Morala este un ansamblu de principii şi norme, de idealuri şi reguli,

de sentimente şi convingeri de reglementare a comportamentului oamenilor, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi societate,
întemeiate pe noţiunile de
bine şi rău. Morala este un fenomen social, o formă a conştiinţei sociale şi
este determinată în mare măsură de existenţa socială. Apare o dată cu apariţia individului, scopul ei fiind reglarea
conduitei oamenilor în socium,
raporturilor faţă de colectiv, faţă de comunitate.

Etica este o disciplină filosofică ce studiază diferenţa dintre bine şi

rău, precum şi evaluarea consecinţelor morale ale acţiunilor umane. Etica
reprezintă teoria sau studiul filosofic al moralei. Ea are menirea să rezolve
probleme practice morale ce apar în viaţa omului în concordanţă cu normele sociale. Etica se mai numeşte „filosofie
morală”. E logic, deci, a face
deosebire între teorie (etică) şi obiectul ei (morală), deşi în limbajul curent uneori se neglijează acest lucru. De exemplu,
adesea în ziare putem
citi despre etica jurnalistului, etica pedagogului, etica medicului despre
comportarea etică etc., însă ar fi mai corect a vorbi despre morala sau moralitatea jurnalistului, medicului etc., despre
moralitatea comportării etc.
Etica şi morala studiază omul şi relaţiile umane, care paralel pot fi (şi
sunt) şi obiectul de studiu al multor ştiinţe naturale şi umaniste. Etica, însă, examinează doar acele relaţii umane care
manifestă un caracter moral,
adică prin prisma bunului şi răului. Etica analizează morala ca o integritate, ca un fenomen specific al vieţii sociale. Etica
este ştiinţa, teoria filosofică despre morală. Obiectul eticii se modifică în procesul istoric şi depinde de concepţia moralei,
cunoaşterea ei tipică în diverse perioade istorice

Teoria moralei este dezvoltată mai amplu şi multilateral în filosofia lui

Aristotel (384–322 î. Hr.). El afirma că noţiunile de bine şi de fericire se
formează de către oameni în corespundere cu viaţa lor. Aristotel neagă ideile
lui Platon despre virtutea abstractă şi despre binele în genere. Scopul studierii moralităţii – avantajul practic. Are sens de
a te ocupa de etică pentru a deveni om virtuos. Omul devine virtuos nu de la natură, ci învaţă a fi aşa. Virtutea presupune
tendinţa spre un obiect conştient, scopul final fiind binele
suprem, fericirea. Aristotel consideră că virtutea nu poate să apară la un individ izolat, numai în societate omul poate
manifesta o viaţă morală. El divizează toate virtuţile în două grupuri. Primul include virtuţile raţiunii – înţelepciunea,
cunoaşterea, prudenţa şi bunul simţ. Al doilea grup cuprinde virtuţile morale – bărbăţia, moderaţia, nobleţea, dărnicia,
frumuseţea, sinceritatea, echitatea, prietenia. Fiecare din aceste virtuţi reprezintă media, corelaţia
dintre două extreme care trebuie evitate. Spre exemplu, bărbăţia este media
între laşitate şi vitejie nechibzuită, moderaţia – media între voluptate şi indiferenţă, generozitatea – între zgîrcenie şi
risipă. Cea mai perfectă virtute, după Aristotel, este echitatea (ceea ce corespunde legilor). Totuşi, principiul
mijlociu nu poate fi acceptat în toate cazurile: sau vom îndeplini promisiunile sau nu; ori vom vorbi adevărul ori nu.