Odată am auzit o cântare dulce,

Care umplea aerul dimineţii,

Răsunând în desăvârşirea ei binecuvântată,
Ca o rugăciune tantdră şi stăruitoare;
Şi am căutat să găsesc cântăreţul,
De unde lua naştere minunata cântare;
Şi am găsit o pasăre, grav rănită,
Străpunsă de un spin crud.

Am văzut un suflet întristat,

În timp ce-şi strângea aripile cu durere,
Dăruind speranţă, şi bucurie şi fericire
Care să binecuvânteze o lume înlăcrimată
Şi am ştiut că o viaţă plină de bunătate,
S-a născut din durere şi necaz,
Şi că un suflet lovit cânta,
Cu inima străpunsă de un spin.

Ţi s-a spus de Cineva care te-a iubit,

De un Mântuitor răstignit,
Ţi s-a spus de cuiele care L-au pironit,
Şi de o suliţă care I-a străpuns coasta;
Ţi s-a spus de o biciuire crudă,
De un Mântuitor care a suferit batjocura,
Şi a murit pentru mântuirea ta,
Cu fruntea străpunsă de spini.

Tu „nu eşti mai presus de Învăţătorul tău“.

Vrei să cânţi un refren plăcut?
Şi harul Său va fi suficient,
Când inima ta va fi străpunsă de durere.
Vrei să trăieşti ca să-i binecuvântezi pe cei iubiţi de El,
Cu toate că viaţa ta este lovită şi sfâşiată,
Ca pasărea care cânta atât de dulce,
Cu inima străpunsă de un spin?