
unei mari întreprinderi organizată din punct de vedere tehnic. Teoria marii întreprinderii se
fondează în mod esenţial pe elementul mutual, caracteristic asigurării moderne fiind
încheierea obişnuită şi sistematică de către fiecare asigurător a unei mari mase de contracte de
asigurare. Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc la care persoanele fizice sau
juridice, ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor comune.
Asigurarea oferă, aşadar, avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului
asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de indemnizaţie (despăgubire) de
asigurare, sume care pot întrecede câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul
respectiv9. Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea
riscului asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după principiul mutualităţii,
adică la constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar aceasta se repartizează
numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat.

7
EXIMBANK România, Ex-Im BANK SUA, COFACE sau A.S.R.E
8
Cesare Vivante în Traité de droit commercial, vol. IV, Paris, 1912, pag. 443- 473.
9
Iulian Văcărel, Florian Bercea, Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, pag. 59.

4
 Cea de-a doua teorie10 nu insistă expres asupra rolului întreprinderii de asigurări, dar
cere implicit asigurătorului, care reuneşte o mutualitate de riscuri cât mai numeroase posibil,
să organizeze o asemenea întreprindere. Autorul nu concepea mutualitatea fără statistică, în
schimb ce în prima teorie nu se apreciază acest ultim element. Societăţile de asigurare a
creditului respectă aceste două principii, în sensul că încearcă să încheie cât mai multe
contracte de asigurare, însă acoperirea oferită este în majoritatea cazurilor globală fie de tip
revolving, fie de tip client, iar prima este calculată după metode ştiinţifice, un element
important de stabilire a primei fiind riscul de ţară.
Având în vedere toate aceste aspecte, observăm că asigurarea creditelor pentru
export respectă atât conceptele juridice cât şi cele tehnice ale asigurărilor ceea ce subliniază
natura sa de contract de asigurare propriu-zisă.
La baza organizării activităţii de asigurare (indiferent de tipul de asigurare) stă o
sumă de principii, ce constituie scheletul acesteia, şi anume:
 principiul unităţii, ce are în vedere dezvoltarea unei politici unitare în
acest domeniu, atât la nivelul sistemului, cât şi la nivelul fiecărei societăţi de
asigurare; unitatea asigurării este dată şi de unitatea normelor şi tarifelor de
asigurare, de unitatea bazei financiare. Totuşi, toate aceste aspecte ale unităţii
nu conduc în nici un caz la lipsa unei concurenţe reale între societăţile de
asigurare. Unitatea funcţionează şi la nivelul sistemului având în vedere
strânsele legături între asigurătorii de credite la export. Activitatea acestora este
determinată de unele reguli adoptate în cadrul organizaţiilor profesionale
internaţionale precum PASA11, ICISA12, Uniunea de la Berna sau Uniunea de
la Dakar13. Un alt factor de unificare a normelor ce reglementează activitatea
asigurătorilor de credite pentru export îl constituie reasigurare; în mod obişnuit
pentru ca un asigurător să se poată reasigura, trebuie ca între cele două societăţi
de asigurare a creditului să existe o înţelegere cu privire la riscuri, natura
creditelor, condiţiile generale ale contractului de asigurare.
 principiul universalităţii asigurărilor, presupune că o gamă foarte
variată de credite pentru export poate fi asigurată împotriva mai multor riscuri.
Cu toate acestea, principiul universalităţii asigurării nu presupune asigurarea
oricăror credite şi nici acoperirea tuturor riscurilor; societăţile de asigurare a
creditelor pentru export îşi îndeplinesc activitatea în limitele permise de legeşi
determină tipurile de credite ce le pot asigura, precum şi riscurile pe care sunt
dispuse să le acopere, în funcţie de politica firmei.
 principiul indemnitar al despăgubirii. În baza acestui principiu, nivelul
de despăgubire nu poate depăşi valoarea daunelor, urmărinduse susţinerea

10
Albert Chaufton, Les assurances leur passé, leur présent, leur avenir au point de vue rationnel, technique et
pratique, moral, économique et social, financier et administratif, légal, législatif et contractuel, en France et a
l’étranger, Paris, 1884.
11
Pan-American Surety Association, fondată în 1972 la Kingstown (Jamaica), cu secretariatul general la Buenos
Aires.
12
International Credit Insurance & Surety Association cu sediul actual la Flims - Waldhaus în Elveţia. Fostă
International Credit Insurance Association, fondată în 1926, care şi-a schimbat denumirea în anul 2001.
13
Association des organismes d’assurance a l’exportation et de promotion du commerce extérieur , fondată în
anul 1984, cu sediul la Dakar, având drept scop promovarea cooperării în toate domeniile între organismele de
asigurare a creditului care o compun. Are următorii membrii: Les Assurances du Crédit Namur, Société
Marocaine d’Assurance à l’Exportation (SMAEX), La Protection Ivoirienne, Central Bank Of Nigeria, La
Compagnie Tunisienne d’Assurance pour le Commerce Extérieur, l’Agence Sénégalaise d’Assurance Pour le
Commerce Extérieur şi, ca observator, pe Thilly reinsurance Services .

5
 patrimonială a asiguratului iar nu îmbogăţirea acestuia14. Ca şi în alte tipuri de
contracte de asigurare, şi în cazul asigurării creditelor pentru export o parte din
risc este lăsată în sarcina asiguratului, în sensul că despăgubirile se limitează în
funcţie de cotitatea asigurată, restul (franşiza) fiind lăsat în sarcina asiguratului.
Tot în baza acestui principiu, asigurătorii de credite la export aplică reguli
speciale în determinarea cuantumului indemnizaţiei.
 principiul realităţii asigurărilor face ca orice contract de asigurare şi
deci şi contractele de asigurare a creditului pentru export să se încheie în baza
unor date reale, ce sunt, în unele cazuri, verificate în prealabil de către
asigurători. Culegerea unor date reale se realizează, în principal, prin
completarea unor chestionare de către viitorii asiguraţi, în cazul promisiunilor
de asigurare sau a contractului de asigurare individuală a creditului sau prin
cererea de asigurare a creditului faţă de un anumit client în cazul contractului
de asigurare globală a creditelor. Apărarea principiului realităţii asigurărilor se
face prin aplicarea unor sancţiuni civile în cazul comunicării unor informaţii
false, nereale sau în cazul necomunicării unor informaţii utile.
 principiul individualizării asigurării. Asigurarea se încheie numai
pentru credite la export şi pentru riscurile determinate clar, neechivoc în
contractul de asigurare.Individualizarea asiguratului sau a beneficiarului
asigurării se face înainte de încheierea contractului fiind în acest domeniu un
mod de analiză a riscurilor de asumat.
 neaplicarea principiului mutualităţii asigurărilor. În teoria generală a
asigurărilor, principiul mutualităţii are la bază existenţa unei comunităţi de risc,
în sensul că mai multe persoane (exportatori sau bancheri), ameninţate de
aceleaşi riscuri (ca debitorilor să nu îşi plătească datoriile sau ca sumele de
bani plătite de aceştia să nu poată fi transferate vor plăti anumite sume de bani
(prime de asigurare) în scopul formării unui fond comun (fond de asigurare)15.
Aşa cum am arătat, se poate vorbi despre compensarea riscurilor după
mutualitate, în cazul organizării acesteia după legile statisticii. Specificitatea
riscului de neplată de origine politică pe care îl prezintă creditul pentru export a
constrâns asigurătorii să pună în aplicare diferite tehnici care le sunt proprii
pentru concepţia despre risc.
Din punct de vedere tehnic, pentru stabilirea unei statistici valabile pentru diferite
riscuri, soluţia ar consta în subdivizarea fiecărui risc în categorii suficient de restrânse, astfel
încât, în cele din urmă, aceste categorii să fie omogene. Dar, devenită omogenă, o categorie
este adesea prea restrânsă pentru a permite recoltarea unui mare număr de observaţii necesare
calculului probabilităţilor.
Operaţiunile de export ale unei anumite ţări către a altă ţară sau către un grup de ţări
care prezintă caracteristici similare din punct de vedere al riscurilor nu sunt întotdeauna foarte
numeroase. Scurgerea unei anumite perioade de timp nu permite recoltarea unui număr
suficient de operaţii necesare stabilirii unei statistici; între timp, circumstanţe precum climatul
politic sau situaţia economică variază,ceea ce face ca riscurile să nu fie omogene. Ori, tocmai
omogenitatea este elementul cheie pentru stabilirea comunităţii de risc, în vederea aplicării
legilor statistice.
Datorită acestui fapt, riscul de neplată a creditului pentru export datorat cauzelor
comerciale, în general, şi a celor politice, în special, nu se pretează la calculul probabilităţilor.

14
Gheoghe D. Bistriceanu, Mihai A. Adochiţei, Emil Negrea, - Lexicon de protecţie socială, Asigurări şi
reasigurări, Ed. Karat, Bucureşti, 1997, pag. 537
15
Dobrin Marinică, Tănăsescu Paul, Teoria şi practica asigurărilor, Procedee manageriale în economia
asigurărilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2002 , pag. 18.

6
Anumite cauze ale riscurilor creditului pentru export prezintă o mare intensitate şi o anumită
dispersare. Aceste caracteristici nu se opun în sine calculului probabilităţilor, dar ele cer prime
excesive. Ori, riscurile din cauze politice sau de non-transfer au tendinţa de a se concentra în
anumite ţări în care intensitatea lor este foarte pronunţată.
Pentru toate aceste considerente se poate afirma că principiul mutualităţii determinat de legile
statisticii nu caracterizează activitatea de asigurarea creditului pentru export.
2. Particularităţi privind asigurarea creditelor pentru export
2.1.Contractul si elementele contractului de asigurare a creditelor pentru export
Contractul de asigurare a creditului pentru export este convenţia încheiată între
asigurător şi asigurat, aceasta din urmă fiind o întreprindere comercială sau o unitate bancară
care doreşte să se asigure împotriva riscului legat de creditul acordat.
Pentru a deosebi un contract cu titlu oneros de un contract cu titlu gratuit, trebuie
avut în vedere criteriul cauzei, acel element intenţional, psihologic - scopul determinant pe
care parte îl urmăreşte în contract, în momentul în care se obligă.
Caracterul oneros decurge din scopul ce a determinat încheierea contractului, de a
obţine un anumit folos drept echivalent al obligaţiei asumate. Aceasta nu înseamnă că folosul
obţinut trebuie să profite neapărat celui ce se obligă; contractul va fi tot cu titlu oneros, chiar
dacă acest folos va fi prevăzut în beneficul unei terţe persoane, străine de contract16.
Contractul privind asigurarea creditelor de export poate fi calificat ca un contract sinalagmatic
cu titlu oneros deoarece, asiguratul are obligaţia de a declara operaţiunile sale şi de a plăti o
primă asigurătorului de credite pentru export, în schimbul căreia acesta din urmă se obligă se
“califice” riscul, să şi-l asume şi să indemnizeze riscul produs.
În principiu, contractul de asigurare a creditului se încheie între două părţi, asiguratul
şi asigurătorul. Contractul de asigurare a creditului pentru export poate fi încheiat prin
participarea directă a părţilor sau, mai rar, prin intermediari şi anume prin brokerii de
asigurare.
Asiguratul este subiect al raporturilor juridice de asigurare care încheie un contract
cu asigurătorul17 şi, în cazul producerii evenimentului asigurat, este îndreptăţit să pretindă
prestaţia pe care o implică tipul respectiv de asigurare18. Din prezentarea noţiunii de asigurat
rezultă că acesta este parte în contractul de asigurare şi este, în acelaşi timp, actorul interesat,
titularul interesului asigurat sau, cum i se mai spune, persoana asupra căreia poartă asigurarea,
pentru că riscurile vizează patrimoniul său. Calitatea de asigurat o poate avea orice persoană
fizică, comerciant, sau persoană juridică care are un interes în ceea ce priveşte protecţia pe
care o oferă asigurătorul la producerea unui risc ce îi afectează patrimoniul, aşadar cel care
este titularul interesului asigurat. Calitatea de asigurat este specifică şi nu poate fi redusă la
cea de simplu contractant, sau la cea de beneficiar al asigurării, deşi de cele mai multe ori, el
cumulează şi aceste calităţi.
Contractantul asigurării , este persoana fizică comerciant sau persoana juridică
care semnează contractul de asigurare al creditului pentru export în nume propriu şi se obligă
faţă de asigurător să plătească prima de asigurare; el mai poartă numele de stipulant al
asigurării atunci când asigurarea se încheie în favoarea unei terţe persoane ca beneficiar.
Contractantul, deşi este parte în contractul de asigurare, nu are calitatea de asigurat decât
atunci când semnează poliţa pentru sine.
Beneficiarul este persoana desemnată ca în caz de daună să încaseze indemnizaţia de
asigurare la producerea evenimentului asigurat prevăzut în contract; acesta trebuie să fie

16
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1997,
pag. 32.
17
Conf. art. 2, lit. A, pct. 4 din legea 32/2000, asiguratul este persoana care are un contract de asigurare încheiat
cu asigurătorul;
18
Deak Francisc - Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001,pag. 488;

7
prevăzut în contract, încă de la încheierea sa; nu se confundă situaţia beneficiarului asigurării
cu cea a terţei persoane în favoarea căreia s-au cesionat drepturile rezultând din contractul de
asigurare a creditului pentru export, ulterior încheierii acestui contract. Întotdeauna,
beneficiarul este prevăzut în contractul de asigurare a creditului sau poate fi generic
desemnat19.
Ca atare, în contractul de asigurare a creditului pentru export, debitorul asiguratului,
a cărui fapt de a nu plăti la scadenţă, datorată insolvabilităţii sau altor cauze constituie riscul
în materie, nu intră în raporturi juridice cu asigurătorul, nu este parte contractantă. Există, însă
situaţii rare, în care contractul de asigurare a creditului pentru export se încheie de către
debitor, caz în care acesta are calitatea de contractant al asigurării, iar creditorul are calitatea
de beneficiar al asigurării. În funcţie de tipul de credit cuprins în asigurare, credit furnizor sau
credit acheteur, asiguratul va fi, după caz, comerciantul persoană juridică (mai rar, persoană
fizică), care în cursul exercitării activităţii sale exportă mărfuri şi / sau servicii, în favoarea
unor beneficiari care îi vor achita contravaloarea acestora într-un anumit interval de timp de la
livrare, sau va fi banca finanţatoare a creditului acheteur. Cum aceştia au calitatea de creditori
în contractul comercial sau bancar, rezultă că patrimoniul lor este supus riscului şi, deci, ei
sunt persoanele interesate de protecţia oferită de către asigurător.
Asiguratul în cadrul contractului de asigurare a creditului furnizor va fi exportatorul
care acordă un credit partenerului străin acceptând plata serviciilor sau mărfurilor furnizate de
el la un anumit interval de timp. El are întotdeauna calitatea de creditor în contractul de
export. În cazul în care contractul de asigurare a creditului pentru export este încheiat de
însuşi debitorul, furnizorul va avea calitatea de beneficiar al asigurării. Atunci când serviciul
este prestat debitorului străin de mai mulţi furnizori, în funcţie de clauzele contractului de
export, va avea calitatea de asigurat un singur exportator, care va primi întregul preţ de la
debitor, sau, mai rar, vor avea calitatea de asiguraţi toţi furnizorii dacă în contract se
stipulează ca debitorul să plătească fiecăruia o parte din preţul total al contractului de export.
Aceasta este o urmare firească a faptului că trebuie să existe un obiect al asigurării, respectiv
creditul asigurat şi că cel care are calitatea de asigurat (sau de beneficiar al asigurării) trebuie
să fie creditor.
În cazul în care asigurătorul de credite la export acceptă să asigure creditul de
leasing, va avea calitatea de asigurat (respectiv, de beneficiar al asigurării), instituţia
finanţatoare. Asiguratul în cadrul contractului de asigurare a creditului acheteur va fi banca ce
împrumută pe cumpărător pentru plata serviciilor sau a bunurilor exportate.
Contractul de asigurare a creditului pentru export, aşa cum am arătat, poate fi încheiat atât de
către creditor (instituţia finanţatoare sau exportator) care va avea calitatea de asigurat, cât şi
de către debitorul - cumpărător, dar în această din urmă situaţie el va întotdeauna stipulat în
favoarea creditorului.
Date fiind obligaţiile privind gestionarea riscului şi atenuarea consecinţelor
sinistrului, apreciem că cea mai bună formulă în practică este cea a contractului de asigurare a
creditului încheiat de către asigurător cu creditorul, de altfel, acesta fiind primul interesat în
protecţia oferită de asigurător.
În ipoteza încheierii contractului de asigurare cu debitorul, asigurătorul se va vedea
pus în situaţia de a nu fi încunoştinţat la timp de producerea cazului asigurat şi de a nu putea
lua măsurile ce se impun. De asemenea, în această situaţie, de cele mai multe ori contractul de
asigurare se va încheia pentru un singur credit pentru export, ceea ce înseamnă o încălcare a
principiului globalităţii.

19
Minea Maria Elena, Încheierea şi interpretarea contractelor de asigurare, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
pag. 80;

8
 Termenul de asigurător desemnează partea care asigură, respectiv de subiect al
raporturilor juridice de asigurare care, în cazul producerii evenimentului asigurat, este ţinut să
îndeplinească prestaţia pe care o implică tipul respectiv de asigurare.
Spre deosebire de alte asigurări, în care asigurătorul este întotdeauna o societate de asigurări
care acceptă preluarea unei multitudini de riscuri, din diferite domenii, în asigurarea creditelor
pentru export, asigurător este de cele mai multe ori o societate de asigurări sau o instituţie
specializată, care are ca obiect de activitate principal asigurarea creditelor de export.
Îndeosebi, tendinţa este ca societăţile de asigurare să preia riscurile comerciale pentru credite
pe termen scurt sau mediu şi să se reasigure pe piaţa internă sau internaţională. În majoritatea
principalelor ţări exportatoare, asigurarea şi finanţarea exporturilor cu susţinerea statului sunt
considerate două funcţii distincte a căror gestiune este încredinţată unor organisme diferite.
Altele s-au orientat într-o direcţie diferită, un singur organism îndeplinind cele două funcţii.
De exemplu: Ex-Im Bank din SUA sau Export Development Corporation din Canada acordă
cumpărătorilor străini credite pentru care ele sunt proprii lor asigurători.
Chiar între ţările în care creditul la export este asigurat de societăţi specializate
(asigurători) şi finanţat de bănci, disocierea între cele două operaţiuni nu se prezintă în aceeaşi
manieră. În unele state, finanţarea unei operaţiuni de export lasă, pentru bancă, o parte din risc
neacoperită; în altele, unde asigurarea acoperă 100% din credit; banca este degrevată de orice
risc, acesta fiind preluat de asigurător.
Cea mai mare parte dintre sistemele de finanţare cu dobândă subvenţionată de către
stat asociază finanţarea şi asigurarea operaţiunii20. Cu excepţia câtorva situaţii în care riscurile
sunt considerate neglijabile, accesul la finanţare cu dobândă subvenţionată este condiţionată
de acoperirea operaţiunii prin asigurarea de credit. (ex. Franţa, Marea Britanie).

2.2. Forme de organizare a asigurătorilor de credit pentru export

A. Asigurătorii privaţi de credite pentru export

În majoritatea statelor, coexistă societăţile de asigurare clasice, organizate ca

societăţi comerciale cu asigurătorii de credite la export acţionând din împuternicirea sau
pentru contul statului. În ceea ce priveşte asigurătorii de credite pentru export privaţi trebuie
arătat că în majoritatea statelor aceştia sunt strict specializaţi, neputând avea un alt obiect de
activitate în afara asigurărilor şi a activităţilor conexe asigurărilor.
Această cerinţă este prevăzută şi de legea nr. 32/2002 privind societăţile de asigurare
şi supravegherea asigurărilor care, la art. 12 alin. 4 lit. f, precizează că se acordă autorizaţia
pentru constituirea unei asemenea societăţi dacă societatea va desfăşura numai activităţi în
legătură cu asigurarea.
Şi în legislaţia franceză asigurătorii au un statut special, reglementat de Codul de
asigurări. Societăţile de asigurări sunt constituite sub formă de societăţi anonime (pe acţiuni)
se supun Legii nr. 60-537 din 24 iulie 1966 ce reglementează societăţile comerciale cu
limitele indicate de Codul asigurărilor. Normele comunitare stabilesc pentru fiecare stat
membru în parte formele în care se pot constitui societăţile de asigurare21.

20
Barral Genevieve – L’assurance des crédits a l’exportation, Ed. Nathan, Paris, 1987,pag. 20
21
în Belgia asigurătorii se vor organiza ca societăţi anonime, societăţi în comandită pe acţiuni, asociaţii mutuale
de asigurare sau asociaţii cooperatiste: în Italia şi Spania – societăţi anonime, societăţi mutuale sau societăţi
cooperatiste, în Irlanda – societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, iar în Portugalia societăţi anonime
sau societăţi mutuale.

9
 B. Asigurătorii de credite pentru export – persoane juridice de drept public

Acolo unde asigurarea clasică nu poate prelua riscurile politice, ce ameninţă

creditorii naţionali, intervine statul în completarea sau în locul acestora, după caz.
Aceste instituţii care acţionează din împuternicirea şi pentru contul statului îmbracă diferite
forme juridice:
a) departamente ale administraţiei de stat;
b) instituţii publice;
c) societăţi comerciale de asigurare – persoane juridice de drept privat.
Legislaţia comunitară, fără a se referi în special la asigurătorii de credite pentru
export care acţionează în numele şi pentru contul statului, permite organizarea unor
întreprinderi sub forma unor instituţii de drept publice, în condiţiile în care acestea efectuează
operaţiunile de asigurare în condiţii echivalente cu asigurătorii de drept privat22.
a) Departamente ale administraţiei de stat
În Marea Britanie, Departamentul de Garantare a Creditului la Export (Export Credit
Guarantee Departament – E.C.G.D.) reprezintă o diviziune a Ministerului Comerţului (Board
of Trade), şi a fost creat în cursul anului 1917, fiind ajutat de un comitet consultativ ce
cuprinde personalităţi din mediul bancar şi al asigurărilor. În pofida denumirii sale, E.C.G.D.
are ca obiect de activitate, alături de garantarea creditelor şi asigurarea creditelor furnizor.
Acesta exercită o activitate completă de acoperire a riscurilor pentru împrumuturi acordate de
bănci pentru finanţarea exporturilor şi dispune de o largă autonomie în ceea ce priveşte
alegerea şi gestionarea riscurilor. În pofida denumirii sale, Departamentul de Garantare a
Creditului la Export nu oferă numai garanţii, ci este şi instituţia publică însărcinată cu
asigurarea creditelor furnizor. Nu se poate vorbi, însă, de o asigurare a creditului acheteur,
E.C.G.D. oferind garantarea acestuia pentru un cuantum de 100%.
E.C.G.D. acoperă de asemenea riscurile comerciale pe termen scurt şi mediu, în mod
excepţional până la 10 ani. Dacă iniţial E.C.G.D. era singurul asigurător de credite pentru
export care activa în Marea Britanie ,în conformitate cu tendinţele de deschidere a pieţei
asigurărilor de credite, precum şi cu prevederile Tratatului de la Roma, asigurarea riscurilor
pe termen scurt, a trecut în domeniul privat, înfiinţarea de societăţi comerciale având un astfel
de obiect de activitate fiind permisă nu numai investitorilor englezi, ci şi celor străini.
În orice caz, activitatea de asigurare a creditelor la export este desfăşurată
actualmente în Marea Britanie de către o paleta largă de asigurători privaţi dintre care
enumerăm: Black Sea And Baltic General Insurance-Cy Ltd., cu sediul în Londra (fondată în
anul 1925 de către URSS pentru acoperirea riscurilor pentru creditele provenind din
exporturile către ţările socialiste de la acea vreme), Commercial Union Credit an Guarantee
LTD cu sediul in Londra (fondată în anul 1957 – devenită în anul 1975 societate de asigurare
a creditelor sub controlul Dominion Insurance CY, Danske Kaution, Nationale Borg, cu
activitate îndeosebi în acoperirea riscurilor de origine comercială pe bază de poliţă
individuală), De Montfort Insurance Company PLC cu sediul în Leicester, Pan Financial
(fondată în 1985, emite şi poliţe de asigurare pentru riscuri de origine politică), Trade
Indemnity cu sediul în Londra (fondată în 1918 şi care practică asigurarea creditelor pe
termen scurt şi mediu şi din anul 1989 acoperă şi riscurile de origine politică aferente
creditelor la export).
Şi în Japonia, de activitatea de asigurare a creditelor la export se ocupă o divizie din
cadrul Ministerului Comerţului şi Industriei (International Trade Administration Bureau –
Ministry of International Trade and Industry – EID/MITI), divizie ce poartă numele de Export
Insurance Division.

22
Art. 8 parag.1, lit. b. din directiva 73/239/CEE

10
 Este un caz particular ca într-o ţară industrializată puternic, un departament al
administraţiei de stat să deţină monopolul în asigurarea creditelor pentru export, asigurând
desigur, atât riscurile de origine comercială cât şi riscurile de origine politică.
De asemenea, în ţările scandinave întâlnim organizaţii departamentale asemănătoare,
respectiv servicii ale administraţie de stat cu atribuţii de asigurare.
Astfel în Norvegia, riscurile de origine politică şi comercială sunt acoperite de către
Garanti Institutiet fur Export Kredit cu sediul la Oslo, instituţie organizată după modelul
englez al E.C.G.D. care asigură credite pentru export pe contul statului, fără a se reasigura pe
piaţa internaţională. Şi aceasta, în pofida denumirii, care sugerează numai efectuarea de
activităţi de garantare, funcţionează şi ca asigurător de credite la export.
În Finlanda, întâlnim VTL (Vientitakuulaitus) cu sediul în Helsinki, departament al
Ministerului de Comerţ Exterior şi Industrie care acoperă riscurile de origine comercială şi
politică privind creditele la export pe termen scurt si mediu, pentru contul statului.
În Danemarca, întâlnim Export Kreditradet (EKR) cu sediul în Copenhaga, fondată
în 1922 de către Ministerul Comerţului. Acesta este un departament guvernamental dispunând
de o oarecare autonomie, condus de un Consiliu de Administraţie compus din reprezentanţi ai
departamentelor ministeriale interesate şi din profesionişti provenind din mediul de afaceri
sau bancar. Export Kreditradit acoperă riscurile comerciale şi politice pentru export, pe
termen mediu şi lung.
Şi în aceste state scandinave coexistă alături de departamentele specializate ale
statului o serie de asigurători de credite la export dar care acoperă în general riscurile
comerciale şi riscurile politice dar numai pe termen scurt (ex. Industrial Mutual din Helsinki,
fondată în 1980, Copenhagen Credit Insurance Company LTD cu sediul în Helsinki, fondată
în 1891).
b) Instituţii publice
În Belgia întâlnim Oficiul Naţional de Garanţii (Office National du Ducroire –
O.N.D.) cu sediul la Bruxelles fondat în 1921. O.N.D. este un persoană juridică de drept
public, beneficiind de personalitate juridică, autonomie patrimonială şi funcţională şi de
garanţia statului. În mod obişnuit, O.N.D. efectuează operaţiunile de asigurare a creditelor pe
contul său dar pentru anumite operaţiuni care depăşesc prin gravitatea riscurilor sau prin
durată posibilităţile sale tehnice, el efectuează aceste operaţiuni direct în contul statului.
În Italia instituţie publică însărcinată cu asigurarea creditelor pentru export, îl
constituie Sezione speciale per l’Assicurazioni del Credito a l’Esportazione cu sediul la
Roma, cunoscută sub numele de S.A.C.E. Acest organism are rolul de a asigura creditele la
export împotriva riscului de neplată provenind din cauze politice, dar nu deţine monopolul în
domeniu, ci complineşte activitatea companiilor private de asigurare a creditelor pentru
export. S.A.C.E. este persoană juridică de drept public şi are ca obiect atât asigurarea
creditelor pe termen mijlociu şi lung, cât şi reasigurarea pentru toate riscurile politice sau
comerciale, fapt de natură a mulţumi şi asigurătorii privaţi (ex. Societa Italiana Assicurazione
Credito fondată în 1927, cu sediul la Roma, sau Societa Italiana Cautioni din Roma fondată în
1948), care nu mai trebuie astfel să se reasigure pe piaţa internaţională.
Tot o instituţie publică, respectiv o agenţie guvernamentală independentă întâlnim şi
în SUA, denumită Export-Import Bank of United States (Ex-Im Bank), creată în anul 1934 şi
având ca scop sprijinirea finanţării vânzărilor de produse si servicii din S.U.A. Ex-Im Bank,
în pofida denumirii sale nu are statutul unei bănci comerciale, deşi are în obiectul de activitate
şi acordarea de credite pentru export. Aceasta asigură creditele acordate de către exportatorii
din S.U.A. împotriva riscurilor de neplata din partea cumpărătorilor externi, datorate unor
motive politice sau comerciale. Ex-Im Bank nu concurează cu băncile comerciale, ci preia
riscuri, pe care acestea nu le accepta. În SUA, activitatea de asigurare a creditelor împotriva
neplăţii datorată riscurilor de origine politică şi comercială este puţin dezvoltată datorită

11
folosirii în mod deosebit deosebite a cauţiunii. În ceea ce priveşte activitatea Ex-Im Bank
SUA trebuie să amintim că în anul 1960 statul american împreună cu companii americane
private au fondat Foreign Credit Insurance Association (F.C.I.A.) cu rol mai ales în acoperirea
riscurilor exporturilor finanţate de către bănci. Datorită faptului că nu a dat rezultatele dorite,
acest sistem a fost transformat prin Export trading company act din 08 octombrie 1982, în
sensul că Ex-Im Bank SUA a preluat activitatea de asigurare a creditelor pentru export, FCIA
acţionând doar ca agent al Ex-Im Bank SUA.
c) Alte ţări au optat pentru organizarea de societăţi comerciale
Astfel, în Franţa a fost organizată COFACE (Compagnie Française d’Assurance pour
le Commerce Extérieur). COFACE a fost creată prin legea nr. 45-015 din 02.12.1945 mai
exact, prin decretul de aplicare a legii nr. 46-1332 din 01.06.1946. Statutul său a fost
modificat din 1991 prin decretul nr. 91-303 din 22 martie 1991 care a modificat Codul
asigurărilor (art. 432-1 şi următoarele) şi apoi prin decretul nr. 94-376 din 14 mai 1994 când a
fost privatizată prin înstrăinarea activelor către doi acţionari principali. COFACE asigură
creditele pentru export acordate mai ales pentru exporturi în ţările membre O.C.D.E. şi pe
termen scurt, pentru contul său, şi asigură creditele pentru export pe termen mediu şi riscurile
politice pentru state din afara O.C.D.E. pe contul statului.
Pe plan juridic, COFACE este o societate pe acţiuni organizată conform
dispoziţiunilor Codului de asigurare si Codului comercial. Pentru operaţiunile făcute pentru
contul statului (enumerate de art. 432-1 din Codul asigurărilor), acesta nu are putere de
decizie proprie, instrumentând dosarele dar subordonându-se deciziei luate de un organism
interministerial, respectiv Comisia de garanţii şi credite pentru comerţul exterior. Din punct
de vedere juridic, acest aspect este deosebit de important: spre deosebire de decizia de
acceptare sau de refuz a cererii de asigurare care este un act comercial, decizia legată de
acordarea sau refuzul garantării creditului este un act administrativ, şi deci contestaţia
împotriva acestor acte trebuie făcută în faţa jurisdicţiei administrative. Această deosebire este
dată de împrejurarea că, în cazul în care debitorul nu îşi plăteşte datoriile, se va apela la
garanţia statului francez, raportul juridic fiind în acest fel de drept public Trebuie arătat că în
prezent, activitatea COFACE pentru contul statului reprezintă doar aproximativ 10% din cifra
sa de afaceri.
În Austria întâlnim o societate comercială bancară, respectiv Osterrichische Kontroll
Bank AG (OeKB), cu sediul la Viena. Aceasta este, înainte de toate o bancă comercială,
constituită în anul 1941 de 12 bănci austriece, dintre care mai multe aveau capital de stat. În
anul 1963, acesta a inclus în obiectul său de activitate şi asigurarea creditelor la export şi de
atunci joacă rolul obişnuit de susţinere a exporturilor austriece şi reasigură asigurătorii privaţi
pentru riscurile de origine politică În aplicarea normelor de drept comunitar, OeKB s-a retras
din activităţile de asigurare directă a creditelor pentru exporturile în statele membre UE,
lăsând această activitate în sarcina societăţilor de asigurare a creditului. Peisajul austriac al
asigurării creditelor pentru export, este completat de mai multe companii, dintre care amintim:
Osterrichische Kredit Versicherungs AG fondată în 1954 cu sediul la Viena, Prism Ag
fondată în 1989 şi care asigură în special creditele la export neeligibile de către OeKB ;
Garant Versicherung AG cu sediul la Viena fondată în 1958, devenită apoi filială a societăţii
de asigurare Ingosstrakh din Moscova şi care s-a reasigurat la Ingosstrakh şi la alte companii
care la acea dată erau de stat, precum Warta din Polonia, Darag (Germania de Est) etc. iar
ulterior, datorită evoluţiei politice, s-a privatizat.
Ca şi Austria, Spania a preferat şi ea organizarea unei societăţi comerciale al cărui
obiect de activitate exclusiv era cel de asigurare a creditelor la export şi care de la început şi-a
procurat capitatul atât din sectorul public cât şi din sectorul privat. Este vorba despre
Companota de seguros de credito a la exportation (CESCE) fondată în 1970, cu sediul la
Madrid care asigură credite pentru export împotriva riscului de neplată provenind din cauze

12
comerciale pentru contul său reasigurându-se pe piaţa internaţională şi acoperă riscurile
politice pentru contul statului.
În prezent, participarea statului este minimă, acesta deţinând doar o mică parte din
capitalul social şi neavând, în orice caz, nici un control asupra sa. Din punct de vedere istoric,
trebuie arătat faptul că în Spania, încă din 1929 a fost creată Compania Espanola De Seguras
Y Reaseguras De Credito Y Caucion SA cu sediul la Madrid, aceasta desfăşurând şi activităţi
de asigurare a creditului la export până în anul 1970 când s-a acordat monopolul acestor
activităţi către CESCE.
De asemenea, amintim faptul că şi în Germania şi Olanda există societăţi comerciale
al căror capital este integral privat şi care au mandat să asigure creditele la export pentru
contul statului. Este vorba despre Hermes Kreditversicherung AG, una dintre cele mai vechi
companii, fondată în 1917. Aceasta este o companie specializată din grupul Allianz AG şi
Munchener Ruck Versicherung care însă asigură pentru contul statului creditele la export
împotriva unor riscuri comerciale şi politice.
Pentru Olanda ne referim la Nederlandsche Crediet Verzekering Maatschappij
(NCVM) cu sediul în Amsterdam, fondată în 1925 şi a căror acţionari principali sunt bănci
olandeze şi companii de asigurare olandeze şi străine. Aceasta a asigurat creditele la export
împotriva riscurilor comerciale încă de la înfiinţarea sa, iar din 1932 a abordat domeniul
riscurilor de origine politică. Trebuie subliniat faptul că deşi NCVM preia riscurile pentru
export prin asigurarea de credite, fiind un real suport promovării comerţului olandez, statul nu
intervine în activitatea sa decât în calitate de reasigurător.

Asigurătorii Români De Credite La Export

Prin H.G. nr. 1279/1990 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni în
domeniul asigurărilor23, s-a stabilit desfiinţarea monopolului ADAS şi înfiinţarea mai multor
societăţi comerciale, dintre care S.C. Asigurarea romaneasca S.A. (prescurtat Asirom) şi S.C.
Astra - S.A. aveau în obiectul de activitate asigurarea de credite art. 6 lit. b din Statutul
fiecăreia. Actualmente funcţionează, în baza legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare
şi supravegherea asigurărilor24, mai multe societăţi de asigurare care practică şi asigurarea de
credite la export, ca de exemplu S.C. Unita S.A. Timişoara sau Societatea Comercială de
Asigurare – Reasigurare Eleno – Română Garanta S.A. Bucureşti.

Banca De Import – Export A României

Şi în ţara noastră a fost creată o instituţie specializată pentru asigurarea şi garantarea
creditelor la export, respectiv Banca de Import Export a României (EXIMBANK).
EXIMBANK a fost organizată prin H.G. nr. 189/199125 ca societate pe acţiuni la care
capitalul social urma să fie subscris de către B.N.R., Ministerul Finanţelor şi băncile
comerciale cu capital de stat în proporţie de min. 51%. De asemenea prin acest act normativ
era autorizată B.N.R. să întreprindă măsurile necesare în vederea constituirii şi punerii în
funcţiune a EXIMBANK.
Contractele de asigurare a creditelor se încheiau cu societăţi comerciale, bancare sau
financiare şi priveau riscurile comerciale româneşti ordinare şi extraordinare, riscuri politice,
monetare şi de catastrofă sau de forţă majoră26. Această exprimare referitoare la „riscurile
comerciale româneşti” a fost o scăpare a legiuitorului, EXIMBANK putând să asigure
creditele acordate de exportatori, de bănci sau de instituţii financiare româneşti persoanelor

23
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 145 din 17 decembrie 1990.
24
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 148 din 10 aprilie 2000.
25
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 71 din 03.04.1991 .
26
Art. 4 din H.G. nr. 189/1991.

13
fizice sau juridice străine (art. 3, lit.a şi b) şi deci să acopere şi riscul de neplată a creditului
datorată insolvenţei sau refuzului de plată a unui nerezident (într-o exprimare apropiată de cea
a legiuitorului, „risc comercial străin”).
În ceea ce priveşte obiectul de activitate, EXIMBANK desfăşoară activităţi de
asigurare a creditelor pentru operaţiunile de import sau export, de asigurare a investiţiilor în
străinătate şi alte operaţiuni bancare specifice.
Prin Legea nr. 96/2000 statutul EXIMBANK SA a fost schimbat în sensul indicării
sale ca o instituţie specializată prin care se derulează activităţile de susţinere a mediului de
afaceri românesc şi a tranzacţiilor internaţionale prin instrumente financiar - bancare şi de
asigurări specifice.
Obiectivele generale ale EXIMBANK:
 administrarea şi derularea activităţilor specifice de finanţare, cofinanţare,
refinanţare, asigurare, reasigurare, garantare, în numele şi în contul statului,
aprobate de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ
Exterior, destinate să asigure dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea
utilităţilor de interes public, dezvoltarea regională, susţinerea activităţii de
cercetare-dezvoltare, protecţia mediului înconjurător, ocuparea şi formarea
personalului, susţinerea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii,
precum şi susţinerea tranzacţiilor internaţionale;
 asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung
împotriva riscurilor comerciale şi de ţară;
 asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri si servicii
pentru export;
 asigurarea şi reasigurarea persoanelor juridice române pentru investiţii în
străinătate;
 efectuarea altor operaţiuni specifice activităţii de asigurare si reasigurare de
credite, garanţii şi investiţii;
 încheierea de acorduri şi convenţii necesare pentru propria sa activitate cu
organizaţii similare din ţară şi din străinătate;
 evaluarea în calitate de consultant financiar şi bancar a riscurilor comerciale
şi de ţară;
 colectarea, prelucrarea, stocarea şi furnizarea informaţiilor specifice de
credit.
EXIMBANK desfăşoară activităţi atât în numele şi în contul statului cât şi în nume şi în cont
propriu. Pentru numele şi în contul statului EXIMBANK, poate emite garanţii de export,
acorda bonificaţii de dobândă, realiza finanţări şi refinanţări, asigurări şi reasigurări de credite
şi investiţii. Trebuie subliniat că pentru aceste operaţiuni EXIMBANK SA nu are putere de
decizie, ea examinând şi avizând pentru prezentare pentru Comitetul interministerial de
garanţii şi credite de comerţ exterior solicitările de garanţii pentru importurile de tehnologii,
maşini şi utilaje destinate dezvoltării, modernizării, retehnologizării precum şi creării unor noi
capacităţi de producţie de bunuri şi servicii destinate exportului, precum şi documentaţiile
referitoare la exceptarea de la plata anticipată sau de la garantarea plăţii taxelor vamale, a
comisionului vamal şi a TVA pentru importurile de completare aferente exporturilor
complexe sau producţiei de bunuri pentru export cu ciclu lung de fabricaţie.
Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior are printre
atribuţii şi examinarea şi aprobarea asigurărilor şi reasigurărilor creditelor la export (art. 14

14
alin. 3 lit. b), dar poate delega aceste atribuţii Consiliului de administraţie al EXIMBANK
(art. 14 alin. 327).
Prin mai multe acte normative28 a fost mandatată Autoritatea pentru Privatizare şi
Administrarea Participaţiilor Statului în calitate de acţionar majoritar al EXIMBANK, să
propună acţionarilor majorarea capitalului social din fonduri proprii, neangajate în
operaţiunile ce formează obiectul de activitate al EXIMBANK.
Obligaţiile impuse statului român în cursul negocierilor cu Uniunea Europeană,
referitoare la promovarea importurilor şi exporturilor de către EXIMBANK şi la diminuarea
activităţii bancare a acesteia, au fost îndeplinite prin abrogarea unor dispoziţii din legea nr.
96/2000 referitoare la bonificaţiile de dobândă acordate de EXIMBANK în numele şi contul
statului şi prin completarea dispoziţiilor referitoare la activităţile de finanţare, cofinanţare,
refinanţare, asigurare, reasigurare şi garantare desfăşurate de EXIMBANK, prin O.U.G. nr.
146/200529. Remarcăm, însă, că deşi disp. art. 8, parag.1, lit. a şi b din directiva 73/239/CEE
prevăd că atât asigurătorii organizaţi sub forma unor întreprinderi de drept public, cât şi
asigurătorii de drept privat, trebuie să îşi limiteze obiectul de activitate la activitatea de
asigurare şi la operaţiunile care decurg direct din aceasta, cu excepţia oricărei alte activităţi
comerciale, EXIMBANK România nu respectă aceste dispoziţii, ea practicând atât activităţi
bancare cât şi de asigurare a creditelor.

Riscul în contractul de asigurare a creditelor pentru export

Noţiunea de risc în finanţarea exporturilor
Activitatea practică de comerţ exterior se află sub incidenţa a numeroşi factori
imprevizibili, expresie a caracterului complex al relaţiilor comerciale şi de cooperare
economică internaţională, a evoluţiilor contradictorii ce au loc pe piaţa mondială şi în general
în creşterea economică. Ca atare, procesul decizional în acest domeniu se realizează de multe
ori în condiţii de risc şi incertitudine, decidentul necunoscând cu precizie rezultatele adoptării
unei anumite soluţii.
În sens larg, prin risc se înţelege30 posibilitatea, exprimată în termeni probabilistici,
de obţinere a rezultatelor favorabile sau nefavorabile într-o acţiune viitoare în relaţiile
economice internaţionale.
În limbajul obişnuit, prin „risc” se înţelege un eveniment sau un inconvenient posibil,
o întâmplare neplăcută. Cu alte cuvinte, riscul semnifică posibilitatea de a ajunge într-o
primejdie, de a avea de înfruntat un necaz, sau de suportat o pagubă.
În domeniul economic, riscul este considerat că reprezintă un eveniment viitor,
imprevizibil şi probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi. El este
imprevizibil atunci când este determinat de situaţii fortuite şi când elementele de probabilitate
a riscului au o pondere mai ridicată, dar poate fi şi previzibil, în situaţiile în care factorii care
ar putea provoca pierderi pot fi prevăzuţi cu anticipaţie31.

27
H.G. nr. 844, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 3 din 15.01.1992 şi are în componenţa sa membrii
de guvern şi directori din cadrul EXIMBANK SA.
28
OUG nr. 174/2005 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 1120 din 12.12.2005.
29
M.Of. al României, Partea I, nr. 1003 din 11.11.2005
30
Puiu Alexandru, Voiculescu Dan, Popa Ioan, Danciu Victor, Korka Mihai, Rujan Ovidiu, Comănescu Lazăr,
Ijdelea Roxana, Cîmpeanu Alexandra, Calciu Mihai, Conducerea, tehnica şi eficienţa comerţului exterior, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag. 349
31
Babiuc Victor, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internaţională, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1982, pag. 10

15
 Intervenind după data încheierii contractului de vânzare – cumpărare, problema
riscurilor este esenţială pentru reciprocitatea şi simultaneitatea obligaţiilor şi echilibrul
prestaţiilor dintre părţi şi constă în a determina persoana care vă suporta consecinţele
păgubitoare în caz de pieire sau de avarie fortuită a bunului înstrăinat.
În domeniul asigurărilor, riscul este privit ca un eveniment incert, posibil şi viitor,
care poate afecta bunurile, capacitatea de muncă a oamenilor, sănătatea şi viaţa persoanelor,
independent de voinţa părţilor din asigurări32. Riscul în asigurări este folosit în sens negativ,
fiind considerat ca o întâmplare nedorită. Din punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura
decât acele evenimente prin a căror realizare se poate să se producă o pierdere.

Privite în general, riscurile cunosc o serie de clasificări.

a) După natura lor:
 riscuri necomerciale (starea de război, blocade economice, respectiv
embargouri, schimbarea regimului politic, adoptarea de interdicţii la
transferurile valutare, anularea autorizaţiilor de import sau export, calamităţi
naturale);
 riscuri comerciale (riscul fluctuaţiilor valutare şi ale preţurilor, riscul
neexecutării obligaţiilor contractuale asumate, riscul de neplată pentru
mărfurile livrate/serviciile prestate);
b) Din punct de vedere al cauzelor care le determină:
 riscuri naturale, determinate de fenomene ale naturii (cutremure, inundaţii,
uragane, erupţii vulcanice);
 riscuri politico-instituţionale, determinate de incidenţa factorilor politice,
precum şi de modificările legislative ce intervin în una sau alta dintre ţările
partenere;
 riscuri de management şi organizarea producţiei, determinate de anumite
disfuncţionalităţi existente în activitatea productivă sau de comerţ exterior;
 riscuri contractuale, respectiv cele de neexecutare a obligaţiilor contractuale,
de neplată, etc.;
 riscuri conjuncturale, determinate de evoluţia contradictorie a conjuncturii
(riscul de preţ, riscul valutar).
c) După localizarea lor33:
 riscuri interne, localizate în domeniul capacităţii de realizare umană, al
dotării cu mijloace materiale, în procesele economice ale întreprinderilor de
comerţ exterior privind depozitarea, manipularea şi transportul mărfurilor;
 riscuri externe, ce apar între parteneri în procesul derulării tranzacţiei. Ele
cuprind, pe de o parte, riscurile contractuale şi, pe de altă parte, riscurile
conjuncturale.

Riscurile interne
A. Riscurile din sfera producţiei. În cadrul riscurilor interne, un loc însemnat
revine celor din sfera producţiei:

32
Bistriceanu Ghe., Bercea F., Macovei E. I. - Lexicon de protecţie socială, Asigurări şi reasigurări, Ed. Karat,
Bucureşti, 1997,pag 613
33
Stoian Ion, Pencea Radu, Brotac Leonida, Tehnici de comerţ internaţional, vol. II, Ed. Jeco Trading,
Bucureşti, pag. 129

16
 a) Riscul de inovaţie, vizând modernizarea producţiei pentru export, se pot concretiza
la trei nivele: gândirea creatoare, organizarea proceselor tehnologice şi utilizarea materialelor.
De regulă, în preţul produselor noi se include şi o „recompensă” pentru riscul de inovaţie.
b) Riscul tehnologic se manifestă în cazul punerii în fabricaţie a unor produse noi,
destinate clienţilor externi, realizate prin documentaţie proprie şi constă în posibilitatea
nerealizării totale sau la timp a produsului respectiv.
Riscul tehnologic apare şi în cazul importului de tehnologie, când acesta nu corespunde fie
condiţiilor de infrastructură (baza tehnicomaterială şi organizarea muncii din ţara
producătorului), fie cerinţelor şi nivelului tehnic existent pe piaţa internaţională.
B. Riscurile legate de cooperarea internă în producţie apar în cazul
exporturilor complexe şi al acţiunilor de cooperare în producţie, când partenerul român este o
întreprindere – furnizor general – care lucrează cu un număr mare de subfurnizori din ţară,
precum şi cu importuri de completare. Acesta se manifestă sub forma neconcordanţei tehnico-
calitative şi/sau în timp între produsele, subansamblele subfurnizorilor şi activitatea de
producţie a furnizorului general.
C. Riscul informaţional se manifestă sub forma întârzierilor sau deformărilor în
circuitul informaţiilor între două sau mai multe unităţi ale aparatului operativ implicate într-o
tranzacţie de export. Frecvent, acest risc se manifestă în relaţia dintre producător şi
întreprinderea comisionară sub forma insuficientei corelări între contractul intern şi extern (în
procesul încheierii contractelor), respectiv între faza internă şi cea externă (în procesul
derulării contractelor).
D. Riscurile în domeniul logisticii mărfurilor constau în apariţia pierderilor sau
avariilor pe parcursul transportului sau cu prilejul depozitării sau manipulării.
Riscurile externe
A. Riscul de neexecuare constituie o formă a riscului comercial şi decurge din
situaţia în care cumpărătorul nu mai vrea (sau nu mai poate) să ridice mărfurile deja
contractate, adică nu îşi execută propria obligaţie de a intra în posesia mărfii şi de a achita
preţul. Riscul apare şi pentru cumpărător, dacă vânzătorul nu trimite marfa sau o trimite cu
întârziere, situaţia devenind şi mai gravă dacă cumpărătorul, între timp, s-a angajat să revândă
marfa unui client al său şi, deci, trebuie să şi-o procure de la un alt vânzător.
B. Riscul de insolvenţă apare atunci când cumpărătorul, după primirea mărfii, nu
procedează la plata preţului ei sau când nu se achită la scadenţă de această obligaţie (riscul de
credit) datorită dificultăţilor financiare34.
În cazul operaţiunilor comerciale pe credit, riscurile cresc datorită timpului îndelungat dintre
trimiterea mărfii şi încasarea preţului ei.
C. Riscul de preţ apare datorită neconcordanţei în timp a valorii tranzacţiei,
respectiv între momentul încheierii contractului de comerţ exterior şi momentul încasării
preţului, după cum urmează:
 pentru exportator problema acestui risc apare în condiţiile în care preţul
contractului este sub preţul mondial din momentul plăţii;
 pentru importator acest risc constă în faptul că preţul stabilit în contract,
care urmează să fie plătit ulterior, este mai mare decât preţul mondial din
momentul plăţii.
Riscul de preţ are o incidenţă directă asupra exportatorilor. În primul rând, riscul se
manifestă asupra unităţii producătoare, atunci când preţul extern la produsele exportate scade,
astfel încât preţul de decontare la intern devine mai mic decât preţul intern complet de export.
În al doilea rând, acest risc apare şi în cazul încheierii unor contracte cu livrare eşalonată pe

34
Conf. disp. art. 3, pct.1 din legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, insolvenţa este acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor exigibile.

17
mai mulţi ani (dacă preţul este fix), a unor contracte pe termen lung (cu preţul stabilit) sau în
cazul unor contracte de cooperare. Riscul de preţ apare şi în cazul unor forme speciale de
comerţ sau de cooperare, când producătorul care livrează firmei ce a făcut comanda la un preţ
fix poate să se confrunte cu riscul preţului la factorii săi de producţie, ceea ce anulează
câştigul sperat la produsul livrat clientului extern.
D. Riscul valutar constituie un factor cu puternică influenţă asupra comerţului
internaţional. Prin risc valutar se înţelege posibilitatea înregistrării unei pierderi în cadrul unei
tranzacţii comerciale sau financiare ca urmare a modificării cursului valutar (apreciere,
depreciere) al valutei de contract, în intervalul dintre momentul încheierii contractului şi data
efectuării plăţii în valută. Pentru creditor (exportator), riscul valutar apare în cazul în care la
data încasării creanţei, valuta în care s-a efectuat tranzacţia are o putere mai mică decât în
momentul încheierii contractului. Această reducere poate fi consecinţa devalorizării sau a unei
deprecieri valutare. În cazul deprecierii, adică al creării unei diferenţe de curs nefavorabile ca
urmare a scăderii cursului valutar pe piaţa internaţională, creditorul pierde această diferenţă.
Pentru debitor (importator), riscul valutar apare atunci când moneda de plată, pe intervalul
amintit s-a apreciat. În situaţia aprecierii valutei de plată pe pieţele internaţionale, debitorul va
avea de procurat o valută mai scumpă.
Riscul valutar se materializează în efortul financiar suplimentar pe care exportatorul
sau importatorul, după caz, trebuie să-l facă pentru procurarea unei sume exprimată în altă
valută, de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract. Riscul valutar este cu
atât mai mare cu cât parităţile şi cursurile sunt mai instabile. În regimul cursurilor flotante,
formate liber pe piaţă prin jocul cererii şi ofertei, deci în condiţiile unei variaţii în principiu
nelimitate a cursurilor valutare, riscul valutar devine foarte important şi constituie o frână
pentru relaţiile de schimb internaţionale. Din această cauză, posibilităţile de protecţie
împotriva efectelor riscului valutar au ajuns să fie şi ele de mare importanţă.

Noţiunea şi Caracterele Riscului în Contractul de Asigurare

Noţiunea de risc în contractul de asigurare reprezintă“un eveniment viitor, posibil dar
incert la care sunt expuse bunurile din patrimoniul sau viaţa ori sănătatea unor persoane”35.
Întrucât riscul trebuie să fie un element viitor, nu va exista risc şi nici asigurare dacă
evenimentul respectiv s-a produs înainte de încheierea contractului de asigurare sau
producerea lui este imposibilă. Într-adevăr obligaţia asigurătorului este de-a indemniza pe
asigurat pentru prejudiciul pe care acesta l-ar încerca în cazul realizării riscului. Lipsa riscului
înseamnă lipsa reprezentării anticipate a şansei şi, respectiv, lipsa cauzei într-un contract
aleatoriu cum este contractul de asigurare.
De asemenea, dacă înainte de a începe obligaţia asigurătorului (ex: asiguratul nu a
plătit încă prima) riscul asigurat s-a produs ori producerea lui a devenit imposibilă (ex:
creditul asigurat a fost achitat) precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei
asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă (ex.: creanţa este pierdută
definitiv prin producerea unui risc exclus, neacoperit de contractul de asigurare a creditului)
contractul de asigurare se reziliază. Dacă evenimentul se realizează prin fapta intenţionată a
asiguratului, nu mai are caracter incert, întâmplător nelăsând loc hazardului şi deci nu va fi un
risc asigurat. Rezultă, aşadar că riscul este un element obligatoriu, esenţial în materia
asigurărilor: fără el nu poate exista raport de asigurare valabil.
Ca element esenţial al contractului de asigurare, riscul trebuie să existe şi să fie
determinat în momentul încheierii contractului. Ca eveniment, însă, trebuie să se producă în
viitor, fortuit, independent de voinţa părţilor. În caz contrar, atunci când riscul încetase să
existe înainte de încheierea contractului, sau era deja produs, convenţiei îi lipseşte un element

35
Deak Francisc - Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001,pag.384

18
fundamental, fiind lovită de nulitate absolută, deoarece s-au încălcat condiţiile de validitate cu
privire la existenţa obiectului asigurării, a interesului asigurabil şi mai ales a cauzei
contractului de asigurare.
Riscul în Materia Asigurării Creditelor pentru Export
În materia asigurării creditului, riscul îl reprezintă neplata creanţei de către debitor,
neplată ce poate avea urmări grave în privinţa situaţiei economice a creditorului.
Această ideea a fost nuanţată3 arătându-se că riscul cuprins în asigurare este acela că
exportatorul (în cazul creditului furnizor) sau banca (în cazul creditului acheteur) nu va încasa
în valuta convenită totalitatea creanţei pe care o are asupra debitorului străin. În fapt expresia
“risc a creditului” cuprinde două riscuri succesive: cel de neplată a creanţei de către debitorul
străin în moneda sa naţională şi cel de netransfer, adică neîncasarea ei de către creditor în
valuta convenită.
Iniţial, prin contractele de asigurare a creditului pentru export erau acoperite
“riscurile comerciale normale”, fiind excluşi atât debitorii publici care, prin definiţie nu pot fi
recunoscuţi ca insolvabili, cât şi riscuri provenind din catastrofe, cataclisme naturale.
Actualmente, în cele mai multe contracte de asigurare a creditului sunt incluse şi aceste
riscuri, cea mai mare parte a doctrinei1 clasificând aceste riscuri în funcţie de originea lor în:
 riscuri comerciale (insolvenţa debitorului, neplata prelungită a creanţei de
către debitor - subiect de drept privat);
 riscuri politice (revoluţie, rebeliune, războaie, neplata prelungită a creanţelor
de către debitori - subiecte de drept public);
 riscuri catastrofale (ciclon, inundaţie, cutremur, erupţie vulcanică).
 riscuri monetare sau de netransfer.
Astfel Legea privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export- Import a României
EXIMBANK S.A. şi instrumentele specifice de susţinere a comerţului exterior 36, referindu-se
la activitatea acestei instituţii, arată că aceasta asigură şi reasigură credite de export pe termen
scurt, mediu şi lung împotriva riscurilor comerciale şi de ţară.
Consiliul Concurenţei din România a clasificat riscurile în Instrucţiunile privind
ajutorul de stat în domeniul asigurării creditelor pentru export pe termen scurt37 emise pentru
propriul său uz în riscuri comerciale, definite ca fiind una dintre situaţiile următoare:
 riscuri comerciale, definite ca fiind una dintre situaţiile următoare:
a) rezilierea arbitrară a unui contract de către un debitor adică orice decizie arbitrară luată de
un debitor non public de a întrerupe sau suspenda contractul fără un motiv valabil;
b) refuzul arbitrar al unui debitor non public de a accepta bunurile care fac obiectul
contractului, fără un motiv valabil;
c) insolvenţa unui debitor non public sau a garantului său;
d) neplata prelungită de către un debitor non public sau de către garantul său a unei datorii
rezultând dintr-un contract;
 riscuri politice, care pot fi reprezentate de:
a) dificultăţi şi întârzieri în transferul de devize din ţara debitorului, ca urmare a unui
moratoriu general privitor la datoria externă, declarat de guvernul din ţara debitorului sau de
guvernul unei ţări prin care plata trebuie efectuată;
b) orice alte acţiuni ale guvernului din ţara importatorului care îl pun pe acesta în
imposibilitatea de a plăti, total sau parţial, bunurile care fac obiectul contractului;
c) orice alte acţiuni ale guvernelor străine care împiedică derularea convenţiei de credit sau
determină întârzieri în transferul banilor;

Legea nr. 96/2000 publicată în M.Of. nr. 250 din 6 iunie 2000.
36
37
Aprobate prin Ordinul nr. 2 din 12.12.2003, publicat în M.Of. al României, partea I, nr. 42 din 01.10.2004.

19
d) război, război civil, revoluţii şi alte evenimente similare, în afara României, care împiedică
importatorul să plătească, total sau parţial, bunurile ce fac obiectul contractului;
e) toate pierderile legate de debitorii publici;
f) toate pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara
debitorului, datorită lipsei sau proastei funcţionări a sistemului legal sau judiciar în ţara în
cauză.
 riscuri de catastrofă şi altele:
a)riscurile provenind din cauze politice pot fi reprezentate de una din situaţiile următoare:
dificultăţi şi întârzieri în transferul banilor din ţara debitorului, ca urmare a unui moratoriu
general privitor la datoria externă, declarat de guvernul din ţara debitorului, sau de guvernul
unei terţe ţări, prin intermediul căreia plata trebuie efectuată;
b)Riscurile provenind din cauze comerciale pot fi reprezentate de una din situaţiile
următoare:
a) rezilierea arbitrară a unui contract de către un debitor, adică orice decizie arbitrară luată de
un debitor public sau non-public de a întrerupe sau de a suspenda contractul, fără un motiv
valabil;
b) insolvenţa unui debitor non-public sau a garantului său;
c) neplata prelungită de către un debitor public sau non-public sau de către garantul său a unei
datorii rezultate dintr-un contract.
d) orice alte acţiuni ale guvernului din ţara debitorului care îl pun pe acesta în imposibilitatea
de a rambursa total sau parţial creditul;
e)orice alte acţiuni ale guvernelor străine ce împiedică derularea convenţiei de credit sau
determină întârzieri în transferul banilor;
f)război, război civil, revoluţii şi alte evenimente similare, în afara României, care împiedică
debitorul să ramburseze, total sau parţial, creditul;
g)toate pierderile legate de debitorii publici (măsuri sau decizii ale acestora, ce sunt asimilate
unor intervenţii guvernamentale, care împiedică derularea Convenţiei de credit);
h)toate pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara debitorului
datorită lipsei sau proastei funcţionări a sistemului legal sau judiciar din ţara în cauză.
Pe plan internaţional, exceptând normele comunitare, nu există o clasificare sau o
definire legală a riscurilor cuprinse în asigurarea creditelor pentru export.
Clasificarea Riscurilor
Riscurile cuprinse în asigurarea creditului la export se pot clasifica astfel:
1. în funcţie de calitatea debitorului:
- risc de neplată provenind de la state sau organisme statale;
- risc de neplată provenind de la persoane de drept privat.
2. în funcţie de creditul cuprins în asigurare:
- riscuri în legătură cu creditul furnizor;
- riscuri în legătură cu creditul acheteur.
3. în funcţie de posibilitatea reasigurării:
- riscuri cesibile;
- riscuri necesibile.
4. în funcţie de cauza riscului:
- risc provenind din cauze comerciale;
- risc provenind din cauze necomerciale.

1. Riscul de credit provenind din cauze comerciale

În această categorie sunt incluse insolvenţa şi neplata într-un anumit interval de timp
(termen de graţie), sau neplata prelungită. În acelaşi sens, şi în practica EXIMBANK

20
România, este folosită noţiunea de „risc comercial” ca fiind apariţia unui debit neachitat de
către un cumpărător, care rezultă în mod direct şi numai ca urmare a insolvabilităţii sau
neplăţii prelungite din partea cumpărătorului3. Neplata prelungită apare atunci când
cumpărătorul nu şi-a achitat integral debitul la expirarea perioadei maxime de credit (perioada
de timp egală cu suma dintre perioada de credit convenită între părţile contractului de vânzare
şi perioada de până la 30 de zile convenită, de la caz la caz, între asigurat şi EXIMBANK,
pentru încasarea de către asigurat, a contravalorii mărfii/serviciului prestat exportate), şi în
cazul în care neachitarea nu se datorează unei dispute sau a unui risc exclus de la asigurare.
Acest risc există întotdeauna după îndeplinirea de către exportator a obligaţiei sale,
respectiv după expedierea mărfurilor şi după recepţionarea acestora de către cumpărătorul
străin.
Cum am arătat anterior, în doctrină s-a susţinut că se poate vorbi despre o veritabilă
operaţiune de asigurare numai în cazul în care asigurarea acoperă riscul insolvenţei, nu şi pe
cel al neplăţii.Această dispută doctrinară este de mult timp depăşită, actualmente atât teoria
cât şi practica recunoscând asigurarea riscului de neplată prelungit. Iniţial, acesta a fost
considerat o “prezumţie de insolvenţă”, indemnizaţia de asigurare fiind vărsată provizoriu, în
aşteptarea declarării insolvenţei debitorului. În majoritatea cazurilor, limitarea riscului
comercial de credit la cazurile de insolvenţă dovedite constituie o ignorare a realităţii
economice. Semnele exterioare ale unei stări de insolvenţă nedeclarate de către instanţa
judecătorească le reprezintă neplata uneia sau mai multor creanţe şi existenţa unui concurs de
creditori. Aceste evenimente pot fi, însă, şi urmare a situaţiei dificile a trezoreriei, care nu este
însă suficientă pentru declanşarea unei proceduri colective.
În acest sens, o veritabilă stare de insolvenţă nu duce întotdeauna la declanşarea unei
proceduri colective. Aşa cum se arată, acesta este cazul întreprinderilor pentru care creditorii
renunţă la toate procedurile judiciare ce tind să decreteze starea de insolvenţă. Se creează
astfel un fel de consens tacit între creditori şi chiar instanţele judecătoreşti lasă lucrurile în
această stare în lipsa speranţei creditorilor de recuperare a creanţelor. Acest sistem a fost într-
o perioadă anterioară chiar instituţionalizat în Germania, unde tribunalele refuză să pronunţe
falimentul unei întreprinderi al cărui activ nu este suficient pentru plata cheltuielilor de
lichidare. Mai mult, din statisticile făcute rezultă că numărul de falimente nedeclarate
reprezentau în 1998 aproximativ 15.000 cazuri în Germania, respectiv 80% din numărul
falimentelor pronunţate de instanţele judecătoreşti, toate aceste cazuri fiind calificate drept
insolvenţe de fapt.
Din acest punct de vedere, în cazul singular al riscului insolvenţei, asigurătorii de
credite şi-ar onora obligaţiile fără a putea verifica dacă respectiva creanţă asigurată a fost
reţinută de către sindicul însărcinat cu verificarea acestora.
În accepţiunea EXIMBANK, neplata prelungită apare atunci când cumpărătorul nu
şi-a achitat integral debitul la expirarea perioadei maxime de credit, şi în cazul în care
neachitarea nu se datorează unei dispute sau unui risc exclus de la asigurare38.
Acest risc al creditului datorat unor cauze comerciale poate proveni şi de la necomercianţi,
persoane fizice, însă el este luat în considerare foarte rar pentru materia asigurării creditelor
pentru export şi, în general, nu este asigurat datorită posibilităţii acumulării unui număr mare
de sinistre, în cazul unei crize economice, a şomajului generalizat.
2. Riscul de credit provenind din cauze necomerciale
Acest tip de risc, denumit uneori în mod nefericit risc politic, cuprinde cazurile de
neplată datorate unor cauze politice, catastrofale sau de netransfer. Expresia generală de “risc
politic” a fost folosită în mod tradiţional în opoziţie cu “riscul comercial”39.

38
cnf. disp. art. 11 din Normele privind derularea, în numele şi contul statului, a activităţii de asigurare pe termen
scurt a riscului de neplată la extern

21
Întrucât în multe situaţii asigurătorii privaţi de credite excludeau “riscurile politice” din
asigurarea creditelor practicată de ei, doctrina a subliniat că există cazuri de întrepătrundere a
riscului politic cu riscul comercial, precum şi situaţii în care delimitarea cauzelor comerciale
de cele politice este greu sau imposibil de realizat.
1. Uneori, în cazul unei cereri de despăgubire, asigurătorul trebuie să clarifice dacă
debitorul este întreprindere publică sau privată sau, mai exact, dacă plata este sau nu
consecinţa unui act politic al statului.
Cumpărătorul privat este cel faţă de care poate fi deschisă procedura falimentului în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor de plată, conform procedurilor de drept comun în vigoare în statul
respectiv. Cumpărătorul public este cel care nu poate fi supus procedurii de drept comun fie
pentru că semnătura sa angajează însuşi statul, fie datorită intervenţiei preponderentă a
statului în activitatea sa. Această distincţie este reţinută din anul 1970 de către toţi asigurătorii
de credite din Uniunea Europeană. Şi EXIMBANK România foloseşte acelaşi criteriu de
distincţie, arătând că se consideră ca fiind cumpărător guvernamental (în opoziţie cu
cumpărătorul privat), orice entitate care acţionează în numele statului sau a reprezentanţilor
statului (guvernului unui stat), şi în general orice instituţie publică care în mod legal nu poate
fi declarată falimentară. Pentru a se verifica respectarea Consensus-ului, este asimilat
cumpărătorului guvernamental orice entitate ale cărei obligaţii sunt garantate de guvernul unui
stat. Dacă în contractele de asigurare a creditului pentru export încheiate de către
EXIMBANK România se face clar distincţia între cumpărători de stat şi cei privaţi, în cazul
contractelor încheiate de alţi asigurători români de credite la export, va trebui determinată
noţiunea de „cumpărător public” sau, „cumpărător guvernamental”. Apreciem că, în lipsa
unor precizări terminologice clare făcute de părţi, ar trebui ca în determinarea noţiunii de
cumpărător public să fie cuprinse, alături de stat, instituţii publice centrale sau locale şi
„întreprinderile publice”, aşa cum sunt ele definite de art. 8 din legea nr. 143/1999 privind
ajutorul de stat40, respectiv orice întreprinderile asupra cărora autorităţile publice pot exercita,
direct sau indirect, o influenţă determinantă în virtutea dreptului lor de proprietate, a
participării lor financiare sau a regulilor care guvernează activitatea acestora. Faptul că o
întreprindere publică organizată ca o societate comercială cu capital integral sau majoritar de
stat poate face obiectul unei proceduri de faliment, nu înseamnă cu necesitate că refuzul său
de plată intră în categoria riscului provenind din cauze comerciale. Din moment ce simpla
neplată prelungită a creditului pentru export constituie un caz asigurat, în cadrul contractelor
de asigurare a creditelor pentru export în care se acoperă acest risc nu este necesară începerea
unei proceduri de faliment împotriva debitorului. Ceea ce contează in acest caz este conduita
debitorului care refuză plata, conduită dictată de stat care hotărăşte modalitatea de ducere la
îndeplinire a activităţii acestuia.
2. Şi în privinţa neplăţii creanţei, va fi dificil de determinat caracterul politic sau
comercial al acestui fapt. Revoltele sau revoluţiile pot provoca distrugerea instalaţiilor unei
întreprinderi, iar războiul poate face ravagii în anumite regiuni, dar o instabilitate financiară
ulterioară a debitorului este sau nu un rezultat direct al unor astfel de evenimente. Şi sub acest
aspect, asigurătorul poate acorda o indemnizaţie unui asigurat, fără a şti prea bine dacă a
acoperit un risc politic sau unul comercial.
3. Se poate întâmpla ca în cazul efectuării unor exporturi, să îi fie anunţat
asigurătorului un caz de neplată, iar în momentul constituirii dosarului de daună, debitorul să
argumenteze că este victima unei interdicţii de transfer monetar.

39
Barral Genevieve – L’assurance des crédits a l’exportation, Ed. Nathan, Paris, 1987,pag 67
40
M.Of. al României, Partea I, nr. 744 din 16.08.2005

22
 Riscuri ce nu fac obiectul contractului de asigurare a creditului pentru export

Asigurătorii de credite la export, în scopul atingerii obiectivului lor de susţinere a

exportului, oferă asigurări şi pentru alte evenimente a căror producere influenţează situaţia
economică a furnizorului, dar care nu sunt cuprinse în contractul de asigurare a creditului.
Datorită faptului că asigurătorii de credite acceptă să preia aceste riscuri se pot produce
confuzii cu riscurile ce sunt cuprinse în contractul de asigurare a creditului pentru export. Mai
mult, unele riscuri sunt preluate de asigurătorii de credite prin contracte de asigurare, iar
pentru altele se emit garanţii. O enumerare a acestora este necesară tocmai pentru a le
diferenţia.
1. Riscul de schimb valutar
Acesta se poate produce atunci când în efectuarea unei operaţiuni de export cu plata
la termen se utilizează două monede: (ale ţării exportatorului şi ţării importatorului) iar între
ele nu s-a stabilit un curs de schimb astfel încât, în timp, pot apare efecte pozitive sau negative
pentru exportatori. Atât în cadrul creditului acheteur cât şi a creditului furnizor, exportatorul
va suporta acest risc atunci când moneda de cont în care s-a stabilit oferta de preţ sau preţul
este o valută străină. În cazul aprecierii monezii naţionale a exportatorului, la momentul plăţii
efectuate în valută el va avea în fapt o cantitate mai mică de monedă. După cum se subliniază
constant, furnizorul suportă riscul modificării raportului dintre cele două valute atât în cursul
perioadei de negociere a contractului până la încheierea sa, cât şi ulterior, în perioada de
execuţie a contractului comercial. Bineînţeles că exportatorul care vinde într-o monedă
puternică poate spera să obţină un câştig însă, la modul real, exportatorul este un comerciant,
nu un speculant, astfel încât preferă să renunţe la speranţa hazardată de câştig în schimbul
siguranţei. Protecţia furnizorului împotriva unui asemenea risc se poate face prin multiple
metode, ca de exemplu: efectuarea tranzacţiei în moneda sa naţională, efectuarea unui
împrumut de către furnizor în moneda de plată pentru echilibrarea debitelor şi creanţelor în
acea monedă, inserarea unor clauze valutare în contractul comercial. În plus, introducerea
monedei unice europene a făcut ca, pentru tranzacţiile internaţionale încheiată în spaţiul
monedei EURO, acest risc să dispară. În cadrul acestei garanţii, asigurătorul, contra unei sume
de bani se obligă să acopere în general în proporţie de 100% pierderile furnizorului datorate
fluctuaţiei cursului de schimb, respectiv diferenţa între cursul garantat şi valoarea de schimb a
valutei primite de la bancă (în cazul creditului acheteur) sau de la cumpărător (în cazul
creditului furnizor). În ciuda naturii diferite a garantării riscului de schimb valutar,
asigurătorii de credite au găsit mijloacele de a acorda această garanţie odată cu asigurarea
creditului.
Astfel, se poate introduce o clauză41 în contractele de asigurare a creditului prin care
se stipulează că în schimbul unei prime de asigurare majorată, suma ce se va plăti ca
despăgubire în moneda naţională să fie calculată la cursul de schimb din ziua plăţii şi nu la
cursul de schimb existent la data încheierii contractului de asigurare42.
În prezent, COFACE propune asigurări pentru cursuri de schimb ferme şi definitive,
la vedere şi la termen, sau pentru cursuri evolutive, pentru a se permite, totuşi, exportatorilor
să beneficieze, total sau parţial, de evoluţia pozitivă a cursului monedei de tranzacţie:
 asigurarea de curs import – export tip CIME (l’assurance change import
- export), care acoperă riscuri asupra afacerilor curente. Suportând, în
proporţie de 100% pierderile suferite din schimb, compania de asigurări
garantează stabilitatea veniturilor pentru exportatori sau a cheltuielilor, în

41
În contractele EXIMBANK România denumită clauza “contracararea efectelor deprecierii monedei naţionale”.
42
În situaţia statelor în care tendinţele de depreciere ale monedei naţionale sunt puternice, asigurătorii nu sunt de
acord să preia întregul risc ci stabilesc un plafon (ex: Eximbank România se obligă se plătească o despăgubire ce
poate fi majorată cu max. 50% faţă de despăgubire ce s-ar fi acordat în lipsa clauzei).

23
 cazul importatorilor. Principalele caracteristici ale asigurării sunt: cursul de
schimb garantat este egal cu rata de schimb din ziua în care începe să curgă
asigurarea; garanţia se referă la o sumă estimată de client, în funcţie de
propriile sale previziuni; trimestrial, previziunile sunt comparate cu sumele
facturate efectiv. Dacă previziunile trimestriale nu sunt atinse, vor fi
garantate numai operaţiunile reale, efective. În schimb, dacă valoarea
facturilor este superioară estimărilor, COFACE garantează doar sumele
iniţial previzionate. Cu ocazia încheierii asigurării se poate prevedea o
participare a asiguratului a beneficiilor rezultate din schimb. Nivelul de
participare a asiguratului poate atinge 75% în cazul exportului şi 25% la
import. De asemenea, la acelaşi moment se poate stabili posibilitatea
modificării cursului garantat. Exportatorii, confruntaţi cu creşterea cursului,
pot solicita, deci, pe parcurs, majorarea cursului garantat. Procentul de
modificare este stabilit a priori, neputând depăşi 50% din creşterea de curs.
Modificările de acest gen se pot face doar o singură dată. Costul asigurării
variază în funcţie de moneda în cauză, durata perioadei acoperite, nivelul de
participare a asiguratului la beneficiile provenite din schimb şi eventuala
modificare pe parcurs a cursului asigurat.
 poliţa de asigurare de schimb de tip NEGO (l’assurance change
negotiation), este destinată firmelor ce fac oferte în străinătate (în cazul
licitaţiilor internaţionale). COFACE acoperă şi de această dată pierderea
provenită din variaţiile de curs, în proporţie de 100%, eventualul beneficiu
realizat fiind vărsat companiei de asigurări. Costul asigurării de tip NEGO
cuprinde două elemente: o primă fixă, proporţională cu valoarea garantată,
plătibilă la data începerii contractului de asigurare şi o primă plătibilă numai
dacă contractul comercial se va semna. Nivelul primelor variază între 0,04%
şi 0,77% din suma garantată, în funcţie de valută şi de durata de valabilitate
asigurată.
2. Riscul creşterii costurilor de fabricaţie ale mărfurilor
Furnizorul de produse cu o durată de fabricaţie lungă înfruntă riscul de a vedea
costurile de producţie ridicându-se la cote ce depăşesc previziunile rezonabile. Acest risc este
deosebit de ridicat în ţările în care inflaţia este galopantă.
Mijloacele exportatorului de apărare împotriva efectelor producerii acestui risc sunt destul de
limitate; astfel, el poate oferi un preţ care să includă o proviziune pentru creşterea obişnuită a
preţurilor materiilor prime sau să negocieze în contract o clauză de revizuire a preţurilor.
Aceste metode nu sunt suficiente; dacă prima dintre ele nu apără pe exportator de situaţia
creşterii anormale a costurilor de producţie, cea de-a doua îl face necompetitiv în concurenţă
cu alţi producători. Pentru acest motiv, asigurătorii de credite pentru export au fost
determinaţi să introducă între garanţiile oferite de ei şi garantarea riscului de creştere
“anormală” a costurilor de producţie.
Acest tip de garanţie a provocat controverse aprinse iniţial. S-a afirmat despre ea că
ar constitui de fapt un ajutor direct la export susceptibil de a provoca distorsionarea
concurenţei şi că protecţia furnizorului împotriva efectelor creşterii de producţie determină
slăbirea rezistenţei acestuia la presiunea inflaţiei şi are ea însăşi un efect inflaţionist. În
privinţa protecţiei concurenţei loiale, trebuie arătat că garantarea riscului creşterii preţurilor de
producţie nu produce nici o distorsiune cu condiţia ca această garanţie să fie acordată pentru
creşterea anormală a preţurilor (cu excluderea creşterii previzibile) şi ca franşiză şi costul
garanţiei să fie stabilite ştiinţific.
Acolo unde este practicată, această garanţie nu are caracterul unui ajutor de stat prin
lipsa criteriilor de selecţie. Dacă ajutoarele de stat sunt destinate anumitor domenii sau

24
sectoare tehnologice, garantarea riscului creşterii preţurilor de producţie se face pentru orice
produs şi nu este rezervat prestaţiilor naţionale. În practică, o astfel de garanţie funcţionează
avându-se în vedere preţul de bază, adică preţul produsului din contract fără cheltuielile de
finanţare, transport, asigurare, profit şi franşiză, adică partea de creştere corespunzătoare
inflaţiei normale, previzibilă pentru exportator şi care trebuie indusă în preţurile sale şi
formula de revizuire. În cazul producerii riscului creşterii cheltuielilor de producţie,
indemnizaţia vărsată exportatorului va fi calculată ţinându-se cont de creşterea globală a
preţului produsului finit, diminuată cu creşterea previzibilă ce este stabilită cu anticipaţie.
În cazul scăderii costurilor de fabricaţie exportatorul va fi cel care va plăti garantului.

3. Riscul de fabricaţie (de prelivrare)

Riscul de fabricaţie (riscul de prelivrare), este definit ca fiind riscul de neexecutare a
contractului, datorată faptei cumpărătorului străin sau a statului în care acesta îşi are sediul.
Acest risc este numit “de fabricaţie” în considerarea tradiţiei, întrucât la acest moment nu
cuprinde doar situaţia producerii unor bunuri ci şi oferirii unor servicii.
Această neexecutare se poate datora factorilor politici sau comerciali, corespunzând
riscurilor de origine politică sau comercială. În sfera riscurilor de origine politică este inclusă
situaţia cumpărătorului - persoană juridică de drept public care în mod unilateral reziliază
contractul comercial precum şi situaţia în care autorităţile publice din statul cumpărătorului
interzic încheierea sau buna desfăşurare de contracte cu resortisanţii unor anumite state sau
care privesc importul anumitor bunuri etc. În sfera riscurilor de origine comerciale este
inclusă posibilitatea lichidării judiciare sau dispariţiei cumpărătorului şi cea a suspendării
contractului pentru o perioadă mai mare de şase luni. Existând puternice asemănări între
riscurile acoperite prin asigurarea creditului şi riscuri de fabricaţie asigurătorii de credite
pentru export acoperă ambele tipuri, de multe ori, prin încheierea unor contracte eronat
numite de asigurare de credit.
EXIMBANK România asigură acest tip de risc, sub denumirea de „risc de
prelivrare”, în cadrul activităţii de asigurare pe termen scurt a riscului de neplată la extern în
numele şi contul statului. Acest contract prevede1 compensarea oricăror pierderi pe care
asiguratul le suferă ca rezultat al producerii riscului de prelivrare, în speţă, imposibilitatea,
pentru asigurat, de a-şi continua îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale şi, în particular, de
a produce mărfurile comandate, atât timp cât această imposibilitate este datorată, direct şi în
întregime, unuia dintre următoarele evenimente:
a) Insolvabilitatea cumpărătorului;
b) Rezilierea contractului comercial de către cumpărător, cu condiţia obţinerii unei
hotărâri judecătoreşti în favoarea asiguratului (această hotărâre judecătorească fiind definitivă
şi investită cu formulă executorie în ţara cumpărătorului), care să confirme că, cumpărătorul
va lua asupra sa toate pierderile suportate de asigurat şi rezultate din această reziliere. Oricum,
această condiţie nu va fi impusă, dacă procedurile legale nu se pot desfăşura datorită unei
imposibilităţi de natură juridică sau de ordin material, care a fost adusă la cunoştinţa
EXIMBANK şi care nu se poate imputa acestuia;
c) Apariţia, în ţara cumpărătorului a unui război, război civil, revoluţie, revoltă
sau insurecţie;
d) Orice măsuri legislative şi guvernamentale în ţara cumpărătorului;
e) Orice decizie a guvernului ţării Asiguratului, cum ar fi prohibiţia sau restricţiile
la exportul de bunuri aflate în proces de producţie sau rechiziţionarea acestor bunuri. Această
clauză reglementează asigurarea cheltuielilor apărute în derularea contractului de la data
începerii asigurării până la data când aceste cheltuieli încetează să se mai producă, plus
posibile cheltuieli care rezultă inevitabil, direct şi în întregime ca urmare a apariţiei riscului
(cost de stocare, taxe, rambursarea tranşelor). Ca şi în cazul asigurării creditului, asigurătorul

25
lasă în sarcina asiguratului o parte din risc, franşiza având rolul cointeresării furnizorului în
buna desfăşurare a contractului şi nu alegerea cu atenţie a partenerilor contractuali.
4. Riscul variaţiei dobânzii la credite
Condiţiile de creditare oferite cumpărătorului străin sunt un element esenţial în
negocierea unui contract. Dacă această creditare trebuie făcută pe o durată destul de lungă,
condiţiile în care cel care acordă creditul se va refinanţa pot varia destul de mult.
Acest risc va fi preluat de către cumpărător dacă el va accepta să fie creditat în condiţiile unei
dobânzi variabile1. Însă atât furnizorul cât şi bancherul care pot oferi un credit cu dobândă
fixă beneficiază de un avantaj comercial incontestabil în condiţiile concurenţei internaţionale
acerbe. Aşa cum am indicat în capitolul destinat metodelor de finanţare a exportului, preluarea
riscului de variaţie a dobânzii de creditare se face de către stat fie prin sistemul bonificării
dobânzii (vărsarea unei subvenţii ori de câte ori creditul de refinanţare este mai costisitor) fie
prin sistemul stabilizării dobânzii (acordarea de către stat a mijloacelor de refinanţare la o
dobândă fixă). De multe ori, statul intervine prin intermediul organismului de asigurare a
creditelor pentru export ce acţionează pentru contul statului care va prelua acest risc contra
unei prime.

26