Curs Finante FR 2017

CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................................
Unitatea de învăţare 1
Noțiuni generale privind finanţele şi funcţiile acestora
1.1. Introducere ................................................................................................................................. 7

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................................ 7
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................................... 8
1.3.1. Conceptul de „finanțe”..................................................................................... 8
1.3.2. Funcțiile și rolul finanțelor publice............................................................................. 9
1.4. Îndrumar pentru autoverificare .................................................................................................. 11
Procese şi fluxuri financiare
2.1. Introducere ................................................................................................................................. 15

2.3.1. Mecanismul financiar.................................................................................................. 16
2.3.2. Sistemul financiar............................................................................................ 16
2.3.3. Pârghiile financiare..................................................................................................... 17
2.3.4. Cadrul instituțional specific finanțelor publice în România....................................... 17
Sistemul cheltuielilor bugetare
3.1. Introducere ................................................................................................................................. 23

3.3.1. Considerații generale privind cheltuielile publice...................................................... 24
3.3.2. Tipologia cheltuielilor publice.................................................................................... 25
3.3.3. Structura cheltuielilor bugetare în România.............................................................. 27
Sistemul veniturilor bugetare
4.1. Introducere ................................................................................................................................. 32

4.3.1. Conținutul și tipologia fondurilor publice.................................................................... 33
4.3.2. Structura veniturilor bugetare...................................................................................... 34
4.3.3. Impunerea fiscală și principiile ei................................................................................ 35
1
Impozite, taxe şi contribuţii – consideraţii generale
5.1. Introducere ................................................................................................................................. 41
5.3.1. Conținutul, rolul și elementele tehnice impozitelor.................................................... 42
5.3.2. Asieta impozitelor....................................................................................................... 43
5.3.3. Impozitele personale................................................................................................... 44
5.3.4. Impozitele pe avere..................................................................................................... 47
5.3.5. Impozitele indirecte și alte taxe.................................................................................. 48
Bugetul de stat
6.1. Introducere ................................................................................................................................. 54

6.3.1. Conținutul și rolul bugetului de stat............................................................................. 55
6.3.2. Principii bugetare......................................................................................................... 58
6.3.3. Procesul bugetar........................................................................................................... 62
6.3.4. Structura bugetului de stat al României....................................................................... 65
Bugetele locale
7.1. Introducere ................................................................................................................................. 70

7.3.1. Conținutul, principiile și etapele întocmirii bugetelor locale....................................... 71
7.3.2. Proiectarea şi adoptarea bugetelor locale..................................................................... 73
7.3.3. Veniturile și cheltuielile bugetelor locale.................................................................... 76
Creditul public şi datoria publică
8.1. Introducere ................................................................................................................................. 82

8.3.1. Definirea creditului public și a datoriei publice.......................................................... 83
8.3.2. Mecanismul formării și caracteristicile creditului public........................................... 83
8.3.3. Elementele tehnice ale împrumutului de stat.............................................................. 85
8.3.4. Operațiuni specifice împrumuturilor de stat............................................................... 87
8.3.5. Datoria publică............................................................................................................ 90
2
Consideraţii generale privind pieţele financiare
9.1. Introducere ................................................................................................................................. 95

9.1. Piața financiară – concept și structură........................................................................... 96
9.2. Titlurile financiare......................................................................................................... 98
9.3. Indicii bursieri................................................................................................................ 107
Aspecte generale privind sistemul bancar
10.1. Introducere ............................................................................................................................... 112

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................................................................... 112
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................................. 113
10.3.1. Definirea, componentele și funcțiile sistemului bancar............................................ 113
10.3.2. Operațiunile pasive ale băncilor comerciale............................................................. 114
10.3.3. Operațiunile active ale băncilor comerciale.............................................................. 115
10.4. Îndrumar pentru autoverificare ................................................................................................ 117
Introducere în finanţele firmei
11.1. Introducere ............................................................................................................................... 120

11.3.1. Structura finanțelor firmei.............................................................................. 121
11.3.2. Teorii privind finanțele firmei........................................................................ 123
11.3.3. Funcțiile finnțelor firmei................................................................................ 126
Echilibrul financiar al firmei
12.1. Introducere ............................................................................................................................... 130

12.3.1. Rolul echilibrului financiar în determinarea poziției financiare a firmei........ 131
12.3.2. Fondul de rulment......................................................................................... 132
12.3.3. Nevoia de fond de rulment............................................................................ 133
12.3.4. Trezoreria netă.............................................................................................. 134
3
Principalii indicatori economico-financiari de apreciere a situaţiei firmei
13.1. Introducere ............................................................................................................................... 138

13.3.1. Indicatori de lichiditate și solvabilitate..................................................................... 139
13.3.2. Indicatori de gestiune................................................................................................ 140
13.3.3. Indicatori de rentabilitate.......................................................................................... 141
Finanţarea investiţiilor
14.1. Introducere ............................................................................................................................... 145

14.3.1. Decizia de investiții................................................................................................... 146
14.3.2. Elemente financiare ale investiției............................................................................ 148
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare.................................................................................. 153
4
INTRODUCERE
Disciplina Finanțe este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor fundamentale,
scopul parcurgerii acesteia fiind înțelegerea proceselor și fenomenelor financiare atât la nivelul
agentului economic, cât și la nivel macroeconomic prin însușirea de către studenți a noțiunilor de bază
privind finanțele Înteresul pentru înțelegerea proceselor și fenomenelor financiare este unul
fundamental deoarece vizează problema formării resurselor financiare de susținere a activității la orice
nivel (de la cel individual, la cel al agenților economici sau la cel al statului), problema gestionării și
multiplicării acestor resurse și problema utilizării lor cu cel mai mare efect.
Cunoştinţele dobândite în urma parcurgerii acestei discipline sunt absolut necesare în exercitarea
profesiei de economist și reprezintă baza disciplinelor de specialitate cuprinse în programa
următoarelor semestre de studii ale ciclului de licență și, apoi, de masterat.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind finanțele,
pornind de la bazele conceptuale cu care operează această activitate. Obiectivul general al studiului
disciplinei este cel al însușirii „vocabularului” general al finanțelor. Pentru atingerea obiectivului
general se vor îndeplini următoarele obiective specifice:
 dobândirea cunoștințelor generale privind finanțele publice și finanțele firmei
 dezvoltarea capacității studenților de a opera teoretic și practic cu aceste cunoștințe.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și
specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 cunoașterea vocabularului general al finanțelor
 capacitatea de a utiliza noțiunile învățate la locul și în contextul potrivit
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi
a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 cunoașterea cadrului general al finanțelor publice și al finanțelor firmei
 înțelegerea proceselor și fluxurilor financiare și ale componentelor acestora
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului
 cunoașterea metodelor de impunere fiscală, de colectare a veniturilor bugetare și de
realizare a cheltuielilor bugetare
 abilitatea de a întocmi un tablou de finanțare-creditare, o situație a fluxurilor de numerar
 cunoașterea modului de evaluare a echilibrului financiar al firmei și de calcul a
principalilor indicatori economico-financiare de apreciere a activității firmei
 abilitatea de utilizare a echipamentelor informatice în executarea lucrărilor specifice
domeniului finanțelor
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de
valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile
ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice)
 acuratețea gândirii financiare
 fermitatea utilizării noțiunilor generale specifice finațelor
5
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare
întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea
cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a
studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Noțiuni generale privind finanţele şi funcţiile acestora (2 ore)

Unitatea de învăţare 2. Procese şi fluxuri financiare (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Sistemul cheltuielilor bugetare (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Sistemul veniturilor bugetare (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Impozite, taxe şi contribuţii – consideraţii generale (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Bugetul de stat (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Bugetele locale (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. Creditul public şi datoria publică (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Consideraţii generale privind pieţele financiare (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Aspecte generale privind sistemul bancar (2 ore)
Unitatea de învăţare 11. Introducere în finanţele firmei (2 ore)
Unitatea de învăţare 12. Echilibrul financiar al firmei (2 ore)
Unitatea de învăţare 13. Principalii indicatori economico-financiari de apreciere a
situaţiei firmei (2 ore)
Unitatea de învăţare 14. Finanţarea investiţiilor (2 ore)
Teme de control (TC)
Nu este cazul
Bibliografie obligatorie:
1. Anghelache Gabriela, Piața de capital. Caracteristici. Evoluții. Tranzacții, Editura Economică,

București, 2004
2. Belean Pavel, Anghelache Gabriela, Risti Lucia, Gânguță Alina, Finanțele publice ale României,
Ediția a III-a, Editura Economică, București, 2007
3. Melicher W. Ronald, Norton A. Edgar, Introduction to finance: Markets, Investments and financial
management, Wiley, 2007
4. Stâneanu Gheorghe, Florea Cristina Gabriela, Finanţele firmei, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004
5. Zaharia Vasile, Finanţe publice, Editura George Bariţiu, Cluj Napoca, 2002
6. Stancu Ion, Finanţe. Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor, Analiza şi gestiunea
financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2002
7. Banks Erik, Finance – the basics, Routledge, Abingdon, 2007
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile și subiecte în extenso, ţinându-se
cont de participarea la activităţile aplicative ale studentului.
6
Noțiuni generale privind finanţele şi funcţiile acestora
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Finanțele: știință și disciplină de studiu
1.3.2. Funcțiile și rolul finanțelor publice
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
Disciplina Finanțe a fost înscrisă în planul de înățământ

drept disciplină fundamentală, deducând de aici faptul că prin
parcurgerea conținutului acesteia studeinții își vor însuși cunoștințe
de bază în domeniul de stuiu respectiv. În îndeplinirea acestui scop
este necesar să pornim de la a stabili conținutul noțiunii finanțe
pornind de la etimologia acesteia. Abordările finanțelor în diferite
forme de manifestare prezente, reprezintă, în opinia noastră, un alt
reper în îndeplinirea scopului parcurgerii acestei discipline.
Obiectivele unităţii de învăţare:

 cunoașterea etimologiei cuvântului finanțe
 definirea expresiilor finanțe publice, finanțe private
 cunoașterea caracteristicilor finanțelor publice,
repsectiv a finanțelor private
 cunoașterea funcțiilor finanțelor publice.
Competenţele unităţii de învăţare:

 studenţii vor putea să definească termeni precum
finanțe, finanțe publice, finanțe private
 studenţii vor putea să diferențieze finanțele publice și
finanțele private
 studenții vor cunoaște funcțiile finanțelor publice.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Noțiuni generale privind finanţele şi

funcţiile acestora timpul alocat este de 2 ore.
7
1.3.1. Conceptul de „finanțe”
Noțiunea de finanțe provine latinescul „finare”, care se

traduce prin a termina, a încheia un diferend, o acțiune judiciară în
legatură cu plata unei sume de bani. De la acest cuvânt s-a format
„financia” sau „financia pecuniaria”, adică plata în bani. Se
presupune că din aceste cuvinte latinești s-a născut noțiunea
„finance” folosită în Franța în secolele XV-XVI, care avea mai
multe înțelesuri și anume: sume de bani, resurse bănești, venit al
statului, iar „les finances” echivala cu gospodaria publică,
patrimoniul statului
Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește
„finanțele” ca fiind:
1. totalitatea mijloacelor bănești care se găsesc la dispoziția
unui stat și care sunt necesare pentru îndeplinirea funcțiilor și
sarcinilor sale
2. știință care studiază finanțele
În opinia noastră
 „finanțele” reprezintă o parte a relațiilor economico-
sociale, exprimate în formă bănească, cu ajutorul cărora se
formează, se repartizează și se gestionează fondurile bănești ale
statului și ale agenților economici
 „finanțele”, în general, includ și creditul, finanțele
private, asigurările
 în abordarea noțiunii „finanțe”, este necesar să facem
distincție între „finanțele publice” și „finanțele private”
Finanțele publice exprimă relații sociale de natură
economică, născute în procesul de constituire și utilizare a
resurselor financiare publice de către stat, pe de o parte, și membrii
săi, pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes
general a societății.
Finanțele private exprimă relațiile social-economice
bănești prin intermediul cărora entitățile economice își constituie,
gestionează și controlează resursele financiare. Entitățile
economice își procură resursele financiare necesare din activitatea
și rezultatele economice proprii și de pe piața financiară.
Deosebiri între finanțele publice și finanțele private
1. Constituirea resurselor finanțelor publice se face, în cea
mai mare măsură, prin constrângere de la persoane fizice sau
juridice, și numai într-o anumită măsură, și pe calea
împrumuturilor, pe bază de relații contractuale.
Resursele necesare finanțelor private se realizează, în
primul rând, pe calea disponibilităților proprii ale entităților
economice, iar diferența necesară se realizează pe bază
contractuală, în condițiile cererii și a ofertei, prin credit bancar.
2. În situația în care statul nu își onorează obligațiile de
finanțări aprobate prin bugete, împotriva acestuia nu se pot lua
măsuri de executare silită. În schimb, executarea silită este
principala cale de soluționare a neachitării obligațiilor entităților
economice către bugetul statului sau a nerespectării angajamentelor
contractuale privind creditele .
8
3. Scopul constituirii resurselor publice este acela al
satisfacerii nevoilor generale ale societății, în timp ce scopul
constituirii resurselor financiare private este acela al obținerii de
profit și al maximizării acestuia, în beneficiul unui grup restrâns de
întreprinzători sau chiar al unuia singur.
4. Gestiunea fondurilor publice este supusă reglementărilor
dreptului public, în timp ce gestiunea finanțelor private este supusă,
în primul rând, dreptului comercial, și numai în relațiile entităților
economice cu statul, intervin și reglementările dreptului public.
5. La constituirea resurselor financiare publice participă toți
membrii societății, persoane fizice și juridice (care au venituri
impozabile sau dețin averi), iar la participarea fondurilor private
participă un număr restrâns de persoane, uneori chiar și una
singură.
6. Prin politicile fiscale și bugetare folosite de stat cu
prilejul constituirii și utilizării resurselor financiare publice, statul
intervine în viața economică și socială, avantajând sau sancționând
financiar anumiți subiecți din economie și societate, așa cum
înțelege el că este avantajos pentru economie și echitabil pentru
societate.
În cadrul finanțelor private, în procesul de distribuire a
câștigurilor, iau parte numai persoane care au participat la
constituirea resurselor în mod direct și proporțional cu contribuția
fiecăreia la capitalul social, după ce și-au onorat obligațiile fiscale
pentru societate.
1.3.2. Funcțiile și rolul finanțelor publice
În abordarea acestui subiect este de dorit să facem de la

început delimitarea între funcțiile și rolul finanțelor, astfel:
 „funcțiile” finanțelor reprezintă modalitățile de
manifestare a conținutului lor (modalitățile prin care își ating
obiectivul, acela de a mobiliza și aloca resursele financiare necesare
desfășurării activității publice și private)
 „rolul” finanțelor se concretizează în rezultatele
obținute ca urmare a manifestării funcțiilor lor, respectiv în
influența pe care acestea o exercită asupra mediului economic,
politic și social (de exemplu: prin creșterea alocărilor bugetare
pentru învățământ se va îmbunătăți calitatea bazei materiale sau
calificarea cadrelor didactice etc.)
În literatura de specialitate întâlnim o multitudine de opinii
în ceea ce privește funcțiile finanțelor publice . În scop didactic, noi
le vom sintetiza astfel:
1. funcția de repartiție
2. funcția de control
3. funcția de intervenție a statului în economie
1. Funcția de repartiție a finanțelor publice

Funcția de repartiție a finanțelor publice constă în
mobilizarea la dispoziția statului a unei fracțiuni din produsul intern
brut și în repartizarea acesteia în vederea realizării sarcinilor și
atribuțiilor sale.
9
Din acest motiv, considerăm că funcția de repartiție are 2
subfuncții:
 subfuncția de constituire a fondurilor publice
 subfuncția de alocare a resurselor
1.1. Subfuncția de constituire a fondurilor publice
Această subfuncție se realizează între stat, pe de o parte, ca
beneficiar al acestor resurse și diverse persoane fizice sau juridice,
pe de altă parte, în calitate de contribuabili:
 agenții economici, indiferent de forma de proprietate
sau forma juridică de organizare
 societățile bancare, de asigurări și financiare
 instituțiile publice
 persoanele fizice
 asociațiile și colectivitățile de grup care nu dau naștere
unei persoane juridice
Fondurile publice provin din:
 distribuirea PIB (îmbrăcând forma impozitelor pe
venit, pe profit, pe dividende, a impozitelor indirecte, a
contribuțiilor obligatorii etc)
 distribuirea unei părți din avuția națională (îmbrăcând
forma impozitelor pe avere, pe proprietate)
 împrumuturi de stat (de la persoane fizice sau juridice,
din țară sau din străinătate, de la organisme financiar-bancare
regionale sau internaționale și/sau de la guvernele altor state)
 alte finanțări nerambursabile (amenzi, penalități,
vărsăminte ale instituțiilor publice, redevențe, chirii, donații,
ajutoare etc.)
1.2. Subfuncția de alocare a resurselor publice
Această subfuncție constă în distribuirea, alocarea și
utilizarea resurselor publice de către stat către membrii societății,
persoane fizice și juridice beneficiare.
Se concretizează în finanțarea de către stat a unor utilități și
servicii publice prin intermediul instituțiilor publice create, a
regiilor autonome, a întreprinderilor de stat și chiar al statului
însuși, prin instituțiile sale specializate: președinție, parlament,
guvern etc..
Beneficiarii acestor finanțări sunt:
 persoane fizice și juridice
 instituții și unități speciale care produc servicii publice
sau semipublice: armata, ordinea publică, siguranța statului,
parlamentul, președinția, guvernul, instituțiile publice centrale și
locale, regiile autonome.
Alegerea priorităților în distribuirea resurselor publice pe
diferite acțiuni reprezintă una dintre cele mai importante decizii ale
autorităților, deoarece de aceasta depinde dezvoltarea sau stagnarea
economiei statului respectiv sau a societății, în general.
De exemplu: - alocarea resurselor publice spre sectorul
neproductiv va determina stagnarea evoliției statului respectiv
- alocarea resurselor publice spre sectoarele care produc
valoarea adăugată, în condițiile asigurării unei protecții sociale
acceptabile va determina dezvoltarea statului respectiv.
10
De asemenea, în alocarea resurselor publice trebuie să se
aibă în vedere zonele, regiunile sau localitățile mai puțin
dezvoltate, spre acestea îndreptându-se resurse suplimentare atât
din bugetul de stat cât și din bugetele locale nu doar pentru
finanțarea unor utilități și servicii publice, ci și pentru acordarea
unor facilități, inclusiv fiscale, întreprinderilor care își desfășoară
activitatea în aceste regiuni.
2. Funcția de control a finanțelor publice
Funcția de control a finanțelor publice este determinată de
faptul că:
a) resursele publice aparțin întregii societăți, iar
societatea este interesată ca acestea să fie corect stabilite în sarcina
contribuabililor, colectate în întregime și dirijate corespunzător spre
domeniile prioritare
b) controlul este necesar pentru administrarea
corespunzătoare a acestora, păstrării integrității lor, prin
combaterea neglijenței și a risipei etc.
Tipologia controlului funcție de momentul efectuării
acestuia
Funcție de acest criteriu, deosebim:
1. controlul efectuat în faza de constituire a resurselor
publice, exercitat de către instituțiile de specialitate ale statului
Ministerul Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare
Fiscală; verifică stabilirea cuantumului corect al obligațiilor fiscale
pe care le au contribuabilii; alături de MF un rol important îl au în
efectuarea controalelor și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției
Sociale și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională
de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Agenția Națională
pentru Ocuparea forței de Muncă etc.
2. controlul efectuat în faza de utilizare a resurselor
financiare publice, control exercitat tot de către MF cu prilejul
deschiderii creditelor bugetare și al angajării de plăți prin trezoreria
statului, dar și prin activitatea organelor centrale și locale ale
administrației publice care le utilizează în scopul îndeplinirii
funcțiilor lor; în această fază se verifică dacă alocările bugetare au
o bază legală, sunt oportune și necesare
3. controlul efectuat aposteriori (după de cheltuielile
bugetare au fost deja efectuate) prin Curtea de Conturi a României
și celelalte instituții amintite anterior, la puncul 1.
3. Funcția de intervenție a statului în economie
Funcția de intervenție a statului în economie a fost resimțită
mai ales după efectul devastator al crizelor economice mondiale din
1929 - 1933 și s-a dezvoltat tot mai mult, odată cu creșterea
complexității problemelor sociale ale națiunilor.
Intervenția statului în economie, se manifestă, în primul
rând, prin stimularea unor subiecți economici și prin inhibarea
activității altora. Aceasta se realizează prin măsurile de politică
fiscală și bugetară.
Prin sistemul reglementărilor fiscale statul acordă înlesniri,
reduceri sau alte facilități fiscale în domeniul impozitelor, taxelor
sau al majorărilor și penalităților de întârziere.
Prin politicile bugetare statul sprijină direct ramuri,
sectoare sau diferite unități productive, sau chiar persoane fizice,
domenii și activități care îl interesează sau prezintă interes pentru
societate
11
Sinteza unităţii de învăţare 1
Finanțele publice exprimă relații sociale de natură economică, născute în procesul de

constituire și utilizare a resurselor financiare publice de către stat, pe de o parte, și membrii săi, pe de
altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societății.
Finanțele private exprimă relațiile social-economice bănești prin intermediul cărora entitățile
economice își constituie, gestionează și controlează resursele financiare. Entitățile economice își
procură resursele financiare necesare din activitatea și rezultatele economice proprii și de pe piața
financiară.
În literatura de specialitate întâlnim o multitudine de opinii în ceea ce privește funcțiile
finanțelor publice . În scop didactic, noi le vom sintetiza astfel:
1. funcția de repartiție
2. funcția de control
3. funcția de intervenție a statului în economie
1. Funcția de repartiție a finanțelor publice
Funcția de repartiție a finanțelor publice constă în mobilizarea la dispoziția statului a unei
fracțiuni din produsul intern brut și în repartizarea acesteia în vederea realizării sarcinilor și atribuțiilor
sale.
Din acest motiv, considerăm că funcția de repartiție are 2 subfuncții:
 subfuncția de constituire a fondurilor publice
 subfuncția de alocare a resurselor
2. Funcția de control a finanțelor publice
Funcția de control a finanțelor publice este determinată de faptul că:
c) resursele publice aparțin întregii societăți, iar societatea este interesată ca acestea să fie
corect stabilite în sarcina contribuabililor, colectate în întregime și dirijate corespunzător spre
d) controlul este necesar pentru administrarea corespunzătoare a acestora, păstrării
integrității lor, prin combaterea neglijenței și a risipei etc.
3. Funcția de intervenție a statului în economie
Intervenția statului în economie, se manifestă, în primul rând, prin stimularea unor subiecți
economici și prin inhibarea activității altora. Aceasta se realizează prin măsurile de politică fiscală și
bugetară.
Concepte şi termeni de reţinut

 finanțe
 finanțe publice
 finanțe private
 resurse publice
 politică fiscală
 politică bugetară
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt părțile între care se nasc relații de natură economică în cazul finanțelor publice
și care este scopul stabilirii acestor relații?
2. Definiți finanțele publice.
3. Definiți finanțele private
4. Care sunt sursele de proveniență ale resurselor financiare necesare desfășurării activității
entităților economice?
5. Enumerați cel puțin 4 deosebiri între finanțele publice și finanțele private.
12
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Funcțiile finanțelor publice sunt:
a) funcția de control, funcția de alocare a resurselor și funcția de constituire a fondurilor
publice
b) funcția de alocare a resurselor și funcția de constituire a fondurilor publice și funcția de
intervenție a statului în economie
c) funcția de repartiție, funcția de intervenție a statului în economie și funcția de control
d) funcția de alocare a resurselor și funcția de constituire a fondurilor publice și funcția de
repartiție
2. În procesul de constituire a fondurilor publice proveniența acestora este:

a) împrumuturi de stat
b) distribuirea unei părți din avuția națională
c) distribuirea PIB
d) donații de la persoane fizice
3. Funcția de intervenție a statului în economie se manifestă prin:

a) controlul efectuat în faza de constituire a resurselor
b) prin măsuri de politică fiscală și bugetară
c) prin împrumuturi de stat
d) prin distribuirea unei părți din avuția națională
4. Scopul constituirii resurselor financiare private este:

a) satisfacerea nevoilor generale ale societății
b) sancționarea anumitor subiecți din economie
c) distribuirea câștigurilor
d) obținerea de profit și maximizarea acestuia
13
5. Funcția de control a finanțelor publice este determinată de faptul că:
a) statul intervine în viața economică și socială, avantajând sau sancționând financiar
anumiți subiecți din economie și societate
b) controlul este necesar pentru administrarea corespunzătoare a acestora, păstrării
integrității lor, prin combaterea neglijenței și a risipei etc.
c) alegerea priorităților în distribuirea resurselor publice pe diferite acțiuni reprezintă una
dintre cele mai importante decizii ale autorităților
d) resursele publice aparțin întregii societăți, iar societatea este interesată ca acestea să fie
corect stabilite în sarcina contribuabililor, colectate în întregime și dirijate corespunzător spre
Bibliografie obligatorie
14
Procese și fluxuri financiare
2.1. Introducere
2.3.1. Mecanismul financiar
2.3.2. Sistemul financiar
2.3.3. Pârghiile financiare
2.3.4. Cadrul instituțional specific finanțelor publice în România
2.1. Introducere
Mecanismul financiar, componentă a mecanismului

economic, este constituit din totalitatea structurilor, formelor,
metodelor și pârghiilor economico-financiare prin intermediul
cărora se constituie, administrează și utilizează fondurile bănești
publice ale statului, necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale.
După însușirea de către studenți a expresiei finanțe publice
considerăm necesară prezentarea proceselor și fluxurilor financiare
specifice finanțelor publice.

 cunoașterea componentelor mecanismului financiar
 cunoașterea componentelor sistemului financiar
 definirea noțiunii buget
 cunoașterea bugetului general consilidat din România
 cunoașterea pârghiilor fiscale
 însușirea cadrul instituțional specific finanțelor publice
în România

 studenţii vor putea să definească noțiunea buget
 studenţii vor cunoaște componentele mecanismului
financiar, în general și componentele sistemului financiar, în
particular
 studenții vor cunoaște cadrul instituțioal specific
finanțelor publice în România.
Pentru unitatea de învățare Procese și fluxuri financiare, timpul

alocat este de 2 ore.
15
2.3.1. Mecanismul financiar
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor,

procedeelor și instrumentelor de conducere/reglare a funcționării
economiei naționale, în ansamblul ei.
Mecanismul financiar, componentă a mecanismului
economic, este constituit din totalitatea structurilor, formelor,
metodelor și pârghiilor economico-financiare prin intermediul
cărora se constituie, administrează și utilizează fondurile bănești
publice ale statului, necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale.
Mecanismul financiar este format din componente cu un
grad mai ridicat de stabilitate:
 sistemul financiar
 structura organelor financiare
și unele cu un caracter mobil
 pârghii financiare fiscale și bugetare
 reglementări cu caracter financiar - juridic
2.3.2. Sistemul financiar
Sistemul financiar reprezintă ansamblul metodelor,

tehnicilor și logisticii necesare constituirii și utilizării resurselor
financiare de către instituțiile statului, special create în acest sens.
Derularea resurselor financiare în cadrul acestui sistem se
realizează printr-un complex de planuri financiare (bugete).
Sistemul financiar abordat prin prisma bugetelor, cuprinde:
 bugetul de stat
 bugetele locale
 bugetul asigurărilor sociale de stat
 bugetul fondurilor speciale (bugetul fondului național
unic al asigurărilor sociale de sănătate și bugetul asigurărilor pentru
șomaj)
 bugetele instituțiilor publice autonome
 bugetul trezoreriei statului
 bugetul instituțiilor publice finanțate integral sau
parțial din bugetul statului
 bugetele constituite pe seama fondurilor externe
nerambursabile, bugetul fondurilor constituite din credite externe
contractate sau garantate de stat
 bugetele de venituri și cheltuieli ale agenților
economici
 bugetele de venituri și cheltuieli ale societăților
bancare, de asigurări și reasigurări.
Sistemul bugetar din România este cel mai bine
reprezentat de BUGETUL GENERAL CONSOLIDAT în care se
includ toate veniturile și cheltuielile bugetare și extrabugetare care
se derulează prin intermediul instituțiilor publice.
Bugetul general consolitat, deși nu este un buget de sine
stătător prin construcție și execuție, el se definește ca o sumă a
veniturilor și cheltuielilor bugetelor din componență, funcție de
care se determină deficitul bugetar consolidat și după cuantumul
căruia sunt judecate finanțele publice ale României.
16
Componentele bugetului general consolidat
 bugetul de stat
 bugetul autorităților locale
 fondurile de asigurări sociale (bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetul pentru asigurările pentru șomaj, bugetul
Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate)
 Fondul Special pentru Modernizarea Drumurilor
 Fondul Special de Reasigurare
 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
 Fondul pentru Dezvoltarea Agriculturii Românești
 Fondul Regiei Autonome „Administrația Națională a
Drumurilor”.
2.3.3. Pârghiile financiare
Prin pârghii financiare vom înțelege metode de prelevare a

resurselor financiare la dispoziția statului și de utilizare a fondurilor
publice, instrumente prin care statul intervine în economie și
societate. Astfel, sunt încurjate sau descurajate ramuri de activitate,
subramuri, servicii etc.
pârghiile financiare au un caracter:
 fiscal
 bugetar
Pârghiile financiare cu caracter fiscal sunt legate de
procesul de constituire a resurselor financiare publice și se
manifestă sub forma cotelor de impozitare mai mult sau mai puțin
avantajoase, a unor înlesniri fiscale, reduceri, scutiri, amânări,
eșalonări la plată a impozitelor și taxelor.
Pârghiile financiare cu caracter bugetar sunt legate de
subfuncția de utilizare a resurselor bugetare prin politica de prețuri,
tarife, subvenții, prime de export sau de producție, acoperirea
diferențelor de preț etc.
2.3.4. Cadrul instituțional

specific finanțelor publice în România
Pentru aplicarea metodelor și tehnicilor, pârghiilor

financiare prin care se mobilizează și se repartizează resursele
financiare ale statului, este necesară funcționarea unui cadru
instituțional și organizatoric.
Organele administrației centrale și locale, care îndeplinesc,
pe lângă atribuțiile lor specifice, și atribuții de natură financiar-
bugetară sunt:
 Parlamentul
 Guvernul
 Ministerul Finanțelor Publice
 Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale
 Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări
Sociale
 Ministerul Sănătății
 Casa Națională de Asigurări Sociale de Sănătate
 Banca Națională a României
 Curtea de Conturi a României
17
Drepturi și obligații ale Parlamentului
 ia decizii privind politicile financiar-bugetare, valutare
și monetare
 aprobă legile bugetare, legile fiscale, legea finanțelor
publice, legea bancară, a asigurărilor sociale etc.
 are drept de control asupra aplicării acestor legi,
privind modul în care sunt constituite și utilizate fondurile publice,
precum și asupra organelor și persoanelor care sunt implicate în
mânuirea fondurilor publice.
Notă: la nivelul bugetelor locale, drepturile și obligațiile similare
Parlamentului le au Consiliile Locale și Județene și Consiliul
General al Municipiului București.
Drepturi și obligații ale Guvernului

 pregătește și execută deciziilor financiare bugetare
 elaborează proiectul bugetului de stat, al bugetului
asigurărilor sociale de stat, al bugetelor fondurilor speciale și a
conturilor generale anuale de execuție a acestor bugete (în etapa
umrătoare acestea sunt supuse dezbaterii parlamentare)
 ia măsurile necesare executării acestora
 definește politicile fiscal-bugetare prin emiterea de
ordonanțe, în perioada în care este abilitat de parlament cu aceste
atribuții (perioade de vacanță ale acestuia sau în situații de urgență)
Notă: la nivelul bugetelor locale, drepturile și obligațiile similare
guvernului le au birourile executive ale primăriilor si consiliilor
județene.
Drepturi și obligații ale Ministerului Finanțelor Publice –

organ de specialitate al Guvernului în domeniul financiar-
bugetar
 propune guvernului politica macrieconomică și asigură
aplicarea uniformă a acesteia prin gestiunea balanțelor financiare,
monetare și valutare
 elaborează proiectul bugetului de stat și ia măsurile
executării acestuia în bune condiții
 organizează funcționarea trezoreriei statului, prin
intermediul căreia efectuează operațiunile financiare în domeniul
public
 exercită controlul fiscal asupra veniturilor bugetare și
controlul preventiv asupra cheltuielilor componentelor bugetului
general consolidat
 întocmește prognoze, programe, analize, studii de
oportunitate la nivel macroeconomic sau sectorial
 asigură fundamentarea realizării echilibrului financiar,
monetar și valutar la nivel macroeconomic
 efectuează un control financiar posterior asupra
utilizării eficiente a resurselor financiare publice, precum și a
respectării legilor în domeniul financiar-bugetar
 inițiază, negociază și încheie acorduri internaționale în
domeniul relațiilor financiare, reprezentând statul în acest context
 participă la elaborarea actelor normative financiare și
avizează altele, cu referire la efectele financiar-bugetare ale
acestora
18
Drepturi și obligații ale Ministerului Muncii, Familiei și
Protecției Sociale și ale Casei Naționale de Pensii și Alte
Drepturi de Asigurări Sociale
 participă la elaborarea și întocmirea bugetului
asigurărilor sociale de stat, a bugetului asigurărilor pentru șomaj și
a contului general de execuție a acestora (cu sprijinul MFP, care
vizează și certifică propunerile MMFPS și CNPAS)
 controlează modul în care se execută bugetul
asigurărilor sociale de stat și bugetul asigurărilor pentru șomaj prin
organele lor teritoriale
Drepturi și obligații ale Ministerului Sănătății și ale Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate
 participă la elaborarea și întocmirea bugetului fondului
național unic de asigurări sociale de sănătate (cu sprijinul MFP,
care vizează și certifică propunerile MS și CNAS)
 controlează modul în care se execută bugetul fondului
național unic de asigurări sociale de sănătate
Drepturi și obligații ale Băncii Naționale a României

 stabilește și conduce politica monetară și de credit
 urmărește stabilitatea monetară
 supraveghează activitatea societăților bancare
 participă la executarea componentelor bugetului
general consolidat, prin administrarea contului curent general al
trezoreriei statului
Drepturi și obligații ale Curții de Conturi a României – organ

de control al Parlamentului
 exercită un control aposteriori asupra modului în care
au fost constituite și folosite resursele financiare publice de către
instituțiile publice sau regiile autonome, dar și asupra tuturor
persoanelor care mânuiesc sau utilizează fonduri publice
 controlul este exercitat în numele parlamentului asupra
tuturor organelor sau organismelor de stat (inclusiv a
parlamentului) centrale sau locale
Mecanismul financiar este format din componente cu un grad mai ridicat de stabilitate:
 sistemul financiar
 structura organelor financiare
și unele cu un caracter mobil
 pârghii financiare fiscale și bugetare
 reglementări cu caracter financiar - juridic
Sistemul financiar abordat prin prisma bugetelor, cuprinde:
 bugetul de stat
 bugetele locale
 bugetul asigurărilor sociale de stat
19
 bugetul fondurilor speciale (bugetul fondului național unic al asigurărilor sociale de
sănătate și bugetul asigurărilor pentru șomaj)
 bugetele instituțiilor publice autonome
 bugetul trezoreriei statului
 bugetul instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul statului
 bugetele constituite pe seama fondurilor externe nerambursabile, bugetul fondurilor
constituite din credite externe contractate sau garantate de stat
 bugetele de venituri și cheltuieli ale agenților economici
 bugetele de venituri și cheltuieli ale societăților bancare, de asigurări și reasigurări.
Pârghiile financiare cu caracter fiscal sunt legate de procesul de constituire a resurselor
financiare publice și se manifestă sub forma cotelor de impozitare mai mult sau mai puțin avantajoase,
a unor înlesniri fiscale, reduceri, scutiri, amânări, eșalonări la plată a impozitelor și taxelor.
Pârghiile financiare cu caracter bugetar sunt legate de subfuncția de utilizare a resurselor
bugetare prin politica de prețuri, tarife, subvenții, prime de export sau de producție, acoperirea
diferențelor de preț etc.
Organele administrației centrale și locale, care îndeplinesc, pe lângă atribuțiile lor specifice, și
atribuții de natură financiar-bugetară sunt:
 Parlamentul
 Guvernul
 Ministerul Finanțelor Publice
 Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale
 Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale
 Ministerul Sănătății
 Casa Națională de Asigurări Sociale de Sănătate
 Banca Națională a României
 Curtea de Conturi a României

 mecanism economic
 mecanism financiar
 sistem financiar
 pârghii financiare fiscale
 pârghii financiare bugetare
 buget consolidat
 cadru instituțional al finanțelor publice

1. Enumerați cel puțin 3 componente ale bugetului general consolidat al României.
2. Enumerați cel puțin 6 componente ale sistemului financiar abordat prin prisma bugetelor.
3. Exemplificați pârghiile financiare cu caracter fiscal utilizate stat, în manifestarea funcției
sale de intervenție în economie.
4. Exemplificați pârghiile financiare cu caracter bugetar utilizate stat, în manifestarea
funcției sale de intervenție în economie.
5. Exemplificați drepturile și obligațiile de natură financiar-bugetară ale Parlamentului
României.
20
1. Componentele mecanismului financiar cu un grad mai ridicat de stabilitate sunt:
a) sistemul financiar și reglementările cu caracter financiar juridic
b) pârghiile financiar-fiscale și bugetare și reglementările cu caracter financiar-juridic
c) sistemul financiar și structura organelor financiare
d) structura organelor financiare și pârghiile financiar-fiscale și bugetare
2. Componentele mecanismului financiar cu un caracter mobil sunt:

a) sistemul financiar și reglementările cu caracter financiar juridic
b) pârghiile financiar-fiscale și bugetare și reglementările cu caracter financiar-juridic
c) sistemul financiar și structura organelor financiare
d) structura organelor financiare și pârghiile financiar-fiscale și bugetare
3. Parlamentul României:
a) pregătește și execută deciziilor financiare bugetare
b) aprobă legile bugetare, legile fiscale, legea finanțelor publice, legea bancară, a
asigurărilor sociale etc.
c) inițiază, negociază și încheie acorduri internaționale în domeniul relațiilor financiare,
reprezentând statul în acest context
d) ia decizii privind politicile financiar-bugetare, valutare și monetare
4. Ministerul Finanțelor Publice:

a) elaborează proiectul bugetului de stat și ia măsurile executării acestuia în bune condiții
b) întocmește prognoze, programe, analize, studii de oportunitate la nivel macroeconomic
sau sectorial
c) exercită un control aposteriori asupra modului în care au fost constituite și folosite
resursele financiare publice de către instituțiile publice sau regiile autonome, dar și asupra tuturor
persoanelor care mânuiesc sau utilizează fonduri publice
d) controlul este exercitat în numele parlamentului asupra tuturor organelor sau
organismelor de stat (inclusiv a parlamentului) centrale sau locale
21
5. Banca Națională a României:
a) stabilește și conduce politica monetară și de credit
b) participă la elaborarea și întocmirea bugetului fondului național unic de asigurări sociale
de sănătate (cu sprijinul mfp, care vizează și certifică propunerile ms și cnas)
c) controlează modul în care se execută bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul
asigurărilor pentru șomaj prin organele lor teritoriale
d) urmărește stabilitatea monetară.
22
Unitatea de învățare 3
Sistemul cheltuielilor bugetare
3.1. Introducere
3.3.1. Considerații generale privind cheltuielile publice
3.3.2. Tipologia cheltuielilor publice
3.3.3. Structura cheltuielilor bugetare în România
3.1. Introducere
Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui

conţinut îl reprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor
economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi persoane
fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor
financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor
acestuia. Cunoașterea de către sudenți a conținutului acestora și al
scopuilui în care sunt realizate reprezintă, în opinia noastră, încă
unul dintre aspectele fundamentale ale finanțelor.

 cunoașterea conținutului cheltuielilor publice
 definirea expresiilor cheltuieli publice, cheltuieli
bugetare
 cunoașterea diferențelor dintre cheltuielile publice și
cheltuielile bugetare
 cunoașterea structurii cheltuielilor bugetare în
România.

 studenţii vor putea să definească termeni precum
cheltuieli publice, cheltuieli bugetare
 studenţii vor putea să diferențieze cheltuielile publice
de cheltuielile bugetare
 studenţii vor putea să descrie structura cheltuielilor
bugetare în România
Pentru unitatea de învățare Sistemul cheltuielilor bugetare timpul

23
3.3.1. Considerații generale privind cheltuielile publice
Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui

fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor
financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor
acestuia.
Conceptul de cheltuieli publice este legat de îndeplinirea
funcţiei de alocare a finanţelor publice şi anume de componenta ei
privind repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului.
În sfera de cuprindere a acestor cheltuieli se includ, după
criteriul instituţiei care le efectuează:
1. cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de
stat, care pot fi particularizate după sursa de finanţare în:
a. finanţate din bugetul de stat (bugetul central de stat, în cazul
statelor federative)
b. finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat
c. finanţate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare)
2. cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice locale,
care, în cazul statelor federative, se regăsesc pe două niveluri ale
ierarhiei structurii administrativ-teritoriale:
a. efectuate de organele administrativ-teritoriale intermediare (state,
provincii, regiuni ş.a.)
b. efectuate de organele administrativ-teritoriale locale (oraşe,
comune etc.)
3. cheltuieli publice efectuate de organisme/administraţii
internaţionale/supranaţionale.
Unele din aceste cheltuieli pot fi transferuri între
componentele sistemului naţional de bugete.
Dacă luăm drept criteriu includerea sau nu a acestor
transferuri în cheltuielile publice, acestea se clasifică în:
1. cheltuieli neconsolidate, care cuprind respectivele transferuri,
fiind deci totalul cheltuielilor publice din sistemul naţional de
bugete: cheltuielile publice ale administraţiilor publice centrale,
cheltuielile publice ale organelor administrativ-teritoriale
intermediare, cheltuielile publice ale organelor administrativ
teritoriale locale
2. cheltuieli consolidate,
Destinaţia cheltuielilor publice generează o structură a lor
pe două componente:
1. avans de produs intern brut, reprezentând cheltuieli ale
instituţiilor publice pentru formarea brută de capital
2. consum definitiv de produs intern brut, reprezentând orice alte
cheltuieli ale instituţiilor publice, numite în mod obişnuit şi curente
sau de funcţionare.
Cheltuielile publice pot fi structurate şi după criteriul
sursei formale de finanţare:
1. cheltuieli bugetare, finanţate din bugetul de stat, din bugetul
asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale/intermediare sau din
bugetele instituţiilor publice autonome
2. cheltuieli finanţate din fonduri cu destinaţie specială
24
3. cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare
neincluse în bugetele administraţiilor/instituţiilor publice; veniturile
care se pot constitui ca extrabugetare sunt menţionate sau decurg
din prevederi legale; cheltuielile efectuate din aceste venituri sunt
stabilite în mod autonom de administraţia/instituţia publică ce a
realizat venituri extrabugetare; atât veniturile, cât şi cheltuielile
respective sunt definite într-un plan de venituri şi cheltuieli
extrabugetare şi sunt supuse controlului financiar privind legalitatea
constituirii/utilizării lor
4. cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (în statele în
care legea prevede execuţia bugetului de stat prin Trezoreria
publică).
Toate aceste patru criterii de structurare a cheltuielilor
publice au în vedere conţinutul lor. Din acest conţinut rezultă
evident deosebirea între cheltuielile publice şi cheltuielile
bugetare:
1. Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a
cheltuielilor bugetare, adică acestea din urmă sunt parte a celor
dintâi şi le includ numai pe cele efectuate din bugetul de stat, din
bugetele locale/intermediare şi din bugetul asigurărilor sociale de
stat. Cheltuielile publice le includ pe acestea şi, în plus, pe cele
efectuate din fonduri extrabugetare, din fondurile
autorităţilor/instituţiilor internaţionale/supranaţionale sau din
veniturile proprii obţinute de instituţiile publice.
2. Cheltuielile bugetare se efectuează strict pe baza
creditelor bugetare, în timp ce cheltuielile publice se efectuează şi
pe baza altor surse financiare decât creditele bugetare. Aceasta
înseamnă că efectuarea cheltuielilor bugetare se poate face strict în
limita şi pe baza aprobării lor de către Parlament sau de către
autoritatea intermediară/locală investită de acesta pentru a aproba
bugete. Aceasta mai înseamnă şi că efectuarea cheltuielilor
bugetare este determinată nu numai de constituirea/existenţa
resurselor de finanţare, ci şi, în mod neapărat, de existenţa aprobării
din partea organului legislativ pentru efectuarea lor.
3.3.2. Tipologia cheltuielilor publice
Varietatea cheltuielilor publice a făcut necesară

introducerea unor criterii pentru structurarea lor. Necesitatea
decurge din nevoile de analiză ante sau postfactum, dar şi din
cerinţele procesului de elaboarare a bugetelor/programelor/
planurilor financiare şi de definire a indicatorilor bugetari.
Clasificaţia cheltuielilor publice se poate face pe baza
criteriilor de conţinut, deja menţionate, dar şi pe baza unora
operaţionale rezultate din practica financiară, în primul rând
bugetară, şi din practica statistică a diferitelor state.
În prezent sunt uzuale, de asemenea, criterii rezultate din
practica şi cerinţele unor organisme internaționale.
Principalele criterii de clasificaţie operaţională sunt:
1. Clasificaţia administrativă, bazată pe instituţiile prin
care se efectuează cheltuielile publice: minister, departament, judeţ
etc.. Motivaţia acestei clasificaţii rezultă din faptul că asigură o
repartizare a cheltuielilor pe o structură existentă, bine ierarhizată şi
care permite identificarea comodă a ordonatorilor de credite, a
25
beneficiarilor şi a legăturilor lor „pe verticală”. Dezavantajul rezidă
în aceea că structura administrativă suferă modificări relativ dese,
ceea ce îngreunează analizele comparative în dinamică; de pildă, o
comună/instituţie este arondată „azi” unui judeţ/minister, iar
„mâine” altuia, astfel încât dinamica cheltuielilor trebuie ajustată în
cazul unei analize a evoluţiilor plurianuale.
2. Clasificaţia economică presupune două grupări:
A. după natura cheltuielii:
a) cheltuieli curente sau de funcţionare, adică acelea care asigură
întreţinerea activităţii instituţiei publice beneficiare, reprezentând
consumuri definitive şi care anual trebuie reînoite
b) cheltuieli de capital, numite şi de investiţii, care au în vedere
dezvoltarea şi modernizarea instituţiei beneficiare
B. după tipul de cheltuială:
c) cheltuieli privind serviciile publice, care presupun existenţa unei
contraprestaţii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu
(munca unui funcţionar, o reparaţie efectuată de un depanator),
plata unor furnituri etc.
d) cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestaţie; ele
reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor:
 persoane fizice (pensionari, studenţi, elevi şomeri
etc.), în care caz cheltuielile au caracter social pentru că au în
vedere susţinerea lor ca indivizi făcând parte din categorii sociale
defavorizate sau cu handicap
 administraţii locale (judeţ, municipiu, oraş, comună),
în vederea completării resurselor lor financiare, în care caz au
caracter mixt (şi social şi economic)
 altor persoane juridice (instituţii, întreprinderi ş.a.),
sub formă de subvenţii (de costuri, de export, de restructurare, de
redresare financiară etc.), în care caz au caracter economic.
3. Clasificaţia funcţională, care are în vedere structura de
activitate: domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Această
clasificaţie este favorabilă realizării obiectivelor de politică
economică şi financiară a statului deoarece permite identificarea
unor activităţi sau spaţii geografice care sunt cele mai
recomandabile pentru stimulare/descurajare prin pârghiile fiscală,
vamală, a cheltuielilor guvernamentale.
4. Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care
este efectuată cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele
financiare publice:
a) cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe
certe, astfel încât sting angajarea statului pentru realizarea unui
anumit obiectiv; de pildă, plata salariilor angajaţilor unui spital
public sau virarea unei sume în contul unei lucrări de investiţie la o
primărie
b) cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie,
reflectate în conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi
publice sau regularizarea unor avansuri
c) cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declanşa
numai condiţionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu:
garanţii de stat (statul va suporta cheltuieli numai în măsura în care
cel garantat nu îndeplineşte anumite clauze/condiţii pe care şi le-a
asumat faţă de cel faţă de care statul a garantat); de asemenea,
cheltuieli din rezerve (din rezerva bugetară, de exemplu, se acordă
ajutor financiar unor zone calamitate).
26
5. Clasificaţia ONU, folosită inclusiv de insituţiile sale
specializate, poate fi:
a) funcţională, identificând cheltuielile după destinaţia lor:
 servicii publice generale (aparatul şi administraţia
celor trei puteri în stat: legislativ, executiv, jurisdicţional)
 apărare
 educaţie
 sănătate (inclusiv cercetare fundamentală)
 securitate socială şi bunăstare (asistenţă, asigurări,
protecţie, toate de natură socială)
 acţiuni economice
 locuinţe şi servicii comunale
 recreaţie, cultură, religie
 alte cheltuieli
b) economică, identificând cheltuielile după implicarea produsului
intern brut: consum final, formarea brută de capital (investiţii în
capital fix, creşterea stocurilor materiale, achiziţii de terenuri,
active necorporale, transferuri de capital).
3.3.3. Structura cheltuielilor bugetare în România
În practica bugetară a României, structura cheltuielilor

bugetare, ca parte a celor publice, a cunoscut modificări pronunţate
şi alerte mai ales după 1990. Reformarea economiei şi a statului a
necesitat şi o reformă a bugetului în toate componentele procesului
bugetar. Se regăsesc în aceasta: reforma fiscală, elemente ale
reformei administrative şi instituţionale, aspecte ale reformei
legislative etc. În planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de
stat, include la cheltuieli o structură pe trei criterii.
Clasificaţia economică grupează cheltuielile în capitole,
subcapitole, articole şi aliniate, ceea ce permite definirea conturilor
din contabilitatea publică în măsură să reflecte fidel alocarea
fondurilor şi execuţia bugetară.
Structura cheltuielilor bugetare, conform acestei clasificaţii,
se prezintă astfel:
I. Cheltuieli curente, din care:
1. Cheltuieli de personal
2. Cheltuieli materiale şi servicii
3. Subvenţii
4. Prime
5. Transferuri, din care:
a) consolidabile: de la bugetul de stat către bugetele locale şi
fondurile speciale
b) neconsolidabile: burse, alocaţii, pensii, ajutoare, indemnizaţii,
contribuţii, cotizaţii, subvenţii la unele dobânzi bancare ş.a. pentru
studenţi şi elevi copii, IOVR, alte persoane
defavorizate/handicapate, organisme internaţionale etc.
6. Dobânzi aferente datoriei publice
7. Rezerve
II. Cheltuieli de capital
III. Împrumuturi acordate
IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane, din
care:
27
a) privind creditele externe din care:
- rambursări
- plăţi de dobânzi şi comisioane
b) privind creditele interne, din care:
- rambursări
Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile pe părţi,
ceea ce permite identificarea sectoarelor de activitate, astfel:
I. Servicii publice generale, în care se include sectorul „Autorităţi
publice”: Preşedinţia, autorităţile legislative, cele judecătoreşti, cele
executive şi alte organe ale autorităţilor publice
II. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în care se includ
armata, poliţia, protecţia şi paza contra incendiilor, jandarmeria,
instituţiile siguranţei naţionale ş.a.
III. Cheltuieli social-culturale, în care se includ sectoarele
„Învăţământ”, „Sănătate”, „Cultură, religie şi acţiuni pentru
activitatea şi de tineret” şi „Asistenţă socială”
IV. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
V. Acţiuni economice, care includ marile sectoare din economie:
industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte
sectoare economice
VI. Alte acţiuni, în care se includ cercetarea ştiinţifică ş.a.
VII. Acţiuni pe bază de Hotărâri ale Guvernului, în care se includ
fondul de rezerve bugetare, fondul de intervenţie pentru calamităţi
naturale şi sinistraţi şi fondul la dispoziţia Guvernului pentru
relaţii cu Republica Moldova.
VIII. Împrumuturi acordate
IX. Transferuri pentru bugetul asigurărilor sociale
Clasificaţia administrativă sau instituţională grupează
cheltuielile pe instituţii publice centrale autonome, cum sunt
ministerele, agenţiile guvernamentale ş.a. Toate acestea au statut de
ordonator de credite principal, care primeşte resurse şi le defalcă
pentru nevoi proprii şi pentru instituţiile care le sunt subordonate
(ordonatori de credite secundari, care, în plan bugetar, au atribuţii
similare faţă de unităţile care le sunt subordonate – adică
ordonatorii de credite terţiari).
În buget, cheltuielile apar întâi pe total, conform
clasificaţiei economice.
În continuare apar cheltuielile defalcate pe părţi, conform
clasificaţiei funcţionale, prezentate distinct pe sectoare şi, în cadrul
lor, detaliat pe capitole, subcapitole, articole şi aliniate, prevăzute
în clasificaţia economică. În final apar cheltuielile defalcate
conform clasificaţiei administrative, adică pe fiecare minister, în
cadrul fiecăruia detaliat pe sectoare, conform clasificaţiei
funcţionale, şi pe capitole, subcapitole, articole şi aliniate,
prevăzute în clasificaţia economică. Astfel, de exemplu, la partea a
III-a, sectorul „Învăţământ” sunt înscrise toate cheltuielile făcute în
acest scop, indiferent de ministerul/instituţia care le face, defalcat
pe capitole de cheltuieli „Curente” (de personal, materiale şi
servicii şi altele, dacă este cazul) şi „De capital”. Practic, celelalte
capitole (împrumuturi şi rambursări) nu apar, nefiind specifice
acestui sector de activitate. Aceste cheltuieli reprezintă totalul
cheltuielilor pentru învăţământ, prevăzute în clasificaţia
administrativă la fiecare minister în parte, deoarece astfel de
cheltuieli tipice pentru Ministerul Educaţiei şi Cercetării sunt
28
efectuate ca şi cheltuieli netipice de către alte ministere, cum sunt:
Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, Ministerul
Transporturilor ş.a..

Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut îl reprezintă exprimarea în
formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi
juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării
funcţiilor şi atribuţiilor acestuia.
Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare, adică acestea din urmă
sunt parte a celor dintâi şi le includ numai pe cele efectuate din bugetul de stat, din bugetele
locale/intermediare şi din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile publice le includ pe acestea
şi, în plus, pe cele efectuate din fonduri extrabugetare, din fondurile autorităţilor/instituţiilor
internaţionale/supranaţionale sau din veniturile proprii obţinute de instituţiile publice.
Cheltuielile bugetare se efectuează strict pe baza creditelor bugetare, în timp ce cheltuielile
publice se efectuează şi pe baza altor surse financiare decât creditele bugetare. Aceasta înseamnă că
efectuarea cheltuielilor bugetare se poate face strict în limita şi pe baza aprobării lor de către
Parlament sau de către autoritatea intermediară/locală investită de acesta pentru a aproba bugete.
Aceasta mai înseamnă şi că efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată nu numai de
constituirea/existenţa resurselor de finanţare, ci şi, în mod neapărat, de existenţa aprobării din partea
organului legislativ pentru efectuarea lor.
Structura cheltuielilor bugetare în România se prezintă astfel:
I. Cheltuieli curente, din care:
1. Cheltuieli de personal
2. Cheltuieli materiale şi servicii
3. Subvenţii
4. Prime
5. Transferuri, din care:
a) consolidabile: de la bugetul de stat către bugetele locale şi fondurile speciale
b) neconsolidabile: burse, alocaţii, pensii, ajutoare, indemnizaţii, contribuţii, cotizaţii, subvenţii la
unele dobânzi bancare ş.a. pentru studenţi şi elevi copii, IOVR, alte persoane
defavorizate/handicapate, organisme internaţionale etc.
6. Dobânzi aferente datoriei publice
7. Rezerve
II. Cheltuieli de capital
III. Împrumuturi acordate
IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane, din care:
a) privind creditele externe din care:
- rambursări
b) privind creditele interne, din care:
- rambursări

 cheltuieli publice
 cheltuieli bugetare
 cheltuieli curente
 cheltuieli de capital
29
1. Definiți cheltuielile publice
2. Definiți cheltuielile bugetare
3. Enumerați categoriile de cheltuieli publice după natura cheltuielii conform clasificației
economice
4. Enumerați categoriile de cheltuieli publice după tipul cheltuielii conform clasificației
economice
5. Ce are în vedere clasificația funcțională a cheltuielilor publice?
1. Cheltuielile publice:
a) includ cheltuielile bugetare
b) sunt incluse în cheltuielile bugetare
c) se suprapun conținutului cheltuielilor bugetare
d) nu au legătură cu cheltuielile bugetare.
2. Potrivit clasificației economice după natura lor, cheltuielile publice cuprind:

a) cheltuieli curente
b) cheltuieli de transfer
c) cheltuieli de capital
d) cheltuieli virtuale.
3. Potrivit clasificației economice după tipul lor, cheltuielile publice cuprind:

a) cheltuieli curente
b) cheltuieli de transfer
c) cheltuieli de capital
d) cheltuieli privind serviciile publice.
30
4. În structura cheltuielilor bugetare ăn România la cheltuieli curente sunt cuprinse:
a) cheltuieli virtuale
b) cheltuieli de personal
c) prime
d) cheltuieli materiale și servicii
5. Clasificația administrativă grupează cheltuielile pe:

a) tipuri de cheltuieli
b) instituții publice
c) sectoare de activitate
d) nici una dintre cele de mai sus.
31
Sistemul veniturilor bugetare
4.1. Introducere
4.3.1. Conținutul și tipologia fondurilor publice
4.3.2. Structura veniturilor bugetare
4.3.3. Impunerea fiscală și principiile ei
4.1. Introducere
Veniturile publice sunt un concept financiar al cărui

fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia constituirii resurselor
financiare ale statului cu scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor
acestuia. Cunoașterea de către studenți a surselor de constituire a
fondurilor publice reprezintă un element esențial al pregătirii
acestora.

 cunoașterea conținutului veniturilor publice
 cunoașterea tipologiei veniturilor publice
 definirea expresiilor venituri publice, venituri
bugetare, impozite directe, impozite indirecte
 cunoașterea principiilor impunerii fiscale

 studenţii vor putea să definească expresii precum
venituri publice, venituri bugetare, impozite directe, impozite
indirecte
 studenţii vor putea să diferențieze impozitele directe
de cele indirecte
 studenţii vor putea să descrie principiile impunerii
Pentru unitatea de învățare Sistemul veniturilor bugetare timpul

32
4.3. Conținutul unității de învățare
4.3.1. Conținutul și tipologia veniturilor publice
Veniturile publice sunt un concept financiar al cărui
fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia constituirii resurselor
financiare ale statului cu scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor
acestuia.
Veniturile publice includ resursele financiare ale
administraţiei de stat, ale asigurărilor sociale de stat şi ale
instituţiilor publice cu caracter autonom.
Dimensiunea şi structura lor depind de un complex de
factori, în care se includ:
 factori economici, concretizaţi în produsul intern brut
şi dinamica sa
 factori monetari, de tipul masă monetară, credit,
dobândă, concretizaţi în preţ şi evoluţia sa
 factori sociali, respectiv educaţionali, culturali, de
sănătate ş.a.
 factori demografici, concretizaţi în numărul şi
structura populaţiei şi care determină numărul contribuabilor
 factori politici şi militari
 factori financiari, care se concretizează în dimensiunea
cheltuielilor publice.
1. Fonduri publice funcție de bugetele prin care sunt
constituite
a) venituri ale bugetului de stat
b) venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat
c) venituri ale bugetelor locale
d) fonduri speciale constituite în afara bugetului de stat
e) fonduri din mijloace extrabugetare ale instituțiilor
centrale și locale (venituri proprii)
f) fonduri gestionate de trezoreria centrală (împrumuturi
contractate direct de stat, recupererarea creanțelor externe ale
statului, fonduri externe nerambursabile etc.)
g) venituri din bugetul propriu al Trezoreriei statului
2. Categorii de fonduri publice din punct de vedere
economic
a) impozite, taxe, contribuții obligatorii și alte vărsăminte
cu caracter obligatoriu (venituri fiscale și nefiscale, fonduri externe
nerambursabile, donații și sponsorizări)
b) resurse generale ale trezoreriei statului
c) emisiunea monetară suplimentară fără acoperire în
economia reală
3. Categorii de fonduri publice din punct de vedere al
repetabilității
a) resurse financiare ordinare – pe care statul le-a instituit
de mulți ani, sub o denumire sau alta, dar aceleași din punct de
vedere economic
b) resurse financiare extraordinare – împrumuturile de stat
interne sau externe, emisiunea bănească suplimentară (cu sau fără
acoperire cu mărfuri, servicii, aur sau depozite bancare), ajutoare,
donații
33
provenienței
a) resurse publice interne
b) resurse publice externe – provenite din împrumuturi
contractate pe piața externă de la bănci private, guverne, organisme
financiare internaționale
proprietății
a) resurse publice originale – provenite din patrimoniul
statului sau din activitatea directă a întreprinderilor sale prin
vărsămintele sub forma impozitelor sau din profitul net, sau
indirect, prin vânzări de bunuri publice sau închirieri, concesionări,
emisiuni bănești fără acoperire
b) resurse publice derivate – care provin din activitatea
privată a persoanelor juridice sau fizice, inclusiv din împrumuturi
de stat
6. Categorii de fonduri publice după conținutul lor
economic
a) venituri publice curente – care au ca sursă valoarea nou
creată a activităților productive sau vărsămintele indirecte ale celor
care lucrează în sfera neproductivă
b) venituri publice din capital – care au ca izvor de
proveniență averea națiunii
4.3.2. Structura veniturilor bugetare
Conform legii bugetului de stat structura veniturilor

bugetare este cea prezentată în continuare.
I. Venituri curente, din care:

A. Venituri fiscale, din care:
1 Impozite directe
a) impozit pe profit
b) impozit pe salarii şi venituri, din care:
• cote şi sume defalcate pentru bugetele locale (se scad)
c) alte impozite direct
d) contribuţii;
2 Impozite indirecte, din care:
a) TVA, din care:
• încasat
• sume defalcate pentru bugetele locale (se scad)
b) accize
c) taxe vamale
d) alte impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
II. Venituri din capital
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
Veniturile fiscale reprezintă cea mai însemnată parte a

veniturilor publice, sunt clasificate la rândul lor după mai multe
criterii:
a) caracteristicile de fond şi formă:
 impozite directe, stabilite pentru fiecare contribuabil în
parte, nominal, aşezate pe venit şi/sau pe avere
34
 impozite indirecte, stabilite pe consumul de bunuri şi
servicii, nepersonalizate, aşezate pe cheltuieli
b) obiectul impunerii:
 impozite pe venit
 impozite pe avere
 impozite pe consum
c) scopul urmărit:
 impozite financiare, instituite pentru acoperirea
cheltuielilor statului
 impozite de ordine, instituite pentru limitarea unor
acţiuni sau pentru realizarea unor obiective, altele decât cele
fiscale, de exemplu: suprataxele pentru limitarea consumului de
tutun, impozitele pentru fondurile speciale
d) frecvenţa încasării:
 impozite permanente sau ordinare, care au caracter
peren şi se încasează periodic
 impozite incidentale sau extraordinare, care se instituie
pentru perioade determinate şi au de regulă un scop strict precizat
care, odată realizat, determină desfiinţarea respectivului impozit
e) instituţia administratoare:
 impozite ale administraţiei centrale, încasate direct la
bugetul de stat, din care se pot stabili nivele sau cuantumuri ce pot
fi reţinute de organele locale; de exemplu, impozitul pe salarii
pentru care, prin legea bugetului, se stabileşte ce judeţe şi în ce cotă
îşi pot reţine o parte din impozitul pe salarii colectat de la unităţile
rezidente în respectivul judeţ
 impozite ale administraţiei locale, care se încasează de
către organul local care le-a iniţiat.
Impozitele directe, la rândul lor, se clasifică după obiectul

impunerii în:
 impozite reale, aşezate pe obiecte şi care nu ţin seama
de situaţia personală a contribuabilului, cum sunt: impozitul
funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţi industriale şi
comerciale şi profesii
 libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc
 impozite personale, aşezate pe venit sau pe avere şi
care ţin seama de situaţia personală a contribuabilului.
Impozitele indirecte, la rândul lor, se clasifică după forma
lor în:
 taxe de consum
 venituri din monopoluri fiscale
 taxe vamale
 taxe de timbru şi de înregistrare.
4.3.3. Impunerea fiscală şi principiile ei
Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi

din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a
unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în
vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Persoanele fizice sau juridice în cauză sunt, în principal,
cetăţeni români sau agenţi economici cu domiciliul în România, dar
pot fi şi cetăţeni străini sau agenţi economici străini care desfăşoară
35
activitate în România, în măsura în care ei dobândesc venituri sau
posedă averi în ţara noastră. Toţi cei de la care se percep impozite
sunt numiţi generic contribuabili. Pentru contribuabilii străini
există o reglementare specială, reprezentând acordul între România
şi ţara de origine a respectivului contribuabil privind evitarea dublei
impuneri juridice internaţionale.
Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile
fiscale ale statului, în principal sub forma impozitelor şi taxelor.
Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:
a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care
precizează la cine se referă, în legătură cu ce se stabileşte etc.
Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai
de organul legislativ naţional (parlamentul) sau de consiliile locale
în limitele stabilite de parlament
b) are titlu definitiv şi nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă
plata impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu
o poate reclama sau redobândi în nici un fel
c) este fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că în schimbul plăţii
impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi
echivalent; în legătură cu aceasta, nu poate fi însă exclusă pretenţia
pe care un contribuabil o poate avea, în mod cu totul îndreptăţit,
faţă de stat, de a beneficia şi el (contribuabilul) de efectele pe care
le are sau ar trebui să le aibă pentru cetăţean îndeplinirea de către
stat a funcţiilor sale.
Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt
diferenţiate spaţial (geografic, pe ţări) şi temporal şi sunt marcate
de anumite limite determinate de :
 factori interni sistemului de impunere (progresivitatea
cotelor de impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al
impunerii etc.)
 factori externi sistemului de impunere (nivelul per
capita al produsului intern brut, suportabilitatea impunerii,
amploarea angajării statului în soluţionarea problemelor
economico-sociale, natura regimului politic ş.a.).
Progresivitatea cotelor de impunere este de multe ori
esenţială pentru o repartizare cât mai echitabilă a „poverii fiscale”.
În acest sens este recomandabil ca impunerea să nu se facă în cotă
unică, ci să fie prevăzute cote diferenţiate care să ţină seama şi de
puterea economică a contribuabilului (veniturile/averea sa), dar şi
de situaţia sa socială (întreţine o familie numeroasă, este singurul
întreţinător, face parte dintr-o categorie defavorizată ş.a.).
Diferenţierea excesivă este la fel de contraproductivă ca şi
nediferenţierea, deoarece creează dificultăţi în procesul de
percepere, dar şi condiţii pentru evaziune.
Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul
fiscalităţii şi se determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii
calculată ca raport între veniturile fiscale ale statului și produsul
intern brut. Acest indicator este de factură macroeconomică şi
caracterizează media „poverii fiscale” într-o ţară. În veniturile
fiscale se pot sau nu include contribuţiile pentru securitatea socială,
având în vedere că acestea sunt afectate (au o destinaţie specială) şi
sunt, de regulă, gestionate printr-un buget special. Ponderea acestor
contribuţii în veniturile fiscale este extrem de diferenţiată pe ţări,
amplitudinea de variaţie fiind între 0% şi 40%. Rata fiscalităţii,
incluzând contribuţiile pentru securitatea socială, se situează pentru
36
marea majoritate a ţărilor europene membre OCDE în jur de 45%,
iar pentru ţări dezvoltate neeuropene de la circa 25% (SUA,
Japonia) până la circa 35% (Canada, Noua Zeelandă). În România
această cotă a oscilat în ultimii ani în jur de 34%.
La nivel de contribuabil, rata fiscalităţii trebuie să se
calculeze ţinând seama de veniturile acestuia şi de suma diferitelor
impozite pe care acesta le suportă.
În ce priveşte impactul impozitelor pe consum, acesta este
în raport direct cu ponderea consumului în total venit şi, din acest
motiv, este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, întrucât
ponderea consumului în venit este cu atât mai mare cu cât venitul
este mai mic şi tinde să crească, pentru majoritatea contribuabililor,
odată cu rata inflaţiei.
Nivelul mediu al impunerii are relevanţă nu numai pentru
contribuabil, ci şi pentru buget. Pentru contribuabil, un nivel ridicat
al impunerii înseamnă o „povară fiscală” mai mare, o diminuare a
puterii de cumpărare a veniturilor sale, dar şi un raport
impozite/risc de evaziune care poate îndemna la asumarea acestui
risc. Această situaţie generează un efect nefavorabil asupra
veniturilor bugetare. Nivelul ridicat de impunere are şi efectul de
descurajare a acţiunii economice, fapt ce îngustează baza de
impozitare sau materia impozabilă, determinând alte efecte
negative asupra veniturilor bugetare.
Din punct de vedere al bugetului, insuficienţa veniturilor
sau creşterea lor nesatisfăcătoare determină tendinţa de creştere a
nivelului de impunere, fie prin creşterea cotelor de impunere la
impozitele deja existente, fie prin introducerea unor noi impozite,
ceea ce poate relansa efectul de „rezistenţă” şi genera, implicit, un
„cerc vicios”. În general, îngreunarea fiscalităţii atrage după sine
frânarea sau chiar „îngheţarea” activităţii economice, cu efecte
nefavorabile atât în ceea ce priveşte starea economiei în ansamblu,
cât şi în ceea ce priveşte, în particular, starea bugetului şi a
agentului economic contribuabil. Pe de altă parte, relaxarea fiscală
este, în genere, benefică pentru toţi factorii implicaţi. Istoria
economiei menţionează numeroase împrejurări în care creşterea
„apăsării fiscale” a generat tensiuni economice şi sociale, după cum
înlesnirile şi scutirile fiscale au determinat înviorarea activităţii
economice. În zilele noastre, „paradisurile fiscale” sunt un exemplu
viu al înfloririi economice de care se bucură ţările care promovează
o astfel de politică, în pofida restricţiilor (uneori presiunilor) pe
care toate ţările partenere le practică în raporturile cu ele.
Veniturile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut îl reprezintă exprimarea în formă
bănească a relaţiilor economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice
(pe de altă parte) cu ocazia constituirii resurselor financiare ale statului cu scopul exercitării funcţiilor
şi atribuţiilor acestuia.
37
Conform legii bugetului de stat structura veniturilor bugetare este cea prezentată în continuare.
I. Venituri curente, din care:
A. Venituri fiscale, din care:
1 Impozite directe
a) impozit pe profit
b) impozit pe salarii şi venituri, din care:
• cote şi sume defalcate pentru bugetele locale (se scad)
c) alte impozite direct
d) contribuţii;
2 Impozite indirecte, din care:
a) TVA, din care:
• încasat
• sume defalcate pentru bugetele locale (se scad)
b) accize
c) taxe vamale
d) alte impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
II. Venituri din capital
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
Veniturile fiscale reprezintă cea mai însemnată parte a veniturilor publice si cuprind:
 impozite directe, stabilite pentru fiecare contribuabil în parte, nominal, aşezate pe venit
şi/sau pe avere
 impozite indirecte, stabilite pe consumul de bunuri şi servicii, nepersonalizate, aşezate pe
cheltuieli.
Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:
a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în legătură cu
ce se stabileşte etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai de organul
legislativ naţional (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de parlament
b) are titlu definitiv şi nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata impozitului/taxei a fost făcută
conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel
c) este fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că în schimbul plăţii impozitului/taxei nu se poate
pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent; în legătură cu aceasta, nu poate fi însă exclusă
pretenţia pe care un contribuabil o poate avea, în mod cu totul îndreptăţit, faţă de stat, de a beneficia şi
el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau ar trebui să le aibă pentru cetăţean îndeplinirea de
către stat a funcţiilor sale.
Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se determină pe baza
indicatorului rata fiscalităţii calculată ca raport între veniturile fiscale ale statului și produsul intern
brut. Acest indicator este de factură macroeconomică şi caracterizează media „poverii fiscale” într-o
ţară.

 venituri publice
 venituri bugetare
 impozite directe
 impozite indirecte
 venituri fiscale
 venituri nefiscale
 venituri curente
 venituri de capital.
38
1. Enumerați cel puțin 5 categorii de factori de care depind dimensiuenea și structura
veniturilor publice
2. Care sunt categoriile de fonduri publice clasificate din puct de vedere economic?
3. Prezentați structura veniturilor fiscale conform legii bugetului de stat
4. Prezentați caracteristicile impunerii fiscale
5. Enumerați cel puțin 5 factori interni care determină dimensiunea și amploarea impunerii
fiscale.
1. Funcție de bugetele prin care sunt constituite fondurile publice cuprind:
a) venituri ale bugetului de stat
b) venituri ordinare
c) venituri ale bugetelor locale
d) venituri din bugetul propriu al Trezoreriei statului
2. Din punct de vedere al repetabilității fondurile publice cuprind:

a) resurse financiare ordinare și extraordinare
b) resurse financiare ordinare și derivate
c) resurse financiare interne și externe
d) resurse financiare originale și derivate
3. Din punct de vedere al provenienței fondurile publice cuprind:

4. Din punct de vedere al proprietății fondurile publice cuprind:

39
5. Funcție de obiectul impunerii veniturile fiscale cuprind:
a) impozite financiare
b) impozite pe avere
c) impozite pe venit
d) impozite pe consum.
40
Impozite, taxe și contribuții – considerații generale
5.1. Introducere
5.3.1. Conținutul, rolul și elementele tehnice impozitelor
5.3.2. Asieta impozitelor
5.3.3. Impozitele personale
5.3.4. Impozitele pe avere
5.3.5. Impozitele indirecte și alte taxe
5.1. Introducere
Impozitele reprezintă o formă de prelevare obligatorie și

necondiționată, cu titlu definitiv la dispoziția statului, a unei părți
din veniturile sau din averea persoanelor fizice sau juridice în
vederea finanțării cheltuielilor publice pe care statul s-a angajat să
le realizeze în favoarea membrilor societății și a intereselor
generale ale acelei națiuni. Pentru a înțelege conținutul impozitelor
considerăm necesară prezentarea rolului acestora și al elementelor
tehnice care trebuie luate în considerare la stabilirea lor. Unitatea
de învățare cuprinde, apoi o trecere în revistă a principalelor
categorii de impozite, taxe și contribuții prezăzute în Codul Fiscal
românesc.

 cunoașterea rolului impozitelor, taxelor și
contribuțiilor
 definirea elementelor tehnice ale impozitelor
 cunoașterea asietei impozitelor
 cunoașterea caracteristicilor impozitelor personale,
impozitelor pe avere, impozitelor indirecte și a altor taxe

 studenţii vor putea să definească elementele tehnice
ale impozitelor
 studenţii vor putea înțelege rolul impozitelor, taxelor și
contribuțiilor
 studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile impozitelor personale, impozitelor pe avere,
impozitelor indirecte
Pentru unitatea de învățare Impozite, taxe și contribuții –

considerații generale timpul alocat este de 2 ore.
41
5.3.1. Conținutul, rolul și elementele tehnice impozitelor
Impozitele reprezintă o formă de prelevare obligatorie și

necondiționată, cu titlu definitiv la dispoziția statului, a unei părți
din veniturile sau din averea persoanelor fizice sau juridice în
vederea finanțării cheltuielilor publice pe care statul s-a angajat să
le realizeze în favoarea membrilor societății și a intereselor
generale ale acelei națiuni.
1. Rol financiar – deoarece prin intermediul impozitelor
statul procură resursele financiare necesare acoperirii unei părți a
cheltuielilor legate de satisfacerea intereselor generale ale
membrilor societății.
2. Rol economic – deoarece, funcție de modul în care este
constituită fiscalitatea unui stat, aceasta poate favoriza sau stopa
dezvoltarea economică a țării respective.
3. Rol social – întrucât, prin intermediul impozitelor, are
loc o redistribuire a sarcinilor fiscale între diferite pături și grupuri
sociale, între persoane fizice și juridice, fiind favorizați cei cu
venituri mai mici și „sancționați” cei cu venituri și averi mari.
Pentru utilizarea unui impozit se vor avea în vedere
următoarele elemente tehnice:
1. subiectul impozitului
2. suportatorul impozitului
3. obiectul impunerii
4. sursa impozitului
5. cota impozitului
1. Subiectul impozitului
Subiecții impozabili, potrivit legislației fiscale românești,
sunt persoanele fizice și/sau juridice care se găsesc în una din
situațiile stabilite prin legile fiscale. Subiectul impozitului este
denumit și contribuabil sau plătitor. În unele cazuri însă,
contribuabilul nu este și plătitor.
2. Suportatorul impozitului
Suportatorul impozitului este persoana fizică și/sau juridică
„sancționată” de fapt cu acel impozit pentru câștigul sau averea sa,
sau pentru destinațiile pe care le capătă venitul. De obicei, în cazul
impozitelor directe, suportatorul coincide cu subiectul și chiar cu
plătitorul impozitului. În cazul impozitelor indirecte, de regulă,
suportatorul nu coincide cu subiectul impozitului (de exemplu tva,
taxele vamale etc.)
3. Obiectul impunerii
Obiectul impunerii este denumit și materie impozabilă sau
bază de impozitare. Obiectul impunerii este constituit de venitul în
bani sau în natură și de avere.
Pentru a se calcula dimensiunea obiectului impozabil se
apelează la anumite unități de măsură, denumite unități de
impunere , care sunt determinate, de regulă, de natura obiectului
impozabil.
42
În tehnica fiscală din România cel mai des sunt folosite
unitățile monetare ca unități de impunere, însă se mai folosesc și
metrul pătrat suprafață utilă (pentru impozitul pe clădiri), metrul
părtrat suprafață (pentru impozitul pe terenul agricol), kilogramul,
litrul etc. (în cazul accizelor) s.a.
4. Sursa impozitului
Sursa impozitului definește substanța din care se achită acel
impozit, care poate fi câștigul (venitul) sau averea persoanei fizice
și/sau juridice. în cazul impozitului pe avere, practic, sursa de
plată poate fi venitul obținut în urma cedării folosinței bunurilor, fie
un venit din alte activități ale contribuabilului în cauză.
5. Cota impozitului
Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unități
de impunere. Impozitul poate fi stabilit:
 în cote procentuale pe unitatea de impunere, ca un
procent din suta de unități monetare a venitului impozabil
 în sume fixe pe unitatea de impunere (se utilizează
când bazele impozabile sunt exprimate în unități naturale – ex.
Impozitul pe teren)
Cotele procentuale pot fi:
1. proporționale – procentul de impozit rămâne
nemodificat, indiferent de mărimea materiei impozabile
2. progresive – procentul de impozit crescând pe măsura
sporirii materiei impozabile
2.1. progresive simple – procentul de impunere aferent unei
tranșe a materiei impozabile se aplică întregului venit realizat care
se încadrează în acea tranșă
2.2. progresive compuse – presupun diferențierea
procentelor de impunere funcție de tranșele de venit impozabil,
impozitul rezultând din calcularea impozitului aferent fiecărei
tranșe în parte, însumat ulterior
3. regresive – procentul de impunere scade pe măsura
creșterii materiei impozabile
4. degresive – procentul de impunere crește până la un
anumit nivel al bazei de impozitare, de la care descrește (pe măsura
creșterii bazei de impozitare)
5.3.2. Asieta (așezarea) impozitului
Asieta impozitului reprezintă un complex de operațiuni

succesive care constau în:
 identificarea subiectului impozabil
 stabilirea obiectului impozabil
 cuantificarea (evaluarea) materiei impozabile
 determinarea mărimii impozitului
1. Identificarea subiectului și stabilirea obiectului impozabil
Identificarea subiectului impozabil presupune stabilirea
exactă a localității, adresei acestuia pe baza codului fiscal sau a
numărului personal de identificare și a altor elemente, după caz.
Stabilirea obiectului impozabil se face pornind de la
determinarea exactă a existenței acestuia și continuând cu evaluarea
lui în unități monetare sau cantitative, după caz.
43
2. Evaluarea materiei impozabile
Evaluarea materiei impozabile se poate face prin una dintre
următoarele metode:
2.1. autoimpunere
2.2. evaluare directă, bazată pe probe
2.3. evaluare indirectă, pe bază de prezumție sau alte
informații colaterale
2.4. evaluare normativă sau forfetară
2.1. Autoimpunerea
Este metoda prin care, contribuabilul, persoană juridică
este obligat prin lege să își evidențieze afacerea printr-un sistem
contabil, să își identifice singur obiectul impozabil și cuantumul
acestuia și apoi să își determine singur obligațiile de plată pe care le
are către componentele bugetului general consolidat.
2.2. Evaluarea directă a materiei impozabile
Este metoda prin care, contribuabilul, în general, persoană
fizică care obține venituri din activități independente, din
proprietate intelectuală, din cedarea folosinței bunurilor își declară
materia impozabilă organului fiscal, care va face o evaluare directă
a materiei impozabile pe baza acestei declarații în temeiul unor
documente primare sau chiar a contabilității în partidă simplă pe
care aceștia sunt obligați să o țină.
2.3. Evaluarea indirectă a materiei impozabile
Este realizată de către organele fiscale și se poate manifesta
astfel:
a) pe baza indiciilor exterioare ale obiectului impozabil (ex.:
suprafața de teren, prețul pământului, felul culturii, numărul
camerelor unei construcții, chiria prezumată etc.)
b) pe baza declarației terțelor persoane care participă la
realizarea veniturilor impozabile ale subiectului (ex. chiriași) sau au
cunoștință despre situația veniturilor subiectului în cauză prin
diferite împrejurări
2.4. Evaluarea normativă sau forfetară a materiei impozabile
Evaluarea normativă constă în stabilirea și aprobarea
veniturilor impozabile pe categorii de activități sau meserii de către
organele fiscale teritoriale ale direcțiilor generale ale finanțelor
publice, asupra cărora se aplică, apoi, cota de impozitare.
Evaluarea forfetară constă în stabilirea directă de către
organele fiscale a unui impozit fix asupra subiectului impozabil pe
o anumită perioadă de timp, funcție de meseria sau activitatea pe
care o desfășoară.
5.3.3. Impozitele personale
A. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

În cazul persoanelor juridice organizate sub forma
societăților de capital, profitul obținut poate fi impozitat în mai
multe modalități, funcție de situația în care este distribuit. Cea mai
des folosită este metoda impunerii prin două cote, o cotă mai
mare, aplicată asupra profitului total impozabil și o cotă mai mică,
aplicată asupra profitului distribuit (dividendului).
44
În România, impunerea profitului realizat de persoanele
juridice îmbracă 3 forme:
 impozitul pe profit
 impozitul pe venitul microîntreprinderilor
 impozitul pe dividende
Impozitul pe profit
Impunerea profiturilor înregistrate de persoanele juridice se
face pe baza declarației persoanelor juridice în cauză, care se
fundamentează pe baza datelor existente în contabilitatea financiară
a societății.
Profitul impozabil se determină astfel: PI = PB – VN +
CN,
unde : - PI – profitul impozabil,
- PB – profitul brut,
- VN – venituri neimpozabile
- CN – cheltuieli nedeductibile
Impozitul pe profit se va determina prin aplicarea cotei de
impozit pe profit (16%), asupra profitului impozabil.
Veniturile neimpozabile sunt veniturile obținute de
persoana juridică care au fost cel puțin o dată impozitate (de ex.
Impozitul pe dividende deținut de o societate la altă societate) sau
cheltuieli care au fost considerate cheltuieli nedeductibile, care apoi
se transformă în venituri (provizioanele).
Cheltuielile nedeductibile reprezintă cheltuielile care nu
sunt acceptate de fisc ca fiind cheltuieli normale, din acet motiv ele
fiind impozitate, deoarece se aprecoază că dacă acestea respectau o
serie de principiil, reguli și acte normative în vigoare, echivalentul
lor era reflectat în mod direct în profit și implicit în profitul
impozabil și, apoi în impozit.
Impozitul pe venitul microîntreprinderilor
Cotele de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor
sunt: - 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai
mulți salariați;
- 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariați.
Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere
realizează venituri mai mari de 500.000 euro sau ponderea
veniturilor realizate din consultanță și management în veniturile
totale este de peste 20% inclusiv, aceasta datorează impozit pe
profit, începând cu trimestrul în care s-a depășit oricare dintre
aceste limite.
Limitele fiscal se verifică pe baza veniturilor înregistrate
cumulat de la începutul anului fiscal. Cursul de schimb pentru
determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea
exercițiului financiar precedent.
Impozitul pe dividende
O persoană juridică română care plătește dividende către o
persoană juridică română are obligația să rețină, să declare și să
plătească impozitul pe dividende reținut către bugetul de stat, astfel
cum se prevede în prezentul articol.
45
Impozitul pe dividende se stabilește prin aplicarea unei cote
de impozit de 5% asupra dividendului brut plătit unei persoane
juridice române. Impozitul pe dividende se declară și se plătește la
bugetul de stat, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în
care se plătește dividendul.
B. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Subiectul impozitului este reprezentat de persoanele fizice
care au domiciliul sau rezidența într-un anumit stat, precum și cele
nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul
acelui stat, cu unele execepții prevăzute de legile statului respectiv.
Sisteme de așezare a impozitelor pe veniturile persoanelor
fizice:
1. sistemul impunerii separate, care presupune o impunere
pe fiecare categorie de venit
2. sistemul impunerii globale, care constă în impunerea
veniturilor cumulate anual , pe baza unei noi grile, de obicei,
progresivă pe tranșe de venit, după ce, în cursul anului, s-a efectuat
impunerea separată a fiecărui impozit în parte.
Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit

1. venituri din activități independente
2. venituri din salarii
3. venituri din cedarea folosinței bunurilor
4. venituri din investiții
5. venituri din pensii
6. venituri din activități agricole
7. venituri din premii și din jocuri de noroc
8. venituri din transferul proprietăților imobiliare
9. venituri din alte surse
C. Contribuțiile obligatorii
Contribuțiile obligatorii sunt o formă specială a
impozitelor directe pe care le datorează persoanele fizice și/sau
juridice către bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului
național unic al asigurărilor sociale pentru sănătate sau bugetul
asigurărilor pentru șomaj.
Tipuri de contribuții sociale obligatorii:
1. contribuția de asigurări sociale de stat
2. contribuția de asigurări sociale de sănătate
3. contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări
sociale de sănătate
4. contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj
5. contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și
boli profesionale
6. contribuția la fondul de garantare pentru plata creanțelor
salariale
1. Contribuția de asigurări sociale de stat
Contribuția de asigurări sociale datorată de
angajator/plătitor de venit
1) pentru condiții normale de muncă = 15,8%
2) pentru condiții deosebite de muncă = 20,8%
3) pentru condiții speciale de muncă = 25,8%
46
Contribuția individuală de asigurări sociale datorată de
angajat = 10,5%
2. Contribuția de asigurări sociale de sănătate
Contribuția individuală de asigurări sociale de sănătate
datorată de angajat = 5,5%
Contribuția datorată de angajator/plătitor de venit = 5,2%
3. Contribuția pentru concedii și indemnizații de
asigurări sociale de sănătate
Contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări
sociale de sănătate datorată de angajator/plătitor de venit = 0,85%
4. Contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj
Contribuția individuală la bugetul asigurărilor de șomaj
datorată de angajat = 0,5%
Contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj datorată de
angajator/plătitor de venit = 0,5%
5. Contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și
boli profesionale
Contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli
profesionale, diferențiată funcție de clasa de risc, conform legii,
datorată de angajator/plătitor de venit = 0,15% - 0,85%
6. Contribuția la fondul de garantare pentru plata
creanțelor salariale
Contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor
salariale, datorată de angajator/plătitor de venit = 0,25%
5.3.4. Impozitele pe avere
Impozitele pe avere sunt consecințele dreptului de

proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
Funcție de materia impozabilă, impozitele pe avere se
clasifică astfel:
1. impozite asupra averii propriu-zise

2. impozite pe circulația averii
3. impozite pe sporul de avere
1. Impozitele asupra averii propriu-zise
Impozitele asupra averii propriu-zise se prezintă sub forma:
1.1. impozitelor pe clădiri
1.2. impozitelor pe terenuri
1.3. taxa asupra mijloacelor de transport
Impozitele pe clădiri
Impozitul și taxa pe clădiri sunt datorate atât de persoanele
fizice, cât și de persoanele juridice bugetelor locale.
Baza de impozitare, în cazul persoanelor fizice, este
stabilită prin înmulțirea suprafeței (mp) cu valoarea impozabilă pe
mp, stabilită funcție de tipul construcției, instalațiile pe care le
posedă, locul de situare, destinație.
Baza de impozitare, în cazul persoanelor juridice, o
reprezintă valoarea la care acestea sunt evidențiate în contabilitate.
Impozitul pe terenuri
Impozitul pe teren, precum și taxa pe teren se datorează
către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în
care este amplasat terenul.
47
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului
ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate,
date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care
reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor
dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții
similare impozitului pe teren.
Impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de
metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplasat terenul
și zona și/sau categoria de folosință a terenului, conform încadrării
făcute de consiliul local.
Taxa asupra mijloacelor de transport
Orice persoană care are în proprietate un mijloc de
transport care trebuie înmatriculat în România datorează un impozit
anual pentru mijlocul de transport, se plătește la bugetul local al
unității administrativ-teritoriale unde persoana își are domiciliul,
sediul sau punctul de lucru, după caz.
Impozitul pe mijloacele de transport se calculează funcție
de tipul mijlocului de transport (mijloace de transport cu tracțiune
mecanică, autovehicule de transport marfă cu masa totală autorizată
egală sau mai mare de 12 tone, combinații de autovehicule
(autovehicule articulate sau trenuri rutiere) de transport marfă cu
masa totală maximă autorizată egală sau mai mare de 12 tone,
mijloace de transport pe apă.
În cazul autovehiculelor, impozitul pe mijlocul de transport
se calculează funcție de capacitatea cilindrică a acestuia, prin
înmulțirea fiecărei grupe de 200 cm3, sau fracțiune din aceasta, cu
suma corespunzătoare.
Impozitele pe circulația averii
Impozitele pe circulația averii au în vedere modificarea
dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile și se
manifestă sub forma:
 impozitului pe contractele de vânzare-cumpărare a
unor bunuri mobile și imobile
 impozitului pe venitul din transferul proprietăților
mobiliare (acțiuni, obligațiuni)
 impozitului pe venitul din transferul proprietăților
imobiliare din patrimoniul personal, pe succesiuni, donații etc.
Impozitele pe creșterea averii
În cazul acestor impozite, obiectul impozabil îl constituie
plusul sau sporul de avere înregistrat la unele bunuri într-o anumită
perioadă de timp.
Acest gen de impozite nu este instituit în România.
5.3.5. Impozitele indirecte și alte taxe
Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc

asupra vânzării bunurilor sau a prestării unor servicii. Ele nu se
stabilesc direct și normativ asupra contribuabililor.
Plătitorii impozitelor indirecte sunt toți cei care consumă
bunuri din categoria celor impuse, indiferent de veniturile, averea,
profesia sau situația personală a acestora.
Impozitele indirecte sunt prevăzute în cote proporționale
asupra valorii mărfurilor vândute și a serviciilor prestate ori în
sume fixe pe unitate de măsura.
48
Acest tip de impozite nu asigură o repartiție echilibrată a
sarcinilor fiscale. Indiferent de mărimea veniturilor obținute de
consumatori, cota de aplicare a impozitelor este unică; însă,
raportat la întregul venit de care dispune cumpărătorul, impozitul
indirect capătă un caracter regresiv. Astfel, cu cât o persoană
beneficiaza de venituri mai mici, cu atât suporta mai greu sarcina
fiscală a impozitelor indirecte. Aceste impozite afectează puterea
de cumpărare a consumatorilor și determină scaderea nivelului de
trai al populației.
Forme ale impozitelor indirecte
Impozitele indirecte se prezintă sub forma:
1. taxelor de consumație
2. taxelor vamale
3. monopolurilor fiscale
4. altor taxe
1. Taxele de consumație
Taxele de consumație reprezintă categoria cea mai
însemnată din cadrul impozitelor indirecte, ele fiind incluse în
prețurile de vânzare ale produselor , mărfurilor sau serviciilor
realizate sau comercializate în interiorul țării, precum și ale celor
importate, mărind prețul acestora.
Taxele de consumație se manifestă sub forma:
1.1. taxelor speciale de consumație (accizelor)
1.2. taxelor generale asupra vânzărilor
1.1. taxele speciale de consumație (accizele)
Aceste taxe se stabilesc asupra anumitor produse, dintre
care unele sunt necesare unei vieți normale și decente (produsele
petroliere, autoturismele, aparatele pentru aer condiționat,
cuptoarele cu microunde), dar și asupra unora mai puțin necesare
(băuturi alcoolice, produse din tutun, cafea, parfumuri, aparate
video, confecțiile din blănuri , articolele de cristal etc.).
Acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum a
produselor accizabile (producție, import etc.) sau când se constată
lipsuri sau pierderi de produse accizabile.
1.2. Taxa pe valoarea adăugată
Caracteristici:
 este un impozit pe cheltuială
 este un impozit indirect, deoarece, chiar dacă este
plătit de către agenții economici care produc sau desfac bunuri și
servicii, în final, este suportat de către cumpărători
 este un impozit general pentru că, în principiu, se
aplică la toate tranzacțiile privind bunurile sau serviciile
 este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor
prin care trece produsul sau serviciul deoarece se aplică doar asupra
valorii care se adaugă de la un stadiu la altul al circuitului
 favorizează exporturile, produsele și serviciile
realizate în extern fiind, de obicei, scutuie de TVA, cu drept de
deducere a taxei plătite în amonte
 este un impozit unic cu plată fracționată,
corespunzătoare valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl
parcurge produsul sau serviciul
 acest impozit permite fiecărui agent economic să scadă
din TVA colectată cea deductibilă, aferentă operațiunilor din
stadiile anterioare
49
 cu toate că poartă denumirea de taxă este un IMPOZIT
INDIRECT
 asigură o mai mare ritmicitate a colectării veniturilor
la bugetul de stat prin aceea că accelerează decontările, devenind
exigibilă la livrarea bunului sau la prestarea serviciului, înaintea
încasării efective a acestora
 are efecte restrictive asupra importurilor prin faptul că
se datorează asupra valorii produselor importate (valoare în vamă +
taxa vamală + accize) la intrarea lor în țară
 pentru operațiuni intracomunitare este obligatorie
înscrierea anterioară în Registrul operatorilor intracomunitari
 nu sunt obligați să se declare plătitori de TVA cei care
previzionează o cifră de afaceri mai mică de 35.000 euro
COTA DE T.V.A.
 19% începând cu 1 ianuarie 2017
 9% pentru serviciile culturale, cărți, ortopedice,
proteze, medicamente, cazare
 5% bunuri sau servicii cu caracter social
2. Taxele vamale
Caracteristici:
 taxele vamale se percep la import-export sau pentru
tranzit
 taxele vamale la import sunt cel mai des folosite și au
ca scop, în principal, descurajarea sau chiar stoparea unor
importuri, pentru a proteja economia indigenă de concurența străină
 taxele vamale la export sunt utilizate doar dacă țara de
reședință a exportatorilor dorește să descurajeze exportul anumitor
materii prime sau semifabricate deficitare sau strategice pentru
economia acelei țări
 taxele vamale pentru tranzit se folosesc întâmplător,
deoarece câștigul țărilor prin taxarea tranzitului de mărfuri pe căile
de comunicații este, de multe ori, mai mare decât cel din aplicarea
eventualelor taxe vamale
3. Monopolurile fiscale
Monopolurile fiscale sunt instituite de stat asupra unor
produse fie în faza lor de producție, fie în cea de comercializare.
Sunt instiutite deoarece:
 în această categorie de produse (tutun, alcool) se
petrec cele mai importante fenomene de evaziune și fraudă fiscală
 activitatea din acest domeniu este producătoare de
câștiguri importante, statul, fiind singurul producător și distribuitor,
beneficiind de libertatea de a fixa prețuri de monopol, care pot fi
peste valoarea reală a bunurilor respective
4. Alte taxe
Taxele reprezintă, de fapt, o altă formă a impozitelor, ele
fiind datorate, de obicei, în schimbul unor prestări de servicii pe
care le efectuează instituțiile publice, notariale, în beneficiul
persoanelor fizice sau juridice.
50
Impozitele reprezintă o formă de prelevare obligatorie și necondiționată, cu titlu definitiv la

dispoziția statului, a unei părți din veniturile sau din averea persoanelor fizice sau juridice în vederea
finanțării cheltuielilor publice pe care statul s-a angajat să le realizeze în favoarea membrilor societății
și a intereselor generale ale acelei națiuni.
Elementele tehnice ale impozitelor sunt următoarele:
1. subiectul impozitului
2. suportatorul impozitului
3. obiectul impunerii
4. sursa impozitului
5. cota impozitului.
Asieta impozitului reprezintă un complex de operațiuni succesive care constau în:
 identificarea subiectului impozabil
 stabilirea obiectului impozabil
 cuantificarea (evaluarea) materiei impozabile
 determinarea mărimii impozitului.
Impozitele personale
A. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice
În cazul persoanelor juridice organizate sub forma societăților de capital, profitul obținut poate
fi impozitat în mai multe modalități, funcție de situația în care este distribuit. Cea mai des folosită este
metoda impunerii prin impozitul pe profit și impozitul pe dividende.
B. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Subiectul impozitului este reprezentat de persoanele fizice care au domiciliul sau rezidența
într-un anumit stat, precum și cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul
acelui stat, cu unele execepții prevăzute de legile statului respectiv.
Sisteme de așezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice:
1. sistemul impunerii separate, care presupune o impunere pe fiecare categorie de venit
2. sistemul impunerii globale, care constă în impunerea veniturilor cumulate anual , pe baza
unei noi grile, de obicei, progresivă pe tranșe de venit, după ce, în cursul anului, s-a efectuat
impunerea separată a fiecărui impozit în parte.
C. Contribuțiile obligatorii
Contribuțiile obligatorii sunt o formă specială a impozitelor directe pe care le datorează
persoanele fizice și/sau juridice către bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului național
unic al asigurărilor sociale pentru sănătate sau bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Tipuri de contribuții sociale obligatorii:
1. contribuția de asigurări sociale de stat
2. contribuția de asigurări sociale de sănătate
3. contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate
4. contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj
5. contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale
6. contribuția la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale
Impozitele pe avere
Impozitele pe avere sunt consecințele dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau
imobile.
Funcție de materia impozabilă, impozitele pe avere se clasifică astfel:
1. impozite asupra averii propriu-zise
2. impozite pe circulația averii
3. impozite pe sporul de avere
51
Impozitele asupra averii propriu-zise se prezintă sub forma:
1.1. impozitelor pe clădiri
1.2. impozitelor pe terenuri
1.3. taxa asupra mijloacelor de transport
Impozitele indirecte și alte taxe
Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra vânzării bunurilor sau a
prestării unor servicii. Ele nu se stabilesc direct și normativ asupra contribuabililor.
Impozitele indirecte se prezintă sub forma:
1. taxelor de consumație
2. taxelor vamale
3. monopolurilor fiscale
4. altor taxe

 subiectul impozitului  contribuții sociale
 asieta impozitului  obiectul impozitului
 suportatorul ipozitului  taxe de consumație
 impozite personale  sursa impozitului
 obiectul impozitului  taxe vamale
 impozite pe avere  cota impozitului
 contribuabil  accize

1. Contribuabiliul, în calitate de subiect impozabil, este întotdeauna și plătitor al
impozitului? Exemplificați.
2. Descrieți tipologia cotelor procentuale de impozitare. Care dintre tipurile de cote de
impozitare considerați că ar trebui aplicată în cazul impozitului pe venituri de natura salariilor?
3. Descrieți tipologia cotelor procentuale de impozitare. Care dintre tipurile de cote de
impozitare considerați că ar trebui aplicată în cazul imozitului pe profit?
4. Care sunt operațiunile succesive care formează asieta impozitelor?
5. Caracterizați taxa pe valoarea adăugată.
52
1. Profitul impozabil este determinat:
a) scăzând din profitul brut cheltuielile nedeductibile și adunând veniturile neimpozabile
b) scăzând din profitul brut veniturile neimpozabile și adunând cheltuielile nedeductibile
c) scăzând din profitul brut cheltuielile neimpozabile și adunând veniturile nedeductibile
d) scăzând veniturile neimpozabile din profitul brut și adunând chletuielile nedeductibile
2. Printre categoriile de venituri supuse impozitului pe venit se numără și:

a) veniturile din cedarea folosinței bunurilor
b) veniturile din activități agricole
c) veniturile neimpozabile
d) veniturile din salarii
3. Contribuția de asigurări sociale de stat este datorată de:

a) proprietarii de terenuri
b) angajați
c) elevi
d) angajatori/plătitori de venit
4. Impozitele directe cuprind:

a) taxa pe valoarea adăugată
b) accizele
c) impozitele pe venituri
d) impozitele pe avere
5. Taxa pe valoarea adăugatî reprezintă:

a) un impozit pe venit
b) un impozit pe cheltuială
c) un impozit indirect
d) un impozit general.
53
Bugetul de stat
6.1. Introducere
6.3.1. Conținutul și rolul bugetului de stat
6.3.2. Principii bugetare
6.3.3. Procesul bugetar
6.3.4. Structura bugetului de stat al României
6.1. Introducere
Activitatea economică se desfăşoară în fiecare ţară potrivit

unui mecanism propriu, numit mecanism economic. Cuantificarea
bănească, financiară a mijloacelor de conducere, control şi reglare a
proceselor economice arată de fapt existenţa unui mecanism
financiar, inclus în mecanismul economic. Bugetul de stat este una
din componentele majore ale sistemului financiar prin rolul pe care
îl are în funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a
cheltuielilor publice) şi prin acţiunile de predicţie şi planificare
macroeconomică realizate cu ajutorul acestuia.

 cunoașterea rolului bugetului de stat
 definirea termenilor și expresiilor: buget, buget de stat,
buget al asigurărilor sociale de stat
 cunoașterea principiilor bugetare
 cunoașterea procesului bugetar
 cunoașterea structurii bugetului de stat al României.

 studenţii vor putea să definească termeni termenilor și
expresii cu ar fi buget, buget de stat, buget al asigurărilor sociale de
stat
 studenţii își vor însuși principiile bugetare
 studenţii vor putea să descrie procesul bugetar
 studenţii vor putea analiza structura bugetului de stat
al României.
Pentru unitatea de învățare Bugetul de stat timpul alocat este de 2

ore.
54
6.3.1. Conținutul și rolul bugetului de stat
Activitatea economică se desfăşoară în fiecare ţară potrivit

unui mecanism propriu, numit mecanism economic. Acesta
reprezintă un sistem de metode de conducere economică, de
obiective ce determină conducerea şi de structuri organizatorice
(instituţionale, juridice) prin care se efectuează conducerea.
Cuantificarea bănească, financiară a acestor mijloace de
conducere, control şi reglare a proceselor economice arată de fapt
existenţa unui mecanism financiar care îl reflectă pe cel economic.
Mecanismul financiar cuprinde sistemul de metode, obiective şi
structuri de factură financiară prin care se efectuează conducerea:
sistemul financiar, metodele de conducere financiară şi în domeniul
financiar, cadrul instituţional cu atribuţii în domeniul financiar,
jurisdicţia financiară, pârghiile financiare (în primul rând ale
statului).
Sistemul financiar include finanţele corporatiste (ale
întreprinderii), asigurările sociale de stat, asigurările de bunuri, de
persoane şi răspundere civilă, creditul, piaţa capitalurilor, bugetul
de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale.
Bugetul de stat este una din componentele majore ale
sistemului financiar prin ponderea mare – 25-30% – pe care o
reprezintă în produsul intern brut, dar şi prin rolul pe care îl are în
funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a cheltuielilor
publice), ca şi în acţiunile de predicţie şi planificare
macroeconomică realizate cu ajutorul unor instrumente cum sunt:
 programele de dezvoltare economică, cu durate de 5
ani şi peste
 balanţele financiare de sinteză, cu durate de 3-5 ani,
vizând resursele financiare şi destinaţia lor, consumul public,
transferurile în exterior etc.
 bugetul economiei naţionale, cu orizont de 2 ani,
vizând resursele financiare ale societăţii şi simularea efectelor unor
măsuri economicofinanciare.
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei
finanţelor, legată de existenţa statului şi a mecanismului pieţei. Sub
aspect formal, bugetul de stat este o listă de venituri şi cheltuieli ale
statului, referitoare la un anumit interval de timp, de regulă un an.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat reprezintă o lege care
prevede şi autorizează veniturile şi cheltuielile statului pe durata
unui an. Această definire a bugetului de stat evidenţiază caracterul
de act normativ (adică necesitatea aprobării lui în parlament),
caracterul previzional (fiind vorba de un interval de timp viitor) şi
caracterul obligatoriu (ca de altfel al oricărei legi). Sub raport
economic, bugetul de stat exprimă în formă bănească relaţiile
economice care apar în legătură cu formarea şi repartiţia, cu nivelul
şi evoluţia produsului intern brut, dar şi cu îndeplinirea funcţiilor
statului.
Bugetul de stat reflectă opţiunile de politică economică,
socială şi financiară ale statului referitoare la un interval de un an.
55
Relaţiile economice pe care le exprimă se manifestă dual, pe de o
parte ca relaţii de mobilizare a resurselor băneşti anuale ale statului,
iar pe de altă parte ca relaţii de repartizare a acestor resurse.
Aspectul formal al bugetului de stat rămâne, în economia
modernă, o chestiune literalmente secundară, deoarece conceperea
şi utilizarea lui îi conferă poziţia de instrument financiar de
predicţie şi planificare macroeconomică.
Componenta de program pe termen scurt este adesea
completată cu cea de program financiar pe termen mediu, ca
urmare a includerii cheltuielilor publice de investiţii, al căror
orizont este de cel puţin 2-3 ani.
În fiecare stat sunt elaborate mai multe categorii de bugete,
alcătuind un sistem al bugetelor, diferenţiat ca structură de la stat la
stat în raport cu structura organizatorică a respectivului stat: stat
unitar (România, Franţa, Japonia ş.a.) sau stat federal (Germania,
Elveţia, SUA, Rusia ş.a).
În România în sistemul unitar de bugete se includ, potrivit
Legii finanţelor publice nr. 500/2002: bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul
trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele
instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale,
după caz, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din
venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe
contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și
alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor
externe nerambursabile.. Acest sistem unitar de bugete constituie
bugetul general consolidat.
Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe
componente: financiară şi economică; alocativă, redistributivă şi de
reglare.
Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor
financiare necesare statului în exercitarea funcţiilor sale. În acest
sens rolul financiar poate fi nuanţat pe o componentă alocativă şi pe
o componentă redistributivă.
Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării
economico-sociale, respectiv la stimularea sau frânarea proceselor
şi fenomenelor economice. Rolul economic vădeşte o pronunţată
componentă de reglare a economiei naţionale. Bugetul de stat
deţine o pondere însemnată în mecanismul de autoreglare a
sistemului economiei naţionale, mecanism în care, împreună cu
pârghiile bugetare, se regăsesc şi cele monetare şi cele ale pieţelor
muncii, capitalurilor, bunurilor şi serviciilor, precum şi cele ale
pieţei valutare.
Rolul alocativ se referă la finanţarea serviciilor publice,
decurgând din funcţiile pe care şi le asumă statul. Conţinutul
acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui an bugetar pe
destinaţii ce rezultă din îndeplinirea funcţiilor statului ca instituţie
suprastructurală, dar, cel puţin parţial, şi din postura sa de agent
economic.
Rolul redistributiv are în vedere utilizarea unor părţi din
produsul intern brut mobilizate prin impozite şi taxe şi distribuite
prin intermediul cheltuielilor pe care le face statul. Conţinutul
acestui rol constă în deplasarea unor cote de putere de cumpărare
între componentele structurale ale societăţii în general, respectiv ale
56
economiei în particular. Impozitul pe dividente, de exemplu,
afectează negativ puterea de cumpărare a posesorilor de titluri.
Adică a unui segment de populaţie despre care se poate presupune
că, făcând investiţii, şi-a putut asigura consumul pe care ei înşişi îl
consideră satisfăcător sau, cel puţin, îl considerau satisfăcător la un
moment trecut, atunci când au economisit. Din surplusul de venit
generat de investiţie (dividendele) statul preia o cotă, un anumit
cuantum de putere de cumpărare, pe care o transferă către alte
segmente de populaţie, în general defavorizate, cărora le amplifică
astfel puterea de cumpărare fie prin alocaţii, indemnizaţii, ajutoare
băneşti etc., fie prin complinirea în natură a unora dintre nevoi.
Rolul de reglare se referă la înfăptuirea politicii economice
a statului, adică la susţinerea sau promovarea unor acţiuni prin
înseşi orientările bugetului sau, dimpotrivă, la descurajarea unor
activităţi. Acest rol se realizează atât prin veniturile sau cheltuielile
bugetului, cât şi prin soldul acestuia.
Instrumentele fiscale cum sunt cotele de impunere,
deducerile şi scutirile, termenele de plată, eşalonarea sarcinii anuale
pe scadenţe subanuale, câtimea de plată la astfel de scadenţe ş.a.,
precum şi tipurile de impozite în funcţiune sunt modalităţi prin care
se pot stimula sau frâna activităţile economice, se poate relansa
dinamica acestora în ansamblu, pe domenii/ramuri sau pe
zone/regiuni geografice.
Impozitul pe profit este un puternic factor de influenţă
pentru dimensiunea investiţiilor, pentru autofinanţarea firmelor,
pentru crearea de noi locuri de muncă şi pentru menţinerea celor
existente. Taxa pe valoarea adăugată, dar mai ales accizele
determină în bună măsură dimensiunea cererii şi dinamica acesteia
şi implicit mărimea ofertei şi a angajării factorilor de producţie,
inclusiv a forţei de muncă. Impozitele pe terenul agricol şi pe
veniturile agricole determină într-un grad însemnat dimensiunea
activităţii în agricultură şi, în consecinţă, ocuparea/neocuparea unui
segment important din populaţia activă, dimensiunea şi presiunea
şomajului. În egală măsură este influenţat importul de produse
agricole şi prin aceasta balanţele comercială şi de plăţi.
Cheltuielile publice constituie pârghii de reglare în special
pentru consum şi producţie. O cotă relativ însemnată a acestor
cheltuieli o reprezintă cele salariale prin care se poate influenţa
consumul privat, implicit cererea şi în consecinţă producţia. Similar
funcţionează o altă cotă însemnată reprezentând cheltuielile pentru
consumul public, precum şi cea reprezentând investiţiile publice. Pe
de altă parte, cheltuielile publice au influenţă asupra importului şi
inflaţiei.
Soldul bugetului, deficit sau excedent, are influenţă în
primul rând asupra masei monetare (dimensiune, dinamică, putere
de cumpărare), iar, prin intermediul pieţei monetar-valutare, asupra
preţului banilor, a raportului între cererea şi oferta de bani, a
cursului de schimb etc.
Teoria economică modernă evidenţiază impactul variaţiei
soldului bugetului asupra creşterii economice, dinamicii
investiţiilor şi dinamicii balanţei comerciale (Keynes), asupra ratei
şomajului şi gradului de ocupare a forţei de muncă (Philips), asupra
consumului (Slutski) etc. Reglarea prin soldul bugetului stă la baza
teoriei bugetului ciclic, inspiraţie după efectele economico-
financiare generate de fazele ciclului economic: deficitul fazei de
57
recesiune este susţinut (finanţat) prin excedentul fazei trecute de
expansiune/boom sau ca o prelevare asupra excedentului viitoarei
faze de expansiune/boom. În anii ′70 ai veacului al XX - lea, Şcoala
din Chicago, mai ales prin Milton Friedman, a reluat ideea
liberalismului economic criticând intervenţionismul statal bugetar
şi sugerând dereglementarea economică drept soluţie a încurajării
dezvoltării economice: privatizarea, respectiv diminuarea sectorului
economic de stat, reducerea fiscalităţii, libertatea preţurilor,
diminuarea cheltuielilor bugetare de factură economică, diminuarea
deficitelor bugetare.
6.3.2. Principii bugetare
Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei

practicii bugetare, dar şi a cerinţelor şi exigenţelor presupuse de
procesul elaborării şi execuţiei bugetului de stat. Principiile
bugetare sunt riguros formulate şi sunt parte a patrimoniului
universal de cunoştinţe şi învăţăminte care ţin de ştiinţa finanţelor.
Legislaţia bugetară se bazează pe aceste principii şi le
include ca norme juridice. Reflectarea lor juridică nu poate fi însă
rigidă, ci adaptată intereselor şi particularităţilor economice
caracterizând nu doar statul de referinţă, ci chiar orientarea
regimului de stat, a organului legislativ sau a guvernelor. Acest
lucru nu poate fi interpretat ca o abdicare de la rigoarea ştiinţei,
deoarece prin însăşi natura ei ştiinţa economică reprezintă
summumul verificat, ordonat şi sistematizat al cunoştinţelor privind
relaţiile economice din care s-a sintetizat ceea ce este peren şi
repetitiv, ceea ce se produce în majoritatea cazurilor în astfel de
relaţii, recunoscând aceasta ca o regulă şi nu ca un dat absolut.
Dacă, de pildă, echidistanţa dreptelor paralele în geometria
euclidiană este un adevăr strict, total nerelativ, în finanţe, de
exemplu, echilibrul bugetar este un principiu exprimând un adevăr
recomandabil, înţelept, „cuminte” şi „cu minte”, dar nicidecum
absolut şi strict. De aceea, recunoscând şi afirmând principiile
bugetare, economiştii, finanţiştii, specialiştii în buget au formulat şi
motivat excepţii pe care conjunctura economicofinanciară le poate
impune, excepţii care, în anumite circumstanţe, sunt necesare,
tolerabile şi acceptabile, eficiente chiar.
1. Universalitatea bugetului
Principiul universalităţii stipulează înscrierea în buget a
tuturor veniturilor şi cheltuielilor, fără nici o excepţie, sub forma
unor sume brute şi nu a unor solduri rezultate din eventuale
compensări.
Motivaţia acestui principiu rezidă în :
 cunoaşterea cuantumului efectiv al veniturilor,
respectiv cheltuielilor
 orientarea exactă privind „povara fiscală” de un
anumit tip şi măsura suportabilităţii ei pentru diferite segmente ale
structurii sociale
 destinaţia efectivă a resurselor
 facilitatea controlului financiar.
Bugetul de stat elaborat şi executat strict în limita acestui
principiu se numeşte buget brut.
Practica bugetară a evidenţiat câteva situaţii, constituite ca
58
excepţii, în care abaterea de la principiul universalităţii conduce la
simplificarea şi fluidizarea exe-cuţiei bugetare în special prin
eliminarea fluxurilor paralele vărsăminte – alocaţii:
 relaţia buget general al statului – bugete locale, în care
acestea din urmă sunt preluate în cel dintâi cu soldul lor
 relaţia bugetului de stat cu întreprinderile/regiile
autonome publice, în care cele din urmă sunt incluse în cel dintâi cu
soldul venit net minus eventuale subvenţii
 includerea în bugetul de stat a alocaţiilor nete pentru
unele instituţii publice, adică numai a soldului cu care cheltuielile
lor de funcţionare depăşesc eventualele lor venituri
 alte situaţii, cum sunt donaţiile în beneficiul statului
sau al unor comunităţi publice, fondurile de sprijin (resurse alocate
de particulari în beneficiul unor administraţii publice în vederea
realizării unor obiective de interes public), reconstituirea creditelor
bugetare ş.a.
Bugetul de stat elaborat şi executat cu acceptarea cel puţin
a unei excepţii se numeşte buget mixt.
2. Unitatea bugetului
Principiul unităţii presupune existenţa unei singure liste de
venituri şi cheltuieli bugetare.
Motivaţia acestui principiu rezidă în necesitatea de a
cunoaşte importanţa relativă a diferitelor categorii de venituri şi
cheltuieli, dar şi starea bugetului, finală sau la un moment dat:
excedentar, deficitar, echilibrat. Posibilitatea realizării acestui
principiu este dată, în zilele noastre, de utilizarea sistemului
conturilor naţionale, sistem în care atât veniturile şi cheltuielile
statului, cât şi ale colectivităţilor locale şi ale asigurărilor sociale de
stat sunt grupate în conturile administraţiei publice.
Practica bugetară a evidenţiat adesea insuficienţa
veniturilor ordinare pentru realizarea obiectivelor şi programelor
dorite, adoptate şi aprobate de legislativ. Soluţiilor clasice de
creştere a fiscalităţii (uneori neeficientă, aşa cum rezultă din
modelul Laffer) sau de angajare prin credite a veniturilor viitoare li
se alătură în zilele noastre debugetizarea. Debugetizarea constă în
angajarea unor surse complementare, alternative pentru realizarea
unora din obiectivele sau programele dorite.
Practic, aceasta se realizează prin:
 înlocuirea finanţării publice cu cea privată
 trecerea unor cheltuieli din bugetul de stat către alte
categorii de bugete.
În afara acestor bugete şi tot ca excepţie de la principiul
unităţii se practică, de asemenea, utilizarea conturilor speciale de
trezorerie. Acestea includ venituri şi cheltuieli care nu au caracter
definitiv şi care, în condiţiile executării angajamentului care le-a
generat, se soldează. Folosirea lor este posibilă în contextul
existenţei sistemului trezoreriei publice. Avantajul adus de aceste
conturi este că se evită încărcarea execuţiei bugetare cu rulaje de
venituri şi cheltuieli care, în mod normal, se soldează; de pildă:
garanţii băneşti cerute mânuitorilor de bani publici, avansuri pentru
livrări în contul statului, crearea (în momente conjuncturale
favorabile) a unor stocuri pentru consumul de stat, gestionarea
deficitelor temporare în cadrul unui buget nedeficitar. Principalele
tipuri de conturi speciale de trezorerie sunt:
 conturi cu afectare specială – evidenţiază venituri care
59
nu se depersonalizează, adică sunt instituite pentru un anumit gen
de cheltuieli, pentru un anumit obiectiv
 conturi de comerţ – pentru operaţiuni ocazionale de

vânzarecumpărare
 conturi de reglementare – deschise pe baza unor
acorduri guvernamentale privind probleme cu caracter confidenţial
 conturi de operaţiuni monetare – operaţiuni cu FMI
sau alte organisme financiare internaţionale, utilizarea unor
beneficii sau acoperirea unor pierderi din operaţiuni de emisiune
monetară
 conturi de avans – deschise pentru a finanţa bugete
locale până la constituirea propriilor lor venituri disponibile,
ulterior momentului în care trebuiau efectuate unele cheltuieli.
3. Neafectarea veniturilor
Principiul neafectării înseamnă depersonalizarea
veniturilor, adică faptul de a nu cunoaşte nici la restituirea lor, nici
la încasarea lor care este destinaţia expresă/punctuală ce li se
rezervă.
Venitul este destinat acoperirii unei nevoi publice, dar nu se
ştie (şi este posibil să nici nu se ştie vreodată) pentru care nevoie
anume.
Motivaţia acestui principiu rezidă în faptul că este greoi şi
incomod să se instituie câte un venit distinct, special pentru o
anume nevoie. Neafectarea generează o mare flexibilitate în
utilizarea veniturilor, deoarece oricare dintre ele sau în varii câtimi
poate contribui în general sau la un moment dat la acoperirea unor
nevoi.
Excepţia de afectare, adică de nedepersonalizare, apare
pentru bugetele extraordinare şi pentru fondurile speciale.
4. Anualitatea bugetului
Principiul anualităţii menţionează anul drept intervalul de
timp la care se referă bugetul.
În sensul acestui principiu, anul este un interval de 12 luni
care poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic. Acest interval
delimitează perioada de timp pentru care se elaborează şi se aprobă
bugetul, precum şi pentru care este autorizată încasarea veniturilor
şi efectuarea cheltuielilor.
Motivaţia acestui principiu rezidă în faptul că intervalul de
un an prezintă avantajul unei perioade pentru care predicţiile
(propunerile privind venituri şi cheltuieli) au o şansă bună de
realizare şi evită prelungirea urmăririi şi controlului pe un interval
prea mare (de pildă, 2-3 ani sau mai mult).
Una din criticile recente aduse acestui principiu se referă la
faptul că, cel puţin pentru cheltuielile de investiţii, intervalul de un
an este relativ scurt. Acest neajuns apare şi în cazul unor programe
vizând obiective a căror realizare necesită mai mulţi ani. De aceea,
în practica bugetară au apărut legile-program prin care sunt
aprobate cheltuieli pentru obiective plurianuale, cu defalcarea
anuală a cotei de cheltuială şi a surselor de venituri ce pot fi folosite
în acest scop.
Anualitatea bugetului nu înseamnă că valabilitatea
temporală a acestuia este 1 ianuarie – 31 decembrie. Acest interval
este destul de răspândit, dar în practica bugetară internaţională se
întâlnesc şi intervale 1 aprilie – 31 martie (Marea Britanie, Japonia,
60
unele ţări din Commonwealth-ul britanic ş.a.), 1 iulie – 30 iunie
(Suedia, Australia, Egipt, Pakistan ş.a.) sau 1 octombrie – 30
septembrie (SUA şi Thailanda).
5. Echilibrul bugetar
Principiul echilibrului bugetar prevede acoperirea integrală,
în intervalul anului bugetar, a cheltuielilor din veniturile ordinare.
Principiul capătă astfel conotaţia echilibrului bugetar anual
şi, prin extensie, a echilibrului bugetar pe tot parcursul anului
bugetar.
În practica economică s-au întâlnit şi se întâlnesc adesea
situaţii în care dificultăţile economiei, conjunctura nefavorabilă,
amploarea angajării cheltuielilor publice etc. au făcut şi fac
imposibilă aplicarea principiului echilibrului bugetar.
Acest neajuns a fost dublat în unele ţări de prevederi
legislative care interzic aprobarea unui buget ordinar deficitar. De
aceea, s-au formulat şi utilizat soluţii de compromis, cum sunt:
 întocmirea echilibrată a bugetului ordinar şi, în paralel,
a unui buget extraordinar deficitar pentru a cărui echilibrare sunt
prevăzute venituri extraordinare: împrumuturi interne sau externe,
emisiune monetară
 debugetizarea
 elaborarea unor bugete echilibrate pe durata unui ciclu
economic, compensând deficitele înregistrate în fazele de criză şi
depresiune cu excedentele obţinute în fazele de relansare şi
expansiune.
Această ultimă soluţie contravine principiului anualităţii
numai în ce priveşte realizarea echilibrului bugetar, deoarece
aprobarea veniturilor şi cheltuielilor, implicit a soldului bugetului,
continuă să se facă anual.
Practica bugetară evidenţiază trei tehnici de asigurare a
echilibrului bugetar prezentate în cece ce urmează.
a) Fondul de rezervă, care se constituie în perioadele
economice favorabile, în care masa impozitelor poate creşte fără a
spori cota de impunere, deoarece baza de impozitare (în principal
veniturile, dar şi consumul) este mai mare. Din acest fond se vor
finanţa deficitele înregistrate în perioadele economice nefavorabile.
Neajunsul acestei tehnici constă în faptul că nu se ştie aprioric data,
momentul în care vor debuta perioadele nefavorabile şi nici
cuantumul deficitului ce se va înregistra atunci.
b) Fondul de egalizare, care presupune finanţarea
deficitului bugetar printr-un împrumut sau prin emisiune monetară
suplimentară. Dimensiunea finanţării este evidenţiată în conturi
distincte, pe surse de finanţare folosite, urmând ca, în perioade sau
conjuncturi favorabile, să se stingă treptat obligaţiile asumate. În
cazul împrumuturilor stingerea se face prin rambursări din
excedentele bugetare curente ale anilor „buni”; în cazul emisiunii
monetare stingerea se face prin însăşi creşterea economică, ce ar
presupune (faţă de nivelul anterior al tranzacţiilor) o masă monetară
suplimentară, care nu se va mai emite, având în vedere că
emisiunea s-a făcut anticipat în anii „slabi” pentru a finanţa
deficitul bugetar.
c) Amortizarea alternativă presupune manevrarea dinamicii
rambursării datoriei publice şi a cheltuielilor publice. Astfel, în anii
favorabili, din veniturile fiscale obţinute suplimentar (cu sau fără
majorarea cotelor de impunere) se accelerează rambursarea datoriei
61
publice, iar cheltuielile bugetare se măresc doar în limita diferenţei
între suplimentul de venituri şi serviciul majorat al datoriei publice.
În anii nefavorabili, se diminuează rambursarea datoriei publice şi
se restrâng cheltuielile bugetare. Dezavantajul acestei tehnici este
că modificarea clauzelor/condiţiilor pentru datoria publică necesită
acordul creditorilor statului, care uneori nu se poate obţine în cazul
creditorilor externi.
6. Specializarea bugetară
Principiul specializării bugetare se referă la introducerea şi
aprobarea în buget a veniturilor pe surse de provenienţă şi a
cheltuielilor pe tipuri de nevoi şi destinaţii. Motivaţia acestui
principiu rezidă în ordinea structurală pe care o generează gruparea,
respectiv clasificaţia, din care rezultă posibilitatea unor analize
pertinente referitoare la aportul diferitelor surse, la repartizarea
„poverii” fiscale, la raportul relativ între destinaţii sau între nevoi,
la rolul pe care diferite categorii de contribuabili îl joacă în
susţinerea nevoilor publice etc.
Principalele criterii utilizate în clasificaţia bugetară sunt:
 administrativ sau departamental, prin care se
identifică instituţia de unde provine venitul sau pentru care se face
cheltuiala
 economic, prin care sunt identificate tipurile de
venituri (impozit pe profit, taxe vamale etc.) sau de cheltuieli
(curente sau de capital)
 funcţional, prin care se realizează o clasificare după
funcţii, sarcini şi obiective.
Această grupare, efectuată după criterii acceptate în
practica bugetară, poartă denumirea de clasificaţie bugetară.
7. Publicitatea bugetului
Principiul publicităţii are în vedere informarea naţiunii, a
fiecărui cetăţean, despre veniturile şi cheltuielile incluse în buget.
Publicitatea se realizează, pe de o parte, în timpul elaborării
bugetului, în timpul discutării proiectului în comisiile de
specialitate ale Parlamentului şi în timpul dezbaterii acestui proiect
în organul legislativ, iar pe de altă parte, după aprobarea legii
bugetului prin publicarea acesteia în Monitorul oficial, în presa
scrisă şi audio-vizuală. Motivaţia acestui principiu rezidă în nevoia
de informare a contribuabului (componenta internă), dar şi a celor
interesaţi din afara ţării (componenta externă): organisme
financiare internaţionale, ţările cu care se întreţin relaţii economice,
institute de cercetare, agenţii de rating (evaluare) internaţional,
agenţi economici interesaţi în afaceri sau în plasamente pe piaţa de
capital.
6.3.3. Procesul bugetar

Procesul bugetar reprezintă mulţimea structurată a
acţiunilor şi măsurilor iniţiate şi derulate de instituţiile statale
competente în scopul realizării politicii financiare promovate de
autoritatea guvernamentală în domeniul bugetar.
Baza legală a acestui ansamblu de atribuţii, competenţe,
responsabilităţi, obligaţii şi drepturi instituţionale o constituie
Constituţia şi legile specifice. Toate aceste reglementări au ca
obiect final veniturile şi cheltuielile statului.
Procesul bugetar cuprinde patru etape: elaborarea,
62
aprobarea, execuţia şi controlul. Legea prevede conţinutul acestor
etape, graficul temporal al derulării lor, instituţiile abilitate,
competente şi răspunzătoare.
În procesul bugetar sunt angrenate mai multe instituţii:
Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanţelor, toate celelalte
ministere, toate instituţiile bugetare, Trezoreria Statului, organele
autortăţii locale, Curtea de Conturi.
1. Elaborarea proiectului de buget
În această etapă sunt angajate toate instituţiile publice de
orice nivel în vederea propunerii de resurse financiare şi de
obiective pentru care să se prevadă cheltuieli din buget. Instituţia
specializată este Ministerul Finanţelor. Pe baza unei activităţi
prospective a acestuia şi în colaborare cu alte organisme de
specialitate (statistică, prognoză, cercetare economică etc.) sunt
formulate, în principiu, nivelul şi structura veniturilor.
Pe de altă parte, toate instituţiile finanţate din buget îşi
formulează propunerile privind necesarul de cheltuieli pentru anul
al cărui buget este în curs de elaborare. Aceste propuneri sunt
cumulate la nivelul instituţiilor centrale (ministere, agenţii
guvernamentale) şi prezentate apoi, până la 1 iunie, Ministerului
Finanţelor. Acesta, după consultarea primului ministru asupra
cadrului bugetar general, formulează nivelurile de cheltuieli
propuse pentru fiecare instituţie centrală în parte şi le comunică
acestora până la 1 iulie. Acestea defalcă cheltuielile pe structurile
care le sunt subordonate, definitivează proiectul lor de buget şi îl
prezintă Ministerului Finanţelor până la 1 august, care, la rândul
său, trebuie să înainteze Guvernului, până la 25 septembrie,
proiectul de buget şi proiectul legii bugetare. Tot acest circuit este
caracterizat prin repetate consultări şi concilieri între unităţile
bugetare de orice nivel şi direcţiile de specialitate din ministerele în
structura cărora se află, între aceste ministere şi Ministerul
Finanţelor, între ministrul finanţelor şi conducătorii instituţiilor
centrale. Obiectul acestora îl constituie de regulă creşterea
alocaţiilor bugetare, în limita prevederilor legale şi a normelor
metodologice ale Ministerului Finanţelor. Divergenţele
nesoluţionate la cele trei niveluri menţionate sunt rezolvate în
Guvern cu prilejul discutării şi adoptării de către acesta a
proiectului de buget în vederea supunerii spre aprobare în
Parlament. Proiectul de buget adus în dezbaterea Parlamentului
include mai multe documente:
1. expunerea de motive
2. proiectul propriu-zis de buget (pe categorii mari de
venituri şi cheltuieli)
3. propuneri de eventuale amendări legislative privind
veniturile şi cheltuielile bugetare
4. anexele la proiectul de buget, cu detalierea veniturilor şi
cheltuielilor şi, eventual, cu propunerile de venituri şi cheltuieli ale
fondurilor speciale (extrabugetare)
5. informaţii de fundamentare.
Documentele 2, 3 şi 4 (din înşiruirea precedentă) sunt
cuprinse în proiectul de lege privind bugetul de stat. Depunerea la
Parlament a proiectului de buget şi a proiectului legii bugetare
trebuie făcută de Guvern până la data de 10 octombrie.
2. Aprobarea bugetului
Aprobarea bugetului se face de către Parlament, astfel încât
63
bugetul să aibă caracter de lege. Acest lucru este important pentru
instituirea obligativităţii contribuabililor de a vărsa veniturile pe
care guvernul contează în realizarea politicii sale, dar şi pentru
stabilirea dimensiunii efortului (cheltuielilor) care se fac pentru un
anumit domeniu, proiect, obiectiv.
Aprobarea bugetului este de fapt actul final dintr-o
procedură destul de complexă, menită să asigure analiza atentă a
deciziei bugetare şi alegerea celei mai adecvate opţiuni privind
constituirea şi utilizarea resurselor bugetare. În cadrul acestei
proceduri se întâlnesc, în principal, următoarele etape:
 prezentarea în plenul Parlamentului, de către primul
ministru sau de către ministrul finanţelor, a proiectului de buget
însuşit de Guvern
 examinarea acestui proiect în comisiile permanente
ale Parlamentului (educaţie, sănătate, cultură, apărare etc.), comisii
care pot formula amendamente; fiecare comisie trebuie să se
pronunţe în legătură cu acordul privind respectivul proiect
 examinarea proiectului de buget în comisia de buget,
finanţe, bănci (comisia de specialitate a Parlamentului), care, în
plus faţă de alte comisii, este chemată să se pronunţe asupra
amendamentelor formulate de acestea; recomandarea acestei
comisii privind proiectul de buget şi menţionatele amendamente
sunt înaintate plenului Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare
 dezbaterea în plenul Parlamentului a proiectului de
buget
 aprobarea prin vot a fiecărui articol din legea
bugetului, inclusiv a amendamentelor aferente provenite de la
comisii, precum şi a legii bugetului în ansamblu
 promulgarea legii bugetului de către Preşedintele ţării
 publicarea în „Monitorul Oficial” a legii privind
bugetul.
3. Execuţia bugetului
Bugetul devine operaţional numai după publicarea sa în
„Monitorul oficial”. Execuţia bugetului începe din prima zi a anului
bugetar, care în România este 1 ianuarie. În măsura în care legea
bugetului nu este aprobată cu cel puţin 3 zile înainte de începutul
anului bugetar, atunci, potrivit Legii finanţelor publice, Guvernul
poate încasa venituri şi le poate cheltui, până la aprobarea noului
buget, în conformitate cu prevederile legii bugetului pe anul
anterior.
Execuţia bugetului înseamnă încasarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor potrivit legii bugetului, ca limită minimă în
ceea ce priveşte veniturile şi ca limită maximă în ceea ce priveşte
cheltuielile. La execuţia bugetului participă Ministerul Finanţelor,
Trezoreria Statului (ca instituţie specializată a Ministerului
Finanţelor şi subordonată acestuia; în unele state nu există această
instituţie), toate instituţiile bugetare (în calitate de ordonatori de
credite bugetare), unităţile administrativ-teritoriale, bănci angajate
în operaţiunile bugetare, organisme internaţionale angajate în
transferuri monetare cu bugetul.
Ministerul Finanţelor, respectiv Trezoreria Statului au ca
obiectiv să cunoască şi să urmărească permanent starea încasării şi
cheltuirii resurselor bugetare, ca şi echilibrul bugetar, să efectueze
încasările şi plăţile bugetare. Dacă nu există instituţia trezoreriei,
atunci încasările şi plăţile se fac printr-o bancă comercială sau
64
printr-un grup de bănci în baza unui contract de service încheiat de
aceasta/acestea cu Ministerul Finanţelor.
Execuţia veniturilor se face prin operaţiuni specifice,

adesea diferite după tipul de venit: impozit direct, impozit pe
consum, taxă vamală, venit nefiscal, împrumuturi ş.a..
4. Controlul execuţiei bugetului
Controlul execuţiei bugetului este efectuat de Curtea de
Conturi, organism subordonat (în ţara noastră) direct Parlamentului.
Curtea de Conturi este instituţia supremă de control al finanţelor
publice şi care exercită un control de tip ulterior. În unele ţări
această instituţie poate avea şi atribuţii de control preventiv.
Controlul Curţii de Conturi vizează:
 legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în dările de
seamă contabile şi în conturile de execuţie de casă a bugetului la
oricare ordonator de credite, precum şi în raportul şi contul general
de execuţie întocmite de Ministerul Finanţelor
 eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei
bugetare, respectiv calitatea gestionării banilor publici la toate
nivelurile
 depistarea utilizării nelegale a banilor publici,
evaluarea eventualelor pagube şi recuperarea lor prin organe
jurisdicţionale proprii sau prin instanţe din sfera puterii
judecătoreşti
 propunerea către Parlament a unor eventuale
modificări/ajustări/ îmbunătăţiri a legislaţiei privind bugetul,
execuţia şi controlul execuţiei acestuia.
Controlul execuţiei bugetului este efectuat şi pe filiera
Guvernului, de la nivelul acestuia, de la nivelul Ministerului
Finanţelor şi de la nivelul diferiţilor ordonatori de credit. Acesta
este un control intern (spre deosebire de cel al Curţii de Conturi,
care este extern) şi se exercită şi preventiv şi ulterior. Fiecare din
nivelele menţionate are organ propriu de control financiar intern.
Competenţele de control sunt qvasigenerale pentru controlul
financiar al Guvernului (adică se exercită la orice nivel al
administraţiei de stat, de la Guvern, inclusiv, în jos) şi pentru
controlul financiar al Ministerului Finanţelor (adică se exercită la
orice nivel al administraţiei de stat, de la nivelul ministerelor,
inclusiv al Finanţelor, şi judeţelor în jos) şi sunt circumscrise doar
unităţilor în subordine pentru ceilalţi ordonatori de credite.
Acest control (al Curţii de Conturi, al Guvernului, al
Ministerului Finanţelor şi al celorlalte organisme menţionate) este
un control tehnic, adică de natură financiară. În afara acestuia,
Parlamentul execută un control politic asupra oricărei etape a
procesului bugetar prin faptul că dezbate şi aprobă bugetul şi legea
bugetului, contul de execuţie bugetară, documentele pendinte şi
legea execuţiei bugetului.
6.3.4. Structura bugetului de stat al României
Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege

specială numită „Legea bugetului de stat pe anul ....”. Legea
cuprinde mai multe articole, grupate pe capitole, şi anexe.
65
Capitolele legii se referă la:
 dispoziţii generale, în care sunt menţionate cuantumul
cheltuielilor, al veniturilor şi al soldului bugetar (deficit/excedent)
 structura şi regimul veniturilor bugetare, în care se fac
precizări referitoare la colectarea veniturilor bugetare sau la unele
modificări/ajustări pe care le introduce legea bugetului; de
asemenea, este prezentată o sinteză a veniturilor pe principalele
componente
 regimul şi destinaţia cheltuielilor, în care se fac
precizări privind modul de efectuare a cheltuielilor bugetare,
precum şi unele atribuţii/ responsabilităţi ale ordonatorilor de
credite, în general şi pe domenii de activitate; de asemenea, este
prezentată structura economică a cheltuielilor bugetare
 deficitul/execedentul bugetar, datoria publică şi
împrumuturile guvernamentale
 dispoziţii referitoare la agenţii economici
 dispoziţii referitoare la bugetele locale
 bugetele fondurilor speciale
 responsabilităţi în aplicarea legii
 dispoziţii finale.
Anexele legii bugetului de stat includ sinteza bugetului,
detalierea pe articole a cheltuielilor, lista impozitelor, taxelor şi
altor venituri ale anului bugetar, sumele defalcate în beneficiul
bugetelor locale sau ca subvenţii pentru populaţie provenite din
impozite şi taxe colectate la bugetul de stat, alte prevederi vizând
cheltuielile bugetare, bugetul asigurărilor sociale de sănătate,
bugetele fondurilor speciale.
În sinteza bugetului, veniturile, exprimate în mii lei, sunt
prezentate pe cele trei componente principale, fiecare cuprinzând
capitole şi subcapitole.
Cheltuielile, exprimate tot în mii lei, sunt prezentate pe
total şi pe părţi, cu menţionarea capitolului, subcapitolului,
titlului/articolului şi aliniatului în care se încadrează respectivele
cheltuieli.
Părţile reprezintă sectorul public sau tipul de acţiune pentru
care se face cheltuiala, astfel:
 partea I „Servicii publice generale”, autorităţi publice
 partea II „Apărare, ordine publică, siguranţa
naţională”, pe total şi defalcat pe cele trei domenii
 partea III „Cheltuieli social-culturale”, pe total şi pe
domenii: învăţământ; sănătate; cultură, religie şi acţiunii privind
activitatea sportivă şi de tineret; asistenţă socială, alocaţii, pensii,
ajutoare şi indemnizaţii
 partea IV „Servicii, dezvoltare publică, locuinţe,
mediu şi ape”, pe total şi pe două componente (servicii şi
dezvoltare publică; locuinţe, mediu şi ape)
 partea V „Acţiuni economice”, pe total şi defalcat pe
industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte
acţiuni economice
 partea VI „Alte acţiuni”, pe total şi defalcat pe
cercetare ştiinţifică şi alte acţiuni
 partea VII „Acţiuni pe bază de hotărâri ale
Guvernului”
 partea VIII „Împrumuturi acordate”
 partea IX „Transferări”
66
 partea X „Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli privind
datoria publică”.
Pentru fiecare indicator bugetar de cheltuială, înscris în
buget, se menţionează cuantumul prevăzut din resursele interne,
cuantumul finanţării dintr-un eventual credit şi totalul.
Lista privind veniturile menţionează, pentru fiecare venit în
parte, legea/legile pe baza cărora acesta este introdus (perceput şi
colectat).
Defalcarea cotei părţi din impozitul pe salarii pentru
autorităţile locale se face pe judeţe, menţionându-se pentru fiecare
judeţ în parte totalul sumei, cuantumul pentru bugetul propriu al
judeţului şi cuantumul pentru subdiviziunile teritoriale (comună,
oraş, municipiu). Legea bugetului prevede, de asemenea, criteriile
după care se face defalcarea.
Pentru bugetele locale, legea bugetului menţionează distinct
categoriile de venituri proprii şi cheltuieli ale bugetelor judeţelor,
precum şi, separat, ale bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucureşti şi Consiliului General al
municipiului Bucureşti.
Defalcarea cotei părţi din impozitul pe salarii pentru
autorităţile locale se face pe judeţe, menţionându-se pentru fiecare
judeţ în parte totalul sumei, cuantumul pentru bugetul propriu al
judeţului şi cuantumul pentru subdiviziunile teritoriale (comună,
oraş, municipiu). Legea bugetului prevede, de asemenea, criteriile
după care se face defalcarea.
Pentru bugetele locale, legea bugetului menţionează
distinct categoriile de venituri proprii şi cheltuieli ale bugetelor
judeţelor, precum şi, separat, ale bugetelor comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi Consiliului
General al municipiului Bucureşti.
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, legată de existenţa statului şi
a mecanismului pieţei. Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă de venituri şi cheltuieli ale
statului, referitoare la un anumit interval de timp, de regulă un an. Din punct de vedere juridic, bugetul
de stat reprezintă o lege care prevede şi autorizează veniturile şi cheltuielile statului pe durata unui an.
Această definire a bugetului de stat evidenţiază caracterul de act normativ (adică necesitatea aprobării
lui în parlament), caracterul previzional (fiind vorba de un interval de timp viitor) şi caracterul
obligatoriu (ca de altfel al oricărei legi). Sub raport economic, bugetul de stat exprimă în formă
bănească relaţiile economice care apar în legătură cu formarea şi repartiţia, cu nivelul şi evoluţia
produsului intern brut, dar şi cu îndeplinirea funcţiilor statului.
Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente: financiară şi
economică; alocativă, redistributivă şi de reglare.
Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare, dar şi a cerinţelor şi
exigenţelor presupuse de procesul elaborării şi execuţiei bugetului de stat. Principiile bugetare sunt
riguros formulate şi sunt parte a patrimoniului universal de cunoştinţe şi învăţăminte care ţin de ştiinţa
finanţelor. Acestea sunt:
1. universalitatea bugetului
2. unitatea bugetului
3. neafectarea veniturilor
4. anualitatea bugetului
67
5. echilibrul bugetar
6. specializarea bugetară
7. publicitatea bugetului.
Procesul bugetar reprezintă mulţimea structurată a acţiunilor şi măsurilor iniţiate şi derulate de
instituţiile statale competente în scopul realizării politicii financiare promovate de autoritatea
guvernamentală în domeniul bugetar.
Procesul bugetar cuprinde patru etape:
 elaborarea proiectului de buget
 aprobarea bugetului
 execuţia bugetului
 controlul execuției bugetului.
În procesul bugetar sunt angrenate mai multe instituţii: Parlamentul, Guvernul, Ministerul
Finanţelor, toate celelalte ministere, toate instituţiile bugetare, Trezoreria Statului, organele autorităţii
locale, Curtea de Conturi.
Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege specială numită „Legea bugetului
de stat pe anul ....”. Legea cuprinde mai multe articole, grupate pe capitole, şi anexe.
Capitolele legii se referă la:
 dispoziţii generale, în care sunt menţionate cuantumul cheltuielilor, al veniturilor şi al
soldului bugetar (deficit/excedent)
 structura şi regimul veniturilor bugetare, în care se fac precizări referitoare la colectarea
veniturilor bugetare sau la unele modificări/ajustări pe care le introduce legea bugetului; de asemenea,
este prezentată o sinteză a veniturilor pe principalele componente
 regimul şi destinaţia cheltuielilor, în care se fac precizări privind modul de efectuare a
cheltuielilor bugetare, precum şi unele atribuţii/ responsabilităţi ale ordonatorilor de credite, în general
şi pe domenii de activitate; de asemenea, este prezentată structura economică a cheltuielilor bugetare
 deficitul/execedentul bugetar, datoria publică şi împrumuturile guvernamentale
 dispoziţii referitoare la agenţii economici
 dispoziţii referitoare la bugetele locale
 bugetele fondurilor speciale
 responsabilităţi în aplicarea legii
 dispoziţii finale.

 buget
 buget de stat
 buget al asigurărilor sociale de stat
 buget general consolidat
 echilibru bugetar
 specializare bugetară
 execuție bugetară.

1. Prezentați rolul complex al bugetului de stat
2. Enumerați principiile bugetare
3. Detaliați principiul unității bugetului
4. Care sunt cele 3 criterii utilizate în clasificația bugetară?
5. Enumerați și descrieți etapele aprobării bugetului.
68
1. Controlul execuției bugetului de stat este realizat de către:
a) Agenția Națională de Administrare Fiscală
b) Curtea de Conturi, subordonată Ministerului Finanțelor Publice
c) Curtea de Conturi subordonată Parlamentului
d) Ministerul Administrației și Internelor
2. Procesul bugetar presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) publicitatea proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetului, controlul
execuției bugetului
b) elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, anualitatea bugetului, controlul
c) elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetului, publicitatea
d) elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetului, controlul
3. Universalitatea bugetului presupune:

a) înscrierea în buget a tuturor veniturilor și cheltuielilor, fără excepție sub forma unor sume
brute
b) înscrierea în buget a tuturor veniturilor și cheltuielilor sub forma soldurilor rezultate din
diferite compensări
c) depersonalizarea veniturilor
d) existența unei singure liste de venituri și chletuieli bugetare
4. Principiile bugetare sunt:

a) universalitatea bugetului, unitatea bugetului, execuția bugetară, anualitatea bugetului,
echilibrul bugetar, specializarea bugetară, publicitatea bugetului
b) universalitatea bugetului, unitatea bugetului, neafectarea veniturilor, anualitatea
bugetului, echilibrul bugetar, specializarea bugetară, publicitatea bugetului
c) neafectarea veniturilor, publicitatea bugetului, universalitatea bugetului, unitatea
bugetului, anualitatea bugetului, echilibrul bugetar, specializarea bugetară
d) universalitatea bugetului, unitatea bugetului, neafectarea veniturilor, anualitatea
bugetului, controlul execuției bugetului, specializarea bugetară, publicitatea bugetului
5. Principiul neafectării veniturilor presupune:

a) înscrierea în buget a tuturor veniturilor și cheltuielilor, fără excepție sub forma unor sume
brute
b) înscrierea în buget a tuturor veniturilor și cheltuielilor sub forma soldurilor rezultate din
diferite compensări
c) depersonalizarea veniturilor
d) existența unei singure liste de venituri și chletuieli bugetare.
69
Bugetele locale
7.1. Introducere
7.3.1. Conținutul, principiile și etapele întocmirii bugetelor locale
7.3.2. Proiectarea şi adoptarea bugetelor locale
7.3.3. Veniturile și cheltuielile bugetelor locale
1.1. Introducere
Fiind parte a bugetului public naţional, activitatea bugetară

la nivel local se circumscrie activităţii bugetare la nivel naţional,
cunoscând aceleaşi etape şi desfăşurându-se pe baza aceloraşi
principii, dar privite prin prisma specificităţii activităţii
administraţiei publice locale. Din acest motiv considerăm necesară
tratarea acestui subiect ca o unitate de învățare distinctă.

 cunoașterea principiilor întocmirii bugetelor locale
 definirea termenilor și expresiilor: autorități publice
locale, bugete locale, autonomie locală
 cunoașterea caracteristicilor bugetelor locale
 cunoașterea tehnicii de proiectare și adoptare a
bugetelor locale
 cunoașterea tipurilor de venituri și cheltuieli specifice
bugetelor locale.

 studenţii vor putea să definească termeni precum și
expresii precum: autorități publice locale, bugete locale, autonomie
locală
 studenţii vor putea să diferențieze caracteristicile
bugetelor locale de cele ale bugetului de stat
 studenţii vor putea să descrie modul de proiectare și
aprobare a bugetelor locale
 studenții vor putea identifica veniturile și cheltuielile
specifice bugetelor locale.
Pentru unitatea de Bugetele locale timpul alocat este de 2 ore.
70
7.3.1. Conținutul, principiile și etapel

întocmirii bugetelor locale
Date fiind condiţiile de austeritate în care funcţionează

autorităţile locale în acest moment în România, echilibrarea
bugetelor locale este un subiect actual şi care face obiectul a
numeroase dezbateri. Există un clivaj între comunităţile care
realizează venituri proprii suficiente şi cele care nu se descurcă nici
pentru cheltuielile de întreţinere a localităţii. Reprezentanţii
primelor merg până la soluţii extreme cum ar fi eliminarea
procedurii echilibrării bugetelor locale, iar cele din urmă fac lobby
pentru a obţine cât mai mulţi bani prin această modalitate. Această
dispută are loc pe două paliere de guvernare: de la nivel central la
nivel judeţean şi de la nivel judeţean la nivel local.
Comunităţile locale „fruntaşe” deţin diverse avantaje
economice, sociale, demografice care le permit o dezvoltare
continuă şi echilibrată. Ele au tendinţa de a învinovăţi comunităţile
care nu realizează venituri suficiente, pierzând din vedere faptul că
în Europa de astăzi conceptul de bază pe care se construieşte teoria
dezvoltării este coeziunea economică şi socială. Aceasta se traduce
într-un principiu fundamental, şi anume, faptul că dezvoltarea
economică şi socială trebuie să se bazeze pe o structură spaţială
echilibrată. Din această perspectivă se consideră că dezvoltarea
inegală a teritoriilor reflectă slăbiciuni economice ale ansamblului
şi sunt de neacceptat deoarece, la rândul lor, devin sursă de
instabilitate politică şi economică. Cea mai bună alternativă este
solidaritatea comunităţilor locale, o solidaritate calculată astfel
încât să se menţină un echilibru între aşteptările ambelor tipuri de
comunităţi. În acest context pretenţiile comunităţilor bogate par
deplasate şi lipsite de realism. Doar o dezvoltare teritorială
echilibrată va genera dezvoltarea economică sănătoasă pe ansamblu
iar nu adâncirea decalajelor existente.
Tema bugetelor publice locale este cu mult mai complexă
decât expunerea din studiu. Anumite particularităţi, de la o zonă
geografică la alta, de la o regiune de dezvoltare la alta, vor fi luate
în considerare, după cum s-a menţionat, în cercetări ulterioare ale
Institutului.
Fiind parte a bugetului public naţional, activitatea bugetară
la nivel local se circumscrie activităţii bugetare la nivel naţional,
cunoscând aceleaşi etape şi desfăşurându-se pe baza aceloraşi
principii, dar privite prin prisma specificităţii activităţii
administraţiei publice locale. Activitatea bugetară la nivel local
cunoaşte patru etape:
1. elaborarea proiectului de buget local cuprinde
activitatea de determinare a veniturilor şi cheltuielilor la nivelul
unităţilor adiministrativ-teritoriale cu personalitate juridică (fiecare
comună, oraş, municipiu, judeţ, sector al capitalei şi Municipiul
Bucureşti)
2. aprobarea presupune dezbaterea şi votarea bugetelor
locale de către autorităţile administraţiei publice locale cu funcţie
deliberativă şi care au în competenţa lor această atribuţie (consiliile
locale, consiliile judeţene, precum şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti)
71
3. execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor la
termenul şi în cuantumul prevăzut în bugetul local şi efectuarea
cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute în bugetul local;
realizarea veniturilor în cuantumul prevăzut reprezintă o obligaţie
minimă, în cadrul execuţiei bugetare putându-se realiza venituri în
cuantumuri superioare celor prevăzute; în acelaşi timp, efectuarea
cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute în bugetele locale
reprezintă o obligaţie, ce nu poate fi încălcată; această etapă este
cea mai importantă, deoarece presupune transpunerea unor
previziuni în plan concret, asigurându-se astfel finanţarea
activităţilor şi funcţionarea instituţiilor publice de la nivel local
4. încheierea exerciţiului bugetar presupune o dare de
seamă completă asupra modului de realizare a veniturilor şi de
efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.
Toate actele şi operaţiunile cu caracter tehnic şi normativ,
realizate de autorităţile publice competente în scopul elaborării,
adoptării, executării şi încheierii bugetului local constituie
procedura bugetară la nivel local. Aceasta se desfăşoară pe
parcursul a trei ani calendaristici, deoarece elaborarea proiectului
de buget local începe în anul premergător celui pentru care se
întocmeşte, continuă cu executarea, în cursul anului respectiv şi se
definitivează prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar, în anul
următor.
Procedura bugetară privitoare la bugetele locale se
desfăşoară pe coordonatele principiilor enunţate de legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată. Cele care au
cea mai mare relevanţă în domeniul bugetelor locale sunt cele
prezentate în continuare.
1. Principiul autonomiei locale
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea
efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi
de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care
le reprezintă, activităţile publice. Acest drept se exercită de către
consiliile locale şi primari, precum şi de către consiliile judeţene.
Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele
şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii,
aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz. În consecinţă,
competenţele şi răspunderile ce revin autorităţilor administraţiei
publice locale în domeniul finanţelor publice locale sunt depline şi
exclusive, excepţiile trebuind să fie expres prevăzute de lege. Tot
ca o consecinţă a autonomiei financiare de care se bucură
autorităţile publice locale, acestea au dreptul, în limitele legii, de a
avea iniţiative în acest domeniu. Având autonomie funcţională,
unităţile administrativ-teritoriale nu mai sunt incluse cu toate
veniturile şi cheltuielile lor în bugetul de stat, ci numai cu sumele
pe care le varsă, respectiv le primesc de la acest buget.
2. Principiul descentralizării serviciilor publice
Este un principiu de organizare şi conducere a statului
întemeiat pe o largă autonomie acordată autorităţilor locale din
unităţile administrativ-teritoriale. Conform acestui principiu are loc
un transfer limitat al puterii de decizie de la autorităţile publice
centrale la cele locale.
3. Principiul consultării cetăţenilor
Acest principiu prevede ca cetăţenii să fie consultaţi în
activitatea de proiectare şi adoptare a bugetelor locale.
72
4. Principiul universalităţii bugetare
Potrivit acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice
trebuie să figureze în bugetul local cu sumele lor totale, brute, nici
un venit şi nici o cheltuială neputându-se realiza în afara cadrului
bugetar. Deoarece obţinerea veniturilor publice determină anumite
cheltuieli, este necesar ca veniturile respective să se înscrie în buget
cu produsul lor brut, iar cheltuielile cu cifra lor totală, iar nu direct
diferenţa dintre acestea, pentru a se putea cunoaşte şi controla suma
exactă a cheltuielilor publice.
5. Principiul echilibrului bugetului
Presupune ca veniturile să acopere integral cheltuielile
prevăzute în bugetul local. În situaţia în care veniturile nu acoperă
cheltuielile, deficitul bugetului local urmează să fie acoperit din
împrumuturi contractate de autorităţile publice locale şi din sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, prevăzute prin
legea bugetului de stat.
6. Principiul realităţii bugetare
Potrivit acestui principiu trebuie avute în vedere variantele
cele mai prudente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
bugetare, pentru a se evita eventualele dezechilibre care ar putea
apărea pe parcursul execuţiei bugetare.
7. Principiul unităţii bugetare
Presupune necesitatea ca toate veniturile şi cheltuielile
bugetare să fie înscrise într-un singur document, şi anume bugetul
local.
8. Principiul anualităţii bugetare
Implică aprobarea bugetului local de către autorităţile
publice locale competente în fiecare an, perioada de un an fiind cea
pentru care acestea acordă „autorizaţia” de a se încasa veniturile şi
de a se efectua cheltuielile aprobate prin buget.
9. Principiul publicităţii bugetului
Presupune aducerea la cunoştinţa opiniei publice a acestuia.
Astfel, proiectul bugetului local se publică în presa locală sau se
afişează la sediul primăriei înainte cu 15 zile de a fi supus aprobării
consiliului local. Dezbaterea sa se face în şedinţă publică, primarul
putând cere consultarea cetăţenilor prin referendum în problemele
privind bugetul local. De asemenea, hotărârea prin care se aprobă
bugetul trebuie adusă la cunoştinţă publică, în condiţiile Legii
administraţiei publice locale, ca orice altă hotărâre cu caracter
normativ.
7.3.2. Proiectarea şi adoptarea bugetelor locale
Există două nivele în construcţia bugetelor locale. Unul

dintre ele se referă la veniturile şi cheltuielile realizate pe plan
local, iar celălalt la ceea ce se primeşte de la nivel central. Întregul
buget local (şi venituri proprii şi venituri primite de la nivel central)
parcurge traseul proiectării şi adoptării trecând prin autoritatea
centrală, în speţă Ministerul de Finanţe.
Cotele şi sumele defalcate din unele venituri ale bugetului
de stat, cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi
transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat formează
venituri ale bugetelor locale şi, în consecinţă, sunt cuprinse ca atare
în bugetele unităţilor administrativ-teritoriale. În stabilirea,
73
aprobarea şi distribuirea acestora sunt implicate atât autorităţile
administraţiei publice locale cât şi cele ale administraţiei centrale,
competenţele lor în materie fiind stabilite prin lege.
Procedura bugetară privitoare la aceste venituri se întinde
pe parcursul a mai multe luni, debutând prin elaborarea proiectelor
de bugete locale la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale de
către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
Municipiului Bucureşti, primarul general al Municipiului Bucureşti
şi preşedinţii consiliilor judeţene (ordonatorii principali de credite
ai bugetelor locale).
Repartizarea efectivă a sumelor defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat pe comune, oraşe şi municipii se realizează de
fiecare consiliul judeţean, prin hotărâre, cu prioritate acelor unităţi
adminitrativ-teritoriale care înregistrează venituri proprii
insuficiente, după consultarea primarilor şi cu asistenţa tehnică de
specialitate a direcţiilor finanţelor publice, în funcţie de criteriile de
repartizare aprobate prin legea bugetului de stat.
În termen de maxim 30 de zile de la intrarea în vigoare a
legii bugetului de stat (care are loc la data publicării ei în Monitorul
oficial al României, Partea I), ordonatorii principali de credite ai
bugetelor locale prezintă proiectele de bugete locale spre aprobare
consiliilor locale, consiliilor judeţene şi Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. Proiectul de buget local se publică în presa
locală sau se afişează la sediul primăriei, după care, în termen de 15
zile, este supus aprobării consiliului local, judeţean şi Consiliului
General al Municipiul Bucureşti. Proiectul bugetului local va fi
însoţit de raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean
sau al primarului general al municipiului Bucureşti, după caz,
precum şi de eventualele contestaţii depuse de locuitori, în termenul
de 15 zile de la publicarea/afişarea proiectului. Consiliul local,
judeţean şi Consiliul General al Muncipiului Bucureşti se pronunţă
asupra contestaţiilor, după care adoptă proiectul bugetului local.
Veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetele locale se
repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare
a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor, şi se aprobă, pentru sumele defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi pentru transferuri de la acest buget,
de către Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 20 de zile de la
intrarea în vigoare a legii bugetului de stat. Aprobarea pentru aceste
sume se face pe baza propunerilor ordonatorilor principali de
credite ai bugetelor locale, transmise la Ministerul Finanţelor
Publice de către direcţiile generale ale finanţelor publice şi
controlului financiar de stat.
Pe baza bugetelor locale aprobate de consiliile locale,
judeţene şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după
caz, direcţiile generale ale finanţelor publice întocmesc şi transmit
Ministerului Finanţelor Publice bugetele pe ansamblul fiecărui
judeţ/Municipiului Bucureşti, cu repartizarea pe trimestre a
veniturilor şi cheltuielilor, grupate în cadrul fiecărui
judeţ/Municipiului Bucureşti pe comune, oraşe, municipii/sectoare
ale Municipiului Bucureşti.
74
7.3.3. Veniturile și cheltuielile bugetelor locale
Bugetele locale cuprind două capitole principale: veniturile

şi cheltuielile localităţilor. În acest studiu cercetarea s-a axat
asupra veniturilor urmând ca tema cheltuielilor locale să fie
aprofundată într-un material ulterior.
A. Veniturile bugetelor locale
Bugetele locale se constituie în principal din venituri
realizate pe plan local şi venituri primite de la nivel central. În afară
de acestea o altă sursă importantă care poate creşte venitul realizat
pe plan local o reprezintă împrumuturile.
1. Veniturile proprii
Veniturile proprii sunt veniturile pe care autorităţile le
realizează pe plan local. Nivelul şi sursele acestor venituri sunt
controlate, decise de către autorităţile locale, în limitele legale
prevăzute. În România principalele acte normative care
reglementează veniturile proprii sunt Legea finanţelor publice
locale şi Legea privind impozitele şi taxele locale. Un alt aspect
care defineşte veniturile proprii este acela că autorităţile locale au
în general libertate în privinţa modului în care sunt cheltuite.
Se poate afirma că gradul de autonomie locală a unei
comunităţi depinde în mare măsură de ponderea veniturilor
realizate pe plan local în raport cu alte resurse de venituri ale
bugetelor locale. Ideal ar fi ca veniturile proprii să poată acoperi
cheltuielile efectuate pentru satisfacerea nevoilor locale. Pentru
aceasta însă competenţele autorităţilor locale trebuie corelate cu
veniturile bugetelor locale. În realitate acest lucru se întâmplă
foarte rar.
2. Venituri la bugetele locale provenite de la nivel
central
Veniturile provenite de la nivel central au ca principal
obiectiv corectarea unor dezechilibre care intervin pe plan local atât
vertical (nivelul impozitelor şi taxelor locale nu acoperă cheltuielile
necesare furnizării serviciilor publice), dar şi orizontal deoarece nu
toate colectivităţile locale se descurcă la fel financiar deşi au
obligaţia de a oferi servicii echivalente din punct de vedere calitativ
şi cantitativ.
Un sistem bun de transferuri trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii. În primul rând ele nu trebuie să fie suficiente
astfel încât autorităţile locale să fie stimulate să realizeze venituri
proprii. În acelaşi timp trebuie asigurat echilibrul între
competenţele autorităţilor locale şi resursele descentralizate. Este
recomandat de asemenea ca sumele acordate să fie previzibile pe o
perioadă mai mare de timp astfel încât să permită autorităţilor
locale să realizeze cheltuieli conform unei strategii, a unor
obiective pe termen lung. Este adevărat că în ultimii ani ponderea
acestor venituri în bugetele locale a scăzut în special datorită
modificărilor în legislaţie. Ele reprezintă însă un aport destul de
mare la bugetele locale.
Lucrările de specialitate din domeniu precum şi diferitele
rapoarte europene şi ale Băncii Mondiale prezintă clasificări
diferite ale sumelor provenite de la nivel central. Legea finanţelor
publice recunoaşte două categorii principale: prelevări din bugetul
de stat (sume şi cote defalcate din unele venituri la bugetul de stat)
şi subvenţii. Fondurile cele mai consistente provin din prima
75
categorie.
2.1. Prelevările din bugetul de stat
Aceste venituri corespund aşa numitului sistem de partajare
a taxelor şi impozitelor între diferitele niveluri de guvernare.
Sistemul de repartizare a acestor sume este stabilit la nivel central,
autorităţile locale neavând practic nici un control asupra
cuantumului lor, iar în unele cazuri, nici asupra modului în care vor
fi cheltuite. De regulă, există criterii clare de repartizare, dar de
multe ori se negociază.
Taxele şi impozitele se colectează la nivel naţional, de către
Ministerul Finanţelor prin intermediul direcţiilor financiare
judeţene, urmând ca ulterior o parte din ele să se împartă între
diferitele nivele de administrare ale autorităţilor statului.
Autorităţile locale primesc astfel sume şi cote defalcate din
impozitul pe venit şi din TVA.
În unele state aceste venituri sunt considerate venituri
proprii deoarece sursa de colectare o reprezintă autorităţile locale.
Caracterul gratuit al fondurilor (sunt primite fără obligaţia
de a se rambursa) şi general (nu au o destinaţie specială) face ca
modul de repartiţie să constituie în sine un subiect de discuţii. Din
interviul solicitat reprezentantului Ministerului de Finanţe a rezultat
faptul că repartizarea ia în considerare capacitatea financiară a
fiecărui judeţ, calculată matematic, astfel încât nici o interpretare
nu şi-ar avea locul.
Reprezentanţi ai Parlamentului şi ai administraţiilor
judeţene ne-au confirmat faptul că repartiţia este rezultatul unui
proces de negociere mai degrabă, care nu poate fi total disociat de
influenţe politice.
2.2. Subvenţiile
Subvenţiile reprezintă sume alocate de la nivel central
comunităţilor locale cu un scop foarte bine definit. Autorităţile
locale nu deţin o modalitate legală de a controla nivelul acestor
sume sau modul în care vor fi cheltuite.
Fondurile corespunzătoare subvenţiilor sunt repartizate prin
intermediul ministerelor responsabile în funcţie de destinaţia
acestora.
Tot cu destinaţie specială şi gestionate de către ministere
sunt veniturile din fondurile speciale. Acestea se constituie prin act
normativ, fie de către Guvern, fie de către Parlament. În timp ce
fondurile speciale se formează din taxe instituite special si plătite
de catre contribuabilii care beneficiază direct, subvenţiile fac parte
din veniturile totale ale bugetului de stat. Practic diferenţa dintre
cele doua (subvenţii şi fonduri speciale) se deduce urmărind modul
de alocare, instituţia responsabilă ramânând aceeaşi: ministerul.
3. Împrumuturi
Legea cadru a finanţelor publice locale oferă posibilitatea
autorităţilor administraţiei publice locale de a-şi completa propriile
resurse financiare prin contractarea unor împrumuturi interne sau
externe pe care le pot folosi fie pentru realizarea de investiţii
publice de interes local, fie pentru refinanţarea datoriei publice
locale.
Pentru realizarea acestor împrumuturi autorităţile locale au
la dispoziţie două instrumente. Primul dintre ele este emiterea şi
lansarea titlurilor de valoare care se poate face fie direct de către
autorităţile locale, fie prin intermediul unor agenţii sau instituţii
76
specializate. Cel de-al doilea se referă la împrumuturi de la băncile
comerciale sau de la alte instituţii de credit.
B. Cheltuielile bugetelor locale
Legea finanţelor publice defineşte cheltuiala bugetară, ca
fiind o cheltuială aprobată prin bugetul local, bugetul unei instituţii
sau al unui serviciu public, bugetul unei activităţi finanţate integral
din venituri extrabugetare şi efectuată în limita resurselor acestor
bugete, cu respectarea prevederilor legale.
În esenţă, cheltuielile publice din bugetele locale se
concretizează în cumpărarea de bunuri şi servicii efectuată de
autorităţile locale pentru cetăţeni, în plăţile efectuate cetăţenilor sub
forma transferurilor (pensii, subvenţii, ajutor de şomaj, etc) precum
şi în plata împrumuturilor contractate de ordonatorii principali de
credite.
Există două clasificări a cheltuielilor cuprinse în bugetele
locale româneşti. Prima dintre ele vizeză aspecte tehnice (tipul de
cheltuieli care vor fi făcute pentru diferitele domenii - de capital,
materiale şi servicii, etc.) iar cea de-a doua are în vedere
cheltuielile globale programate pentru aceste domenii (ex:
cheltuieli pentru autorităţi publice, învăţământ, etc). Se face, de
asemenea, distincţia între cheltuieli curente (de întreţinere) şi
cheltuieli pentru investiţii.
Fiecare categorie de cheltuieli are particularităţile ei, iar
mărimea cheltuielilor alocate pentru o activitate sau alta depinde de
o serie de factori politici, economici, sociali.
Sumele cheltuite diferă de la o localitate la alta şi de la un
an la altul în funcţie de capacitatea economică de a produce şi de a
distribui, precum şi de presiuni politice sau sociale cu care se
confruntă comunităţile locale.

Fiind parte a bugetului public naţional, activitatea bugetară la nivel local se circumscrie
activităţii bugetare la nivel naţional, cunoscând aceleaşi etape şi desfăşurându-se pe baza aceloraşi
principii, dar privite prin prisma specificităţii activităţii administraţiei publice locale. Activitatea
bugetară la nivel local cunoaşte patru etape:
1. elaborarea proiectului de buget local cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi
cheltuielilor la nivelul unităţilor adiministrativ-teritoriale cu personalitate juridică (fiecare comună,
oraş, municipiu, judeţ, sector al capitalei şi Municipiul Bucureşti)
2. aprobarea presupune dezbaterea şi votarea bugetelor locale de către autorităţile
administraţiei publice locale cu funcţie deliberativă şi care au în competenţa lor această atribuţie
(consiliile locale, consiliile judeţene, precum şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti)
3. execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor la termenul şi în cuantumul prevăzut în
bugetul local şi efectuarea cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute în bugetul local; realizarea
veniturilor în cuantumul prevăzut reprezintă o obligaţie minimă, în cadrul execuţiei bugetare putându-
se realiza venituri în cuantumuri superioare celor prevăzute; în acelaşi timp, efectuarea cheltuielilor
conform destinaţiei prevăzute în bugetele locale reprezintă o obligaţie, ce nu poate fi încălcată; această
etapă este cea mai importantă, deoarece presupune transpunerea unor previziuni în plan concret,
asigurându-se astfel finanţarea activităţilor şi funcţionarea instituţiilor publice de la nivel local
77
4. încheierea exerciţiului bugetar presupune o dare de seamă completă asupra modului de
realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.
Procedura bugetară privitoare la bugetele locale se desfăşoară pe coordonatele principiilor
enunţate de legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată. Cele care au cea mai mare
relevanţă în domeniul bugetelor locale sunt următoarele:
1. principiul autonomiei locale
2. principiul descentralizării serviciilor publice
3. principiul consultării cetăţenilor
4. principiul universalităţii bugetare
5. principiul echilibrului bugetului
6. principiul realităţii bugetare
7. principiul unităţii bugetare
8. principiul anualităţii bugetare
9. principiul publicităţii bugetului.
Bugetele locale cuprind două capitole principale: veniturile şi cheltuielile localităţilor. În
acest studiu cercetarea s-a axat asupra veniturilor urmând ca tema cheltuielilor locale să fie
aprofundată într-un material ulterior.
Veniturile bugetelor locale cuprind veniturile proprii ale autorităților publice locale, venituri la
bugetele locale provenite de la nivel central (prelevările din bugetul de stat și subvenţiile) și
împrumuturi
Există două clasificări a cheltuielilor cuprinse în bugetele locale româneşti. Prima dintre ele
vizeză aspecte tehnice (tipul de cheltuieli care vor fi făcute pentru diferitele domenii - de capital,
materiale şi servicii, etc.) iar cea de-a doua are în vedere cheltuielile globale programate pentru aceste
domenii (ex: cheltuieli pentru autorităţi publice, învăţământ, etc). Se face, de asemenea, distincţia între
cheltuieli curente (de întreţinere) şi cheltuieli pentru investiţii.

 buget local
 autorități publice locale
 autonomie locală
 impozite și taxe locale
 subvenții

1. Prezentați etapele activității bugetare derulate la nivelul autorităților publice locale
2. În ce constră principiul autonomiei locale?
3. Descrieți, pe scurt, procesul proiectării și adoptării bugetelor locale
4. Descrieți principalele componente ale veniturilor bugetelor locale
5. Clasificați după cel puțin două criterii cheltuielile bugetelor locale.
78
1. Elaborarea proiectului de buget local presupune:
a) activitatea de determinare a veniturilor și cheltuielilor la nivelul autorităților publice
centrale
b) cheltuierea sumelor prevăzute în bugetele locale
c) votarea bugetelor locale
d) activitatea de determinare a veniturilor și cheltuielilor la nivelul unităților administrativ-
teritoriale cu personalitate juridică
2. Principiul descentralizării serviciilor publice presupune:

a) transferul limitat de decizie de la autoritățile publice centrale la cele locale
b) transferul limitat de decizie de la nivelul autorităților publice locale la cele centrale
c) realizarea veniturilor bugetelor publice locale la termenul prevăzut
d) realizarea veniturilor bugetelor publice locale în cuantumul prevăzut
3. Veniturile bugetelor locale cuprind:

a) venituri proprii
b) venituri provenite de la nivel central
c) venituri din contribuții la asigurările sociale
d) venituri din subvenții alocate de la nivel central
4. Execuția bugetară presupune:

a) transferul limitat de decizie de la autoritățile publice centrale la cele locale
b) transferul limitat de decizie de la nivelul autorităților publice locale la cele centrale
c) realizarea veniturilor bugetelor publice locale la termenul prevăzut
d) realizarea veniturilor bugetelor publice locale în cuantumul prevăzut
5. Adoptarea bugetelor locale este de competența:

a) Guvernului
b) Ministerului Finanțelor
c) consiliile locale
d) consiliile județene.
79
Creditul public și datoria publică
8.1. Introducere
8.3.1. Definirea creditului public și a datoriei publice
8.3.2. Mecanismul formării și caracteristicile creditului public
8.3.3. Elementele tehnice ale împrumutului de stat
8.3.4. Operațiuni specifice împrumuturilor de stat
8.3.5. Datoria publică
8.1. Introducere
Apariţia creditului public este determinată de insuficienţa

resurselor financiare ale unei autorităţi publice, în raport cu
cheltuielile acesteia. Scopul creditului public este de a complini
resursele publice ale unei autorităţi date. Datoria publică reprezintă
un indicator care desemnează totalitatea obligaţiilor financiare
asumate de stat faţă de creditorii interni şi externi. Toate acestea
determină necesitatea includerii în structura cursului de Finanțe a
acestei teme. Este deosebit de improtant ca studenții să aibă în
vedere în dezvoltarea cunoștințelor lor și această componentă, din
păcate, indispensabilă a finanțelor publice.

 cunoașterea conținutului expresiilor credit public și
datorie publică
 cunoașterea caracteristicilor creditului public
 delimitarea expresiilor credit public și datorie publică
 cunoașterea elementelor tehnice ale împrumuturilor de
stat
 cunoașterea operațiunilor specifice împrumuturilor de
stat.
 studenţii vor putea să definească termeni și expresii
precum credit public, datorie publică, împrumut de stat, înscrisuri,
bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, obligațiuni de stat
 studenţii vor putea să diferențieze creditul public de
datoria publică
 studenţii vor putea să descrie mecanismul și
caracteristicile creditului public
 studenţii vor putea să identifice elementele tehnice ale
împrumuturilor de stat
80
 studenții se vor putea implica practic în operațiuni
specifice împrumuturilor de stat.

Pentru unitatea de învățare Creditul public și datoria publică
timpul alocat este de 2 ore.
8.3.1. Definirea creditului public și a datoriei publice
Creditul public reprezintă suma pe care o autoritate

publică o ia cu împrumut de la un agent economic oarecare.
Creditorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică,
autohtonă sau străină. Creditul poate fi pe termen scurt, mediu sau
lung şi este purtător de dobândă.
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor luate cu
împrumut de către o autoritate publică şi existente în sarcina
acesteia la un moment dat sau pe un interval de timp (de regulă un
an). După apartenenţa geografică a creditorului, datoria publică
poate fi internă sau externă.
8.3.2. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public
Apariţia creditului public este determinată de insuficienţa

resurselor financiare ale unei autorităţi publice, în raport cu
cheltuielile acesteia. Scopul creditului public este de a complini
resursele publice ale unei autorităţi date.
Această autoritate poate fi o instituţie publică oarecare, un
organ local al puterii executive sau, cel mai adesea, statul. Întrucât
practica financiară este dominată de creditul preluat de stat, ne vom
referi în continuare la acest credit, ca formă tipică a creditului
public, formă care este denumită împrumut de stat. Împrumutul
de stat apare în legătură cu execuţia bugetului de stat care, pe
perioade subanuale (zile sau luni) sau pe total an, poate suferi de
insuficienţa veniturilor în raport cu cheltuielile prevăzute a se
efectua. De aici necesitatea unui împrumut, fie din nevoia de
trezorerie (acoperirea unor cheltuieli pe termen scurt), fie din
nevoia de echilibrare a bugetului (acoperirea deficitului anual).
Sursa împrumuturilor de stat o reprezintă disponibilităţile
băneşti ale populaţiei şi ale altor agenţi economici. Contractarea se
poate face fie direct de către stat, fie prin intermediul unor instituţii
financiare care gestionează plasarea împrumutului. Principalele
condiţii pentru acordarea creditului sunt: garanţia, rata dobânzii şi
termenul de rambursare.
În cazul în care creditul este acordat din surse ale populaţiei
sau ale altor agenţi economici, cu excepţia Băncii Centrale, masa
monetară nu creşte, deoarece sursa de finanţare o reprezintă
disponibilităţile băneşti ale acestora. În cazul în care creditorul este
Banca Centrală, este posibilă creşterea masei monetare pe seama
emisiunii suplimentare de monedă.
Ca urmare a preluării unui credit, statul emite înscrisuri cu
statut de titluri financiare: poliţe/bonuri de tezaur, certificate/bonuri
81
de impozite şi certificate de trezorerie în cazul creditelor din nevoi
de trezorerie sau obligaţiuni de stat, titluri de rentă sau titluri de
rentă perpetuă în cazul creditelor de echilibrare a bugetului; primele
trei sunt înscrisuri privind creditul pe termen scurt şi atestă, de
regulă, un credit pe piaţa internă; ultimele sunt înscrisuri privind
credite pe termen lung şi atestă un credit ce poate fi preluat fie pe
piaţa internă, fie pe piaţa externă.
Toate aceste titluri pot fi sau nu tranzacţionabile pe piaţa de
capital, în raport cu faptul că preluarea creditului s-a făcut dintr-un
cerc larg, respectiv restrâns de creditori, sau că piaţa de capital
iniţiază sau nu tranzacţii cu astfel de titluri. Uneori, bonurile de
tazaur pot fi cu putere circulatorie, adică pot participa la circuitul
obişnuit al numerarului; în acest caz ele funcţionează ca bani de
hârtie.
Acoperirea golului temporar de trezorerie sau a deficitului
bugetar anual prin împrumuturi în loc de impozite prezintă unele
avantaje: operativitatea (deoarece evită un proces legislativ de
regulă de lungă durată, strict obligatoriu în cazul impozitelor),
evitarea nemulţumirii sociale (deoarece, fără excepţie, creşterea
fiscalităţii este o decizie guvernamentală total neagreată nici de
populaţie, nici de întreprinzători) şi diminuarea relativă în timp a
efortului fiscal (deoarece acţionează efectele inflaţiei, în măsura în
care dobânda angajată ajunge în timp să nu mai acopere integral
rata inflaţiei). Aceste avantaje au însă un cost reprezentând
dezavantajul apelului la împrumut, cost format din cheltuielile de
lansare (publicitate, comisioane), vânzarea sub pari, dobânda,
prima de rambursare ş.a. În cazul în care împrumutul (include şi
cheltuielile aferente lui) are ca destinaţie acţiuni de tip investiţii
economice, rambursarea se poate face din venitul net adus de
acestea, ceea ce nu generează cheltuieli bugetare suplimentare la
datele de scadenţă. De obicei, însă, destinaţia împrumutului nu este
de natura investiţiilor, aşa încât rambursarea lui determină
cheltuieli care sunt acoperite din sursele fiscale curente ale anilor
de rambursare; or, aceasta înseamnă că, de fapt, împrumuturile
bugetare de echilibrare sunt impozite anticipate.
În calitatea lor de impozite anticipate, împrumuturile de stat
se deosebesc de impozitele curente prin următoarele caracteristici:
 au caracter contractual, similar oricărui împrumut,
adică reprezintă din punct de vedere juridic o înţelegere între două
părţi (stat şi creditorii săi); aceasta exclude caracterul obligatoriu al
impozitelor curente, înlocuit cu alternativa facultativităţii, întrucât
posibilii creditori pot să nu accepte (individual sau toţi) condiţiile
de preluare a împrumutului, aşa cum au fost ele anunţate de
Ministerul Finanţelor; practica financiară a înregistrat însă şi cazuri
de împrumuturi de stat obligatorii; pe de altă parte, statul, spre
deosebire de alţi debitori, nu acordă garanţii materiale, adică
împrumuturile de stat, faţă de celelalte categorii de împrumuturi, nu
au clauză de ipotecă, gaj etc.
 au caracter rambursabil, similar oricărui împrumut,
dar total nespecific pentru impozite; acest caracter se păstrează
inclusiv în cazul împrumuturilor zise perpetue (rente viagere),
deoarece rambursarea acestora se face totuşi, chiar dacă discret şi
fără o scadenţă anterior anunţată
 asigură contraprestaţie, lucru total nespecific
impozitelor; această contraprestaţie ia, cel mai frecvent, forma
82
dobânzii, a primei de rambursare şi a emiterii sub valoarea
nominală (sub pari); unele din aceste avantaje materiale, pe care
statul le anunţă creditorilor la lansarea împrumutului, pot fi retrase
pe parcurs, ca de exemplu diminuarea dobânzii prin conversiunea
datoriei publice.
8.3.3. Elementele tehnice ale împrumutului de stat
Împrumuturile de stat prezintă mai multe elemente tehnice,

din care unele sunt de identificare, altele de caracterizare valorică şi
temporală, altele privesc rambursarea, diferite avantaje ş.a.
Unele dintre aceste elemente interesează mai ales pe
emitent, în vederea ţinerii evidenţei împrumutului (numărul de
titluri emise, înscrierea lor, seriile rămase pe piaţă, seriile retrase
prin trageri la sorţi periodice) sau a evaluării eficienţei
împrumutului (suma mobilizată în urma emisiunii, cheltuielile de
emisiune – tipărire, publicitate, plasare –, costul total al
împrumutului, cheltuielile de rambursare ş.a.). Alte elemente
interesează nu numai pe emitent, ci şi, în mare măsură, pe
eventualii creditori şi la acestea ne vom referi în continuare.
Înscrisul, adică actul/documentul ce atestă că posesorul său
este creditor pentru emitent, se prezintă ca o hârtie tipărită faţă-
verso, având menţionate denumirea împrumutului, valoarea
nominală, seria, emitentul şi diferite semne (culori, arabescuri,
figuri, desene etc.) cu rol de securizare, pentru evitarea/îngreunarea
comiterii de falsuri. Pe verso sunt, de obicei, menţionate extrase din
regulamentul emisiunii, avantajele conferite debitorilor, scadenţa
ş.a. Înscrisul are un „corp” (cel descris mai sus) şi un „carnet de
cupoane”. Cupoanele reprezintă mici piese de hârtie, cam de
mărimea unor mărci poştale, legate între ele şi de corpul înscrisului
în maniera în care sunt prinse timbrele într-o coală filatelică.
Cuponul este un înscris cu elemente de securizare, pe care
este menţionată scadenţa la care este încasabilă dobânda aferentă
titlului respectiv pentru o perioadă determinată. Dacă dobânda este
plătită anual, atunci în carnetul de cupoane va exista câte un cupon
pentru fiecare an din durata împrumutului.
Dobânda anuală poate fi plătită semestrial sau trimestrial,
în care caz numărul cupoanelor este câte două, respectiv câte patru
pentru fiecare an din durata împrumutului. La fiecare scadenţă de
dobândă, posesorul detaşează cuponul din „carnet”, îl prezintă
casieriei plătitoare şi încasează în schimbul său dobânda aferentă.
Având valoare, reprezentată prin dobânda de încasat, cuponul este
şi el un titlu de valoare şi poate circula separat de titlul de care a
fost ataşat.
Un împrumut poate fi lansat fără sau cu emitere de
înscrisuri. În primul caz cercul creditorilor este foarte limitat, iar
raportul de creditare este atestat prin creanţe de cont. În al doilea
caz cercul creditorilor este foarte larg şi înscrisul are rolul unui
contract de creditare: posesorul lui este creditor, iar emitentul
menţionat pe înscris este debitor pentru valoarea nominală a
înscrisului.
Cele mai uzuale înscrisuri sunt prezentate în continuare.
Bonurile de tezaur pot avea sau nu putere circulatorie. În
primul caz ele circulă ca şi banii de hârtie. În al doilea caz pot fi
83
negociabile la bursă, în măsura în care piaţa este suficient de
susţinută; de asemenea, pot fi lombardate (în toate cazurile în care
nu se pot negocia la bursă), adică vândute înainte de termen acelor
bănci care fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din
dobânda aferentă respectivelor bonuri de tezaur sub forma taxei de
lombard (similară taxei de scont).
Poliţele de tezaur sunt supuse dreptului cambial, adică pot
fi scontate înainte de termen acelor bănci ce fac astfel de operaţiuni
şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă poliţelor de tezaur sub
forma taxei de scont.
Certificatele de trezorerie nu au putere circulatorie şi, de
regulă, nici piaţă secundară. Ele sunt preschimbate în numerar la
scadenţă, plus dobânda aferentă.
Obligaţiunile sunt înscrisuri cu piaţă secundară, adică
negociabile la bursă. Similar, titlurile cu rentă perpetuă, care, de
altfel, sunt retrase din circuitul economic de către stat prin
achiziţionarea lor la bursă, la preţul pieţei.
Denumirea împrumutului este un element de identificare
ce permite individualizarea titlurilor pe pieţele financiare primară şi
secundară. Identificarea se face de regulă fie prin destinaţia
împrumutului, fie prin anul emisiunii, fie prin rata dobânzii, fie prin
forma pe care o îmbracă venitul conferit cumpărătorilor de titluri,
fie prin denumirea autorităţii locale emitente sau printr-o combinare
a unor astfel de elemente de identificare.
Valoarea nominală reprezintă suma care este înscrisă pe
titlul aparţinător unei emisiuni şi care se exprimă în unităţi
monetare naţionale (în cazul unor emisiuni lansate pe piaţa internă)
sau într-o unitate monetară străină (în cazul emisiunilor lansate pe
piaţa internaţională de capital). Valoarea nominală este
standardizată în cupiuri, adică un număr standard de unităţi
monetare.
Valoarea efectivă sau valoarea de piaţă este suma de bani
cu care se poate procura de pe piaţă, la un moment dat, un titlu
aparţinător unei emisiuni. În cazul în care momentul ales este chiar
cel al lansării pe piaţă, valoarea efectivă se numeşte valoare de
emisiune sau preţ de emisiune.
Valoarea de piaţă, precum şi forma ei particulară de preţ de
emisiune, poate fi peste, la sau sub valoarea nominală. În funcţie de
acest raport de ordine între valoarea nominală şi preţul de emisiune,
se numeşte emisiunea lansată supra, al sau sub pari. Aceste
calificative se păstrează şi în legătură cu nivelul înregistrat la un
moment dat de curs, spunându-se despre titluri că sunt supra, al sau
sub pari.
Cursul este numărul de unităţi monetare cu care se pot
cumpăra la un moment dat o sută de unităţi monetare din valoarea
nominală a unui titlu aparţinător unei emisiuni.
Termenul de rambursare este scadenţa, data la care
împrumutul trebuie rambursat. Termenul poate fi precizat (sub un
an – termen scurt, de regulă 3 sau 6 luni; între unul şi cinci ani –
termen mediu; peste cinci ani – termen lung) sau neprecizat (cazul
titlurilor cu rentă perpetuă). Termenele medii şi lungi sunt folosite,
de regulă, pentru acoperirea deficitelor bugetare cronice sau pentru
finanţarea unor investiţii. Termenele scurte sunt folosite pentru
acoperirea unor „goluri de casă” temporare sau a unor cheltuieli
neprevăzute.
84
Venitul asigurat de titlu este venitul ce revine posesorului
unui titlu pe perioada deţinerii acestuia. Din punct de vedere al
sursei acestuia, venitul poate fi intrinsec şi conjunctural.
Venitul intrinsec este cel pe care îl produce împrumutul
sub forma dobânzii şi a primei de rambursare, considerate la rândul
lor, distinct, ca elemente tehnice ale împrumutului.
Venitul sub forma dobânzii poate fi distribuit în trei
modalităţi:
 plata în numerar la scadenţă, pe baza detaşării din
„carnete” a cupoanelor aferente respectivei scadenţe
 atribuirea dobânzii doar unora din obligaţiunile emise,
prin tragerea la sorţi a seriilor obligaţiunilor câştigătoare; în acest
caz, dobânda aferentă împrumutului, la data unei scadenţe de plată
a acesteia, se partiţionează într-un număr de câştiguri; obligaţiunile
câştigătoare sunt retrase din circulaţie odată cu înmânarea
câştigului
 mixt, când o parte din dobândă se plăteşte în numerar,
iar o altă parte sub formă de câştiguri.
Venitul conjunctural este rezultatul obţinut de posesorul
unui titlu din variaţia cursului acestuia între momentul achiziţiei şi
un moment ulterior, arbitrar ales, de regulă momentul în care se
decide vânzarea titlului. Acest rezultat poate fi pozitiv sau negativ,
după cum cursul a urcat sau a scăzut.
Prima de rambursare este plusul de valoare oferit
creditorului de către debitor la momentul rambursării împrumutului
şi care, de regulă, este anunţat încă din perioada campaniei
publicitare anterioare lansării împrumutului.
Emitentul-stat conferă şi alte avantaje plasatorilor în
împrumuturile sale, cum sunt:
 scutirea de taxe şi impozite a veniturilor realizate din
împrumuturile publice
 scutirea de taxe şi impozite a tranzacţiilor la bursă cu
efecte ale acestor împrumuturi
 plata impozitelor cu titluri de stat evaluate la valoarea
nominală şi nu mai târziu de scadenţa finală a împrumutului
 exonerarea efectelor publice de la execuţia financiară
silită
 garantarea împotriva variaţiilor puterii de cumpărare a
monedei naţionale prin: stabililrea unei dobânzi nominale care să
fie real pozitivă pe tot parcursul împrumutului, exprimarea
împrumutului într-o unitate monetară mai stabilă sau într-o unitate
de calcul (de exemplu, dreptul special de tragere calculat de FMI
sau Banca Mondială pe baza unui „Coş” valutar reprezentativ şi
stabil), indexarea împrumutului pe baza unui indice de preţ.
8.3.4. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat
Aceste operaţiuni sunt legate de plasare, de modificarea

unora din elementele tehnice ale împrumutului ulterior lansării lui
şi de rambursare.
a) Plasarea împrumutului presupune vânzarea titlurilor şi
încasarea contravalorii vânzării, care va reprezenta suma colectată
85
ca împrumut de către emitent. Aceasta nu coincide, de regulă, cu
valoarea nominală totală a emisiunii, fie din cauza preţului de
emisiune sub pari, fie datorită cheltuielilor legate de emisiune
(tipărire, publicitate, plata intermediarilor etc.). Cum, de regulă,
emitentul urmăreşte colectarea unei anumite valori, el va lansa un
împrumut mai mare, suficient pentru ca suma netă colectată să fie,
minimum, la nivelul celei avute în vedere.
Subscripţia publică este forma de plasare organizată şi
gestionată de Ministerul Finanţelor sau de către o instituţie publică
autorizată în acest sens, de guvern sau de însuşi Ministerul
Finanţelor. Acoperirea cheltuielilor ocazionate de vânzarea
titlurilor şi colectarea sumelor se face printr-un comision acordat
instituţiei organizatoare a plasării. Plasatorii de capital subscriu la
instituţia organizatoare, respectiv la agenţii ei colectori. Plata
valorii titlurilor subscrise şi intrarea în posesia lor se face ulterior,
cu un decalaj în timp, necesar pentru corelarea volumului
subscrierii cu volumul împrumutului lansat.
Plasarea prin consorţii (sindicate) bancare presupune
organizarea şi gestionarea plasării de către un grup de bănci.
Aceasta se poate face:
 în comision, similară subscripţiei publice, care nu
angajează răspunderea băncilor pentru obligaţiunile nevândute
 prin cumpărare, în care grupul de bănci cumpără
întreaga emisiune la un curs convenabil emitentului şi o plasează la
cursuri formate pe piaţă; acoperirea cheltuielilor făcute de bănci
pentru plasare, ca şi câştigul lor, provine din diferenţa de curs între
cursul pieţei şi cel de preluare de la emitent.
Plasarea prin bursă este adecvată situaţiilor în care bursa
este activă şi se vădeşte cel mai puţin costisitor. Emisiunea este
înregistrată la bursă, similar emisiunilor oricăror altor titluri de
valoare şi se negociază prin agenţii de bursă în sesiuni speciale
dedicate efectelor financiare generale.
b) Conversiunea este o operaţiune vizând modificarea
ratei dobânzii la un împrumut public, datorată diminuării dobânzii
curente sub nivelul celei practicate la respectivul împrumut.
Aceasta înseamnă că statul găseşte acum pe piaţă surse de creditare
mai ieftine decât cele pe care le-a găsit la momentul plasării
împrumutului. Conversiunea presupune înlocuirea titlurilor emise
în trecut (titluri vechi) cu alte tiluri pentru care dobânda este
corelată cu cea a pieţei, adică mai mică (titluri noi).
Conversiunea forţată presupune înlocuirea titlurilor vechi
cu altele noi, într-un interval de timp anunţat. După încheierea
acestuia, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea. Acest lucru este
posibil deoarece statul nu este un agent economic oarecare, ci unul
care are şi putere politică şi forţă de coerciţiune.
Conversiunea facultativă presupune înlocuirea titlurilor
vechi cu altele noi prin preschimbare benevolă de către posesorii
celor vechi; titlurile vechi nu-şi pierd valabilitatea; titlurile noi pot
fi procurate fie la schimb cu cele vechi, fie prin cumpărare.
Conversiunea prin rambursare anticipată presupune
înlocuirea titlurilor vechi cu unele noi cu opţiunea pentru posesorii
de titluri vechi de a şi le preschimba sau de a solicita răscumpărarea
lor.
c) Arozarea este o operaţiune inversă conversiunii şi este
practicată atunci când, datorită creşterii ratei dobânzii pe pieţele
86
monetară şi de capital sau altor fenomene conjuncturale, cursul
bursier al obligaţiunilor de stat scade dramatic, generând
repercusiuni negative pentru debitorul-stat. Pentru a reface această
imagine se pot lansa noi înscrisuri cu dobânda majorată, care să le
înlocuiască pe cele vechi. În măsura în care statul dispune de
resurse financiare, poate proceda la retragerea împrumutului vechi
prin cumpărarea la bursă a titlurilor acestuia (operaţiune
avantajoasă, având în vedere cursul lor scăzut) şi lansarea unui nou
împrumut cu condiţii atractive.
d) Consolidarea este o operaţiune vizând modificarea
termenului de rambursare a unui împrumut şi se practică în legătură
cu împrumuturile pe termen scurt sau mediu care sunt transformate
în împrumuturi pe termen lung sau fără termen. Procedeul este
aplicat în cazul în care titlurile pe termen scurt se apropie de
scadenţă, iar statul nu dispune de resurse financiare pentru a
răscumpăra respectivele titluri. La scadenţă statul va oferi titluri de
rentă sau titluri de rentă perpetuă cu aceeaşi valoare ca şi cele pe
termen scurt, dar cu o majorare de dobândă, majorare determinată
de faptul că, pentru termene mai lungi, dobânda este mai mare,
fenomen normal al pieţelor monetare şi de capital.
e) Rambursarea împrumuturilor de stat este operaţiunea
de răscumpărare a titlurilor emise anterior pentru un astfel de
împrumut. Sursele de rambursare sunt: cheltuielile anume
prevăzute în buget pentru aceasta, respectiv veniturile bugetare ale
anilor din perioada de scadenţă; excedentele bugetare; fondurile
speciale de amotizare constituite în mod expres în gestiunea
instituţiei specializate pentru rambursarea unor împrumuturi
publice (casa de amortizare a împrumuturilor publice).
Rambursarea prin bursă se poate practica pentru orice fel
de împrumut ale cărui titluri sunt cotate la bursă. Decizia este luată
de către guvern, care stabileşte şi sursa din care se va face
răscumpărarea. Pentru împrumuturile cu termen, acesta trebuie
respectat, astfel că răscumpărările se fac anticipat scadenţei, cu
excepţia cazurilor în care se optează pentru consolidare sau pentru
alte soluţii mai dure (arierate financiare, reeşalonare, repudiere).
Pentru împrumuturile fără termen, răscumpărarea este facultativă,
obligatorie fiind doar plata dobânzilor la scadenţe.
Rambursarea cu scadenţă unică se practică pentru
împrumuturile pe termen scurt şi presupune răscumpărarea tuturor
titlurilor la scadenţa menţionată, cu plata inclusiv a dobînzii. Are
dezavantajul că pune în circulaţie, „instantaneu”, o mare masă de
numerar care poate afecta stabilitatea pieţei.
Rambursarea prin anuităţi se practică în cazul unor
împrumuturi cu sferă limitată de creditori şi constă în calculul
sumei anuale de plată în contul împrumutului pe baza procedeelor
de actualizare. Anuitatea este suma reprezentând amortizarea
împrumutului (plata unei rate din creditul preluat) plus dobânda
aferentă. Anuitatea se poate calcula ca plată eşalonată imediată sau
amânată (există o „perioadă de graţie” în care nu se fac rambursări
în contul datoriei, dar dobânda se acumulează), anticipată (plata la
începutul anului) sau posticipată (plata la finele anului), în tranşe
egale (anuitate constantă pe toată perioada împrumutului) sau
crescătoare sau descrescătoare.
Rambursarea prin tragere la sorţi se practică în cazul unor
împrumuturi cu sferă largă de creditori şi constă în răscumpărarea
87
periodică a unor titluri prin tragerea la sorţi a seriilor acestora.
Numărul de titluri trase la sorţi se stabileşte la o valoare însumată a
lor, concurentă cu amortizarea anuală, de regulă stabilită anterior,
prin regulamentul împrumutului în cauză. Amortizarea poate fi
egală pe tot parcursul împrumutului sau crescătoare (în cazul
anuităţilor constante) sau de altă natură stabilită prin menţionatul
regulament. În cazuri de excepţie, statul nu mai are în vedere
rambursarea datoriei, ci amânarea sau stingerea ei fortuită sau
forţată. Sunt cunoscute în acest sens următoarele formule:
 arieratele financiare, adică amânarea sine die a
rambursării datorită unor împrejurări excepţionale (conflict armat,
criză economică prelungită, catastrofe naturale)
 reeşalonarea, adică reaşezarea termenelor de plată şi a
cuantumului rambursărilor, uneori inclusiv a dobânzilor, ca rezultat
al consecinţelor unor împrejurări excepţionale
 stingerea prin inflaţie, adică diminuarea relativă a
plăţilor angajate anterior unui proces inflaţionist puternic şi de
durată sau unei hiperinflaţii; diminuarea ar putea fi atât de
puternică, în contextul unei masive creşteri a masei monetare, încât
plata datoriei să se poată face în termenii ei nominali fără nici un
fel de efort
 repudierea, adică negarea/nerecunoaşterea unui
împrumut angajat de stat anterior şi care intervine în cazul
schimbărilor de regim politic.
8.3.5. Datoria publică
Datoria publică reprezintă un indicator care desemnează

totalitatea obligaţiilor financiare asumate de stat faţă de creditorii
interni şi externi.
Cuantificarea îndatorării statului pe piaţa internă sau
externă se realizează prin indicatorul grad de îndatorare care se
calculează ca raport între soldul datoriei publice (SDP) şi produsul
intern brut (PIB). Acesta este un indicator important în funcţie de
care se realizează analizele financiare pe categorii de state ţinând
seama de gradul de dezvoltare economică.
Plăţile efectuate de un stat într-un an privind rambursarea
datoriei publice, reprezentând ratele scadente, dobânzile,
comisioanele şi celelalte cheltuieli aferente constituie serviciul
datoriei externe(SDE).
Principalii indicatori de evaluare a efortului financiar
realizat de stat privind datoria publică sunt:
 mărimea absolută a datoriei publice(DP) exprimată fie
în monedă naţională, fie într-o valută de circulaţie internaţională
 serviciul datoriei publice exprimat în mărime medie pe
locuitor
 raportul dintre serviciul datoriei externe şi totalul
cheltuielilor publice(CP)
 ponderea datoriei externe în produsul intern brut
 ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în
produsul intern brut
 raportul dintre dobânzile şi totalul cheltuielilor
publice.
Datoria publică se structurează şi se gestionează în funcţie
88
de cele două componenete ale sale:
 datoria publică internă( DPI )

 datoria publică externă(DPE ).
Funcţie de gradul de dezvoltare economică a statelor
structura datoriei publice diferă de la o ţară la alta astfel:
 în ţările dezvoltate ponderea datoriei publice interne în
totalul datorieie publice este mai mare decât ponderea datoriei
publice externe
 în ţările în curs de dezvoltare situaţia este inversă,
aceste ţări împrumutându-se într-o măsură mai mare din exterior.
Datoria externă totală are următoarele componente:
 datorie pe termen scurt
 datorie pe termen lung
 credite de la FMI.
Din punct de vedere al debitorului, datoria pe termen lung
se clasifică astfel:
 datorie privată negarantată
 datorie publică
 datorie garantată de stat.
Un prim indicator utilizat în analiza datoriei externe este
datoria externă totală exprimată într-o valută de largă circulaţie.
Ceilalţi indicatori semnificativi utilizaţi în practica financiară
internaţională sunt următorii:
 ponderea datoriei externe în exporturile de bunuri şi
servicii (VE)
 raportul dintre datoria externă şi cheltuielile publice
(CP).
Povara datoriei externe precum şi efortul financiar reclamat
de aceasta se poate exprima pe baza indicatorilor:
 serviciul datoriei externe(SDE) format din ratele
scadente precum şi cheltuielile aferente împrumuturilor externe
 ponderea serviciului datoriei externe în produsul intern

brut
 raportul dintre serviciul datoriei externe şi volumul
exporturilor de bunuri şi servicii
 ponderea serviciului datoriei externe în cheltuieli
publice:
 ponderea dobânzilor aferente datoriei externe în
produsul intern brut
 ponderea dobânzilor în volumul exporturilor de bunuri
şi servicii
 ponderea dobanzilor în totalul cheltuielilor publice
Clasificarea ţărilor în funcţie de gradul de îndatorare faţă de
străinătate se realizează astfel:
 ţări puternic îndatorate: - 100 220%
 ţări moderat îndatorate: - 100 132%.
89
Creditul public reprezintă suma pe care o autoritate publică o ia cu împrumut de la un agent

economic oarecare. Creditorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, autohtonă sau străină.
Creditul poate fi pe termen scurt, mediu sau lung şi este purtător de dobândă.
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor luate cu împrumut de către o autoritate publică
şi existente în sarcina acesteia la un moment dat sau pe un interval de timp (de regulă un an). După
apartenenţa geografică a creditorului, datoria publică poate fi internă sau externă.
Împrumuturile de stat se deosebesc de impozitele curente prin următoarele caracteristici:
 au caracter contractual,
 au caracter rambursabil
 asigură contraprestaţie.
Elementele tehnice ale împrumutului de stat sunt: înscrisul, cuponul, denumirea împrumutului,
valoarea nominală, valoarea efectivă sau valoarea de piață, cursul, termenul de rambursare, venitul
asigurat de titlu, prima de rambursare.
Cele mai uzuale înscrisuri sunt: bonurile de tezaur, polițele de tezaur, certificatele de
trezorerie, obligațiunile.
Operațiunile specifice împrumuturilor de stat sunt: plasarea (prin subcripție publică, plasarea
prin consorții bancare, plasarea prin bursă), conversiunea (forțată, facultativă, prin rambursare
anticipată), arozarea, consolidarea, rambursarea (prin bursă, cu scadență unică, prin anuități, prin
tragere la sorți).
Amânarea sau stingerea fortuită a datoriei publice se poate face prin următoarele formule:
arierate financiare, reeșalonare, stingerea prin inflație, repudiere.
Datoria publică reprezintă un indicator care desemnează totalitatea obligaţiilor financiare
asumate de stat faţă de creditorii interni şi externi.
Principalii indicatori de evaluare a efortului financiar realizat de stat privind datoria publică
sunt:
 mărimea absolută a datoriei publice(DP) exprimată fie în monedă naţională, fie într-o
valută de circulaţie internaţională
 serviciul datoriei publice exprimat în mărime medie pe locuitor
 raportul dintre serviciul datoriei externe şi totalul cheltuielilor publice(CP)
 ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în produsul intern brut
 raportul dintre dobânzile şi totalul cheltuielilor publice.

 credit public
 datorie publică
 împrumut de stat
 bon de tezaur
 certificat de trezorerie
 obligațiune de stat
 arierate
 arozare
90
1. Definiți creditul public
2. Definiți datoria publică
3. Prin ce se deosebesc împrumuturile de stat, în calitatea lor de impozite anticipate, de
impozitele curente?
4. Prezentați, pe scurt, cele mai uzuale înscrisuri utilizate în realizarea împrumuturilor de
stat.
5. Enumerați principalii indicatori de evaluare a efortului financiar realizat de stat privind
datoria publică.
1. Din punct de vedere al debitorului, datoria externă pe termen lung se clasifică astfel:
a) datorie pe termen lung, datorie privată negarantată, datorie publică
b) datorie privată negarantată, datorie publică, credite de la F.M.I.
c) datorie publică, datorie garantată de stat, datorie pe termen scurt
d) datorie garantată de stat, datorie publică, datorie privată negantată
2. Arieratele financiare presupun:

a) amortizarea împrumutului de stat
b) amânarea sine die a rambursării datorită unor împrejurări excepționale
c) negarea/nerecunoașterea unui împrumut angajat de stat anterior
d) reașezarea termenelor de plată și a cuantumului ranbursărilor
3. Arozarea reprezintă:
a) operațiunea de mărire de către stat a ratei dobânzii la obligațiunile deja emise datorită
creșterii ratei dobânzii pe piața monetară
b) operațiunea de mărire de către stat a ratei dobânzii la obligațiunile deja emise datorită
reducerii ratei dobânzii pe piața monetară
c) operațiunea de reducere de către stat a ratei dobânzii la obligațiunile deja emise datorită
creșterii ratei dobânzii pe piața monetară
d) operațiunea de reducere de către stat a ratei dobânzii la obligațiunile deja emise datorită
scăderii ratei dobânzii pe piața monetară
91
4. Plasarea împrumutului presupune:
a) vânzarea titlurilor
b) tipărirea titlurilor
c) vânzarea titlurilor și încasarea contravalorii lor
d) tipărirea titlurilor, vânzarea titlurilor și încasarea contravalorii lor
5. Valoarea nominală a emisiunilor de stat reprezintă:

a) suma înscrisă pe o acțiune
b) suma înscrisă pe titlul aparținând unei emisiuni, exprimată în unități monetare naționale
sau străine
c) dobânda care va fi încasată la scadența emisiunii
d) dobânda plătită la vânzarea unui înscris.

București, 2004
92
Consideraţii generale privind pieţele financiare
9.1. Introducere
9.3.1. Piața financiară – concept și structură
9.3.2. Titlurile financiare
9.3.3. Indicii bursieri
9.1. Introducere
Într-o economie, circulaţia este datǎ de mişcarea banilor şi

a hârtiilor de valoare. Aceasta se întâmplă pe piața financiară. O
componentă importantă a pieței financiare o reprezintă piața de
capital. În această unitate de învățare se va aborda pe scurt
conținutul pieței financiare, a titlurilor financiare și a indicilor
bursieri, astfel încât studenții să își poată forma o imagine de
ansamblu a ceea ce reprezintă această componentă a finanțelor.

 cunoașterea pieței financiare și a componentelor
acesteia
 definirea termenilor și expresiilor de acțiuni,
obligațiuni, contracte futures, opțiuni, indici bursieri
 cunoașterea caracteristicilor titlurilor financiare
 cunoașterea modului de formare și a utilității indicilor
bursieri.

precum acțiuni, obligațiuni, contracte futures, opțiuni, indici
bursieri
 studenţii vor putea să diferențieze piața de capital de
piața bancară
caracteristicile titlurilor financiare
 studenții vor cunoaște avantajele și dezavantajele
utilizării titlurilor financiare derivate.
Pentru unitatea de învățare Consideraţii generale privind pieţele

financiare timpul alocat este de 2 ore.
93
9.3.1. Piața financiară - concept şi structurǎ
Piaţa financiarǎ este un mecanism folosit pentru a emite

titluri şi a le pune în circulaţie în schimbul banilor. Într-o economie,
circulaţia este datǎ de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.
Această mișcare este: normală dacă este însoțită de contraprestația
promisă și eficientă dacă conduce la avantaje pentru ambele părți
(emitent și deținător).
Piața financiară este împărțită în: piața bancară și piața de
capital. Piața bancară – dă naștere unor titluri specifice : cerificate
de depozit, cecuri și nu este o piață liberă, deschisă. Piața de capital
– este un aranjament între un deținător de titluri și un deținător de
bani și care permite un contact direct între aceștia. Este un contract
între cel care are nevoie de bani (emitent-vânzător) și cel care vrea
să beneficieze financiar de pe urma deținerilor lui (cumpărător).
Piața de capital asigură mișcarea capitalurilor disponibile în
economie de la cei care îl posedă către cei care au nevoie de el și
garantează mișcare într-un sens invers de la cei care folosesc banii
către cei care i-au deținut. Mişcarea poate fi: directǎ – când
emitentul intră în contact direct cu posesorul de bani și indirectǎ –
când se interpune o instituţie financiar-bancarǎ.
În cadrul mişcǎrii existǎ 2 tipuri de titluri: titluri bancare și
titluri nebancare.
Piaţa bancarǎ ia naștere ca urmare a celor 2 operaţiuni
clasice:
a) de depozite de bani ale populaţiei
b) de acordare de credite.
Deoarece fiecare dorește o dovada a activităților
desfășurate banca emite titluri (cec, certificat de depozit) care sunt
caracterizate prin faptul cǎ:
 aceste titluri nu sunt negociabile
 nu sunt tranzacţionabile
 sunt garantate de bancǎ.
Titlurile nebancare sunt acţiunile și obligaţiunile care sunt
considerate plasamente pe termen lung, caracterizate prin faptul cǎ:
 sunt negociabile
 se tranzacţioneazǎ la bursǎ.
Recompensa pentru deținerea unui titlu bancar poartǎ
denumirea de dobândǎ (prețul banilor). Nivelul dobânzii este un
semnal foarte complex pentru cei care fac investiţii.
Efectul internaţional Fisher
Expresia de efect Fisher este cunoscută în domeniul
economic atunci când se analizează relația dintre rata dobânzii și
rata inflației. Rata nominală a dobânzii este formată din 2
componente :
 rata dobânzii reale (randamentul așteptat ca și câștig)
și
 rata inflației.
Relația dintre acestea este următoarea: 1+ rata nominală a
94
dobânzii = (1+ rata reală a dobânzii)(1+ rata inflației).
Conform acestei ecuații, țările în care rata inflației este

foarte ridicată vor avea și o rată nominală a dobânzii mai ridicată,
în primul rând datorită faptului că ratele ridicate ale dobânzii vor
crește eforturile pentru reducerea inflației, iar în al doilea rând
datorităa efectului acesteia.
Conform efectului Fisher diferențierile existente între ratele
dobânzilor între diferitele țări constituie un indicator eficient al
evoluției ratelor de schimb la vedere. Moneda țărilor cu rate ale
dobânzii ridicate se așteaptă că se va deprecia comparativ cu
moneda țărilor cu rate ale dobânzii mai scăzute pentru că ratele
dobânzii mai ridicate sunt considerate necesare pentru a compensa
deprecierea anticipată a monedei.
Funcțiile principale ale pieței de capital într-o economie pot
fi sintetizate astfel:
 asigură dedublarea propietății – prin emiterea de titluri
în valoare corespunzatoare palierului prim - prin acesta firmele pot
să câștige mai mulți bani, se pot vinde în intregul lor
 trebuie să asigure vânzarea negociată a titlurilor odată
vândute, lucru care se realizează pe piața secundară (se lichidează).
Pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să existe o bursă de
valori împresurată cu diferite instituții
 piața de capital internă, funcționează adesea ca o piață
internatională; sub acest aspect sunt importante doar piețele care
impun un nivel al cursurilor de schimb
 piața de capital contribuie la acoperirea necesarului de
fonduri pentru economie; de regulă, firmele când au nevoie de bani,
merg la bancă, dar la bancă nu pot obține fondurile necesare în
suma de care au nevoie; atunci se poate apela la piața de capital
pentru a completa, pentru a înlocui sau pentru a sublinia aceasta
sursă de finanțare.
Tipuri de investitori:
 investitori pasivi pe termen lung care cumpară titluri și
așteaptă să fie recompensați sub forma dividendelor; nu
influențează mult evoluția pieței
 investitori pe termen scurt reprezentați de negociatorii
activi care fac speculații pe termen scurt (intraday) (cumpărare-
vânzare), brokeri pe o zi; aceștia pot influența mult evoluția bursei;
sunt cei mai periculoși, pentru că inițiază tranzacții de vânzare-
cumpărare și pot crea neplăceri firmei prin care lucrează
 investitori institutionali reprezentați de fondurile de
investiții, fondurile de asigurări, fondurile de pensii, băncile
comerciale – au disponibilități mari pe termen lung și trebuie să le
valorifice în așa fel încât să-și poată acoperi cheltuielile de
funcționare dar și să-și recompenseze într-o oarecare măsură
investitorii comuni; acești investitori dau tonul la creșterile sau
scăderile bursei.
Unele titluri, în special obligațiunile, sunt emise de entități
puțin cunoscute. Chiar dacă sunt titluri de stat ele se adresează unor
indivizi cu bani care au puține informații despre emitent, au bani,
dar nu au cunoștințe și informații suficiente despre siguranța
restituirii.
Notarea titlurilor financiare, evaluarea, clasificarea
Dezvoltarea piețelor de capital este legată foarte puternic de
95
această activitate de notare, efectuată de societățile de rating.
Problema notării titlurilor a apărut datorită faptului că unii
emitenți au avut dificultăți cu restituirea împrumutului contractat și
atunci alte țări care au avut și posibilități financiare importante și
au și finanțat, au cerut să fie notate de societatea de rating.
Există societăți specializate pe astfel de activități - adică
societăți în măsură să evalueze și să redea concentrat riscul de țară
sau riscul asociat cu emisiunea și vânzarea unor anumite titluri.
Notările date de aceste societăți sunt subiective, profund nedrepte și
adesea contradictorii.
Efectul notării este acela ca rata dobânzii pretinsă de
investitor este diferită funcție de mărimea riscului și ca atare, dacă
ai o nota mică investitorul se confruntă cu un risc major.
Societățile de rating dau note folosind grupuri de litere,
care semnifica mărimea riscului împrumutului datorat sau riscului
de țară. Se folosește combinarea literelor mari cu cele mici. in timp
au recurs si la folosirea unor cifre si a semnului + si – ce permite
gruparea unui emitent in 21 de clase. Exemple de societăți de rating
: Standard & Poor's, Moody’s..
Controlul și supravegherea pieței de capital
În fiecare țară există o autoritate, iar piața trebuie
reglementată pentru a-i proteja pe marii investitori de ignoranță;
cineva trebuie să supravegheze desfășurarea operațiunilor ca ei să
nu piardă.
În România Autoritatea de Supraveghere Financiară are ca
obiectiv asigurarea stabilității, competitivității și bunei funcționări a
piețelor de instrumente financiare, promovarea încrederii în aceste
piețe și în investițiile în instrumente financiare, precum și
asigurarea protecției operatorilor și investitorilor impotriva
practicilor neloiale, abuzive și frauduloase.
Informațiile pe care trebuie să le ofere vânzătorul de titluri
și intermediarii sunt supărător de numeroase. unele se transferă și
asupra investitorului, el având libertatea de a furniza informațiile
respective sau nu. Aceste informații vin să asigure o transparență
mulțumitoare și să impună unele proceduri cu mare influență în
timp.
9.3.2. Titlurile financiare
Titlurile financiare reprezintă modul de existență a

activelor nebancare și pot fi definite prin câteva elemente :
 în primul rând titlurile financiare sunt exprimate într-
un înscris sub formă materială sau ca înregistrare electronică care
atestă existența unei relații contractuale între emitent și deținător și
garantează drepturile posesorilor lor. În literatura anglo-saxonă ele
sunt denumite “securities”
 în al 2-lea rând titlurile financiare pe termen lung
(acțiuni și obligațiuni) au un rol deosebit ăn circuitul economico-
financiar; ele permit transformarea unor valori imobiliare prin
esența lor (pământ, clădiri, echipament etc) în valori mobiliare prin
natura lor (acțiuni, obligațiuni etc); în literatura franceză titlutile
financiare se numesc“ valeurs mobilieres”
 în al 3-lea rând titlurile financiare au o anumită
valoare;de aici denumirea din limba germană “wertpapiere”; unele
96
sunt instrumente financiare pe termen scurt, altele sunt titluri
financiare pe termen lung.
Titlurile financiare reprezintă forma de existentă a activelor

nebancare și există în formă materială și formă nematerială;ele
arată că între emitent și posesor există o legatură contractuală care
pune în evidență drepturile și obligațiile celor două părți; au o
valoare care se numește “securitate”, dar au și o valoare mobiliară,
adică valoarea lor este strâns legată de valoarea bunurilor imobile
pe care le are firma; firma care acceptă să se dedubleze, să-și
transforme bunurile imobile (teren, clădiri) în valori mobiliare
poate să se vândă în întregul ei, să-și lichindeze toată averea, nu
doar produsele finite.
Valoarea intrinsecă a titlurilor se determină prin calcul și
este influențată de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare
ale investiției, adică de profiturile probabile, dar incerte, produse de
acest activ financiar.
Valoarea de piață se formează, în mod curent, în raport cu
cererea și oferta pentru titlul respectiv și reflectă estimările,
anticipările lumii de afaceri în legatură cu performanțele acelui
activ al firmei emitente sau al activității economice subiacente
titlului.
În concluzie, putem spune că titlurile financiare sunt titluri
de valoare care dau dreptul deținătorilor lor investitori de a obține,
în condițiile specificate în titlu, o parte din veniturile viitoare ale
emitentului.
Rolul deosebit al activelor financiare este dat de faptul că
firma poate emite astfel de titluri de câte ori are nevoie de capital
social. Cumpărarea lor este o investiție pe termen lung;
cumpărătorul titlurilor financiare este investitor și își asumă și un
risc pe care îl însumează.
Titlurile financiare pot să aducă :
a) venituri fixe (obligațiuni)
b) venituri variabile (acțiuni).
Putem clasifica titlurile financiare în 2 categorii:
a) comerciale (pe termen lung) - sunt titluri care se
comercializează (cumpără, vând) în mod curent la bursa de valori
(acţiunile şi obligaţiunile)
b) necomerciale (pe termen scurt) - titluri care nu se
comercializeazǎ cum ar fi: certificatul de depozit, cambia, trata, etc.
acestea se pot vinde pe piaţa bancarǎ prin operaţiunea de scontare
sau mai departe de rescontare. aceste titluri sunt achizitionate de
anumiti investitori care pot sa cumpere titlurile ce se pot valorifica
in bani. ei cumpara si vand prin ssif-uri (societăți de servicii de
investiții financiare)
Totalitatea titlurilor financiare care fac obiectul
tranzacțiilor pe piața de capital, în speță la bursă, se mai numesc
produse bursiere.
Din punct de vedere al modului in care titlurile financiare
sunt create, ele se împart in 3 mari categorii:
1. titlurile primare (acțiuni și obligațiuni); sunt cele
emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului
propriu (instrumente de proprietate – acțiuni) și pentru atragerea
capitalului de împrumut (instrumente de datorie – obligațiuni)
97
2. titlurile derivate (contracte futures și opțiuni)
3. titlurile sintetice - sunt rezultate din combinarea de

către societățile financiare a unor active financiare diferite și
crearea pe această bază a unui instrument de plasament nou.
Acțiunile
Acțiunile sunt hârtii de valoare emise de societăți pe
acțiuni. Acțiunile reprezintă fracțiuni ale capitalului social al unei
firme și desemnează raportul juridic dintre deținătorul de acțiuni și
societatea emitentă.
Creșterea capitalului propriu se face (de exemplu) vânzând
un utilaj de care nu are nevoie firma sau prin contribuția
acționarilor.
Acționarii pot investi sume suplimentare în firmă
cumpărând acțiuni nou emise, funcție de numărul acțiunilor
determinându-se poziția lui de acționar semnificativ având :
 poziție de control - 33%
 poziție de majoritar - peste 33%
 poziție de majoritar absolut - 50%
Din acest punct de vedere o societate pe acțiuni reprezintă
un mecanism perfect de creștere a capitalului social. Acțiunile
deținute de câte un acționar sunt cuprinse în așa numitul certificat
de acționar, acesta indicând mărimea drepturilor persoanei fizice.
Nu este tranzactionat faptul că individul este co-proprietar.
Tipuri de acțiuni
1) după forma de prezentare:
a) acțiuni materializate, sub forma unor înscrisuri
materiale greu de falsificat
b) acțiuni nematerializate, sunt simple înscrisuri într-un
cont sub formă de înregistrări electronice
2) după modul de identificare a deținătorului acțiunii:
a) acțiuni nominative
b) acțiuni la purtător
3) funcție de drepturile pe care le conferă:
a) acțiuni comune (ordinare) – dau drept la vot și la
dividend
b) acțiuni privilegiate (preferențiale) – nu dau drept de
vot, însă dau drept la dividend prioritar.
Obligațiunile
Obligaţiunile sunt un titlu de valoare, doar cǎ prin
intermediul lor se obţine capitalul de împrumut (acţiunile
reprezentând elemente de capital propriu). Obligațiunile sunt titluri
de creanță, sunt un drept a celui care deține obligațiuni asupra
emitentului. Cel ce vinde o obligațiune, vinde o obligație, iar
cumpărătorul obține un drept → acela de a obține la maturitate
răscumpărarea obligațiunilor de către emitent, la un preț prestabilit.
Obligaţiunile trebuiesc rǎscumpǎrate la termen (împrumutul
restituit la termenul fixat), iar până atunci se acordă la anumite
intervale o recompensă numită cupon sau dobândă, aceasta fiind un
preț al renunțării.
98
Carateristicile unei emisiuni de obligaţiuni
1. Mărimea emisiunii şi modul ei de divizare
Mărimea emisiunii rezultă din valoarea unei emisiuni
împărțită la numărul de obligațiuni. Preţul de vânzare vorbește
despre o valoare nominalǎ a obligațiunii și despre o valoare la un
preţ de piaţǎ. Emisiunea de obligaţiuni este foarte avantajoasǎ
pentru toatǎ lumea, atât pentru cel care dǎ banii cât şi pentru cel
care le cumpǎrǎ. Emisiunea de obligaţiuni se acceptă într-o adunare
generalǎ a acţionarilor, în care se stabileşte valoarea nominalǎ şi
numărul de obligațiuni. Până când se întocmeşte materialul care
este aplicat, trec câteva luni, timp în care dobânda bancarǎ se poate
modifica.
2. Prețul de emisiune
Preţul de emisiune este valoarea la care se pune în
circulație efectiv obligațiunea. Aceasta are o valoare nominală, dar
ea se poate vinde și la alt preț :
 poate fi mai mare decât valoarea nominală
(suprapari)
 poate fi egal cu aceasta (adpari)
 poate fi mai mic (subpari), lucru stabilit funcție de
condițiile pieței și de urgența obținerii fondurilor
La scadență obligațiunea se răscumpără la valoarea
nominală. Valoarea nominală reprezintǎ suma pe care emitentul
trebuie sǎ o ramburseze posesorului obligațiunii și este raportul
dintre împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise.
3. Rata dobânzii
De regulă, rata dobânzii se fixeaza în momentul luării
deciziei de emisiune. Această rată poate să aibă o evoluție liniară
(fixă) sau o evoluție ascendetă și descendentă. Între preţul de
vânzare şi nivelul ratei dobânzii bancare existǎ o corelaţie
permanentǎ. Din cauza nerespectării acestei corelații pot să apară
insuccese în emisiunea de obligațiuni.
Avantajul pe care îl are deținătorul de obligațiuni
(cumpărătorul) apare fie sub forma interesului de rată a dobânzii (la
obligațiuni rata dobânzii este mai mare decât la creditele bancare),
fie sub forma unei diferențe de preț între cel de vânzare și cel de
cumpărare la maturitate (la scadența obligațiunii).
4. Durata împrumutului obligatar
Este durata dintre momentul contractării împrumutului și
restituirea acestuia.
5. Amortizarea sau restituirea împrumutului obligatar
Se cunosc 3 modalitǎţi de restituire a împrumutului
obligatar:
 întregul împrumut se restituie la scadență –
presupune un efort financiar deosebit din partea firmei
 rambursarea în rate lunare egale – în acest caz
sarcina firmei este descrescîtoare, fiindcă împrumutul s-a eșalonat
egal pe lună
 rambursarea prin anuităţi constante (crescătoare sau
descrescătoare), adică restituirea în fiecare an a unei sume
constante, reprezentând rambursarea şi dobânda aferentă. Anuitățile
(dobânda anuală + partea restituirii) din credit sunt descrescătoare
99
pentru că în primii ani rata din credit este mai mare și dobânda
aferentă este mai mare, sau poate fi situația inversă, anuități
crescătoare.
6. Preţul de rambursare
De regulǎ, rǎscumpǎrarea se face la valoarea adpari, dar
dacǎ rata dobânzii are tendinţǎ de scǎdere din momentul
contractarii până la scadenţă, este recomandatǎ restituirea la
suprapari.
Observație: dacǎ inflaţia este mare rata dobânzii scade, şi
invers.
7. Forma de restituire a împrumutului
a) rambursarea în serii egale – adică, emitentul amortizează
în fiecare an același număr de obligațiuni
b) rambursarea sub forma cuponului unic – se folosește de
emitent și presupune restituirea totală la scadența împrumutului,
adică încasarea de dobândă de pe urma dobânziilor.
Obligaţiunile pot sǎ fie cu :
 primǎ, când se vând la un preț mai mare decât valoarea
nominală
 scont, când se vând la un preţ mai mic decât valoarea
nominalǎ.
Rata dobânzii poate sǎ fie fixǎ pentru întreaga perioadǎ a
împrumutului, dar poate sǎ fie şi variabilă.
Valorificarea obligațiunilor
Obligaţiunile se pot valorifica:
 la scadență
 prin diferență de preț
 prin vânzarea pe piață (la bursǎ).
Contractele „futures”
Contractele “futures” sunt un acord de voiță între două părți
privitoare la vânzarea- cumpărarea unei cantității determinate dintr-
o anumită marfă, titlu financiar, la un anumit preț precizat în
momentul contractării. Dacă la scadența pozitia operatorului
ramâne deschisă, cumpărătorul deschide o poziție “long”
(cumpărare), în timp ce vânzătorul are o poziție “short”(de
vânzare). Lichidarea contractului are loc ulterior. Contractele
obișnuite sunt numite contracte foward și au 2 mari neajunsuri:
a) nu e sigur ca ajung la scadență – una din părți se poate
sustrage
b) nu au lichiditate
Aceste 2 neajunsuri sunt evitate prin folosirea contractelor
“futures”.
Caracteristicile contractelor “futures”
1. sunt contracte care se încheie în mod standardizat, pe
un formular identic, pus la dizpoziție de o instituție autorizată
(bursa)
2. se pot schimba ușor, fiindcă ele sunt identice pe tipuri
de activ; contractul de vânzare se poate anihila cu un contract de
cumpărare – ceea ce le face reciproc substituibile
3. prețul contractelor “futures” se stabilește la bursă
potrivit raportului dintre cerere și ofertă, dar și funcție de politica
bursei, publicitate etc.; prețul se modifica de la o zi la alta, deci
valoarea contractului un mai este fixă ca în cazul contractului
foward ci este variabilă
100
4. valoarea investiției într-un contract “futures” se
actualizează zilnic prin operațiunea „marcare la piață”; profitul
virtual/pierderea virtuală se stabilește în fiecare zi prin operațiunea
„marcare la piață”, care este urmată de apelul numit „în marje” care
semnifică reîntregirea contului în cazul unei pierderi; pierderile
uneia din părțile contractante se tranferă ca venituri celeilalte părți;
nu pot câștiga amândoi participanții la contractele “futures”!!!;
contractele futures nu sunt altceva decât contracte foward cu
scadența zilnică (încheiat pe o zi); contractele “futures” se
actualizează zilnic pentru a nu permite acumularea unor pierderi
foarte mari: vânzătorul pierde când prețul crește, iar cumpărătorul
câștigă când prețul crește; actualizarea zilnică se face cu scopul:
 de a reîntregi marja (garanția) când ea a scăzut,
datorită evoluției prețului într-un sens nefavorabil lui; dacă e
pierdere → reîntregesc contul
 pentru a creea un posibilitatea închiderii poziției
(ieșirii de pe piața) când investitorul crede acest lucru.
5. contractele “futures” au două variante de închidere de
poziției:
 să primească (să predea) activul obiect al contractului
 să închidă poziția printr-o operațiune inversă, adică cel
care are o poziție long își va lichida obligațiile pe o poziție short și
invers.
Operatorii care au o poziție deschisă și stau așa până în
ultima zi intră automat în procesul de lichidare în natură.
Contractele „futures” sunt o marfă ca oricare alta, succesul acestor
contracte depinde de raportul dintre cerere și ofertă, adică e
determinat de eforturile financiare efectuate de bursă.
Bazele tranzacționarii contractelor „futures”
1. Transmiterea șsi executarea ordinului
Tranzacția este initiată de vânzător sau cumpărător, care dă
un ordin fimelor broker ce au acces pe piața la termen și care
trebuie să furnizeze informațiile necesare. Ordinul clientului
privind o vânzare sau cumpărare futures este preluat de broker și
trecut pe tichetul de ordine consemnându-se datele definitorii
pentru tranzacții.
2. Deschiderea unui cont în marjă
Pentru efectuarea tranzacțiilor futures vânzătorii și
cumpărătorii deschid conturi speciale la firmele broker, denumite
conturi marjă, care au menirea de a evidenția garanțiile aduse de
investitori și nivelul acestora, fără care nu se poate realiza apelul în
marjă. De regulă marja inițială este de 10% din valoarea
contractului și este corectată în sus sau în jos zilnic.
Dacă disponibilul din cont scade sub marja inițială, clientul
este solicitat să completeze contul astfel încât să existe tot timpul o
marjă de menținere de 2/3 – ¾ din marja inițială.
Dacă disponibilul din cont scade sub marja de mentinere
brokerul trimite clientului un apel în marjă, iar dacă acesta din urmă
nu poate să facă noi depuneri broker-ul are dreptul să anuleze una
sau mai multe poziții până cand disponibilul în cont reintră în
limitele marjei.
Dacă disponibilul depășește nivelul marjei inițiale clientul
poate retrage din cont banii sau poate utiliza disponibilul pentru
deschiderea de noi poziții futures. Garanția rămasă în cont la
lichidarea contractului se restituie clientului.
101
3. Marcarea la piață
Marcarea la piață înseamnă adaptarea zilnică a contractelor
futures deja încheiate în raport cu evoluția riscurilor futures pe
piață. Dacă valoarea contractului crește, cumpărătorul primește în
cont o sumă echivalentă între prețul de regularizare al zilei curente
și cel al zilei precedente. Procesul descris mai sus se derulează la 2
niveluri:
1. casa de compensație trimite apelul de marja către
intermediar
2. firma intermediară înaintează apelul în marjă către
clienții ei.
Brokerul face marcarea la piață sporind sau diminuând
disponibilul din contul în marja al clientului. Dacă prețul evoluează
negativ și marja se reduce sub nivelul de menținere casa de
compensații va solicita o marjă suplimentară iar borkerul trebuie să
o depună în cel mai scurt timp (1h); la rândul său, brokerul va face
un apel în marjă solicitând clientului o sumă suplimentară, încât
marja acestuia să reintre în limitele marjei solicitate.
4. Executarea finală a contractului
Lichidarea contractului futures la termen se face în 3 feluri:
a) prin livrarea mărfii – adică prin predarea / plata mărfii
b) prin lichidarea poziției – prin inițierea unei operațiuni
de sens opus
c) prin abandonare.
Concluzie: majoritatea contractelor „futures” nu se încheie
pentru a intra în posesia activului suport ci pentru a beneficia de
diferențele de preț existente pe piață în momentul încheierii
contractelor și prețul la termen. Dacă am deschis un contract nu
trebuie ținut până la scadență; el se poate lichida în orice moment și
de aici rezultă marele efect de levier - miza pe diferențele de preț
care pot fi considerabile. Pentru a un înregistra pierderi mari din
efectul levier pozițiile cu pierderi trebuie închise cât mai repede;
pozițiile câștigătoare trebuie lăsate deschise, pentru a acumula
suplimentul de venit și pentru pozițiile care au adus pierderi.
Opțiuni pe contracte futures

1. Definirea, terminologia și clasificarea opțiunilor
Opțiunile, ca și contractele futures sunt operațiuni care au
ca suport alte instrumente, pe care le-am numit la disponibil
(acțiuni sau obligațiuni). Opțiunea este un contract prin care una
din părți, vânzătorul opțiunii, vinde celeilalte părți, cumpărătorul
opțiunii, dreptul de a cumpăra un activ sau de a vinde un activ, la
un preț prestabilit, la sau înaintea unui termen denumit scadență.
Opțiunea pe contracte futures este de 2 ori mai îndepărtată
de activul de bază comparativ cu operațiunea clasică de vânzare-
cumpărare de acțiuni și obligațiuni. Este o operațiune la termen,
prin care vânzatorul opțiunii vinde cumpărătorului opțiunii dreptul
dar nu și obligația de a cumpăra sau de a vinde activul de bază, la
un preț fixat astăzi, la o dată scadentă. Pentru a avea acest drept
cumpărătorul plătește o sumă care este valoarea contractului pe
opțiuni numită primă.
Cumpărătorul: poate să cumpere sau să vândă – caz în care
102
el plătește activul suport; are dreptul și să nu vândă – dar în acest
caz pierde prima.
Vânzătorul poate pierde nelimitat, dacă cumpărătorul

opțiunii își exercită dreptul de a cumpăra sau de a vinde.
Opțiunile sunt de 2 feluri:
1. opțiuni de cumpărare – „call” – reprezintă un
contract în formă negociabilă în care:
 cumpărătorul opțiunii are dreptul, dar nu și obligația
ca la scadenta să cumpere activul suport, la prețul stabilit în
contract, care se numește preț de exercitare (nu primă)
 vânzatorul opțiunii își asumă obligația de a vinde
cumpărătorului activul de bază, la pretul stabilit, dacă opțiunea este
exercitată într-un înterval de timp.
2. opțiuni de vânzare sau „put” – reprezintă un contract
în forma negociabilă în care:
 cumpărătorul opțiunii are dreptul, dar nu și obligația
ca la scadență să vândă activul suport vânzatorului acesteia, la un
preț stabilit prin contract
 vânzatorul opțiunii își asumă obligația de a cumpăra
activul de bază de la cumpărătorul opțiunii, la prețul stabilit, dacă
opțiunea este exercitată într-un înterval de timp.
Cel care cumpără o opțiune devine titularul unui drept de a
cumpăra un activ (call) sau de a vinde un activ (put); el poate să
exercite acest drept și atunci vânzătorul este obligat să efectueze
prestația la care s-a angajat (să vândă, să cumpere activul de bază)
sau poate să renunțe la acest drept (să abandoneze opțiunea);
vânzatorul poate pierde oricât de mult, iar cumpărătorul își va
valorifica dreptul de a cumpara/ vinde active suport la prețul de
execitare numai atunci când câștigă mult în urma acestei operațiuni.
Pentru a diminua pierderea înregistrată, vânzatorul
încasează o primă.
O opțiune de cumpărare („call”) nu se poate anula printr-o
operațiune de vânzare (“put”). Anularea poziției deschise pe opțiuni
se se face printr-o operațiune inversă celei inițiale (am cumpărat o
opțiune o anulez → cumpărând exact o opțiune identică).
Caracteristicile unui contact pe opțiuni :
1. tipul și mărimea opțiunii
a) tipul: call sau put
b) mărimea opțiunii – funcție de activul de bază
2. durata de viață a opțiunii: este perioada în care
opțiunea poate fi exercitată (data finală pentru exercitare se
numește: data expirării); din punct de vedere al modului de
exercitare există :
 opțiuni de timp american – care pot fi exercitate
oricând între momentul cumpărării și data expirării
 opțiuni de tip european – care pot fi exercitate numai
la expirare.
3. prețul de exercitare este prețul la care se poate cumpăra
sau vinde activul de bază; el depinde de prețul activului suport din
momentul cumpărării opțiunii și este stabilit la bursă
4. pretul opțiunii (prima) este prețul pe care îl plătește
cumpărătorul de call sau put în momentul dobândirii opțiunii;
prețul opțiunii depinde de 2 elemente:
a) valoarea intrinsecă a opțiunii, care reprezintă raportul
103
dintre prețul de exercitare și prețul activului suport în momentul
tranzacției
 în cazul opțiunii call – se calculează ca diferență între

prețtul curent al activului și prețtul de exercitare
 în cazul opțiunii put - se calculează ca diferență între
prețul de exercitare și prețul curent al activului
Când valoarea intrinsecă este:
 pozitivă – opțiunea este „în bani”
 negativă – opțiunea este „fara bani”
 egală cu 0 – opțiunea este „la bani”.
Dacă valoarea intrinsecă este negativă sau egală cu 0,
întregul nivel al primei este dat de valoarea timp.
b) valoarea timp este valoarea suplimentară, care se adaugă
la valoarea întrisecă funcție de durata în timp până la scadență; este
previziunea privind evoluția prețului activului suport până la
scadența opțiunii; este diferența între prețul opțiunii (prima) și
valoarea intrinsecă; arată cât este dispus să plătească cumpărătorul
opțiunii în speranța că pe durata de viață opțiunea va cunoaște la un
moment dat o evoluție favorabilă de preț (înaintea expirării); este
cu atât mai mare cu cât scadența este mai îndepărtată și descrește în
timp până la scadență.
Factori care influențează mărimea primei. În afară de
valoarea intrisecă, mărimea primei este determinată de raportul
dintre cererea și oferta la opțiuni și de volatilitatea pieței – variația
în timp a prețului. Cu cât piața e mai volatilă cu atât: cumpărătorul
este dispus să plătească o sumă mai mare pentrut a-și micșora riscul
crescut din cauza volatilității; vânzătorul este dispus să primească o
primă mai mare, pentru a recompensa riscul crescut din cauza
voltatilității.
Alternativele de acțiune pentru cumpărătorul de opțiuni:
1. să exercite opțiunea – când ea este mult în bani
(câștig)
2. să compenseze opțiunea – printr-o operație inversă
3. să o lase să expire – deoarece câștigul pe care l-ar
obține exercitând-o ar fi mai mic decât prima.
Opțiunile se tranzacționează în condiții asemănătoare cu
cele practicate pe piețele futures, dar există și o serie de
particularități care țin de natura acestor titluri și de modul în care
sunt organizate bursele pentru opțiuni.
Avantajele tranzacțiilor cu opțiuni față de tranzacțiile
cu contracte futures
1. opțiunile au un risc limitat și cunoscut; cumpărătorul
opțiunii riscă numai costul primei plus comisionul, nu există
niciodată apel în marjă
2. opțiunile oferă efectul de levier – se avansează doar o
fracțiune din valoarea tranzacției; pentru headgeri opțiunile sunt
deosebit de atractive deoarece, în special pe piețele volatile, ele
permit conservarea capitalului dacă prețul evoluează prea mult într-
o direcție dezvantajoasă; în cazul unui contract futures o mișcare
nefavorabilă a prețului ar avea ca rezultat apeluri în marja, însă în
cazul unei opțiuni este investit numai costul inițial al primei
3. al treilea avantaj este puterea de asteptare; dacă un
investitor este convins că o anumită piață este în pragul unei
mișcări ascendente importante, el poate cumpăra o opțiune „call” în
104
ideea că dacă piața evoluează descendent înainte de a începe
ascensiunea, nu va exista nici un risc de a suporta apeluri în marjă,
executare sau necesitatea de a părăsi ca în cazul unei poziții futures
4. în cazul opțiunii, nu poți ajunge să fii somnat ca și în
cazul unui contract futures.
Dezavantajele tranzacțiilor pe opțiuni
1. este la fel de greu, dacă nu chiar mai greu să realizeze
profit în tranzactiile cu opțiuni față de contrctele futures; deși
pierderea este limitată și cunoscută, pierderea este totuși pierdere,
iar câteva pierderi limitate la rând se adună rezultând una
semnificativă; un risc limitat nu înseamna că investitorul nu poate
pierde bani ci numai că el știe dinainte cât poate pierde; riscul, în
cazul opțiunilor, este că investitorul poate fi indus într-un fals
sentiment de siguranță și astfel poate neglija urmărirea atenta a
traficului
2. pentru a realiza un profit prețurile trebuie să evolueze
destul de mult încât să acopere costul primei; de aceea multe
variații mici ale prețului care ar fi fost profitabile pentru un
investitor futures se dovedesc neprofitabile pentru un cumpărător
de opțiuni
3. un ultim dezavantaj este costul ridicat al
comisioanelor; datorită faptului ca investitorii în opțiuni iau de
obicei poziții pe termen lung, volumul tranzacțiilor într-un cont
individual nu este mare, determinând creșterea de către brokeri
comisioanelor; unii brokeri percep de la clienții neavizați
comisioane de până la 40% din valoarea primei; alți brokeri percep
numai comisionul lor standard.
Cine dorește să tranzacționeze opțiuni este sfătuit să caute
un broker care oferă serviciile dorite la o rata rezonabilă a
comisionului, în caz contrar, asiguratul care va avea un profit va fi
brokerul.
9.3.3. Indici bursieri
Indicii bursieri sunt mărimi sintetice de tipul mediei ponderate

prin care se determină nivelul general al cotaţiilor bursiere la un
moment dat faţă de un moment ales ca referinţă în trecut. Pentru
momentul de referinţă, şi apoi pentru fiecare zi de bursă, se
calculează un nivel mediu al tuturor cotaţiilor (indice compozit) sau
doar al celor mai reprezentative titluri. cotaţia curentă a fiecărui
titlu se ponderează cu un coeficient de importanţă, de pildă
ponderea pe care titlul în cauză o deţine în capitalizarea bursieră a
zilei, urmând ca valorile rezultate să se însumeze pentru a obţine
cotaţia medie a zilei, care apoi este exprimată procentual în raport
cu cotaţia medie a momentului (zilei) de referinţă.
Cotaţia medie a zilei de referinţă este exprimată printr-un
număr de puncte: de obicei 1000 sau 10 000. Cotaţia medie a unei
zile oarecare reprezintă un număr de puncte sub sau peste nivelul
celei de referinţă. de exemplu, dacă cotaţia medie de referinţă a fost
punctată 10 000, iar cea a zilei curente este 9612, rezultă că, în
medie, cotaţiile curente ale titlurilor de referinţă (cele luate în
calculul cotaţiei medii) sunt cu 388 de puncte sub nivelul de
referinţă, adică piaţa a evoluat defavorabil.
Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe
105
o anumită piaţă, adică raportul dintre cererea şi oferta de capital pe
piaţa respectivă. În sens restrâns, evoluţia se referă la titlurile de
referinţă, adică la cele ce au fost incluse în „coşul” de valori pentru
calculul indicelui, de obicei titlurile cele mai reprezentative ale
pieţei, adică cele cu cea mai activă cerere şi ofertă, titlurile cele mai
tranzacţionate. În sens larg, indicele exprimă tendinţa de ansamblu
a pieţei, întrucât titlurile de referinţă sunt cele ce „fac” piaţa,
determină trendul acesteia, le „trag” şi pe celelalte după ele.
După criteriul formării lor, indicii bursieri sunt de două
categorii: clasici şi moderni.
Indicii clasici se construiesc pe baza unui număr relativ
mic de titluri şi sunt specializaţi pe ramuri: industrie, transporturi,
asigurări, utilităţi etc. titlurile incluse în „coşul” de referinţă capătă
notorietate şi consacrare, amplificată faţă de cea deja avută când au
fost selecţionate. Ele se numesc valori sigure (blue chip). În raport
cu evoluţia lor pe piaţă aceste titluri pot fi înlocuite cu altele, ajunse
în timp în fruntea bursei, pe poziţii dominante în volumul
tranzacţiilor.
cei mai cunoscuţi indici clasici sunt:
a) Dow Jones Industrial (DJ) la bursa din New York,
introdus în 1884 de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones, şi
care include 30 de titluri de referinţă ale unor societăţi industriale
americane; în paralel funcţionează un indice pentru transporturi (20
de titluri), unul pentru utilităţi (15 titluri) şi unul compozit pe cele
trei ramuri (65 de titluri)
b) Financial Times (FT-30) la bursa din Londra, care
include 30 de titluri de referinţă, ale unor societăţi din diverse
ramuri ale economiei Marii Britanii
c) Nikkei la bursa din Tokio, care include 225 de titluri de
referinţă ale unor societăţi din diverse ramuri economice, cotate la
această bursă, indiferent de faptul că sunt sau nu japoneze.
Indicii moderni se construiesc pe baza unui număr în
general mare de titluri, luând în calcul societăţi cotate la respectiva
bursă indiferent de rezidenţa lor. Dintre cei mai cunoscuţi sunt
NYSE (1500 de titluri) şi „Standard & Poor” (500 de titluri) la
bursa din New York, Financial Times 100 (190 de titluri) la bursa
din Londra şi Topix (circa 500 de titluri) la bursa din Tokio.
În condiţiile puternicei informatizări a bursei şi pentru a
veni în sprijinul contractelor pe indici, multe din bursele lumii
afişază calculul indicilor cu mare frecvenţă, uneori la intervale sub
un minut.
Contractele pe indici se negociază pe piaţa la termen şi pe
piaţa opţiunilor, reprezentând tranzacţii cu portofolii de titluri de
structura „coşului” de referinţă.
Piața financiară este împărțită în: piața bancară și piața de capital. Piața bancară – dă naștere
unor titluri specifice: cerificate de depozit, cecuri și nu este o piață liberă, deschisă. Piața de capital –
este un aranjament între un deținător de titluri și un deținător de bani și care permite un contact direct
între aceștia. Este un contract între cel care are nevoie de bani (emitent-vânzător) și cel care vrea să
beneficieze financiar de pe urma deținerilor lui (cumpărător).
106
Funcțiile principale ale pieței de capital într-o economie pot fi sintetizate astfel:
 asigură dedublarea propietății – prin emiterea de titluri în valoare corespunzatoare
palierului prim - prin acesta firmele pot să câștige mai mulți bani, se pot vinde în intregul lor
 trebuie să asigure vânzarea negociată a titlurilor odată vândute, lucru care se realizează pe
piața secundară (se lichidează). Pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să existe o bursă de valori
împresurată cu diferite instituții
 piața de capital internă, funcționează adesea ca o piață internatională; sub acest aspect
sunt importante doar piețele care impun un nivel al cursurilor de schimb
 piața de capital contribuie la acoperirea necesarului de fonduri pentru economie; de
regulă, firmele când au nevoie de bani, merg la bancă, dar la bancă nu pot obține fondurile necesare în
suma de care au nevoie; atunci se poate apela la piața de capital pentru a completa, pentru a înlocui sau
pentru a sublinia aceasta sursă de finanțare.
Titlurile financiare reprezintă forma de existentă a activelor nebancare și există în formă
materială și formă nematerială;ele arată că între emitent și posesor există o legatură contractuală care
pune în evidență drepturile și obligațiile celor două părți; au o valoare care se numește “securitate”,
dar au și o valoare mobiliară, adică valoarea lor este strâns legată de valoarea bunurilor imobile pe
care le are firma; firma care acceptă să se dedubleze, să-și transforme bunurile imobile (teren, clădiri)
în valori mobiliare poate să se vândă în întregul ei, să-și lichindeze toată averea, nu doar produsele
finite.
Acțiunile sunt hârtii de valoare emise de societăți pe acțiuni. Acțiunile reprezintă fracțiuni ale
capitalului social al unei firme și desemnează raportul juridic dintre deținătorul de acțiuni și societatea
emitentă.
Obligaţiunile sunt un titlu de valoare, doar cǎ prin intermediul lor se obţine capitalul de
împrumut (acţiunile reprezentând elemente de capital propriu). Obligațiunile sunt titluri de creanță,
sunt un drept a celui care deține obligațiuni asupra emitentului. Cel ce vinde o obligațiune, vinde o
obligație, iar cumpărătorul obține un drept → acela de a obține la maturitate răscumpărarea
obligațiunilor de către emitent, la un preț prestabilit.
Contractele „futures” sunt un acord de voiță între două părți privitoare la vânzarea-
cumpărarea unei cantității determinate dintr-o anumită marfă, titlu financiar, la un anumit preț precizat
în momentul contractării. Dacă la scadența pozitia operatorului ramâne deschisă, cumpărătorul
deschide o poziție “long” (cumpărare), în timp ce vânzătorul are o poziție “short”(de vânzare).
Opțiunea este un contract prin care una din părți, vânzătorul opțiunii, vinde celeilalte părți,
cumpărătorul opțiunii, dreptul de a cumpăra un activ sau de a vinde un activ, la un preț prestabilit, la
sau înaintea unui termen denumit scadență.
Indicii bursieri sunt mărimi sintetice de tipul mediei ponderate prin care se determină nivelul
general al cotaţiilor bursiere la un moment dat faţă de un moment ales ca referinţă în trecut
Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe o anumită piaţă, adică raportul
dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa respectivă. În sens restrâns, evoluţia se referă la titlurile de
referinţă, adică la cele ce au fost incluse în „coşul” de valori pentru calculul indicelui, de obicei
titlurile cele mai reprezentative ale pieţei, adică cele cu cea mai activă cerere şi ofertă, titlurile cele mai
tranzacţionate. În sens larg, indicele exprimă tendinţa de ansamblu a pieţei, întrucât titlurile de
referinţă sunt cele ce „fac” piaţa, determină trendul acesteia, le „trag” şi pe celelalte după ele.

 piața financiară
 piața de capital
 piața bancară
 titluri financiare
 acțiuni
 obligațiuni
 contracte „futures”
107
 opțiuni
 indici bursieri

1. Descrieți procedura marcării la piață în cazul contractelor futures
2. Prezentați avantajele și dezavantajele utilizării tranzacțiilor cu opțiuni față de tranzacțiile
cu contracte futures
3. Enumerați și descrieți succint caracteristicile unei emisiuni de obligațiuni
4. Prezentați tipologia acțiunilor funcție de forma de prezentare
5. Prezentați tipoligia titlurilor financiare funcție de modul în care acestea sunt create.
1. Titlurile financiare nebancare sunt caracterizate prin faptul că:
a) sunt negociabile
b) nu sunt negociabile
c) nu se tranzacționează la bursă
d) se tranzacționează la bursă
2. Controlul și supravegherea pieței de capital o realizează:

a) Ministerul Economiei
b) Autoritatea de Supraveghere Financiară
c) Bursa
d) Societățile de Servicii de Investiții Financiare
3. Titlurile financiare au valoare:

a) de piață
b) intrinsecă
c) imobiliară
d) bancară
4. Titlurile financiare primare cuprind:

a) acțiuni
b) contracte futures
c) obligațiuni
108
d) opțiuni
5. Opțiunile pot fi:

a) long
b) call
c) put
d) short.

București, 2004
109
Aspecte generale privind sistemul bancar
10.1. Introducere
10.3.1. Definirea, componentele și funcțiile sistemului bancar
10.3.2. Operațiunile pasive ale băncilor comerciale
10.3.3. Operațiunile active ale băncilor comerciale
10.1. Introducere
Sistemul bancar al unei ţări este definit prin reţeaua

instituţiilor de credit rezidente în ţara respectivă şi a relaţiilor
economice în care componentele acesteia sunt parte.
Particularităţile economiilor naţionale au condus în epoca modernă
la specificitatea sistemelor bancare din diferite ţări. Cunoașterea de
către studenți a unor aspecte generale ale sistemului bancar
reprezintă un element esențial al finanțelor.

 cunoașterea componentelor sistemului bancar al unui
stat
 definirea expresiilor ca bancă de emisiune, bancă
comercială, depozit bancar, cont curent, cont de depozit, certificat
de depozit, scont, rescont
 cunoașterea caracteristicilor băncilor comerciale și a
celor de emisiune
 cunoașterea oprațiunilor active și pasive ale băncilor
comerciale

precum bancă de emisiune, bancă comercială, depozit bancar, cont
curent, cont de depozit, certificat de depozit, scont, rescont
 studenţii vor putea să diferențieze operațiunie active
de operațiunile pasive ale băncilor
caracteristicile băncilor comerciale și ale băncilor de emisiune
Pentru unitatea de învățare Aspecte generale privind sistemul

bancar timpul alocat este de 2 ore.
110
10.3.1. Definirea, componentele şi funcţiile sistemului bancar
Sistemul bancar al unei ţări este definit prin reţeaua

instituţiilor de credit rezidente în ţara respectivă şi a relaţiilor
economice în care componentele acesteia sunt parte. Reţeaua
instituţiilor de credit este exprimată de tipurile de bănci care
funcţionează într-o ţară, iar relaţiile economice în care acestea sunt
parte – prin funcţiile pe care le îndeplinesc în economie.
Constituirea sistemului bancar este rezultatul unui lung
proces istoric de dezvoltare a economiei şi a relaţiilor în care intră
agenţii economici. Apariţia băncilor în lumea modernă este
considerată a fi rezultatul dezvoltării comerţului în Evul Mediu, în
special prin contribuţia oraşelor autonome. Prima bancă este datată
1171 în Veneţia; azi, în cele peste 190 de state, funcţionează circa
50.000 de societăţi bancare.
Componentele sistemului bancar pot fi individualizate după
mai multe criterii, dar cel al funcţiilor băncilor este poate cel mai
reprezentativ. Din acest punct de vedere sunt identificate
următoarele trei tipuri de bănci:
 bănci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al
autorizării lor de către stat, de regulă una în fiecare ţară; ca
excepţie, în SUA sunt autorizate 12 astfel de bănci
 bănci comerciale sau de depozit, care efectuează
multiple operaţiuni bancare, dar cu predilecţie constituirea de
depozite, operaţii în conturi curente ale agenţilor economici şi
creditarea acestora
 bănci specializate, care sunt abilitate numai pentru
anumite operaţiuni, limitându-şi astfel funcţionalitatea; în cadrul lor
se includ: instituţii de depozit, instituţii de creditare specializate,
societăţi financiare, companii de investiţii, bănci cooperatiste, case
de economii, fonduri de pensii, fonduri de plasamente, case de
titluri, bănci de afaceri ş.a.
Alte criterii utilizate pentru clasificarea băncilor sunt:
 raza de implantare (teritorial, ramură economică)
 nivelul de distribuţie (en gros – care efectuează
operaţii de anvergură şi cu amănuntul – care au drept clientelă
întreprinderi mici şi mijlocii şi persoane fizice)
 statutul juridic (publice, private, cooperatiste, de
ajutor reciproc).
Sistemul bancar în sine şi fiecare din compoentele lui
îndeplinesc funcţii specifice în mecanismul economic:
a) colectarea depunerilor
b) gestiunea mijloacelor de plată
c) acordarea de credite
d) consultanţă şi diferite alte servicii.
Particularităţile economiilor naţionale au condus în epoca
modernă la specificitatea sistemelor bancare din diferite ţări. Într-o
caracterizare succintă din 1984, agreată de oficialităţile franceze,
sunt sintetizate trăsăturile dominante ale sistemelor bancare din cele
mai dezvoltate ţări.
111
10.3.2. Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale
Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale sunt operaţiuni

de mobilizare a resurselor băneşti şi de constituire a surselor de
creditare. Dintre aceste operaţiuni cele mai frecvente sunt
depozitele, rescontul şi capitalul propriu.
1. Depozitele
Depozitele sunt o operaţiune prin care banca primeşte în
păstrare, pentru un anumit termen şi, eventual, în anumite condiţii,
o sumă de bani de la un depunător. Banca poate utiliza aceste sume,
în general, cu condiţia de a le face disponibile la data convenită şi
de a le remunera. Prin aceasta banca dispune de surse cu care poate
să răspundă cererilor de creditare pe care i le adresează cei ce au
temporar lipsă/nevoie de lichidităţi. Depozitele reprezintă o formă
de mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile şi,
totodată, o formă de existenţă a monedei scripturale. După natura şi
termenul lor depozitele pot fi la termen şi la vedere.
Depozitele la vedere sunt acele depozite de care depunătorii
pot dispune în orice moment pentru a efectua din ele plăţi sau
retrageri. Riscul băncii de a folosi aceste depozite este mai mare,
motiv pentru care sunt retribuite cu dobânzi mai mici sau chiar
deloc. Depozitele la vedere există, în principal, sub forma
conturilor curente, a conturilor de depozit şi a certificatelor de
depozit.
Conturile curente sunt produse bancare prin care
persoanele fizice şi juridice derulează operaţiuni de încasări şi plăţi,
adică operaţiuni de casă. Deschiderea şi închiderea lor, ca şi
operaţiunile derulate prin ele (uneori numai cele de plată) sunt
remunerate prin comision, deoarece presupun cheltuieli pe care le
face banca privind evidenţa lor, efectuarea operaţiunilor,
informarea clientului, legăturile cu băncile partenerilor de afaceri ai
clienţilor etc.
Conturile de depozit sunt produse bancare destinate
fructificării unor economii pe termene mai bine precizate, cu
condiţii mai restrictive de derulare a unor operaţiuni şi, de aceea,
ceva mai bine remunerate. Băncile au în schimb o certitudine mai
mare privind utilizarea pentru creditare a sumelor depuse în aceste
conturi.
Certificatul de depozit este un produs bancar prin care
deponentul poate constitui un depozit, cu termene standard destul
de diversificate, al cărui titlu (act doveditor al existenţei) poate fi
negociat pe piaţa monetară în interiorul termenului de scadenţă.
Băncile române utilizează larg acest produs cu termene de 1-3-6
luni. În SUA acest produs este preponderent destinat firmelor şi se
întâlneşte în trei variante: small (valori sub 100 000 USD), large
(valori peste 100 000 USD) şi jumbo (valori peste 1.000.000 USD).
Depozitele la termen sunt acele depozite constituite pe un
termen precizat, convenit între deponent şi bancă, beneficiind de o
remunerare mai bună datorită certitudinii mai ridicate pe care o are
banca în utilizarea pentru creditare a sumelor astfel depuse. În mod
curent aceste depozite se întâlnesc sub forma conturilor de depozit
pentru investiţii şi a conturilor de economii.
112
2. Rescontul
Rescontul este o operaţiune prin care o bancă îi cedează
alteia o parte din portofoliul de active, în vederea obţinerii unor
disponibilităţi pe care să le poată folosi pentru a acorda noi credite.
Portofoliul de active este format din titluri ce atestă datorii pe care
un terţ le are faţă de bancă sau plasamente pe care aceasta le-a făcut
în titluri de stat sau pur şi simplu credite pe care banca le-a acordat
unor clienţi ai ei. Unele dintre aceste titluri sunt recreditabile, altele
nu. Cele recreditabile sunt oferite de banca deţinătoare altor bănci,
în schimbul sumei pe care ele le reprezintă, dar diminuată cu un
comision de cedare/preluare, numit, după caz, taxă de scont sau
taxă de lombard. Între titlurile recreditabile se includ efectele
comerciale (cambii) şi efectele publice (obligaţiuni şi bonuri de
tezaur).
Pentru această recreditare (numită şi refinanţare) băncile
apelează la o altă bancă interesată şi cu disponibilităţi, la băncile
specializate în astfel de operaţiuni (numite bănci de scont) şi la
banca centrală. Recreditarea pe seama cedării din portofoliu a unor
efecte publice se numeşte lombardare.
3. Capitalul propriu
Capitalul propriu este operaţiunea de creare a capitalului
prin emisiunea de acţiuni şi prin acumularea profitului. Sumele
rezultate din emisiunea de acţiuni formează capitalul social folosit,
de regulă, pentru finanţarea dotării băncii (imobile, mobilier,
echipamente electronice, active fixe diverse). Sumele acumulate
din profit constituie fondurile de rezervă, create pentru diminuarea
unor riscuri prin existenţa unei acoperiri asiguratorii. Capitalul
propriu are o cotă redusă în totalul resurselor băncii şi nu participă
decât, eventual, simbolic la crearea surselor de creditare.
10.3.3. Operaţiunile active ale băncilor comerciale

Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni
de creditare a activităţii economice, adică de utilizare a resurselor
mobilizate prin operaţiunile pasive. Operaţiunile active, mai
diversificate decât cele pasive, sunt clasificate după obiect în:
creditarea firmelor, creditarea persoanelor particulare şi
plasamente.
1. Creditarea firmelor are în vedere asigurarea acestora
cu disponibilităţi pentru a-şi continua activitatea: credite pentru
activele fixe şi credite pentru cheltuielile de exploatare.
Creditele pentru activele fixe au în vedere construirea sau
achiziţionarea de imobile, terenuri, echipamente, utilaje, instalaţii,
mijloace de transport ş.a. şi se dau, de regulă, cu garanţii, în
principal de către bănci specializate.
Creditele pentru cheltuielile de exploatare au în vedere
reconstituirea surselor băneşti imobilizate de întreprinzător în
circuitul economic obişnuit: achiziţie – producţie – livrare. Băncile
creditează creanţele comerciale ale întreprinzătorului, adică preiau
în sarcina lor datoriile pe care terţii le au faţă de acesta, sau acordă
credite de trezorerie, adică formează sau completează
disponibilităţile de plată ale debitorului în cazul în care acesta
113
întrevede posibilitatea unor plăţi pe care le-ar avea de făcut la un
moment dat sau într-un interval scurt de timp, concomitent cu lipsa
sau insuficienţa unor disponibilităţi proprii.
2. Creditarea persoanelor particulare are în vedere
acordarea de credite indivizilor sau familiilor pentru
construcţii/achiziţii de locuinţe, pentru achiziţii de bunuri de
folosinţă îndelungată sau pentru acoperirea unor cheltuieli curente.
3. Plasamentele reprezintă achiziţia de efecte publice şi
acţiuni în vederea utilizării eficiente a resurselor disponibile în
condiţiile asigurării unei lichidităţi suficient de mari a acestor
utilizări. Această condiţie este reglementată în cele mai multe ţări
ca măsură de diminuare a riscului de lichiditate. Plasamentul în
acţiuni este interzis în unele ţări, inclusiv în România, pentru a
evita conflictul de interese.
Plasamentul în efecte publice este stimulat prin riscul lor
mic, adesea minim, şi prin raportul atrăgător risc/câştig. În cadrul
acestor clase de operaţiuni active, cele mai frecvent întâlnite sunt
scontarea, pensiunea, împrumutul cu gaj în efecte, avansurile
în cont şi creditele specializate.
3.1. Scontarea este operaţiunea prin care o bancă preia în
sarcină un credit atestat printr-un efect comercial emis de un agent
economic debitor în beneficiul altui agent economic creditor.
Agentul economic creditor a acceptat la un moment dat (momentul
t0) să livreze agentului economic debitor o partidă de marfă
plătibilă la un moment ulterior (t1), numit scadenţă. Suma de plată
la scadenţă se înscrie în actul ce consfinţeşte înţelegerea (adică într-
un efect comercial, de regulă o formă de cambie) şi se numeşte
valoare nominală a efectului comercial. La un moment t2∈ (t0,
t1), agentul economic creditor doreşte să-şi recupereze banii. El
scontează respectivul titlu la o bancă, adică îl cedează/cesionează,
primind în schimb o sumă de bani numită valoare actuală a
respectivului titlu. Din momentul scontării (t2) şi până la scadenţă
(t1), adică pe un interval de timp de z zile, creditul este în sarcina
băncii, care pretinde, în mod justificat, o remunerare pentru
imobilizarea resurselor sale. Această remunerare exprimată în
unităţi monetare se numeşte scont, iar atunci când este exprimată
procentual se numeşte taxă de scont. Mărimea taxei de scont este
stabilită de către fiecare bancă în parte, în raport cu strategia şi
politica ei de creditare, cu elementele conjuncturale care o
determină să amplifice sau să diminueze oferta de credit, ca şi cu
taxa oficială de scont, practicată de Banca Centrală în refinanţarea
băncilor comerciale prin operaţiunea de rescont, efectuată de
acestea în legătură cu portofoliile lor de active.
3.2. Pensiunea
Pensiunea este operaţiunea prin care agentul ce a scontat un
efect comercial se angajează să-l răscumpere el însuşi la scadenţă
sau înainte de aceasta. Riscul cambiei este preluat astfel doar
temporar de către bancă.
3.3. Împrumutul cu gaj în efecte
Împrumutul cu gaj în efecte este operaţiunea prin care
banca acordă un credit primind în schimb un gaj în efecte
comerciale sau publice sau în acţiuni. Mărimea creditului este sub
nivelul valorilor nominale ale efectelor gajate. În ce priveşte
gajarea efectelor comerciale, recurgerea la această formă de
recreditare se face atunci când banca are dubii în ceea ce priveşte
114
capacitatea de plată a celorlalţi semnatari ai titlului, alţii decât
beneficiarul acestuia. De aceea, banca nu scontează şi, în plus,
acordă un credit sub valoarea nominală a efectului.
În ce priveşte gajarea efectelor publice şi a acţiunilor, banca
acordă credite sub valoarea nominală a acestora, ca rezultat al
riscului de diminuare a valorii lor de piaţă (scăderea cursului lor).
3.4. Avansurile în cont
Avansurile în cont sunt o operaţiune prin care banca
efectuează plăţi din contul unui client, pe baza cecurilor emise de
el, chiar în cazul în care acesta nu are disponibil. Pentru a putea
face plata, banca acordă un credit „în avans”, adică fără a aştepta o
solicitare expresă din partea clientului său. Acest credit se numeşte
overdraft. Deoarece nu uzează de înscrisuri bancare pentru
confirmarea lor, aceste credite sunt netransferabile, adică banca nu
poate să se recrediteze pe seama lor. Pentru a corecta acest neajuns,
banca poate solicita clientului ei un bilet la ordin pe care, eventual,
îl poate sconta, recreditându-se.
3.5. Creditele specializate
Creditele specializate sunt operaţiuni de creditare
intervenite în legătură cu situaţii specifice, de o anumită natură.
Astfel de operaţiuni se realizează prin produse bancare cum sunt:
creditul sezonier sau de campanie, creditul pentru stoc garantat prin
warant, creditul de prefinanţare, acordat de bancă unui furnizor
pentru livrări făcute unui beneficiar extern sau în cadrul unei
licitaţii publice (livrări pentru instituţii publice). Banca va recupera
creditul în momentul apariţiei în contul furnizorului a plăţii
efectuate de beneficiar.
Sistemul bancar al unei ţări este definit prin reţeaua instituţiilor de credit rezidente în ţara
respectivă şi a relaţiilor economice în care componentele acesteia sunt parte.
Componentele sistemului bancar pot fi individualizate după mai multe criterii, dar cel al
funcţiilor băncilor este poate cel mai reprezentativ. Din acest punct de vedere sunt identificate
următoarele trei tipuri de bănci:
 bănci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al autorizării lor de către stat, de regulă
una în fiecare ţară; ca excepţie, în SUA sunt autorizate 12 astfel de bănci
 bănci comerciale sau de depozit, care efectuează multiple operaţiuni bancare, dar cu
predilecţie constituirea de depozite, operaţii în conturi curente ale agenţilor economici şi creditarea
acestora
 bănci specializate, care sunt abilitate numai pentru anumite operaţiuni, limitându-şi astfel
funcţionalitatea; în cadrul lor se includ: instituţii de depozit, instituţii de creditare specializate,
societăţi financiare, companii de investiţii, bănci cooperatiste, case de economii, fonduri de pensii,
fonduri de plasamente, case de titluri, bănci de afaceri ş.a.
Sistemul bancar în sine şi fiecare din compoentele lui îndeplinesc funcţii specifice în
mecanismul economic:
a) colectarea depunerilor
b) gestiunea mijloacelor de plată
c) acordarea de credite
d) consultanţă şi diferite alte servicii.
115
Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale cuprind depozitele (la vedere – cont curent,
conturi de depozit, certificate de depozit - și la termen – cont de depozit pentru investiții și cont de
economii), rescontul și capitalul propriu.
Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale se referă la creditarea firmelor (credite pentru
active fixe și credite pentru cheltuieli de exploatare), creditarea persoanelor particulare și la
plasamente (scontare, pensiune, împrumuturi cu gaj în efecte, avansuri în cont, credite specializate).

 bancă de emisiune
 bancă comercială
 depozit bancar
 cont curent
 cont de depozit
 certificat de depozit
 rescont
 scont
 plasament

1. Enumerați și descrieți succint operațiunile active ale băncilor comerciale
2. Enumerați și descrieți succint operațiunile pasive ale băncilor comerciale
3. Prezentați tipologia băncilor din punct de vedere al funcțiilor pe care le îndeplinesc
4. Enumerați funcțiile specifice sistemului bancar în mecanismul economic
5. Descrieți operațiunea de rescont
1. Dintre operațiunile active ale băncilor comerciale fac parte:
a) rescontul
b) scontarea
c) pensiunea
d) depozitele
116
2. Dintre operațiunile pasive ale băncilor comerciale fac parte:
a) rescontul
b) scontarea
c) pensiunea
d) depozitele
3. Creditarea firmelor constituie:

a) o operațiune activă a băncilor comerciale
b) o operațiune pasivă a băncilor comerciale
c) atât o operaține activă, cât și o operațiune pasivă a băncilor comerciale
d) toate cele de mai sus
4. Băncile comerciale nu:

a) efectuează operațiuni de scontare și rescontare
b) efectuează constituire de depozite
c) emit numerar
d) efectuează operațiuni de colectare a depunerilor
5. Scontarea reprezintă o operațiune prin care:

a) o bancă preia în sarcină o creanță atestată printr-un efect comercial emis de un agent
economic debitor în beneficiul unui alt agent economic creditor
b) o bancă preia în sarcină o datorie atestată printr-un efect comercial emis de un agent
economic debitor în beneficiul unui alt agent economic creditor
c) o bancă preia în sarcină o datorie atestată printr-un efect comercial emis de un agent
economic creditor în beneficiul unui alt agent economic debitor
d) o bancă efectuează plăţi din contul unui client, pe baza cecurilor emise de el.

București, 2004
117
Introducere în finanțele firmei
11.1. Introducere
11.3.1. Structura finanțelor firmei
11.3.2. Teorii privind finanțele firmei
11.3.3. Funcțiile finanțelor firmei
11.1. Introducere
Prin finanţele firmei se înţelege ansamblul de instrumente

care concură la asigurarea resurselor de natură monetară sau
financiară necesare funcţionării şi dezvoltării firmei. Privite în
contextul general al finanțelor, finanțele firmei reprezintă o
componentă de bază a acestora, lângă finanțele publice. În această
unitate de învățare ne vom opri asupra unor subiecte de sinteză care
tratează conținutul finanțelor firmei.

 cunoașterea structurii finanțelor firmei
 cunoașterea funcțiilor finanțelor firmei
 definirea expresiilor: finanțele firmei, surse proprii,
surse atrase
 cunoașterea caracteristicilor finanțelor firmei abordate
prin prisma diferitelor teorii privind finanțele firmei

finanțele firmei, surse proprii, surse atrase
 studenţii vor putea să diferențieze sursele de finanțare
ale firmelor de cele ale statului
caracteristicile finanțelor private
 studenții vor cunoaște și identifica în practică sursele
de finanțare proprii și sursele de finanțare atrase ale firmelor.
Pentru unitatea de învățare Introducere în finanțele firmei timpul

118
11.3.1. Structura finanţelor firmei
În sens larg, prin finanţele firmei se înţelege ansamblul de

instrumente care concură la asigurarea resurselor de natură
monetară sau financiară necesare funcţionării şi dezvoltării firmei.
În sens restrâns, prin finanţele firmei se înţelege averea
exprimată monetar de care dispune o firmă la un moment dat, avere
utilizată pentru realizarea obiectului său de activitate precum şi
pentru atingerea obiectivelor strategice fixate.
În literatura de specialitate există trei modalităţi de
manifestare a finanţelor firmei şi anume:
1. ca practică financiară: gestiune financiară şi analiză
financiară
2. ca politică financiară: politica de investiţii, politica de
finanţare şi politica de dividend
3. ca teorie financiară: ipoteze, modele, verificare
empirică, validare statistică.
Majoritatea lucrărilor de specialitate moderne referitoare la
finanţele firmei desemnează acestei discipline o sarcină
fundamentală şi anume: maximizarea valorii firmei sau
maximizarea avuţiei acţionarilor (maximizarea capitalizării
bursiere).
O firmă va crea valoare pentru acţionarii săi atunci când
rentabilitatea capitalului investit este superioară costului diferitelor
surse de finanţare (surse proprii, surse împrumutate).
Structura finanţelor firmei este dată de structura surselor
sale de finanţare:
1. surse proprii (autofinanţare): reprezintă capacităţi
financiare constituite de însăşi firma în cauză, pe seama:
 profitului
 provizioanelor
 rezervelor
 amortizări
2. surse externe (finanţare externă): reprezintă
ansamblul aporturilor definitive sau temporare (provizorii) aduse
firmei de către persoane sau instituţii externe ca:
 majorări de capital
 împrumuturi pe termen lung
 împrumuturi pe termen scurt.
Finanţele firmei sunt puse în evidenţă, atât în structura cât
şi în dinamica lor, de bilanţul financiar al firmei. Prin intermediul
celor două părţi ale sale, activul şi pasivul, bilanţul firmei pune în
evidenţă atât sursele de finanţare (capitalul) cât şi direcţiile în care
sunt utilizate sursele de finanţare (averea).
Din punct de vedere structural, partea de capitaluri a firmei
(capitaluri care finanţează partea de avere a firmei) este formată din
posturile prezentate în continuare.
1. Capitalul propriu cuprinde fondurile permanente de care
dispune firma. Ele finanţează cea mai mare parte a activelor
119
imobilizate, constituind un indiciu important de garanţie pentru
terţi.
1.1. Capital: ansamblul aporturilor în bani şi în

natură ale asociaţilor sau acţionarilor, fie în momentul înfiinţării
firmei fie pe parcurs (apar ca poziţie distinctă capitalul subscris
vărsat, respectiv capitalul subscris nevărsat)
1.2. Prime legate de capital:
1.2.1. prime de emisiune: diferenţa dintre
valoarea nominală a acţiunii şi valoarea sa
de subscriere
1.2.2. prime de fuziune sau de aport: diferenţa
dintre aportul net al firmei absorbite şi
creşterea de capital a firmei absorbante
1.3. Rezerve din reevaluare: diferenţele dintre
valorile neevaluate figurând în activ şi valorile contabile după
evaluare
1.4. Rezerve: rezerve legale: un nivel procentual din
profitul brut, stabilit prin lege, rezerve pentru acţiuni proprii - se
constituie potrivit legii, rezerve statutare - se constituie anual din
profitul net al societăţii, conform statului şi în cotele şi limitele
prevăzute de lege - alte rezerve: nu sunt prevăzute de lege sau statut
şi pot fi constituite în mod facultativ, pe seama profitului net
pentru: acoperirea pierderilor, creşterea capitalului social, alte
scopuri hotărâte de adunarea generală a asociaților sau acționarilor
1.5. Rezultatul reportat: partea din rezultatul
exerciţiului anterior a cărui repartizare a fost amânată de adunarea
generală
1.6. Rezultatul exerciţiului financiar: diferenţa dintre
veniturile totale şi cheltuielile totale ale firmei
2. Provizioane: sunt destinate să facă faţă unui risc ce
poate afecta sau nu un anumit element de activ:
 provizioane pentru litigii
 provizioane pentru garanţii acordate clienţilor
 provizioane pentru pierderi din schimbul valutar
 alte provizioane
3. Datoriile: sunt grupate după natura lor şi după
scadenţă:
3.1. Datorii ale firmei pe termen lung (cu o scadenţă
mai îndepărtată): constituie datorii financiare ale firmei.
 credite bancare pe termen lung (sume ce trebuie
plătite într-o perioadă mai mare de un an)
 împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni
(contravaloarea obligaţiunilor emise prin subscripţie publică)
 datorii ce privesc imobilizările financiare (datoriile
societăţii faţă de persoanele juridice ce deţin participaţii în capitalul
acesteia)
 dobânzi aferente împrumuturilor şi datoriilor
asimilate
 prime privind rambursarea obligaţiunilor
(reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de
rambursare a obligaţiunilor)
 alte împrumuturi şi datorii asimilate (depozite,
garanţii primite)
120
3.2. Datorii ale firmei pe termen scurt:
 furnizori şi conturi asimilate
 clienţi creditori
 salariaţi: salarii datorate, asigurări sociale şi
protecţie socială
 acţionari: dividende de plată
 decontări în cadrul grupului
 creditori diverşi
 credite de trezorerie
4. Venituri în avans
subvenţii pentru investiţii (subvenţii guvernamentale şi
alte resurse primite pentru finanţarea investiţilor)
venituri înregistrate în avans (chirii, abonamente,
asigurări etc.)
11.3.2. Teorii privind finanţele firmei
Teoriile privind finanţele se clasifică în raport de obiectivul

fundamental pe care îl stabilesc pentru firmă, ceea ce revine la a
stabili funcţia esenţială pe care trebuie s-o realizeze finanţele
firmei, respectiv maximizarea averii acţionarilor. În acest sens,
există teoriile prezentate în continuare:
1. Teoria neoclasică: care consideră că firma trebuie să
opereze în aşa fel încât să-şi maximizeze profitul. Constatăm, în
cadrul acestei teorii, că valoarea firmei este o funcţie de profitul pe
care îl degajă şi este influenţată direct de către acesta în creşterea de
valoare, obiectivul major find maximizarea valorii proprietarilor
prin maximizarea profitului. Pentru firmele care cotează la bursă,
valoarea averii acţionarilor fiind dată de capitalizarea bursieră,
maximizarea valorii firmei făcându-se prin maximizarea acesteia.
Scopul firmei nu este altul, aşa cum preciza şi F. Hayek,
decât acela de a asigura veniul cel mai ridicat pe termen lung pentru
capitalul său; iar M. Friedman scria, – într-un articol apărut în New
York Magazine, intitulat „The social responsability of business is to
increse its profits” – citez: „una şi numai una este responsabilitatea
socială a firmei şi anume de a utiliza resursele sale şi să se angajeze
în activităţi menite să-i crească profiturile atâta timp cât sunt
păstrate regulile jocului”.
2. Teoria managerială, care presupune că firma este un
grup de indivizi cu obiective individuale specifice, iar conducerea
managerială va căuta o maximizare a funcţiei de utilitate, construită
pe baza a cinci variabile independente, (mărimea salarilor
managerilor, efectivul de personal, volumul investiţilor, nivelul
costurilor, profitul) cu scopul de creştere economică a firmei,
reflectată prin cifra de afaceri (CA) sau activul ei economic.
Această teorie este specifică cazului în care managementul se
autonomizează faţă de proprietar ca urmare, de obicei, a diviziunii
excesive a acţionariatului.
Această teorie se bazează pe modelul propus de W.
Baumoul, bazat pe faptul că obiectivul primar al conducerii firmei
este cel de a maximiza veniturile din vânzări şi pe modelul utilităţi
121
marginale al lui O. Williamson, bazat pe libertatea de a hotărî a
conducătorilor firmelor mari, în contextul neexercitării controlului
direct al acţionarilor asupra acestora.
Constatăm, în cadrul acestei teorii, că valoarea firmei este,
în ultimă instanţă, dată de valoarea cifrei de afacei din care se
remunerează factorul capital propriu, capitalul împrumutat,
managerii, salariaţii, furnizorii de materii prime), dimensiunea
aceteia fiind considerată drept factor determinant al valorii,
obiectivul major fiind maximizarea valorii investitorilor de capital,
cu precădere a acţionarilor, prin maximizarea cifrei de afaceri.
3. Teoria behavioristă, care abandonează ideea de
maximizare a unei funcţii rezumându-se la o funcţie a unui prag
minim de atins, respectiv de producţie, de salarii, de dividende, de
piaţă deţinută, etc. Obiectivul, în cadrul acestei teorii, va fi
rezultatul negocierilor dintre indivizi şi grupurile care-l compun,
fiecare dintre ei având obiective proprii. Această rezultantă a
negocierilor are în vedere cinci subobiective de negociat şi anume:
producţia, stocurile, cifra de afaceri, segmentul de piaţă cucerit,
profitul.
La baza acestei teorii se află o lucrare a lui H. Simon,
completată de R. Cyert şi J. March, în care firma este privită ca o
coaliţie a diferitelor interese de grup (manageri, acţionari, angajaţi,
stat şi creditori), având la bază şi conceptul anglo-saxon de
„organizational slack”, explicat prin excedentul de recompense
efectiv primite de participanţii la viaţa firmei, peste aşteptările
acestora, pentru a fi dispuşi să rămână în firmă.
Constatăm, în cadrul acestei teorii, că valoarea firmei,
apreciată de către acţionarii acesteia, se traduce, se poate traduce
prinr-un surplus de profit aferent acţiunilor deţinute de ei în raport
cu alte întreprinderi similare pentru ca ei să păstreze aceste acţiuni
şi să le considere valoroase, obiectivul major find maximizarea
valorii firmei sau a capitalizării bursiere, prin realizarea unui
supraprofit.
4. Teoria semnalului se referă la faptul că managerii
emit, prin activitatea lor, semnale cu privire la mersul firmei,
transmise prin politica de investiţii, politica de finanţare şi politica
de dividend, etc., care presupun un cost pentru aceştia, deoarece ei
încearcă să-i convingă pe ceilalţi de eficienţa muncii lor. În acest
context, această teorie îşi propune să minimizeze costul
transmiterii, receptării şi verificării semnalelor, fiind în esenţă o
teorie a optimizării comunicaţiei dintre participanţii la viaţa firmei.
Principala temă de dezbatere ştiinţifică a acestei teorii este
dată de „riscul de hazard moral” care se explică prin incertitudinile
născute din faptul că managerii ar putea transmite semnale false
pentru a putea obţine o creştere de valoare a firmei peste valoarea
reală şi mersul acesteia prin transmiterea semnalelor respective.
Această teorie are la bază dezvoltările unor economişti
precum: S. Grossman şi J. Stiglitz (Information and comparative
price system) în 1976, S. Bhattacharya (Imperfect
information,dividend policy and the «bird in the hand» fallacy) în
1979 şi S. Ross (The determintion of financial structure: the
incentive signalling approach) în 1979, articole apărute în „The
Bell Journal of Economics”.
Constatăm, în cadrul acestei teorii, că valoarea firmei poate

122
fi apreciată de către acţionarii reali sau potenţiali prin semnalele
transmise de conducătorii firmei privind politica de dividend sau
politica de finanţare practicată, acestea reprezentând,în esenţă,
criterii pentru evaluarea performanţelor întreprinderii. Aceste
semnale, funcţie de care investitorii îşi evaluează speranţele lor de
câştig şi care în speţă contribuie la fundamentarea aprecierii valorii
firmei de către aceştia, pot reprezenta şi semnale false, prin care se
intenţionează crearea unei alte imagini a firmei decât cea reală, în
esenţă o valoare a acesteia mai mare decât în realitate.
5. Teoria de agent, care pleacă de la ipoteza că
acţionarii firmei reprezintă principalii investitori de capital iar
conducătorii acesteia au un mandat în numele proprietarilor să
gestioneze afacerea. Aceştia gestioneză nu numai capitalurile
acţionarilor, ci şi capitalurile creditorilor, rezultând o nevoie de
armonizare a relaţiei de intermediere între acţionari, manageri şi
creditori. Fiecare parte (acţionari şi agent), presupunând că
acţioneză în scopul maximizării funcţiei de utilitate – managerii
încercând să convingă de buna lor intenţie şi pricepere, cu scopul
asigurării securităţii funcţiei, iar acţionarii luând măsuri ca nu
cumva managerul să acţioneze în interesul lui, neglijând interesul
lor de creştere a averii – apare ineficienţa. Această ineficienţă
apărută din cauza relaţiilor de intermediere dă naştere la anumite
costuri de intermediere (agency costs).
Dintre principalele costuri ale intermedierii enumerăm:
costul auditării managerului; costul justificării acţiunilor întreprinse
de manager; costul pierderilor de valoare a firmei ca urmare a
conflictelor de interese din cadrul acesteia)
Teoria de faţă se datorează, în mare parte, lui M. Jensen şi
W. Meckling (Theory of the firm: managerial behavior, agency
costs and capital structure) din Journal of Financial Economics din
1976, care îşi propun structurarea relaţilor contractuale dintre
actorii întreprinderii, (acţionari, manageri, creditori, salariaţi,
furnizori, etc.) constatând că aceste relaţii nasc conflicte de
interese, dar care pot fi armonizate, ducând la creşterea valorii
firmei. Un exemplu al armonizării dintre acţionari şi creditori îl
reprezintă emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni, care dau
dreptul creditorului ca la scadenţa titlului de valoare emis de firmă
să opteze, fie pentru încasarea sumei împrumutate iniţial fie pentru
convertirea acesteia în acţiuni la firma respectivă. Aceste
obligaţiuni sunt convertite în acţiuni dacă creditorul este suficient
de motivat de valoarea acţiunilor firmei, astfel încât să devină
proprietar. Dacă se optează pentru convertirea obligaţiunilor în
acţiuni se constată o împletire a intereselor acţionarilor cu ale
managerilor şi creditorilor, acţiunile firmei fiind considerate
valoroase.
Constatăm, în cadrul acestei teorii, că valoarea firmei poate
fi apreciată de către ansamblul investitorilor (înţelegând prin
ansamblul investitorilor, acţionarii şi creditorii) prin minimizarea
costurilor de intermediere (de agenţie) şi prin armonizarea
intereselor acţionar-manager-creditor.
6. Teoria jocurilor, care este în speţă o cotinuare a
teoriei semnalului şi teoriei de agent analizate într-un mediu incert,
integrând şi depăşind aceste teorii, cercetând echilibrul decizional
ce poate fi obţinut din semnalele transmise de participanţii la viaţa
firmei (jucătorii), ţinând cont în acelaşi timp şi de asimetria
123
informaţiilor transmise. Această teorie este privită şi analizată din
două puncte de vedere diferite, şi anume: un punct de vedere
cooperativ (jocuri cooperative), în care jucătorii caută să-şi
maximizeze averea, şansele lor de câştig, fără a afecta averea,
şansele celuilalt, respectiv un punct de vedere non-cooperativ
(jocuri non-cooperative) în care fiecare jucător caută să-şi crească
averea, şansa de câştig, în detrimentul celuilalt.
Această teorie are la bază dezvoltările unor cercetători precum:
J. von Neumann şi O. Morgenstern (Theory of games and economic
behaviour, 1944) şi J. Nash (The bargaining problem, 1950).
7. Teoria responsabilităţii sociale îşi propune, pe lângă
obiectivul maximizării bogăţiei acţionarilor, şi responsabilitatea
socială care se referă la salariaţi, clienţi, comunitatea locală, mediul
înconjurător. În acest context, o firmă este menită să mărească
nivelul de satisfacţie pentru cei implicaţi (acţionari, salariaţi,
clienţi,comunitatea locală etc.) ducând, în cele din urmă, la o
apreciere a acesteia care să se regăsească în creşterea de valoare.
11.3.3. Funcţiile finanţelor firmei
Firma îndeplineşte cinci mari funcţii principale, în procesul

de atingere a obiectivului său fundamental:
a) funcţia de cercetare-dezvoltare
b) funcţia comercială
c) funcţia de producţie
d) funcţia financiar-contabilă
e) funcţia de personal
În cadrul funcţiei financiar-contabile, funcţia financiară
se referă tocmai la funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească
finanţele firmei. Ele sunt următoarele:
1. funcţia de evaluare (măsurare) a averii: teoria
modernă a finanţelor firmei este considerată a fi, în esenţă, o teorie
a preţurilor, adică o teorie care încearcă să realizeze coincidenţa
dintre valoarea observată a unui obiect economic de orice fel şi
valoarea aşteptată, anticipată, calculată în diferite moduri. Din acest
motiv, o primă funcţie a finanţelor firmei este aceea de a stabili, cu
o exactitate acceptabilă adevăratul preţ al unui obiect economic
2. funcţia de transfer al capitalurilor: se referă la
necesitatea ca antreprenorii (cei care realizează investiţiile reale,
adică creşterea stocului de capital) să primească capitalul bănesc
necesar de la investitori (cei care economisesc în prezent pentru a
consuma în viitor). În mod concret, acest transfer se realizează prin
emiterea şi vânzarea, de către antreprenori, de acţiuni sau
obligaţiuni, către investitori
3. funcţia de protecţie a investitorilor: se referă la faptul
că transferul de capital de la investitori la antreprenori nu se face în
mod direct ci prin intermedierea acestui transfer de către piaţa
financiară (instituţii financiare, bănci, bursa de valori sau piaţa
extrabursieră). Intermediarii au rolul de a asigura acoperirea
riscului, pe baza unor calcule laborioase, pentru investitorii care
riscă plasarea capitalului lor.
Firma nu acţionează în afara contextului economico-social,
de aceea mediul economic al finanţelor firmei constituie un factor
de cea mai mare importanţă în realizarea funcţiilor lor. Necesitatea
124
luării în considerare a mediului economic în care acţionează
finanţele firmei rezidă în următoarele:
a) evoluţia mediului economic condiţionează satisfacerea

nevoilor specifice, inclusiv financiare, ale firmei
b) mediul economic condiţionează elaborarea strategiilor
financiare ale firmei
c) obiectivele firmei se bazează nu numai pe luarea în
considerare a restricţiilor procurate de mediul economic dar şi a
cerinţelor acestui mediu.
Prin mediul economic al firmei se înţelege ansamblul
elementelor exogene firmei, care condiţionează stabilirea
obiectivelor firmei, procurarea intrărilor (resurselor) acesteia,
adoptarea şi aplicarea măsurilor de realizare a acestor obiective.
Firma intră în relaţii cu mediul său economic prin
intermediul unor pieţe specifice, proprii economiei de piaţă, pieţe
pe care acţionează reguli sau politici specifice. Unul dintre factorii
care au acţiunea cea mai puternică asupra firmei (deci, inclusiv
asupra finanţelor firmei) este statul, mai precis, instituţiile pe care
statul le impune asupra vieţii economice dintr-o anumită ţară
(inclusiv asupra relaţiilor economice şi financiare externe ale
firmei).
În sens larg, prin finanţele firmei se înţelege ansamblul de instrumente care concură la
asigurarea resurselor de natură monetară sau financiară necesare funcţionării şi dezvoltării firmei.
În sens restrâns, prin finanţele firmei se înţelege averea exprimată monetar de care dispune o
firmă la un moment dat, avere utilizată pentru realizarea obiectului său de activitate precum şi pentru
atingerea obiectivelor strategice fixate.
Structura finanţelor firmei este dată de structura surselor sale de finanţare:
1. surse proprii (autofinanţare): reprezintă capacităţi financiare constituite de însăşi firma
în cauză, pe seama:
 profitului
 provizioanelor
 rezervelor
 amortizări
2. surse externe (finanţare externă): reprezintă ansamblul aporturilor definitive sau
temporare (provizorii) aduse firmei de către persoane sau instituţii externe ca:
 majorări de capital
 împrumuturi pe termen lung
 împrumuturi pe termen scurt.
Teoriile privind finanţele se clasifică în raport de obiectivul fundamental pe care îl
stabilesc pentru firmă, ceea ce revine la a stabili funcţia esenţială pe care trebuie s-o realizeze
finanţele firmei, respectiv maximizarea averii acţionarilor. În acest sens amintim: teoria
neoclasică, teoria managerială, teoria behavioristă, teoria semnalului, teoria de agent, teoria
jocurilor, teoria responsabilității sociale.
În cadrul funcţiei financiar-contabile a firmei funcţia financiară se referă tocmai la funcţiile
pe care trebuie să le îndeplinească finanţele firmei. Ele sunt următoarele:
4. funcţia de evaluare (măsurare) a averii: teoria modernă a finanţelor firmei este
considerată a fi, în esenţă, o teorie a preţurilor, adică o teorie care încearcă să realizeze coincidenţa
125
dintre valoarea observată a unui obiect economic de orice fel şi valoarea aşteptată, anticipată, calculată
în diferite moduri. Din acest motiv, o primă funcţie a finanţelor firmei este aceea de a stabili, cu o
exactitate acceptabilă adevăratul preţ al unui obiect economic;
5. funcţia de transfer al capitalurilor: se referă la necesitatea ca antreprenorii (cei care
realizează investiţiile reale, adică creşterea stocului de capital) să primească capitalul bănesc necesar
de la investitori (cei care economisesc în prezent pentru a consuma în viitor). În mod concret, acest
transfer se realizează prin emiterea şi vânzarea, de către antreprenori, de acţiuni sau obligaţiuni, către
investitori;
6. funcţia de protecţie a investitorilor: se referă la faptul că transferul de capital de la
investitori la antreprenori nu se face în mod direct ci prin intermedierea acestui transfer de către piaţa
financiară (instituţii financiare, bănci, bursa de valori sau piaţa extrabursieră). Intermediarii au rolul de
a asigura acoperirea riscului, pe baza unor calcule laborioase, pentru investitorii care riscă plasarea
capitalului lor.

 finanțele firmei
 politică financiară
 teorie financiară
 valoarea firmei
 avuția acționarilor
 surse proprii
 surse externe (atrase)

1. Definiți, utilizând formularea proprie, finanțele firmei, atât în sens larg, cât și în sens
restrâns
2. Prezentați structura finațelor firmei
3. Enumerați și descrieți succint capitalurile firmei din punct de vedere structural
4. Ce presupune teoria marginală privind finanțele firmei?
5. Prezentați funcțiile finanțelor firmei.
126
1. Ca practică financiară, finanțele firmei se manifestă prin:
a) politica de investiții
b) gestiunea financiară
c) analiza financiară
d) validarea statistică
2. Sacina fundamentală a finanțelor firmei o reprezintă:

a) maximizarea valorii firmei
b) maximizarea valorii firmei și minimizarea avuției acționarilor
c) maximizarea avuției acționarilor
d) minimizarea valorii firmei și maximizarea avuției acționarilor
3. Sursele de finanțare externă ale firmei cuprind:

a) provizioanele
b) împrumuturile pe termen scurt
c) împrumuturile pe termen lung
d) majorările de capital
4. Sursele proprii de finanțare nu cuprind:

a) provizioanele
b) împrumuturile pe termen scurt
c) împrumuturile pe termen lung
d) majorările de capital
5. Funcțiile finanțelor firmei sunt:

a) funcția de transfer al capitalurilor
b) funcția de producție
c) funcția de evaluare a averii
d) funcția de protecție a investitorilor.
127
Echilibrul financiar al firmei
12.1. Introducere
12.3.1. Rolul echilibrului financiar în determinarea poziției financiare a firmei
12.3.2. Fondul de rulment
12.3.3. Nevoia de fond de rulment
12.3.4. Trezoreria netă
12.1. Introducere
Echilibrul financiar constituie o parte semnificativă în

analiza poziției financiare a întreprinderii. Poziția financiară a
întreprinderii se reflectă în bilanțul acesteia. Poziția financiară a
întreprinderii evidențiază relațiile cu terțe persoane, în persoana
investitorilor, a creditorilor, salariaților, statului etc. Împreună cu
analiza contului de profit si pierderi (analiza performanței
întreprinderii), analiza poziției financiare a întreprinderii subliniază
modalitățile de asigurare a echilibrului financiar pe termen lung și
scurt, și stabilește rentabilitatea activității întreprinderii.

 cunoașterea modului de determinare a poziției
financiare a firmei
 definirea expresiilor: situație netă, trezorerie netă, fond
de rulment, nevoie de fond de rulment
 cunoașterea caracteristicilor indicatorilor de echilibru
financiar
 cunoașterea semnificațiilor financiare ale valorilor
indicatorilor de echilibru financiar

situație netă, trezorerie netă, fond de rulment, nevoie de fond de
rulment
 studenţii vor putea să identifice starea de echilibru sau
dezechilibru financiar a unei firme
 studenții vor putea aplica practic modele de
determinare a indicatorilor de echilibru financiar
128
Pentru unitatea de învățare Echilibrul financiar al firmei timpul
12.3.1. Rolul echilibrului financiar

în determinarea poziției financiare a firmei
Echilibrul financiar constituie o parte semnificativă în

analiza poziției financiare a întreprinderii. Poziția financiară a
întreprinderii se reflectă în bilanțul acesteia. Poziția financiară a
întreprinderii evidențiază relațiile cu terțe persoane, în persoana
investitorilor, a creditorilor, salariaților, statului etc. Împreună cu
analiza contului de profit si pierderi (analiza performanței
întreprinderii), analiza poziției financiare a întreprinderii subliniază
modalitățile de asigurare a echilibrului financiar pe termen lung și
scurt, și stabilește rentabilitatea activității întreprinderii.
Structura financiară a întreprinderii vizează asigurarea
optimă a echilibrului financiar pe termen lung, prin relaționarea
capitalurilor proprii cu mărimea capitalurilor împrumutate, prin
gestionarea eficientă a ratei de îndatorare și fructificarea efectelor
benefice aferente politicii de finanțare acordate de cadrul legislativ
în materie de fiscalitate. O analiză izolată a echilibrului pe termen
lung, fără a ține cont și de repercusiunile generate de deciziile de
investiții și finanțare în planul stabilității financiare pe termen scurt,
ar reprezenta o gravă eroare. Aceste două direcții de acțiune se
intercondiționează.
Analiza echilibrului financiar al întreprinderii presupune
delimitarea câtorva aspecte conceptuale, printre care și definirea
activului, a conceptelor de datorie și capitaluri proprii etc.
La baza analizei echilibrului financiar stau o serie de
documente contabile de sinteză, printre care se numără forma
retratată a bilanțului, tabloul de utilizări – resurse, tabloul de
trezorerie etc. Bilanțul retratat clasifică elementele de active funcție
de gradul de lichiditate, în timp ce componentele de pasiv sunt
ordontate descrescător funcție de exigibilitatea lor. Retratarea este
necesară pentru a elimina non-valorile înscrise în bilanțul ințial,
reclasificarea corespunzatoare a posturilor bilanțiere, ori apelarea la
reevaluări.
Situația netă a întreprinderii oferă informațiile de start în
analiza specifică a echilibrului financiar. Situația netă nu reprezintă
altceva decât rezultatul diferenței dintre totalul activului și mărimea
datoriilor deja contractate de întreprindere.
SN  Total Activ  Datorii
Un activ reprezintă o resursă controlată de către
întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se
așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru firmă.
O datorie reprezintă o obligație prezentă a întreprinderii ce
decurge din evenimente trecute și prin decontarea căreia se așteaptă
să rezulte o ieșire de resurse din întreprindere care încorporeaza
beneficiile conomice.
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al
acționarilor în activele întreprinderii după deducerea tuturor
datoriilor sale. Prin urmare, capitalul propriu coincide cu mărimea
situației nete a întreprinderii, reprezentând baza de recuperare a
129
investițiilor acționarilor în momentul lichidării. Capitalurile proprii
sunt cunoscute ca având exigibilitatea cea mai ridicată în rândul
pasivelor.
Situația netă poate lua valori pozitive sau negative. În cazul
unor valori pozitive situația netă indică o îmbogățire a
întreprinderii, o creștere a capitalurilor proprii, datorate închiderii
exercițiului financiar cu profit, a politicii eficiente de investiții etc.
În cazul unor valori negative, întreprinderea descrie o tendință de
sărăcire, întrucât pierderile înregistrate depîșesc mărimea
capitalurilor proprii, iar activul întreprinderii nu poate acoperi
datoriile exigibile.
În concluzie, întreprinderea dorește stabilirea unei politici
de gestiune financiară ce vizează obținerea unei situații nete
pozitive cât mai sporite, pentru a asigura maximizarea valorii
întreprinderii.
În perspectiva analizei echilibrului financiar al
întreprinderii, posturile de activ ale bilanțului reprezintă utilizări de
fonduri, în timp ce pasivele constituie resursele alocate finanțării
nevoilor întreprinderii.
Activele stabile reprezintă activele pentru care capitalurile
cu care au fost procurate sunt recuperate în termen de mai mult de
un an. Activele curente sunt activele ale căror capitaluri de
procurare investite sunt recuperate după finalizarea unui ciclu de
exploatare.
Pasivele permanente sunt formate din resursele alocate pe
termen mediu și lung, rezultând din însumarea capitalurilor proprii
și mărimea datoriilor contractate pe termen lung. Pasivele având un
termen scadent mai mic de un an reprezintă pasivele curente, sau
temporare.
Bilanțul simplificat, redat conform regulilor de clasificare
sus menționate se prezintă astfel:
Activ Pasiv
Active stabile
Capitaluri permanente
Active curente
Pasive curente
Regula generală de menținere a stării de echilibru constă în

asigurarea parității maturității pasivelor și activelor. Astfel, nevoile
permanente trebuie finanțate pe seama afectării resurselor stabile,
permanente, iar nevoile temporare vor fi finantate din resursele
temporare.
12.3.2. Fondul de rulment
Surplusul de finanțare degajat de ciclul de finanțare al

investițiilor poartă denumirea de fond de rulment. Matematic, se
determină după relația:
FR  Surse permanente  Alocari permanente
sau
FR  Capital permanent  Active imobilizate
130
Fondul de rulment deservește la stabilirea existenței
echilibrului pe termen lung.
Dacă valoarea este pozitivă, capitalurile permanente

finanțează integral activele stabile. Valoarea pozitivă a fondului de
rulment net este destinată finanțării deficitelor existente în partea de
jos a bilanțului. Activele din partea de jos a bilanțului pot fi
organizate în două mari grupe, funcție de mărimea ratelor de
rotație, și anume în active structurale și active conjuncturale. În
mare măsură, activele structurale reprezintă totalul activelor
caracterizate printr-un rulaj ridicat de reînnoire. Așadar fondul de
rulment este indicat să acopere necesarul de reînnoire a stocurilor,
creanțelor și lichidităților, în conditiile unei creșteri economice, în
timp ce pasivele curente finanțeaza activele conjuncturale. Însă,
managerii întreprinderii nu trebuie să exagereze cu contractarea de
datorii la termen, pentru a obține un fond de rulment pozitiv ridicat.
O astfel de operațiune asigură stabilitate pe termen scurt. Însă, pe
termen lung costurile aferente datoriilor se transformă într-o povară
tot mai grea, în condițiile unei regresii economice viitoare.
Dacă fondul de rulment este negativ, o parte din activele
stabile este finanțată din pasivele curente, ceea ce avertizează
întreprinderea de o potențiala dificultate în viitorul apropiat, ba
chiar instalarea stării de faliment.
Echilibrul financiar pe termen lung perfect se întalnește în
cazul în care activele stabile sunt finanțate integral din resurse
permanente, rezultând un fond de rulment nul. Această situație este
puțin probabilă.
12.3.3. Nevoia de fond de rulment
Un alt indicator relevant în tratarea echilibrului financiar al

întreprinderii este nevoia de fond de rulment. Nevoia de fond de
rulment reprezintă diferența dintre alocările ciclice și sursele
ciclice.
NFR  Alocari ciclice Surse temporare
sau
NFR  Active circulante Datorii pe termen scurt
Nevoia de fond de rulment ajută la aprecierea, în relație cu
mărimea fondului de rulment, a exitenței echilibrului financiar pe
termen scurt. Conform relației de definiție, nevoia de fond de
rulment constă în surplusul alocărilor ciclice față de sursele
destinate finanțării nevoilor curente ale întreprinderii.
De regulă, nevoia de fond de rulment este pozitivă, ceea ce

relevă existența unor nevoi de finanțare ce nu pot fi acoperite din
resurse destinate ciclului de exploatare. Soluția este dată de
afectarea fondului de rulment pentru acoperirea varieției nevoii de
fond de rulment.
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, sursele
ciclice de finanțare ale întreprinderii sunt insuficiente comparativ
cu nevoile ciclice de finanțare ale activelor curente. Această situație
poate fi explicată fie printr-o politică ofensivă de investire, prin
mărimea nivelului stocurilor, fie printr-o încetinire a încasărilor și o
131
urgentare a plăților.
În cazul unui fond de rulment negativ, întreprinderea

adoptă, fie o politică de accelerare a rotației stocurilor, ori angajare
de capital împrumutat pe termen scurt, însă cu scadențe îndepărtate.
Echilibrul financiar pe termen scurt este asigurat în
condițiile în care fondul de rulment este suficient să acopere
variația nevoii fondului de rulment de la o perioada la alta. Prin
urmare, datoriile de exploatare sunt menite să finanțeze nevoia de
fond de rulment conjuncturală. Partea structurală a nevoii de fond
de rulment, concretizată prin politica de mărire a stocurilor,
acordare de credite clienților etc., trebuie acoperită în parte din
fondul de rulment obținut. În caz contrar se intalează o stare de
dezechilibru financiar pe termen scurt.
12.3.4. Trezoreria netă
Trezoreria netă reprezintă diferența dintre mărimea

fondului de rulment și nevoia de fond de rulment. În ipoteza
înregistrării unei trezorerii nete pozitive, activitatea întreprinderii se
dovedește a fi eficientă la nivelul tuturor ciclurilor de activitate
(ciclul de investiții, ciclul de finanțare și ciclul de exploatare).
TN  FR  NFR
O trezorerie netă pozitivă relevă faptul că întreprinderea a
încheiat un exercițiu financiar cu un surplus monetar materializat
prin disponibilități monetare (casa, banca). De remarcat că, o
trezorerie netă pozitivă foarte ridicată nu reprezintă un punct forte
în gestiunea financiară a întreprinderii. Managerii trebuie să
utilizeze această trezorerie prin plasarea în diferite valori mobiliare,
urmărind să obțină beneficii viitoare.
O trezorerie netă negativă relevă un dezechilibru financiar
pe termen scurt, cu repercusiuni iminete în planul menținerii
stabilității financiare pe termen lung. O astfel de trezorerie obligă
întreprinderea la contractarea de noi credite pe termen scurt.
Singura posibilitate de a tempera această stare de dificultate
financiară este aceea de a găsi soluții de finanțare pe termen scurt,
în condiții de cost cât mai mici.
Modalitatea de agregare a acestor concepte poate fi redată
sub forma tabelului următor:
Activ Pasiv
Active stabile
Capitaluri permanente
Necesar fond de rulment

Fondul de rulment
Trezoreria neta
Active curente
Pasive curente
Variația trezoreriei în decursul unui exercițiu financiar este
dată de mărimea cash-flow-ului perioadei. Cash-flow-ul reprezintă
diferența dintre variația fondului de rulment și a nevoii de fond de
132
rulment. Mărimea totală a cash-flow-ului este dată de mărimea
cash-flow-urilor aferente fiecarui ciclu de activitate și este strâns
legată de mărimea rezultatelor activității curente a întreprinderii.
CF  FR  NFR  CFinv  CFfin  CFgestiune
Mărimea cash-flow-ului influențează mărimea capacității
de autofinanțare a întreprinderii. În cazul unui cash-flow pozitiv
capacitatea de autofinanțare a investițiilor întreprinderii descrie o
evoluție crescătoare. În cazul unui cash-flow negativ al perioadei,
capacitatea de autofinanțare a întreprinderii este grav afectată,
generând o scădere a activului net al întreprinderii.
Conform relației de mai sus, dacă nevoia de fond de
rulment rămâne constantă, mărimea cash-flow-ului coincide cu
mărimea profitului reinvestit și mărimea amortizărilor cumulate.
Aceste componente relevă, în fapt, posibilitățile de dezvoltare și
prosperitate a întreprinderii. De asemenea, mărimea acestui cash-
flow este aferentă unei singure perioade. O analiză a cash-flow-ului
perioadei este cu atât mai precisă cu cât aria de referință a perioadei
analizate este mai mare.
Conchidem această secțiune prin a întări ideea că
asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii reprezintă o
condiție esențială în determinarea structurii de finanțare a
întreprinderii, și implicit a structurii sale financiare.
Echilibrul financiar constituie o parte semnificativă în analiza poziției financiare a

întreprinderii. Analiza echilibrului financiar al întreprinderii presupune delimitarea câtorva aspecte
conceptuale, printre care și definirea activului, a conceptelor de datorie și capitaluri proprii etc.
Situația netă a întreprinderii oferă informațiile de start în analiza specifică a echilibrului
financiar. Situația netă nu reprezintă altceva decât rezultatul diferenței dintre totalul activului și
mărimea datoriilor deja contractate de întreprindere.
SN  Total Activ  Datorii
Situația netă poate lua valori pozitive sau negative. În cazul unor valori pozitive situația netă
indică o îmbogățire a întreprinderii, o creștere a capitalurilor proprii, datorate închiderii exercițiului
financiar cu profit, a politicii eficiente de investiții etc. În cazul unor valori negative, întreprinderea
descrie o tendință de sărăcire, întrucât pierderile înregistrate depîșesc mărimea capitalurilor proprii, iar
activul întreprinderii nu poate acoperi datoriile exigibile.
Surplusul de finanțare degajat de ciclul de finanțare al investițiilor poartă denumirea de fond
de rulment. Matematic, se determină după relația:
FR  Surse permanente  Alocari permanente
sau
FR  Capital permanent  Active imobilizate
Fondul de rulment deservește la stabilirea existenței echilibrului pe termen lung.
Dacă valoarea este pozitivă, capitalurile permanente finanțează integral activele stabile.
Valoarea pozitivă a fondului de rulment net este destinată finanțării deficitelor existente în partea de
jos a bilanțului. Activele din partea de jos a bilanțului pot fi organizate în două mari grupe, funcție de
mărimea ratelor de rotație, și anume în active structurale și active conjuncturale. Dacă fondul de
rulment este negativ, o parte din activele stabile este finanțată din pasivele curente, ceea ce avertizează
întreprinderea de o potențiala dificultate în viitorul apropiat, ba chiar instalarea stării de faliment.
Nevoia de fond de rulment reprezintă diferența dintre alocările ciclice și sursele ciclice.
133
NFR  Alocari ciclice Surse temporare
sau
NFR  Active circulante Datorii pe termen scurt
Nevoia de fond de rulment ajută la aprecierea, în relație cu mărimea fondului de rulment, a
exitenței echilibrului financiar pe termen scurt. Conform relației de definiție, nevoia de fond de
rulment constă în surplusul alocărilor ciclice față de sursele destinate finanțării nevoilor curente ale
întreprinderii.
De regulă, nevoia de fond de rulment este pozitivă, ceea ce relevă existența unor nevoi de
finanțare ce nu pot fi acoperite din resurse destinate ciclului de exploatare. Soluția este dată de
afectarea fondului de rulment pentru acoperirea varieției nevoii de fond de rulment.
Trezoreria netă reprezintă diferența dintre mărimea fondului de rulment și nevoia de fond de
rulment. În ipoteza înregistrării unei trezorerii nete pozitive, activitatea întreprinderii se dovedește a fi
eficientă la nivelul tuturor ciclurilor de activitate (ciclul de investiții, ciclul de finanțare și ciclul de
exploatare).
TN  FR  NFR
O trezorerie netă pozitivă relevă faptul că întreprinderea a încheiat un exercițiu financiar cu un
surplus monetar materializat prin disponibilități monetare (casa, banca). De remarcat că, o trezorerie
netă pozitivă foarte ridicată nu reprezintă un punct forte în gestiunea financiară a întreprinderii.
Managerii trebuie să utilizeze această trezorerie prin plasarea în diferite valori mobiliare, urmărind să
obțină beneficii viitoare.
O trezorerie netă negativă relvă un dezechilibru financiar pe termen scurt, cu repercusiuni
iminete în planul menținerii stabilității financiare pe termen lung. O astfel de trezorerie obligă
întreprinderea la contractarea de noi credite pe termen scurt. Singura posibilitate de a tempera această
stare de dificultate financiară este aceea de a găsi soluții de finanțare pe termen scurt, în condiții de
cost cât mai mici.

 echilibru financiar
 situația netă
 fond de rulment
 nevoia de fond de rulment
 trezoreria netă
 capitaluri permanente

1. Prezentați succint indicatorii de echilibru financiar ai firmei
2. Descrieți semnificația unei valori pozitive a fondului de rulment
3. Descrieți semnificația unei valori negative a nevoii de fond de rulment
4. Descrieți semnificația unei valori negative a trezoreriei nete
5. Argumentați în ce situație este asigurat echilibrul financiar pe termen scurt al firmei
(corelația între fondul de rulment și variația nevoii de fond de rulment).
134
1. Trezoreria netă se determină
a) ca diferență între capitalurile permanente și datoriile pe termen lung
b) prin însumarea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment
c) ca diferență între nevoia de fond de rulment și fondul de rulment
d) ca diferență între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment
2. Nevoia de fond de rulment se determină ca

a) diferență între capitalurile permanente și datoriile pe termen lung
b) prin însumarea activelor circulante cu datoriile pe termen scurt
c) ca diferență între activele circulante și datoriile pe termen scurt
d) prin însumarea datoriilor pe termen scurt cu datoriile pe termen lung
3. Fondul de rulment se calculează ca diferență între

a) capitalurile permanente și activele imobilizate
b) sursele permanante și alocările permanente
c) cash-flow și trezoreria netă
d) capitalul propriu și activele imobilizate
4. Situația netă se calculează

a) prin însumarea activelor cu datoriile
b) prin însumarea activelor circulante cu datoriile pe termen scurt
c) ca diferență între total activ și datorii
d) ca diferență între datorii și total activ
5. În bilanțul retratat utilizat pentru analiza echilibrului financiar al firmei

a) elementele de activ se clasifică funcție de gradul de lichiditate
b) elementele de activ se clasifică funcție de gradul de exigibilitate
c) elementele de pasiv sunt ordonate descrescător, funcție de gradul de lichiditate
d) elementele de pasiv sunt ordonate descrescător, funcție de exigibilitatea lor.
135
Principalii indicatori economico-financiari

de apreciere a situației firmei
13.1. Introducere
13.3.1. Indicatori de lichiditate și solvabilitate
13.3.2. Indicatori de gestiune
13.3.3. Indicatori de rentabilitate
13.1. Introducere
Aprecierea situației firmei se poate face utilizând anumiți

indicatori economico-financiari. În această unitate de învățare vom
realiza o sinteză a acestor indicatori, grupați în indicatori de
lichiditate și solvabilitate, indicatori de gestiune și indicatori de
rentabilitate.

 cunoașterea principalelor categorii de indicatori de
apreciere a situației firmei
 definirea expresiilor ca indicatori de lichiditate,
indicatori de solvabilitate, indicatori de gestiune și indicatori de
rentabilitate
 cunoașterea caracteristicilor indicatorilor de
lichiditate, solvabilitate, gestiune și rentabilitate

 studenţii vor putea să definii expresiile ca indicatori de
lichiditate, indicatori de solvabilitate, indicatori de gestiune și
indicatori de rentabilitate
 studenţii vor putea să diferențieze indicatorii de
lichiditate, de cei de solvabilitate, gestiune și rentabilitate
caracteristicile indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, gestiune și
rentabilitate
 studenții vor putea aplica în practică indicatorii de
lichiditate, solvabilitate, gestiune și rentebilitate.
Pentru unitatea de învățare Principalii indicatori economico-

financiari de apreciere a situației firmei timpul alocat este de 2
136
ore.
13.3.1. Indicatori de lichiditate şi solvabilitate
Indicatorii de lichiditate măsoară capacitatea întreprinderii

de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt faţă de creditori pe baza
activelor sale curente.
1. Lichiditatea curentă (generală) reprezintă

capacitatea firmei de a-și acoperi datoriile pe termen scurt pe seama
tuturor ativelor circulante.
AC
Se determină pe baza modelului: LC 
DTS
unde, LC – lichiditatea curentă
AC – active circulante
DTS – datorii pe termen scurt.
Datoriile curente sunt formate din obligațiile față de
furnizori, cele fiscale și salariale, creditele pe termen scurt și partea
din împrumuturile pe termen lung ajunse la scadență în exercițiul
financiar curent.
Situația lichidității curente (generale) este considerată
satisfăcătoare atunci când valoarea indicatorului este mai mare
decât 2.
2. Lichiditatea redusă (intermediară) reprezintă
capacitatea firmei de a-și acori datoriile curente pe seama activelor
circulante (mai puțin stocuri).
AC  S
Se determină pe baza modelului: LR 
DTS
unde, LR – lichiditatea redusă
S - stocuri
În literatura de specialitate nord-americană, această rată
este cunoscută și sub denumirea de „testul acid”. Această rată este,
de obicei, subunitară. Intervalul considerat ca satisfăcător pentru
această rată este 0,65 – 1.
3. Lichiditatea imediată reprezintă capacitatea firmei de
a-și acoperi datoriile curente pe seama disponibilităților bănești și a
investițiilor financiare pe termen scurt.
AC  S  C
Se determină pe baza modelului: LI 
DTS
unde, LI – lichiditatea imediată
C – creanțe
S - stocuri
În teoria economică această rată este cunoscută și sub
denumirea de rata solvabilității imediate. Interpretarea valorilor
acestei rate trebuie făcută cu mare grijă. Un nivel ridicat al acestei
rate indică o solvabilitate mare, dar poate fi și consecința unei
137
utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile. Valoarea
ridicată a acestei rate nu constituie în același timp o aranție a
solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de
lichiditate.
O valoare redusă a lichidității imediate poate fi compatibilă
cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea
minimizează valoarea disponibilităților sale, deținând, în schimb,
valori de plasament, creanțe, stocuri cu un grad mare de lichiditate
etc..
Indicatorii de solvabilitate măsoară capacitatea unei

întreprinderi de a-şi onora la scadenţă obligaţiile asumate faţă de
creditorii săi.
1. Solvabilitatea patrimonială se calculează ca raport
între capitalul propriu și suma dintre capitalul propriu și capitalul
împrumutat.
Valoarea minimă a ratei solvabilității patrimoniale se
apreciază că ar trebui să se încadreze între 0,3 și 0,5, iar peste 0,5
situația poate fi considerată normală.
2. Solvabilitatea generală raportează activele totale la
datoriile totale.
Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt
acoperite de către activele totale ale întrerpinderii (active
imobilizate și active circulante). Cu cât valoarea ratei solvabilității
generale este mai mare decât 1, cu atât situația de ansamblu a
firmei este mai bună.
13.3.2. Indicatori de gestiune
1. Durata medie de încasare a creanțelor – clienți este

cunoscută și sub denumirea de viteză de rotație a creanțelor clienți
și se calculează ca raport între soldul mediu al creanțelor față de
clienți și cifra de afaceri, valoare înmulțită cu 365 zile.
Calculează eficacitatea întreprinderii în colectarea
creanţelor sale, exprimând numărul de zile până la data la care
clienţii îşi achită obligaţile faţă de întreprindere.
2. Numărul de rotaţii ale stocurilor (rulajul

stocurilor) se determină ca raport între cifra de afaceri și valoarea
medie a stocurilor. Este cunoscut și sub denumirea de viteză de
rotație a stocurilor.
Aproximează de câte ori stocul de produse finite a fost rulat
de-a lungul exerciţiului financiar. Stocurile medii se pot calcula
utilizând media stocurilor de la începutul şi sfârşitul exerciţiului
financiar.
3. Numărul de zile de stocare se calculează ca raport

între valoare medie a stocurilor și cifra de afaceri, înmulțit cu 365.
Indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în
întreprindere, după producerea acestora.
4. Numărul de rotaţii ale activelor imobilizate se

calculează ca raport între cifra de afaceri și valoarea medie a
activelor imobilizate.
138
Evaluează eficacitatea managementului activelor
imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o
anumită cantitate de active imobilizate.
5. Numărul de rotaţii ale activului total se calculează

ca raport între cifra de afaceri și activul total.
Acest indicator arată capacitatea întreprinderii de a genera
vânzări folosind întregul său activ. Arată cât de eficient utilizează
întreprinderea activele sale totale.
6. Gradul de îndatorare se determină ca raport între

capitalul împrumutat și capitalul angajat.
Acest indicator încearcă să măsoare cât din fondurile totale,
pentru finanţarea averii întreprinderii, sunt furnizate de creditori.
Capitalul angajat este format din capital împrumutat și capital
propriu; capitalul împrumutat este format din credite peste un an.
7. Gradul de acoperire a dobânzilor de către profituri

se calculează ca raport între profitul din exploatare și suma
dobânzilor plătite.
Acest indicator măsoară rezultatul din exploatare în
multiplii ai dobânzii şi arată riscul întreprinderii dacă profiturile
suferă o scădere. Indică cât de tare pot scădea profiturile înainte de
a devenii insuficiente pentru plata dobânzilor la creditele
contractate de întreprindere.
8. Costul mediu al datoriilor se determină ca raport

între suma dobânzilor și valoarea capitalului împrumutat.
Acest indicator arată cât reprezintă dobânzile plătite în
totalul datoriilor contractate de întreprindere de la creditori.
9. Durata medie de rambursare a datoriilor -

furnizori se calculează ca raport între soldul mediu al datoriilor
față de furnizori și valoarea achizițiilor, înmulțit cu 365.
Exprimă numărul de zile de creditare pe care întreprinderea
îl obţine de la furnizorii săi. În mod ideal ar tebui să includă doar
creditorii comerciali.
12.3.3. Indicatori de rentabilitate
1. Profitabilitatea cifrei de afaceri se determină ca

raport între profitul net și cifra de afaceri. Este cunoscută și ca
marja profitului net.
Marja profitului net ne arată ponderea pe care o are profitul
net în cifra de afaceri a întreprinderii. Acest indicator este folosit
atunci când analizăm eficienţa activităţii de management a firmei.
2. Profitabilitatea activului total se calculează ca raport

între profitul brut și activul total.
Acest indicator scoate în evidenţă capacitatea întreprinderii
de a obţine un profit net satisfăcător prin utilizarea activelor sale.
3. Rata rentabilităţii financiare se determină ca raport

între profitul net și capitalul propriu.
139
Rata rentabilităţii financiare a întreprinderii măsoară
randamentul capitalurilor proprii, deci a plasamentului financiar, pe
care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii.
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii
prin distribuirea de dividende şi prin creşterea rezervelor, care în
fapt reprezintă o creştere a averii proprietarilor.
4. Rata rentabilităţii economice se detrmină ca raport

între profitul din exploatare și totalul activului.
Această rată exprimă capacitatea activelor de a genera
profit din activitatea de bază a firmei.
5. Randamentul dividendului se determină ca raport

între difvidendul pe acțiune și cursul bursier al acțiunii.
Randamentul dividendului este o măsură a venitului obţinut în
numerar din banii investiţi şi se bazează pe valoarea investiţiei, care
este cursul bursier (preţul curent de piaţă al acţiunii) la care se pot
vinde sau cumpăra acţiunile.
6. Profit pe acţiune se determină ca raport între profitul

net și numărul de acțiuni.
În timp ce cursul bursier este o măsură externă a profitabilităţii,
profitul pe acţiune este o expresie directă a profitabilităţii
întreprinderii şi ne indică profitul net corespunzător unei acţiuni.
Indicatorii de lichiditate măsoară capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe

termen scurt faţă de creditori pe baza activelor sale curente.
Lichiditatea curentă (generală) reprezintă capacitatea firmei de a-și acoperi datoriile pe
termen scurt pe seama tuturor ativelor circulante.
Situația lichidității curente (generale) este considerată satisfăcătoare atunci când valoarea
indicatorului este mai mare decât 2.
Lichiditatea redusă (intermediară) reprezintă capacitatea firmei de a-și acori datoriile
curente pe seama activelor circulante (mai puțin stocuri).
În literatura de specialitate nord-americană, această rată este cunoscută și sub denumirea de
„testul acid”. Această rată este, de obicei, subunitară. Intervalul considerat ca satisfăcător pentru
această rată este 0,65 – 1.
Lichiditatea imediată reprezintă capacitatea firmei de a-și acoperi datoriile curente pe seama
disponibilităților bănești și a investițiilor financiare pe termen scurt.
O valoare redusă a lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului
financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităților sale, deținând, în schimb, valori
de plasament, creanțe, stocuri cu un grad mare de lichiditate etc..
Solvabilitatea patrimonială se calculează ca raport între capitalul propriu și suma dintre
capitalul propriu și capitalul împrumutat.
Valoarea minimă a ratei solvabilității patrimoniale se apreciază că ar trebui să se încadreze
între 0,3 și 0,5, iar peste 0,5 situația poate fi considerată normală.
Solvabilitatea generală raportează activele totale la datoriile totale.
Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale
întrerpinderii (active imobilizate și active circulante). Cu cât valoarea ratei solvabilității generale este
mai mare decât 1, cu atât situația de ansamblu a firmei este mai bună.
Indicatorii de gestiune cuprind și:
140
a) durata medie de încasare a creanțelor – clienți
b) numărul de rotaţii ale stocurilor (rulajul stocurilor)
c) numărul de zile de stocare
d) numărul de rotaţii ale activelor imobilizate
e) numărul de rotaţii ale activului total
f) gradul de îndatorare
g) gradul de acoperire a dobânzilor de către profituri
h) costul mediu al datoriilor
i) durata medie de rambursare a datoriilor - furnizori
Indicatorii de rentabilitate cuprind și:
a) profitabilitatea cifrei de afaceri
b) profitabilitatea activului total
c) rata rentabilităţii financiare
d) rata rentabilităţii economice
e) randamentul dividendului
f) profit pe acţiune

 lichiditate curentă
 lichiditate redusă
 lichiditate intermediară
 test acid
 solvabilitate patrimonială
 solvabilitate generală
 viteză de rotație
 rentabilitate
 profitabilitate

1. Prezentați principalii indicatori de lichiditate
2. Ce reprezintă solvabilitatea patrimonială?
3. Prezentați semnificația perioadei de recuperare a creanțelor – clienți și a duratei medii de
rambursare a datoriilor – furnizori
4. Cum se calculează și ce semnificație are indicatorul: numărul de zile de stocare
5. Descrieți semnificația indicatorilor: rata rentabilității economice și a rata rentabilității
financiare.
141
1. Indicatorii de lichiditate cuprind:
a) lichiditatea curentă
b) testul acid
c) solvabilitatea patrimonială
d) lichiditatea imediată
2. Solvabilitatea măsoară capacitatea firmei de a-și onora la scadență:

a) datoriile pe termen scurt
b) obligațiile față de creditorii săi
c) datoriile totale
d) creanțele totale
3. Numărul de rotații ale stocurilor aproximează de câte ori:

a) creanțele au fost rulate de-a lungul exercițiului financiar
b) datoriile au fost plătite de-a lungul exercițiului financiar
c) activele circulante au fost rulate de-a lungul exercițiului financiar
d) stocurile au fost rulate de-a lungul exercițiului financiar
4. Gradul de îndatorare se determină ca raport între:

a) capitalul împrumutat și capitalul propriu
b) capitalul propriu și capitalul împrumutat
c) capitalul împrumutat și capitalul angajat
d) capitalul angajat și capitalul împrumutat
5. Indicatorii de rentabilitate cuprind:

a) rata rentabilității economice
b) numărul de zile de stocare
c) rata rentabilității financiare
d) solvabilitatea generală.
142
Finanțarea investițiilor
14.1. Introducere
14.3.1. Decizia de investiții
14.3.2. Elemente financiare ale investiției
14.1. Introducere
Prin investiţie se înţelege o decizie prin care o sumă

prezentă şi certă este schimbată pe venituri superioare viitoare, dar
care au un anumit grad de probabilitate. În contextul finanțelor, atât
a finanțelor firmei, cât și a autorităților publice investițiile au un rol
deosebit de important în contextul dezvoltării acestora. Această
unitate de învățare face o introducere în ceea ce înseamnă decizia
de investiții și elemntele care trebuie luate în considerare în luarea
acesteia.

 cunoașterea conținutului deciziei de investiții
 definirea termenului de investiție
 cunoașterea tipologiei investițiilor din punct de vedere
al fluxurilor monetare
 cunoașterea metodelor de fundamentare a deciziei de
investiții
 cunoașterea elementelor financiare ale investiției

 studenţii vor putea să definească termenul investiție
 studenţii vor putea să diferențieze investițiile funcție
de fluxurile monetare
 studenţii vor putea să identifice elementele financiare
ale investiției
 studenții vor cunoaște și vor putea aplica în practică
metodele de fundamentare a deciziei d einvestiții
Pentru unitatea de învățare Finanțarea investițiilor timpul alocat

este de 2 ore.
143
14.3.1. Decizia de investiţii
Din punct de vedere financiar, prin investiţie se înţelege

o decizie prin care o sumă prezentă şi certă este schimbată pe
venituri superioare viitoare dar care au un anumit grad de
probabilitate.
Din punct de vedere al fluxurilor monetare, o investiţie
poate fi de patru feluri:
 investiţie cu o singură cheltuială (intrare) iniţială şi o
singură încasare (ieşire) la încheierea perioadei în care are loc
investiţia
 investiţie cu intrări multiple, pe parcursul execuţiei
obiectivului de investiţi şi cu o singură ieşire, la sfârşit
 investiţie cu o singură intrare iniţială şi ieşiri multiple,
pe parcursul execuţiei
 investiţie cu intrări multiple şi ieşiri multiple, pe
parcursul execuţiei.
Fundamentarea deciziei de investiţii urmăreşte
maximizarea valorii actuale nete a investiţiei.
Aceasta se poate face fie prin aplicarea metodei VAN
(valoarea actualizată netă) fie prin aplicarea metodei RIR (rata
internă de rentabilitate). De asemenea, mai pot fi utilizaţi şi aţi
indicatori specifici cum ar fi termenul de recuperare a investiţiei,
indicele de profitabilitate etc.
1. Metoda VAN
Fie I0 valoarea prezentă a cheltuielilor totale cu investiţia
şi V0 valoarea adusă de investiţie, determinată la puterea de
cumpărare actuală. Dacă fluxurile de venituri aduse de investiţie se
succed pe un număr de T intervale (unde T este viaţa economică a
investiţiei), atunci se poate scrie succesiv:
T
CFi VR T
V0   (1  k)
i 1
i

(1  k )T
;
unde CFi este cash-flow-ul din momentul i, k este rata medie de

actualizare a puterii de cumpărare (de ex., rata dobânzii de piaţă)
iar VR este valoarea reziduală a investiţiei în momentul în care-şi
încheie viaţa economică.
În felul acesta se calculează
T
CFi VR T
VAN  V0  I0   (1  k)
i 1
i

(1  k )T
 I0 .
Dacă există n variante de investiţii, se determină VAN

pentru fiecare variantă, se selectează acele proiecte de investiţii
pentru care VAN  0 , apoi se alege varianta pentru care VAN este
maxim. Într-o exprimare formală, VAN*  max (VAN j VAN j  0) ,
j
unde j numără proiectele de investiţii.

Desigur, actualizarea fluxurilor monetare (sau a unei sume
monetare date) la momentul actual nu este unica posibilitate de a
144
determina cea mai bună soluţie în alegerea proiectelor de investiţii.
Se poate determina şi o mărime numită valoare viitoare netă
(VVN), la care să se actualizeze şi cheltuielile de investiţii şi cash-
flow-ul la orice moment din viitor, inclusiv la sfârşitul perioadei de
execuţie a proiectului de investiţii.
2. Metoda RIR
În mod esenţial, raţionamentul este acelaşi ca la metoda
precedentă, numai că, de data aceasta, decidentul va compara
cheltuielile de investiţii cu veniturile obţinute din investiţie dacă le-
ar investi pe piaţa plasamentelor financiare la rata de actualizare
care să fie egală cu rata internă de rentabilitate (RIR) a investiţiei
respective. Se va alege acea investiţie pentru care există egalitate
T
CFi VR T
între cele două mărimi, adică: I0   (1  RIR )  (1  RIR )
i 1
i T
. Pentru
a vedea care investiţie trebuie aleasă, se determină valoarea lui RIR

din ecuaţia precedentă şi se compară valoarea respectivă cu RIR
fiecărui proiect de investiţii. Desigur, mărimea RIR determinată din
ecuaţie nu este decât o valoare minimă acceptabilă, în fond,
putându-se alege proiectul de investiţii care are cel mai mare RIR
ce depăşeşte RIR-ul determinat din ecuaţie. Din punct de vedere
formal, deci, alegerea proiectului de investiţii se va face astfel:
RIR *  max (RIR j RIR j  RIR c ) , unde cu RIRc s-a notat RIR-ul
j
determinat din ecuaţie.

Întrucât ipoteza acestei metode presupune reinvestirea
cash-flow-ului în aceeaşi firmă şi la aceeaşi rată de rentabilitate,
ceea ce este destul de greu de realizat, se poate folosi o rată de
rentabilitate internă modificată (RIRM). Modificarea relaxează
condiţia de a se reinvesti la aceeaşi rată de rentabilitate a
proiectului de investiţii, înlocuind-o cu condiţia de a reinvesti la
rata de rentabilitate a firmei.
3. Determinarea altor parametri ai deciziei de
investiţii
a) Termenul de recuperare (TR) exprimă numărul de ani
(sau de perioade oarecare) în care, prin intermediul cash-flow-ului
actualizat se recuperează integral valoarea prezentă a investiţiei:
I0
TR 
CFma
unde cu CFma s-a notat cash-flow-ul mediu anual,
actualizat, adică:
T
CFi VR T
 1  k   1  k 
i 1
i T
CFma 
T
Termenul de recuperare, deşi nu poate fi considerat un
criteriu esenţial de evaluare a deciziei de investiţii, poate fi
important atunci când, celelalte condiţii fiind egale, între două
proiecte de investiţii va fi preferat cel care are un termen de
recuperare mai mic. CU toate acestea, trebuie manifestată
maximum e prudenţă în considerarea acestui indicator deoarece
este posibil ca un proiect de investiţii să asigure o eficienţă mai
mare tocmai pe un termen mai lung.
145
b) Indicele de profitabilitate (IP) exprimă rentabilitatea
unei unităţi de investiţie, calculată la momentul actual (în orice caz,
la momentul la care s-au determinat ceilalţi indicatori ei investiţiei):
T
CFi VR T
V0
 1  k   1  k 
i 1
i T
IP  
I0 I0
Ţinând seama de relaţiile algebrice stabilite până acum, în
funcţie de datele concrete ale unor probleme practice se pot folosi,
alternativ următoarele relaţii derivate:
 T   TR 
VAN  V0  I0  I0  (IP  1)  I0    1  V0  1  
 TR   T 
I T
TR  0  T 
V0 IP
V0 VAN
IP    1 etc.
I0 I0
14.3.2. Elementele financiare ale investiţiei
Fundamentarea deciziei de investiţii depinde, în mod

esenţial, de determinarea corectă a elementelor financiare ale
investiţiei, adică a acelor elemente care intră în calculul criteriilor
de alegere a investiţiei.
Principalele elemente financiare ale investiţiei sunt
următoarele:
1. valoare iniţială a investiţiei (I0)
2. durata de viaţă a investiţiei (T)
3. fluxurile nete de trezorerie, adică cash-flow-urile (CF)
4. valoarea reziduală a investiţiei (VR)
5. rata de actualizare (k).
1. Valoarea iniţială a investiţiei (I0)
Se mai numeşte şi cheltuială iniţială şi reprezintă mărimea
netă a capitalului necesar punerii în funcţiune a investiţiei.
Cuprinde următoarele cheltuieli specifice: a) costul achiziţiei
activelor fixe (fizice sau financiare); b) cheltuielile de montaj a
echipamentului şi de specializare a personalului; c) creşterea nevoii
de fond de rulment; d) preţul de valorificare a dezinvestiţiilor (ceea
ce este înlocuit prin noua investiţie, inclusiv valoarea reziduală)
a) Costul achiziţiei activelor fixe: reprezintă preţul de
facturare a activelor fixe. În raport de preţul de facturare se
stabileşte şi mărimea amortizării care are influenţe importante
asupra VAN, în funcţie de regimul de amortizare şi de legea fiscală
în vigoare. Pe lângă mărimea amortizării, un alt factor care
influenţează mărimea VAN este inflaţia. Dacă mărimea dotării
iniţiale, deci şi a mărimii amortizării, nu este actualizată cu inflaţia,
firma va plăti un impozit pe inflaţie, corespunzător mărimii cu care
profitul impozabil nu este micşorat ca urmare a creşterii
inflaţioniste a amortizării;
b) Cheltuielile de montaj a echipamentului şi de
specializare a personalului: se referă la cheltuielile ocazionate de
146
lucrările de costrucţii-montaj, instalare, crearea a infrastructurii şi
acces la utilităţi etc. De asemenea, tot aici intră cheltuielile de
pregătire profesională şi de specializare a personalului care va
deservi investiţia
c) Creşterea nevoii de fond de rulment: apare ca urmare
a faptului că noua investiţie solicită un surplus de stocuri (de
materiale, produse în curs de execuţie şi produse finite), un surplus
de creanţe-clienţi solicitate de noua investiţie, din care se scade
soldul mediu suplimentar de datorii-furnizori (datorii de exploatare)
d) Preţul de valorificare a dezinvestiţiei: este valoarea
care se obţine din vânzarea pe piaţă a activelor fixe dezinvestite ca
urmare a noii investiţii, inclusiv valoarea reziduală a vechii
investiţii).
2. Durata de viaţă a investiţiei (D)
Durata de viaţă a investiţiei poate fi analizată din patru
puncte de vedere:
a) durata contabilă: este durata stabilită prin catalogul
normelor de amortizare în vigoare;
b) durata tehnică: este durata asigurată de caracteristicile
funcţionale ale echipamentului respectiv;
c) durata comercială: este identică cu durata de viaţă a
produselor obţinute din investiţia în cauză;
d) durata juridică: corespunzătoare duratei protecţiei
juridice asupra unor drepturi legate de investiţie (de concesiune,
brevete, licenţe, mărci de fabrică etc.)
3. Fluxurile nete de trezorerie (CF)
Fluxurile nete de trezorerie se determină în următoarele
ipoteze specifice mediului economic cert: a) ratele rentabilităţilor
nu variază în timp; b) nu există influenţă a capitalurilor
împrumutate (plata de dobânzi sau economii de impozite) existând
suficiente capitaluri proprii; c) impozitul pe profit este plătit la
sfârşitul exerciţiului financiar; d) rata inflaţiei este constantă pe
toată durata de viaţă a investiţiei (este egală cu cea din primul an de
realizare a investiţiei).
Dacă notăm cu CA cifra de afaceri a firmei (suma
încasărilor totale din vânzări), cu Ct: consumul de la terţi
(consumul intermediar); cu SCS: salarii şi cheltuieli sociale cu
personalul; cu ITL: impozite şi taxe locale, atunci se pot determina
succesiv următoarele mărimi:
 excedentul brut de exploatare (EBE):
EBE  CA  Ct  SCS  ITL
 profitul înainte de plata dobânzilor şi a impozitului
(EBIT): EBIT  EBE  A , unde A este amortizarea capitalului fix
 profitul înainte de impozit (EBT): EBT  EBIT  D ,
unde D reprezintă dobânzile
 impozitul pe profit ( I ): I    EBT , unde  este rata
impozitului pe profit (sub formă de coeficient)
 profitul net (  N ):
N  EBT  I  EBT    EBT  EBT  1  
 cash-flow-ul contabil (sau de gestiune) ( CFc ):
CFc  N  A + D
 casf-flow-ul disponibil ( CFd ): CFd  CFc  E , unde
E exprimă creşterea economică, finanţată din cash-flow-ul
contabil (sau cash-flow-ul ciclului de exploatare), cu
147
E   Im o  NFR
4. Valoarea reziduală a investiţiei (VR)

Este valoarea care poate fi obţinută din vânzarea activelor
fixe ale investiţiei după încheierea duratei de viaţă a investiţiei.
Valoarea reziduală este pozitivă doar dacă durata de viaţă a
investiţiei este mai mică decât durata tehnică a ei. Impactul valorii
reziduale asupra lui VAN depinde de prevederile legislaţiei fiscale
din fiecare ţară.
5. Rata de actualizare
Rata de actualizare constituie, de fapt, costul de
oportunitate relativ al deciziei de investiţii. În cazul mediului
economic cert, rata de actualizare este considerată a fi rata medie
nominală a dobânzii bancare (care include şi o rată constantă de
inflaţie). Pornind de la relaţia care există între valorile economice
Vn
reale şi cele nominale, Vr  , unde Vr exprimă valoarea
P
economică reală, Vn exprimă valoarea economică nominală, iar P
exprimă preţul, se poate rescrie relaţia pentru cazul indicilor:
IVr 
IVn
IP
 1  RV   11RRV  , adică, în cazul nostru,
r
n
1  rr   1  k  , unde rr este rata reală a dobânzii iar ri este

1  ri 
rata inflaţiei: de aici obţinem
1  k   1  rr   1  ri 
ţinând seama de faptul că rr, ri şi k sunt constante pe durata
de viaţă a investiţiei, atunci, pentru durata T de viaţă a investiţiei,
se poate scrie:
1  k T  1  rr T  1  ri T , de unde
k  rr  ri  rr  ri
Datorită valorilor relativ mici ale lui rr şi ri, de obicei
termenul rr  ri  0 şi, deci
k  rr  ri
adică rata nominală a dobânzii trebuie să fie egală cu suma
dintre rata sa reală şi rata inflaţiei.
Din punct de vedere financiar, prin investiţie se înţelege o decizie prin care o sumă prezentă
şi certă este schimbată pe venituri superioare viitoare dar care au un anumit grad de probabilitate.
Fundamentarea deciziei de investiţii urmăreşte maximizarea valorii actuale nete a
investiţiei.
Aceasta se poate face fie prin aplicarea metodei VAN (valoarea actualizată netă) fie prin
aplicarea metodei RIR (rata internă de rentabilitate). De asemenea, mai pot fi utilizaţi şi aţi indicatori
specifici cum ar fi termenul de recuperare a investiţiei, indicele de profitabilitate etc.
1. Metoda VAN
148
T
CFi VR T
VAN  V0  I0   (1  k)
i 1
i

(1  k )T
 I0
unde CFi este cash-flow-ul din momentul i, k este rata medie de actualizare a puterii de
cumpărare (de ex., rata dobânzii de piaţă) iar VR este valoarea reziduală a investiţiei în momentul în
care-şi încheie viaţa economică.
Dacă există n variante de investiţii, se determină VAN pentru fiecare variantă, se selectează
acele proiecte de investiţii pentru care VAN  0 , apoi se alege varianta pentru care VAN este maxim.
Într-o exprimare formală, VAN*  max (VAN j VAN j  0) , unde j numără proiectele de investiţii.
j
2. Metoda RIR
În mod esenţial, raţionamentul este acelaşi ca la metoda precedentă, numai că, de data aceasta,
decidentul va compara cheltuielile de investiţii cu veniturile obţinute din investiţie dacă le-ar investi pe
piaţa plasamentelor financiare la rata de actualizare care să fie egală cu rata internă de rentabilitate
(RIR) a investiţiei respective. Se va alege acea investiţie pentru care există egalitate între cele două
T
CFi VR T
mărimi, adică: I0   (1  RIR )  (1  RIR )
i 1
i T
. Pentru a vedea care investiţie trebuie aleasă, se
determină valoarea lui RIR din ecuaţia precedentă şi se compară valoarea respectivă cu RIR fiecărui
proiect de investiţii. Desigur, mărimea RIR determinată din ecuaţie nu este decât o valoare minimă
acceptabilă, în fond, putându-se alege proiectul de investiţii care are cel mai mare RIR ce depăşeşte
RIR-ul determinat din ecuaţie. Din punct de vedere formal, deci, alegerea proiectului de investiţii se va
face astfel: RIR*  max (RIR j RIR j  RIR c ) , unde cu RIRc s-a notat RIR-ul determinat din ecuaţie.
j
Principalele elemente financiare ale investiţiei sunt următoarele:

1. valoare iniţială a investiţiei (I0)
2. durata de viaţă a investiţiei (T)
3. fluxurile nete de trezorerie, adică cash-flow-urile (CF)
4. valoarea reziduală a investiţiei (VR)
5. rata de actualizare (k).

 investiție
 decizie de investiții
 valoarea actualizată netă
 rată internă de rentabilitate
 fluxuri nete de numerar
 termen de recuperare a investiției
 valoarea reziduală a investiției
 rată de actualizare

1. Descrieți metoda valorii actualizate nete de fundamentare a deciziei de investiții
2. Prezentați metoda ratei interne de rentabilitate de fundamentare a deciziei de investiții
3. Enumerați elementele financiare ale investiției
4. Care sunt tipurile de cheltuieli specifice incluse în valoarea inițială a investiției?
5. Prezentați ipotezele specifice mediului economic cert care stau la baza determinării
fluxului net de trezorerie.
149
1. Metoda valorii actualizate nete constă în:
a) actualizarea fluxurilor monetare precedente la momentul actual
b) actualizarea cheltuielilor viitoare la momentul actual
c) actualizarea fluxurilor monetare viitoare la momentul actual
d) actualizarea valorii inițiale a investiției la un moment viitor
2. Metoda ratei interne de rentabilitate reprezintă o motodă utilizată pentru:

a) elaborarea fluxului de numerar
b) fundamentarea deciziei de investiții
c) elaborarea contului de profit și pierdere
d) calcularea profiturilor viitoare.
3. Între metodele de fundamentare a deciziei de investiții se înscriu și:

a) valoarea actializată netă
b) rata internă de rentabilitate
c) costul investiției
d) termenul de recuperare al investiției
4. Valoarea inițială a investiției cuprinde:

a) fluxurile de numerar viitoare
b) costul achiziției activelor fixe
c) cheltuielile cu montajul activelor fixe
d) durata de viață a investiției
5. Fluxurile nete de trezorerie presupun folosirea următoarelor ipoteze specifice mediului

economic cert:
a) există influență asupra capitalurilor împrumutate
b) ratele rentabilității nu variază în timp
c) rata inflației diferă pe durata de viață a investiției
d) impozitul pe profit este plătit la sfârșitul exercițiului financiar.
150
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare
Unitatea de învăţare 1: 1) c; 2) a,b,c,d; 3) b; 4) d; 5) b,d.

Unitatea de învăţare 2: 1) c; 2) b; 3) b,d; 4) a,b; 5) a,c.
Unitatea de învăţare 3: 1) a; 2) a,c; 3) b,d; 4) b,c,d; 5) b.
Unitatea de învăţare 4: 1) a,c,d; 2) a; 3) c; 4) d; 5) b,c,d.
Unitatea de învăţare 5: 1) b,d; 2) a,b,d; 3) b,d; 4) c,d; 5) b,c,d.
Unitatea de învăţare 6: 1) c; 2) d; 3) c; 4) b,c; 5) c.
Unitatea de învăţare 7: 1) d; 2) a; 3) a,b,d; 4) c,d; 5) c,d.
Unitatea de învăţare 8: 1) d; 2) b; 3) a; 4) c; 5) b.
Unitatea de învăţare 9: 1) a,d; 2) b; 3) a,b; 4) a,c; 5) b,c.
Unitatea de învăţare 10: 1) b,c; 2) a,d; 3) a; 4) c; 5) b.
Unitatea de învăţare 11: 1) b,c; 2) a,c; 3) b,c,d; 4) b,c,d; 5) a,c,d.
Unitatea de învăţare 12: 1) a,d; 2) b; 3) a,b; 4) a,c; 5) b,c.
Unitatea de învăţare 13: 1) a,b,d; 2) b,c; 3) d; 4) c; 5) a,c.
Unitatea de învăţare 14: 1) c; 2) b; 3) a,b,d; 4) b,c; 5) b,d.
151

Curs Finante FR 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Finante FR 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1.1. Introducere ................................................................................................................................. 7

2.1. Introducere ................................................................................................................................. 15

3.1. Introducere ................................................................................................................................. 23

4.1. Introducere ................................................................................................................................. 32

6.1. Introducere ................................................................................................................................. 54

7.1. Introducere ................................................................................................................................. 70

8.1. Introducere ................................................................................................................................. 82

9.1. Introducere ................................................................................................................................. 95

10.1. Introducere ............................................................................................................................... 112

11.1. Introducere ............................................................................................................................... 120

12.1. Introducere ............................................................................................................................... 130

13.1. Introducere ............................................................................................................................... 138

14.1. Introducere ............................................................................................................................... 145

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare.................................................................................. 153

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

Unitatea de învăţare 1. Noțiuni generale privind finanţele şi funcţiile acestora (2 ore)

Teme de control (TC)

1. Anghelache Gabriela, Piața de capital. Caracteristici. Evoluții. Tranzacții, Editura Economică,

Noțiuni generale privind finanţele şi funcţiile acestora

Disciplina Finanțe a fost înscrisă în planul de înățământ

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Noțiuni generale privind finanţele şi

1.3.1. Conceptul de „finanțe”

Noțiunea de finanțe provine latinescul „finare”, care se

1.3.2. Funcțiile și rolul finanțelor publice

În abordarea acestui subiect este de dorit să facem de la

1. Funcția de repartiție a finanțelor publice

Sinteza unităţii de învăţare 1

Finanțele publice exprimă relații sociale de natură economică, născute în procesul de

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

2. În procesul de constituire a fondurilor publice proveniența acestora este:

3. Funcția de intervenție a statului în economie se manifestă prin:

4. Scopul constituirii resurselor financiare private este:

Procese și fluxuri financiare

Mecanismul financiar, componentă a mecanismului

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Procese și fluxuri financiare, timpul

2.3.1. Mecanismul financiar

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor,

2.3.2. Sistemul financiar

Sistemul financiar reprezintă ansamblul metodelor,

2.3.3. Pârghiile financiare

Prin pârghii financiare vom înțelege metode de prelevare a

2.3.4. Cadrul instituțional

Pentru aplicarea metodelor și tehnicilor, pârghiilor

Drepturi și obligații ale Guvernului

Drepturi și obligații ale Ministerului Finanțelor Publice –

Drepturi și obligații ale Ministerului Sănătății și ale Casei

Drepturi și obligații ale Băncii Naționale a României

Drepturi și obligații ale Curții de Conturi a României – organ

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

2. Componentele mecanismului financiar cu un caracter mobil sunt:

4. Ministerul Finanțelor Publice: