UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

CONF. UNIV. DR. CODRUŢA DURA

LECT. UNIV. DR. BARON-DOBRE OANA

1
PETROŞANI
2009

2
 CUPRINS

pag.
CAPITOLUL I: DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE SERVICIILOR…………. 4
1.1. Conceptul de serviciu……………………………………………………... 4
1.2. Caracteristicile serviciilor………………………………………………... 6
1.3. Categorii de servicii………………………………………………………. 10

CAPITOLUL II: PIAŢA SERVICIILOR……………………………………………….. 14

2.1. Definirea pieţei. Tipologii ale pieţei serviciilor………………………….. 14
2.2. Categorii de actori economici şi rolurile acestora pe piaţa serviciilor….. 17
2.3. Caracteristici ale pieţei serviciilor………………………………………. 18
2.4. Particularităţi ale modului de manifestare a concurenţei pe piaţa
20
serviciilor………………………………………………………………………

CAPITOLUL III: CEREREA PE PIAŢA SERVICIILOR……………………………... 21

3.1. Nevoia socială şi cererea de servicii…………………………………… 21
3.2. Abordări teoretice privind comportamentul consumatorului de servicii… 22
3.3. Forme de manifestare cererii de servicii…………………………………. 27
3.4. Factorii cererii de servicii ……………………………………………….. 28
3.4.1. Elasticitatea - o măsură a rolului şi intensităţii factorilor cererii de 28
servicii …………………………………………………………………………
3.4.2. Factori generali ai cererii de servicii…………………………………... 30
3.4.3. Factorii specifici cererii diverselor categorii de servicii………………. 32

CAPITOLUL IV: OFERTA DE SERVICII 36

4.1. Oferta individuală şi oferta agregată de servicii ………………………… 36
4.2. Factori şi particularităţi …………………………………………………. 36
4.2.1. Factori ai ofertei de servicii …………………………………………… 37
4.2.2. Particularităţi ale ofertei de servicii …………………………………... 40
4.3. Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii…………………………………… 42
4.4. Costurile de producţie şi determinarea curbei ofertei de servicii………... 43
4.4.1. Costurile producătorului ………………………………………………. 43
4.4.2. Utilizarea funcţiilor de cost în determinarea ofertei producătorului de 45
servicii …………………………………………………………………………
4.4.3. Oferta agregată şi formarea acesteia ………………………………….. 47
4.5. Funcţiile de producţie şi combinarea optimă a factorilor de producţie …. 48

CAPITOLUL V: TARIFAREA SERVICIILOR……………………………………….. 50

5.1. Tarifarea serviciilor de piaţă……………………………………………... 50
5.1.1. Concurenţa şi tarifarea serviciilor de piaţă …………………………… 50
5.1.2. Metode cantitative de stabilire a tarifelor pe pieţe cu concurenţă 51
imperfectă ……………………………………………………………………..
5.1.3. Metoda diferenţierii ……………………………………………………. 55
5.2. Tarifarea serviciilor publice……………………………………………… 57
5.3. Valoarea adăugată de servicii……………………………………………. 58
5.3.1. Aspecte privind determinarea valorii adăugate de servicii…………….. 58
5.3.2. Metode de evaluare în preţuri comparabile a valorii adăugate ………. 60

3
CAPITOLUL VI: EFICIENŢA ÎN SERVICII…………………………………………... 62
6.1.Conţinutul şi particularităţile eficienţei în sfera serviciilor………………. 62
6.2. Criterii de evaluare şi indicatori de exprimare a eficienţei……………… 64
6.2.1. Rentabilitatea…………………………………………………………… 64
6.2.2. Nivelul costurilor……………………………………………………….. 67
6.2.3. Eficienţa utilizării factorilor de producţie……………………………… 69
6.2.4. Eficienţa investiţiilor……………………………………………………. 71
6.2.5. Eficienţa socială………………………………………………………... 74

APLICAŢII PRACTICE REZOLVATE……………………………. 75

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………… 92

4
 CAPITOLUL I: DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE SERVICIILOR

1.1. Conceptul de serviciu

O categorie largă de definiţii date conceptului de serviciu pun accent pe faptul că producţia de
servicii are ca rezultat un produs care nu are existenţă de sine stătătoare. De exemplu, Asociaţia
Americană de Marketing defineşte serviciile ca: activitate oferită spre vânzare, care produce avantaje şi
satisfacţii fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun. Ambiguitatea care se reproşează acestei
definiţii provine din faptul că o serie de servicii nemateriale se concretizează în bunuri materiale (servicii
editoriale, de IT, alimentaţie publică, developări foto, etc.).
Complexitatea domeniului serviciilor permite şi o diversitate de puncte de vedere de abordare a
acestora. Dacă Asociaţia Americană de Marketing a definit serviciile prin prisma materialităţii,
Dicţionarul Academiei de Ştiinţe Comerciale din Franţa defineşte serviciile ca „un ansamblu de avantaje
sau satisfacţii procurate fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care l-a achiziţionat beneficiarul
serviciului”.
Această definiţie subliniază pe de o parte aspecte ale simultaneităţii producţiei şi consumului, iar
pe de altă parte ale complementarităţii bunuri – servicii (mijloc de transport, televizor, telefon). Trebuie
subliniat, de asemenea, că serviciile, ca şi bunurile, sunt o consecinţă a nevoilor sociale existente pe piaţă
la un moment dat. Din acest punct de vedere, serviciile reprezintă rezultatul activităţilor sociale utile prin
care se satisfac necesităţile materiale şi spirituale ale populaţiei, ale întreprinderilor, ale organizaţiilor
economice, în ansamblul lor.
În definirea conceptului de servicii (ca rezultat al unui proces de producţie), o modalitate de
abordare o constituie schema lui Palmer (figura 1.1). Palmer plasează pe o scală între bunuri pure şi
servicii pure o serie de produse ţinând cont de tangibilitatea acestora. Pornind de la această scală, am
putea identifica serviciile ca acele rezultate ale proceselor de producţie care se caracterizează prin
dominaţia intangibilităţii.
În identificarea (delimitarea şi definirea) serviciilor şi a sectorului serviciilor apar o serie de
dificultăţi datorate faptului că serviciile se realizează nu numai în cadrul unor unităţi specializate
„exteriorizate” de activităţi de producţie propriu-zise, ci şi în interiorul întreprinderilor producătoare de
bunuri materiale. Recunoaşterea lor ca atare, evidenţierea şi evaluarea lor statistică este însă foarte
dificilă. Extinderea activităţilor de servicii în unităţile agricole şi industriale reprezintă una din trăsăturile
specifice ale economiei serviciilor, trăsături care caracterizează în prezent economia ţărilor dezvoltate.

5
Acest proces de integrare din ce în ce mai puternic al funcţiilor de servicii în unităţile economice,
indiferent de sector, a condus la servicizarea sau terţiarizarea economiei.

cherestea mobilă detergenţi parfumuri masă la reparaţii linii consultanţă

restaurant construcţii aeriene managerială

BUNURI
PURE SERVICII
Dominaţia PURE
tangibilelor

Dominaţia
intangibilelor

Figura 1.1. Schema lui Palmer

Un alt punct de vedere din care pot fi definite serviciile îl reprezintă relaţia prestator-beneficiar.
Spre deosebire de producătorul de bunuri, în majoritatea cazurilor, nu ştie cine va fi cumpărătorul şi/sau
utilizatorul bunurilor sale, prestatorii unui serviciu se află în relaţie directă cu consumatorul; prestarea
serviciului respectiv realizându-se la comanda specială a utilizatorului. De exemplu, Hill defineşte
serviciile astfel: schimbări în condiţia unei persoane sau a unui bun care sunt rezultatul activităţii pe bază
de comandă către o altă unitate economică.
Dacă definirea în sens larg a noţiunii de serviciu este mai dificilă, existând o diversitate de puncte
de vedere, în sens restrâns noţiunea de serviciul este mai uşor de definit. Spre exemplificare, dăm aici
definiţia lui Tordjman: serviciul este un „element al politicii de marketing a întreprinderii menit să ofere
utilităţi adiţionale produsului sau unităţii de comercializare”, precum şi cea privind serviciile comerciale
ca activităţi care însoţesc procesul de vânzare-cumpărare a mărfurilor oferind un plus de avantaje şi
satisfacţii clienţilor şi reprezentând una din cele mai importante strategii de atragere şi fidelizare a
acestora.
În final, amintim definiţia serviciilor formulată de Maria Ioncică (profesor la Academia de Studii
Economice), conform căreia „serviciile reprezintă o activitate umană, cu conţinut specializat, având ca
rezultat efecte utile, imateriale şi intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”.

6
 Sigur, ca şi în cazul celorlalte definiţii şi aceasta poate fi combătută (de exemplu, dacă ne referim
la serviciile medicale de stomatologie). De subliniat totuşi că, definiţia de mai sus sintetizează câteva
„diferenţe specifice”, caracteristice unor largi categorii de servicii cum ar fi imaterialitatea,
intangibilitatea, utilitatea, precum şi faptul că este rezultatul unor activităţi în care activitatea umană are
caracter preponderent şi esenţial.

1.2. Caracteristicile serviciilor

Pentru a înlătura pe cât posibil carenţele de definire a conceptului de serviciu ne vom opri în cele
ce urmează asupra unora dintre cele mai importante caracteristici ale serviciilor care, deşi nici acestea nu
sunt universal valabile, completează din diverse puncte de vedere definirea conceptului de serviciu.
Principalele trăsături caracteristice ale serviciilor sunt:
1. imaterialitatea şi intangibilitatea;
2. nestocabilitatea;
3. simultaneitatea producţiei şi consumului;
4. nondurabilitatea;
5. inseparabilitatea serviciului de persoana prestatorului şi a utilizatorului;
6. eterogenitatea;
7. lipsa proprietăţii.
1. Imaterialitatea şi intangibilitatea
Imaterialitatea şi intangibilitatea fac evaluarea serviciilor dificilă şi, adesea, subiectivă. În timp
ce produsul există prin el însuşi, serviciul este impalpabil, intangibil, nu poate fi văzut, încercat, gustat.
Din cauza acestei caracteristici, serviciile sunt considerate invizibile, iar comerţul cu servicii este
denumit comerţ invizibil.
Pe de altă parte, imaterialitatea şi intangibilitatea are drept consecinţă faptul că multe servicii să
nu fie transferabile, adică să nu fie comercializabile peste graniţă, ele trebuind să fie produse pe loc,
„insitu” (în acel loc). De aici decurg o serie de probleme legate de libertatea de stabilire în străinătate, de
dreptul de acces pe piaţa respectivă. Tot această caracteristică determină strategiile şi tacticile de
marketing ale firmelor de servicii, care are ca obiectiv permanent tangibilizarea serviciilor prin personal,
echipamente, materiale informative, simboluri, preţ.
În analiza şi stabilirea gradului de imaterialitate al unui serviciu trebuie stabilit în prealabil la ce
anume se referă. Ce vizează
 activitatea propriu-zisă,

7
  suporturile serviciului,
 rezultatele serviciului?
Serviciul, ca act, reprezintă prestarea efectivă şi pune în legătură activitatea prestatorului,
mijloacele materiale ale prestaţiei şi obiectul serviciului.
Şi în cazul serviciilor, ca şi în cazul bunurilor materiale este nevoie de: forţă de muncă, capital
tehnic (suportul fizic al producţiei), şi de beneficiar. Spre deosebire de procesul de fabricaţie al bunurilor
materiale, de această dată clientul face parte din sistemul de producţie. Ca urmare, în locul procesului de
producţie a serviciilor, se utilizează în literatura de specialitate termenul de servucţie.

Suport fizic Client

Personalul de
contact Serviciu

Figura 1.2. Elementele fundamentale ale sistemului de servucţie

Suportul serviciului, dacă există, poate fi la rândul său material sau imaterial, tangibil sau
intangibil. De exemplu, o carte constituie suport material al conţinutului său, a ceea ce a vrut şi reuşeşte
să transmită autorul cititorului. Dacă ne referim însă la serviciile de informare prin radio sau TV atunci
suportul, canalul de transmitere, îl constituie undele electromagnetice care sunt intangibile.
Observaţie  Există şi servicii cu aspect material: servicii editoriale, programul de calculator,
dischetă, CD.
Trebuie subliniat însă că valoarea intrinsecă a suportului material al serviciului este, în general,
mult inferioară valorii serviciului pe care îl constituie sau îl transmite.
În ceea ce priveşte rezultatele sau output-ul activităţii de servicii, din punct de vedere al
materialităţii, acestea îmbracă forme extrem de diverse: de la intangibile pure până la diverse combinaţii
de componente intangibile şi tangibile.

8
 2. Nestocabilitatea
Nestocabilitatea este, de asemenea, o trăsătură esenţială a serviciilor. Exceptând serviciile cu
suport material (editură, IT etc.), serviciile nu pot fi stocate şi păstrate în vederea unui consum ulterior.
Această caracteristică determină neajunsuri în asigurarea echilibrului ofertă – cerere şi în realizarea
efectivă, adică, serviciile odată oferite, dar neutilizate, reprezintă pierderi de mijloace umane şi materiale,
ele neputând fi păstrate pentru a fi consumate ulterior (de exemplu, oferta de locuri într-un autocar, la o
sală de spectacole).
La fel, la un anumit moment sau într-un anumit loc, cererea de servicii mai mare ca oferta
determină creşterea preţurilor şi nesatisfacerea cererii pentru unele categorii de clienţi. Pentru a
îmbunătăţii raportul cerere-ofertă se utilizează o serie de strategii care vizează atât cererea, cât şi oferta.
 strategii care vizează cererea:
 preţuri diferenţiate (în turism, preţuri scăzute în extrasezon şi preţuri mai mari în plin
sezon);
 stimularea cererii prin oferta de servicii speciale (în turism, vizitarea unor obiective
turistice, minivacanţe);
 servicii complementare oferite în perioadele de vârf;
 dezvoltarea de automate (pentru serviciile comerciale, bancare);
 sisteme de rezervare (ordonarea cererii – rezervări la restaurant, la cinema).
 strategii care vizează oferta:
 angajările cu timp parţial (în supermarketuri, în restaurante, pe perioada sezonului estival
la hoteluri şi restaurante);
 angajări temporale (sezonieri);
 angajări de colaboratori (în edituri);
 stimularea participării consumatorilor la prestarea serviciului (autoservire – în
hipermarketuri, la restaurante).
În literatura de specialitate, se mai utilizează şi noţiunea de perisabilitate pentru a specifica
imposibilitatea păstrării (stocării) serviciilor. Subliniem că sensul noţiunii de perisabilitate utilizat în
caracterizarea serviciului nu este cel de alterare, de supus stricăciunii, aşa cu apare în cazul bunurilor, ci
este determinat în principal de faptul că, prin natura lor, o largă categorie de servicii se consumă în
momentul procedurii lor.
3. Simultaneitatea producţiei şi consumului
Simultaneitatea producţiei şi consumului evidenţiază inseparabilitatea producţiei şi consumului
serviciilor. Această caracteristică are o serie de consecinţe, printre care orice neconcordanţă de timp sau
9
de loc să se soldeze cu pierderi de ofertă sau cu cereri nesatisfăcute. Nu este posibilă schimbarea, adică,
serviciul furnizat nu poate fi returnat, de aceea există un risc asociat cu achiziţia, un risc legat de luarea
deciziei de cumpărare a serviciului. Reducerea riscului se poate face cu ajutorul sistemului informaţional
şi, de asemenea, prin relaţiile de încredere în ofertanţi sau distribuitori.
În aceste condiţii, pentru ca serviciul să intre în comerţul internaţional, să poată constitui un
export sau un import, trebuie, fie ca producătorul să se deplaseze la locul de consum, fie consumatorul
să se deplaseze la locul producţiei ceea ce implică măsuri de liberalizare a schimburilor internaţionale de
servicii.
4. Nondurabilitatea
Nondurabilitatea decurge din primele caracteristici, se referă la faptul că efectele serviciilor sunt
„volatile”, adică se consumă chiar în momentul producţiei, serviciile neputând fi păstrate şi acumulate.
De aceea, mult timp serviciile au fost considerate neproductive şi, deci, mai puţin importante, dar, există
şi o serie de servicii care pot avea caracter durabil, de exemplu: asigurările, garanţiile financiare, protecţia
mediului, băncile de date, învăţământul, apărarea naţională.
5. Inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului, precum şi a utilizatorului
Pentru ca serviciul să fie prestat sunt necesare două condiţii:
- un contract direct între ofertant şi cumpărător;
- o participare activă a consumatorului în timpul utilizării serviciului.
De exemplu, serviciile prestate de medici, cadrele didactice.
În consecinţă, pentru prestatori este necesară adaptarea permanentă la contacte numeroase şi
variate, fiecare client are propria personalitate. În plus, trebuie bine cunoscute nevoile pieţei şi trebuie
delimitată sfera de acţiune, pentru că acelaşi producător nu-şi poate oferi serviciile simultan pe mai multe
pieţe.
De asemenea, calitatea serviciului depinde de nivelul calificării profesionale, de talentul, de
îndemânarea, corectitudinea şi pasiunea prestatorului, ceea ce implică dificultăţi majore în standardizarea
serviciilor şi existenţa unor posibilităţi practic nelimitate de diferenţiere a ofertei.
6. Eterogenitatea sau variabilitatea serviciilor
Această caracteristică trebuie privită atât pentru ansamblul serviciilor în raport cu sectorul terţiar
(care e constituit din activităţi cu un conţinut foarte diferit), cât şi pentru fiecare serviciu în parte, ca
variaţie dependentă de specificul prestatorului, modul de implicare şi participare a utilizatorului sau
condiţiile de mediu specific. Are drept consecinţe asupra prestatorilor standardizarea şi uniformizarea,
care sunt dificil de realizat, precum şi imposibilitatea prestării serviciilor în mod identic.

10
 7. Lipsa proprietăţii
Un serviciu oferă consumatorului un avantaj sau o satisfacţie fără a avea drept rezultat transferul
proprietăţii asupra vreunui lucru. De exemplu, turistul beneficiază de serviciile unui hotel sau un
restaurant, fără a fi proprietar. Acest lucru are următoarea consecinţă: furnizorul de servicii face eforturi
speciale pentru a-şi fideliza clientela, oferind diferite stimulente consumatorilor sau creând cluburi,
lăsând astfel impresia că oferă un drept de proprietate.

1.3. Categorii de servicii

Diversitatea serviciilor generează o gamă largă de tipologii bazate pe criterii dintre cele mai
diverse, astfel că un anumit serviciu, în funcţie de criteriu, poate fi inclus în două sau mai multe categorii.
În analiza tipologică a serviciilor, utilizarea unui număr relativ mare de criterii de clasificare este
determinată în principal de necesitatea determinării implicaţiilor diverselor categorii de servicii asupra
dinamicii economico-sociale, precum şi a identificării şi fundamentării măsurilor de politică economică.
Din multitudinea criteriilor de clasificare pe categorii de servicii menţionăm:
 beneficiarul;
 prestatorul;
 funcţia economică îndeplinită;
 modalitatea de procurare;
 posibilităţile de comercializare.
I. Beneficiarul este cel mai important agent economic. El, prin nevoile sale, fiind cel care
"dictează" producătorului naţional ce, cât şi de ce calitate să se producă. În consecinţă, dacă acesta
reprezintă "impulsul iniţial" şi chiar "motorul" unei economii, considerăm că reprezintă şi principalul
criteriu de clasificare. Pentru o cât mai concludentă categorisire vom utiliza, în cadrul acestui criteriu,
patru subcriterii:
- natura beneficiarului;
- natura serviciilor satisfăcute;
- prezenţa beneficiarului în timpul prestării serviciului;
- natura efectelor.
După natura beneficiarului serviciile se clasifică în servicii intermediare şi servicii finale.
Serviciile intermediare sunt activităţi (servicii) care participă la producţia de bunuri sau a altor
servicii. În această categorie intră serviciile de producţie (serviciile administrative, financiar-contabile şi
de personal, de gestiune a producţiei bunurilor materiale, serviciilor comerciale, logistice, de comunicare
şi transport, precum şi de protecţie, de securitate, de salubrizare etc.) şi de afaceri (servicii juridice, de
11
calcul electronic, de cercetare-dezvoltare, consulting etc.) prestate pentru întreprinderi sau agenţi econo-
mico-sociali. Serviciile de producţie, în funcţie de producător se pot grupa în servicii integrate
(internalizate) produse în interiorul întreprinderii şi servicii externalizate prestate de întreprinderi
specializate.
Serviciile finale sunt servicii destinate nevoilor de consum ale populaţiei atât la nivel individual
(învăţământ, sănătate, cultură, transport, hoteluri şi restaurante, alimentaţie, agenţi de turism şi asistenţă
juridică, închirieri de bunuri etc.), cât şi colective (protecţia mediului, apărare etc.).
După natura nevoilor satisfăcute, serviciile pot fi grupate în servicii private şi servicii publice.
Serviciile private sunt destinate satisfacerii nevoilor particulare ale indivizilor (hoteluri şi
restaurante, saloane de gimnastică, reparaţii şi întreţinerea echipamentelor, curăţătorii chimice, activităţi
fotografice, traduceri, multiplicări, închirieri de bunuri personale şi gospodăreşti etc.).
Serviciile publice sunt destinate satisfacerii nevoilor colectivităţilor umane (asistenţă socială,
apărare, protecţia mediului, iluminatul public etc.), precum şi cele care, deşi se adresează unor nevoi
individuale, sunt finanţate de la buget (învăţământul public, sănătate publică etc.).
În funcţie de necesitatea sau nu a prezenţei clientului în timpul prestării serviciilor, acestea se
grupează în: servicii care necesită prezenţa beneficiarului (serviciile medicale, de învăţământ, transport
de pasageri, serviciile personale etc.) şi servicii în care prezenţa beneficiarului nu este obligatorie
(reparaţii, transport de mărfuri, poştă).
După natura efectelor, serviciile se pot clasifica în servicii care afectează bunurile, servicii care
afectează persoanele şi servicii care afectează atât natura bunurilor, cât şi a persoanelor.
În categoria serviciilor care afectează bunurile se includ serviciile de transport de mărfuri,
curăţătorie, reparaţii, întreţineri de bunuri şi locuinţe. Deşi aceste servicii presupun simultaneitatea
producţiei şi consumului, nu presupun şi prezenţa beneficiarului (nu au caracteristica de inseparabilitate
a serviciului de persoana prestatorului şi utilizatorului).
Serviciile care afectează persoanele pot avea sau nu caracteristica de inseparabilitate a serviciului
de persoana prestatorului şi utilizatorului. Astfel, în vreme ce serviciile de asistenţă medicală, de transport
de persoane sau de frizerie-coafură au această caracteristică, serviciile editoriale, deşi afectează persoa-
nele, nu presupun nici simultaneitatea producţiei şi consumului şi nici inseparabilitatea prestatorului de
utilizator.
În categoria serviciilor care influenţează atât condiţia bunurilor, cât şi a persoanelor se cuprind
serviciile financiare, de asigurări, serviciile juridice, precum şi serviciile de protecţie a mediului, de
colectare şi eliminare a gunoaielor, de salubritate etc. Ca şi în cazul serviciilor care afectează persoanele,
acestea pot presupune sau nu prezenţa beneficiarului.
12
 II. Prestatorul (producătorul) este agentul economic ce răspunde prin oferta sa nevoilor de servicii
ale beneficiarului. În categorisirea serviciilor, după prestator (producător), vom utiliza două subcriterii:
- natura prestatorului;
- natura activităţii desfăşurate.
După natura prestatorului, serviciile se pot clasifica în servicii furnizate de producători privaţi,
respectiv servicii furnizate de instituţii, organisme şi organizaţii publice.
Serviciile furnizate de producători privaţi sunt în marea lor majoritate servicii care se adresează
indivizilor sau familiilor acestora. În funcţie de tipul de economie şi de gradul de liberalizare al serviciilor
pe piaţă, producătorii privaţi pot să participe la producţia de servicii de interes public precum
învăţământul privat, transport, comunicaţii, sănătate etc.
Serviciile furnizate de instituţii, organisme şi organizaţii publice sunt servicii care se adresează
colectivităţilor şi sunt finanţate de la buget (administraţie, justiţie, învăţământul public, societatea publică
etc.). O caracteristică importantă a acestor producători de servicii este faptul că sunt monopol pe piaţa
serviciilor respective. Comportamentul de monopol atât al organizaţiei în ansamblu, cât şi al personalului
angajat este total în defavoarea beneficiarilor pentru că, generează pe de o parte tratarea arogantă a
clienţilor, iar pe de altă parte ineficienţa economică ducând la costuri mari şi presiuni negative asupra
bugetului.
Liberalizarea unor servicii, precum cele de învăţământ şi de sănătate, constituie o modalitate
importantă de creştere a concurentei şi, deci, a calităţii serviciilor însoţită de o reducere a eforturilor
bugetare (cheltuieli mai mici) cu efecte benefice pe timp mediu şi lung.
Dacă luăm drept criteriu natura activităţilor propriu-zise desfăşurate de prestator, acestea se pot
clasifica în acţiuni tangibile şi acţiuni intangibile.
În categoria acţiunii tangibile intră acele categorii de servicii care se concretizează în rezultate
fizice asupra bunurilor (curăţătorie, întreţinere şi reparaţii) sau asupra persoanelor (transport de persoane,
îngrijirea sănătăţii, body building).
Acţiunile intangibile vizează acele activităţi de servicii care nu au cel puţin direct un rezultat
material. De exemplu, serviciile de învăţământ intră în categoria activităţilor intangibile dar, în timp, ca
urmare a cunoştinţelor acumulate acestea contribuie la dezvoltarea producţiei de bunuri sau de servicii.
III. Funcţia economică îndeplinită
Acest criteriu are în vedere funcţia îndeplinită de serviciul respectiv în circuitul producţiei sau
sferele reproducţiei sociale. După funcţiile economice îndeplinite serviciile se clasifică în: servicii de
producţie (asigurări, contabilitate, publicitate, cercetare-dezvoltare), servicii de distribuţie (transport,
comunicaţi, comerţ cu ridicata şi cu amănuntul), servicii sociale (sănătate, educaţie, poştă, servicii
13
publice non-profit) şi servicii personale (servicii casnice, hoteluri şi restaurante, case de comenzi,
reparaţii etc.).
IV. Modalitatea de procurare
Prin natura lor, aşa cum am subliniat mai sus, o parte din, servicii fac obiectul vânzării-cumpărării
de pe piaţă pentru care beneficiarul este dispus să achite preţul (tariful), pe când o altă parte de servicii
sunt asigurate prin organisme, instituţii şi organizaţii publice fiind aparent gratuite sau parţial gratuite.
Din acest punct de vedere putem categorisi serviciile în: servicii marfă şi servicii ne-marfă.
Serviciile marfă se procură de pe piaţă la un nivel al tarifului (preţului) stabilit la confluenţa
cererii cu oferta. În această categorie intră serviciile de piaţă pentru populaţie (hoteluri, restaurante,
agenţii de voiaj, activităţi fotografice, de radio şi televiziune, activităţi de artă, sportive, închirieri etc.),
serviciile de piaţă pentru întreprinderi (servicii administrative, comerciale, logistice etc.), precum şi
serviciile publice pentru care pieţele respective au fost liberalizate (comunicaţii, învăţământ, sănătate
etc.).
Serviciile nonmarfare cuprind serviciile publice colective (apărare, ordine publică, justiţie,
administraţie), precum şi serviciile publice de care beneficiază direct indivizii (învăţământul de stat,
ocrotirea sănătăţii, asistenţă socială etc.). De asemenea, din această categorie fac parte şi serviciile
prestate de instituţii non-profit, precum serviciile de caritate şi serviciile religioase. Deşi serviciile non-
marfă nu fac obiectul unor relaţii de piaţă între beneficiar şi prestator, acesta din urmă asigură
respectivelor servicii de o poziţie de monopol natural. Aceasta înseamnă că pentru beneficiar serviciile
nonmarfare sunt serviciile care i se oferă în cantitatea şi de calitatea stabilită de prestator. Desigur,
monopolul nu este un monopol de stat, dar aceasta nu este întotdeauna o garanţie a înlăturării carenţelor
relaţiei dintre multitudinea beneficiarilor şi singurul prestator al serviciului.
V. Posibilităţile de comercializare
Posibilităţile de comercializare ale unui serviciu sunt puternic influenţate de caracteristicile lor
(imaterialitatea, nondurabilitatea, precum şi de simultaneitatea producţiei şi consumului).
Din punct de vedere al posibilităţilor de comercializare, serviciile se împart în două categorii:
servicii comercializabile şi servicii necomercializabile.
Serviciile comercializabile (transferabile) sunt servicii care pot face obiectul schimburilor la
distanţă, precum şi al revânzării (trecerii de la un beneficiar la altul). De fapt, proprietatea unor servicii
de a fi comercializabile este dată, nu de serviciul ca atare, ci de existenţa unui suport material al
serviciului. În aceste condiţii, serviciul este transferabil prin transferabilitatea suportului său. De
exemplu, serviciul cultural sau spiritual făcut de un autor cititorilor săi este transferabil datorită
suportului (carte, suport electronic). Un cititor poate să revândă cartea, prin aceasta de fapt vânzând şi
14
serviciul cultural sau spiritual de care va beneficia noul proprietar al cărţii (sigur, dacă acesta va şi citi
cartea!). De asemenea, din categoria serviciilor comercializabile, alături de serviciile editoriale, mai fac
parte serviciile cinematografice, de transport, telecomunicaţii etc.
Serviciile necomercializabile (netransferabile) cuprind o gamă foarte largă de servicii la care
suportul material lipseşte sau al căror consum este simultan cu producţia (serviciile de întreţinere,
reparaţii, developări fotografice etc.), precum şi cele care implică simultaneitatea prestatorului şi
utilizatorului (asistenţă medicală, transport de persoane, serviciile hoteliere, teatre etc.). În cazul acestor
servicii, libera circulaţie a prestatorilor şi beneficiarilor este esenţială.
Expansiunea activităţilor corporaţiilor multinaţionale şi procesele de industrializare implementate
de ţările în curs de dezvoltare constituie stimuli pentru o dezvoltare continuu ascendentă a tuturor
categorii lor de servicii atât pentru populaţie (servicii deosebit de favorizate de liberalizarea circulaţiei
persoanelor), cât şi a serviciilor pentru întreprinderi (inginerie, consultanţă, transport, telecomunicaţii,
servicii bancare etc.).

CAPITOLUL II: PIAŢA SERVICIILOR

2.1. Definirea pieţei. Tipologii ale pieţei serviciilor

În esenţa, piaţa este locul în care actorii economici (consumatorul, firma, statul, sindicatele, etc.)
se întâlnesc şi iau decizii economice importante pentru societate. În afară de procesul propriu-zis al
schimbului de mărfuri, pe piaţă se formează preţurile, salariile şi profiturile care, în continuare, joacă un
rol esenţial în alocarea resurselor deficitare şi distribuirea venitului naţional.
Piaţa poate însemna fie locul geografic în care are loc schimbul de mărfuri (produse şi servicii),
fie multitudinea de circumstanţe care însoţesc acest proces şi care este direct legată de acesta. Se
vorbeşte, în acest ultim sens, de structura pieţei, comportamentul pieţei şi preţul pieţei. Desigur că,
firmele şi consumatorii pot considera condiţiile de pe piaţă ca factori exteriori lor şi aceste condiţii
afectează comportamentul lor. Dar acest comportament, la rândul său, afectează condiţiile pieţei şi,
desigur, poate determina ceea ce este piaţa.
Piaţa, în cel mai general sens, este întregul ansamblu de interdependenţe dintre consumatori,
vânzători şi produsele pe care aceştia le schimbă.
O definiţie a pieţei se poate referi la produsele care se schimbă, cum ar fi piaţa cerealelor, piaţa
petrolului etc. În această utilizare, prin piaţă se înţelege o ramură sau subramură economică. O altă
modalitate de definire se poate orienta spre ceea ce sunt cumpărătorii, ca de exemplu, piaţa creditelor

15
pentru firmele particulare, sau spre ceea ce sunt vânzătorii, cum ar fi piaţa forţei de muncă sau piaţa pe
care acţionează companiile petroliere. Definiţia pieţei poate să se refere, de asemenea, la reguli după
care funcţionează piaţa, ca de exemplu bursa acţiunilor, sau după la în care bunurile sunt schimbate, cum
sunt licitaţiile.
Nici una dintre aceste modalităţi de definire a pieţei nu este fără sens, într-un anumit moment de
timp. De aceea, se poate spune ca piaţa este un concept multidimensional.
Sistemic, piaţa poate fi privită ca subspaţiu al unui spaţiu economic ce conţine totalitatea
fluxuri!or materiale şi informaţionale dintre doi sau mai mulţi agenţi economici. În cadrul acestui
subspaţiu se manifestă anumite relaţii (raporturi) de interdependenţă dintre agenţii economici implicaţi,
una din cele mai importante fiind cea de concurenţă.

Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea dintre agenţii

economici vânzători-ofertanţi, ca rezultat al comportamentului lor specific interesat de atragere a
consumatorilor, în vederea asigurării unor profituri ridicate şi sigure.
În relaţiile de piaţă nu poate fi vorba, practic, de o libertate totală a participanţilor (vânzători şi
cumpărători), astfel că noţiunea de concurenţă perfectă nu există, decât teoretic, practica fiind confruntată
cu diferite variante de concurenţă imperfectă.
Apartenenţa la un tip sau altul de piaţă concurenţială este determinată printre altele de următoarele
ipoteze specifice pieţei cu concurenţă perfectă:
 atomicitatea participanţilor, semnifică existenţa unui număr teoretic nelimitat de participanţi cu
performanţe asemănătoare, astfel încât, luaţi în mod individual, nu pot determina modificări ale
raporturilor de schimb stabilite pe piaţă;
 omogenitatea produselor, presupune echivalenţa însuşirilor şi calităţilor produselor oferite pe
piaţă;
 accesibilitatea, exprimă posibilitatea de intrare liberă pe piaţă a noilor agenţi economici;
 fluiditatea, exprimă continua adaptare a cererii la ofertă şi invers; fiecare agent economic are, în
orice moment, informaţii suficiente privind nivelurile cererii şi a ofertei;
 mobilitatea factorilor de producţie, presupune accesul liber al firmelor la capital şi forţa de
muncă.
Există, în principal, următoarele tipuri fundamentale de piaţă (tabel 4.1):
- pieţe cu concurentă perfectă;
- pieţe cu concurenţă imperfectă;
- pieţe cu concurenţă monopolistică.

16
 Piaţa cu concurenţă perfectă se caracterizează prin aceea că exclude orice formă de intervenţie
din exterior asupra sa. Pe aceste pieţe produsele se vând la preţurile de echilibru rezultate în urma
confruntării libere a cererii cu ofertă. Echilibrul apare atunci când, la preţul pieţei, cererea este egală cu
ofertă, iar stabilitatea echilibrului este garantată numai în condiţiile în care cererea şi oferta rămân
neschimbate.
Pieţele cu concurenţă imperfectă se caracterizează prin nesatisfacerea uneia sau mai multor
premise ale concurenţei perfecte. Între principalele tipuri de piaţă cu concurenţă imperfectă se disting:
monopolul, monopson, oligopolul şi oligopsonul
Monopolul se caracterizează prin faptul că unul sau câţiva producători îşi impun propriile
condiţii, dictând preţul. Pe acest tip de piaţă, oferta este controlată şi, în consecinţă, preţul de vânzare
(preţul de monopol) este superior celui format pe piaţa concurenţială perfectă.
Monopsonul, spre deosebire de monopol, se caracterizează printr-un număr extrem de redus al
cumpărătorilor, în timp ce numărul vânzătorilor este foarte mare, astfel încât, în acest caz, cererea este
elementul aflat sub control. Preţul este dictat de cumpărător şi este inferior celui stabilit pe piaţa
concurenţială perfectă.
Tabelul 2.1: Structuri de piaţă după numărul de participanţi
CERERE Număr de vânzători
O multitudine
OFERTĂ Unul Câţiva
Produse Produse identice
diferite
Număr Unul Monopol/ Monopson Monopson
cumpărători Monopson limitat
bilateral
Câţiva Monopol limitat Oligopol/ Oligopson
Oligopson
bilateral
multitu- Cerere Concurenţă
dine rigidă Monopol Oligopol monopolistică
Cerere Concurenţă
fluidă perfectă

Oligopolul este acel tip de piaţă în care domină un număr relativ mic de firme de dimensiuni
comparabile şi care vor dicta, în final, preţul pieţei. Spre deosebire de monopol, în cazul oligopolului se
păstrează concurenţa între producători, dar numai între cei ce au o anumită pondere pe piaţa respectivă.
Preţul de oligopol este inferior preţului de monopol, dar superior preţului pe piaţa concurenţială perfectă.
Oligopsonul, în opoziţie cu piaţa cu concurenţa oligopol, se caracterizează prin faptul că
atomicitatea este încălcată ca urmare a existenţei unui număr redus de cumpărători, în condiţiile în care

17
numărul vânzătorilor este mare sau foarte mare. Preţul de oligopson este influenţat de cumpărători şi, în
consecinţă, este inferior celui de pe piaţa concurenţială perfectă, dar superior celui monopson.
Piaţa cu concurentă monopolistică constituie o variantă a pieţei cu concurenţă perfectă cu
deosebirea că produsele oferite nu sunt omogene, ceea ce face posibilă apariţia unor situaţii şi/sau poziţii
favorabile unora dintre agenţii economici ce se confruntă pe piaţă, în condiţiile în care celelalte permise
(atomicitatea, accesibilitatea, fluiditatea, transparenţa şi mobilitatea) rămân neschimbate.

2.2. Categorii de actori economici şi rolurile acestora pe piaţa serviciilor

Indiferent de complexitatea unui sistem economic, atât indivizii cât şi grupurile sau organizaţiile
implicate pot fi grupate din punct de vedere al comportamentului, la un moment dat, în câteva tipuri
fundamentale cu caracteristici şi roluri bine conturate.
În abordare clasică, sunt avute în vedere patru tipuri principale de actori. Aceştia sunt:
 consumatorul;
 producătorul;
 statul;
 exteriorul.
Consumatorul reprezintă o gospodărie compusă din unul sau mai mulţi indivizi care utilizează
veniturile pe care le au comun, pentru consum. Consumatorul este actorul ce determină cererea de bunuri
(produse sau servicii). De asemenea, el poate participa în calitate de ofertant (prin economiile sale) pe
piaţa financiară şi este furnizorul (ofertantul) de muncă pe piaţa forţei de muncă.
Rolul consumatorului este esenţial în orice sistem economic, el fiind cel ce dictează, prin nevoile
sale, ce şi cât se produce. Dinamica nevoilor sale constituie una din principalele surse ale dinamicii unei
economii. De asemenea, comportamentul său are înrâuriri directe şi indirecte asupra comportamentelor
celorlalte tipuri de actori (agenţi economici) cu care se află în relaţie.
Producătorul poate fi privit ca instituţie în care sunt reunite comportamente ale unor tipuri
diferite de consumatori (muncitori, manageri, furnizori, clienţi), pe piaţă fiind însă considerat actor
individual, rezultat din agregarea diferitelor dorinţe şi comportamente ale membrilor săi. Firma este
ofertant pe piaţa produselor şi serviciilor şi consumator, pe pieţele factorilor de producţie şi cea monetară.
Rolul principal al producătorului (firmei) este de a oferi pe piaţă bunuri economice (produse sau
servicii), în scopul satisfacerii cerinţelor consumatorului. Spre deosebire de consumator, producătorul va
încerca să aibă un asemenea comportament încât să obţină un profit cât mai mare. Această opţiune este,
de fapt, izvorul concurenţei la care firma, pentru a supravieţui, va încerca, pe de o parte, să desfăşoare o
activitate cât mai eficientă, iar pe de altă parte, să îşi consolideze poziţia pe piaţa. De asemenea, în funcţie
18
de tipul pieţei pe care acţionează, producătorul poate fi supus, într-o măsură mai mare sau mai mică,
presiunilor executivului (statului) prin restricţiile impuse de legislaţia în vigoare.
Acţiunile producătorului (comportamentul său) sunt influenţate de cel puţin trei factori externi
lui, şi anume, de comportamentul consumatorului, de acţiunile concurenţei, precum şi de gradul de
implicare a statului în activitatea economică.
Statul include administraţiile centrale şi locale, organisme de reglementare şi control, etc. Ca
agent economic, statul se manifestă atât în calitate de consumator, cât şi de producător, prin firmele ce-i
aparţin.
Printre rolurile principale, statul, ca actor economic, asigură cadrul juridico-legislativ de
desfăşurare a activităţii economice, supervizează înfăptuirea protecţiei sociale, acordă subvenţii, mediază
conflictele de muncă. În îndeplinirea misiunilor sale, statul poate interveni, într-o măsură mai mare sau
mai mică, în limitele autonomiei sale, în desfăşurarea activităţii economice la nivel macro şi
microeconomic. Intervenţia statului în economie la nivel macroeconomic vizează, în special, asigurarea
echilibrului economic (prevenirea şi/sau înlăturarea dezechilibrelor macroeconomice), a protecţiei
sociale şi dezvoltarea economiei. La nivel microeconomic, intervenţia statului priveşte stabilirea unor
preţuri şi a unor tarife pentru produsele şi/sau serviciile furnizate de monopolurile naturale, gestiunea
proprietăţii publice, nivelurile unor salarii, etc.
Exteriorul, ca agent economic, este reprezentat de consumatorii şi producătorii din afara
teritoriului naţional (care aparţin sistemelor economice ale altor state) şi care au relaţii de interdependenţă
cu ceilalţi trei actori (actorii naţionali).

2.3. Caracteristici ale pieţei serviciilor

O primă caracteristică a pieţei serviciilor este diversitatea acesteia. Diversitatea pieţei serviciilor
este determinată prin cel puţin două elemente: diversitatea categoriilor de servicii şi diversitatea modului
de manifestare a concurenţei.
Diversitatea categoriilor grupelor şi claselor de servicii generează structură relativ complexă a
pieţei serviciilor. Astfel, putem vorbi de piaţa serviciilor de afaceri, piaţa serviciilor de comunicaţii, piaţa
serviciilor financiare, piaţa serviciilor de învăţământ, piaţa serviciilor recreative, culturale şi sportive etc.,
apoi în cadrul serviciilor· de afaceri putem vorbi de piaţa serviciilor de cercetare, piaţa serviciilor IT,
piaţa serviciilor profesionale, în cadrul acesteia din urmă de piaţa serviciilor juridice, piaţa serviciilor de
arhitectură etc.

19
 Diversitatea modului de manifestare a concurentei face ca, practic, să întâlnim aproape toate
tipurile de concurenţă prezentat mai sus, mergând de la structuri de piaţă apropiate de concurenţa perfectă
(concurenţa monopolistică), la piaţa de monopol.
Diversitatea serviciilor are consecinţe şi asupra variantelor şi al numărului indicatorilor utilizaţi
în caracterizarea lor. Un număr mare de indicatori creează anumite probleme metodologice în evaluarea
şi analiza comparativă a dinamicilor diverselor servicii.
O a doua caracteristică a pieţei serviciilor este aceea că ea include numai serviciile marfă. Aşa
cum a mai fost subliniat, serviciile publice care satisfac o parte importantă a cererii de servicii, atât a
populaţiei, cât şi a întreprinderilor sunt servicii nonmarket pentru care nu există o piaţă. Trebuie subliniat
faptul că anumite tipuri se regăsesc atât în categoria serviciilor publice, cât şi în categoria serviciilor de
piaţă.
De exemplu, serviciile de învăţământ îmbracă atât forma serviciilor publice (învăţământul public
finanţat de la buget), cât şi forma serviciilor de piaţă (învăţământul privat) existând, în consecinţă, o piaţă
a serviciilor de învăţământ pe care participă ca agenţi atât beneficiarii şi instituţiile de învăţământ privat,
cât şi statul prin instituţiile de învăţământ de stat. În consecinţă, chiar dacă învăţământul public este un
serviciu non-market, el participă cu oferta sa pe piaţa serviciilor de învăţământ, influenţând formarea
preţului de echilibru (taxa şcolară anuală aplicată de instituţiile private de învăţământ).
O altă caracteristică a pieţei serviciilor o reprezintă dificultatea evaluărilor cantitative privind
structura şi dinamica acesteia. Datorită intangibilităţii serviciilor, evaluarea acestora este foarte des făcută
în termeni calitativi, acestea referindu-se atât la serviciul în sine, cât şi la consecinţele acestuia.
De exemplu, serviciile medicale, ca şi serviciile de învăţământ, sunt deosebit de greu de evaluat.
În cazul acestor servicii, exprimările cantitative directe se pot referi la intensitatea efectuării serviciilor
(număr de internaţi, număr de zile de spitalizare pe o anumită perioadă de timp, număr de medici la 1000
locuitori, etc. - în cazul serviciilor medicale -, şi respectiv numărul elevilor şi/sau studenţilor pe diferite
forme de învăţământ, numărul absolvenţilor - în cazul serviciilor de învăţământ). Dacă ne propunem să
evaluăm calitatea actului medical, efectele acestuia, lucrurile se complică. Este deosebit de dificil de a
elabora o metodologie unanim acceptată pentru a exprima cantitativ starea reală de sănătate a populaţiei
sau nivelul real de cunoştinţe a unei anumite categorii de populaţie.
Această caracteristică nu este valabilă în cazul serviciilor care, prin natura lor, sunt exprimate în
special cantitativ. De exemplu, în serviciile de telecomunicaţii este relativ uşor de exprimat cantitativ
atât intensitatea (traficul), cât şi calitatea serviciilor (durata medie de remediere a unui deranjament,
numărul deranjamentelor etc.). Aceleaşi lucruri le putem spune şi pentru serviciile de transport.

20
 2.4. Particularităţi ale modului de manifestare a concurenţei pe piaţa serviciilor
Pentru majoritatea serviciilor, piaţa pe care sunt oferite este o piaţă imperfectă din punct de vedere
al modului de manifestare a concurenţei. Există totuşi anumite servicii pentru care piaţa are toate
caracteristicile concurenţei perfecte (atomicitatea participanţilor, omogenitatea produselor,
accesibilitatea, fluiditatea şi mobilitatea factorilor de producţie), cum este, de exemplu, cazul serviciilor
de multiplicare documente, de developări foto. Ponderea acestora în sectorul serviciilor este însă foarte
mică. Între particularităţile pieţei serviciilor rezultate din modul de manifestare a concurentei se numără:
 Marea majoritate a serviciilor nu sunt omogene
Neomogenitatea este o consecinţă a imaterialităţii şi a inseparabilităţii unor servicii de persoana
prestatorului şi a utilizatorului, astfel încât sunt acestea devin specifice fiecărui producător. Nota
personală a prestatorului este esenţială pentru caracterizarea serviciului. De exemplu, în serviciile
medicale calitatea actului medical depinde esenţial de abilităţile medicului (ale personalului medical).
Există, de asemenea, servicii precum cele de editare sau IT care deşi nu presupun prezenţa
prestatorului în momentul consumului poartă amprenta fiecărui producător.
 Este afectată atomicitatea
Această particularitate este determinată, în principal, de netransferabilitatea unor servicii. De
exemplu, serviciile hoteliere într-o zonă sau localitate pot fi asigurate numai în măsura în care există
unităţi hoteliere. Dacă numărul acestora este mare, atunci piaţa prezintă caracteristicile concurenţei
monopolistice. Dacă există un singur hotel, atunci acesta va deţine o poziţie de monopol pe piaţa
respectivă. Atomicitatea este, de asemenea, afectată şi în cazul serviciilor de comunicaţii, mai precis în
cele de telefonie mobilă. Aici există numai a câtorva ofertanţi în condiţiile unei multitudini de
consumatori, ceea ce face ca piaţa acestor servicii să fie o piaţă de oligopol.

 Există bariere de intrare pe piaţă

Pentru unele servicii, intrarea pe piaţă este îngrădită de anumite bariere care pot îmbrăca atât
forme birocratice, cât şi/sau economice. De exemplu, în cazul serviciilor de telecomunicaţii există barieră
birocratică a licenţei de emisie, dar şi o barieră economică (capital necesar), în cazul serviciilor de
învăţământ particular bariera acreditării, în cazul serviciilor bancare bariera economică (capital minim
foarte mare), în cazul unor servicii de turism bariera birocratică a brevetului de turism etc. Barierele
birocratice şi economice sunt, în acelaşi timp, şi instrumente (pârghii) prin care statul poate interveni pe
piaţa diverselor servicii.

21
 Transparenţa este limitată
Accesul dificil la informaţii şi lipsa transparenţei pieţei serviciilor sunt determinate, în principal,
de imaterialitatea şi perisabilitatea serviciilor. Este evident că, datorită faptului că multe servicii intră în
categoria celor "invizibile", pe piaţă acestea sunt de "neîncercat" şi, în consecinţă, este deosebit de dificil
să se caracterizeze piaţa la un moment dat. Mai mult, datorită perisabilităţii este afectat şi echilibrul cerere
- ofertă.
Pentru a contracara aceste neajunsuri care, în cazul unor servicii (de exemplu, serviciile turistice)
pot fi majore, se pot adopta de către producători diverse strategii şi politici de piaţă, precum şi metode
de gestiune internă a resurselor producătorului. În acest sens, exemple pot fi: metodele de tarifare a
serviciilor (tarife diferenţiate), modele de gestiune a forţei de muncă (modelul de gestiune flexibilă
resursei umane), problematici ce vor fi abordate în capitolele următoare.

CAPITOLUL III: CEREREA PE PIAŢA SERVICIILOR

3.1. Nevoia socială şi cererea de servicii

Nevoia socială este un prim factor care determină apariţia cererii. Deşi este factorul determinant,
cererea poate evolua sau nu în acelaşi sens şi în aceeaşi măsură în care evoluează nevoia socială, şi
aceasta deoarece, de regulă, se află sub nivelul nevoii sociale, fiind limitată atât de posibilităţile
consumatorului (veniturile acestuia), cât şi de posibilităţile producătorului (caracterul limitat al resurselor
de care dispune acesta la un moment dat). Partea nevoii sociale care poate fi satisfăcută la un moment
dat pe piaţă formează nevoia socială solvabilă.
Nevoia socială poate fi satisfăcută şi în afara pieţei, direct din producţie proprie sau prin
retribuirea în natură, cazuri în care nu contribuie la formarea cererii. În cazul nevoii sociale de servicii,
spre deosebire de bunuri, lucrul acesta este mult mai pregnant. Cererea poate fi definită ca dorinţa de a
intra în posesia unui produs (bun sau serviciu) la care se adaugă posibilitatea şi disponibilitatea de a plăti
preţul cerut pentru acesta.
Definiţia dată subliniază trei condiţii importante de existenţă a cererii de servicii:
 disponibilitatea de a cumpăra serviciul respectiv;
 existenta dorinţei consumatorului de a consuma într-o anumită cantitate un serviciu;
 posibilitatea de a achiziţiona serviciul respectiv, dată în principal de solvabilitatea
consumatorului.

22
 În cazul nevoii sociale de servicii, sunt frecvente situaţiile în care un consumator deşi doreşte un
serviciu şi este solvabil (are posibilitatea de a-l cumpăra) în funcţie de tradiţii, abilităţi, preferinţe sau
pasiuni poate opta, de exemplu, pentru servicii domestice sau self-service. În acest caz, el nu contribuie
la formarea cererii de servicii.

3.2. Abordări teoretice privind comportamentul consumatorului de servicii

Consumatorul, ca orice agent economic, desfăşoară un proces logic de decizie având ca obiectiv
obţinerea unui maxim de avantaje pornind de la resursele de care dispune.
Se presupune că agenţii economici consumatori sunt raţionali, având ca obiectiv maximizarea
satisfacţiei ca urmare a consumului de bunuri şi servicii şi, în plus, sunt perfect informaţi asupra preţurilor
produselor de consum (bunuri sau servicii). În aceste condiţii, o etapă fundamentală în determinarea şi
analiza cererii de servicii şi a raporturilor pe piaţă este identificarea unei modalităţi de exprimare a
satisfacţiei, a utilităţii.

Prin utilitatea unui bun economic se înţelege capacitatea unui bun de a satisface o nevoie.În
teoria economică se întâlnesc două abordări referitoare la noţiunea de utilitate: teoria utilităţii cardinale
şi teoria utilităţii ordinale.
Teoria utilităţii cardinale
Adepţii acestei teorii consideră că utilitatea derivă din capacitatea obiectivă (proprietăţi fizice,
biologice, estetice etc.) a bunurilor economice de a satisface o nevoie. De asemenea, se consideră că
utilitatea poate fi măsurată, adică fiecărui bun îi poate fi asociat un număr cardinal (de exemplu unui
kilogram de cartofi îi corespund 25 utili – unitatea de măsură a utilităţii), iar toate unităţile identice dintr-
un bun au aceeaşi utilitate. În aceste condiţii, determinarea utilităţii totale (satisfacţia dată de consumul
unei cantităţi determinate dintr-un bun, de ex. 3 mere) se obţine înmulţind utilitatea individuală a bunului
(satisfacţia dată de consumul unui măr) cu numărul de bunuri consumate.
Determinarea funcţiei de utilitate pentru un produs pornind de la ipoteza utilităţii cardinale a
întâmpinat dificultăţi majore. O astfel de dificultate apare ca o consecinţă a faptului că este imposibil de
elaborat o ierarhizare cardinală a utilităţii în cazul când utilitatea unui produs depinde oricât de puţin de
cea a altor produse. De exemplu, presupunând cunoscute funcţiile de utilitate pentru serviciile de cazare
Uc(qc) de alimentaţie Ua(qa) şi de agrement Ul(ql) este imposibil sau, în cel mai bun caz, deosebit de
dificil de construit o funcţie măsurabilă (cardinală) de utilitate generalizată pentru serviciul de hotelărie
U(qc,qa ,ql) şi aceasta deoarece, datorită interdependenţei utilităţilor, avem:
U(qc ,qa ,ql)  Uc(qc) + Ua(qa) + Ul(ql)
23
 Neajunsurile şi dificultăţile teoriei utilităţii cardinale pot fi depăşite dacă se porneşte de la teoria
ordinală a preferinţelor consumatorului. Pornind de la acestea, Pareto a formulat în termeni de curbe de
indiferentă teoria ordinală a utilităţii.
Teoria utilităţii ordinale
Reprezentanţii acestei teorii consideră că utilitatea are caracter subiectiv, diferind pentru acelaşi
bun, de la o persoană la alta şi chiar la aceeaşi persoană în momente diferite de timp în funcţie de
intensitatea nevoii de satisfăcut (de exemplu un sandwich îi aduce prin consum o satisfacţie mai mare
unei persoane atunci când este flămândă decât atunci când este sătulă).
Conform acestei teorii, consumatorul poate doar să realizeze o ordonare a bunurilor după
preferinţă (de exemplu preferă să consume un sejur într-o staţiune montană în locul unui sejur pe litoral)
fără a putea fi capabil de a preciza cu exactitate care este diferenţa de satisfacţie pe care i-o aduc prin
consum cantităţile egale din cele două bunuri.
Ce se întâmplă însă dacă consumul dintr-un produs creşte? Psihologul german Gossen a emis în
1843 ipoteza că suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescătoare dintr-un bun evoluează
descrescător până la a deveni nul în punctul de saţietate. Această ipoteză a fost reluată de neoclasici în
formularea ipotezei descreşterii utilităţii marginale.
n
U T   ui
i 1
Alături de conceptele de utilitate economică totală şi individuală, adepţii teoriei neoclasice introduc un
concept nou, acela de utilitate marginală, pe care o definesc ca fiind sporul de satisfacţie obţinut prin
consumarea unei doze suplimentare dintr-un bun sau satisfacţia resimţită prin consumul ultimei
unităţi dintr-un bun.
U T
UM 
x
n
U T   U Mi
i 1

unde : UT – utilitate totală; ui – utilitate individuală; UM – utilitate marginală; x - cantitate (doză)

consumată dintr-un bun sau serviciu

24
 Uj Uj
u1

u1 u2 u3 u4 u5 u2
UT
u3 Utilitate
UT u4

u2
x1 x2 x3 x4 x5 Q x1 x2 x3 x4
fig.2

Utilitatea economică individuală în gândirea clasică (fig.3.1)

şi în gândirea neoclasică (fig.3.2)

Utilitatea marginală scade cu fiecare doză consumată, la saturaţie devenind nulă. Aceasta se
explică prin faptul că prin consumul unei doze, intensitatea nevoii de satisfăcut scade, astfel că o nouă
doză se adresează unei nevoi de o intensitate mai mică (legea utilităţii marginale descrescânde a lui
Gossen).
Funcţia de utilitate ordinală asociază un indicator de satisfacţie sau de utilitate diferitelor cantităţi
de produse consumate de consumatorul raţional. Ansamblul combinaţiilor care permit obţinerea aceluiaşi
nivel de satisfacţie formează o aşa numită curbă de indiferenţă. O familie de curbe de indiferenţă
constituie o reprezentare (descriere) a satisfacţiei consumatorului pentru diferite combinaţii de cantităţi
în produsele care formează "coşul" său.
Observaţii:
1) Utilitatea totală este crescătoare pe măsura consumării mai multor unităţi din bunul X, atâta
timp cât utilitatea marginală este pozitivă.
2) Utilitatea totală este maximă când utilitatea marginală este nulă.
3) Utilitatea totală este descrescătoare atâta timp cât utilitatea marginală este negativă.
4) Utilitatea marginală este descrescătoare cu fiecare unitate de bun consumată în plus.

25
 UT
în QS (punct de saturaţie)
UT - maximă
UM = UT’ = 0

UM
QS X

X
QS

Figura 3.3 Reprezentarea grafică a corelaţiei dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Constrângerea bugetară
Un consumator raţional caută – în limita venitului de care dispune – să achiziţioneze acele
cantităţi de bunuri care prin consum îi aduc maximum de satisfacţie. Pentru reprezentarea grafică a
tuturor combinaţiile de bunuri care pot fi achiziţionate cu venitul disponibil se utilizează linia (dreapta)
bugetului.

Ecuaţia dreptei bugetului are forma:

V = x ∙ px + y ∙ p y
unde: V – venitul (bugetul) consumatorului
x, y – cantitatea din bunul x, respectiv din bunul y
px, py – preţul unitar al bunului x, respectiv al bunului y

26
 Y

C
y3 x Un = ct.
y1 xA
y2 x B U2 = ct.
U1 = ct.

x1 x2 x3 X
Figura 3.4 Harta curbelor de indiferenţă

A, B – combinaţii de bunuri X şi Y care îi aduc consumatorului aceeaşi satisfacţie;

C – combinaţie de bunuri X şi Y care îi aduce consumatorului o satisfacţie mai mare în
raport cu combinaţiile A şi B.

α
x

Echilibrul consumatorului
Un consumator se află în situaţia de echilibru atunci când o anumită structură a consumului îi
asigură maximum de satisfacţie (utilitate) respectând în acelaşi timp restricţiile bugetare.
Grafic, echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una dintre curbele de indiferenţă
este tangentă la dreapta bugetului.

27
 Y

xA

α
X

Figura 3.6. Reprezentarea grafică a echilibrului consumatorului

În fine, este de subliniat faptul că, în gândirea neoclasică, schimbarea raportului cerere-ofertă şi
trecerea pe poziţia determinantă a ofertei a generat schimbarea fundamentală a concepţiei privind
dezvoltarea economică. Neoclasicii afirmă că stimularea cererii reprezintă cheia creşterii ofertei şi a
eficientizării alocării resurselor. În ceea ce priveşte rolul statului ca actor (agent) economic, neoclasicii
consideră că acesta trebuia să fie neutru, economia tinzând să se autostabilizeze asigurându-se echilibrul
general.

3.3. Forme de manifestare cererii de servicii

Datorită ariei deosebit de mari de cuprindere a diversităţii, dinamismului, mobilităţii şi, nu în
ultimul rând, a complexităţii cererii de servicii aceasta poate fi întâlnită într-o diversitate de forme de
manifestare.
Din multitudinea criteriilor ce reprezintă perspective din care poate fi privită cererea de servicii
amintim următoarele:
• Din punct de vedere al solvabilităţii:
 Cerere efectivă, care se manifestă pe piaţă şi care poate fi satisfăcută (sunt îndeplinite condiţiile
de existenţă a ofertei pentru serviciul cerut şi de solvabilitate a cumpărătorului);
 Cerere potenţială, reprezentată de nevoile reale care nu pot fi satisfăcute datorită incapacităţii
unuia dintre (sau a amândurora) agenţii economici, producător şi respectiv consumator, de a
asigura producerea şi/sau achiziţionarea şi consumul (fie producătorul nu este capabil să asigure
serviciul cerut, fie cumpărătorul este insolvabil).
• Din punct de vedere al modului de manifestare în timp:

28
  Cerere curentă, este specifică serviciilor cu necesitate sporită pentru una sau mai multe categorii
de consumatori (serviciile de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap, serviciile de
transport pentru navetişti etc.);
 Cerere sezonieră, apare cu o anumită periodicitate determinată de periodicitatea nevoii sau a
posibilităţii de consum (servicii turistice de litoral, de transport pe cablu în staţiunile de schi etc.);
 Cerere ocazională (rară), se manifestă numai în anumite condiţii determinate de ocazii sau
evenimente cu caracter de excepţie pentru consumator (anumite servicii de asistenţă juridică
pentru persoane fizice).
• Din punct de vedere al gradului de corelare cu oferta:
 Cerere satisfăcută, este partea nevoii solvabile care, în momentul manifestării pe piaţă întâlneşte
oferta echivalentă structurii sale;
 Cerere nesatisfăcută, este partea nevoii sociale pentru care în momentul manifestării sale pe piaţă
nu găseşte o ofertă echivalentă. Identificarea cererii nesatisfăcute este deosebit de utilă în
fundamentarea deciziei producătorului deoarece ea va rămâne pe piaţă o perioadă de timp
(apariţia ofertei echivalente) sau va dispare (reorientarea consumatorului spre alte servicii).
• Din punct de vedere al trendului:
 Cerere constantă, se menţine relativ neschimbată pe o perioadă de timp mai îndelungată (unele
servicii pentru întreprinderi);
 Cerere descrescătoare, apare în cazul serviciilor ale căror caracteristici au devenit inferioare celor
concurente sau noilor servicii care satisfac aceleaşi nevoi, dar la un nivel superior;
 Cerere crescătoare, este cea în care acţiunea factorilor determinanţi are ca rezultat sporirea
proporţiilor dimensionale.

3.4. Factorii cererii de servicii

Studiul factorilor cererii de servicii constituie o etapă deosebit de importantă în evaluarea
cantitativă şi calitativă a acesteia, reprezentând în acelaşi timp o modalitate de fundamentare a producţiei
şi a politicilor de piaţă ale producătorilor (ofertanţi lor) de servicii.

3.4.1. Elasticitatea - o măsură a rolului şi intensităţii factorilor cererii de servicii

În vederea facilitării modului de evidenţiere a locului şi rolului diverşilor factorilor (determinanţi)
asupra cererii de servicii vom utiliza ca măsură elasticitatea cererii în funcţie de principalii săi factori
determinanţi atât generali, cât şi specifici.

29
 În teoria economică, conceptul de elasticitate a fost introdus tocmai pentru a măsura variaţia
cererii ca urmare a modificării venitului sau a preţului. În ceea ce ne priveşte vom utiliza conceptul de
elasticitate atât pentru a evidenţia influenţa venitului şi a preţului asupra cererii de servicii, precum şi a
preţurilor altor bunuri sau servicii pentru a identifica tipurile relaţiilor dintre un anumit serviciu şi alte
servicii sau bunuri.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altor factori
(condiţii) ai cererii. Se determină cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii (E) care arată
gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altui
factor al cererii. Elasticitatea cererii de servicii în raport cu unul din factorii determinanţi exprimă cu
câte procente se modifică aceasta atunci când factorul respectiv se modifică cu un procent.
De exemplu, dacă (QTR) reprezintă cererea pentru servicii de transport rutier:
QTR = fq(PTR,V, P1, ....., Pn , G, t)
în care: QTR – cererea de servicii pentru transportul rutier;
PTR – tariful practicat pentru serviciile de transport rutier;
V – veniturile consumatorilor;
P1, …, Pn – nivelul tarifelor practicate la alte categorii de servicii;
G – gusturile (preferinţele) consumatorilor;
t – factorul timp.
atunci elasticitatea acesteia în raport cu tariful practicat (PTR) este:
QTR
E
QTR/ PTR = P
TR

sau:
QTR
QTR
E
QTR/ PTR = PTR
,
V = ct., P1 , ……, Pn = ct., G = ct.
PTR

Similar,
QTR
QTR
V PTR = ct., P1 , ……, Pn = ct., G = ct.
E
QTR/ V = ,

30
 reprezintă elasticitatea cererii de servicii de transport rutier în raport cu veniturile consumatorului.
În funcţie de rezultatul obţinut, aceasta desemnează un:
- serviciu normal EQTR/ V  0;
- serviciu inferior EQTR/ V  0.
În fine, în raport cu tarifele (preţurile) altor servicii, elasticitatea încrucişată se estimează cu
ajutorul coeficientului de elasticitate:
QTR
QTR
E
QTR/ Pp = P , PTR = ct., P1 , ……, Pk-1, Pk+1, Pn = ct.; G = ct.
p

Pp

evidenţiază existenta unor relaţii de:

- complementaritate EQTR/ Pp < 0;
- indiferentă EQTR/ Pp = 0;
- substituţie (concurentă) EQTR/ Pp  0.

3.4.2. Factori generali ai cererii de servicii

Factorii generali ai cererii de servicii sunt următorii:
 tarifele practicate;
 veniturile consumatorului;
 preţurile/tarifele produselor substituibile;
 preţurile/tarifele produselor complementare;
 preferinţele consumatorului;
 factorul timp.
 tarifele practicate
În general, în cazul unui consumator raţional, cererea pentru un serviciu este o funcţie
descrescătoare de tarif. Astfel, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt constanţi, o creştere a tarifului
determină reducerea cererii, iar scăderea acestuia creşterea cererii. Aceste modificări depind însă esenţial
de nivelul iniţial al tarifului şi de elasticitatea în acel punct a cererii în raport cu tariful, generând efecte
economice diferite.
 veniturile consumatorului
Veniturile consumatorilor constituie un al doilea factor important în evaluarea cererii de servicii.
În funcţie de evoluţia cererii, determinată de modificarea venitului consumatorului, serviciile se clasifică
în:
31
  servicii normale, dacă cererea evoluează în aceeaşi direcţie cu venitul (creşterea venitului
determină creşterea cererii, iar scăderea venitului determină scăderea cererii), în condiţiile în care
toţi ceilalţi factori luaţi în calcul rămân constanţi;
 servicii inferioare, dacă cererea evoluează în sens contrar venitului consumatorului (creşterea de
venit determină reducerea cererii, şi invers).
 preţurile/tarifele produselor substituibile
Produsele (servicii sau bunuri) substituibile au o influenţă importantă asupra formării cererii de
servicii. Serviciile substituibile sunt acele servicii care, în anumite limite, se pot înlocui unele cu altele,
având caracteristici şi utilităţi similare. După gradul de substituibilitate, serviciile pot fi:
 perfect substituibile, utilitatea înlocuitorilor este aproximativ egală cu utilitatea serviciului
înlocuit;
 parţial substituibile, substituirea este posibilă numai într-o anumită proporţie.
Sigur, sunt servicii evident substituibile unui serviciu dat, ca de exemplu serviciile de transport
rutier în raport cu cele de transport feroviar sau serviciile de cazare oferite de pensiuni sau moteluri în
raport cu cele oferite de întreprinderile hoteliere de categorii comparabile. Ceea ce este mai greu de
observat direct este măsura în care consumatorul este dispus să aleagă, şi în ce condiţii, un serviciu
substituibil în locul celui de care beneficia la un moment dat.
O modalitate de identificare a influenţelor modificării tarifului unui serviciu substituibil asupra
cererii unui serviciu dat este determinarea şi analiza elasticităţii cererii serviciului respectiv în raport cu
tarifele altor servicii. Două servicii (produse în general) sunt în relaţie de substituţie dacă o modificare a
tarifului unuia dintre ele determină o modificare în acelaşi sens a cererii pentru celălalt serviciu.
 preţurile/tarifele produselor complementare
Ca şi în cazul produselor substituibile, produsele complementare au influenţa lor asupra nivelului
şi evoluţiei cererii pentru un serviciu (produs, în general). Două produse sunt complementare dacă o
modificare a preţului unuia determină o modificare în sens contrar a cererii pentru celălalt.
Serviciile complementare se caracterizează prin faptul că nu-şi pot manifesta utilitatea decât
împreună cu altele. În funcţie de gradul de complementaritate, serviciile pot fi:
 strict complementare, în cazul în care gradul de complementaritate este apropiat de 1;
 parţial complementare, atunci când gradul de complementaritate este diferit de 1.
Pentru servicii, identificarea relaţiei de complementaritate cu alte servicii sau bunuri poate fi
evidentă sau nu. De exemplu, de regulă, serviciile de cazare în hoteluri sunt însoţite de servicii de
restauraţie (alimentaţie publică). Creşterea preţurilor (tarifelor) acestora duce la reducerea cererii şi
pentru celelalte servicii. Dacă luăm legătura dintre cererea pentru servicii de cazare şi serviciile de
32
transport vom întâlni atât relaţii de indiferenţă (cazul unui hotel situat pe plajă), cât şi relaţii de
complementaritate. Pentru determinarea efectivă a tipului relaţiei se utilizează, de asemenea, coeficientul
de utilitate.
 preferinţele consumatorului
Spre deosebire de ceilalţi factori, preferinţele consumatorilor sunt mult mai stabile în timp astfel
încât, odată identificate, pot servi la evaluarea cererii pentru servicii pe perioade mai lungi de timp.
Preferinţele consumatorului evidenţiază anumite aspecte calitative care influenţează cererea de
servicii. Ele, practic, particularizează cererea nuanţând serviciile cerute. Pe de altă parte, preferinţele
consumatorilor pot constitui criterii de segmentare a ofertei producătorilor de servicii. În analizele
cantitative, preferinţele consumatorilor stau la baza determinării curbelor de indiferenţă, care, împreună
cu restricţiile bugetelor acestora permit evaluarea cantitativă a cererii de servicii.
 factorul timp
Cererea solvabilă pentru un produs (bun sau serviciu) se formează, de regulă, la momentul de
timp curent (atunci când cumpărătorul este dispus să-l cumpere). Spre deosebire de bunuri, serviciile se
consumă chiar în momentul producerii lor. Această caracteristică ar putea duce la concluzia că factorul
timp joacă un rol minor în raportul cerere-ofertă. Totuşi, în măsura în care producerea unui serviciu
presupune pregătirea anterioară a unor condiţii este necesară luarea în calcul şi a factorului timp deoarece
interesează în primul rând cererea ce se va manifesta în momentul în care producătorul va fi capabil să
ofere (să producă) serviciul sau serviciile sale, şi nu cea care se manifestă atunci când condiţiile de
producţie a serviciului nu sunt îndeplinite.

3.4.3. Factorii specifici cererii diverselor categorii de servicii

Serviciile constituie un sector deosebit de vast şi de complex. Din această cauză, pe lângă tratarea
globală (generală) a cererii de servicii şi a factorilor săi fundamentali, este necesară sublinierea anumitor
factori care influenţează principalele categorii de servicii, şi anume:
 serviciile prestate în special pentru populaţie;
 serviciile prestate în special pentru întreprinderi;
 serviciile internaţionale.
Factori specifici cererii de servicii a populaţiei
Cererea de servicii a populaţiei este influenţată de o serie de factori specifici, printre care:
 factorii demografici

33
 Structura populaţiei pe sexe şi vârste are influenţe semnificative asupra structurii şi dinamicii
cererii de servicii a populaţiei. Astfel, cererea pentru serviciile de învăţământ şi sănătate depinde puternic
de structura pe vârste a populaţiei, cu atât mai mult cu cât distribuţia populaţiei pe grupe de vârstă nu
este constantă. De exemplu, cererea pentru serviciile de învăţământ primar în anul 2004 depinde de
natalitatea din anii 1997-1998. Cererea de servicii de sănătate şi asistenţă socială depinde puternic de
dinamica şi numărul populaţiei de vârsta a treia.
De asemenea, cererea de servicii a populaţiei este influenţată şi de repartiţia pe zone a populaţiei
atât din punct de vedere numeric, cât şi al structurii acesteia pe sexe. Creşterea volumului populaţiei
feminine angajate duce la dezvoltarea serviciilor domestice. În fine, creşterea duratei medii de viaţă
determină sporirea volumului cererii pentru serviciile turistice, de loisir etc.
 factorii socio-culturali
Apartenenţa la un mediu cultural dominat de obiceiuri, tradiţii şi mentalităţi are influenţe
substanţiale asupra cererii de servicii. Pe de altă parte, dezvoltarea mijloacelor şi căilor de comunicaţii
duc continuu la lărgirea orizonturi lor culturale, la creşterea şi diversificarea aspiraţiilor consumatorilor
de servicii. Schimbările sociale, urbanismul, creşterea complexităţii vieţii conduc, de asemenea, la
diversificarea continuă a cererii de servicii începând de la serviciile de transport, învăţământ, sănătate,
până la servicii de comunicaţii, consultanţă juridică, consultanţă financiară sau prelucrarea informaţiilor
.
 raportul timp liber - venituri
Din punct de vedere al acestui raport întâlnim, în principal, următoarele situaţii:
 Venituri mari şi timp liber limitat. Este o populaţie formată în principal din angajaţi de vârstă
medie, dar şi din rândul celor tineri care îşi dedică timpul în special profesiei. Este categoria
consumatoare de servicii, determinând o cerere destul de ridicată şi diversificată de servicii.
 Venituri mari şi timp liber. Este o categorie de populaţie mai restrânsă decât prima, dar care
contribuie într-o măsură importantă la formarea cererii pentru servicii turistice, de loisir, de
restauraţie etc.
 Venituri mici. Aceştia formează o categorie de consumatori. care, de multe ori, sunt tentaţi să
renunţe la o parte din servicii sau să le substituie. Ei participă însă cel puţin la formarea cererii
pentru servicii de primă necesitate.
 self-service
Un factor care devine din ce în ce mai important în formarea şi evoluţia cererii de servicii este
factorul self-service. Dacă până nu demult o serie de servicii erau înlocuite de munca domestică, în primul

34
rând datorită nivelului scăzut al veniturilor unei părţi a populaţiei, astăzi are loc o adevărată expansiune
a concurenţei pe care self-service-ul o face unei largi categorii de servicii pentru populaţie.
Asistăm, în ultima vreme, la dezvoltarea alternativei self-service, nu ca o necesitate determinată
de reducerea veniturilor, ci ca o modalitate de concretizare pe de o parte a pasiunilor şi talentelor unei
bune părţi a populaţiei, iar pe de altă parte a nevoii de a contrabalansa activităţile stresante şi în bună
parte sedentare şi birocratice care caracterizează sau însoţesc majoritatea profesiilor actuale.
De subliniat faptul că, industriile producătoare de bunuri (în bună parte semifabricate) a contribuit
şi contribuie prin oferta lor la intensitatea concurenţei dintre servicii şi self-service.

Factorii specifici cererii de servicii a întreprinderilor

Vom analiza factorii specifici cererii de servicii pentru întreprinderi pornind de la cele două
componente fundamentale ale mediului întreprinderii: mediul intern (aflat sub controlul factorilor
manageriali) şi mediul extern, structurat la rândul său în macromediu, micromediul operativ şi
micromediul industriei specifice întreprinderii.
 Evoluţiile structurale interne
Creşterea complexităţii mediului intern este determinată de creşterea complexităţii tehnologiilor
utilizate şi a flexibilităţii acestora.
Astfel, dacă în prima parte a secolului XX s-a trecut treptat de la munca fizică (aportul resursei
umane fiind preponderent în realizarea producţiei) la mecanizarea proceselor de muncă, cea de-a doua
jumătate a secolului XX a fost concretizată de o evoluţie din ce în ce mai rapidă şi mai ascendentă a
tehnologiilor, trecerea de la mecanizare şi automatizare la cibernetizarea proceselor de producţie
realizându-se doar pe parcursul câtorva decenii. Mai mult, astăzi asistăm la o generalizare a utilizării
relaţiilor şi sistemelor bazate pe inteligenţă artificială în realizarea producţiei, unele din consecinţele
acestui proces fiind reducerea drastică a volumului resursei umane implicate direct în procesele de
producţie, însoţită însă de o creştere a cererii (nevoii) de servicii de gestiune a producţiei şi logistice.
 Complexitatea şi dinamica mediului extern
Creşterea complexităţii mediului extern al întreprinderii se manifestă atât la nivel macromediu,
cât şi la nivel micromediu. Dacă la nivel macromediu ultimii ani au adus o oarecare stabilitate, la nivel
micromediu, dinamicile sunt mult mai puternice.
Dacă micromediul operativ înregistrează o evoluţie complexă şi uneori contradictorie în mediul
de manifestare a concurenţei, celelalte componente fiind relativ stabile, micromediul industriei specifice
întreprinderii este deosebit de complex şi dinamic. Se modifică continuu forţa clienţilor şi forţa
furnizorilor ca elementele din avalul şi respectiv amontele întreprinderii de servicii, creşte pericolul
35
produselor şi/sau serviciilor substituibile, se modifică barierele de intrare pe piaţă. În aceste condiţii,
cererea întreprinderilor pentru servicii de afaceri capătă o pondere tot mai mare în totalul serviciilor,
permanentizându-se.
Factorii specifici cererii de servicii internaţionale
Principalii factori ai cererii de servicii internaţionale prezentaţi în literatura de specialitate sunt:
 Creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor de consum ale populaţiei
Creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor de consum ale populaţiei are repercusiuni directe
şi puternice asupra cererii de servicii internaţionale. Nevoia pentru astfel de servicii, datorită modificării
preferinţelor şi a stilului de viaţă al diverselor categorii de consumatori, a înregistrat o creştere
semnificativă începând cu ultimul deceniu al secolului trecut. În măsura în care, creşterea "nevoii" de
servicii este susţinută de creşterea veniturilor, modificările structurale ale cererii sunt semnificative,
influenţând atât serviciile cu care se află în relaţie de substituţie (turism internaţional - turism intern), cât
şi în relaţie de complementaritate (turism internaţional - asigurări internaţionale).
 Dezvoltarea şi liberalizarea comerţului cu bunuri
Creşterea şi liberalizarea comerţului cu bunuri atrage după sine dezvoltarea serviciilor
complementare (service, transport, asigurări, intermediere financiară, servicii bancare etc.).
 Evoluţia progresului ştiinţific şi tehnic
Evoluţia ascendentă a progresului ştiinţific şi tehnic conduce pe de o parte la creşterea activităţilor
legate de transferul internaţional de tehnologie, servicii de inginerie, informatică, iar pe de altă parte la
dezvoltarea serviciilor de protecţie a informaţiilor.
 Expansiunea activităţii companiilor multinaţionale
Expansiunea activităţii companiilor multinaţionale şi transnaţionale are ca prim efect, chiar
înainte ca expansiunea propriu-zisă să aibă loc, creşterea cererii pentru servicii de studiere a pieţelor. De
asemenea, procesele de expansiune, precum şi funcţionarea companiilor multinaţionale şi transnaţionale
determină creşterea cererii pentru servicii de telecomunicaţii, de transport, a serviciilor bancare, precum
şi a unei game largi de servicii de piaţă destinate angajaţilor lor.

36
 CAPITOLUL IV: OFERTA DE SERVICII
4.1. Oferta individuală şi oferta agregată de servicii

În teoria economică, există pentru ofertă două modalităţi fundamentale de abordare: oferta
individuală şi oferta globală.
Oferta individuală este oferta la nivelul unui singur agent economic şi reprezintă cantităţile dintr-
un serviciu pe care ea doreşte şi este capabilă să le pună în vânzare la un moment dat şi la un anumit preţ
al pieţei.
Definiţia de mai sus reliefează câteva aspecte importante în formarea ofertei firmei de servicii şi
anume:
 Agentul economic să fie dispus să producă un anumit serviciu. Aceasta decurge din dreptul său
de a alege liber dacă doreşte sau nu să întreprindă o afacere în domeniul serviciilor şi dacă da,
care anume;
 Necesitatea ca producătorul să fie capabil să producă serviciul respectiv. Este vorba aici de
capacitatea acestuia de a asigura resursele umane, materiale, informaţionale, tehnologice şi
financiare necesare desfăşurării procesului de producţie. Aceasta constituie o restricţie destul de
puternică asupra mulţimii agenţilor economici care doresc să producă serviciul;
 Necesitatea ca nivelul costurilor de producere şi comercializare a serviciului să fie mai mic sau
cel mult egal cu nivelul veniturilor încasate din vânzarea serviciului. În caz contrar, producerea
serviciului este nerentabilă şi poate duce mai devreme sau mai târziu la falimentul producătorului.
Oferta agregată reprezintă cantităţile totale de servicii pe care piaţa le pune la dispoziţia
cumpărătorilor la un moment dat, la fiecare preţ în parte. Ea se obţine ca sumă a ofertelor individuale şi,
în consecinţă, cu cât sunt mai mulţi producători pe piaţă cu atât preţul pieţei depinde mai puţin de fiecare
producător, ceea ce semnifică o deplasare a tipului concurenţei de la monopson (sau chiar monopol) spre
concurenţa monopolistică.

4.2. Factori şi particularităţi

Oferta de servicii depinde de o serie de factori care, la rândul lor, poartă amprenta pe de o parte
a cererii (nevoii) de servicii şi a modului cum aceasta se manifestă, iar pe de altă parte a
comportamentului producătorului care, în condiţii de raţionalitate, urmăreşte maximizarea eficienţei
acţiunilor sale în confruntarea permanentă cu piaţa.

4.2.1. Factori ai ofertei de servicii

37
 Principalii factori de influenţă ai ofertei de servicii sunt:
 volumul cererii;
 costurile de producţie şi tariful pieţei serviciului;
 preţurile (tarifele) produselor substituibile;
 preţurile (tarifele) produselor complementare;
 taxele şi subvenţiile;
 numărul ofertanţilor;
 factorul timp.

 Volumul cererii
Aşa cum am mai subliniat, nevoia socială manifestată sub forma cererii de servicii este esenţială
în fundamentarea producţiei respectivelor servicii. Însă, dintre multiplele forme de manifestare a cererii
prezentate în capitolul anterior, în determinarea nivelului ofertei interesează în primul rând volumul
cererii nesatisfăcute, care nu găseşte pe piaţă o ofertă echivalentă. Dezvoltarea unei afaceri într-o
asemenea direcţie poate fi deosebit de profitabilă pentru producător.
În al doilea rând prezintă interes şi cererea efectivă, pentru care consumatorul este solvabil. Aici
intervine însă pe de o parte volumul ofertei pentru serviciul respectiv, iar pe de altă parte tarifele
practicate de producătorii existenţi pe piaţă.
În fine, în al treilea dar nu în ultimul rând, oferta producătorului de servicii poate fi influenţată şi
de o parte a cererii potenţiale formată din cumpărătorii insolvabili, în condiţiile tarifelor existente la un
anumit moment pe piaţă şi care printr-o reducere de tarife, vor conduce la creşterea volumului cererii
efective.
 Costurile de producţie
Pentru producător, costurile producţiei constituie unul din cei mai importanţi factori. Un nivel
ridicat al costurilor de producţie pentru un anumit serviciu constituie o barieră de netrecut pentru un
potenţial producător. De exemplu, nivelului costurilor implicate de începerea unei afaceri în domenii
precum telecomunicaţiile sau hotelăria, diferă fundamental de cele necesare în domeniile serviciilor de
consultanţă, asistenţă juridică, traduceri etc. Ceea ce este esenţial în privinţa factorului cost este ca nivelul
acestuia să fie inferior sau cel mult egal cu venitul disponibil al producătorului.
 Tariful pieţei serviciului
În cazul producţiei de servicii, factorul tarif are anumite particularităţi determinate de
caracteristicile produsului (servicii). Astfel, în general, tariful (preţul) serviciului este un preţ al cererii

38
fiind determinat în mod semnificativ de cumpărător, rolul pieţei fiind astfel diminuat. Această
particularitate avantajează consumatorul serviciului.
O altă particularitate este dată de serviciile care presupun simultaneitatea producţiei şi
consumului. De exemplu, serviciile hoteliere neputând fi transferate dintr-un loc în altul producătorul
poate constitui un mic monopol sau cel mult poate acţiona pe o piaţă de oligopol, fapt care-l avantajează
pe ofertant, dezavantajând consumatorul.
În general însă, în cazul unui producător raţional, oferta pentru un serviciu este o funcţie
crescătoare de tarif. Astfel, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt constanţi, o creştere a tarifului
determină creşterea ofertei, iar scăderea acestuia scăderea ofertei.
Pentru un producător raţional, elasticitatea ofertei EQ/p în raport cu tariful are valori pozitive:
Q
Q
EQ / p  ≥0
p
p
În funcţie de valoare, aceasta poate prezenta un grad mai mare sau mai mic de elasticitate, fapt
care caracterizează sensibilitatea producătorului la modificarea tarifului serviciului.
 Preţurile (tarifele) produselor substituibile
Ca şi în cazul cererii, produsele (servicii sau bunuri) substituibile au o influenţă importantă asupra
formării ofertei de servicii deoarece, în anumite limite, se pot înlocui unele cu altele determinând
manifestarea unor relaţii de concurenţă. În aceste condiţii, este de aşteptat ca o parte a cererii efective să
fie satisfăcută de produsul substitut. Producătorul produsului de substituţie va acţiona pe piaţă ca şi
producătorul serviciului propriu-zis, cei doi aflându-se în relaţii de concurenţă.
 Preţurile (tarifele) produselor complementare
Aşa cum s-a mai subliniat, două produse sunt complementare dacă o modificare a preţului unuia
determină o modificare în sens contrar a cererii pentru celălalt. Serviciile complementare se
caracterizează prin faptul că nu-şi pot manifesta utilitatea decât unele împreună cu altele.
Produsele complementare pot avea o influenţa semnificativă asupra nivelului şi evoluţiei ofertei
de servicii. De exemplu, oferta de întreţinere este direct şi puternic dependentă de producţia unei game
foarte largi de bunuri.
Influenţa produselor complementare asupra ofertei de servicii este cu atât mai mare cu cât se
manifestă o tendinţă ascendentă de asociere atât cu bunurile, cât şi cu alte servicii în formarea ofertelor
globale de servicii.

39
  Taxele şi subvenţiile
Chiar dacă taxele şi subvenţiile practicate de stat în cazul anumitor servicii afectează direct
rezultatele financiare ale ofertanţilor, ele constituie modalităţi de intervenţie a statului pe piaţa serviciilor
respective. Astfel, o mărire a taxelor duce la reducerea ofertei, în timp ce o reducere a acestora poate
duce la creşterea ofertei.
În ceea ce priveşte corelaţia subvenţii - ofertă, evoluţia este în acelaşi sens, o creştere a
subvenţiilor favorizând creşterea ofertei, iar reducerea acestora poate determina reducerea ofertei.
 Numărul ofertanţilor (prestatorilor)
În producţia de servicii, datorită caracteristicilor acestora, din punct de vedere al numărului
prestatorilor, pe piaţă se pot întâlni toate cele trei situaţii fundamentale: un prestator, câţiva prestatori,
respectiv o multitudine de prestatori.
Din această cauză, influenţele asupra ofertei sunt diferite, ceea ce determină diverse
comportamente ale ofertanţilor pe piaţă, de la cel de monopol, la cel de ofertant pe piaţă cu concurenţă
perfectă.
 Factorul timp
Una din caracteristicile serviciilor este că în general, spre deosebire de bunuri, serviciile se consumă
chiar în momentul producerii lor. Această caracteristică ar putea duce la concluzia că factorul timp joacă
un rol minor în raportul cerere-ofertă.
Totuşi, în măsura în care producerea unui serviciu presupune pregătirea anterioară a unor condiţii,
este necesară luarea în calcul şi a factorului timp deoarece interesează în primul rând cererea ce se va
manifesta în momentul în care producătorul va fi capabil să ofere (să producă) serviciul sau serviciile
sale şi nu cea care se manifestă atunci când condiţiile de producţie a serviciului nu sunt îndeplinite.
Sintetizând cele prezentate până aici, oferta poate fi exprimată printr-o funcţie:
QTR=fs(P,C,P1, ……., Pn, TTx,t)
unde:
P - preţul (tariful) serviciului;
C - costurile producătorului;
P1,…,Pn - preţurile altor produse şi servicii;
TTx - taxe şi impozite;
t - factorul timp.

40
 4.2.2. Particularităţi ale ofertei de servicii
Spre deosebire de oferta de bunuri, oferta de servicii prezintă o serie de particularităţi care derivă
din caracteristicile acestora. Subliniem însă că particularităţile pe care le vom prezenta în continuare se
referă la diverse submulţimi cu o răspândire mai mare sau mai mică şi nedisjuncte ale mulţimii serviciilor,
ceea ce înseamnă că oferta pentru o anumită categorie de servicii poate prezenta particularităţi care nu se
regăsesc întocmai şi în alte categorii de servicii.
 Netransferabilitatea ofertei
Netransferabilitatea ofertei este o consecinţă a nematerialităţii şi a nestocabilităţii serviciilor.
Nematerialitatea şi/sau nestocabilitatea fac imposibilă modificarea volumului ofertei pe o anumită piaţă
prin transferul unor cantităţi de pe o piaţă pe alta. De exemplu, volumul ofertei de servicii hoteliere (în
special de cazare) dintr-o staţiune nu poate fi modificat indiferent de evoluţia cererii într-o perioadă scurtă
de timp. Această particularitate nu mai este valabilă însă şi în cazul serviciilor de telefonie mobilă.
Efectele negative asupra funcţionării normale a pieţei unei categorii de servicii pot fi reduse aşa cum s-a
mai subliniat prin identificarea unor căi de tangibilizare a serviciilor.
 Dificultatea protecţiei juridice a produsului
Această particularitate este de asemenea o consecinţă a nematerialităţii şi intangibilităţii anumitor
categorii de servicii. Nematerialitatea şi intangibilitatea amplifică riscul de imitare a produsului şi creează
dificultăţi în identificarea imitatorilor. Pe de altă parte însă, datorită nematerialităţii serviciilor şi a
participării cumpărătorului în producţia serviciului, producătorul poate foarte uşor să-şi particularizeze
oferta, oferind astfel teoretic şi într-o oarecare măsură şi practic un alt serviciu. Din aceste considerente,
în cazul serviciilor, protecţia juridică se limitează la marcă şi slogan publicitar.
 Implicarea consumatorului în producerea serviciului
Multe categorii de servicii prezintă caracteristica de inseparabilitate a serviciului de prestator şi
consumator. Pot fi cuprinse aici categorii de servicii precum serviciile medicale, de învăţământ, unele
servicii culturale etc. Implicarea consumatorului în producerea serviciului generează pe de o parte
producerea unor servicii personalizate ceea ce poate crea dificultăţi pentru prestator dar, pe de altă parte,
generează un sistem aparte de relaţii între prestator şi consumator cu efecte benefice pentru amândoi. În
măsura în care întreprinderea prestatoare este capabilă să-şi fructifice relaţiile cu clientela prin stimularea
ataşamentului acestora, poate dobândi şi menţine o poziţie favorabilă pe piaţa serviciului respectiv.

 Organizarea producţiei şi structurarea întreprinderii pornind de la

consumator

41
 Anumite caracteristici ale serviciilor, printre care inseparabilitatea serviciului de prestator şi
consumator, simultaneitatea producţiei şi consumului, nematerialitatea, nestocabilitatea, precum şi
intensificarea concurenţei pe piaţa serviciilor au adus în prim plan consumatorul. Pentru consumatorul
de servicii, persona cea mai importantă este persoana de contact sau persoana care îi oferă efectiv
serviciul (de exemplu personalul front-office din cadrul unui hotel). În aceste condiţii, toate activităţile
back-office vor fi concepute să le sprijine pe primele astfel încât serviciul oferit clientului să-i ofere
acestuia satisfacţia la care se aşteaptă. A apărut astfel o nouă concepţie privind structurarea întreprinderii
de servicii prezentată în figura 4.1 sub forma piramidei inverse.

CLIENŢI

Personal de contact

Personalul operativ care nu este în

contact direct cu clienţii

Personalul funcţional
(administrativ)

Direcţia generală

Figura 4.1. Piramida inversă

 Oferta de servicii este o ofertă potenţială

O particularitate a ofertei de servicii care caracterizează cvasitotalitatea categorii lor de servicii
este faptul că reprezintă un element potenţial care devine efectiv numai în momentul consumului. Aceasta
se datorează atât caracteristicii de nestocabilitate, cât şi de simultaneitate a producţiei şi consumului. De
exemplu, oferta de servicii a unui cabinet medical este o ofertă potenţială care se transformă în efectivă
şi se concretizează în servicii personalizate numai în măsura în care există clienţi care solicită respectivele
servicii.
4.3. Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii

42
 Principalele tendinţe care se manifestă în producţia de servicii la începutul mileniului al III-lea
sunt :
 creşterea în ritm superior a ofertei de servicii în raport cu oferta celorlalte sectoare;
 dubla tendinţă de disociere-asociere în raport cu oferta de bunuri şi de servicii;
 creşterea accentului pus pe calitate;
 dinamici structurale diferenţiate.
 Creşterea în ritm superior a ofertei de servicii în raport cu oferta celorlalte sectoare
Tendinţa de creştere accentuată a sectorului terţiar s-a manifestat pregnant încă din deceniul al
VIII-lea al secolului XX. În secolul XXI, nu numai că tendinţa se menţine, dar se şi intensifică.
Dezvoltarea economică, creşterea nivelului de trai şi diversificarea nevoii sociale de servicii are ca efect
creşterea volumului şi multiplicarea structurii minimului de servicii indispensabile cu efecte directe
asupra producţiei acestora şi asupra resurselor implicate, precum şi a rezultatelor obţinute.
 Dubla tendinţă de disociere-asociere în raport cu oferta de bunuri şi de servicii
Asistăm astăzi la două tendinţe contradictorii, dar normale generate de diversificarea nevoii
sociale pe de o parte şi de creşterea nivelului progresului tehnic pe de altă parte.
Tendinţe de disociere se manifestă între:
 oferta de servicii şi oferta de bunuri; tendinţa se manifestă în cazul modificării semnificative a
raporturilor între bunurile şi serviciile respective; de exemplu, dacă la sfârşitul secolului XX
software-ul constituia un serviciul vândut împreună cu calculatorul, astăzi, producţia şi
comercializarea de software a devenit o activitate distinctă;
 în interiorul ofertei de servicii; de exemplu, serviciile de catering în cadrul serviciilor de
alimentaţie publică.
Tendinţele de asociere se bazează pe relaţiile de complementaritate dintre produsele respective şi
se manifestă între:
 oferta de bunuri şi oferta de servicii; de exemplu, servicii de transport, montaj, garanţie,
întreţinere postgaranţie etc.;
 în interiorul ofertei de servicii; de exemplu, conceptul inclusiv tour în turism.

 Creşterea accentului pus pe calitate

43
 Creşterea continuă a calităţii serviciilor este un deziderat, o condiţie esenţială de existenţă pe pieţe
cu concurenţă puternică. Accentuarea continuă a concurenţei ridică probleme deosebite şi producătorilor
de servicii, iar rapiditatea adaptării la noile condiţii este vitală. De exemplu, chiar dacă până la sfârşitul
secolului XX, Romtelecom a deţinut monopolul pe piaţa serviciilor de telefonie fixă, dezvoltarea
telefoniei celulare a făcut ca piaţa de monopol din perioada anterioară anului 1990 să se transforme treptat
în piaţă de oligopol. Noii intraţi pe piaţă cu o altă atitudine faţă de clienţi şi o calitate bună a serviciilor
au determinat o orientare puternică a clienţilor Romtelecom către aceştia. Inerţia Romtelecom a avut ca
efect scădere relativă a poziţiei sale pe piaţă şi, în consecinţă, a veniturilor. Această tendinţă s-a accentuat
după dispariţia monopolului în telefonia fixă.
 Dinamici structurale diferenţiate
Caracteristica de eterogenitate a serviciilor, precum şi modificarea continuă a structurii sistemului
nevoilor sociale de consum îşi pune amprenta şi asupra dinamicii structurale a sectorului terţiar. Asistăm
astfel pe de o parte la înregistrarea unor dinamici ascendente în cazul unor categorii de servicii precum
serviciile financiare, de sănătate, turistice etc., în timp ce categorii de servicii precum comerţul şi
transporturile înregistrează dinamici mult mai lente.

4.4. Costurile de producţie şi determinarea curbei ofertei de servicii

În începerea sau derularea unei afaceri, nu neapărat în servicii la nivel de producător este deosebit
de important să cunoaştem care este preţul (tariful) minim la care mai putem concura pe piaţă precum şi
care este volumul de produse pe care să le oferim la un moment dat astfel încât profitul obţinut să fie
maxim. Soluţionarea unor astfel de probleme presupune analiza costurilor implicate de producerea
serviciului şi compararea acestora cu tariful pieţei

4.4.1. Costurile producătorului

Costul total CT conţine (figura 4.2) ansamblul costurilor ocazionate de producerea unui serviciu
şi cuprinde costurile fixe CF independente de volumul producţiei, şi costurile variabile CV. În condiţii
dCV ( q )
normale, costurile variabile sunt funcţii continue şi monoton crescătoare de volumul producţiei
dq
> 0.

44
 Figura 4.2. Curbele costurilor totale

Costurile medii (costurile unitare) reprezintă costurile pe unitate de produs şi cuprind:

- costul fix mediu:
CF
cf 
q
- costul variabil mediu:
Cv (q)
cv 
q
- costul total mediu:
cT  c f  cv

Costul marginal evidenţiază cu câte unităţi se modifică costul total la modificarea cu o unitate a
volumului producţiei:
dC (q)
cmg 
dq
Identificarea efectivă a tipului funcţiilor de cost depinde de caracteristicile procesului de
producţie al serviciului şi poate diferi de la o categorie la alta de servicii.
Una din cele mai utilizate forme analitice ale curbei costului total (prezentată în figura 6.2) este
funcţia polinomială de gradul III.

unde: a, b, c sunt coeficienţii funcţiei, determinabili utilizând, de exemplu, metoda celor mai mici pătrate,
şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a > 0; b < 0; c > 0.

45
pentru ca funcţia să aibă semnificaţie economică, iar CF reprezintă costurile fixe.
În aceste condiţii, costurile unitare vor fi:
- costul fix mediu:
CF
Cf 
q
- costul variabil mediu:
CV  aq2  bq  c
- costul total mediu:
CF
CT  aq 2  bq  c 
q
- costul marginal:
Cmg=3aq2+2bq+c
Reprezentarea grafică a costurilor unitare este ilustrată în figura 6.3.

Figura 4.3. Curbele costurilor unitare

Funcţiile de cost determinate constituie punctul de plecare în determinarea ofertei producătorului
de servicii, iar prin compunerea acestora la determinarea ofertei totale pentru fiecare categorie de servicii.

4.4.2. Utilizarea funcţiilor de cost în determinarea ofertei producătorului de servicii

În determinarea curbei ofertei producătorului de servicii pornim de la ipoteza comportamentului
raţional al acestuia. Vom considera că, un producător are un comportament raţional dacă va avea ca
obiectiv maximizarea profitului obţinut prin producerea serviciilor sale.

46
 Aşa cum am mai subliniat, oferta producătorului de servicii depinde de poziţia sa pe piaţă, în
practică întâlnindu-se toate cele trei situaţii prezentate mai sus. Dintre acestea ne vom referi pe scurt la
modul de formare a ofertei pe piaţa cu concurenţă perfectă şi pe piaţa de monopol.
 Oferta producătorului de servicii pe piaţa cu concurenţă perfectă
Presupunem că producătorul acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă. În aceste condiţii, el
îşi va vinde serviciile la tariful pieţei (p) realizând un venit V(q) = q . p, unde q reprezintă cantitatea
vândută la respectivul preţ. Considerăm, de asemenea, că costul total al producţiei sale determinat în
subcapitolul anterior este CT(q).
Profitul obţinut de producător va fi:
PR(q) = V(q) – CT(q)
Obiectivul producătorului raţional este maximizarea lui PR(q), adică:
(max)PR(q) = max (V(q)-CT(q))
q

Din condiţiile de optim de ordinul I, rezultă că maximizarea profitului prestatorului, pe termen

scurt, se realizează pentru acel volum (q) al producţiei pentru care costul marginal este egal cu preţul
(tariful) pieţei serviciului.
Cmg(q)=P
În consecinţă, prestatorul de servicii raţional îşi va modifica volumul producţiei în funcţie de preţ,
căutând să asigure permanent un volum al producţiei corespunzător curbei costului marginal aflat, aşa
cum se poate observa şi din figura 4.4, deasupra pragului de rentabilitate (punctul A).

Figura 4.4. Evoluţia costurilor medii, marginale şi a ofertei

prestatorului de servicii pe o piaţă cu concurenţă perfectă

47
  Oferta prestatorului de servicii monopolist
În producţia unei game largi de servicii, printre care serviciile turistice ocupă un rol important, se
manifestă particularitatea de netransferabilitate a ofertei. Această particularitate are ca efect
transformarea producătorilor respectivelor servicii în mici monopolişti cu comportament corespunzător.
Spre deosebire de piaţa cu concurenţa perfectă, în care preţul (tariful) serviciului este dat de piaţă,
deci "impus" de prestator, în cazul monopolului, preţul devine un instrument la îndemâna prestatorului,
care îl va modifica în funcţie de cerere.
De exemplu, într-o staţiune montană, în sezoanele de schi cererea pentru serviciile de cazare şi
alte servicii complementare creşte semnificativ, în timp ce capacitatea de cazare rămâne constantă, având
drept consecinţă o creştere a tarifelor. În extrasezon, scăderea accentuată a cererii determină reduceri
corespunzătoare ale tarifelor. În aceste condiţii, din punct de vedere al prestatorului, preţul (tariful) nu
mai este o variabilă independentă, el devenind o funcţie φ care depinde de cerere:
P = φ (Q)
Funcţia profitului prestatorului monopolist este:
PR(q) = q. φ (q)- C(q) = V(q) - C(q)
profitul acestuia fiind maxim numai în condiţiile în care costul marginal (Cmg) va fi egal cu venitul
marginal (Vmg).
Spre deosebire de piaţa cu concurenţă perfectă, unde cantitatea oferită pe piaţă (q) este o funcţie
de preţ, pe piaţa de monopol volumul serviciilor pe care prestatorul le oferă nu mai reprezintă o relaţie
univocă de preţ, în consecinţă neexistând o curbă a ofertei de monopol.

4.4.3. Oferta agregată şi formarea acesteia

Oferta globală reprezintă cantităţile totale de servicii pe care piaţa le pune la dispoziţia
cumpărătorilor la un moment dat şi la fiecare preţ în parte. În consecinţă, oferta agregată se obţine prin
însumarea la fiecare preţ în parte a ofertelor individuale ale producătorilor care sunt capabili să producă
şi să-şi vândă produsele la preţul respectiv.
Să considerăm trei complexe hoteliere (H1, H2 şi H2) ale căror oferte individuale sunt prezentate
în figura 4.5. Fie P1 şi q1 preţul şi oferta de servicii corespunzătoare pragului de rentabilitate ale
complexului H1, P2 şi q2 cele corespunzătoare complexului H2 şi respectiv P3 şi q3 cele corespunzătoare
pragului de rentabilitate al complexului H3 oferta agregată a celor trei complexe este AF. Observăm că,
pentru preţuri mai mici decât P2 nu există ofertă. Pentru preţuri cuprinse în intervalul [P2, P1), singurul
ofertant este complexul H2, celelalte două complexe aflându-se sub pragul de rentabilitate. În aceste
condiţii, oferta este reprezentată de complexul H2, care deţine monopolul pieţei.
48
 Figura 4.5 Formarea ofertei agregate
Pe intervalul de preţuri [P1, P3) poate acţiona pe piaţă şi complexul H1. Oferta agregată pentru
acest interval de preţuri este constituită din suma ofertelor individuale ale lui H1 şi H2.
Pentru preţuri mai mari sau egale cu P3 poate acţiona pe piaţă şi complexul H3, oferta agregată
fiind formată în acest caz prin însumarea ofertelor celor trei complexe, obţinându-se porţiunea DEF din
curba ofertei agregate.
O concluzie importantă care se desprinde din cele prezentate este aceea că, cu cât intră pe piaţă
şi contribuie la formarea ofertei mai mulţi producători, cu atât panta curbei ofertei se reduce, ceea ce
P
înseamnă reducerea raportului .
q
Lucrul acesta se poate observa foarte uşor comparând porţiunile BD şi DF ale curbei ofertei
agregate prezentate în figura 4.5.
Consecinţa creşterii numărului ofertanţilor este deplasarea structurii spre piaţă cu concurentă
P
perfectă, piaţă pe care = 0. Preţul pieţei nu mai este influenţat de intrarea sau ieşirea unui producător
q
de pe piaţa serviciului respectiv.

4.5. Funcţiile de producţie şi combinarea optimă a factorilor de producţie

Funcţiile de producţie sunt exprimări cantitative ale legăturilor care există între cantităţile
consumate din diferiţi factori de producţie şi cantităţile maxime de bunuri care pot fi obţinute în anumite
condiţii naturale, tehnice, organizatorice şi de calificare, cu respectarea unui sistem de restricţii.

49
 Factorii de producţie cuprind totalitatea resurselor umane, materiale, tehnologice, informaţionale
etc., utilizate în procesul de producţie, şi care contribuie la obţinerea producţiei producătorului de
servicii.
În marea lor majoritate, procesele de producţie din sfera serviciilor pot fi modelate prin funcţii de
producţie cu factori substituibili. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt funcţiile de tip Cobb - Douglas şi
C.E.S (Constant Elasticity Substitution).
Aceste funcţii se bazează, în principal, pe doi factori:
- factorul muncă (L);
- factorul capital (K).
În forma cea mai simplă, funcţia de producţie de tip Cobb - Douglas este:
y = a · Lα · Kβ a > 0; α ≥ 0; β ≥0.
unde: a - parametrul care arată proporţia creşterii producţiei determinată de sporirea volumului factorilor
muncă (L) şi capital (K);
α, β - coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu factorul muncă (L), respectiv factorul
capital (K).
Dacă luăm în calcul şi progresul tehnic, atunci funcţia devine:
y =eλt· Lα · Kβ
unde λ este indicele progresului tehnic.
Orice producător raţional este interesat să găsească o astfel de combinare a factorilor de
producţie încât, ţinând seama de restricţia sa bugetară (sau de cost), să obţină un volum maxim de
producţie.
Astfel, PL este preţul unitar al factorului muncă (L), iar PK este preţul unitar al factorului capital,
atunci, cu un venit disponibil (V) sau în condiţiile unui cost dat, prestatorul poate utiliza diverse
combinaţii din cele două resurse care satisfac relaţia:
V = LPL + KPK
Pe de altă parte, contribuţia factorilor la realizarea producţiei este dată de funcţia de producţie
specifică prestatorului. Fie, de exemplu:
y = a · Lα · Kβ
Cum obiectivul producătorului este maximizarea producţiei, în condiţiile unui venit disponibil,
atunci problema prestatorului poate fi pusă sub forma:

50
 Soluţia (L*, K*) reprezintă cantităţi le din cele două resurse (muncă şi capital) care, în condiţiile
preţurilor PL, şi respectiv PK şi pentru venitul disponibil (V), asigură obţinerea producţiei (y) maxime.

CAPITOLUL V: TARIFAREA SERVICIILOR

5.1. Tarifarea serviciilor de piaţă

Spre deosebire de bunurile economice, la care stabilirea preţurilor nu pune probleme deosebite,
tarifarea serviciilor, datorită caracteristicilor acestora, este o operaţie dificilă şi care poartă, de asemenea,
amprenta diversităţii, consecinţă a multitudinii categoriilor şi claselor de servicii.
5.1.1. Concurenţa şi tarifarea serviciilor de piaţă
În cazul serviciilor de piaţă, la stabilirea tarifelor participă, direct sau indirect, cei doi agenţi
economici fundamentali - producătorul şi consumatorul. În ipoteza unor comportamente raţionale,
consumatorul va veni pe piaţă cu cererea
qS = fS(P, V, PS1 …. PSn , …… PC1 ….. PCn , G, t),
iar producătorul va oferi (va fi capabil să producă) o anumită cantitate
qD = fD (P, C, PS1 …. PSn , …… PC1 ….. PCn , TTx, t),
schimbul între cei doi efectuându-se la un anumit preţ (tarif) ca rezultat al raporturilor lor de piaţă.
Din analiza funcţiilor lor de cerere, respectiv de ofertă, rezultă că cei doi agenţi vor participa la
formarea tarifelor de pe poziţii opuse. În consecinţă, tariful (tarifarea) va fi perceput în mod diferit.
Astfel, producătorul, având funcţia de ofertă (qD ), va analiza tariful (P) cel puţin din prisma
următoarelor elemente: cheltuielile de producţie (C), nivelul taxelor şi impozitelor (Tx), profitul scontat
şi preţurile altor produse. În condiţiile acestea:
 cheltuielile totale (CT) de producţie sunt date de suma cheltuielilor fixe (CF) şi a cheltuielilor
variabile (CV) care, la rândul lor, depind de volumul producţiei (q):
CT = CF + CV(q)
 nivelul taxelor şi impozitelor influenţează direct proporţional nivelul tarifelor, o creştere a
nivelului taxelor ducând la creşterea tarifelor, iar o reducere a fiscalităţii determinând, în condiţii
normale, reducerea tarifelor;
 profitul scontat constituie o "aşteptare" a producătorului şi poate fi privit atât ca profit planificat
(dorit), cât şi ca profit realizat (consecinţă a calităţii managementului şi a strategiilor de piaţă
utilizate). În funcţie de metoda de stabilire şi tipul de piaţă pe care acţionează producătorul,
profitul poate înregistra o diversitate de valori;

51
  preţurile altor produse sunt, de asemenea, elemente care trebuie să stea în atenţia producătorului.
Stabilirea unor tarife prea mari în raport cu concurenţa sau cu produsele şi/sau serviciile
substituibile va avea drept consecinţă un nivel redus al vânzărilor, care poate influenţa negativ
nivelul profitului realizat.
Trebuie subliniat, de la început, un aspect deosebit de important, şi anume tipul pieţei pe care va
acţiona producătorul. Dacă producătorul acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă sau apropiată de
concurenţa perfectă, pentru producător tariful (preţul) constituie o mărime exogenă, nemodificabilă, la
care acesta va trebui să se analizeze. În aceste condiţii, problematica stabilirii tarifului nu are sens,
problema producătorului modificându-se fundamental: acesta va trebui să urmărească, pe de o parte,
reducerea costurilor (C), iar pe de altă parte, determinarea acelui nivel al producţiei (ofertei qS*) care, la
tariful pieţei produsului, să-i maximizeze profitul.
În cazul producţiei de servicii, aşa cum s-a mai subliniat şi în capitolele anterioare, datorită
caracteristicilor unei bune părţi a acestora, pieţele pe care acţionează producătorul sunt pieţe imperfecte,
unele îmbrăcând chiar forma unor mici monopoluri. În aceste condiţii, tariful (preţul) reprezintă o
variabilă endogenă (modificabilă de către producător) şi, în consecinţă, problema stabilirii tarifului are
sens.
Pe de altă parte, consumatorul apreciază tariful şi ia sau nu decizia de cumpărare a serviciului în
funcţie de veniturile sale (V), de preferinţele sale (G), de utilitatea serviciului, de preţurile (tarifele)
produselor substituibile (Psi) şi a celor complementare (Pcj), precum şi de efortul de a şi-l produce singur.
De exemplu, pentru o întreţinere curentă utilă a autoturismului său, o persoană va pune în balanţă efortul
pe care ar trebui să-l facă întreţinându-şi singur autoturismul, cu nivelul tarifului unităţii service raportat
la nivelul veniturilor sale. În funcţie de rezultat, acesta va opta pentru o variantă sau alta.
5.1.2. Metode cantitative de stabilire a tarifelor pe pieţe cu concurenţă imperfectă
Din diversitatea metodelor cantitative de stabilire a tarifelor serviciilor de piaţă ne vom opri la
următoarele:
 metoda marjei de profit adăugată la costuri;
 metoda pragului de rentabilitate;
 metoda venitului şi costului marginal.
 Metoda marjei de profit adăugată la costuri cea mai simplă metodă de stabilire a
tarifului unui serviciu, dar şi cea care oferă cele mai mici garanţii producătorului că rezultatul obţinut
(profitul realizat) va fi acelaşi cu cel sperat (profitul planificat). Trebuie subliniat, de asemenea, că această
metodă nu tine sub nici o formă seama de potenţialul cumpărător, de cerinţele şi aşteptările sale, astfel

52
încât nu este aplicabilă cu succes decât în condiţii de monopol şi pentru servicii necesare şi
nesubstituibile.
Aplicarea metodei presupune parcurgerea următorilor paşi:
 se determină costului total al producerii serviciului. Considerând că producătorul are un nivel
al cheltuielilor fixe (CF) şi un nivel al cheltuielilor variabile unitare (CVM), atunci pentru o
producţie (q) pe care consideră că o va vinde integral, costul total (C) este:
C = CF + CVM · q
 se determină profitul planificat (PP). În condiţiile în care producătorul îşi propune ca rata
profitului în raport cu costurile să fie rp, atunci:
rp
PP = C.
100
 se determină volumul taxei pe valoare adăugată (TVA). Dacă aceasta este de Tx procente,
atunci:
Tx
TVA = (C + PP) .
100
 se determină tariful pe unitatea de produs:
C  PP  TVA
P=
q
Trebuie subliniat, încă o dată, faptul că q reprezintă cantitatea pe care producătorul consideră că
o va vinde pe piaţă şi nu cea efectiv vândută (qV). Condiţia ca profitul realizat să fie mai mare sau egal
cu profitul planificat este:
qV  q
Dacă producătorul nu reuşeşte să vândă producţia sa, deci dacă:
qV  q

atunci profitul planificat nu mai poate fi atins, mai mult chiar, producătorul poate înregistra
pierderi considerabile.
 Metoda pragului de rentabilitate porneşte de la ipoteza unui asemenea tarif, respectiv a unui
asemenea volum al producţiei, care să asigure egalitatea venituri - costuri. Schematic, în figura 7.1 se
prezintă dreptele (în ipoteza dependenţelor liniare dintre costuri, respectiv venituri şi cantitatea vândută)
costului fix (CF), costului variabil (CV), costului total (CT) şi venitului (V).
Observăm că, în condiţiile unui preţ (tarif) dat, cantitatea q'v care asigură egalitatea V = C
corespunde pragului de rentabilitate al producătorului, în sensul că pentru cantităţi q mai mici decât q' v

53
la preţul (tariful) considerat, activitatea producătorului este nerentabilă, în timp ce pentru q  q'v
producătorul va obţine un profit:
PR = V - C  0

Figura 5.1. Determinarea grafică a pragului de rentabilitate

Metoda se poate aplica în două variante:

 determinarea producţiei minime care, la un preţ dat, asigură o activitate rentabilă;
 determinarea tarifului minim care, pentru o anumită producţie, asigură rentabilitatea activităţii.
Dacă ne propunem să identificăm volumul minim al producţiei care asigură rentabilitatea
activităţii atunci, pentru un preţ (tarif) dat P şi pentru V = C, avem:
qv ·P = CF + qv · CVM
de unde:
CF
q'v =
P  CVM
Dacă ne propunem determinarea tarifului minim (P’) care asigură rentabilitatea activităţii pentru
o producţie dată (qv), atunci din:
qv . P = CF + qv . CVM
obţinem:
CF
P' =  CVM
qv

54
  Metoda costului marginal egal cu venitul marginal este cea mai elaborată metodă de
determinare a tarifului serviciilor dintre cele prezentate în cadrul acestui capitol şi este aplicabilă în
condiţiile în care producătorul este un mic monopolist pe piaţa serviciului pe care îl oferă.
Faţă de celelalte metode prezentate, metoda costului marginal egal cu venitul marginal ţine seama
atât de comportamentul consumatorului, cât şi de cel al producătorului raţional.
Comportamentul consumatorului este evaluat prin determinarea elasticităţii cererii în raport cu
tariful (Eq/p):
 q D P
EqD/P= :
qD P
Această relaţie stă la baza determinării unei relaţii cantitative între preţ (P) şi cantitatea cerută pe
piaţă (qD).
Comportamentul producătorului raţional este evidenţiat prin problema de maxim:
(max)PR(q) = V(q)- C(q) = q. P(q)- C(q)
care, aplicând condiţiile de optim de ordinul I:
d / PRq 
0
dq
conduce la relaţia:
dC q  dV q 
 0
dq dq
adică la egalitatea costului marginal cu venitul marginal:
Cmg(q) = Vmg(q)
de unde şi numele metodei
Etapele de determinare a tarifului prin această metodă sunt:
 se determină din datele statistice sau printr-un studiu de piaţă elasticitatea cererii în raport
cu tariful serviciului respectiv;
 din expresia Eq/p se exprimă tariful (P) în funcţie de cantitatea cerută pe piaţă (qD);
 se înlocuieşte P(q) în funcţia de profit;
 se determină cantitatea q* care maximizează profitul producătorului;
 pentru q* obţinut se determină tariful (P*) care asigură maximizarea profitului
producătorului.

55
 5.1.3. Metoda diferenţierii
Metoda diferenţierii este o metodă necantitativă de stabilire a tarifelor, şi este larg utilizată în
tarifarea serviciilor. Metoda constă în stabilirea unor tarife diferenţiate în funcţie de o serie de criterii şi
fără a avea o legătură directă cu costurile implicate de producţia serviciilor respective.
Aplicabilitatea metodei în tarifarea serviciilor este susţinută şi de caracteristicile specifice
serviciilor, precum imaterialitatea şi perisabilitatea, nestocabilitatea. De exemplu, serviciile hoteliere de
cazare sunt total perisabile, în sensul că dacă un hotel are 100 camere şi într-o zi vinde numai 80, restul
de 20 locuri nu mai pot fi recuperate nici a doua zi, nici altădată, indiferent cât de mare ar fi cererea (nu
se poate caza peste capacitate). Într-un astfel de caz, este de acceptat vânzarea camerelor la tarife mici
(dar mai mari decât costurile variabile medii), decât să rămână neocupate (caz în care încasările
corespunzătoare lor vor fi zero).
Din diversitatea criteriilor de tarifare diferenţiată a serviciilor amintim:
 criteriul variaţiei cererii în timp;
 criteriul destinatarului serviciului;
 criteriul modalităţii de cumpărare;
 criteriul frecvenţei cererii;
 criteriul motivaţiei cererii.
 Criteriul variaţiei cererii în timp
Criteriul variaţiei cererii în timp este aplicabil în cazul acelor servicii pentru care cererea
înregistrează evoluţii sezoniere (periodice), de amplitudine mare (cu diferenţe mari între perioadele de
vârf şi cele de extrasezon). În aceste condiţii, se aplică principiul concordanţei dintre nivelul cererii şi
nivelul tarifelor. Conform acestuia, la niveluri mari ale cererii se practică tarife ridicate, iar la niveluri
reduse ale cererii tarife mici.
Acest principiu, pare să contrazică ipoteza comportamentului raţional al consumatorului, care ar
putea duce la concluzia că o creştere de tarif va antrena o scădere a cererii, ori în anumite perioade ale
anului (de exemplu, de sărbătorile de iarnă) lucrurile stau altfel. Am văzut că între factorii cererii se
numără şi gusturile consumatorului, adică satisfacţia pe care utilizatorul o resimte sau o dobândeşte prin
consumarea serviciului respectiv. În cazul sărbătorilor de iarnă, factorul utilitate depăşeşte cu mult
factorul preţ în formarea cererii, astfel încât deşi creşterea preţului imprimă o tendinţă de scădere a cererii,
creşterea foarte mare a utilităţii serviciilor hoteliere în acea perioadă determină o creştere a cererii cu
mult superioară scăderii induse de preţ.
În extrasezon, cererea este relativ mică lucrurile inversându-se, astfel încât în decizia de
cumpărare factorul preţ (tarif) joacă rolul principal şi, în consecinţă, o reducere a tarifelor va determina
56
o creştere a cererii. Din marea varietate a serviciilor, în domeniul serviciilor turistice, principiul
concordanţei dintre nivelul cererii şi nivelul tarifelor este deosebit de larg utilizat atât în ţară, cât şi în
străinătate (a se vedea în acest sens ofertele agenţiilor de turism).
 Principiul diferenţierii după destinatarul (beneficiarul) serviciului
Principiul diferenţierii după destinatarul (beneficiarul) serviciului presupune definirea unor
categorii de beneficiari, structurate după diverse criterii şi practicarea faţă de fiecare categorie a unor
tarife diferenţiate.
O categorie largă de beneficiari de tarife diferenţiate o formează populaţia de vârsta a III-a care
în Uniunea Europeană beneficiază de reduceri sau chiar gratuităţi la o gamă deosebit de largă de servicii.
Şi în România, populaţia de vârsta a III-a beneficiază de tarife reduse pentru unele servicii, însă numărul
şi ponderea acestora este mult mai mică decât în UE. O altă categorie de populaţie care beneficiază de
tarife reduse la diverse servicii o formează populaţia şcolară şi preşcolară.
Trebuie subliniat faptul că tarifele diferenţiate aplicate diverselor categorii de beneficiari nu sunt
întotdeauna mai mici decât tarifele normale. De exemplu, sunt ţări care practică pentru turiştii străini
tarife superioare celor pentru populaţia autohtonă.
 Principiul diferenţierii după modalitatea de procurare a serviciului
Principiul diferenţierii după modalitatea de procurare a serviciului se aplică pe scară foarte largă
în turism, turismul organizat beneficiind de tarife mai mici decât cel neorganizat. Acest principiu se
aplică, de asemenea, şi de o serie de agenţi care vând bunuri aflate în relaţie de complementaritate cu
unul sau mai multe servicii. De exemplu, există unităţi service, precum şi unităţi cu obiect de activitate
ce presupune comercializarea de produse petroliere care, în cazul unui client care cumpără ulei pentru
motor asigură, în aceeaşi unitate, schimbul gratuit al acestuia. Situaţii asemănătoare întâlnim şi în servicii
de developări foto, unde, în cazul în care filmul a fost cumpărat din aceeaşi unitate, destinatarul
serviciului beneficiază de gratuitatea developării filmului.
 Principiul diferenţierii după frecvenţa cererii
Principiul diferenţierii după frecvenţa cererii presupune practicarea unor tarife mai mici atunci
când frecvenţa solicitării serviciului este mare şi tarife mai mari în cazul unei frecvenţe reduse a solicitării
serviciului. În turism, de regulă, „turiştii casei" beneficiază de tarife şi servicii preferenţiale. De
asemenea, principiul este foarte larg aplicat, tarifarea serviciilor de, piaţă destinate în principal populaţiei,
dar şi în cazul unor servicii de piaţă destinate agenţilor economici .
 Principiul diferenţierii după motivaţia cererii

57
 Principiul diferenţierii după motivaţia cererii se aplică, de asemenea, într-o gamă largă de servicii.
De exemplu, sunt forme de transport particulare, la care navetiştii (a căror motivaţie pentru serviciile de
transport este determinată de nevoia de a se deplasa spre şi de la serviciu) beneficiază de tarife de
transport reduse.
De asemenea, tarife diferenţiate găsim în unele unităţi de alimentaţie (restaurante) care practică
pentru prânz (motivaţia fundamentală fiind asigurarea funcţiei de hrănire) tarife mai mici, iar pentru cină
tarife mai mari (motivaţia fiind determinată de funcţia de loisir).

5.2. Tarifarea serviciilor publice

Serviciile publice sunt servicii non-market şi, în consecinţă, tarifarea lor nu mai poate fi
determinată de întâlnirea cererii cu oferta, a raporturilor lor pe piaţă. Deoarece nu există pieţe pentru
aceste servicii, criteriile de tarifare vizează nevoia socială care trebuie satisfăcută, modul de producţie,
împrejurările consumului, modul de consum etc.
În literatura de specialitate, principalele categorii de criterii sunt:
 criterii legate de producţie;
 criterii legate de schimb;
 criterii legate de consum
Criteriile legate de producţie au în vedere cantitatea şi calitatea serviciului precum şi, în unele
situaţii, modul de producţie. Cantitatea tarifată reprezintă unitatea convenţională unitară oferită
consumatorului, unitate care, în funcţie de caracteristicile serviciului respectiv, poate îmbrăca forme
fizice, în cazul în care există un suport material al serviciului sau forma unui "act", în cazul serviciilor
pure.
Calitatea unui serviciu public constituie şi aceasta un element luat în calcul în stabilirea tarifului
acestuia. Spre deosebire de serviciile de piaţă, calitatea nu mai poate fi "amendată" de consumator prin
nealegerea serviciilor anumitor producători. Producătorii de servicii publice, fiind în general în poziţie
de monopol natural, nu sunt interesaţi în mod deosebit de calitate, decât în măsura în care aceasta
constituie un motiv de creştere a tarifului. Pentru limitarea unor astfel de practici, la stabilirea tarifelor
participă nu numai producătorul, ci şi organismul (organismele) de reglementare care încearcă să impună
anumite condiţii minimale privind calitatea serviciilor publice corelate cu condiţii maximale privind
nivelul tarifelor practicate.
Criteriile legate de schimb vizează pe de o parte împrejurările consumului (moment de timp,
localizare geografică etc.), iar pe de altă parte cantităţile consumate.

58
 Criteriile legate de consum au în vedere, în principal, utilizatorul şi caracteristicile acestuia
(vârstă, venituri, categoria socio-profesională etc.)
La stabilirea efectivă a tarifelor serviciilor publice se pot utiliza metode cantitative, de exemplu
metoda pragului de rentabilitate, cu deosebirea că nu mai este luată în calcul categoria economică de
profit. Practic, în cazul serviciilor publice metodele cantitative sunt aplicate corelat cu metoda
diferenţierii pe baza criteriilor specifice acestor servicii.
În prezent, în tarifarea serviciilor publice se confruntă cu două tendinţe contradictorii, de
uniformizare şi de diferenţiere, prezentate sintetic în figura 7.3.

Dimensiunea asupra
Tendinţa de uniformizare căreia se face Tendinţa de diferenţiere
alegerea tarifară

Tarife forfetare sau Criteriu legat Tarife pe tranşe

proporţionale cu de cantitate (degresive sau
cantităţile progresive)

Criteriu legat Cererea de servicii

Serviciu unic de calitate sau multiple diferenţiate
localizare

Tarife identice Criteriu legat Discriminarea după

pentru toţi de utilizator utilizator

Figura 5.3. Tendinţe în tarifarea serviciilor publice

5.3. Valoarea adăugată de servicii

Valoarea adăugată (brută) este soldul contului de producţie şi măsoară excedentul valorii
bunurilor sau a serviciilor produse peste valoarea bunurilor şi serviciilor consumate pentru producţie.
Practic, valoarea adăugată reprezintă valoarea nou creată în procesul de producţie.
5.3.1. Aspecte privind determinarea valorii adăugate de servicii
La nivel sectorial, valoarea adăugată (VA) se obţine ca diferenţă între produsul global (PG) şi
consumul intermediar (CI) astfel încât, într-un anumit interval de timp (notat de exemplu cu t0), avem
relaţia:

59
 VA0 = PG0 – CI0 = QPGo· PPGo - QCIo ·PCIo
unde: QPGo - cantitatea produsului global înregistrată în perioada de bază;
PPGo - preţul unitar agregat al produsului global din perioada de bază;
QCIo - cantitatea consumului intermediar din perioada de bază;
PCIo - preţul unitar agregat al consumului intermediar din perioada de bază.
Dacă la nivel de întreprindere care acţionează pe piaţă, calculul valorii adăugate nu pune probleme
deosebite, în cazul anumitor categorii de servicii (serviciile gratuite) şi pe ansamblul sectorului
serviciilor evidenţierea valorii adăugate şi a contribuţiei serviciilor la crearea PIB este pe cât de
dificilă, pe atât de controversată.
De exemplu, dacă notăm cu QM cantitatea serviciilor marfă consumată într-o anumită perioadă la
nivelul unui spaţiu economic şi cu QG cantitatea serviciilor gratuite (finanţate de la buget) consumate
atunci, în perioada respectivă, cantitatea totală de servicii consumate va fi:
Q = QM + QG
Categoric, consumul a avut efecte economice şi sociale care s-au manifestat în perioada analizată,
precum şi efecte care se vor propaga în perioadele următoare. În acelaşi timp, producerea serviciilor a
presupus consumuri intermediare CIM şi CIG.
Dacă ne propunem să calculăm valoarea adăugată de servicii, atunci, aplicând metodologia de
calcul "clasică" obţinem:
VA0 =QM · PQM + QG · PQG -(CIM · PCIM + CIG · PCIG)
Cum QG este cantitatea de servicii gratuite, PQG = 0 şi:
VA0 =QM · PQM - CIM · PCIM - CIG · PCIG
Analizând ultima relaţie, observăm că această procedură de calcul nu numai că elimină contribuţia
serviciilor gratuite QG la crearea PIB, ci duce şi la diminuarea valorii adăugate a celorlalte categorii de
servicii cu valoarea consumurilor intermediare ocazionate de producerea serviciilor gratuite (CIG · PCIG
).
O altă problemă care constituie un subiect de dezbatere este evoluţia în timp a valorii
adăugate de servicii. Sunt puncte de vedere care, plecând de la caracteristicile serviciilor, în special
de la imaterialitatea acestora, consideră că valoarea adăugată de servicii se poate calcula numai în
preţuri curente, astfel încât având două perioade distincte (notate t 0 şi t1 ) valorile adăugate
corespunzătoare vor fi:
VA0 = PG0 – CI0
VA1 = PG1 – CI1

60
 Mai mult, se susţine că între cele doua valori nu există a legătură care să le asigure
comparabilitatea. Serviciile medicale private ar putea fi privite în acest mod.
Pe de altă parte, sunt puncte de vedere potrivit cărora în măsura în care există un suport
material sau este posibilă exprimarea producţiei de servicii sub o formă fizică este posibilă
evaluarea valorii adăugate şi în preţuri comparabile.
În aceste condiţii, este asigurată deductibilitatea valorii adăugate din perioada de bază (VA 0),
pornind de la valoarea adăugată în perioada curentă (VA1) prin deflaţie, precum şi deductibilitatea valorii
adăugate din perioada curentă (VA1) pornind de la valoarea adăugată din perioada de bază (VA0) prin
metoda extrapolării.

5.3.2. Metode de evaluare în preţuri comparabile a valorii adăugate

Pentru evaluarea valorii adăugate în preţuri comparabile se utilizează două metode: extrapolarea
şi deflaţia.
Vom considera două perioade, perioada de bază şi perioada curentă (figura 7.4).

Figura 7.4. Determinarea valorii adăugate

Metoda extrapolării permite determinarea valorii adăugate din perioada curentă exprimate în
preţuri comparabile pornind de la datele perioadei de bază.
Extrapolarea poate fi simplă şi dublă. Extrapolarea simplă se utilizează în cazul în care nu avem
informaţii decât despre evoluţia producţiei globale sau despre evoluţia consumului intermediar.

61
  dacă sunt cunoscute QPG0 şi QPG1 atunci:
QPG1
I QPG 
OPG0

iar:
 VA0 .I QPG
QPG
VAC1

 dacă sunt cunoscute QCI0 şi QCI1 atunci:

QCI 1
I QCI 
OCI 0

iar:
 VA0 .I QCI I
QCI
VAC1

Extrapolarea dublă se aplică atunci când dispunem de informaţii complete (cunoaştem atât
evoluţia produsului global, cât şi a consumului intermediar). În acest caz:
VAC1E= QPG0 . IQPG + QCI0 . IQCI

 Metoda deflaţiei
Metoda deflaţiei permite determinarea valorii adăugate VACI pornind de la valoarea adăugată a
perioadei curente (exprimată în preţuri curente), prin eliminarea influenţei inflaţiei. În funcţie de
informaţia de care dispunem, se poate aplica metoda deflaţiei simple sau duble.
Deflaţia simplă se aplică atunci când avem informaţii numai despre evoluţia uneia din cele două
preţuri implicate (al produsului global sau al consumului intermediar).
 dacă sunt cunoscute PPG0 şi PPG1 atunci:
PPG1
I PPG 
PPG 0
iar:
VA1

PPG
VAC1
I PPG

 dacă sunt cunoscute PCI0 şi PCI1 atunci:

PCI 1
I PCI 
PCI 0
iar:
VA1

PCI
VAC1
I PCI

62
 Deflaţia dublă se aplică atunci când avem informaţii complete privind evoluţia preţurilor. În acest
caz:
QPG1 QCI 1
VAC1  
D

I PPG I PCI

În fine, subliniem importanţa calităţii şi a completitudinii informaţiilor asupra valorii adăugate în

preţuri comparabile. Astfel, în cazul în care dispunem de informaţii complete:
VAC1  VAC1 D
E

În toate celelalte cazuri, valorile calculate pot fi numai întâmplător egale şi aceasta deoarece iau
în considerare numai parţial modificările suferite de indicatorii consideraţi de la o perioadă de timp la
alta.

CAPITOLUL VI: EFICIENŢA ÎN SERVICII

6.1.Conţinutul şi particularităţile eficienţei în sfera serviciilor

Activitatea economică este supusă principiului raţionalităţii. Prin raţionalitate se înţelege dorinţa
agenţilor economici de a-şi atinge scopul propus cu un efort cât mai mic, eficienţa economică fiind forma
concretă pe care o îmbracă raţionalitatea în domeniul activităţii economice.
Ca urmare, pentru a se dezvolta şi a supravieţui în condiţii de concurenţă, firma trebuie să
desfăşoare o activitate rentabilă, care să se soldeze cu rezultate financiare (Rf) favorabile cât mai mari.
Rezultatele financiare, respectiv eficienţa economică, reprezintă diferenţa dintre venituri (V) şi cheltuieli
(Ch). Astfel:
1 dacă V > Ch => Rf = V – Ch > 0 => profit sau beneficiu;
2 dacă V < Ch => Rf = V – Ch < 0 => pierdere.
Firma trebuie să-şi stabilească strategia şi tactica astfel încât, prin măsuri sistematice pe termen
scurt, mediu şi lung, să acţioneze asupra creşterii veniturilor (a încasărilor) şi asupra reducerii
cheltuielilor.
Profitul se determină ca diferenţă între volumul încasărilor (preţul de vânzare ori cantitatea
vândută) şi volumul plăţilor efectuate (costul producerii bunului / prestării serviciului ori cantitatea).
Prb  Ch
sau
Prb   qv  p   (qv  c)

63
unde: Prb – profit brut; qv – cantitatea vândută; p – preţul de vânzare; c – costul producerii bunului /
prestării serviciului.
Profitul se formează din profit obişnuit, normal sau ordinar, iar uneori şi din supraprofit sau profit
de monopol. Profitul obişnuit (normal sau ordinar) este considerat, de orice agent economic, a fi suficient
pentru a-şi continua activitatea, în timp ce supraprofitul sau profitul de monopol este considerat a fi peste
cel normal. Aşa cum s-a mai subliniat şi în capitolele anterioare, monopolul este o situaţie specifică
agenţilor economici care dispun de anumite condiţii naturale sau economice, folosindu-se de acestea
pentru a obţine un profit mai mare decât cel normal, printr-o concurenţă imperfectă.
Ca şi celelalte forme de venit, profitul se constituie pe baza unui proces care face legătura între
factorii de producţie şi rezultatele obţinute prin folosirea lor.
Acest proces, prin natura sa, face şi legătura între două pieţe distincte: piaţa rezultatelor
(ieşirilor), în cadrul căreia firmele care obţin bunuri şi servicii participă ca ofertanţi ce se întâlnesc cu
cererile clienţilor, şi piaţa factorilor de producţie (intrărilor), în care aceleaşi firme acţionează ca
purtători ai cererii, întâlnindu-se cu ofertanţii de factori.
Astfel, agenţii economici, posesori de factori de producţie, prin utilizarea factorilor obţin produse
(bunuri sau servicii) în funcţie de cererile clienţilor. Prin vânzarea acestora, din rezultate obţine un venit
proporţional contribuţiei sale în activitatea economică respectivă. Veniturile astfel formate, prin
intermediul preţurilor pieţei, sunt folosite de către agenţii economici, direct sau indirect, pentru
cumpărarea de mijloace de producţie sau de consum, reluându-se astfel ciclul.
Eficienţa activităţii agenţilor economici este atât rezultatul condiţiilor de formare a ofertei –
concretizate în costurile de producţie şi în calitate –, cât şi al raportului cererii faţă de ofertă pe piaţă –
concretizată în nivelul şi evoluţia preţurilor de vânzare şi veniturile consumatorilor1.
Eficienţa economică agregată sau totală se împarte în eficienţă tehnică şi eficienţă de alocare.
Eficienţa tehnică este echivalentă cu noţiunea de productivitate parţială sau totală şi se
calculează ca raport între nivelul ieşirilor (output-uri) şi volumul intrărilor (input-uri).
Eficienţa de alocare presupune combinarea optimă a factorilor de producţie (mixul de input-uri).
Combinarea factorilor de producţie utilizaţi de către agenţii economici, trebuie să asigure obţinerea
bunurilor sau serviciilor necesare cu consumuri minime de factori de producţie. Eficienţa combinării şi
utilizării factorilor de producţie depinde, printre altele, şi de abilitatea întreprinzătorului, şi este o condiţie
importantă datorită caracterului relativ limitat al factorilor de producţie şi al scumpirii acestora.

1
Ghiţă P.T. (coordonator), Economie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 106.

64
 Eficienţa serviciilor are şi anumite efecte: efecte directe (sunt asociate fiecărei componente a
activităţii sau fiecărui factor de producţie utilizat), efecte multiplicatoare sau indirecte (presupun
influenţarea pozitivă sau negativă a activităţii altor sectoare sau unităţi economice) şi efecte mediate
(determinate, în principal, de contribuţia şi implicarea utilizatorilor).

6.2. Criterii de evaluare şi indicatori de exprimare a eficienţei

Deşi evaluarea eficienţei în sectorul serviciilor este greu de realizat datorită caracterului imaterial,
toate deciziile luate, atât la nivel micro, cât şi macroeconomic trebuie fundamentate pe analiza diagnostic
a rezultatelor înregistrate. Astfel, principalele criterii de evaluare a eficienţei în sectorul serviciilor, din
punct de vedere economic şi social, sunt:
 rentabilitate;
 nivelul costurilor;
 eficienţa utilizării factorilor de producţie;
 eficienţa investiţiilor;
 eficienţa socială.

6.2.1. Rentabilitatea
Ţinând cont de faptul că profitul constituie raţiunea de a fi a unei firme, în economia de piaţă,
rentabilitatea este dată de raportul dintre preţurile cu care sunt vândute mărfurile / prestate serviciile şi
costul de obţinere al acestora.
Pentru a determinarea rentabilităţii este importantă cunoaşterea pragului minim al rentabilităţii,
respectiv punctul în care nu se mai obţine profit, rentabilitatea transformându-se în pierderi. Pragul
minim (punctul de echilibru) al rentabilităţii este dat de egalitatea dintre volumul încasărilor firmei din
activitatea depusă şi volumul costurilor efectuate pentru obţinerea încasărilor respective.
Rentabilitatea este exprimată prin doi indicatori de bază (mărimea absolută şi mărimea relativă).
Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată prin profit, iar cea relativă prin rata rentabilităţii.
Calculele de rentabilitate se utilizează atunci când la numărător avem profitul brut sau net, iar la
numitor cheltuieli aferente acestuia (profitului brut sau net). Prin analiza structurală a rezultatului
exerciţiului se înţelege descompunerea acestuia în elemente componente, în timp ce pentru profit analiza
poate fi efectuată din mai multe puncte de vedere.
● rezultatul exploatării, care se determină ca diferenţă între veniturile din exploatare şi
cheltuielile de exploatare:

65
 Re  Ve  Che
unde: Re – rezultatul exploatării; Ve – venituri din exploatări; Che – cheltuieli de exploatare.
● rezultatul financiar, se calculează ca diferenţă între veniturile financiare şi cheltuielile
financiare:
R f  V f  Ch f

unde: Rf – rezultatul financiar; Vf – venituri financiare; Chf – cheltuieli financiare.

● rezultatul curent al exerciţiului, se obţine însumând rezultatul exploatării cu rezultatul
financiar:
Rc  Re  R f

sau se poate obţine ca diferenţă între veniturile curente şi cheltuielile curente:

Rc  Vc  Chc
unde: Rc– rezultatul curent al exerciţiului; Vc– venituri curente; Chc – cheltuieli curente.
● rezultatul excepţional al exerciţiului, este un rezultat întâmplător, neavând caracter de
regularitate şi se determină ca diferenţă între veniturile excepţionale şi cheltuielile excepţionale ale
perioadei:
Rexc  Vexc  Chexc
unde: Rexc – rezultatul excepţional al exerciţiului; Vexc – venituri excepţionale; Chexc – cheltuieli
excepţionale.
În această categorie se includ veniturile şi cheltuielile legate de capital (cedare de active) şi cele
de gestionare incorectă a bunurilor (amenzi, penalităţi, donaţii – încasate sau plătite).
● rezultatul brut (rezultatul exerciţiului înaintea impozitării), este format din rezultatul curent
şi cel excepţional al exerciţiului:
Rb  Rc  Rexc
sau se poate determina ca diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile totale aferente acestora:
Rb  Vt  Cht
unde: Rb – rezultatul brut; Vt – venituri totale; Cht – cheltuieli totale.
● rezultatul net (rezultatul impozabil sau fiscal), se determină cu relaţia:
Rn  Rb  I pr (alte deduceri )

unde: Rn – rezultatul net; Rb – rezultatul brut; Ipr – impozit pe profit.

● marja comercială (adaosul comercial), este diferenţa între cifra de afaceri aferentă vânzării de
mărfuri şi costul de cumpărare al mărfurilor vândute:

66
 M c  Vz mf  Chmf

unde: Mc – marja comercială; Vzmf – cifra de afaceri aferentă vânzării mărfurilor; Chmf – costul de
cumpărare al mărfurilor vândute.
Se calculează la firmele cu activitate de comerţ.
● producţia exerciţiului, măsoară volumul global al activităţii desfăşurate:
Qex  Qv  Qs  Qimob
unde:
Qex – producţia exerciţiului; Qv – cifra de afaceri;Qs – producţia stocată (finită + execuţie); Qimob
– producţia imobilizată.
● valoarea adăugată, este redată de diferenţa dintre volumul global al activităţii (producţia
exerciţiului) şi consumurile intermediare ale acesteia:
V . A.  (Qex  M c )  Chi
unde:
V.A. – valoarea adăugată
Chi – consumurile intermediare
● excedentul brut al exploatării, care reflectă rezultatul brut al firmei determinat numai de
activitatea de exploatare, el nefiind influenţat de sistemul de amortizare, de aprovizionare, de politică
fiscală sau de modul de distribuire a dividendelor. Acesta este redat de formula:
EBE  V . A.  Sv e  Chs  Chimp / tx / as exclusiv I pr , TVA

unde: EBE – excedentul brut al exploatării; Sve – subvenţii de exploatare primite; Chs – cheltuieli cu
salariile; Chimp/tx/as – cheltuieli cu impozite / taxe / asimilate; Ipr – impozit pe profit (impozit direct); TVA
– impozit indirect.
În ceea ce priveşte indicatorii relativi, aceştia sunt mai expresivi şi se referă la rata rentabilităţii
care poate fi:
● rata rentabilităţii economice, care este definită ca fiind raportul dintre rezultatul exerciţiului
înainte de impozitare şi capitalul permanent:
Pb
re   100
K .P.
sau
Pe
re   100
Ae

67
unde: re – rata rentabilităţii economice; Pb – profitul brut; K.P. – capital permanent; Pe – profitul din
exploatare; Ae – active din exploatare
● rata rentabilităţii financiare, este dată de raportul dintre profitul net şi capitalul propriu:
Pn
rf   100
Kp

unde: rf – rata rentabilităţii financiare; Pn – profitul net; Kp – capital propriu.

● rata rentabilităţii resurselor consumate, stabilită ca raport între rezultatul aferent cifrei de
afaceri şi costul producţiei vândute:
Pb
rCs   100
Cp

unde: rCs – rata rentabilităţii resurselor consumate; Pb – profitul brut; Cp – costuri de producţie.
● rata rentabilităţii capitalului avansat sau ocupat, stabilită ca raport între rezultatul curent al
exerciţiului şi capitalul avansat:
Rc
ra   100
A f  Ac

unde: ra – rata rentabilităţii capitalului avansat; Rc – rezultatul curent al exerciţiului; Af – active fixe; Ac
– active circulante.
● rata rentabilităţii comerciale (rentabilitatea veniturilor), este dată de raportul dintre
rezultatul aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri:
Pb
rv   100
C. A.
unde: rv – rata rentabilităţii comerciale / a veniturilor; Pb – profitul brut; C.A. – cifra de afaceri.
Rentabilitatea activităţii economice, prin intermediul tuturor factorilor de producţie utilizaţi şi
consumaţi pentru realizarea sa, exprimă eficienţa acesteia.

6.2.2. Nivelul costurilor

Agenţii economici, în procesul de producţie, se bazează pe utilizarea factorilor de producţie.
Astfel, costul de producţie se obţine prin consumul de factori de producţie implicat de obţinerea bunurilor
şi serviciilor necesare pieţei.
Mărimea costului de producţie poate fi privită pe întreaga producţie pe care o realizează o firmă
(de exemplu, costul total al produselor culinare dintr-o unitate de alimentaţie publică) sau pe unitatea de
produs (de exemplu, costul ce revine pe o cameră de hotel).

68
 Mărimea costului pentru întreaga producţie se determină ca produs între costul unitar şi cantitatea
de produse obţinute, respectiv servicii prestate; în timp ce mărimea costului pe unitatea de produs se
determină ca raport între costul întregii producţii şi cantitatea totală de produse.
Din punct de vedere al diferitelor cheltuieli de producţie, în condiţiile economiei de piaţă,
costurile pot fi clasificate astfel:
● costul global, presupune ansamblul costurilor corespunzătoare unui anumit volum al
producţiei, şi care se împarte în:
● costul fix (CF), reprezentat de totalitatea cheltuielilor care sunt independente de
volumul producţiei (chirii, dobânzi, asigurări, cheltuieli de întreţinere, amortizarea capitalului fix etc.);
● costul variabil (CV), defineşte totalitatea cheltuielilor care variază în funcţie de
cantitatea de produse obţinute.
Unele cheltuieli variabile se modifică strict proporţional cu producţia, altele nu se modifică strict
proporţional cu producţia.
● costul total (CT), definit ca suma costurilor fixe şi variabile (CT = CF + CV).
● costul marginal (Cmg), desemnează suplimentul de cost necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de produs sau prestării unui serviciu:
CT
Cmg 
Q
unde: Cmg – costul marginal; CT – costul total; Q – cantitatea de produse obţinute.
● costurile medii sau unitare, reprezintă costurile pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect
util şi se calculează pentru CF, CV, CT.
În paragrafele de mai sus au fost prezentate niveluri absolute ale costurilor. De asemenea, se mai
poate determina şi nivelul relativ al cheltuielilor. Acesta se determină prin modelul de calcul al analizei
factoriale privind cheltuielile la 100 sau 1.000 lei cifră de afaceri, şi este redat cu ajutorul formulelor:

C (100) 
 q v  c
 100
 q v p 
sau

C (1000) 
 q v  c
 1000
 q v p 
unde: C(100), C(1000) – cheltuieli la 100, respectiv 1.000 lei cifră de afaceri; qv – cantitatea vândută; p -
preţul mediu de vânzare; c – costul producerii bunului / prestării serviciului.

69
 6.2.3. Eficienţa utilizării factorilor de producţie
Factorii de producţie reprezintă ansamblul elementelor care participă la producerea bunurilor şi
serviciilor. Ei sunt legaţi de resurse şi reprezintă acele resurse atrase şi consumate în producerea bunurilor
şi serviciilor. Fiecare factor apare ca unitate a unor aspecte cantitative şi calitative. Pe măsura dezvoltării
societăţii, a fost posibilă creşterea producţiei de bunuri şi servicii, prin utilizarea unor cantităţi mari de
factori, prin îmbunătăţirea calităţii şi prin creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie.
Activitatea agenţilor economici, fiind caracterizată prin raţionalitate economică, trebuie să
îndeplinească două condiţii: utilizarea deplină şi eficientă a resurselor.
Eficienţa cu care sunt folosite resursele se exprimă în sensul cel mai general prin productivitatea
sau randamentul factorilor de producţie; aceasta se determină prin raportul dintre rezultatele obţinute şi
eforturile depuse2.
În general, nivelul productivităţii este calculat ca raport între bunurile economice obţinute şi
factorii de producţie implicaţi în realizarea lor, fiind determinat după relaţia:
Q
W
Fi
unde: W – nivelul productivităţii; Q – efectul / rezultatul (bunurile economice obţinute), este exprimat
ca volum şi/sau ca valoare a producţiei, în unităţi fizice, respectiv în unităţi materiale; Fi – efortul depus
(factorii de producţie utilizaţi), este exprimat ca volum şi/sau ca valoare a producţiei, în unităţi fizice,
respectiv în unităţi monetare.
Nivelul productivităţii se determină pe economia naţională, pe ramură şi pe firmă. În teoria şi
practica economică sunt „consacrate” două forme fundamentale ale productivităţii: productivitatea
parţială şi productivitatea globală.
Productivitatea parţială exprimă producţia ce se obţine pe un factor de producţie, ceilalţi factori
fiind constanţi, în timp ce productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de
producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat.
Productivitatea, atât parţială, cât şi globală, se determină ca productivitate medie şi ca
productivitate marginală.
Productivitatea medie se determină ca raport între producţia totală (ΔQ) şi cantitatea totală a
factorilor de producţie luaţi parţial sau global (ΔL; ΔK; ΔP; ΔL+ΔK+ΔP). În cazul producţiei de servicii
principalii factori de producţie sunt factorul muncă (ΔL) şi factorul capital (ΔK). În aceste condiţii putem
determina:

2
Dobrotă N. (coordonator), Economie politică, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1992, pag. 136.

70
 ● productivitatea medie a muncii, exprimă randamentul mediu al factorului muncă, şi se
determină ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp (ΔQ) şi cantitatea totală de
muncă utilizată (ΔL) (care poate fi exprimată prin numărul salariaţilor, numărul orelor de muncă):

WLm 
Q
L
● productivitatea medie a capitalului, care exprimă eficienţa medie a capitalului utilizat, şi se
determină ca raport între producţia totală (ΔQ) şi capitalul tehnic utilizat (ΔK):

WKm 
Q
K
● productivitatea medie globală a factorilor de producţie, se determină ca raport între
rezultatul total obţinut (Q), şi totalul factorilor de producţie utilizaţi (L+K).
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia sau
a tuturor factorilor de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt constanţi. Astfel, se pot determina
şi analiza:
● productivitatea marginală a muncii, exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate
a factorului muncă, şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi variaţia cantităţii
de muncă utilizată (ΔL):
Q
W Lmg 
L
● productivitatea marginală a capitalului, exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o
unitate a factorului capital, şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi variaţia
absolută a capitalului tehnic utilizat (ΔK):
Q
W Kmg 
K
● productivitatea marginală globală, exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate
a tuturor factorilor de producţie, şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi
variaţia absolută agregată a tuturor factorilor de producţie (ΔL+ΔK).
Deoarece factorul muncă are rolul cel mai important în ansamblul factorilor de producţie,
productivitatea muncii, medie şi marginală, deţine rolul central deşi, în economiile moderne, metodele
de determinare şi evaluare a nivelului şi dinamicii productivităţii sunt din ce în ce mai diversificate.

6.2.4. Eficienţa investiţiilor

71
 În sens larg, noţiunea de investiţii cuprinde totalitatea cheltuielilor sau alocărilor de fonduri de la
care se aşteaptă venituri viitoare. În sens restrâns, investiţiile reprezintă cheltuielile efectuate pentru
lucrări de construcţii, de instalaţii şi de montaj, pentru achiziţionarea de utilaje, mijloace de transport,
alte cheltuieli destinate creării de noi mijloace fixe, pentru dezvoltarea, modernizarea, reconstrucţia celor
existente, precum şi valoarea serviciilor legate de transferul de proprietate al mijloacelor fixe existente
şi al terenurilor.
Pentru o întreprindere, eficienţa investiţiilor este foarte importantă, aceasta arătând dacă un
proiect trebuie sau nu trebuie să fie aplicat. Raportul dintre rezultatele sau efectele obţinute din exploatare
şi eforturile sau cheltuielile de investiţii reflectă eficienţa investiţiilor. Investiţiile au rezultate materiale,
valorice şi sociale.
Indicatorii eficienţei investiţiilor, ca orice alt indicator de eficienţă, se calculează ca raport între
efecte (venituri) şi eforturi (cheltuieli). Aceşti indicatori trebuie să permită compararea mai multor
variante de proiecte pentru investiţie, în vederea alegerii celei optime, şi compararea cu variante de
investiţii din aceeaşi ramură sau din alte ramuri.
Indicatorii cei mai potriviţi care exprimă eficienţa investiţiilor şi care se folosesc pe plan mondial
sunt cei care se bazează pe calcule de actualizare. Între aceşti indicatori menţionăm3:
● indicatorul global general de eficienţă a investiţiilor, reprezintă raportul dintre veniturile
actualizate şi costurile actualizate:
n

V
i 1
i
a

E n
, E 1
 Ch
i 0
i
a

unde: V i a - veniturile actualizate; Chia - costurile actualizate.

Veniturile şi costurile actualizate se determină prin înmulţirea veniturilor şi costurilor
neactualizate cu coeficientul de actualizare. Coeficientul de actualizare se determină cu relaţia:
1
1  d n
unde n reprezintă numărul de ani, iar d reprezintă rata de actualizare, care poate fi reprezentată de rata
medie de rentabilitate din economie, de costul mediu ponderat al capitalului sau de rata medie a dobânzii
de piaţă (inclusiv prima de risc).

3
Adochiţei M., Adochiţei A., Finanţele întreprinderii în economia de piaţă, Tipografia Mitrea, Piatra Neamţ, 1993, pag. 62-
63.

72
 ● beneficiile actualizate  B  sau profiturile (fluxul de numerar), calculate ca diferenţă între
i
a

veniturile actualizate şi cheltuielile actualizate:

B i
a
 Vi a   Chia

● rata actualizată a rentabilităţii (ra), se determină ca raport între beneficiile actualizate şi

cheltuielile actualizate:

ra 
B i
a

 100
 Ch i
a

ra > 0
● valoarea actuală netă, calculată ca diferenţă între suma fluxurilor anuale pozitive (veniturile
nete actualizate, exclusiv cheltuielile iniţiale de investiţii) şi cheltuielile iniţiale de investiţii:
Fi
VAN    Ch0
1  d n
unde:
VAN – valoarea actuală netă; Fi – fluxurile anuale pozitive, şi cuprind în principal profitul şi
amortizarea (amortizarea este cheltuială, nu intră în profit, dar este la dispoziţia firmei); d – rata de
actualizare; Ch0 – cheltuielile iniţiale de investiţii.
● rata valorii actuale nete (rVAN):
VAN
rVAN   100
Ch0
● termenul de recuperare a investiţiei (TR), are în vedere criteriul lichidităţii, conform căruia
lichiditatea financiară reprezintă perioada de timp în ani, la capătul căreia investiţia iniţială va fi
recuperată în întregime, ca urmare a cumulării fluxurilor anuale pozitive (F), generat de proiectul de
investiţii.
Ca urmare, această metodă urmăreşte minimizarea termenului de recuperare.
Termenul de recuperare se determină astfel:
- în cazul în care fluxurile anuale pozitive sunt egale:
F1  F2  ............  Fn  F

Ch0
TR 
F
- în cazul în care fluxurile anuale pozitive sunt inegale, termenul de recuperare se determină prin
însumarea (cumularea) an de an a fluxurilor până se ajunge la valoarea iniţială a investiţiei, moment în
care se aplică un calcul de interpolare.
73
 Acest indicator prezintă dezavantajul că nu ia în considerare veniturile pe care le poate produce
investiţia după recuperarea integrală a valorii investiţiei.
● cursul de revenire net actualizat (CRNA) sau Testul Bruno, calculat ca raport între
cheltuielile actualizate exprimate în lei şi valoarea actuală netă exprimată în valută:

CRNA 
 Ch (lei ) a

V (valută)
a

Se aplică la firmele cu comerţ internaţional.

Rezultatul / cursul obţinut se compară cu cursul oficial de schimb (COS):
- dacă CRNA > COS  proiectul se respinge;
- dacă CRNA < COS  proiectul se acceptă.
● rata internă de rentabilitate (R) este expresia criteriului rentabilităţii şi este o regulă generală.
Astfel, rata internă de rentabilitate trebuie să fie mai mare decât costul capitalului total, şi se determină
pe baza calculului de actualizare aplicat fluxurilor anuale pozitive:
Fn
Ch0  
1  R n
Întâlnim două metode de calcul:
- în cazul în care fluxurile anuale pozitive sunt egale, ecuaţia devine:

1  Rn  1  Ch0
R  1  R 
n
F
- în cazul în care fluxurile anuale pozitive sunt diferite, se aplică următorul procedeu:
Fn Fn
● ecuaţia iniţială Ch0   se transformă în funcţia f *  ( R)    Ch0 , ştiind
1  R n 1  R n
că f ( R)  0 ;
● R-ul este soluţia ecuaţiei anterioare, care se determină printr-un procedeu de interpolare
(metoda coardei):
f Rmin 
R  Rmin  Rmax  Rmin  
f Rmax   f Rmin 
Creşterea eficienţei presupune îmbunătăţirea activităţii tuturor factorilor care participă la
realizarea programelor de investiţii. Eficienţa investiţiilor depinde de o serie de factori, ca de exemplu
costurile de producţie şi volumul vânzărilor. Astfel, cu cât investiţiile şi cheltuielile de exploatare vor fi
îndreptate asupra unor vânzări mai ridicate, costurile unitare de producţie vor fi mai scăzute. Din acest

74
punct de vedere sunt necesare analize strategice, ţinând cont de faptul că, în funcţie de vânzări şi de
concurenţă, necesarul de investiţii şi rentabilitatea sunt diferite.

6.2.5. Eficienţa socială

Eficienţa socială presupune rezultatele activităţii de servicii din punct de vedere al consumatorului. Astfel,
eficienţa socială se referă la gradul de satisfacere a trebuinţelor, precum şi la nivelul calitativ al serviciilor,
încercându-se o apropiere între nivelul serviciilor oferite şi nivelul aşteptat de consumatori.
Calitatea nu este ceva absolut, un serviciu fiind perceput ca fiind de calitate, dar exprimat pe niveluri total
diferite, în funcţie de client. În momentul în care aşteptările clientului vor fi satisfăcute, de natură obiectivă sau
subiectivă, acesta apreciază calitatea produsului. În domeniul serviciilor, spre deosebire de bunurile materiale,
evaluarea calităţii unui serviciu poate fi definitivată după consumarea lui, existând pericolul ca, în cazul unor
abateri sau erori, doar clientul să le înregistreze, ele neputând fi astfel corectate. Calitatea nu se referă numai la
produsul sau serviciul unei firme, ci la ansamblul relaţiilor clientului cu firma respectivă.
Pentru măsurarea nivelului de saturaţie al clientului, L.S. Simon propune cinci criterii: gradul de
anticipare a nevoilor clientului, gradul de precizie în definirea conţinutului serviciului, gradul de satisfacere a
cererii de servicii, gradul de promptitudine cu care răspunde la situaţii de urgenţă şi gradul de eficienţă în
rezolvarea problemelor privind serviciul.
Aspecte parţiale ale eficienţei sociale a serviciilor pentru populaţie, pe ansamblu, sau pe anumite ramuri
ale acestora (comerţ, învăţământ, sănătate, cultură, transport etc.) mai pot fi exprimate cu ajutorul unor indicatori
cum ar fi4:
 numărul de unităţi (comerciale, de învăţământ, sănătate, biblioteci, muzee, teatre etc.) la 1.000 de
locuitori;
 număr de locuitori ce revin la un pat de spital şi la un medic;
 număr de studenţi la 100.000 de locuitori;
 timpul necesar pentru efectuarea cumpărăturilor, timpul „cheltuit” de populaţie pentru transport etc.

APLICAŢII PRACTICE

PREVIZIUNEA MODIFICĂRILOR STRUCTURALE CU AJUTORUL METODEI

LANŢURILOR MARKOV
Metoda lanţurilor Markov poarte fi folosită pentru a analiza şi previziona modificările structurale
ale unui indicator (cum ar fi structura populaţiei ocupate pe sectoare ale economiei, structura cheltuielilor

4
Ioncică M., op. Cit., pag. 362

75
de consum, structura contribuţiei sectoarelor la crearea PIB etc.) pe lângă celelalte metode statistice
consacrate (metoda indicelui mediu de dinamică, a ritmului mediu, a trendului liniar, parabolic sau
exponenţial).
Aplicarea metodei lanţurilor Markov comportă mai multe etape (4). Pentru evidenţierea acestora
se va considera următorul studiu de caz:

Problema 1. Structura cheltuielilor băneşti de consum ale gospodăriilor din România a evoluat astfel:
Anii Cheltuieli cu Cheltuieli cu Cheltuieli cu
produse alimentare produse servicii (S)
(A) nealimentare (NA)
1999 40,5 34,0 25,5
2000 41,3 31,8 26,9
2001 42,2 30,7 27,1

Etapa I: Calcularea matricilor de tranziţie (de trecere dintr-o stare în alta). Se calculează (n-1) matrici
de tranziţie, unde n reprezintă numărul de ani pentru care există date.
Prima matrice de tranziţie evidenţiază modificările în structura cheltuielilor de consum în 2000
faţă de 1999. La intersecţia dintre linii şi coloane se ia cea mai mică valoare, rezultând „diagonala
fidelităţii”. Diferenţele obţinute prin compararea valorilor de pe coloană şi linie cu cele de pe diagonala
fidelităţii se repartizează în cadrul matricei.
Prima matrice de tranziţie este următoarea:

A NA S 1999
A 40,5 0 0 40,5
NA 0,8 31,8 1,4 34,0 2,2
S 0 0 25,5 25,5
2000 41,3 31,8 26,9 100
0,8 1,4

Rezultatele obţinute indică faptul că în 2000 faţă de 1999 ponderea cheltuielilor cu produsele
alimentare a crescut cu 0,8% şi a celor cu servicii cu 1,4%, iar ponderea cheltuielilor cu produse
nealimentare a scăzut cu 2,2% în structura de consum a gospodăriilor.
A doua matrice de tranziţie este următoarea (calculul urmează acelaşi algoritm):

A NA S 2000
A 41,3 0 0 41,3
NA 0,9 30,7 0,2 31,8 1,1
S 0 0 26,9 26,9
2001 42,2 30,7 27,1 100
0,9 0,2

În 2001 faţă de 2000 ponderea cheltuielilor cu produse nealimentare în structura cheltuielilor de

consum a gospodăriilor a scăzut cu 1,1%, în timp ce ponderea cheltuielilor cu produse alimentare a
crescut cu 0,9% şi a celor cu serviciile a crescut la rândul ei cu 0,2%.

Etapa a II-a: Calcularea matricei totale de tranziţie, prin însumarea celor (n-1) matrici de tranziţie
calculate anterior.
În cazul de faţă, matricea totală de tranziţie va fi următoarea:

76
 A NA S Total
A 81,8 0 0 81,8
NA 1,7 62,5 1,6 65,8
S 0 0 52,4 52,4
Total 83,5 62,5 54 200

Etapa a III-a: Calcularea matricei probabilităţilor de tranziţie, prin împărţirea fiecărui element al
matricei totale de tranziţie la totalul de pe linie:
 1 0 0 
 
A   0,02583 0,94985 0,02432 
 0 1 
 0
Etapa a IV-a: Calculul structurii previzionate, prin înmulţirea transpusei matricei probabilităţilor de
tranziţie cu vectorul structurii ultimului an cunoscut (2001).
 1 0,02583 0   42,2   42,99 
     
 0 0,94985 0    30,7    29,16 
 0 0,02432 1   27,1   27,85 
     
Prin urmare structura previzionată pentru anul 2002 este:

Anul 2002 previzionat (%)

Produse alimentare 43
Produse nealimentare 29
Servicii 28
Total 100
Se observă astfel continuarea tendinţei de creştere a ponderii cheltuielilor cu produse alimentare
(situaţie nespecifică în evoluţia cererii pentru produse de primă necesitate) şi a ponderii serviciilor în
structura cheltuielilor de consum ale gospodăriilor din România şi de scădere a ponderii celor cu produse
nealimentare.

ELASTICITATEA CERERII PENTRU SERVICII

Cererea populaţiei pentru servicii este influenţată de o serie de factori cu acţiune şi valoare
diferită. Elasticitatea arată măsura în care cererea se modifică sub acţiunea acestor factori diferiţi, dintre
care cei cu un rol determinant sunt veniturile populaţiei şi tarifele practicate pentru prestarea serviciilor.
Elasticitatea se exprimă prin intermediul coeficientului de elasticitate, care se calculează după
formula:
 Y X
EX  
Y X
Unde:
Y – nivelul cererii de servicii în perioada de bază
ΔY – modificarea cererii în perioada curentă faţă de perioada de bază
X – factorul de influenţă (venitul sau tarifele) în perioada de bază
ΔX – modificarea factorului de influenţă (venituri sau tarife) în perioada curentă faţă de cea de bază.
De regulă, coeficientul de elasticitate a cererii de servicii este supraunitar, pozitiv în raport cu
veniturile, negativ în raport cu tarifele. De la această regulă fac excepţie serviciile de primă necesitate

77
(chirie, distribuţia apei, gazului, electricităţii, servicii de sănătate, de transport etc.) a căror cerere este
influenţată într-o măsură mai mică de factorii determinanţi (cererea este relativ rigidă).
Coeficienţii de elasticitate se pot calcula cu bază fixă şi cu bază în lanţ şi aceşti coeficienţi pot
folosi la analiza şi previziunea cererii de servicii.

Problema 2. În anul 2000 cheltuielile băneşti ale gospodăriilor pentru produse alimentare au fost de
724.765 lei lunar, faţă de 290.204 lei în anul 1997, iar veniturile totale lunare pe gospodărie au fost de
3.333.044 lei în anul 2000 faţă de 1.219.510 lei în anul 1997. Să se determine coeficientul de elasticitate
a cererii pentru produse alimentare în funcţie de venit.
Ştiind că în anul 2001 veniturile totale lunare pe o gospodărie au fost de 5.217.948 lei, folosind
datele de mai sus, să se determine volumul cheltuielilor cu produse alimentare în 2001.

Y1  Y0 X 1  X 0
EX  
Y0 X0
724.765  290.204 3.333.044  1.219.510
EX   
290.204 1.219.510
424561 2.113.534
   1,497  1,733  0,87
290.204 1.219.510

Coeficientul de elasticitate are valoarea 0,87 şi în acest caz putem rezolva a doua parte a
problemei, şi anume determinarea volumului cheltuielilor cu produse alimentare pentru anul 2001 astfel:
Y  724.765 5.217.948  3.333.044
0,87  1 
724.765 3.333.044
Y  724.765 3.333.044
0,87  1 
724.765 1.884.904
 Y1 
0,87    1  1,76
 724.765 
1,76  Y1
0,87   1,76
724.765
1,76  Y1 2,63  724.765 1.906.131,9
 2,63  Y1   Y1   Y1  1.083.029,4lei
724.765 1,76 1,76

Problema 3. Ştiind că volumul cheltuielilor băneşti ale unei gospodării pentru servicii a fost în anul 2000
de 472.062 lei faţă de 209.847 lei în anul 1998, iar veniturile totale lunare pe o gospodărie au fost de
3.333.044 lei în anul 2000 faţă de 1.820.810 lei în 1998, atunci:
a) Să se calculeze şi să se interpreteze economic coeficientul de elasticitate a cererii de servicii în
funcţie de venit;
b) Cunoscând că în anul 2001 veniturile totale ale unei gospodării au fost de 5.217.948 lei, să se
determine volumul cheltuielilor cu serviciile în 2001.

472.062  209.847 3.333.044  1.820.810

EX   
209.847 1.820.810
a)
262.215 1.512.234
   1,25  0,83  1,5
209.847 1.820.810

78
 Valoarea coeficientului este mai mare decât 1, deci cererea gospodăriilor pentru servicii este
elastică în raport cu veniturile lunare.

Y1  472.062 5.217.948  3.333.044

1,5  
472.062 3.333.044
Y  472.062 3.333.044
1,5  1 
472.062 1.884.904
 Y1 
b) 1,5    1  1,76
 472.062 
1,76  Y1
1,5   1,76
472.062
1,76  Y1 3,26  472.062 1.538.922,1
 3,26  Y1   Y1   Y1  874.387,55lei
472.062 1,76 1,76

DIMENSIONAREA OFERTEI DE SERVICII ÎN CONDIŢII DE PROBABILITATE A

CERERII
Majoritatea deciziilor care se iau cu privire la dimensionarea ofertei de servicii se iau în condiţii
de risc, de incertitudine şi de probabilitate a manifestării cererii. În aceste condiţii, teoria statistică a
deciziei ne oferă câteva metode pentru rezolvarea unor probleme de acest gen (maximin, minimax şi
calculul speranţei matematice).

Problema 4. O agenţie imobiliară oferă, pe lângă serviciile de intermediere de vânzări locuinţe, terenuri
şi spaţii comerciale, şi servicii de închiriere a unor spaţii pentru birouri. Pentru aceasta, agenţia închiriază
de la proprietari spaţiile respective cu un tarif mediu lunar de 200$/spaţiu şi le reînchiriază clienţilor săi
cu 400$/spaţiu. Agenţia dispune de statistici ale cererii clienţilor săi pentru o perioadă de 12 luni,
constatându-se următoarele niveluri ale acesteia şi ale frecvenţei ei de manifestare.

Nr. Nr. de spaţii Nr. de luni în care s-a produs Frecvenţa

crt. închiriate Xi evenimentul (închirierea a Xi spaţii) (fi)
1 2 sau mai puţin - -
2 3 7 0,58
3 4 3 0,25
4 5 2 0,17
5 6 sau mai multe - -

Câte spaţii pentru birouri este optim să deţină agenţia? (Care este dimensiunea optimă a ofertei
de spaţii pentru birouri?).

Etape în rezolvarea problemei:

1) Determinarea acţiunilor posibile (Aj)
Acţiunile posibile constau în a închiria un anumit număr de spaţii (Aj) în concordanţă cu nivelurile
posibile alr cererii (Xi). În cazul de faţă acţiunile posibile sunt:
A1 = a închiria (deţine) 3 spaţii
A2 = a închiria (deţine) 4 spaţii
A3 = a închiria (deţine) 5 spaţii

79
 2) Determinarea consecinţelor posibile (Cij)
Consecinţa Cij reprezintă câştigul sau pierderea fiecărei acţiuni (Aj) în condiţiile manifestării unui
anumit nivel al cererii (Xi).
Cij = Pv·Xi - Pc·Aj
Unde: Pv – preţul de vânzare, respectiv tariful de reînchiriere a spaţiilor clienţilor agenţiei
Pc – preţul de cumpărare, respectiv tariful de închiriere a spaţiilor de la proprietarii acestora (costul
acţiunii Aj)
Cij = 400$·Xi - 200$·Aj
În acest caz, matricea consecinţelor Cij se va prezenta astfel:
Aj/Xi X1=3 X2=4 X3=5
A1=3 600 600 600
A2=4 400 800 800
A3=5 200 600 1000
Calculul consecinţelor acţiunii A1:
C11 = 400·3 - 200·3 = 1200 – 600 = 600$
În continuare, chiar dacă cererea ar fi mai mare (X2=4, X3=5) agenţia nu poate oferi în acel
moment decât 3 spaţii (atât a închiriat), deci C21=C31=600$.
Calculul consecinţelor acţiunii A2:
C12 = 400·3 - 200·4 = 1200 – 800 = 400$
C22 = 400·4 - 200·4 = 1600 – 800 = 800$
C32 =800$, pentru că nu s-au închiriat decât 4 spaţii.
Calculul consecinţelor acţiunii A3:
C13 = 400·3 - 200·5 = 1200 – 1000 = 200$
C23 = 400·4 - 200·5 = 1600 – 1000 = 600$
C33 = 400·5 - 200·5 = 2000 – 1000 = 1000$

3) Determinarea unui criteriu de alegere

a) Criteriul maximin = maximizarea consecinţei minime. Aceasta constă în a determina pentru

fiecare acţiune posibilă rezultatul minim şi a alege dintre acestea pe cel mai mare (maxim).
Aj/Xi X1=3 X2=4 X3=5 Rezultatul
minim
A1=3 600 600 600 600
A2=4 400 800 800 400
A3=5 200 600 1000 200

Maximul dintre rezultatele minime este 600$ pentru A1=3 spaţii închiriate. Aceasta înseamnă că
oricare ar fi cererea, agenţia are un câştig asigurat de 600$. Alegerea acestui criteriu caracterizează o
atitudine de „prudenţă” a firmei în ceea ce priveşte dimensionarea ofertei.

b) Criteriul minimax = minimizarea regretului maxim. Regretul se manifestă pentru profitul

pierdut, în situaţia în care oferta este dimensionată la un nivel mai mic decât al cererii. Regretul
se calculează ca diferenţă între rezultatul celei mai favorabile acţiuni şi cel al acţiunii A j, în
condiţiile manifestării nivelului cererii Xi.
Exemplu de calcul al regretelor pentru acţiunea A1:
 Dacă cererea este de X1=3 spaţii, A1 este acţiunea cea mai favorabilă, deci regretul este 0.
 Dacă cererea este de X2=4 spaţii, rezultatul acţiunii A1 este de 600$, iar acţiunea cea mai favorabilă
ar fi fost A2=4 spaţii cu rezultatul de 800$, deci regretul este de

80
 800$ - 600$ = 200$ etc.

Aj/Xi X1=3 X2=4 X3=5 Regretul

maxim
A1=3 0 200 400 400
A2=4 200 0 200 200
A3=5 400 200 0 400
Pentru toate situaţiile, regretele sunt calculate în matricea de mai sus.
În consecinţă, dintre regretele maxime ale fiecărei acţiuni se alege cel minim, în cazul nostru
200$, corespunzător acţiunii A2 = a închiria 4 spaţii.

c) Calculul speranţei matematice

Luând în considerare acest criteriu, se alege acţiunea corespunzătoare nivelului cererii care are cea
mai mare probabilitate – „speranţă matematică” – de realizare.

Sm = ∑Xi·fi

Sm = 3·0,58 + 4·0,25 + 5·0,17 = 3,59 ≈ 4

Conform rezultatului obţinut, acţiunea cea mai bună ar fi ca agenţia să dispună de 4 spaţii (A2).

VALOAREA ADĂUGATĂ DE SERVICII

Valoarea adăugată de servicii (VA) se calculează ca diferenţă între produsul global (PG) şi
consumul intermediar (CI), altfel spus diferenţa între valoarea unui serviciu obţinută prin vânzare şi
valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate, folosite, consumate pentru furnizarea
respectivului serviciu. Această valoare adăugată serveşte ca bază în determinarea taxei pe valoarea
adăugată (TVA).

VA  PG  CI  p PG  q PG  pCI  qCI
Unde: VA – valoarea adăugată
PG – produsul global (la nivel de ramură) sau producţia globală (la nivel de întreprindere)
CI – consumul intermediar
pPG – preţul unitar al PG; qPG – volumul PG
pCI – preţul unitar al CI; qCI – volumul CI

Caracterul nematerial al serviciilor face dificilă realizarea unei comparări reale a VA din perioada
curentă cu VA din perioada de bază. Există totuşi servicii care au un suport material, ceea ce facilitează
calcularea VA în preţuri constante.
Pentru a măsura VA de servicii în preţuri constante se pot folosi metodele extrapolării sau
deflaţiei. Prin metoda deflaţiei se elimină influenţa inflaţiei (a creşterii preţurilor), pornind de la datele
perioadei curente, iar prin metoda extrapolării pornindu-se de la datele perioadei de bază se extrapolează
volumul cantitativ al producţiei.
Deflaţia sau extrapolarea poate fi simplă (se deflează, respectiv se extrapolează un singur
indicator implicat în calculul VA) sau dublă (se deflează, respectiv se extrapolează ambii indicatori).
EXTRAPOLAREA
a) Extrapolarea simplă:

81
 q PG1
 Cu ajutorul indicelui de volum al PG: I qPG 
q PG0
I q PG - indicele de volum al produsului global
q PG0 - volumul PG în perioada de bază
q PG1 - volumul PG în perioada curentă
VA1I  PG0  CI 0   I qPG  VA0  I qPG

qCI1
 Cu ajutorul indicelui de volum al CI: I qCI 
qCI 0
I qC I - indicele de volum al consumului intermediar
q CI 0 - volumul CI în perioada de bază
q CI 1 - volumul CI în perioada curentă
VA1II  PG0  CI 0   I qCI  VA0  I qCI
b) Extrapolarea dublă
VA1III  PG0  I qPG  CI 0  I qCI

DEFLAŢIA
a) Deflaţia simplă
p PG1
 Cu ajutorul indicelui de preţ al PG: I pPG 
p PG0
I pPG - indicele de preţ al produsului global
p PG0 - preţul unitar al PG în perioada de bază
p PG1 - preţul unitar al PG în perioada curentă
PG1  CI1  VA1
VA1IV  
I pPG I pPG
pCI1
 Cu ajutorul indicelui de preţ al CI: I pCI 
pCI 0
I pC I - indicele de preţ al consumului intermediar
p CI 0 - preţul unitar al CI în perioada de bază
pCI1 - preţul unitar al CI în perioada curentă
PG1  CI1  VA1
VA1V  
I pCI I pCI
b) Deflaţia dublă:
PG1 CI1
VA1VI  
I pPG I pPG

82
Observaţie: Alegerea între deflaţie şi extrapolare depinde de informaţiile disponibile. Când există
informaţii complete, extrapolarea şi deflaţia dublă conduc la aceleaşi rezultate (VA obţinută prin
extrapolarea dublă = VA obţinută prin deflaţia dublă).

Problema 5. O întreprindere care realizează produse de patiserie a vândut în perioada de bază 500 bucăţi
din sortimentul A la preţul de 2.000.000 lei/buc., iar în perioada curentă 1000 bucăţi la preţul de
4.000.000 lei/buc. În perioada de bază, consumul intermediar de materii prime a fost de 100 kg la preţul
de 3.000.000 lei/kg, iar în perioada curentă de 300 kg la preţul de 6.000.000 lei/kg. Să se calculeze:
a) VA0, VA1 şi evoluţia VA
b) Pentru perioada curentă să se calculeze VA în preţuri constante
c) TVA colectată şi deductibilă de plată/de încasat

a) VA0 = PG0 – CI0 = 500·2 - 100·3 = 1000 – 300 = 700 mil. lei
VA1 = PG1 – CI1 = 1000·4 - 300·6 = 4000 – 1800 = 2.200 mil. lei
VA 2.200
I VA  1  100   100  314,29%
VA0 700
R VA  I VA  100%  314,29%  100%  214,29%

b) Extrapolarea dublă:

1000 300
I qPG  2 I qCI  3
500 100
VA1III  PG0  I qPG  CI 0  I qCI  500  2  2  100  3  3  1100 mil. lei
1100
I VA   100  157,14%
700
R VA  157,14%  100%  57,14%

Deflaţia dublă:

4.000.000 6.000.000
I pPG  2 I pCI  2
2.000.000 3.000.000
PG1 CI1 1000  4.000.000 300  6.000.000
VA1VI      1100 mil. lei
I pPG I pCI 2 2
1100
I VA   100  157,14%
700
R VA  157,14%  100%  57,14%

c) TVA colectată (TVAc) se aplică la valoarea producţiei globale (fără TVA). Deci:
19
TVAc 0  500  2.000.000   190 mil. lei
100
19
TVAc 1  1000  4.000.000   760 mil. lei
100
TVA deductibilă (TVAd) se aplică la valoarea consumului intermediar (fără TVA).

83
 19
TVAd 0  100  3.000.000   57 mil. lei
100
19
TVAd 1  300  6.000.000   342 mil. lei
100
TVA de plată (TVAp) se calculează ca diferenţă între TVAc şi TVAd.
TVAp0 = 190 – 57 = 133 mil. lei
TVAp1 = 760 – 342 = 418 mil. lei
Sau aplicând cota de TVA la valoarea adăugată, adică:
19
TVAp 0  700   133 mil. lei
100
19
TVAp 1  2200   418 mil. lei
100

Problema 6. Un producător vinde 100 kg dintr-un produs unui detailist cu 2.000.000 lei şi separat TVA
de 19%, iar detailistul include în preţ un adaos comercial de 30%. Să se calculeze nivelul preţului plătit
de consumatorul final şi TVA cuprinsă în preţul cu amănuntul şi încasată la bugetul statului de la fiecare
plătitor.

- Preţul producătorului/kg (exclusiv TVA) = 2.000.000:100 = 20.000 lei/kg

- Preţul producătorului/kg (cu TVA) = 20.000 + 20.000·0,19 = 23.800 lei/kg
- Preţul detailistului (fără TVA) = 20.000 + 20.000·0,3 = 26.000 lei/kg
- Adaosul comercial perceput de detailist = 6.000 lei/kg
- Preţul detailistului (cu TVA) = 26.000 + 26.000·0,19 = 30.940 lei/kg
=> Preţul plătit de consumatorul final este de 30.940 ≈ 31.000 lei/kg

 TVA cuprinsă în preţul cu amănuntul = 4.940 lei/kg, pentru 100 kg fiind de 494.000 lei,
reprezentând TVA colectată
 TVA plătită de producător este de 3.800 lei/kg, pentru 100 kg fiind de 380.000 lei, reprezentând
TVA deductibilă pentru detailist
 TVA plătită de detailist este diferenţa dintre TVA colectată şi TVA deductibilă, respectiv 4.940
lei/kg – 3.800 lei/kg = 1.140 lei/kg, pentru 100 kg reprezentând 114.000 lei (la această valoare se ajunge
şi aplicând cota de 19% la valoarea adaosului comercial 6.000 lei/kg·0,19 = 1.140 lei/kg).

Problema 7. Ştiind că un producător vinde 200 kg dintr-un produs unui detailist cu 500.000 lei şi separat
TVA de 19%, iar detailistul include în preţ un adaos comercial de 20%, să se calculeze nivelul preţului
plătit de consumatorul final şi TVA cuprinsă în preţul cu amănuntul şi încasată la bugetul statului de la
fiecare plătitor.

- Preţul producătorului/kg (exclusiv TVA) = 500.000:200 = 2.500 lei/kg

- Preţul producătorului/kg (cu TVA) = 2.500 + 2.500·0,19 = 2.975 lei/kg
- Preţul detailistului (fără TVA) = 2.500 + 2.500·0,2 = 3.000 lei/kg
- Adaosul comercial perceput de detailist = 500 lei/kg
- Preţul detailistului (cu TVA) = 3.000 + 3.000·0,19 = 3.570 lei/kg
=> Preţul plătit de consumatorul final este de 3.570 ≈ 3.600 lei/kg

 TVA cuprinsă în preţul cu amănuntul = 570 lei/kg, reprezentând TVA colectată

 TVA plătită de producător este de 475 lei/kg, reprezentând TVA deductibilă pentru detailist

84
 TVA plătită de detailist este diferenţa dintre TVA colectată şi TVA deductibilă, respectiv 570
lei/kg – 475 lei/kg = 95 lei/kg, pentru 200 kg reprezentând 19.000 lei (la această valoare se ajunge şi
aplicând cota de 19% la valoarea adaosului comercial 500 lei/kg·0,19 = 95 lei/kg).

TARIFELE ÎN DOMENIUL SERVICIILOR

DETERMINAREA TARIFULUI PRIN ADĂUGAREA UNEI MARJE
DE PROFIT LA COSTURI

Când se stabilesc tarifele trebuie ţinut întotdeauna seama de necesitatea acoperirii costurilor şi
asigurarea unei marje de profit. Astfel, se poate determina tariful, prin adăugarea unei marje dorite de
profit la costurile totale. La valoarea astfel obţinută se adaugă, pentru operaţiunile impozabile, suma de
TVA corespunzătoare.
Această metodă nu oferă răspuns la întrebarea cât de mare ar trebui (sau poate) să fie marja
procentuală de profit.

Exemplul 8. O societate comercială având ca obiect de activitate închirierea de automobile deţine în

parcul auto 10 automobile. Costurile fixe ale întreprinderii sunt de 1.800.000 lei/zi, iar cele variabile de
500.000 lei/automobil închiriat. Ce nivel al tarifului de închiriere ar trebui să practice societatea ţinând
cont de aceste costuri şi de faptul că se are în vedere obţinerea unei rate a profitului în raport cu
cheltuielile de 20%, iar TVA este 19%?
 1.800.000  20  1.800.000 
Tarif/auto mobil    500.000     500.000  
 10  100  10 
19 1.800.000 20  1.800.000 
   500.000    500.000  
100  10 100  10 
19
 680.000  136.000   816.000  971.040 lei/automo bil
100
DETERMINAREA TARIFULUI PRIN METODA PRAGULUI
DE RENTABILITATE (PUNCTULUI MORT)

În domeniul serviciilor, datorită ponderii mari a costurilor fixe, costul unitar este o funcţie
constant descrescătoare de numărul de unităţi produse (cerute). În aceste condiţii, utilizarea costului
unitar ca bază de referinţă pentru stabilirea tarifului presupune determinarea volumului de unităţi de
servicii care permite, cel puţin, acoperirea costurilor totale.
Pentru aceasta putem folosi metoda „pragului de rentabilitate” sau „punctului mort”, făcând să
varieze tarifele pentru a ajunge la pragul de rentabilitate corespunzător cu capacitatea unităţii de producţie
şi gradul estimat de utilizare a acesteia, în funcţie de conjunctura pieţei.
Pragul de rentabilitate sau „punctul mort” este acela pentru care veniturile (VT) sunt egale cu
cheltuielile (CT), respectiv de la care unitatea începe să obţină profit.
CF
VT = CT => X·Y = CF + CVM·Y De unde: Y 
X - CVM
Unde: X – tariful serviciului
Y – numărul de unităţi de servicii cerute (oferite)
CF – costurile fixe; CVM – costul variabil mediu (unitar)

85
 Prin urmare, Y reprezintă numărul minim de unităţi de servicii cerute (oferite), sub care
activitatea unităţii va fi nerentabilă.

Exemplul 9. Pornind de la informaţiile din exemplul precedent şi presupunând că managerul societăţii

comerciale intenţionează să practice un tarif de 1.000.000 lei/automobil (fără TVA) se pune problema
determinării pragului de rentabilitate, respectiv a numărului minim de automobile închiriate, sub care
activitatea nu ar fi rentabilă.
Conform formulei prezentate anterior:
CF 1.800.000
Y   3,6  4automobile
X  CVM 1.000.000  500.000
Y – numărul minim de automobile închiriate zilnic, sub care activitatea ar fi nerentabilă
CF – costurile fixe pe zi
CVM – costul variabil unitar
X – nivelul intenţionat al tarifului

Închirierea uni număr mare de automobile va conduce la obţinerea de profit, deci va asigura
desfăşurarea activităţii în condiţii de rentabilitate. La un alt nivel al tarifului, bineînţeles se va modifica
şi nivelul pragului de rentabilitate. Este motivul pentru care aceste calcule trebuie completate cu cele
bazate pe estimarea variaţiei cererii în funcţie de nivelurile tarifelor practicate.

DETERMINAREA TARIFULUI PRIN METODA VENITULUI

MARGINAL EGAL CU COSTUL MARGINAL

Regula de bază în cadrul acestei metode pentru maximizarea venitului net este fixarea tarifului
care permite vânzarea tuturor produselor şi serviciilor pentru care venitul marginal se aşteaptă să fie egal
cu costul marginal.
Venitul marginal este venitul suplimentar aşteptat din vânzarea unei cantităţi de servicii în plus,
iar costul marginal este costul suplimentar pe care vânzătorul îl suportă pentru a realiza creşterea
producţiei şi a vânzărilor. În calcularea venitului marginal trebuie să se ţină seama de elasticitatea cererii
în funcţie de tarif.
Maximizarea profitului se realizează pentru nivelul tarifului corespunzător cantităţii de servicii
pentru care „venitul marginal este egal cu costul marginal” pe termen scurt. Acest nivel al tarifului poate
fi aflat prin rezolvarea următorului sistem:

max profit  max X f  Y f  CF  CVM  Y f  

 Y X Y f  Yi X f  X i
 X
E    
 Yi Xi Yi Xi
Unde:
EX – coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de tarif
Yi – nivelul iniţial al cererii
ΔY – modificarea cererii
Yf – nivelul căutat (optim) al cererii
Xi – nivelul iniţial al tarifului
ΔX – modificarea tarifului
Xf – nivelul căutat (optim) al tarifului
Xf·Yf – veniturile încasate

86
Exemplul 10. La informaţiile prezentate anterior se mai adaugă următoarele: studii asupra cererii arată
că la un tarif de închiriere de 2.000.000 lei/automobil s-ar închiria 7 automobile, iar coeficientul de
elasticitate a cererii în funcţie de tarif are valoarea -2. Să se determine nivelul tarifului care asigură
obţinerea unui maxim de profit.
 Y f  7 X f  2.000.000
 2  
 7 2.000.000

max profit  max X f  Y f  1.800.000  500.000  Y f 
 
Yf  7 X f  2.000.000 2.000.000  Y f  14.000.000
2   2 
7 2.000.000 7  X f  14.000.000
 14  X f  28.000.000  2.000.000  Y f  14.000.000
 X f  3.000.000  142.857  Y f
Trebuie aşadar găsit:
max f Yf   3.000.000  142.857  Y f   Y f  1.800.000  500.000  Y f  
 -142.857  Yf2  2.500.000  Y f  1.800.000
Acest maxim se găseşte pentru: f Y f   0
f Y f   285.714  Y f  2.500.000  0 
Yf = 8,75 automobile = 9 automobile şi Xf = 1.714.287 lei
Deci tariful căutat este de 1.714. 287 lei, care corespunde unei cereri de 9 automobile.
VT = 1.714.287·9 = 15.428.583 lei
CT = 1.800.000 + 500.000·9 = 6.300.000 lei
Profit maxim = 9.128.583 lei
Acest nivel al profitului este cel mai mare, în condiţiile date ale problemei. Pentru comparaţie se
va calcula profitul în condiţiile iniţiale (7 automobile închiriate la tariful de 2.000.000 lei) şi în condiţiile
în care ar fi închiriate toate cele 10 automobile.
- În condiţiile iniţiale:
Profit = 7·2.000.000 – (1.800.000 + 500.000·7) = 8.700.000 lei
- Pentru închirierea celor 10 automobile (coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de tarif
fiind -2), nivelul tarifului rezultă în urma aplicării formulei:
10  7 X f  2.000.000
2 
7 2.000.000
3 2.000.000 6.000.000
 2    2 
7 X f  2.000.000 7  X f  14.000.000
 X f  1.571.429 lei, iar :
Profitul = 10·1.571.429 – (1.800.000 + 500.000·10) = 8.914.290 lei

Problema 11. O societate comercială având ca obiect de activitate închirierea de automobile deţine în
parcul auto 10 automobile. Costurile fixe ale întreprinderii sunt de 1.800.000 lei/zi, iar cele variabile de
500.000 lei/automobil închiriat. Studii asupra cererii arată că la un tarif de închiriere de 2.000.000
lei/automobil s-ar închiria 7 automobile, iar coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de tarif are
valoarea -2. Să se determine nivelul tarifului care asigură obţinerea unui maxim de profit.

87
 
max profit  max X f  Y f  CF  CVM  Y f  

 Y X Y f  Yi X f  X i
E X  Y  X  Y 
 i i i Xi
 Y f  7 X f  2.000.000
 2  
 7 2.000.000

max profit  max X f  Y f  1.800.000  500.000  Y f
 
Yf  7 X f  2.000.000 2.000.000  Y f  14.000.000
2   2 
7 2.000.000 7  X f  14.000.000
 14  X f  28.000.000  2.000.000  Y f  14.000.000
 X f  3.000.000  142.857  Y f
Trebuie aşadar găsit:
max f Yf   3.000.000  142.857  Y f   Y f  1.800.000  500.000  Y f  
 -142.857  Yf2  2.500.000  Y f  1.800.000
Acest maxim se găseşte pentru: f Y f   0
f Y f   285.714  Y f  2.500.000  0 
Yf = 8,75 automobile = 9 automobile şi Xf = 1.714.287 lei
Deci tariful căutat este de 1.714. 287 lei, care corespunde unei cereri de 9 automobile.
VT = 1.714.287·9 = 15.428.583 lei
CT = 1.800.000 + 500.000·9 = 6.300.000 lei
Profit maxim = 9.128.583 lei

Problema 12. O societate comercială având ca obiect de activitate difuzarea de filme deţine o sală de
cinema cu o capacitate de 100 locuri. Societatea înregistrează costuri fixe de 10 mil. lei/zi şi costuri
variabile de 20.000 lei/loc. Studii asupra cererii arată că la un preţ de 200.000 lei/bilet s-ar ocupa 60 de
locuri, iar coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ are valoarea -2. Să se determine preţul
optim şi numărul de locuri ocupate pentru care SC ar obţine profit maxim.

 Y f  Yi X f  X i
 EC  
 Yi Xi
 f 
max profit  max X  Y  10.000.000  20.000  Y
f f 

88
 Y f  60 X f  200.000
2 
60 200.000
Y f  60 200.000 10.000  Y f  600.000
2   2 
60 X f  200.000 3  X f  600.000
 6  X f  1.200.000  10.000  Y f  600.000
 6  X f  10.000  Y f  1.800.000
X f  300.000  1.666,6  Y f

max 300.000  Yf  1.666,6  Y f2  10.000.000  20.000  Y f 
max 280.000  Y f  1.666,6  Y f2  10.000.000 
f  X   280.000  2  1.666,6  Y f  0
280.000
Yf   84 locuri
3.333,2
X f  300.000  1.666,6  84  300.00  139.994,4  160.005,6 lei - pret/bilet
În aceste condiţii:
VT = 13.440.470
CT = 10.000.000 + 20.000·84 = 11.680.000
Profitul = 1.760.470 lei

EFICIENŢA ÎN SERVICII

Determinarea eficienţei serviciilor este o problemă complexă şi destul de dificil de rezolvat ţinând
cont de caracteristicile serviciilor (imaterialitate, nestocabilitate, intangibilitate) şi de faptul că unele
sericii sunt publice (finanţate de la bugetul statului). Lăsând la o parte această complexitate şi dificultate
legată de evaluarea eficienţei în domeniul serviciilor, toate deciziile care se iau (de la nivelul firmei până
la nivelul economiei naţionale)trebuie fundamentate pe analiza diagnostic a rezultatelor obţinute, atât din
punct de vedere economic cât şi social.
Principalele criterii de evaluare a eficienţei în sectorul serviciilor sunt:
1. Rentabilitatea
2. Nivelul costurilor
3. Eficienţa utilizării factorilor de producţie
4. Eficienţa investiţiilor
5. Eficienţa socială

RENTABILITATEA

Eficienţa economică în sectorul serviciilor este exprimată sintetic de criteriul rentabilităţii.

Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit. Ea se măsoară cu ajutorul
indicatorilor absoluţi şi relativi.
 Nivelul absolut al profitului (PT)

89
 PT = venituri totale – costuri totale (sau VT – CT)

Calculul profitului se diferenţiază după tipul de activitate desfăşurat (de producţie, de comerţ,
alimentaţie publică, turism etc.). Spre exemplu:
- pentru activităţile de producţie:
profit = preţ de producţie (fără TVA) – costuri de producţie
- în comerţ:
profitul = adaosul comercial – cheltuielile comerciale
- în alimentaţia publică:
profit = adaos comercial + adaos de alimentaţie publică – cheltuieli
- în turism:
profit = încasări – cheltuieli efectuate de unităţile turistice.

 Nivelul relativ al profitului, exprimat procentual, se poate calcula folosind formulele:

PT
rc   100
CA
P
re  T  100
At
P
r f  T  100
K
P
rCh  T  100
C
unde: r = rata profitului; PT = profit total (valoare absolută); CA = cifra de afaceri; At = active totale;
K = capital folosit; C = costuri.

Indicatorii relativi se referă la rata rentabilităţii care poate fi de mai multe feluri: comercială (rc),
economică (re) şi financiară (rf).

Problema 13. Care din următoarele situaţii evidenţiază situaţia cea mai rentabilă pentru o societate
comercială?
Cifra de Venituri Cheltuieli Cheltuieli
afaceri fixe variabile
a 700 320 100 80
b 800 178 30 100
c 900 400 100 100
d 1300 200 20 60

ChT = Chf + Chv

P = V – ChT
P
r  100
CA
140
a) ChT = 100+80 =180, P = 320-180 = 140, r   100 = 20%
700
48
b) ChT = 30+100 = 130, P = 178-130 = 48, r   100  6%
800

90
 200
c) ChT = 100+100 = 200, P = 400-200 = 200, r   100  22,22%
900
120
d) ChT = 20+60 = 80, P = 200-80 = 120, r   100  9,23%
1300
=> situaţia c) este cea mai rentabilă pentru o societate comercială deoarece în acest caz se înregistrează
cea mai mare rată a profitului.

Problema 14. Costurile fixe ale unei societăţi de servicii de apă-canalizare se ridică într-o anumită
perioadă la 25.000 EURO, iar cheltuielile variabile la 0,125 EURO/m3apă. Ce volum de apă trebuie să
vândă societatea pentru un tarif de 0,25 EURO/m3apă, la nivelul pragului de rentabilitate?

CF = 25.000 EURO, CVM = 0,125 EURO/m3, Pru =0,25 EURO/m3

Pragul de rentabilitate corespunde acelui nivel al producţiei pentru care profitul societăţii este 0, adică
veniturile sunt egale cu cheltuielile.
P = 0 => V = Ch
Q·Pru = CF + CV
Q·Pru = CF + CVM·Q
Q·Pru - CVM·Q = CF
CF 25.000 25.000
Q(Pru–CVM)=CF => Q     200.000m 3
Pru  CVM 0,25  0,125 0,125

NIVELUL COSTURILOR

Acesta se exprimă la rândul său prin indicatori relativi şi absoluţi.

Nivelul absolut al costurilor = suma totală a cheltuielilor (cheltuieli directe şi indirecte, fixe sau
convenţional constante şi variabile – depind de evoluţia activităţii).
Nivelul relativ al costurilor (n) - exprimă cheltuielile la 100 sau 1000 lei cifră de afaceri
(evidenţiază consumul de resurse în raport cu rezultatele economice obţinute).

n
 ch 100 (sau 1000)
CA

Problema 15. O întreprindere de servicii a realizat în perioada de bază o cifră de afaceri de 1,5 mld. lei
cu un nivel al cheltuielilor de 600 mil. lei, din care 80% cheltuieli variabile şi 20% cheltuieli convenţional
constante. În perioada curentă, cifra de afaceri a întreprinderii creşte cu 20%. Să se analizeze dinamica
nivelului relativ al cheltuielilor, în condiţiile în care, cheltuielile variabile se modifică proporţional cu
cifra de afaceri; să se determine în care dintre situaţiile prezentate s-a obţinut cel mai scăzut nivel relativ
al cheltuielilor şi dacă această situaţie coincide cu cea în care societatea a înregistrat cea mai înaltă rată
a rentabilităţii în raport cu încasările.
În perioada de bază:

Nivelul relativ al cheltuielilor: n0 

 ch0 ·100= 600mil  100  40%
CA0 1500mil
Cheltuielile au următoarea structură:
- CV = 80%·600 = 480 mil. lei
- CF = 20%·600 = 120 mil. lei
În perioada curentă, cheltuielile variabile cresc cu 20%. Aşadar, cheltuielile vor avea următoarea
structură:
91
CF1 = 120 mil. lei
CV1 = 576 mil. lei
Ch1 = 696 mil. lei

n1 
 ch1  100  696mil 100  38,67%
CA1 1800mil
Se constată o reducere a nivelului relativ al cheltuielilor cu 1,33% (n1 – n0 = 38,67% - 40%).

În acest caz se obţin economii relative de:

q  CA1 1.33  1800
E   23,94mil.lei
100 100
unde: q – cuantumul reducerii nivelului relativ al cheltuielilor, q = n1 – n0

BIBLIOGRAFIE

92
1. Cetină, Iuliana, Brandabur, Raluca, Constantinescu, Mihaela, Marketingul serviciilor. Teorie şi
aplicaţii, Editura Uranus, Bucureşti, 2006
2. Dura, Codruţa, Magda, Dorina, Economie politică I, Editura Focus, Petroşani, 2003
3. Ioncică, Maria, Economia serviciilor. Abordări teoretice şi implicaţii practice, Editura Uranus,
Bucureşti, 2007
4. Ioncică, Maria, Stănciulescu, Gabriela, Economia turismului şi serviciilor, Editura Uranus,
Bucureşti, 2006
5. Ioncică, Maria, Popescu, Delia, Pădurean, Mihaela, Brînduşoiu, Cătălina, Economia serviciilor.
Probleme aplicative, Editura Uranus, Bucureşti, 2006
6. Ioncică, Maria, Pădurean, Mihaela, Economia serviciilor. Aplicaţii, Editura Uranus, Bucureşti,
2004
7. Ioncică, Maria, Grofu, Mihaela, Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 2000
8. Ioncică Maria, Economia serviciilor. Teorie şi practică, Editura Uranus, Bucureşti, 2003
9. Olteanu, Valerică, Marketingul serviciilor, Editura Ecomar, Bucureşti, 2005
10. Zaharia, Marian, Economia serviciilor. Aplicaţii şi studii de caz, Editura Universitară, Bucureşti,
2006
11. Zaharia, Marian, Economia serviciilor, Editura Universitară, Bucureşti, 2005

93