Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Lucru individual
Pe tema:
VALOAREA PROBANTĂ A EXPERTIZELOR CA MIJLOC DE
PROBA ÎN PROCESUL PENAL

Realizat de : Stefîrţa Mirabela, grupa 3.

Verificat de: Gheorghiţă Mihail, doctor

habilitat în drept, profesor universitar.

Chişinău-2019
Cuprins:
Introducere............................................................................................................................3

1. Expertiza ca mijloc de probă...........................................................................................4

2. Concluziile expertului..................................................................................................4-6
3. Concluzie........................................................................................................................6

Bibliografie...........................................................................................................................7

2
 Introducere
Problema istoricului instituţiei expertizei o vom aborda referindu-ne în special la datele
informative ce par mai semnificative în anumite state ale lumii, în special în cele europene.
Expertiza - ca mijloc de probă - are o veche tradiţie, încă din antichitate întâlnindu-se
unele aspecte, limitate, ale unora dintre formele de expertize.
Cele mai vechi date există în legătură cu expertiza medicală, care era întâlnită îa toate
popoarele, în sensul că erau consultaţi medici şi moaşe, în calitate de specialişti în cursul
desfăşurării procesului penal.
În dreptul roman, expertiza,s-a folosit la început mai rar, totuşi există date care
dovedesc solicitarea cercetărilor unor specialişti în rezolvarea cauzelor judiciare.
Astfel, cunoscutele leges regiae precedau examinarea cadavrelor de către medici, iar
„Digestiile lui Justinian", socoteau medicii mai importanţi decât martorii.
De asemenea, tot la romani era cunoscută expertiza psihiatrică, în acest sens este
concludentă „Legea celor 12 table", care,în partea referitoare la „tutela smintiţilor", prevedea
obligaţia stabilirii gradului de iresponsabilitate a individului cercetat de către un om de ştiinţă.
De asemenea, la romani întâlnim şa expertiza tehnică folosită în rezolvarea problemelor
de grăniţuire prin intermediul unor ingineri hotarnici numiţi mensores, precum şî expertiza
scrisului şi expertiza cu caracter agricol efectuată de experţii grădinari.
Date despre expertiză găsim şi în dreptul cutumiar francez, expertiza medicală fiind
folosită ca mijloc de probă în faţa Curţii cu juri. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, expertul
apare tot mai des în procesul penal.
În anul 1845 apare primul tratat de medicină legală, iar reglementarea corectă şi exactă
a expertizei medico-legale s-a făcut în anul 1875.
Atât în Franţa cât şi în alte state precum:Germania, Anglia, Austria, Rusia, Elveţia,
Belgia, S.U.A., China, existau prevederi legale referitoare la diferite forme de expertize ca:
expertiza medicală, psihiatrică, toxicologică, tehnică, contabilă, artistică, filatelică.
Un exemplu concludent îl constituie faptul că în anul 1248 a apărut în China primul
tratat de medicină legală în care sunt analizate moartea prin strangulare, avortul, leziunile,
intoxicaţiile, precum şi moartea survenită în cursul tratamentului medical prin acupunctura,
tratatul numinduse Hei Yuan Lu.
Aici găsim indicaţii interesante cu privire la metodele de cercetare a cadavrelor,
diversitatea rănilor în funcţie de obiectul care a servit Ia producerea lor, stabilirea faptului
dacă moartea s-a produs prin înec sau nu.

3
 1. Expertiza ca mijloc de probă

Expertizei, ca mijloc de probă, i se acordă o mare importanţă în procesul penal întrucât

este fundamentată pe o cercetare ştiinţifică efectuată de persoane competente.
În acelaşi timp însă, dreptul românesc, în care funcţionează principiul liberei aprecieri a
probelor, nu recunoaşte vreo ierarhizare a mijloacelor de probă, adică acordarea vreunei
preferinţe prestabilite cu privire la valoarea lor, neadminţându-se existenţa unor mijloace de
probă care să fie cu anticipaţie „mai bune" sau „mai putin bune”, iar organele judiciare au
obligaţia ca în fiecare cauză concretă să verifice valoarea mijloacelor de probă folosite în
cauza respectivă.
Ca urmare, expertizei, deşi in abstracta i se acordă o deosebită autoritate dat fiind
fundamentul său ştiinţific, în mod practic este considerată ca oricare alt mijloc de probă
nefiindui, deci, recunoscută o forţă probantă absolută, cî concluziile expertului sunt lăsate la
aprecierea liberă a organului judiciar, conform principiului aprecierii probelor potrivit intimei
convingeri a judecătorului, bazată pe conştiinţa sa juridică.
Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijlocul de probă în care, cu privire la
anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale sau civile, sunt expuse opiniile
unor specialişti care dovedesc respect faţă de adevăr şi obiectivitate ştiinţifică şi de aceea ele
produc, de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conţin. Este posibil însă ca
uneori, aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită lipsurilor în pregătire, fie
datorită altor cauze şi, în consecinţă, valoarea lor probatorie este validată prin apreciere în
întreg ansamblul probelor existente în cauză.
Organele judiciare sunt legate de constatările de fapt ale experţilor, ca de exemplu, data
raportului de expertiză, arătarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor şi susţinerile acestora
făcute în prezenţa experţilor.
Toate aceste menţiuni din raportul de expertiză fac dovada până la înscrierea în fals,
deoarece experţii au lucrat în calitate de delegaţi ai organelor judiciare. Organele judiciare nu
sunt însă legate de concluziile raportului de expertiză care constituie numai elemente de
convingere, lăsate la libera lor aprecierei.

2. Concluziile expertului

Ca şi celelalte probe, concluziile ex-pertului trebuie apreciate în mod critic. Aprecierea

propriu-zisă a expertizei trebuie precedată de o amănunţită verificare, atât a formelor
procedurale, cât şi a conţinu-tului. Această verificare trebuie să privească respectarea
condiţiilor necesare efectuării expertizei, dacă s-au cercetat toate problemele stabilite de
organul judiciar, dacă au fost folosite .pentru investigare toate mate-rialele necesare şi pe care
expertul le-a avut la dispoziţie, toate metodele şi datele noi din domeniul respectiv al ştiinţei
sau tehnicii, dacă examinările corespund exigenţelor de ordin ştiinţific şi logic, dacă există
concordanţă între concluziile expertului şi rezultatele examinării şi, în fine, dacă s-a răspuns la
toate întrebările formulate.
Trecând la aprecierea propriu-zisă a concluziilor expertizei, organul judiciar trebuie să
pornească de la faptul că aceste concluzii nu sunt imperative şi organul judiciar are facultatea,
în virtutea dreptului său la liberă apreciere a probelor, de a lua sau nu în considerare

4
concluziile, raportului de expertiză,indiferent de faptul că expertiza a fost efectuată de unul
sau mai mulţi experţi care au avut sau nu o opinie comună.
Organele judiciare în activitatea lor de apreciere a expertizei trebuie să stabilească faptul
că opinia expertului este categorică sau aproximativă, deci dacă raportul de expertiză cuprinde
concluzii categorice, certe sau probabile, precum şî faptul dacă expertul a ajuns la concluzii
pe bază de date ştiinţifice şi raţionamente precise sau a făcut o simplă apreciere subiectivă.
În situaţia în care expertul nu a ajuns la o soluţie categorică, în problemele cercetate,
părerea majoritară exprimată în literatura de specialitate a fost aceea că astfel de concluzii
probabile ale expertului au valoarea lor, deoarece nu exclud posibilitatea existenţei unei
situaţii de fapt şi, deci, ele pot fi luate în considerare, au forţă probatorie în măsura în care
sunt confirmate de celelalte probe administrate în cauză.
Acest mod de abordare a problemei concluziilor probabile ale expertului îl considerăm
cel mai realist, mai ales că pot exista situaţii în care expertul nu poate ajunge la nici o
concluzie şi de aceea trebuie luat în considerare că în cazul concluziilor probabile expertul
reuşeşte, totuşi, să ajungă la m concluzie care se bazează pe date faptice stabilite în mod
concret şi obiectiv şi pe ai motivaţie ştiinţifică a situaţiilor care nu aut îngăduit o certitudine.
Suntem, de acord şi cu punctul de vedere potrivit căruia în locul unor concluzia
categorice, dar nefundamentate ştiinţific, sunt preferabile concluziile probabile bazate pe date
obiectiv stabilite, întărite însă de celelalte probe administrate în cauză.
Pe de altă parte, considerăm că în situaţia în care expertul nu ajunge la concluzii pe bază
de date ştiinţifice şi raţionamente precise, ci face o simplă apreciere subiectivă, expertiza nu
are valoare probantă şi, deci, nu poate fi luată în considerare.
Concluziile neargumentate ale unor expertize nu pot să constituie temeiul convingerii
organelor judiciare şi a solutiei date în cauză, impunându-se completarea acesteia sau, după
caz, efectuarea unei noi expertise , cu precizarea că atât suplimentul de expertiză, cât şi noua
expertiză pot să fie dispuse de organele judiciare din oficiu sau la cererea părţii nemulţumite
de concluziile raportului de expertiză.
Când s-au administrat două expertize contradictorii, organul judiciar nu poate să
procedeze la efectuarea unei medii aritmetice, ci trebuie să accepte motivat una dintre
expertize pe care o consideră mai fundamentată sub aspect ştiinţific, mai concordantă cu
realitatea şi care se coroborează cu probele din dosar.
Atât în procesul penal, cât şi în procesul civil, raportul de expertiză este supus discuţiei
contradictorii a părţilor, ceea ce, pe de o parte, reprezintă o aplicare a principiului 38
contradictorialităţii, iar, pe de altă parte, în numeroase situaţii, constituie un real ajutor dat
organului judiciar în aprecierea corectă a concluziilor experţilor, întrucât cu această ocazie
părţile pot releva unele elemente esenţiale pentru activitatea organelor judiciare de apreciere a
expertizei.
Având în vedere fundamentul său ştiinţific, expertiza constituie, totuşi, un mijloc de
probă cu o importanţă deosebită în activitatea de probaţiune şi, de aceea, organul judiciar este
obligat ca în situaţia în care nu-şi însuşeşte concluziile acesteia să-şi motiveze temeinic,
convingător, această atitudine.
În practică, deficienţe ale organelor judiciare în activitatea de verificare a expertizelor
au determinat în unele situaţii supraaprecierea valorii probante a concluziilor expertului, ceea
ce a condus la soluţii eronate, iar m alte situaţii au determinat subestimarea valorii probante a

5
acestui mijloc de probă, ceea ce a avut, de asemenea, drept consecinţă adoptarea de soluţii
eronate.
Referitor la puterea doveditoare a expertizei, în practica judiciară s-au dat soluţii care au
conturat atât punctul de vedere potrivit căruia organul judiciar întemeindu-şi soluţia pe
concluziile expertizei, pe care le consideră convingătoare, nu înseamnă că şi-a delegat dreptul
său de apreciere expertului, cat şi punctul de vedere potrivit căruia expertiza nu are o forţă
probantă deosebită.
Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că, în cazul în care analiza comparativă a
grupelor sanguine exclude pe pârât de la paternitate, în timp ce celelalte probe sunt total
opuse, instanţa de judecată, dacă are îndoieli cu privire la certitudinea rezultatului expertizei,
va trebui să dispună, fie în baza cererii părţilor, fie din oficiu, o nouă expertiză.
S-a stabilit, de asemenea, că în situaţia în care din examenul de laborator rezultă un
coeficient de alcool în sânge sub 1 %, instanţa trebuie să ţină seama şi de rezultatul
examenului clinic efectuat inculpatului, putând dispune în completarea acestor dovezi,
administrarea oricăror probe legale pentru a stabili exact dacă inculpatul a fost sau nu în stare
de ebrietate în momentul în care a condus autoturismul pe drumul public, iar în lipsa probelor
ştiinţifice, instanţa poate stabili starea de ebrietate prin orice probe legale.
În literatura juridică s-a susţinut, cu justificat temei, că judecătorul, ca de altfel şi
organul de urmărire penală, trebuie considerat „expertul experţilor", nu în sensul că ar avea o
competenţă tehnică superioară aceleia a experţilor, ci în sensul că are capacitatea de a cenzura
şi evalua concluziile experţilor în raport cu obiectul probei şi cu scopul procesului.
S-a susţinut, de asemenea, în literatura juridică, susţinere ia care ne raliem, că „tendinţa
de continuă creştere a oficializării expertizei judiciare nu impietează asupra forţei sale
probante şi asupra posibilităţilor de liberă' apreciere a raportului de expertiză din partea
organelor judiciare.

3. Concluzie.

Concluzionăm cu privire la forţa probantă a expertizei că aceasta reprezintă, atât în

procesul civil, cât şi în procesul penal, un mijloc de probă important, care, de regulă, exercită
o influenţă însemnată şi favorabilă asupra activităţii organelor judiciare, iară a | constitui însă
un mijloc de probă privilegiat, fără a avea o forţă probantă absolută şi, deci, fără a limita
libertatea de apreciere a organelor judiciare.
Forţa probantă a expertizei trebuie validată de organele judiciare prin aprecierea
concluziilor sale în întreg ansamblul probelor administrate în cauză şi numai în măsura în care
concluziile expertizei sunt fundamentate ştiinţific şi se coroborează cu celelalte probe
existente în cauză, concordând astfel cu realitatea, expertiza se va putea impune organelor
judiciare ca un mijloc convingător de probă care poate fi avut în vedere Ia adoptarea soluţiei
în cauza supusă judecării.

6
 Bibliografie:

I. Acte normative:
1. Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico ştiinţifice şi medico-legale
Nr.377-XVI din 29.12.05 în vigoare 10.02.06.
2. Hotărîrea guvernului RM cu privire la Institutul Republican de Expertiză Judiciară şi
Criminalistică de pe lîngă Ministerul Justiţiei, regulamentul, aprobat prin Hotărîrea
guvernului RM Nr. 512 din 21.06.2001, Monitorul Oficial Nr. 68-71/542 din 29.06.2001.
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.

II. Manuale, monografii, lucrări, ghiduri:

1. Аверянова. Судебная экспертиза. Курс общей теорию. –Москва.: Изд-во Норма,
2009.
2. Doraş S. G. Организация производство судебной экспертизы.- Chişinău, 1986.
3. Dumitrescu. Curs de tehnică criminalistică. Vol.1.- Bucureşti.: Ed. Şcoala de ofiţeri a
Ministerului de Interne, 1991.
4. Doraş S.G. Criminalistica. Vol. I, Tehnica criminalistică.- Chişinău.: Ştiinţa, 1996.
5. Golubenco G. H. Criminalistica.- Chişinău, 2008.
6. Gheorghiţă M. Ghid de expertize judiciare.- Chişinău, 2005.
7. Demcenco M.M. (manuscris).Probleme metodologice ale expertizei judiciare: a)
clasificarea expertizelor judiciare. b) dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare. c)
verificarea şi aprecierea raporturilor de expertiză.
8. Россинская Е.Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном,
административном и уголовном пройессе. – Москва.: Изд-во Норма, 2009.
9. Правовые и методологические проблемы судебной экспертизы. Сборник. –
Москва: Труды ВНИИСЭ, 1974.