Necesitatea obiectivă de fertilizare a culturilor şi principiile unei fertilizări raţionale

Pentru a-şi valorifica la maximum potenţialul productiv, plantele cultivate au nevoie de cantităţi
corespunzătoare de apă, lumină, dioxid de carbon şi nutrienţi minerali (azot, fosfor, potasiu, calciu,
magneziu, sulf, şi o serie de microelemente). Solul este principala sursă de nutrienţi minerali şi de
apă pentru plante. Capacitatea acestuia de a asigura nutrienţii necesari plantelor variază în funcţie
de nivelul lui de fertilitate.
Îndepărtarea nutrienţilor din sol prin absorbţia lor în plantă, prin levigare sau prin alte procese
ce ţin de dinamica naturală a solurilor, atrag după ele diminuarea conţinuturilor de forme mobile
ale elementelor nutritive şi declinul treptat al capacităţii de producţie a solurilor. Din aceste raţiuni,
se impune compensarea prin aplicarea de îngrăşăminte minerale şi organice. Atât din raţiuni
economice cât şi din exigenţe de protecţie a mediului, se impune o corectă gestionare şi folosire a
îngrăşămintelor (fertilizanţilor) la nivelul fiecărei exploataţii agricole sau agrozootehnice. Trebuie
conştientizat de fiecare producător agricol faptul că folosirea îngrăşămintelor pentru realizarea
unor producţii profitabile trebuie făcută pe baza unor previziuni realiste, care să ţină cont de
condiţiile pedoclimatice locale, de potenţialul productiv al culturilor şi nivelul tehnologic al
unităţii agricole.
Planul de fertilizare -instrument de gestionare şi control a folosirii îngrăşămintelor
Planul de fertilizare este, în acest sens, un instrument util atât pentru stabilirea dozelor de
îngrăşăminte organice (produse în unitate sau procurate din afara unităţii) şi minerale cât şi pentru
luarea unor decizii economice legate de disponibilizarea eventualului exces de îngrăşăminte
organice produse în unitate precum şi alegerea unor momentele propice de procurare necesarului
cantitativ şi calitativ de îngrăşăminte minerale sau organice (în cazul în care unitatea nu dispune
de suficiente rezerve proprii).
Planul de fertilizare permite atingerea următoarelor obiective:
- calculul anual al necesarului de elemente nutritive (în principal NPK), pentru fiecare cultură
(existentă sau care urmează să fie instalată) prin aplicarea unor modele de calcul care să ţină cont
de principiile unei fertilizări raţionale, de sistemul de culturi existent în unitate (anuale, pomi, viţă
de vie, păşuni, fâneţe) şi de nivelul producţiilor planificate.
- stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte organice existente sau posibil de produs în unitate în cursul
anului agricol respectiv, a dozelor de îngrăşăminte posibil de aplicat, pe culturi şi parcele de
fertilizare, precum şi a dozelor de îngrăşăminte chimice pentru completare până la nivelul
necesarului estimat prin calcul;
- verificarea periodică (anual sau la 4-5 ani) a situaţiei agrochimice a solurilor pe baza balanţei
intrărilor şi ieşirilor din sistem (cantităţile de nutrienţi introduse în sol minus cantităţile de nutrienţi
exportate cu recolta), poate furniza informaţii utile privind conservarea, ameliorare sau diminuarea
asigurării solurilor de sub culturi cu NPK (la dorinţă şi cu alţi nutrienţi) precum şi pentru evaluarea
riscului de poluare a apelor cu nutrienţi de origine agricolă (în special cu nitraţi, posibil şi cu
compuşi ai fosforului);
- furnizarea de informaţii necesare pentru alcătuirea planului de fertilizare pentru anul agricol
următor.
Paşii şi elementele necesare pentru elaborarea unui plan de fertilizare
• Suprafaţa cu folosinţă agricolă a exploataţiei (fermei) se recomandă să fie împărţită în sectoare
identificabile, relativ omogene din punct de vedere agrochimic, stabilite pe baza studiilor periodice
(4-5ani) efectuate de unităţi specializate (oficiile judeţene de studii pedologice şi agrochimice),
pentru a putea stabili pe criterii obiective nevoia de fertilizare a culturilor din fiecare parcelă;
• Trebuie stabilit (sau cunoscut) asolamentul (asolamentele) şi amplasarea acestuia în teren, în
cadrul fiecărui asolament fertilizarea urmând să fie dirijată în funcţie de natura culturii şi
potenţialul de producţie al acesteia şi, respectiv, specificul pedoclimatic al locului;
• Cunoaşterea tipului sau tipurilor de sol din cadrul fermei precum şi a principalelor însuşiri
morfologice şi fizice şi chimice este relevantă pentru asigurarea unei eficienţe maxime a fertilizării
şi pentru diminuarea riscului de poluare cu nitraţi (şi eventual cu fosfor) a apelor freatice (panta
terenului, textura şi permeabilitatea solului, reacţia solului, conţinutul de humus, gradul de
saturaţie în baze, conţinutul în forme mobile de azot, fosfor, potasiu, ş.a.). Pe baza acestor
informaţii se poate aprecia nivelul de fertilitate al solului, nevoia unor eventuale măsuri
ameliorative şi se pot stabili cele mai potrivite tehnologii de cultură privind lucrările solului, data
însămânţării, metodele de aplicare a îngrăşămintelor organice şi minerale ş.a.
• La estimarea nivelului recoltelor scontate (planificate) trebuie luate în considerare şi
caracteristicile climatice ale locului (în special regimul termic şi al precipitaţiilor, inclusiv
distribuirea anuală a acestora), având în vedere că acestea sunt determinante în dinamica
elementelor fertilizante în sol şi în mod special în mineralizarea materiei organice şi în deplasarea
nutrienţilor în profilul solului, sub zona de înrădăcinare. Fixarea obiectivelor privind recoltele
planificate pentru culturile din cadrul unei ferme se poate face în mod realist prin una sau alta din
următoarele posibilităţi, (de preferinţă prin una din primele două):
 pe baza notelor de bonitare furnizate de organisme specializate (OJSPA) pentru condiţiile
pedoclimatice specifice unităţii,
 pe baza recoltelor medii obţinute în staţiunea agricolă de cercetare specifică zonei;
 pe baza evaluărilor producţiei medii obţinute în fermă pe un număr de ani (de regulă cinci)
cu eliminarea celor cu producţii extreme (respectiv anul cu producţia cea mai mare şi anul
cu producţia cea mai mică); se are în vedere şi posibilităţile de aplicare în optim a tuturor
 verigilor tehnologice recomandate pentru cultura respectivă (specia, cultivarul, data
însămânţării, măsurile de protecţie fitosanitară, etc.)
• Trebuie deţinute informaţii privind consumul specific de nutrienţi pentru fiecare cultură, pe baza
căruia se determină exporturile de nutrienţi minerali pentru fiecare cultură, raportat la unitatea de
suprafaţă. Aceste date se obţin prin analiza chimica a materialului vegetal şi pot fi puse la 3
dispoziţia fermierilor sub formă tabelară (consumuri specifice medii), în cazul în care doresc să-şi
alcătuiască personal planul de fertilizare.
• Trebuie estimat nivelul cantitativ şi calitativ al tuturor reziduurilor organice cu valoare
fertilizantă posibil de produs în unitate în cursul anului agricol pentru care se alcătuieşte planul de
fertilizare. Acestea trebuie folosite cu prioritate la fertilizarea culturilor din cadrul exploataţiei şi
numai în completare trebuie intervenit cu îngrăşăminte produse industrial. Din acest motiv este
foarte important ca în planul de fertilizare să se precizeze natura lor (provenienţa, gradul de
maturare, starea fizică, conţinutul de nutrienţi principali, modul de repartiţie a acestora pe parcele
şi culturi în funcţie de ierarhizarea răspunsului acestora la fertilizarea organică încă din primul an
de aplicare. De exemplu, plantele cu o perioadă mai lungă de vegetaţie (sfecla, cartoful, porumbul,
floarea soarelui), precum şi cele cu masă vegetativă mare (porumbul de siloz, sorgul, iarba de
Sudan, ş.a.), valorifică mai bine gunoiul de grajd în primul an de la aplicare, în timp ce cerealele
păioase (pe soluri fertile) precum şi unele legume (cartofii timpurii, mazărea, morcovul, ş.a.)
răspund mai bine la acţiunea ulterioară a acestuia (Davidescu. D şi Davidescu V, 1981).
• În măsura în care este posibil, planul de fertilizare ar trebui să cuprindă şi momentele de aplicare
a îngrăşămintelor organice şi minerale (la lucrările de bază ale solului, fracţionat parte în toamnă
parte în primăvară şi pe parcursul vegetaţiei), în funcţie de obiectivele urmărite (mărimea recoltei
şi/sau calitatea acesteia).
Evaluarea necesarului de îngrăşăminte în cadrul unei exploataţii agricole.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice şi naturale pentru recoltele planificate (scontate) a
se obţine în anul agricol curent poate fi făcută după metode empirice ( bazate pe experienţa
cultivatorilor) pe metode semiempirice ( doze orientative recomandate de specialişti) şi doze
fundamentate ştiinţific, dar cu grad de aplicabilitate mai restrâns sau mai larg, în funcţie de
concepţia şi modul matematic de abordare. În această categorie pot fi incluse, de exemplu, dozele
stabilite pe baza experienţelor de lungă durată cu îngrăşăminte, dar care au valabilitate strict pentru
condiţiile pedoclimatice ale locului de experimentare, dozele stabilite pe baza unor ecuaţii de
răspuns de tip polinomial sau mai complexe, metode bazate pe bilanţul elementelor nutritive,
metoda suprafeţelor de răspuns, ş.a. În continuare sunt prezentate două metode recomandate pentru
stabilirea dozelor de îngrăşăminte pentru alcătuirea planurilor de fertilizare.
 Metoda A - o metodă bine fundamentată ştiinţific de determinare a dozelor optime de
îngrăşăminte (DOE) la diferite culturi pe baza unor relaţiilor stabilite de Borlan şi colab. (1994)
din experienţe de lungă durată cu îngrăşăminte efectuate în cadrul staţiunilor de cercetare agricolă
din România, relaţii derivate din legea acţiunii factorilor de vegetaţie, cunoscută sub denumirea
legea Mitscherlich-Baule sau legea randamentelor descrescânde şi care în esenţă stipulează că
mărimea recoltei este condiţionată de toţi factorii de vegetaţie, fiecare din aceştia exercitând o
influenţă limitatoare asupra recoltei, cu atât mai mare cu cât este mai aproape de minim. Doza
optimă economic este acea doză care asigură maximizarea venitului net la unitatea de suprafaţă
fertilizată.
Metoda B - o metodă de calcul mai simplă a dozelor de N, P, K, pe bază de bilanţ, posibil de
aplicat de producătorul agricol în propria exploataţie pentru alcătuirea planurilor de fertilizare în
anii situaţi între două cartări agrochimice efectuate de OSPA judeţean. Metoda ia in consideraţie
un necesar de nutrienţi estimat pe baza exporturilor în recolta planificată, corectat diferenţiat,
pentru fiecare nutrient, în funcţie de starea de asigurare agrochimică a solului şi unele aporturi sau
pierderi mai semnificative (în cazul azotului) din sistemul sol-plantă.
Tipul de îngrășământ (organic sau chimic) reglementează foarte mult calitatea produsului
obținut. Fermierii din toată lumea folosesc îngrășăminte chimice dar în ultima perioadă se observă
o revenire la folosirea îngrășămintelor organice datorită beneficiilor de lungă durată obținute prin
aplicarea lor.
Dintre beneficiile aplicării îngrășămintelor organice:
1. menținerea fertilității solului: Materia organică înmagazinează macro și microelemente
care sunt eliberate treptat în sol sub influența microorganismelor și a factorilor de mediu.
Pe lângă aportul de nutrienți prin aplicarea de îngrășăminte organice se îmbunătățeste
structura solului, aerarea, capacitatea de reținere și infiltrare a apei in sol.
2. producție locală: fie în fermă proprie sau la ferme locale. Prin urmare costul cu acestea este
mult redus fată de cele chimice;
3. reduce eroziunea solului: prin prezența unei cantități mai mari de materie organică în sol,
în special la solurile nisipoase se reduce eroziunea cauzată de vânt;
4. permite reducerea dozelor de azot mineral: cu 20 – 50%, fără ca sporul de producție să
scadă dacă se administrează împreună cu îngrășăminte minerale, în special cu cele fosfatice
5. mediu sigur: îngrășmintele organice sunt ușor bio-degradabile și nu provoacă o poluare a
mediului.
6. alimente non-toxice: Utilizarea acestor îngrășăminte crează premisele că produsele
alimentare obținute vor avea un conținut redus de substanțe chimice nocive;
Îngrășămintele organice prezintă mai multe avantaje față de cele chimice dar de asemenea în
anumite situații pot prezenta anumite dezavantaje.
Dintre acestea amintim:
1. disponibilitatea limitată a nutrienților: plantele care au nevoie urgentă de nutrienți ar putea
fi afectate de timpul mai îndelungat de eliberare a nutrienților, acesta fiind influențat de
temperaturile ambientale și de prezența microorganismelor în sol;
2. pot prezenta potențial de infestare a culturilor: îngrășămintele organice, în special gunoiul
de grajd, pot conține semințe de buruieni care nu au fost distruse dacă gunoiul nu a fost
pregătit anterior prin fermentare. Aceste semințe pot infesta ulterior terenul pe care s-au
aplicat îngrășămintele.
3. volumul de muncă mai mare: pentru aceeasi cantitate de nutrienți volumul de muncă poate
fi de câteva ori mai mare la folosirea îngrășămintelor organice față de cele chimice.
4. cererea în creștere față de aprovizionare: odata cu creșterea cererii pentru îngrășămintele
organice satisfacerea cererii incepe sa fie o problema resursele fiind limitate.
Din categoria îngrășămintelor organice fac parte: gunoiul de grajd, gunoiul de păsări,
composturile, resturile vegetale, îngrășămintele verzi, gunoiul artificial, mranița, gülee, urina și
mustul de gunoi, etc.
Gunoiul de grajd
Un amestec de așternut si dejecțiile solide și lichide ale animalelor. Se folosește în stare proaspată
sau în diferite faze de descompunere și contine în cantități apreciabile azot, fosfor, potasiu, calciu
și diferite microelemente. Pe lângă aprovizionare cu substanțe nutritive, contribuie și la
îmbunătățirea caracteristicilor solului îmbunătățind conținutul în humus și structura solului,
mărind permeabilitatea și capacitatea de reținere a apei și chiar o corectare în o anumită masură a
reacției solului.
Dozele care se aplică se stabilesc în funcție de cultură premergatoare și cea la care urmează a fi
aplicat îngrășămantul, tipul de sol, etc. La culturile de câmp se aplica de obicei doze de 20-30 t/ha
dar se poate mări cantitatea până la 40-50 t/ha.

Gunoiul de pasari
Este un îngrășămant cu acțiune rapidă și cu conținut aproape dublu de N, P si K, comparativ cu
gunoiul de grajd, Se poate folosi fie în stare uscată, fie sub forma lichidă (în amestec cu apa). Are
anumite restricții în ceea ce privește aplicarea în stare proaspată, având un efect de creștere al
acidității solului.
 Compostul
Este un îngrășămant rezultat prin fermentarea resturilor vegetale cu sau fara resturi organice până
la o consistență asemanatoare particulelor de sol. În unele țări se utilizează acceleratori ai
procesului de fermentare (bacterii sau ciuperci). Compostul se folosește mai mult în legumicultură
dar poate fi folosit și la cultura mare, cantitățile care se aplică fiind de 15-20 t/ha.
Tabelul 1. Condiţiile recomandate pentru o compostare active
Parametrul Domeniul rezonabil Domeniul preferabil
Raportul C/N 20/1-40/1 25/1-30/1
Umiditatea, % 40-65 50-60
Concentrația de oxigen, % >5 >15
Mărimea particulelor (cm) 1,3-1,5 Variabil
Porozitatea grămezii, % >40 45-60
Densitatea aparentă (kg m^- 415-712 475-593
3)
pH 5,5-9 6,5-8,5
Temperatura, ℃ 43-65 54-60

Resturile vegetale
După recoltarea culturii resturile rămase pot fi tocate și îngropate sub arătură, reprezentând un
îngrășămant ieftin și valoros.

Îngrășămintele verzi
O tehnica tot mai des folosită o reprezintă reânsămânțarea terenurilor după recoltarea culturii
principale cu specii de plante puțin pretențioase, cu ritm rapid de dezvoltare și o masa vegetativă
mare. De regulă plantele folosite sunt din familia leguminoaseleor (mazare, lupin, trifoi)
valorificându-se astfel și capacitatea acestora de fixare a azotului, dar mai pot fi folosite rapița,
floarea-soarelui, muștarul, secara etc. Când plantele sunt în plină vegetație, se toacă și se introduc
sub brazdă, efectul lor benefic fiind pe mai mulți ani. Pentru o maximizare a efectului se poate
aplica și o cantitate de 10 t/ha gunoi.

Gunoiul artificial
Se obține prin fermentarea resturilor vegetale, de regulă paie în combinație cu ape reziduale, must
de grajd sau urină de la animale. Se poate completa cu îngrășăminte chimice în timpul procesului
de fermentare iar gunoiul astfel obținut are valoare calitativă apropiata de a gunoiului de grajd.
 Mraniță
Rezultă din gunoiul de grajd în urma fermentării avansate. Se folosește de obicei în legumicultură
și se poate aplica împreună cu îngrășăminte chimice pentru un maxim de eficiență.

Gülee
Amestecul cunoscut sub aceasta denumire reprezintă dejecțiile lichide și solide, rezultate în urma
colectării acestora pe durata exploatarii animalelor, apa de la igienizarea adăposturilor și apa de
ploaie. Acestea se colecteaza în bazine unde fermentează, apoi sunt aplicate pe teren.

Urina si mustul de gunoi de grajd

Sunt îngrășăminte lichide bogate în azot și potasiu. Colectarea acestora se face în bazine acoperite.
Se folosesc fie ca îngrășăminte suplimentare fie ca îngrășăminte de bază. Se pot aplica și în timpul
vegetației, fiind foarte eficace la culturile de legume și în livezi.
La aceste îngrășăminte se recomandă încorporarea în sol imediat după aplicare pentru a evita
pierderile prin volatilizare.

Tabelul 2. Compoziția chimică a îngrășămitelor organice (kg/to îngrăşământ)

Tabelul 3. Disponibilul de nutrienți/mc îngrășământ semilichid

(îngrăşământ diluat în proporţie de 1:1 cu apă - barbotin pregătit pentru administrare)

Tabelul 4. Dejecții semichilide obținute într-o explitație de taurine

 Tabelul 5. Compoziţia chimică medie a gunoiului de diferite provenienţe

Tipul de Compoziția chimică (%)

gunoi Apă Materii N P2O5 K2O CaO
organice
Gunoi 75 21 0,50 0,25 0,60 0,35
proaspăt
Gunoi de 71 25 0,58 0,28 0,63 0,21
cabaline
Gunoi de 77 20 0,45 0,23 0,50 0,40
bovine
Gunoi de 64 31 0,83 0,23 0,67 0,33
ovine
Gunoi de 72 25 0,45 0,19 0,60 0,18
porcine
Gunoi 77 17 0,55 0,25 0,70 0,70
fermentat
3-4 luni
Gunoi 79 14 0,98 0,58 0,90 0,88
fermentat
complet
(mraniță)

Tabelul 6. Compoziţia chimică a urinei (valori medii)

Specia de la care Compoziția chimică (%) Cantitatea de
urină care se
provine N P2O5 K2O poate colecta de
la un animal
(litri/an)
Cabaline 0,5-1,6 Urme 0,6-1,8 800-1200
Bovine 0,2-1,0 Urme 0,2-1,0 2000-3000
Porcine 0,4-0,5 0,05-0,07 0,8-1,0 500-900

Tabelul 7. Compoziţia chimică a mustului de gunoi

Compoziția chimică (%) Cantitatea (litri)
N P2O5 K2O produsă la o tonă de
gunoi fermentat
0,2-0,4 0,03-0,06 0,3-0,6 52-54

Biopesticidele

În ultimele 5 decenii oamenii au fost aproape în întregime dependenți de insecticide organice

și sintetice. Agricultura a fost revoluţionată prin folosirea de substanţe chimice pentru protecţia
culturilor, care a început la sfarsitul anilor 1800 cu introducerea de insecticide arsenice şi
amestecuri Bordeau ca fungicid de struguri, şi progresând către compuşi foarte sofisticati
disponibili acum. Efectul produselor chimice sintetice asupra agriculturii a fost dramatic pentru că
agricultura de azi înseamnă utilizarea substanţelor chimice. În ciuda beneficiile imense, ele sunt
utilizate în cantităţi în creştere concepute pentru a ucide viaţa organismelor. Cu toate acestea,
proprietăţile foarte utile ale acestor produse chimice de-a lungul acţiunii reziduale deşi dau o
toxicitate ridicată pentru un spectru larg de organisme au dat naştere la probleme serioase de
mediu. Mai mult apariția și raspandirea creșterii rezistenței în multe specii vector se refera la
îngrijorarea poluării mediului și creșterea costului noilor insecticide chimice, este evident faptul
că ,controlul asupra dăunătorilor nu este în siguranță bazându-se pe utilizarea substanţelor chimice
în monoterapie.

Prin urmare, o atenţie tot mai mare a fost îndreptata asupra duşmanilor naturali, cum ar fi
prădători, paraziţi, şi agenţi patogeni. Din păcate, nici unul dintre prădători sau paraziţi nu pot fi
produsi în masă şi stocati pentru perioade lungi de timp, din moment ce toţi trebuie să fie crescuti
in vivo.

A devenit evident că există o nevoie urgentă de un agent biologic, care posedă proprietăţile
unui pesticid chimic extrem de toxice pentru organismul ţintă, care să poata fi produs în masă pe
o scară industrială, care sa aibă un termen de valabilitate lung şi pot fi transportate în condiţii de
siguranţă.

In decursul anilor 70 OMS ( Organizatia Mondiala a Sanatatii) şi alte organizaţii internaţionale

iniţiaza studii în existenta agenţilor de control biologic şi dezvoltarea celor noi. Astăzi controlul
biologic este în general considerat ca o tehnică de dorit pentru controlul insectelor, datorita unui
impact minim asupra mediului şi evitarea problemelor de rezistenţă a vectorilor şi dăunătorilor
agricoli.

Din cele aproape un milion de specii cunoscute de insecte, aproximativ 15.000 specii sunt
considerate dăunători şi aproximativ 300 necesită o formă de control. Din fericire, cel mai multe
insecte-dăunători au asociate cu acestea microorganisme patogene . Patologia insectelor și-a avut
începutul probabil în secolul XIX cu stimulii lui Basii și Pasteur. O contribuție importantă la
controlul microbiologic al insectelor a fost adusă de Mechanikoff în 1879 șii Krassilinikow în
1888, care au fost primii care au atestat că un entomopatogen, o ciuperca Metarrhizium anisopliae,
ar putea fi produse în masă și aplicate ca un insecticid microbian pentru a controla cerealele și
sfecla de zahăr de dăunători.Controlul insectelor, cu bacterii a fost primul încercat de către
d'Herelle în ani după descrierea lui Pasteur a bolilor viermilor de mătase.
Cu toate acestea, după o perioadă de decalaj de aproape 30 de ani, White şi Dutky a reuşit în 1940
sa demonstreze controlul gândacului japonez prin distribuirea bacteriei Bacillus popilliae-boala
laptelui. Acest succes a stimulat investigaţiile asupra bacteriilor și în literatură au început să apară
cu privire la eficacitatea tulpinii Bacillus thuringiensis . Între 1960 şi 1963 s-au eliberat 8 brevete
pentru Bacillus thuringiensis . Utilizarea de viruşi în combaterea insectelor-dăunătoare au fost
stimulate de studiile lui Balch şi Bird în 1944 şi respectiv Steinhaus şi Thompson in 1949. Acest
interes are în prezent o renaştere, aşa cum este evidenţiată de înregistrarea recentă a pesticidelor
virale în Statele Unite de către Agenţia de Protecţia Mediului (EPA).

Dintre acestea, bacterii, virusuri şi unele ciuperci, datorită eficienţei lor cunoscute și lipsei de
toxicitate sau de patogenitate la „nontarget” animale şi plante, au fost reproduse ca produse
comerciale. Controlul biologic este, în general, utilizarea de catre om a unei organism viu special
în controlul unor daunatori. Organismul ales ar putea fi un pradator, un parazit sau o boala
infecţioasă, care atacă insectele dăunătoare.

Metodele biologice de control poate fi utilizat ca parte a unui ansamblu integrat a Programului de
management a dăunătorilor pentru a reduce riscurile legale, de mediu, si siguranţă publică de
chimice. În plus, aceasta poate fi o alternativă mai economică la unele insecticide.

Câteva măsuri de control biologic pot efectiv sa prevină daune economice și daunele culturilor
agricole. Spre deosebire de majoritatea insecticidelor, controalele biologice sunt adesea foarte
specifice pentu un parazit particular. Pericolul de impact este foarte mic în calitatile mediului si
apei iar aceastea ofera o alternativă mult mai ecologică decât insecticidele chimice. Deasemenea
ele ar putea fi utilizate în cazul în care dăunători au dezvoltat rezistența la pesticidele
convenționale. Din păcate cercetările și dezvoltările insecticidelor biologice atrag foarte puține
suporturi financiare în comparație cu cea acordată către descoperirea de pesticide chimice.

Devine clar că o mai mare atenție trebuie acordată secției de biopesticide cu spectrul larg și
îmbunătățiri în producția, formarea și aplicarea tehnologiilor. Eforturile trebuie făcute pentru a
optimiza impactul acestor agenți prin integrarea lor cu alte strategii de productie a culturilor noi.
Utilizarea cu succes a controlului biologic necesita o mai buna înțelegere a biologiei atât a
dăunătorilor și a dăunătorilor lor. În aceste cazuri, controlul biologic poate fi mai costisitor decat
utilizarea de pesticide. Adesea rezultatele folosirii controlului biologic eficiente si rapide ca la
folosirea de pesticide.Cei mai multi dușmani naturali atacă numai anumite tipuri de insecte, spre
deosebire de pesticide cu un spectru larg, care poate ucide o gamă largă de insecte.

Biopesticidele sunt substanțe prezente în natură, cum ar fi ciupercile (fungi), bacteriile (Bt),
extractele de plante, acizii graşi sau feromonii.
 Biopesticidele oferă beneficii suplimentare, cum ar fi:

 modurile de acţiune complexe şi noi pentru gestionarea rezistenţei şi pentru a extinde

durata de viaţă a produselor pesticide convenţionale,
 adaugă de asemenea flexibilitate într-un program clasic de combatere, cu intervale reduse
de la ultimul tratament şi până la recoltare,
 o foarte bună gestionare a reziduurilor de pesticide pentru produsele exportate,
 un profil ecotoxicologic excelent pentru om, animale şi entomofauna utilă.

Agenţia pentru Protecţia Mediului (EPA) defineşte biopesticidele ca anumite tipuri de

pesticide derivate din surse naturale, cum ar fi animalele, plantele, ciupercile, bacteriile şi anumite
minerale.

Uleiul de canola, usturoiul, uleiul de mentă sau de crizanteme, de exemplu, au aplicaţii pesticide
şi sunt considerate biopesticide.

Biopesticidele sunt deja recunoscute ca o opţiune eficientă de combatere a bolilor, dăunătorilor

şi chiar a buruienilor pentru culturile ecologice, cu precădere pentru culturile de legume, pomi
fructiferi, viţăde-vie, plante ornamentale de apartament sau grădină, gazon, dar şi pentru
majoritatea culturilor de câmp unde se are ca obiectiv obţinerea de recolte bio.

La ora actuală sunt înregistrate la nivel european destul de multe substanţe active cu profil
biopesticid, utilizate în variate produse, ca repelenţi pentru cervite în silvicultură, repelenţi pentru
ţânţari sau căpuşe, dar şi produse biopesticide pentru agricultura comercială, în special pentru
combaterea dăunătorilor. Pe măsură ce sunt identificate şi sintetizate mai multe surse naturale de
biopesticide, numărul de astfel de produse înregistrate va continua să crească.

În prezent, EPA recunoaşte trei mari clase de biopesticide:

 microbiene,
 biochimice,
 protectoare încorporate în plante (PIP).

Cererea de biopesticide este în creştere constantă în toate ţările lumii, iar la nivel european este o
alternativă sigură de înlocuire a multor substanţe active de pe lista destul de vastă a celor care vor
fi excluse pe termen mediu şi lung. Opinia publică, dar şi utilizatorii de pesticide convenţionale îşi
pun tot mai des întrebări pertinente cu privire la impactul acestora asupra mediului şi posibilele
riscuri pentru sănătate, dar şi siguranţa lucrătorilor, toxicitatea faţă de păsări, contaminarea apei
de suprafaţă şi freatică.
Un lucru este cert, iar fermierii şi consumatorii finali ai produselor agricole, în marea lor
majoritate, sunt conştienţi că fără produsele clasice de protecţia plantelor sintetizate chimic
(pesticide) nu se poate concepe o tehnologie de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor
eficientă şi care să asigure o producţie globală rezonabilă, care pe termen mediu şi lung trebuie să
satisfacă hrana omenirii în creştere exponenţială. Firmele mari multinaţionale, care investesc în
cercetare sute de milioane de euro pe an, pun la dispoziţia oficialităţilor, fermierilor şi
consumatorilor studii minuţioase cu privire la profilul ecotoxicologic al substanţelor puse pe piaţă
şi îşi asumă responsabilităţi majore cu privire la modul de gestionare al acestora, oferind informaţii
clare legate de recomandările de utilizare şi protecţia utilizatorului.

Produsele de Protecţia Plantelor (PPP) sunt de fapt medicamente pentru plante, indispensabile
pentru menţinerea sănătăţii acestora, cu condiţia respectării stricte a etichetei, unde sunt prezentate
toate detaliile de utilizare: doza omologată la hectar, momentul optim de aplicare, numărul de
tratamente recomandat şi alternanţa substanţelor active, intervalul de la ultimul tratament şi până
la recoltare etc.

La nivel european, ECPA (Asociaţia Europeană de Protecţia Plantelor), iar la nivel naţional
AIPROM (Asociaţia Industriei de Protecţia Plantelor din România) oferă studii ample cu privire
la modul de utilizare responsabil al produselor de protecţia plantelor, dar şi impactul major pe care
îl poate avea asupra agriculturii naţionale şi europene scoaterea de pe piaţă a unor substanţe active,
unele dintre ele neavând practic înlocuitor. Ambele categorii de produse pentru protecţia plantelor,
biopesticidele şi produsele clasice sintetizate chimic, îşi găsesc cu siguranţă locul în cadrul
tehologiilor de combatere integrată a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor la nivel de fermă, atunci
când sunt aplicate alternativ sau asociat şi respectând cu stricteţe Bunele Practici Agricole şi
recomandările de pe etichetă.

Biopesticidele biochimice - sunt substanțe naturale care controlează dăunătorii prin mecanisme
non-toxice. Sunt, în general, materiale sintetice care omoară sau inactivează direct dăunătorul.
Pesticidele biochimice includ substanțe care interferează cu împerecherea dăunătorilor, prin
intermediul feromonilor sexuali ale insectelor, precum și diverse extracte de plante parfumate care
atrag dăunătorii în capcane. Deoarece uneori este dificil să se stabilească dacă o substanță
îndeplinește criteriile de clasificare ca pesticid biochimic, EPA a înființat un comitet special pentru
a lua astfel de decizii.
Exemple:
 Azadirachtin (insecticid cu spectru larg),
 Capsaicină (compus din ardei iute) (insecticid cu spectru larg, nematicid și
fungicid),
  Ulei de trifoi, rozmarin și mentă (fungicid cu spectru larg).
Biopesticidele microbiene- constau dintr-un microorganism (de exemplu, o bacterie, ciupercă,
virus sau protozoan) ca ingredient activ.
Pesticidele microbiene pot controla multe tipuri diferite de dăunători, deși fiecare ingredient activ
separat este relativ specific pentru dăunătorii țintă. De exemplu, există ciuperci care controlează
anumite buruieni și alte ciuperci care ucid insecte specifice.Cele mai utilizate pesticide microbiene
sunt subspecii și tulpinile de Bacillus thuringiensis . Fiecare tulpină a acestei bacterii produce un
amestec diferit de proteine și ucide în mod specific una sau câteva specii de larve de insecte
înrudite. În timp ce unele ingrediente a acestei bacterii controlează larvele de molie găsite la plante,
alte ingrediente sunt specifice larvelor de muște și țânțari. Speciile de insecte țintă sunt determinate
de faptul dacă bacteria special produce o proteină care se poate lega la un receptor intestinal larvar,
determinând astfel înfometarea larvelor de insecte. Proteina cu efecte toxice pentru insecte este
produsa de către bacteria Bacillus în timpul sporulării acesteia.
Exemple:
 Bacteria Bacillus thuringiensis pentru utilizare împotriva omizilor,
 Ciuperca Beauveria bassiana pentru utilizare împotriva muște albe de seră,
afidelor și tizanopetrelor.
Protectoare încorporate în plante (PIP) - sunt substanțe pesticide pe care plantele le produc
din materialul genetic care a fost adăugat la plantă. De exemplu, oamenii de știință pot lua gena
pentru proteina pesticidă Bacillus thuringiensis și să introducă această gena în materialul genetic
al plantei. Apoi planta, în locul bacteriei, produce substanța care distruge dăunătorul.
Proteina și materialul său genetic, dar nu și planta în sine, sunt reglementate de EPA.
Nu există compuși protectori încorporați pentru plante înregistrați pentru utilizare în sere.

Alte avantaje a biopesticidelor sunt:

 sunt de obicei mai puțin toxice decât pesticidele convenționale,
 afectează numai dăunătorii țintă și organismele strâns legate, spre deosebire de spectrul
larg de pesticide convenționale care pot afecta organismele diferitor păsări, insecte și
mamifere.
 sunt adesea eficiente în cantități foarte mici și de multe ori se descompun rapid, ceea ce
duce la expuneri mai mici și în mare parte evitând problemele de poluare cauzate de
pesticidele convenționale.
 atunci când este utilizat ca o componentă a programelor de gestionare integrată a
dăunătorilor (IPM), biopesticidele pot reduce mult utilizarea pesticidelor convenționale, în
timp ce randamentele culturilor rămân ridicate.
 Bibliografie

1. Codul bunelor practice agricole

http://tarasecaselor.ro/wp-content/uploads/2018/06/Anexa-7-Codul-bunelor-practici-agricole-
min.pdf

2. ANEXĂ din 16 iunie 2015 la Ordinul ministrului mediului, apelor şi padurilor şi al ministrului
agriculturii şi dezvoltarii rurale nr. 990/1.809/2015

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/175541

3. https://www.revista-ferma.ro/articole/agronomie/fertilizarea-cu-ingrasaminte-organice-pe-
pasuni-si-pe-fanete

4. Managmentul gunoiului de grajd și al efluenților ca posibile surse de poluare cu nitrați

http://madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/rndr/buletine-tematice/PT43.pdf

5. https://finantariagricole.ro/sfat/fertilizarea-organica/

6. Planuri de fertilizare

https://www.icpa.ro/documente/coduri/Planuri_de_fertilizare.pdf

7. https://www.agrimedia.ro/articole/biopesticidele-solutii-moderne-de-combatere-integrata-a-
bolilor-daunatorilor-si-buruienilor

8. https://www.e-stireazilei.ro/ce-sunt-pesticidele-bio-si-care-sunt-avantajele-utilizarii-lor-in-
culturi-agricole/

9. Hotărâre de Guvern nr. 312 din 25.12.2008

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=330358

10. Hotărâre de Guvern nr. 310 din 27.12.2007

http://lex.justice.md/md/326735/

11. https://unctad.org/meetings/en/Presentation/5-ditc-ted-17042018-Moldava2-Stahi.pdf

12. https://www.canr.msu.edu/news/what_is_a_biopesticide

13. https://www.epa.gov/ingredients-used-pesticide-products/what-are-biopesticides

14. https://www.agroinfo.ro/vegetal/documente-obligatorii-pentru-controlul-apia/images/8

15. https://ru.scribd.com/document/363092670/Plan-de-Fertilizare-Model-Simplificat