UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT “SIMION BĂRNUȚIU”

SPECIALIZAREA: DREPT

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE I

- Dezvoltarea constitutională României în perioada 1859-1938-

COORDONATOR:

Prof. Univ. Dr. Bianca Guțan

Student: NICU ELENA-ALEXANDRA

Anul I
 Cuprins

I. Introducere ...............................................................................................................................3
II. Constitutia din 1866 ...............................................................................................................7
III. Constituția de la 1923 ............................................................................................................8
IV. Constituția din 1938 ............................................................................................................. 10
V. Constituțiile în regimul totalitar comunist ............................................................................... 12
VI. Constitutia din 1991 ............................................................................................................. 14
Concluzie: ....................................................................................................................................... 15
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ....................................................................................................... 17

2
 Dezvoltarea constituțională a României în perioada 1859-1938

„S-a crezut multa vreme în puterea nelimitată a legilor și a reformelor politice. S-a crezut că este de
ajuns să se voteze o constituție, că o țară să devină un stat constituțional și să apere moravuri
constuționale. Experiența aceasta s-a dovedit însă, dezastruasă.” Dimitrie Gusti (Știința naturii )

În cadrul sistemului ştiinţelor sociale, un loc important este deţinut de ştiinţele juridice
datorită faptului că acestea studiază fenomenele politico-juridice ale societăţii. Dreptul
Constituţional constituie o ramură fundamentală a Dreptului alcătuită dintr-un ansamblu de
norme juridice, cuprinse prioritar în Constituţie, prin care se reglementează raporturile sociale
din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, asigurându-se înfăptuirea puterii suverane a
poporului. Ştiinţa Dreptului Constituţional are ca obiect de studiu organizarea societăţii în stat,
raporturile din domeniul instituirii şi exercitării puterii politice. Ştiinţa Dreptului Constituţional
este studiată de disciplina ştiinţifică academică denumită „Drept Constituţional şi instituţii
politice”.

I. Introducere
Destinul Europei, mai ales al celei moderne, a fost determinat de lupta pentru afirmarea
drepturilor si libertatilor individuale, pentru constituirea natiunilor si a statelor nationale
guvernate de ideile de legalitate, legitimitate, justitie si dreptate sociala, intrucat, asa cum
proclama „Declaratia drepturilor omului si cetateanului” din 26 august 1789 „uitarea sau
nesocotirea omului sunt singurele cauze ale relelor publice si ale coruptiei guvernelor.”
Implinirea acestor deziderate a inclus insa un proces indelungat, care nu s-a derulat uniform si
pasnic. Revolutia franceza, declansata in 1789 a inaugurat o noua epoca in istoria europeana
universala. Aceasta a exaltat antiteza individ –stat, ca o reactie fireasca contra absolutismului
monarhic, promovand o conceptie individualista conforma careia individul este scopul, iar
societatea, exprimata prin stat, este mijlocul. In consecinta, baza si scopul dreptului il reprezinta
consacrarea drepturilor individuale.

In art. 1 al Declaratiei drepturilor omului se afirma: „oamenii se nasc si raman liberi si

egali in drepturi”, iar articolul 2 preciza ca: „ Scopul oricarei asociatii politice este conservarea
drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului”. Cu alte cuvinte, omul se naste cu o serie de
drepturi care-i apartin si care nu pot fi îngrădite sau limitate de stat, scopul acestuia fiind
apararea și conservarea acestor drepturi. Iar societatea, adica statul nu poate face ceva contra
acestor drepturi, fara a-si depasi ratiunea de a fi. Pentru Europa, aceasta revoluție a însemnat
promisiunea unui urias proces de schimbări și transformări fundamentale, care au jalonat și au
marcat fizionomia și structurile civilizației moderne.

3
 Astfel, în Franța, după restaurația monarhică, sunt elaborate chartele din 1814 si 1830, care
reintroduc sistemul parlamentar în locul celui monarhic, în timp ce în Belgia, Constituția din
1831 coincide cu instaurarea unei monarhii proprii ca urmare a proclamării independenței acestei
țări. Printre alte constituții europene elaborate în condițiile existenței unui guvernament
monarhic, se numară cea a Piemontului din timpul regelui Carol Albert, devenită după unificare,
Constituția Italiei, precum și cele ale Greciei, Suediei și Danemarcei.

Începuturile vieții constituționale romănești pot fi găsite într-un proiect de constituție

aristodemocratică de la 1802, inspirat de ideile revolutției franceză, în care boierimea mică se
pronunță pentru o republică aristocratică, în care să existe o consultare a întregului popor.
Proiectul prevedea până și o separare a puterilor în stat, precum și organizarea acestora în
divanul cel mare (guvernul), divanul pravilnicesc și divanul de jos (în care să intre și deputații
trimiși de la tară).

In curs de două decenii, aceste idei și principii reformator – constituționale încep să se

contureze tot mai mult, pentru că, după revoluția condusă de Tudor Vladimirescu ele să fie
înscrise în „Constituția Cărvunarilor”, elaborată de boierimea mică și mijlocie din Moldova, în
frunte cu Ionica Tautul.

Constitutia de la 1822 proclamă principii necunoscute și neaplicabile până atunci în Țările

Romane: libertatea individuala, libertatea muncii și comerțului, egalitatea în fața legilor,
respectul proprietații, etc. „Constitutia Carvunarilor” n-a capatat o consacrare oficială,
domnitorul Ioan Sandu Sturza, deși împărtășea el însuși ideile carvunarilor, nu a putut să o puna
în aplicare de teama marii boierimi sprijinite de Poarta.

Prin Regulamentele Organice de la 1831 – 1832, marea boierime preia inițiativa

reformatoare a micii boierimi, în scopul de a opri și întarzia accesul acesteia spre puterea
politică, căutând să-și asigure sprijinul puterii protectoare –Rusia. Regulamentele organice
integreză astfel proiectele anterioare de organizare a vieții statale, iar sub acest nume modest, ele
reprezintă, o adevarată constituție, având ca menire, realizarea, potrivit cu interesul marilor
boieri, a programului sprijinit de boierimea de toate treptele și mai ales de boierii cei mici,
începânt din secolul al XVIII – lea.

4
 Regulamentele Organice cuprindeau norme prin care se limitează puterea domnului,
stabilindu – se, pentru prima oara în Principatele romane, o noua organizare a statului pe baza
principiului separației puterilor în stat: cea executivă încredințată domnului, cea legislativă,
exercitată de domn și Adunarea Obsteasca și cea judecatorească, care devine independentă față
de puterea legislativă și executivă. Practic, sub aceste regulamente se organizează, pentru prima
dată, în fiecare principat, câte o adunare obștească (un fel de Parlament unicameral), care devin,
la scurt timp dupa înființare, forme concrete de manifestare ale opoziției nationale față de
abuzurile domnului, însă vizându –se direct curtea protectoare.

Regulamentele au contribuit la dezvoltarea curentului democratic – liberal, căci rușii au

sustinut să dea aceeași formă constituțională ambelor țări și au introdus chiar în Regulamentele
Organice un articol care pregătea unirea lor, fiindcă pentru ei era mult mai comod să anexeze
principatele dintr-o dată, decât pe fiecare pe rând.

Revoluția de la 1848 din țările romane, care s-a desfășurat simultan cu cele izbucnite într-
o serie de țări europene, a consacrat în epoca ideea ca românii, la fel ca și alte națiuni europene,
au avut ca preocupare fundamentală elaborarea unei constituții proprii, care să transpună în viata
socială și politica atat tradițiile valoroase acumulate de-a lungul vremii, cât și principiile
moderne și democratice ale sistemelor parlamentar – democratice de conducere și organizare a
statului și societății. Principiile și ideile constituționale înscrise în Proclamația de la Islaz, care
atestă intrarea țărilor romane în randul natiunilor civilizate ale Europei, vor fi sintetizate într-un
proiect de constituție, alcătuit de Mihail Kogalniceanu, proiect ce încorporeaza, deopotrivă,
spiritul romanesc și european, în materie constituțională.

Datorită unor împrejurări interne și nefavorabile, revoluția de la 1848 din țările romane nu
a reușit să transpună în viața politică și de stat aceste idei și principii constituționale, țările
romane fiind nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene concretizate sub forma
Convenției de la Paris din 1858.

Pe baza Convenției de la Paris, care reprezintă, de fapt, o constituție venită din afară, se
transpune pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele
urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând
în cazurile stabilite de Convenție și cu concursul unui organ comun, Comisia centrală de la

5
Focșani. Această Comisie centrală avea rolul de a pregăti legile de interes general și comun
ambelor Principate, ocupându-se în mod special de codificarea legilor în vigoare și de revizuirea
regulamentelor organice, precum și a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial și de
procedură. În fine, Comisia centrală exercită supravegherea administrativă a ambelor țări, având
dreptul de a semnala domnului abuzurile constatate și de a –i propune măsuri de îndreptare.

Deși a funcționat o perioadă scurtă de timp ( 1858 – 1862 ), Comisia centrala are
meritul de a fi elaborat un proiect de constituție – „Constituția Unirii Principatelor”, o ilustrare a
efortului românilor de a conferi tarii lor o organizare politico – juridică modernă. Valorificând
aceste tradiții și realități specifice românești, proiectul Constituției de a 1859 era redactat în
spiritul ideilor revoluției franceze și al Constituției belgiene de la 1831.

Proiectul Constituției de la 1859 a fost aprobat la 9 octombrie 1859 și a constituit cel mai
mare izvor normativ pe care s-a întemeiat Constitțtia din 1866. Însă până la elaborarea și
adoptarea acestei constituții, Principatele române vor mai cunoaste multe momente semnificative
ale evolutiei lor constituționale. Unul din acele momente îl reprezintă Statutul dezvoltator al
Convenției de la Paris, care, pentru mai mulți autori și critici a însemnat un pas înapoi, deoarece
acest act prevedea intervenția tot mai activă a domnitorului Al. I. Cuza în viata politica a statului;
dreptul pe care îl avea domnitorul de a-și alege ministrii în afara Adunarilor sau prerogativa
oferită de a face numiri în orice funcție administrativă și de a respinge orice propunere de acest
gen din partea Guvernelor. Preocupat fiind de ideea întăririi rolului și atribuțiilor domnitorului în
viața politică, Al. I. Cuza, încă din 1863, împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiați
elaborase un proiect propriu de reformă constituțională a Țărilor Române, care a fost redactat în
spiritul Constituției Franceze de la 1852. Acest proiect viza sporirea sensibilă a atribuțiilor
domnitorului și instituirea unui sistem bicameral, prin constituirea unui „corp ponderator” sau
senat, alcătuit atât din membri de drept, cât și din membri numiți personal de catre domn.

Statutul dezvoltator al Convenției din 1858, cunoscut sub numele de „Statutul lui Cuza”
a fost considerat de mulți autori ca fiind „Prima Constituție a Romaniei”, deși încă din preambul
acest statut sublinia continuitatea și legitimitatea Convenției de la Paris, care rămânea legea
fundamentală a României. Acest act a fost aprobat și legitimat, împreună cu legea electorală, în
mai 1864. A intrat in vigoare în iunie 1864, dupa ce Al. I. Cuza a primit acordul din partea
Comisiei ambasadorilor puterilor garante. Statutul defineste, pentru prima dată principiul

6
autonomiei legislative a Principatelor Unite, deoarece actul le permitea Principatelor să modifice
legile care privesc administrația lor în interior, fără nici o intervenție din afara. Sub imperiul
Statutului lui Cuza, se vor iniția o serie de reforme legislative și jurusdictionale, între care: legea
pentru organizarea judecatoreasca ( iulie 1864), promulgarea Codului civil roman ( decembrie
1865 ) și Codului de procedura civilă, elaborarea Codului penal și de procedură penală. Aceste
acte legislative au avut ca sursă principală Codul napoleonian din 1804 și procedura civilă
elvetiană, dar au fost adaptate specificului spiritualității românești și tradițiilor noastre.

II. Constitutia din 1866

Cuza abdică în februarie 1866. La 1 iulie 1866 intră în vigoare noua Constituție. Prin
aceasta Constituție Romania devine monarhie ereditară, iar pe tron este adus Carol Ludovic de
Hohenzollern –Sigmaringen. Acest act a căpătat forma unui pact între monarh și reprezentanta
natională. Constituția din 1866 a avut ca model Constituția belgiană din 1831, una dintre cele
mai liberale din acel moment în Europa.

Constituția din 1866 era împarțită în 8 titluri și avea 133 de articole. Se întemeia pe
principiul separației puterilor în stat , puterea legislativă era exercitată colectiv de către domn și
„reprezentanțiunea natională”, cea executivă era încredințată domnului, în timp ce puterea
judecatorească era exercitată de curți și tribunale. Reprezentanța Națională era bicamerală,
constituită din Senat și Adunarea Deputatilor. Electoratul era împărțit în 4 colegii în funcție de
venit, profesie și demnități deținute. Puterile constituționale ale domnului erau ereditare,
specificându-se, totodata faptul că acesta nu poate exercita alte puteri decât acelea date lui prin
constituție. Se introducea, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicția ca domnul să
poate apăra și exonera de raspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.

Referitor la drepturile romanilor, in titlul II „ Drepturile romanilor”, aceasta prevedea si

garanta cele mai importante si fundamentale libertati, cum ar fi: libertatea constiintei, e presei, a
invatamantului, a asocierii si intrunirilor, desfiintand, totodata privilegiile si titlurile de noblete
straine (principe, graf, baron). Erau garantate inviolabilitatea domiciliului, secretul
corespondentei, interzicandu-se aplicarea sanctiunii cu moartea și confiscarea averii.

Constituția de la 1866 a dorit să rezolve și problema ceăațeniei, prin introducerea unui

articol special prin care se menționa că doar „străinii de rituri crestine” puteau obține
7
împământenirea, scopul a fost de a-i pe turci și pe evrei, ultimii reprezentând o minoritate destul
de numeroasa în Principate și de a asigura păstrarea identității nationale.

Constituția proclama principiul rigidității constitutionale, in sensul ca acest act

fundamental nu putea fi modificat prin lege ordinară, și numai prin camerele de revizuire, în
conformitate cu formalitățile stabilite. Pentru acest motiv ea a avut o durabilitate mare, rămânând
în vigoare 57 de ani, modificare ce i-au fost aduse ulterior neschimbandu –i esential înfatisarea.

Este știut faptul ca aceasta constituție are meritul de a fi adus pentru prima data, în istoria
vietii noastre statale, caracterul indivizibil al statului român, care de la acea data va purta numele
oficial de România, aceasta în condițiile în care țara noastră se gasea încă sub suzeranitatea
Imperiului Otoman, căruia îi plătea încă tribut și din care făcea parte nominal. Înscriind pe
frontispiciul sau principiul suveranității nationale și nespecificând în niciun articol relația de
suzeranitate fată de Poartă, Constituția din 1866 a reprezentat forma politico – juridică de
manifestare a independenței Romaniei în planul relațiilor internaționale. Prin acest act
fundamental, Romania realizeaza o adevarata deschidere cu caracter liberal, fiind primul stat
constitutional al Europei de Sud – Est, în condițiile în care, Bulgaria nu se nascuse încă, Serbia
constituia un mic stat vasal, monarhia habsburgică trăia în urma framantarilor din 1848 sub
regim absolutist, iar Rusia trecea doar spre instituții moderne, nicidecum spre constituționalism.

III. Constituția de la 1923

Analizată în perspectiva istorico – politică, Constitutia de la 1923, ca expresie a raportului

real de forțe din perioada 1919 –1923, a reprezentat asezământul juridic pe baza căruia au
funcționat instituțiile fundamentale ale României Mari, conferind statului forma de guvernământ
monarhică, dar intemeiata pe regimul democratic parlamentar –constituțional.

Constituția din 1923 menține în mare parte structura Constituției din 1866, preluând și
adâncind o serie de principii care au conferit caracterul de modernitate, precum și posibilitatea
reală de democratizare a statului și societății românești interbelice. În acest sens, sub imperiul
acestei constituții, principiile reprezentativității, separației puterilor, legalității și legitimității
legilor, ca și cele privind sistemul electiv și al regimului proprietății au fost mult mai pregnant

8
reliefate comparativ cu cele cuprinse în asezământul din 1866. Prin urmare, Constituția din 1923
a constituit un factor pentru democratizarea societății românești.

Conținutul constituției cuprindea 138 de articole, spre deosebire de cea din 1866 care
avea 128 de articole. Au fost înlocuite sau modificate integral 20 de articole, fiind incluze 7
articole noi; de asemenea au fost reformulate sau au primit adaosuri 25 de articole, în timp ce 76
de articole ale vechii Constituții au ramas neschimbate. Constituția din 1923 cuprindea, în cele 8
titluri ale sale, prescripții referitoare la elementele constitutive ale statului, organizarea și
functionarea sistemului electoral, organizarea socială, armata, financiară, administrativă, etc. Ea
introducea o serie de principii democratice, cum ar fi: declarația drepturilor și libertăților
românilor, fără deosebire de originea etnica, limbă sau religie, egalitatea cetățenilor în fața legii,
garantarea proprietății de orice natură, principiul votului universal, egal, direct, obligator și
secret, principiul legalității.

Tot în Constituția din 1923 avem mai bine definit principiul legalității și supremației
Constituției, căci, prin articolul 103 se preciza „ numai Curtea de Casație în secțiuni unite are
dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a le declara inaplicabile pe acelea care sunt
contrare Constituției”, în timp ce în cea din 1866, numai puterea legiuitoare era chemată să
interpreteze Constituția. Prin urmare, în 1923, norma constituțională deține locul suprem, ea fiind
superioară tuturor legilor ordinare.

In aceasta Constituție avem mai bine formulat principiul suveranitatii nationale, in

primul rand, prin declararea statului roman ca stat national, unitar și indivizibil al cărui teritoriu
este inalienabil; prin interdicția colonizării teritoriului național cu populații sau grupuri etnice
străine; prin declarația că puterea politică aparține națiunii, dar care nu o exercită direct, ci prin
reprezentanți aleși de corpul electoral.

Constituția din 1923 apare ca o constituție mai rigidă, neputând fi modificată sau
revizuită decât cu respectarea anumitor cerinte formulate expres. Constitutia nu putea fi
modificata de legiuitorul ordinar, prin procedura obisnuită a activității legislative în care
inițiativa revizuirii putea fi luată de un anumit număr de deputați sau senatori. Conform
procedurii instituite la 1923, initiativa revizuirii putea fi luata de rege sau de una din cele doua
adunari legislative, care trebuiau sa arate daca Constitutia urma sa fie modificata in intregime sau

9
in parte; chiar si in acest caz, trebuiau precizate anume ce articole urmau sa fie revizuite, dupa
care urma procedura propriu –zisa de revizuire, alcatuita dintr-un ansamblu complicat de operatii
tehnico –juridice.

IV. Constituția din 1938

Autoritatea și prestigiul monarhiei, devenite deja emblemă a României întregite, afirmate

prin domniile regilor Carol I și Ferdinand, capătă o grea lovitură prin actul de renunțare a lui
Carol la calitatea de prinț moștenitor al coroanei. Acest nou act de renunțare din decembrie 1925,
urmând seria celor deschise în 1918 și 1919, a zdruncinat principiul succesiunii tronului în linie
coborâtoare directă prin ordinul de primogenitura bărbăteasca, înscris în articolul 77 în
Constituție, accentuând alterarea notiunilor care formau altadata pilonul de sustinere a monarhiei
constitutionale. Jocul de-a renuntarea, capriciile unui print mostenitor duceau implicit si la
compromiterea pactului fundamental. Renuntand la toate beneficiile Constitutionale, Carol, aflat
in acel moment in Italia, se obliga sa nu se mai intoarca in tara timp de 10 ani, si atunci numai cu
consimtamantul suveranului.

La 31 decembrie, Consiliu de Coroană, adunat la Sinaia, îl proclama pe Mihai print

mostenitor. În ianuarie 1926, imediat dupa învestitura lui Mihai, cu toate formele constituționale
și legale, ca prinț mostenitor, regele Ferdinand, ca urmare a situației nou create, a adaugat un
codicil la testamentul ținut în secret până la moartea sa, prin care lasa mostenire lui Mihai toate
bunurile care apartinuseră până atunci lui Carol. Acest act avea menirea de a intari succesiunea
lui Mihai, confirmand inca odata, chestiunea inchisa in dosarul Carol.

La 15 noiembrie 1927, regele Ferdinand, moare. Timp de trei ani, din 1927, pana in 1930,
Romania a fost condusă de Regentă, cat timp regele Mihai era încă minor.

Carol, însă, în 1926, decide să se reîntoarcă în țară. Guvernul a fost pus în situația de a
alege între două alternative: ori menține intangibilitatea actului din 4 ianuarie 1926, Carol
trebuind să părăsească imediat țara, ori anuleaza acel act și repun pe Carol în toate drepturile ce îi
decurg din calitatea lui de succesor al tronului, și-l proclamă rege.

In acel moment membrii Regentei își dau demisia, la fel face și guvernul Maniu, de aici
puterile constituționale îi revin Adunării Naționale, care îl proclama rege pe prințul Carol.

10
 Revenirea în tară a prințului Carol și urcarea sa pe tron nu a fost rezultatul actiunii directe
a partidelor și oamenilor politici, ci urmarea logică a manifestării disensiunilor dintre aceste
partide, a creșterii tensiunii și confuziei politice. De toate acestea a profitat cu abilitate Carol,
intr-un moment hotarator al vietii Romaniei interbelice. Modul in care s-a pus capat crizei
dinastice la 8 iunie 1930 a insemnat o lovitura data constitutiei si implicit democratiei romanesti,
aflata de la 1866 si pana astazi in proces evolutiv.

Constitutia din 1938 a fost pregatită în secret, în cadrul unui comitet de oameni politici
apropiați lui Carol al II-lea: Istrate Mircescu, Constantin Argentoianu, Armand Calinescu, Gh.
Tatarascu, M. Canciocov, regele desemnand ca „ministru al codificarii” pe Istrate Mircescu.

Constitutia din 1938 nu mai păstra aproape nimic din vechile instituții democratice
introduse prin Constituțiile din 1866 și 1923. Constitutia a fost promulgata la 27 februarie 1938,
tot atunci a fost abrogata vechea Constitutie. Noua Constituție conținea 100 de articole, spre
deosebire de cele 138 ale Constituției de la 1923, avea tot 8 titluri, cu aceleași denumiri,
exceptând titlul II, care, în loc de „despre drepturile romanilor” a fost intitulat „despre datoriile si
drepturile romanilor”. Constitutia din1938 aduce importante modificari in comparatie cu cea din
1923. Spre exemplu:  Regele devine, pentru prima data, capul statului, iar cele doua puteri :
legislativa si executiva sunt incredintate regelui.  Regimul parlamentar – democrat insituit prin
Constitutia din 1923, este inlocuit cu regimul reprezentativ simplu, in care ministrii sunt numiti
de rege, fara consultarea sau acordul parlamentului.  Constitutia Carlista recunoaste si extinde
dreptul de legiferare a regelui pe baza de decrete – lege, prevazand obligativitatea ratificarii lor
ulterioare de catre Reprezentanta nationala.  Aceeasi constitutie mareste atributiile Consiliului
legislativ, care din organ de tehnica legislativa, destinat sa examineze proiectele de legi si sa dea
doar avize consultative, devine un organ de colaborare si decizie, dirija de monarh.  Se mai
aduc importante ingustari ale drepturilor si libertatilor cetatenesti, prin sporirea datoriilor si
obligatiilor in defavoarea drepturilor si prin instituirea supravegherii si controlului mai puternic
asupra activitatilor si comportamentului indivizilor, dezvoltarea regimului preventiv. De
asemenea, aceeasi constitutie, interzicea portul de arme la intrunirile publice; introducea
pedeapsa cu moartea pentru atentatorii la viata familiei regale si a demnitarilor politici; prevedea
pierderea cetateniei romane pentru cei care se alaturau unor corporatii militare straine. Ii mai
acorda regelui puterea deplina de a promulga decrete cu putere de lege, si ii dadea exclusiv

11
regelui dreptul de a revizui Constitutia. Senatorii erau acum impartiti pe 3 categorii : senatorii de
drept, in care au fost inclusi si membrii majori ai familiei regale; senatorii alesi, insa numai
dintre membrii corpurilor constituite in stat; senatori numiti de rege, dintre persoanele apropiate
regelui. Regele era considerat irevocabil, iar persoana sa inviolabila.

Constitutia din 1938 nu a fost niciodata modificata, aceasta a fost suspendata prin
Decretul –Regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940 ( publicat in Monitorul Oficial nr. 205 din 5
septembrie 1940) La 6 septembrie 1940, fortat de situatia interna creata in stat, precum si de
amploare pe ca o luase miscarea legionara, regele Carol al II-lea este nevoit sa abdice, lasand
toata conducerea statului in mana Maresalului Ion Antonescu, care il investeste pe tron pe regele
Mihai I.

Intre 1940 –1944 statul roman nu a avut Constitutie. La 23 august, 1944, dupa
inlaturarea regimului de dictatura a maresalului Ion Antonescu, a fost repusa in vigoare
Constitutia din 1923.

V. Constituțiile în regimul totalitar comunist

Abordarea problemei constitutionale, de catre Partidul Comunist, dupa cucerirea puterii

politice, ajuta la intelegerea modalitatilor prin care s-au constituit si desavarsit institutiile noului
regim totalitar, ci si la descifrarea evolutiei sinusioase si contradictorii a acestuia spre o
temporara si efemera liberalizare, urmata apoi de anularea treptata a principalelor structuri
economice, politico – juridice si culturale pe care s-a cladit „socialismul in libertate”, cu „fata
umana”. De altfel, toate regimurile comuniste, incepand cu cel sovietic, au manifestat o
preocupare pentru elaborarea si promulgarea constitutiilor, considerandu-le ca fiind „expresia
juridica a raportului real de forte in lupta de clasa”. In Uniunea Sovietica, unde razboiul civil a
condus la lichidarea regimului tarist, prima constitutie a fost adoptata in 1936, eveniment care a
marcat sfarsitul perioadei revolutionare, dar nu si al elaborarilor constitutionale. Aceasta nu era
definitiva. Statele din Europa construiau socialismul dupa modelul sovietic. Iar diversele etape
ale construirii socialismului in aceste tari trebuiau consacrate juridic prin acte fundamentale care
reflectau „legalizarea” acestui proces. In perioada totalitarismului, in Romania, au fost elaborate
trei constitutii ( in 1948, 1952 si 1965), cea mai viabila in viata societatii romanesti fiind cea din
1965, care a ramas in vigoare un sfert de secol, pana la evenimentele din 1989, care au pus capat

12
regimului comunist. Constitutiile perioadei socialiste aveau menirea de a dovedi „legalitatea” si
„legitimitatea”regimului politic din Romania, ales in urma unor scrutinuri electorale la care a
participat majoritatea cetatenilor tarii. Pentru acest motiv, respectand aparent regulile
democratiei si legalitatii, regimul politic comunist a supralicitat, totodata „legitimitatea”
acestora, prezentandu –le ca intrunind adeziunea indivizilor fata de valorile si normele
socialismului, ceea ce i-a permis sa-si realizeze scopurile propuse. Acest surogat de
„legitimitate” a fost insotit de apelul permanent al regimului la un set de valori si norme
colectiviste, precum patria, partidul, natiunea, proprietatea socialista, munca si ignorarea totala a
celor individuale ( libertatea, proprietatea, demnitatea, competenta etc.). Analiza lor atesta faptul
ca, dincolo de imperfectiunile de tehnica legislativa si de contradictiile intre termenii utilizati,
aceste constitutii au suprasolicitat socialul si au neglijat individualul, identificand in mod
deliberat societatea cu statul si atribuindu –i acestuia rolul de instrument legal de impunere a
dictaturii si dominatiei partidului comunist. Constiderate ca reprezentand vointa clasei
muncitoare si,ulterior, a poporului, ridicata la rangul de lege fundamentala de organizare a
societatii si statului, constitutiile socialiste au reprezentat, totodata, principalul mijloc de faurire a
mintilor socialiste in toate domeniile vietii sociale, prin: aplicarea ordinii normative socialiste si
consacrarea rolului conducator al partidului comunist; promovarea si protejarea prin mijloace
speciale a proprietatii socialiste de stat si cooperatiste; reprimarea extrem de severa a oricaror
transgresari a normelor si valorilor socialiste de munca si viata, prin uniformizarea si
standardizarea conduitelor si actiunilor indivizilor; centralism economic, politic si administrativ;
manipularea indivizilor prin intermediul utopiilor, ideologiei si mass – mediei comuniste, dublate
de utilizarea mecanismelor intemeiate pe intimidare, descurajare, forta si frica. Abdicand de la
traditiile democratiei parlamentare, constitutiile socialiste au reprezentat forma juridica de
subordonare a societatii vointei unei singure forte politice reprezentata de partidul comunist,
ridicand la rang de principiu constitutional monopolul absolut al deciziei unui singur partid
politic si facand din practica constitutionala un ritual al manifestarilor dictatoriale ale
guvernantilor comunisti. Ele au fost lipsite in final de organicitate, efectivitate si legitimitate,
neputand realiza o reala si adevarata institutionalizare rationala si controlata a proceselor de
schimbare sociala, generand forme de imobilism si conservatorism social si politic, blocarea
initiativelor individuale si un nivel scazut al aspiratiilor sociale si individuale in societatea
romaneasca.

13
VI. Constitutia din 1991

Perioada dictaturii comuniste se incheie in Romania la 22 decembrie 1989, in urma

revolutiei declansate la Timisoara ( 16 – 20 decembrie 1989), continuata si desavarsita la
Bucuresti, odata cu fuga cuplului dictatorial si preluarea puterii de catre fortele democratice.

Acest moment reprezinta inceputul reinstaurarii democratiei si institutiilor democratice

dupa aproape o jumatate de secol de regim totalitar in Romania si restabilirea drepturilor si
libertatilor fundamentale ale cetatenilor, ignorate pana atunci de regimul comunist.

Revolutia din 1989 a marcat, totodata, dezintegrarea vechilor structuri politice, juridice si
economice socialiste, dominate de centralism, autoritarism, birocratie si imobilism si inceputul
constituirii unor forme democratice, intemeiate pe legalitate, justitie si dreptate sociala, care sa
stimuleze individul si initiativa particulara si sa garantele exercitarea corecta a drepturilor si
libertatilor individuale.

Prabusirea brusca a regimului comunist a creat un vid de putere, precum si un vid

legislativ care, in absenta unor masuri si acte institutionale puteau genera dezordine si anarhie
sociala. La 20 mai 1990 s-au desfasurat alegerile pentru Parlamentul Romaniei si Presedintelui
tarii. Rezultatele alegerilor au condus la alegerea unui Parlament, dominat de candidatii FSN (
263 mandate in Camera Deputatilor si 91 in Senat).

La 11 iulie 1990, cele doua camere ale Parlamentului, intrunite in sedinta comuna, se
declara Adunare Constituanta, adopta regulamentul de functionare al adunarii si instituie o
comisie de redactare a proiectului de constitutie.

In decembrie 1990, comisia de redactare a prezentat „Tezele proiectului de Constitutie”.

Pe baza acestor Teze, comisia a redactat, in iulie 1991, proiectul noii Constitutii, la care au fost
depuse peste 1000 de amendamente.

La 21 noiembrie 1991, in urma votului nominal al deputatilor, Adunarea Constituanta

adopta Constitutia in intregul ei, inregistrandu-se 414 voturi pentru si 95 voturi impotriva.
Referendumul pentru intrarea in vigoare a Constitutiei a avul loc pe data de 8 decembrie 1991.

14
 Din pacate aceasta Constitutie a ignorat in totalitate traditiile constitutionale romanesti,
in acest proiect neregasindu-se nici un articol din Constitutia din 1923, care a fost foarte benefica
pentru perioada interbelica romaneasca. In schimb, a preluat si a implementat aproape mecanic
unele organisme si institutii europene, cum ar, de pilda, Avocatul Poporului, notiune preluatadin
Constitutia Suedeza, sau, Curtea Constitutionala ( existenta in Constitutia Franceza), incercand
sa le adapteze, totusi, specificului national. De aici a rezultat si caracterul rigid al Constitutiei.
Constitutia din 1991 introduce o serie de completari si inovatii constitutionale, cum ar fi: 
Completarea atributelor si trasaturilor statului roman prin cele de „stat de drept, democratic si
social”, care pun legea deasupra tuturor.  Puterile statului sunt denumite „autoritatile statului”,
de asemenea nu se regaseste nici o formulare expresa a principiului separatiei puterilor in stat si
nici vreo limitare a uneia fata de alta prin limitarea lor reciproca in drepturi si atributii 
Intrducerea in viata romanilor a celor doua organisme preluate de la alte tari: Avocatul Poporului
si Curtea Constitutionala. De altfel, Constitutia din 1991 i – a rezervat un capitol intreg
Avocatului Poporului ( Titlul II, capitolul IV). In ceea ce priveste Curtea Constitutionala, prin
infiintarea acestui organism, constituantul de la 1991 a renuntat definitiv la prevederile
Constitutiei din 1923, care dadea in competenta Curtii de Casatie evaluarea constitutionalitatii
legilor.  Prin Constitutia de la 1991, alaturi de drepturile si libertarile traditionale care sunt
garantate si ocrotite dreptul electoral, la munca, odihna, invatatura, asociere, libertatea
individuala, libertatea constiintei, libertatea intrunirilor, sunt protejate si garantate : dreptul al
identitate etnica, culturala, lingvistica si religioasa, dreptul la informatie, dreptul la libera
circulatie in tara si in strainatate, protectia dreptului la o viata intima, familiala si privata. 

In pofida tuturor imperfectiunilor pe care le-ar fi putut avea aceasta Constitutie, ea ramane
un important izvor de drept public si un instrument jurudic necesar declansarii unor reforme
politice, economice, sociale si culturale necesare perioadei de tranzitie pe care o parcurgea
societatea romaneasca.

CONCLUZIE

Prin Constitutia de la 1866, romanii au realizat o adevarata deschidere cu caracter liberal,

fiind primul stat constitutional din Europa de Sud –Est, intr – o perioada in care se afla inca sub

15
suzeranitate otomana Aceasta Constitutie ne alinia in rand cu celelalte state europene cu un
regim de reala structura liberal –burgheza moderna, dar prin realizarea scopurilor practice s-a
creat un imens contrast intre forme si fond. Constitutia adopta formele europene, insa nu poporul
roman nu era suficient pregatit pentru impunerea acestorforme.

Constitutia de la 1923 a preluat multe principii si legi de la cea din 1866 si s-a incadrat
perfect in spiritul european interbelic. Aceasta Constitutie a contribuit decisiv la desavarsirea
sudarii economice, teritoriale, politice si spirituale a Romaniei Mari, permitand Romaniei sa se
inscrie intre statele europene cu un sistem politic de indelungata traditie democratica, capabil sa
reziste tendintelor autoritariste de dreapta aparute in Europa anilor `30. Inlaturand Constitutia din
1923, cea din 1938 a marcat un pas inapoi in democratizarea statului roman. A instituit o putere
autoritara si a pus inceputurile guvernarii practic, fara Constitutie dintre 1940 –1944. Dupa cel
de-al Doilea Razboi Mondial, in Romania s-a instaurat regimul totalitar comunist. Instaurarea
regimului comunist la 30 decembrie 1947 a insemnat lichidarea democratiei constitutionale in
Romania si instaurarea unor forme si modalitati totalitare de guvernare politica.

Prin Constitutia de la 1948 s-au lichidat toate institutiiledemocratice si toate valorile

liberalismului. Prin cea de la 1952 s-a instaurat propriu –zis dictatura unui singur partid, cel
comunist, iar prin cea din 1965, care proclama Romania ca „republica socialista”, se reflecta
încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în
economie. Era precizat şi faptul că Partidul Comunist Român constituia forţa politică
conducătoare a întregii societăţi. Aceasta Constitutie a ramas in vigoare pana in 1989, cand, in
urma Revolutiei, a fost lichidata dictatura comunista in Romania. La sfarsitul mileniului trecut,
cand lumea rasaritului european, eliberata de constrangerile totalitare impuse de regimuri
nedemocratice, mergea mai repede sau mai incet spre democratizare, Romanianu putea face
exceptie, intrucat evolutia constitutionala a Romaniei a fost strans legata de traditii liberale care
i-au accelerat progresul.

Prin adoptarea Constitutiei din 1991, statul roman redevine democratic, inlaturand
comunismul. Intreaga istorie a vietii noastre constitutionale atesta atat valorile si traditiile
institutiilor juridice si legislative, cat si limitele functionarii acestora in procesul treptat al
dezvoltarii si afirmarii structurilor democratice ale societatii romanesti, incepand dinepoca
moderna si pana in prezent Constituţiile statului român au evoluat aşa cum văzut mai sus, privind

16
drepturile şi libertăţile civile ale românilor, instituţiile statului român, formele de organizare
politică ale statului şi a teritoriului. Astfel am trecut de la monarhie constituţională(1866)la
monarhie autoritară(1938), apoi regim comunist(1947) şi iar la republică în 1991. De la vot
censitar(1866), la vot universal cu restrictii (1938), iar în 1948 la vot universal pentru toţi
cetăţenii. De la domnla rege(1866-1938), apoi la secretar general (1948), iar în 1990 la
preşedinte.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. „Ştefan Procopiu”, Iaşi,
1993;

2. Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983;

3. I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Universitatea Bucureşti;

4. Tudor Drăganu, Drept Constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;

5. Ioan Muraru, Drept Constituţional, Universitatea Bucureşti, 1987;

6. N. Prisca, Drept Constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977;

7. Constantin Dissescu, Drept Constituţional, Bucureşti, 1915;

8. Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927;

9. Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi instituţii politice contemporane, Ed. Fundaţiei

„Chemarea”, Iaşi, 1992;

10. Ioan Muraru, Drept Constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1995 (vol. I;
II);

11. Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, Ed. „Lumina
Lex”, Bucureşti, 1998 (vol. I; II);

17
12. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi instituţii politice – Ediţia a II-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004;

13. Maria V. Dvoracek, Istoria Dreptului Românesc, I, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992;

14. Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente 1741 – 1991,

Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1998; 215

15. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003;

18