Sunteți pe pagina 1din 32

Universitatea “Ovidius” Constanţa

Facultatea de Dreptşi Științe Administrative


Program de studii universitare de licenţă
2015-2019

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:
Lisievici Brezeanu Alexandru Petru

Absolvent:
Vînă Lăcrămioara Elena

Constanţa
2019
Universitatea “Ovidius” Constanţa
Facultatea de Drept şiȘtiințe Administrative
Program de studii universitare de licenţă
2015-2019

ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA

Coordonator științific:
Lisievici Brezeanu Alexandru Petru
Absolvent:
Vînă Lăcrămioara Elena

Constanța
2019
CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I - Consideratii generale privind administratia publica si


dreptul administrativ

I.I.Generalităţi privind administraţia publică si raspunderea


I.II.Izvoarele responsabilitatii puterii administratiei publice
I.III.Sfera administraţiei publice locale prin prisma responsabilitatii

CAPITOLUL II - Teoria si subiectele responsabilitatii in cadrul


administratiei publice locale
II.I Statul
II.II Autoritatile si functionarii publici
II.III Raspunderea administrativa in cadrul tarilor din
Uniunea Europeana
II.IV Conditiile angajarii raspunderii administrative
II.V Raspunderea administrativ contraventionala
II.VI Scurte concluzii

CAPITOLUL III - Cercetare aplicativa privind administratia publica


locala din Romania, in comparatie cu o alta tara a
Uniunii Europene - Franta

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
Introducere
Într-o societate clasică sau modernă, administraţia publică reprezenta instrumentul
statului şi are ca scop îndeplinirea unor sarcini bine conturate de către aparatul de stat, sarcini
ce vor duce la îndeplinirea valorilor politice cu ajutoril actelor juridice.
Astfel, administraţia publică este considerată ca fiind un instrument ce gestionează
problemele publice şi care prin desfăşurare are ca scop îndeplinirea obiectivelor impuse de
puterea publică.
Aşadar, prin prisma celor enumerate mai sus, putem spune că administraţie este
„conţinutul principal al activităţii executive a statului”, adică întocmai unui „sistem de
autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă”1.
Pe lângă interesele generale, exista şi interese de ordin local. Astfel decucem faptul că
statul nu este singură entitate ce poate înfiinţa servicii publice, acest fapt poate fi făcut şi de
comunitatea locală pentru a saticeface interesele proprii.
Datorită multitudinilor de probleme, statul stabileşte prioritatea problemelor, unele
dintre acestea fiind atribuite administraţiei publice.
Astfel, in lucrarea de fata intitulata Administratia Publica Locala ,voi dezvolta pe
parcursul a trei capitole toate detaliile aparitiei, dezvoltarii si raspunderii administratiei
publice dar si problemele de uz intern intalnite adesea in aceste institutii. Primul capitol al
lucrarii este intitulat, Consideratii generale privind administratia publica si dreptul
administrativ si are ca scop prezentarea generala a institutiei, rolul si caracteristicile acestei
administratii precum si sfera in care aceasta actioneaza.
Capitolul doi este intitulat Teoria si subiectele responsabilitatii in cadrul administratiei
locale. In acest capitol secund, voi prezenta pe larg evolutia legislatiei in domeniul
administratiei publice locale si cadrul legal actual, voi prezenta colectivitatile locale, precum
si principiile organizatorii ale institutiei. Capitolul doi se va incheia cu organizarea si
functionarea administratiei publice locale in principalele state ale Uniunii Europene si voi
analiza cu precadere tarile precum: Franta., Germania, Belgia, Italia, Austria si Spania.
Cel de-al treilea capitol reprezinta partea aplicativa a lucrarii si este compus dintr-o
analiza comparativa a administratiei publice locale din Romania cu administratiile publice
din tarile membre ale Uniunii Europene.
Lucrarea de fata se incheie cu concluzii proprii asupra paralelelor facute intre
Romania si statele membre, urmate de sectiunea dedicata bibliografiei.

1
Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Ministerul Învăţământului, S.N.S.P.A, vol. I,
Editura Sylvi, 1996, p. 30

3
CAPITOLUL I - Consideratii generale privind
administratia publica si dreptul administrativ

I.I.Generalităţi privind administraţia publică si raspunderea

În dreptul administrativ această teorie prezintă importanţă deoarece persoanele fizice


şi juridice trebuie să aibă posibilitatea reparării de cătreAdministraţie a prejudiciilor cauzate.
Problema nu este numai teoretică, este una practică şi foarte importantă.
Concepţia privitoare la responsabilitatea Statului aevoluat în timp, cu "precădere după
revoluţia franceză de la 1789"2, odată cuînlăturarea statului poliţienesc cu statul de drept.La
început, Statul era considerat neresponsabil pentru actele sale, el putea lua orice măsură
considerată necesară, fără a ţine seama de interesele particularilor.
Aceeaşi situaţie a existat şi în sistemul nostru administrativ, până în1905 când printr-o
lege de modificare a legii Curţii de Casaţie s-au creat condiţii juridice pentru ca Statul,
Administraţia sa, să poată fi trase la răspundere. În prezent acest principiu a fost generalizat
în aproape toate statele. În perioadainterbelică, profesorul Paul Negulescu a exprimat opinia
că responsabilitatea puterii publice este o consecinţă necesară a aplicării principiului
egalităţiicetăţenilor în faţa sarcinilor publice şi a principiului solidarităţii ce există între
membrii societăţii umane. Funcţia administrativă, ca de altfel toate celelalte funcţii ale
statului se exercită în interesul tuturor.
Dacă pagubele produse de Stat unora dintre membrii societăţii nu ar fiacoperite, statul
acţionând în numele tuturor, atunci cei păgubiţi ar fi cei sacrificaţi, ceea ce este contrar
principiilor egalităţii şi al echităţii.
Acţiunea organelor statului prin care sunt afectate interese particulare poate proveni
din rea organizare, nepricepere, insuficientă cunoaştere a realităţii sociale, exagerarea servirii
interesului general în detrimentul vădit al celui particular, neorganizarea unui serviciu public
esenţial - spre ex. Nerepararea unui pod de trecere peste un râu, olungă perioadă de timp a
făcut imposibilă intervenţia la un incendiu a maşinilor pompierilor, sau a maşinilor
Ambulanţei - fiind distruse bunuri de valoare mare în prima variantă sau decesul bolnavului
în a doua situaţie, pentru situaţiile date, statul fiind responsabil. Acelaşi reputat autor, a
fundamentat şi teoria responsabilităţii derivând din modificarea legislaţiei în anumite
domenii.
Statul este suveran să stabilească normele juridice de organizare a vieţii în societate
Cu ajutorul normelor juridice se creează drepturi şi obligaţii în favoarea celor administraţi,
persoane fizice sau juridice.
De dorit este ca legislaţia să se bucure de o stabilitate mare pentru a nucrea
instabilitate în circuitul civil ce se desfăşoară pe baza normelor legale.
Chiar şi o lege constituţională, poate crea prejudicii particularilor prin modificarea
unor situaţii juridice, prin afectarea drepturilor câştigate de către particulari: spre exemplu -
dacă printr-o lege se dispune suspendarea tuturor autorizaţiilor deconstrucţie eliberate în
ultimele 6 luni, cei afectaţi de o astfel de măsură au posibilitate de a solicita despăgubiri.
Statul trebuie să fie şi el moral în actele sale, în respectarea legilor.
Atunci când legea nouă este adoptată în interesul ordinii publice, a securităţii
naţionale, nu credem că se poate pune în discuţie angajarearesponsabilităţii Statului, dar acest
interes major invocat de Stat trebuie să fie real, palpabil, nu teoretic şi neargumentat, dându-

2
Mihai T. Oroveanu, Pentru amănunte în dreptul francez - vol.I P.U.F., Paris 1990, pag. 533;

4
se posibilitate instanţei de judecată ca, la solicitarea particularului, să verifice dacă a existat
un interes major justificat.

I.II.Izvoarele responsabilitatii puterii administratiei publice

Analizând izvoarele dreptului, putem evidenţia două categorii ale dreptului şi anume
izovruul de drept material şi cel de drept formal. Izvoarele de drept material sunt denumite şi
izvoare reale şi au ca scop determinarea anumitor acţiuni aparţinând legiuitorului şi pot
impune anumite regulu noi determinate de necesităţile practice.
Ca o necesitate să poate lua forma juridică este nevoie ca această voinţă a
guvernantiolor să devină o voinţă a statului obligând toţi membrii comunităţii la respectarea
acesteia. Astfel, poate fi prezentat şi dreptul formal , acesta fiind reprezentat prin normele
juridice şi regulile de conduită ce sunt alcătuite de către guvernanţi.
Trebuie făcută distincţie între izvorul de drept obiectiv şi izvorul de drept subiectiv.
A) Izvorul de drept obiectiv este întotdeauna actul normativ care conţine norme juridice,
precum şi alte surse recunoscute ca atare.
B) Izvorul de drept subiectiv îl constituie orice act sau fapt juridic, adică generator de drepturi
şi obligaţii juridice, de exemplu, o autorizaţie de construcţie, o diplomă de absolvire a unei
forme de învăţământ, "un contract de vânzare-cumpărare, săvârşirea unei contravenţii etc"3.
Doctrina juridică occidentală, în baza viziunilor metodologice eliberate de
dogmatismul ideologic, a împărţit izvoarele dreptului administrativ în izvoare scrise
(Constituţia, legile, regulamentele, ordonanţele, tratatele etc.) şi izvoare nescrise (cutumă,
jurisprudenţa, principiile generale şi chiar doctrina). Astfel prin "izvor de drept se înţeleg
procedurile prin care se elaborează regulile de drept"4.
În ceea ce priveşte izvoarele responsabilităţii puterii publice, acestea sunt acte
juridice, adică manifestări de voinţă, ce au drept scop de a produce efecte juridice, creând o
situaţie juridică nouă, investind o persoană cu o situaţie juridică deja existentă sau constatând
o situaţie de fapt individuală faţă de situaţia juridică generală. Aceste acte "făcute de organele
statului sunt de două feluri: unele sunt acte de putere publică făcute în baza dreptului de
comandament, altele sunt acte de gestiune sau patrimoniale"5.
În ceea ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ, acestea sunt:
obiceiul (cutuma), jurisprudenţa, principiile generale ale dreptului şi doctrina.
Cutuma sau obiceiul poate fi izvor de drept administrativ cu respectarea unor condiţii.
Cutuma este o regulă nescrisă, care a fost aplicată în mod repetat o perioadă îndelungată de
timp şi care a fost acceptată ca obligatorie de o colectivitate umană. Pentru că obiceiul să fie
izvor de drept, trebuie să existe o prevedere scrisă a legii, care să permită utilizarea obiceiului
în anumite situaţii. În ceea ce priveşte dreptul administrativ, este puţin probabilă posibilitatea
recurgerii la Cutumă, ca izvor de drept. Obiceiul este"mai frecvent folosit ca izvor de drept în
dreptul civil. Astfel potrivit Constituţiei, obligaţiile proprietarului sunt cele care sunt stabilite
de lege sau care decurg din obicei"6.
Jurisprudenţa ca izvor de drept are o situaţie diferită în funcţie de sistemul de drept.
Prin jurisprudenţă se înţelege un ansamblu, o totalitate de hotărâri judecătoreşti. În sistemul
de drept francez, că şi în al ţării noastre, hotărârile instanţelor judecătoreşti nu sunt
considerate a fi izvor de drept, întrucât se porneşte de la ideea că rolul instanţelor

3
Dumitru Brezoianu, Drept administrativ-Partea generală,Edit. Univerşităţii Titu Maiorescu,Bucureşti 2003,
pag. 46;
4
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ ,vol.1,Ediţia 4,Edit. All Beck,Bucureşti 2005,pag. 128;
5
Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ, vol. 1, Principii generale, Edit. Marvan, 1934, pag. 259
6
Dumitru Brezoianu, Drept administrativ-Partea generală,Edit. Universităţii Titu Maiorescu,Bucureşti
2003,pag. 52;

5
judecătoreşti este de a aplica legea la cazurile concrete, prin soluţionarea de litigii juridice şi
nicidecum de a crea legea ca izvor de drept prin hotărârile prin care se pronunţă. În alte
sisteme de drept (de exemplu în dreptul anglo-saxon), precedentul judiciar, adică hotărârile
judecătoreşti pronunţate anterior, este socotit drept izvor de drept, făcându-se apel la
asemenea hotărâri pentru soluţionarea unor litigii asemănătoare.
În continuare, avem în vedere legislaţiile celor 2 ţări Franţa şi Marea Britanie, unde se
constată că ambele legislaţii urmăresc să se asigure domnia legalităţii şi restabilirea ei în
cazul în care ar fi violate. Totuşi, în Marea Britanie, statul nu este răspunzător pentru actul
prejudiciabil: “the king can’t go wrong” persoana fizică vătămată se poate adresa numai
contra funcţionarului public. În Franţa pe de altă parte, funcţionarii nu sunt responsabili
pentru actele ilegale săvârşite în exerciţiul funcţiunii, dar statul este răspunzător de daunele
comise prin actul prejudiciabil. Însă nici acest principiu nu este absolut, căci sistemul francez
admite, în unele cazuri, că şi responsabilitatea funcţionarului este angajată alături de aceea a
statului. Prin activitatea organelor statului, lucrând ca putere publică, se pot produce pagube
de tot felul persoanelor fizice, astfel încât se proclamă principiul responsabilităţii, dar se
admite sistemul englez, numai răspunderea funcţionarului, nu şi a statului. Atâta vreme cât o
activitate administrativă, atingând drepturi individuale şi producând pagube, "este
generatoare a unei obligaţii de reparare din partea statului, pentru rea funcţionare a
serviciului, funcţionarul nerăspunzând decât pentru fapte personale"7.
În concepţia tradiţională, responsabilitatea presupune o culpă, delictuală, care pentru a
da naştere unei obligaţii de răspundere, cere că faptul culpabil să fie făcut cu nerespectarea
legii, căci qui suo jure utitur nemînem laedit. Doctrina prin care se admitea faptul că atâta
timp cât statul creează legea, el nu o poate încălca prin voinţa să, a rămas domînant în Anglia,
ea fiînd dominata în celebrul adagio “the king can’t do wrong” (regele nu poate să facă rău,
înţelegându-se prin lege, statul). Şi pentru că să se pună de acord realitatea faptelor cu
principiul, se declară răspunzător funcţionarul însărcinat cu executarea ce a făcut faptul
dăunător. Aceeaşi concepţie există şi în Franţa, formulată în declaraţia drepturilor din 1793,
însă această lipsă de răspundere a statului suveran, cu toate că se recunoaşte responsabilitatea
agentului, care a comis faptul păgubitor, nu era de natură să satisfacă spiritual de dreptate. Cu
toate acestea ideea unei responsabilităţi a statului se găseşte chiar în sistemul legislaţiei
franceze revoluţionare şi deci se admite faptul că statul, deşi suveran, nu poate să atingă
dreptul de proprietate şi că, dacă îl atinge, este responsabil.
Această teorie a lipsei de răspundere a statului ca putere publică, afară de cazurile
limitative arătate de lege, precum şi a răspunderii funcţionarului pentru fapte personale a
dominat în Franţa cel puţin până în ultima decadă a secolului al XIX-lea atât în doctrină cât şi
în jurisprudenţă fără
Să se conteste răspunderea statului pentru actele sale de gestiune sau pentru bunurile din
domeniul privat.
În dreptul german antebelic, pentru daunele provocate de puterea publică,
responsabilitatea statului nu este angajată decât în cazurile limitative arătate de lege în
schimb însă funcţionarul este răspunzător, însă numai dacă se stabileşte că el a încălcat o
obligaţie, dar atât legea cât şi jurisprudenţa caută să restrângă această răspundere pentru că nu
trebuie să se slăbească capacitatea de acţiune a funcţionarului de teama unei răspunderi prea
riguroase.
Constituţia germană din 11 august 1919, numită "Constituţia din Weimar proclamă
prin art. 131 răspunderea statului, rezervând acestuia în recurs împotriva funcţionarului"8.

7
Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ, vol. 1, Principii generale, Edit. Marvan, 1934, pag. 263
8
Art.131: “Dacă un funcţionar, în exercitiul functiei sale, violeaza obligatiile sale, responsabilitatea incumba
statului sau autorităţii publice, în serviciul careia se găseşte cu drept de recurs din partea acesteia contra
funcţionarului vinovat”.

6
În sistemul legislativ român, până la 1905, când prin modificarea legii Curţii de
Casaţie, s-a introdus contenciosul administrativ, nici un text în materie de drept public care să
dea posibilitatea particularului vătămat să ceară despăgubiri. Ca şi în Franţa, responsabilitatea
statului rezultând din culpă în eligendo sau în vigilando şi având că substract culpa
funcţionarului, care a comis faptul ilicit în executarea funcţiei sale, sau lipsă de prevedere
când este vorba de lucrurile ce sunt sub paza noastră. Legea din 11 februarie 1864 pentru
organizarea Consiliului de Stat stabilea, prin art.33, că particularii se puteau adresa
Consiliului de Stat pentru anularea unui act administrativ, dar ei aveau deschisă şi calea
tribunalelor ordinare, unde puteau obţine daune.
În final, se poate observa că în ceea ce priveşte sistemul de responsabilitatea al
statului român acesta se aseamănă foarte mult cu cel din Franţa, prin faptul că îşi găseşte o
bază legală în ideea de culpă quasi-delictuală asimilând statul cu un comitent iar funcţionarii
cu prepuşi. Aceasta a fost însă înlăturată şi înlocuită prin teoriile obiective ale faptului de
serviciu şi faptului personal al funcţionarului, (în virtutea căruia rasponsabilitatea serviciului
este angajată prin faptul unui agent al serviciului când asemenea fapte intră în practică
obişnuită a serviciului), sau prin teoria riscului.

I.III.Sfera administraţiei publice locale prin prisma responsabilitatii

Administraţia acţionează prin funcţionarii publici, care sunt agenţi ai puterii


publice.Deci, prejudiciul poate ficreat numai de agenţii administraţiei. Întrebarea care s-a pus
priveşte cine estesubiectul, responsabilităţii, administraţia sau funcţionării săi. În sistemul
"anglo-saxon soluţia, până la cel de-al doilea război mondial a fost în sensul căfuncţionarii
sunt subiecţii responsabilităţii"9.
În doctrină şi în practica autorităţilor publice se susţine că situaţiile trebuiesc nuanţate:
există o responsabilitate afuncţionarului public pentru culpa personală - depăşirea
competenţei, rea credinţăetc. şi o responsabilitate a administraţiei publice pentru culpa
serviciului. Aceste două responsabilităţi nu se exclud una pe cealaltă.
În sistemul nostru administrativ actual referitor la responsabilitatea funcţionarului,
avem art. 13 din legeacontenciosului administrativ care prevede “Acţiunile în justiţie,
prevăzute în prezenta lege, vor putea fi formulate personal împotriva funcţionarului
autorităţii pârâte, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii,
dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentruîntârziere. În cazul
în care acţiunea se admite, persoana respectivă (funcţionaruln.A.) va putea fi obligată la plata
daunelor, însolidarcu autoritatea administrativă, pentru culpă comună, concurentă.
Persoana chemată astfel în justiţie poate chemă în garanţie pe superiorulsău ierarhic
de la care a primit ordin scris să semneze actul, a cărui legalitate totalăsau parţială, este
supusă judecăţii.” În susţinerea proiectului legii contenciosului administrativ, ministrul
justiţiei din acea vreme arăta, în faţa Parlamentului “Noiam avut în vedere că pe această cale
să-i învăţăm
şi pe funcţionări să refuzeordinele verbale şi să ceară şefului să-i dea ordin scris.”
Este, dacă se poate spune, o trezire la realitate a fiecărui funcţionar de conducere şi de
execuţie de a-şi reevalualocul şi rolul său în sistemul instituţional public.
Această responsabilitate va puteafi invocată numai în măsura în care funcţionarii publici se
vor bucura de ostabilitate pe funcţie, li se va recunoaşte în fapt dreptul la carieră,
administraţia va fi depolitizată total.

9
Mihai T. Oroveanu, Pentru amănunte în dreptul francez - vol.I P.U.F., Paris 1990, pag.521;

7
Vorbind despre subiectul activ şi subiectul pasiv în răspunderea administrativă,
menţionam că teoria generală a dreptului a fundamentat distincţia dintre subiectul activ şi
subiectul pasiv a faptei şi respectiv al răspunderii.
Subiectul activ al faptei este autorul acesteia, persoana fizică sau juridică a cărei fapte
are statut de faptă ilicită, deci făptuitorul.
Aceasta devine în procesul de tragere la răspundere juridică, subiectul pasiv al
răspunderii.
Subiectul activ al răspunderii este autoritatea publică, faţa de care se răsfrâng
consecinţele faptei şi în a cărei competenţă intra tragerea la răspundere a făptuitorului şi care,
deci, aplică sancţiunea. El reprezintă, în raport cu fapta, subiect pasiv al acesteia.
Vorbind despre părţile răspunderii administrative, menţionam că acestea sunt, ca la
orice tip de răspundere, subiectul activ şi pasiv al acesteia.
Subiectul activ al răspunderii administrative este autoritatea publică în a cărei competenţă
cade sancţionarea ilicitului administrativ comis de făptuitor, cum sunt:
- Un organ administrativ;
 un alt organ public, cum ar fi instanta judecătorească de contencios administrativ;
 un funcţionar public;
Subiect pasiv al răspunderii este persoana prejudiciată prin fapta ilicită din abaterea
administrativă, fiind un subiect colectiv sau unul individual de drept, după cum urmează:
 un organ de stat;
 o structură nestatală;
 o persoană fizică;
Majoritatea autorilor autohtoni şi de peste hotarile Republicii Moldova consideră că
temeiul juridic ce dă naştere răspunderii administrative este fapta ilicită, care aduce atingere
procesului de administrare.
Profesorul Antonie Iorgovan împarte ilicitul administrativ în trei categorii:
A) ilicit administrativ – disciplinar;
B) ilicit administrativ – contravenţional şi,
C) "ilicit administrativ – patrimonial"10.
Răspunderea administrativă se deosebeşte de cea disciplinară prin faptul că aceasta
din urmă ia naştere ca rezultat al încălcării regulamentului de serviciu, aducând atingere unui
raport juridic de muncă şi se aplică de către administraţia (conducătorul), faţa de care
făptuitorul se afla în dependenţă de serviciu, pe când temeiul răspunderii administrative este
abaterea administrativă prin care se încalcă un raport juridic administrativ şi se aplică de un
şir întreg de organe, faţa de care făptuitorul poate să nu fie în nici un raport. Aceste două
forme de răspundere se dosebesc şi după natura sancţiunii. Dacă principala sancţiune
administrativă este amendă, care are caracter material, atunci sancţiunile disciplinare sunt
prin esenţă de natură morală.
Fapta de încălcare cu vinovaţie a normelor dreptului administrativ poartă numele de
abatere administrativă.
Abaterea administrativă semnifica comiterea unui fapt administrativ ilicit ce se poate
realiza printr-o acţiune sau inacţiune.
Abaterea administrativă este acea încălcare a legii prevăzută şi sancţionată în actul
normativ care o regulamentează.
Pentru a fi în prezenţa unei abateri administrative, este necesar că actul normativ să
reglementeze:
a)
obligaţia ce revine unui serviciu public administrativ, funcţionar public sau unui
particular (persoană fizică sau juridică)

10
A. Iorgovan op. cit. vol. 3, p. 198.

8
b)
sancţiunea aplicată celui care încalcă – prin acţiune sau inacţiune – obligaţia ce
revine din actul normativ respectiv;
c)
organul competent să constate abaterea şi să aplice sancţiunea administrativă;
d)
"căile de atac şi organele competente a le soluţiona, în cazul în care cel care
comite abaterea administrativă se consideră neîndreptăţit de sancţiunea
(administrativă) aplicată"11;
Abaterea şi răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe existenţa, în
prealabil, a unui raport de drept administrativ, rezultat dintr-un act administrativ, în speţa din
actul de numire (investire) într-o funcţie publică.
Prin acest act administrativ, unul dintre subiecţii raportului juridic (emitentul actului)
apare ca subiect supraordonat faţa de celălalt subiect al raportului (persoana numită sau
investită prin alegere într-o funcţie publică), adică faţă de funcţionarul public.
Dacă acest act administrativ lipseşte înseamnă că nu mai suntem în prezenţa unui
raport juridic de drept administrativ ci, eventual al unui raport juridic de dreptul muncii, care
se fundamentează pe existenţa contractului individual de muncă.
Este necesar să precizăm că problema abaterii şi răspunderii administrative priveşte
numai funcţionarii publici, pe aceea care sunt părţi într-un raport juridic de drept
administrativ, exercitând o funcţie publică prin investirea lor printr-un act administrativ, pe
bază de numire sau în urma unui scrutin.
Întrucât funcţionarul public este “figura” centrală a răspunderii administrativ-
disciplinare, vom încerca în cele ce urmează să ne optim asupra a ceea ce caracterizează, în
esenţă, aceasta instituţie juridică.
În sens larg, abaterea disciplinară este o formă a răspunderii juridice şi priveşte numai
persoanele fizice, nu şi pe cele juridice.
Abateri disciplinare pot săvârşi toţi salariaţii, indiferent dacă au sau nu calitatea de
funcţionari publici, atunci când nu-şi îndeplinesc sarcinile ce le revin. Deosebirea dintre unii
şi ceilalţi constă, aşa cum am mai arătat, în aceea că temeiul juridic al obligaţiilor care revin
salariaţilor îl constituie contractul individual de muncă, în timp ce temeiul juridic al
obligaţiilor care revin funcţionarilor publici îl constutuie actul administrativ de numire
(investire) în funcţie.
Este şi motivul pentru care răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici se
studiază la dreptul administrativ, iar răspunderea disciplinară a celor care nu au această
calitate se studiază la dreptul muncii.
Încercând să conturăm noţiunea de abatere administrativă şi de răspundere
administrativă, trebuie spus că aceasta nu este, în linii generale, diferită de cea din dreptul
muncii, care se referă la toţi salaritaţii. Deosebirea esenţială este că aceasta priveşte o
persoană care deţine o funcţie publică, fiind o instituţie a dreptului administrativ, nu a
dreptului muncii.
Răspunderea administrativă, ca parte a răspunderii juridice, conţine un şir de
particularităţi generale, comune tututor formelor de răspundere juridică, dar putem desprinde
şi anumite criterii care deosebesc răspunderea administrativă de celelalte forme de
răaspundere juridică.
După prof. I. Iorvanas şi Emil Bălan, astfel de criterii pot fi:
1. Natura sancţiunii ce se aplică faptei ilicite;
2. Natura raportului juridic al cărui conţinut a fost încălcat;
3. Particularităţile de clificare a faptei;
4. Gradarea pericolului social;

11
Valentin I. Prisecaru, Tratat de drept administrativ roman, partea generala, editia a II-a revazuta si adaugita,
editura ALL, 1996, pag.51;

9
5. Regimul juridic de sancţionare.
6. Se întemeiază, în general, pe încălcarea unui raport de drept administrativ, dar
poate fi atrasă şi de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii
penale;
7. Autorul abaterii poate fi:
 un organ al administraţiei publice;
 un funcţionar public;
 un organism nestatal;
 o persoană fizică;
 Subiectul activ al raporturilor juridice de tragere la răspundere este întotdeauna o
autoritate publica;
 Se întemeiază pe vinovăţia (culpă) subiectului pasiv, care are capacitate juridică;
În legislaţia Republicii Moldova, îşi găsesc o consacrare bine determinata răspunderea
administrativ – contravenţionala, cea administrativ – disciplinară nu are o formulare prea
clară, iar cea administrativ –patrimonială, declarată în Constituţia Republicii Moldova şi
legiii contenciosului administrativ, îşi va găsi o aplicare adecvată doar în condiţiile adoptării
normelor de procedură administrativă contencioasă şi a instruirii magistraţilor în acest
domeniu.
Majoritatea autorilor autohtonisi români, menţionează că în funcţie de fapta comisă şi
de consecinţele sale, "identificam trei mari forme de răspundere specifice dreptului
administrativ"12.
a) Săvârşirea ilicitului administrativ propriu-zis, care poartă denumirea de
abatere disciplinară, determină intervenţia primei forme de răspundere din
dreptul administrativ şi anume răspunderea disciplinară.
b) Cea de-a doua formă de ilicit administrativ poartă denumirea de
contravenţie şi determină intervenţia celei de-a doua forme de răspundere
specifică dreptului administrativ şi anume răspunderea contravenţională.
c) Ultima formă de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii materiale sau
morale a cărui săvârşire atrage şi ultima formă de răspundere aparţinând
ramurii dreptului administrativ şi anume răspunderea adminisrativ
patrimonială.
Astfel, ca o componentă a răspunderii juridice, răspunderea administrativă
cuprinde următoarele forme:
1) răspunderea administrativ-disciplinară;
2) răspunderea administrativ-contraventională;
3) răspunderea administrativ-patrimonială;
O altă opinie, o găsim la Emil Bălan, care menţionează că o componentă a răspunderii
juridice cuprinde următoarele forme:
- Răspunderea administrativ-teritorială;
- Răspunderea administrativ-contraventională;
- "Răspunderea administrativ-patrimonială"13;
În acelaşi timp, menţionam că o dată cu adoptarea codului contravenţional, care
sugerează recunoaşterea dreptului contravenţional ca ramură independentă de drept. În pofida
faptului că unii doctrinari şi practicieni în materie contravenţională au viziuni diferite în ce
priveşte recunoaşterea dreptului contravenţional ca ramură de drept separat. Răspunderea
contravenţională s-a desprins de ramura dreptului administrativ şi a devenit o instituţie de

12
Petrescu analizeaza doar doua forme de raspundere, raspunderea contraventionala si cea patrimoniala a
autoritatilor administratiei publice, pentru a recunoaste, in cadrul raspunderii functionarilor publici, existenta si
a unei raspunderi disciplinare specifice acestora- Vedinas. pag. 248.
13
Emil Balan, Institutii administrative, editura C.H. Beck, Bucuresti 2008, pag.72;

10
sine stătătoare. Încălcările din partea cetăţenilor a normelor dreptului contravenţional de
acum înainte, vor fi regulamentate de codul contravenţional.
Aşadar, răspunderea contravenţională apare în cazul în care sunt încălcate normele
dreptului contravenţional.
Reieşind din cele expuse, menţionam că în opinia noastră, actualmente au rămas
numai două forme sau categorii de răspundere administrativă: răspundere administrativ-
disciplinară şi răspundere administrativ-patrimonială.
Mai mult decât atât, prin adoptarea codului contravenţional nr. 218-XVI din
24.10.2008, s-a încetăţenit termenul de contravenţie şi s-a renunţat la cele de contravenţie
administrativă.
Astfel, s-a evitat riscul condamnării răspunderii contravenţionale cu răspunderea
administrativă.
În lucrările autorilor ruşi, din perioada sovietică, răspunderea administrativă este
suprapusă, mai des, cu cea contravenţionala, iar sancţiunile administrative sunt analizate doar
prin prisma pedepselor contravenţionale.
Astfel, în viziunea prof. Vasilencov, răspunderea administrativăa poate fi caracterizată
sub două aspecte: în sens larg şi în sens îngust (restrâns).
Sensul larg al răspunderii administrative presupune răspunderea instituită de normele
dreptului administrativ, care antrenează şi alte forme de răspundere decât cea administrativă.
Drept exemplu, autorul prezintă prevederile Codului contravenţional care stabilesc
răspundere disciplinară pentru contravenţiile săvârşite de către militari (art. 15 CCA).
Sensul larg al răspunderii administrative cuprinde, de asemenea, faptul că sancţiunile
administrative sunt prevăzute şi în normele altor ramuri de drept, cum ar fi: dreptul funciar,
ecologic, financiar etc.
În sens restrâns sau direct, susţine autorul sus-numit, răspunderea administrativă
presupune sancţiunile administrative aplicate în caz de săvârşire a contravenţiei.
În rezultatul cercetărilor efectuate, am ajuns la următoarele concluzii:
 răspunderea administrativă este o instituţie fundamentală a dreptului administrativ;
 răspunderea administrativă este o componentă a răspunderii juridice;
 răspunderea administrativă este o răspundere autonomă şi distinctă faţă de
răspunderea civilă, penală şi răspunderea disciplinară a salariaţilor conform dreptului
muncii;
- Răspunderea administrativ-disciplinară a funcţionarului public se studiază în dreptul
administrativ, iar răspunderea disciplinară a celor care nu au această calitate, se studiază în
dreptul muncii.
- Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici este diferită de cea din dreptul muncii,
care se referă la alţi salariaţi.
Deosebirea esenţială dintre răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici şi
răspunderea disciplinară a salariaţilor care nu sunt funcţionari publici, este că prima priveşte
o persoană care deţine o funcţie publică, fiind o instituţie a dreptului administrativ şi nu a
dreptului muncii iar a doua priveşte o persoană particulară aflată în raportul unui contract de
muncă.

11
CAPITOLUL II - Teoria si subiectele responsabilitatii in
cadrul administratiei publice locale

II.I Statul

Norma de drept, prin excelenţă, reprezintă o normă de conduită, deci un ansamblu de


drepturi şi obligaţii corelative, care pot să fie respectate sau pot să fie încălcate.
Încălcarea drepturilor celorlalte subiecte de drept, nerespectarea obligaţiilor care
incumbă unui subiect de drept, naşte, în mod firesc, problema consecinţelor unei asemenea
conduite.
Răspunderea dreptului administrativ a fost foarte multă vreme interpretată în mod
tradiţional, făcându-se referire adesea la noţiuni şi instituţii specifice după caz, dreptului civil
sau celui penal.Un bun exemplu este răspunderea patrimonială a administraţiei publice,
răspundere ce a fost calificată ca răspundere civilă delictuala. Abaterile de tip administrativ
ce erau săvârşite de personalul ce aparţinea administraţiei publice, erau considerate ca fiind
încălcări ale dreptului la muncă şi erau sancţionate ca atare.
Formele de răspundere ale dreptului administrativ au fost multă vreme în căutarea
indentitatii, adesea fiind contestate, atât în prezent cât şi în trecut, la nivel legislativ şi
jurisprudenţial.
Responsabilitatea statului poate să existe faţă de:
1. Funcţionari
2. Particulari
În ultima perioadă de timp, în dreptul pozitiv şi-au făcut apariţia norme care
reglementează responsabilitatea administrativă sub două aspecte.În primul rând prevăd
drepturile cetăţenilor şi obligaţia generală a Statului de a le garanta. În al doilea rând, prin
dispoziţii cu putere constituţională, instituie responsabilitatea administrativă atât a Statului, a
funcţionarului public cât şi a persoanei particulare în calitate de guvernat, (art. 40 din
Constituţia din 1991).
Spre exemplu, în Constituţia României din anul 1991, este prevăzută funcţia de
apărare socială a Statului şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. "România este
stat de drept democratic şi social în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile

12
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic,
reprezintă valori supreme şi sunt garantate". Introducerea cuvântului "social" în acest articol,
are scopul de a evidenţia mai bine responsabilitatea Statului în ideea de apărare socială, în
spiritul dreptăţii, idee care se regăseşte şi în Constituţia Franţei (art. 2), a Germaniei (art. 20)
şi a Spaniei (articolul 1).
"Din faptul că organele Statului au devenit garanţia afacerilor colectivităţii decurge
obligaţia lor de a acţiona în exercitarea funcţiilor ce le-au fost acordate. De aceea, inacţiunea
organului devine un temei juridic pentru răspunderea Statului"14. Astfel, în art. 48 din
Constituţia României, este definită o formă a responsabilităţii administrative prin instituirea
obligaţiei autorităţii publice la recunoaşterea dreptului pretins, prin anularea actului ori
repararea pagubei în cazul ipotetic de vătămare într-un drept printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri îndreptăţite.
Responsabilitatea juridică penală îşi are temeiul în mai multe articole din Constituţie,
începând cu articolul prin care constituantul împuterniceşte legiuitorul organic să instituie
"infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora" (art. 72 lit. f) şi conţinând cu toate
articolele în care se vorbeşte de garantarea, ocrotirea, asigurarea, apărarea etc. A unui drept
sau libertăţi, în baza cărora trebuia incriminate faptele şi actele periculoase pentru drepturile
şi libertăţile prevăzute (art. 22-49, 50, 52 s.a. din Constituţie).
Din puctul de vedere a celui învinovăţit , responsabilitatea poate fi împărţită astfel:
A) Responsabilitate obiectivă(această responsabilitate poate fi instituită prin bună
credinţă a leguitorului, pentru a proteja în anumite situaţii subiectul pasiv, chiar dacă
subiectul activ este lipsit de vinovăţie). Găsim dat ca exemplu responsabilitatea obiectivă
aparţinând puterii publice, pentru fapta de responsabilitate a serviciului public sau a
funcţionarului public, fapta săvârşită fără vinovăţie.Putem evalua ca în această actuală
reglementare faptul că statul sau autorităţile publice nu sunt repsonsabile pentru pagubele
produse de diverse acte adiminstrative legale. Această concluzie pare a fi rezultatul aplicării
principiului solidarităţii sociale, principiu ce poate fii regăsit în art.1, pct.3 şi în art.48 din
Constituţia României.
După o scurtă analiză a art.48 din Constituţia României, putem percepe ca
responsabilitatea nu va mai condiţiona răspunderea autorităţilor publice pentru eventualele
pagube ce pot fii cauzate de caracterul ilegal al actului administrativ.
Astfel, din art.99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalităţii actului rezulta din
expresia "care violează un text expres al Constituţiei ori legilor în vigoare". Iar în articolul 35
al Constituţiei din 1965, se foloseşte sintagma "act ilegal"15, precum şi "anularea actului"16.
De aceea, art. 48 din Constituţia de la 1991, permite repararea pagubei cauzate prin actul
legal, fără să fie necesară anularea acestuia, soluţie care ni se pare necesară într-un stat de
drept. Atunci când legiuitorul constituţional a dorit să fie atacat un act pe motiv de ilegalitate,
a prevăzut această în mod expres aşa cum este în art. 122 pct. 4 din Constituţie.
B) responsabilitatea subiectivă (adică se bazează pe vinovăţia subiectului sub aspectul
intenţiei sau culpei sub forma neglijenţei).

II.II Autoritatile si functionarii publici

14
Gheorghe Buzescu, Nela Manole,Drept penal. Parte generală - curs universitar, Editura Sitech,
Craiova,pag.61;
15
Particularităţile dreptului contravenţional, unic autor, Editura Sitech, Craiova 2017,pag. 51;
16
Gheorghe Buzescu, Elemente de ordine publică, unic autor, Editura Pro Universitaria , Bucureşti 2016,
pag.71;

13
Demiterea Guvernului reperzinta cea mai drastică sancţiune ce poate fii aplicată în
cazul răspunderii politice. Acest fapt poate fii realizat prin retragerea încrederii parlamentare,
acţiune ce are loc în urma adotarii moţiunii de cenzură.
1.Moţiunea de cenzură şi regimul constituţional al acesteia.
Moţiunea de cenzuara este o soluţie extreme şi se apelează la aceasta doar după ce
Parlamentul a epuizat restul de forme de control şi astfel rezulta că încrederea învestita 17 de
acesta Guvernului, este nejustificată.
Moţiunea de cezura prezintă o procedură constituţională, după cum urmează:
A) Moţiunea de cenzură poate fii iniţiată doar dacă sunt de acord u pătrime din
numărul total de deputaţi şi senatori din care este format Parlamentul.
B)Parlamentul are obligaţia de a notifica Guvernul la data depunerii moţiunii de
cenzură.
C) Moţiunea de cenzură va trebui dezbătuta la cel mult 3 zile de la data depunerii de
către Parlament şi va fi prezentată în cadrul şedinţei comune, şedinţă la care participa atât
Guvernul cât şi Parlamentul. Moţiunea de cenzură “are că scop angajarea unei dezbateri
publice asupra politicii de ansamblu a Guvernului, în vederea demiterii sale”18.
D) Pentru a putea fii aprobată, moţiunea de cenzură trebuie să fie votata în prezenţa
majoritara a membrilor celor două Camere. Capabilitatea de aprobare şi promulgare a
moţiunii de cenzură19 aparţine membrilor Parlamentului şi Guvernului , reuniţi în şedinţa
comună. Dacă aceasta moţiune este votata pozitiv de majoritatea membriilor, Guvernul
umreaza să fie demis în totalitate la data votării.
E) În situaţia în care moţiunea este respinsă în cadrul sesiunii de vot, parlamentarii
care sunt iniţiatori ai moţiunii nu voi mai avea dreptul de a iniţia o astfel de acţiune în aceeaşi
sesiune decât dacă Guvernul îşi va angaja răspunderea(baza aceste acţiuni o reprezintă
articolul 114 din Constituţia României).
2. Angajarea răspunderii Guvernului
Articolul 114 şi articolul 112 din Constituţia României, reprezintă fundamentul
regimului constituţional în angajarea răspunderii, după cum urmează:
A)Angajarea răspunderii consta în:
- prezentarea programului de guvernare
-sustinerea unei declaraţii de politica generală
-sustinerea unui proiect de lege fără a preciza tipul de lege din care
faceparte( organică/ordinară).
B) Angajarea răspunderii poate avea loc în faţa celor două Camere, aflate în şedinţa
comună.
C) Termenul cel mai apropiat pentru adoptarea moţiunii de cenzură este de 3 zile de la
dată în care Guvernul primeşte votul de încredere.Natura juridică "a acestui termen este a
unui termen de decădere"20, ceea ce înseamnă că împlinirea lui, fără ca să se fi iniţiat şi depus
o moţiune de cenzură, "are ca efect prezumţia de acceptare tacită a acestor acte"21.
D) Guvernul angajat în răspundere, poate declanşa acţiunea Parlamentului de a-i
demite, fiind legaţi de destinul jurudic al tuturor problemelor care, per total au dus la votarea
moţiunii de cenzură:
17
Genoveva Vrabie, Marius Bălan , Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi, 2004, p.
243.
18
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru Interpretarea Constituţiei, Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 255.
19
Parlamentul ia act, prin hotărâre, de aprobarea moţiunii, pe care o înaintează Preşedintelui României în
vederea declanşării procedurii de învestitură a unui nou Guvern (Dana Apostol Tofan – Drept administrativ, op.
cit., p. 196).
20
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru - op. cit., p. 259.
21
Mihai Constantinescu, IoanMuraru - op. cit., p. 259.

14
1.Parlamentul are posibilitatea de a nu iniţa moţiunea în termen de 3 zile, astfel
socotindu-se că actele cu privire la investire au fost acceptate.
2. În cazul în care este iniţiată o moţiune de cenzuare ce îndeplineşte condiţiile
articolului 113, pot apărea două situaţii:
-Motiunea de cenzură poate fii acceptată şi are ca umrare demiterea Guvernului şi a
tuturor actelor respective;
-Motiunea de cenzură poate fii respinsă şi are ca urmare aprobarea actelor şi
obligativitatea Guvernului de a respecta programul şi declaraţia politică generală .
Articolul 114, alin.3 al Constituţiei revizuite, oferă posibilitatea Parlamentului să
poate modifica sau completă diferite legi, fiind nevoie şi de acceptul Guvernului22.
C. Membrii Guvernului şi răspunderea penală
Acest aspect este prevăzut de Constituţie în articolul 109 alin.2 şi alin.3 .
Principalul aspect îl costituie necesitatea de a face deosebirea între două mari fapte
antisociale de care membrii Guvernului se pot face vinovaţi:
A) Fapte comise de unul din membrii Guvernului în perioada exercitării mandatului ,
fapte ce pot atrage după ele răspunderea penală.
B) Fapte comise de unul din membrii Guvernului, în exteriorul serviciului , fapte ce
pot atrage după ele răspunderea penală a acestuia, dar în calitate de cetăţean de rând aşa cum
prevede pricedura penală obişnuita23.
Un alt aspect ce poate fii precizat este acela că această răspundere urmează să fie
angajată ca urmare a comiterii diverselor fapte în condiţii specifice, raportate la calitatea
făptuitorului şi atrag de asemenea sancţiuni penale cu acelaşi caracter.
Un alt aspect îl reprezintă responsabilitatea ministerială, responsabilitate în urma
căreia pot fii stabilite “căzurile de răspundere şi pedepsele aplicăbile membrilor
Guvernului”.
Un ultim aspect este cel ar răspunderii penale a membrilor Guvernului:
A) Pentru a putea fii urmărit penal un membru al Guvernului, este nevoie de
aprobarea a două entităţi: Camerele Parlamentare şi Preşedintele României.
B) Itervenita răspunderii penale a membrilor Guvernului poate avea loc pentru
diverse fapte săvârşite de aceştia în timpul exercitării funcţiei, în timpul mandatului de
guvernare.
C) Răspunderea penală a unui membru al Guvernului, atrage după ea un număr
de sancţiuni administrative şi disciplinare ale acestuia cum ar fii suspecarea din funcţie,
suspedare ce este prezentată de articolul 109 alin.2 în două modalităţi:
1.Suspendarea acestuia poate fii vizata de Preşedintele României, dacă acest fapt este
lăsat la atitudinea dumnealui;
2.Suspendarea acestuia poate fii vizata de începerea urmăririi penale, fapta ce atrage
suspedarea, aşa cum ne prezintă articolul 109 alin.2 : “Trimiterea în judecată a unui membru
al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie”.
D) Competenţa de a judeca un membru al Guvernului , revine Înaltei Curţi de Justiţie
şi Casaţie, instituţie ce are competenta de a judeca penal atât parlamentarii cât şi Preşedintele.
E) Punerea sub acuzare a unui membru al Guvernului este urmată de o
procedură ce este regăsita în regulamentul intern al celor două Camere:

- Fiecare parlamentar are dreptul de a cere să fie declanşată urmărirea penală


- O comisie formată din membrii parlamentari poate ancheta cazul şi poate înfiinţa un
raport asupra constatărilor făcute
22
DanaApostol Tofan ,Drept administrativ, vol.I, Ed.All Beck, Bucureşti, 2003, p. 197.
23
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică,Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti 1994., p.
104.

15
- Raportul întocmit de comisia parlamentară va fii dezbătut
- Votarea pentru începerea urmării penale se poate efectua în mod diferit înfuncţie de
regulamentul celor două Camere
Statul cere funcţionarilor săi ca în calitatea lor de agenţi ai puterii public să
îndeplinească cu eficienţă competenţele atribuite. În exercitarea funcţiei, funcţionarul poate fi
pus în imposibilitatea de a-şi îndeplini funcţia, din motive diverse, inclusive culpa instituţiei.
În acest sens, statul trebuie să-şi apere funcţionarii, deoarece prin aceştia se apară de fapt pe
sine. Atât instituţiile publice, cât şi funcţionarii publici se pot afla în situaţia de a fi traşi la
răspundere pentru încălcarea competenţelor de către instituţiile publice, a îndatoririlor de
serviciu etc. Având în vedere calitatea şi statutul său de funcţionar public, spre deosebire de
celelalte subiecte de drept, răspunderea sa juridică va putea fi angajată în raport cu două
categorii de fapte, după cum acestea au fost săvârşite sau nu în legătură cu calitatea şa sau în
exercitarea atribuţiilor de serviciu. Astfel, pentru faptele săvârşite în afara exercitării
atribuţiilor de serviciu şi fără ca acestea să aibă legătură cu calitatea şa sau să aducă atingere
prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, funcţionarul
public va răspunde în condiţiile dreptului comun, potrivit principiului constituţional al
egalităţii în faţa legii.
Dar faptele comise de acesta în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
acestea, ori care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, vor angaja răspunderea funcţionarului public în forme specifice.
Având în vedere această din urmă categorie de fapte, art. 64 din Legea nr.188/1999,
republicată, prevede că încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de
serviciu atrage răspunderea disciplinară, răspunderea contravenţională, răspunderea civilă sau
răspunderea penală, în raport cu faptele săvârşite.
În raport şi de tezele exprimate în doctrină dar şi de dispoziţiile Legii nr. 188/1999, cu
modificările ulterioare, apreciem că pot fi identificate următoarele forme de răspundere a
funcţionarului public:
1. O răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de disciplină
specifice raportului de servicii;
2. O răspundere contravenţională, pentru săvârşirea, de către funcţionarul public, a
unor fapte antisociale calificate prin lege ca şi contravenţii;
3. O răspundere patrimonială, fundamentată pe dispoziţiile articolului 52 din
Constituţie şi ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;
4. O răspundere civilă care intervine pentru pagubele produse cu vinovăţie
patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; pentru nerestituirea în
termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; pentru daunele plătite de autoritatea sau
instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Răspundere penală, care întervine atunci când funcţionarul public a comis fapte
prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale. Acest tip de răspundere, la rândul lui, poate fi
justificat de două categorii de fapte culpabile:
- Fapte prin care se încalcă obligaţiile izvorâte din raportul de funcţie şi atunci
instituţia răspunderii este o instituţie complexă, aparţinând, prin faptele care o generează,
dreptului administrativ şi penal, iar prin regimul sancţionator specific, dreptului penal;
- Fapte prin care se încalcă obligaţii care nu izvorăsc din raportul de funcţie, ci care
sunt săvârşite în calitate de cetăţean şi, în această situaţie ne plasăm în sfera exclusivă a
dreptului penal.
Prin intermediul răspunderii se realizează atât scopul represiv, sancţionator cât şi
scopul preventiv, cărora trebuie să li se adauge, în opinia noastră şi scopul educativ, care -
deşi implică prevenţia - nu se reduce la aceasta.

16
Răspunderile disciplinară, contravenţională, civilă sau penală ale funcţionarilor
publici sunt atrase de încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu. Rezultă că ele
reprezintă forme de răspundere subiectivă, bazată pe culpă, absenţa elementului subiectiv
determinând imposibilitatea intervenţiei lor.
Răspunderea disciplinară întervine în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare, definită
de lege ca reprezentând încălcarea cu vinovăţie de către funcţioanrii publici a îndatoririlor
corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi
civică prevăzute de lege.
Astfel se poate defini abaterea disicplinară că reprezentând fapta săvârşită cu
vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin
dinraportulde funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-
profesional şi moral24.
Prin alîneatul al doilea al articolului 65 sunt enumerate faptele care reprezintă abateri
disciplinare.
Legiuitorul se opreşte la următoarele fapte, pe care le califica drept abateri
disciplinare şi a căror analiză comportă următoarele cătegorii.
A) fapte care privesc nerespectarea programului de activitate, în această cătegorie
întrând faptele prevăzute la literele a, c şi d ale alîneatului al doilea;
B) fapte care privesc modul de îndeplinire a sărcînilor de serviciu, aici întrând faptele
sancţionate la literele b, e, i;
C) fapte care sancţionează încălcarea exigenţelor privind comportamentul profeşional
al funcţionarului public, deontologia specifică funcţionarului,25 aici se încadrează faptele de
la literele g.
D) fapte care sancţionează încălcarea anumitor obligaţii ale funcţionarilor publici,
cărora legiuitorul le-a rezervat un regim special, în această cătegorie urmând a se încadra
faptele prevăzute la literele f, h şi j.
Legea nr. 188/1999 nu epuizează sfera abaterilor disicplinare, permiţând că ea să
inludă şi alte fapte prevăzute că abteri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei
publice şi al funcţionarului public.26

II.III Raspunderea administrativa in cadrul tarilor din Uniunea


Europeana

Germania
Principiile dreptăţii şi solidarităţii sociale sunt întruchipate în funcţia de apărare
socială a statului şi consacrate în mai multe articole ale Constituţiei Germane. În articolul 20
se prevede "Republica Federală a Germaniei este un stat federal democratic şi social (s.n.), iar
în articolul 1 se arată "Demnitatea omului este intangibilă. Toate puterile publice sunt ţinute a
o respecta şi proteja în consecintţă, poporul german recunoaşte omului drepturile inviolabile
şi imprescriptibile ca fundamental al comunităţii umane a păcii şi justiţiei în lume".
Din aceste dispoziţii, observăm că puterilor publice le este încredinţată
responsabilitatea juridică de a respecta drepturile şi de a le proteja. Iar art. 34, care este
intitulat "Responsabilitatea administrativă, în caz de încălcare a obligaţiilor de serviciu"

24
Verginia Vedinaş - Deontologia funcţioanrului public potrivit Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită a
funcţionarilor publici, În Revistă de drept public nr. 1/2004;
25
Verginia Vedinaş- Drept administrative, Ediţia a V-a, revăzuta şi actualizata, editură Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, pag.51;
26
Prevederea e conţinută de articolul 65 alin. (2) litera k), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

17
detaliază responsabilitatea administrativă, în formele cunoscute astfel: "Dacă vreunul din
funcţionari, în exercitarea sărcinii publice ce îi este încredinţată, încalcă obligaţiile ce îi sunt
impuse de această sărcină, în ceea ce priveşte un terţ, responsabilitatea incumba în principiu
statului sau organismului în serviciul căruia se găseşte. Dacă fapta este comisă cu intenţie,
sau ca o greşeală gravă dreptul la recurs este rezervat.
Pentru acţiunea în daune interese şi recurs, nu trebuie excluse căile judiciare." În art.
19 pct. 4 se prevede: "Oricine este lezat în drepturile sale, de o autoritate publică, poate
recurge la căile judiciare. Recursul la jurisdicţia ordinară este deschis, dacă o altă jurisdicţie
nu este competentă. Articolul 65, denumit "Repartizarea responsabilităţilor", dispune:
"Cancelarul federal fixează liniile directoare ale politicii şi îşi asumă responsabilitatea
acestora. În aceste limite fiecare ministru federal dirijează departamentul său într-un mod
autonom şi sub propria responsabilitate". În art. 22 din Constituţia Belgiei, se prevede:
"Legea determină care sunt agenţiii responsabili pentru violarea secretului corespondenţei
încredinţarea poştei", iar în art. 24 se arată: "Nu este necesară nici o autorizaţie prealabilă,
pentru a exercita urmărirea contra funcţionarilor publici, pentru faptele administraţiei lor, în
afară de cele statuate în ceea ce-i priveşte pe miniştri".
Astfel, numai pentru cercetarea şi tragerea la răspundere a miniştrilor este necesar
avizul sau autorizarea prealabilă, iar ceilalţi funcţionari publici nu mai beneficiază de un
astfel de tratament juridic.

Franţa
În Constituţia franceză, chiar prin art. 2 Franţa este declarată o Republică indivizibilă,
laică, democratică şi socială, iar în art. 21 se arata: "Primul ministru dirijează acţiunile
guvernului. El este responsabil pentru apărarea naţională." Încă din Declaraţia Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului din 1789, rezultă că drepturile acestora se nasc odată cu indivizii şi
numai odată cu ei. "Oamenii se nasc şi mor liberi şi egali în drepturi", "Garanţia drepturilor
omului şi cetăţeanului necesită o forţă publică".Iar în art. 15 se prevede: "dreptul societăţii de
a cere socoteală tuturor agenţilor publici de administraţia lor".
Spania
Din primul articol al Constituţiei spaniole, se desprinde principiul solidarităţii sociale,
al apărării sociale, precum şi faptul că, toate puterile statului, inclusiv în domeniul
responsblităţii, emană de la popor "în raport de necesităţile sociale obiecive". "Spania se
constituie într-un stat de drept social şi democratic, care apără ca valori superioare de ordin
juridic libertatea, jutiţia, egalitatea şi pluralismul politic". Iar în art. 3 se dispune: "Constituţia
garantează principiile legalităţii, ierarhiei şi publicităţii normelor, neretroactivităţii
dispoziţiilor, implicând sancţiuni care nu favorizează, ori care restrâng drepturile individuale,
securitatea juridică, responsabilitatea puterilor publice şi interdicţia tuturor acţiunilor arbitrare
din partea lor ".
De asemenea, în art. 56, punctul 3 se prevede: "Persoana regelui este inviolabilă şi nu
este supusă responsabilităţii", iar în art. 106 pct. 2 se dispune: "particularii, numai în
termenele stabilite de lege vor avea dreptul de a fi indemnizaţi pentru toate pagubele cauzate
bunurilor şi drepturilor lor, în afara cazurilor de forţă majoră, de fiecare dată când pagubele
vor fi consecinţa funcţionarii serviciilor publice". Interesante sunt şi dispoziţiile art. 117:
"Justiţia emană de la popor şi este administrată în numele regelui prin judecători şi magistraţi
care constituie puterea judiciară şi sunt independenţi, inamovibili, responsabili şi supuşi
exclusiv legii", precum şi ale art. 121 care dispune: "Pagubele cauzate prin erori judiciare,
precum şi cele care rezultă din funcţionarea anormală a administrării justiţiei, dau dreptul la o
indemnizaţie în săarcina Statului conform legii".

II.IV Conditiile angajarii raspunderii administrative


18
În acest capitol, vom vorbi despre condiţiile angajării răspunderii administrative, însă
pentru a putea face acest lucru, legea trebuie să permită posibilitatea de a răspunde juridic.
Pentru a exista angajarea răspunderii administraţiei trebuie să existe indiscutabil următoarele
situaţii: prejudiciul, imputabilitatea prejudiciului, un fapt generator de prejudiciu.
1. Prejudiciul- În momentul apariţiei prejudiciului, aceasta dă naştere dreptului
persoanei vătămate de a cere repararea lui prin diferite metode, dacă sunt întrunite anumite
condiţii sau elemente astfel:
 Prejudiciul trebuie să fie sigur, adică să fie născut şi actual. De asemenea, există şi
varianta în care prejudiciul poate fi viitor, iminent, dacă există suficiente date care
săateste că este inevitabilă declanşarea prejudiciului în viitorul apropiat. Există de
asemena şi prejudiciul virtual dar care poate apărea că unul şigur şi actual său viitor
numai în măsura în care atunci când va începe să se manifeste, să poată face o legătură
între un fapt anterior şi noua situaţie juridică apărută;
 Prejudiciul să fie special, să privească persoana, individualizata nu în general. Căracterul
special al prejudiciului implică o separare a consecinţelor pe una sau mai multe persoane,
dar poate exista şi prejudiciul special când priveşte o anumită comunitate. Prejudiciul
poate lua forma unor acţiuni îndividuale ale fiecărei persoane în parte dar şi a unei acţiuni
comune a celor în cauză;
 Prejudiciul să fie anormal, să depăşească consecinţele fireşti ale unei activităţi;
 Să se încadreze într-o situaţie juridică protejată. Acesta presupune că partea vătămată
dacă ea însăşi se găsea, în afara normelor juridice- pe care le încălcase şi este prejudiciată
de administraţie, nu poate primi despăgubire întrucât culpa îi aparţine excluşiv.
De cele mai multe ori, prejudiciul se măsoară valoric, constând într-o sumă de bani
care trebuie acoperită sub forma unui căpital sau din plata unei rente periodice lunare sau
anuale pe o perioadă de timp determinata sau pe tot timpul vieţii creditorului care poate fi o
persoană fizică sau juridică27.
Limitele prejudiciului sau cuantumului prejudiciului se stabilesc printr-o expertiză
dispusă de instanţa de judecată sau realizate extrajudiciar cu acordul părţilor.
2. Imputabilitatea- Reapararea prejudiciului se poate realiza numai în măsura în care
el este reţinut în sărcina unei persoane publice ori al unui funcţionar al acesteia. Nu se admite
responsabilitatea administraţiei pentru prejudiciul îndirect – consecinţa a faptelor terţilor,
pentru prejudiciul imputabil culpei victimei din cauza de forţă majoră, dacă subiectul
răspunderii este o persoană juridică de drept public dintr-o altă ţară sau în situaţia că autorul
prejudiciului a exercitat un drept. Însă atunci când un funcţionar acţionează în numele mai
multor persoane juridice publice, cazul primarului care acţionează şi ca reprezentant al
persoanei juridice de drept public. Legiuitorul nu poate distinge cu precizie, nu poate separa
responsabilitatea în astfel de cazuri rămânând în sarcina instanţei de judecată de a analiza
atrubuţiile participanţilor la producerea prejudiciului, contribuţia concretă a acestora, în
numele cui au acţionat în momentul producerii prejudiciului.
3. Faptul generator de prejudiciu- Răspunderea administraţiei faţă de particular se
concretizează în general sub forma pecuniară. Se au în vedere două principii din dreptul
privat:
- Culpa de serviciu care constituie o neglijenţă în funcţionarea normală a serviciului, revenînd
unor funcţionari publici dar neimputabilă acestora;
- Responsabilitatea fără culpă constituie o teorie subsidiară de aplicaţie excepţională, uzuală
în jurisprudenţa franceză mai puţin acceptată în ţara noastră.

27
Corbeanu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag. 194

19
În ceea ce priveşte repararea prejudiciului, titularul responsabilităţii este obligat să
procure victimei o reparaţie compensătorie. În sistemul francez, repararea nu este posibilă iar
unicul mod îl reprezintă echivalentul său indemnizaţia. Aceasta nu interzice însă plata
reparaţiei prin transformarea îndemnizaţieiîn reparare în natură, când este posibil.
În funcţie de natura prejudiciului, indemnizaţia poate lua mai multe forme şi anume:
sumă fixă globală sau căpital şi plată în forma unei rente, care poate fi pană la sfârşitul vieţii
sau pană la restabilirea capacitaţii deplîni de muncă.
Evaluarea prejudiciului sau cuantumul acestuia se stabileşte prin raportare la data
producerii lui, dar trebuie să avem în vedere şi obiectul prejudiciului, respectiv bunuri sau
persoane. În privinţa bunurilor care au fost distruse, degradate se ia drept moment al evaluării
prejudiciului data producerii acestui. În cazul în care moneda de referinţă cunoaşte o
fluctuaţie peste limite rezonabile când poate să se aplice principiul echităţii, astfel încât
indemnizaţia ce o poate primi victima să-i dea poşibilitatea de a putea procura un bun sau
bunuri asemănătoare. În ceea ce priveşte prejudiciile aduse persoanelor, evaluarea se face
luându-se în călcul situaţia monetară din ziua judecăţii, cu condiţia că victima să nu fi
întârziat deliberat judecata. Călculul îndemnizaţiilor acestea se realizează printr-o expertiză
care să stabilească valoarea acestuia prin acoperirea integrală a prejudiciului.

II.V Raspunderea administrativ contraventionala

Elementele constitutive ale faptei antisociale numite contravenţie sunt următoarele: obiectul,
latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Pentru a fi în prezenţa unei contravenţii trebuie
că toate aceste elemente să fie întrunite cumulativ. Lipsă unuia dintre ele determina
inexistenţa contravenţiei şi, implicit, impoşibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.
Art.1 din O. G. nr. 2/2001 defineşte contravenţia că reprezentând fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionata prin lege, ordonanţă de Guvern, prin hotărâre a Guvernului
ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Constanta, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului
Constanta.
Subiectele contravenţiei
Pot fi subiecte ale răspunderii contravenţionale persoana fizică şi persoana juridică, în
egală măsură.
O asemenea concluzie se desprinde din conţinutul art.6 alin. (1) care prevede că
avertismentul, amenda contravenţională şi obligarea la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii se pot aplica oricărui contravenient,persoană fizică sau juridică.
Cât priveşte persoana fizică în calitate de contravenient, desprindem din textul legii
următoarele principii:
A) regula este că poate fi contravenient orice persoană fizică, cetăţean român, străin
sau apatrid;
B) excepţia este că nu pot avea calitatea de contravenienţi:
1. Minorii până la 14 ani nu răspund contravenţional (art.11 alin. 2);
2. Minorii între 14-18 ani au căpacitate de exerciţiu restrânsă, care se răsfrânge şi în
domeniul răspunderii lor contravenţionale, ei răspund contravenţional pe jumătate, în sensul
că mîinimul şi maximul amenzii se reduc la jumătate din mînimul şi maximul amenzii
stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită (atunci când contravenienţii sunt persoane cu
căpacitate deplină de exerciţiu)28.
3.Militarii în termen nu răspund contravenţional, potrivit art.44 din Ordonanţa de
Guvern nr. 2/2001. Procesul-verbal de constatare se trimite comandantului unităţii din care

28
Art. 11 alin. (3) din OG nr. 2/2001.

20
face parte contravenientul, spre a i se aplică, dacă procesul-verbal este întemeiat, măsuri
disciplinare.
În afara vârstei, o altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru că o persoană fizică să
aibă calitatea de contravenient este responsabilitatea.
Aceasta presupune căpacitatea persoanei de a înţelege căracterul periculos al
acţiunilor sale. Persoanele cărora le lipsesc aceste însuşiri nu pot fi conşiderate
contravenienţi, deoarece faptele lor nu oglîndesc o poziţie conştientă, iar sancţiunea nu ar fi
în măsură să le corijeze conduita, să-şi realizeze astfel nu doar scopul repreşiv, ci şi pe cel
preventiv.
Existenţa discernământului, a stării de responsabilitate se prezumă, iresponsabilitatea
fiînd o excepţie, care trebuie dovedită şi care, că orice excepţie, este de strictă înterpretare.
O ultimă condiţie ce trebuie avută în vedere este libertatea de decizie şi de acţiune.
Potrivit acesteia, o persoană, pentru a avea calitatea de subiect al unei contravenţii,
trebuie să fi avut libertatea de a acţiona şi de a transpune deci în practică o decizie pe care a
luat-o în mod conştient şi liber. În cazul în care este constrânsă de o forţă exterioară, de
natură fizică sau psihică, să facă acest lucru, ea neputându-se opune, fapta nu va fi
caracterizată că şi contravenţie. Art.11 alin. (2) din ordonanţă reglementează constrângerea
fizică şi morală că şi cauza care înlătură căracterul contravenţional al faptei şi care duce,
implicit, la exonerarea de răspundere a persoanelor aflate într-o asemenea situaţie.
Pentru unele contravenţii se cere şi o calitate specială, exemplu conducător auto,
gestionar etc.
Prin art.10 alin. (1) din actul normativ-cădru se prevede că dacă aceeaşi persoană a
săvârşit mai multe contravenţii sancţionate cu amendă, sancţiunea se aplică pentru fiecare
contravenţie în parte. Astfel, se reglementează pluralitatea de contravenţii, atunci când o
persoană a săvârşit mai multe fapte de acelaşi gen, în acelaşi timp şi constatate de agentul
constatator în acelaşi timp.
O contravenţie poate fi comisă nu doar de o singură persoană, ci de mai multe
persoane, fiînd vorba despre instituţia participaţiei, a pluralităţii de contravenienţi.
Art.10 alin. (3) stabileşte că atunci când au luat parte mai multe persoane, sancţiunea
urmează să se aplice fiecărei persoane în mod separat.
Trăsăturile contravenţiei
Din definiţie rezultă următoarele trăsături ale contravenţiei:
A) faptă săvârşită cu vinovăţie;
B) faptă prevăzută şi sancţionata prin lege, prin ordonanţă sau hotărâre a Guvernului
ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al municipiului
Bucureşti.
A) Faptă săvârşită cu vinovăţie
Pentru a înterveni răspunderea contravenţională, trebuie că subiectul activ al
contravenţiei să fie vînovat de comiterea acesteia. Doctrina29 defineşte vinovăţia că
reprezentând starea subiectivă a autorului faptei ilicite, în momentul încălcării ordînii de
drept, exprimând atitudînea psihică negativă a acestuia faţă de înteresele şi valorile sociale
ocrotite de normele juridice.
Legea-cădru nu consacra însă o definiţie a vinovăţiei, rezultând că au aplicăbilitate
principiile prevăzute în Codul penal (art.19). Potrivit acestui articol, vinovăţia există numai
atunci când fapta ilicită este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Intenţia, la rândul ei, este de
mai multe feluri:

29
Mircea Preda, Drept administrativ-partea generală, Ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.
290.

21
A) intenţie directă, atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea ori comiterea acelui rezultat;
B) intenţie indirectăatunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmăreşte
că el să se producă, însă acceptă poşibilitatea intervenţiei lui.
Din culpă, o faptă antisocială se poate produce în următoarele împrejurări:
A) atunci când făptuitorul (contravenientul) prevede rezultatul faptei sale, nu-l
acceptă şi socoteşte fără temei că nu se va produce, situaţie care reprezintă uşurinţa sau culpa
cu previziune;
B) atunci când subiectul activ al faptei nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă, suntem în prezenţa neglijenţei sau a culpei fără previziune (culpa în
omitendo).
Îndiferent de formele pe care le îmbracă, vinovăţia relevă faptul că subiectul de drept
(cu excepţia neglijenţei) este conştient că fapta să este contrară legii, că ea produce anumite
urmări periculoase pentru societate şi că, în ciuda acestui fapt, el o comite. Că şi în cazul
infracţiunii, vinovăţia constituie latura subiectivă a contravenţiei.
B) Faptă prevăzută şi sancţionata prin lege, prin ordonanţă sau hotărâre a Guvernului
ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al municipiului
Bucureşti.
Această a doua trăsătură a contravenţiei se mai numeşte şi legalitatea contravenţiei
sau legalitatea contravenţionalizării30 şi ea reprezintă un transfer în materia
contravenţionalului a principiului din dreptul penal “nullum crimen sine legem, nulla poena
sine lege” (nici o infracţiune nu există în absenţa legii şi nici o pedeapsă nu există fără să
existe lege).
La nivel central, identificăm următoarele organe care pot reglementa, în prezent,
contravenţii:
1. Parlamentul reprezintă prima autoritate competentă să reglementeze contravenţii.
Primul act normativ prin care se pot reglementa contravenţii este astfel legea, deşi art.1 din
Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 nu precizează la care tip de lege se referă textul respectiv.
Analizând prevederile Constituţiei vom constata că materia contravenţională nu este
rezervată domeniilor de reglementare ale unei elgi organice, de unde concluzia că
reglementarea contravenţională este de domeniul legii ordînare. Art.2 alin. (1) prevede în
mod expres că prin lege, că şi prin hotărâre de Guvern şi prin ordonanţă de Guvern, pot fi
stabilite şi sancţionate contravenţii în toate domeniile de activitate.
2. Guvernuleste cea de-a doua autoritate publică la nivel central, care este competentă
să stabilească reglementări în materie contravenţională. El îşi realizează această competenţă
prin ordonanţe de Guvern (şimple sau de urgenţă) sau prin hotărâri de Guvern.
La nivel judeţean şi local pot fi stabilite contravenţii prin:
- Hotărâri ale consiliului judeţean, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti
şi ale celui local, prin care pot fi stabilite şi sancţionate contravenţii în toate domeniile de
activitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile
respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi sau prin hotărâri ale Guvernului.
- Hotărâri ale sectoarelor municipiului Bucureşti pot reglementa contravenţii numai în
domeniile care sunt prevăzute expres de art. 2 alîn 3 din Ordonanţa de Guvern nr. 2/200131.

30
Mona Maria Pivniceru, Petre Susănu, Dan Tudorache, Contravenţia, Îndrumar teoretic şi Practic, Enstitutul
European, Iaşi, 1997, p. 9 şi urm.
31
Este vorba despre următoarele domenii: salubritate, activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora;
întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii; amenajarea şi curăţenia
spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe; întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor;
întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi a altor instituţii de educaţie şi cultură; întreţinerea clădirilor,

22
Enumerarea conţinută de articolul mai sus menţionat este enunţiativă, nu limitativă, în
sensul că se recunoaşte posibilitatea pentru Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a
stabili şi alte domenii de activitate din competenţa consiliilor locale în care acestea să poată
stabili şi sancţiona contravenţii.
Art.3 alin. (1) din actul normativ-cădru prevede că actele normative prin care se
stabilesc contravenţii vor trebui să cuprindă, în mod obligatoriu:
A) descrierea faptelor ce constituie contravenţie;
B) sancţiunea care urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea. În cazul în care
se aplică sancţiunea amenzii, actul normativ va trebui să cuprindă limita minimă şi maximă a
acestei sancţiuni sau, după caz, cote procentuale din anumite valori;
C) pot fi cuprinse şi anumite tarife de determînare a despăgubirilor pentru pagube
pricînuite prin săvârşirea contravenţiilor.
Legea instituie principiul potrivit căruia actele normative contravenţionale întră în
vigoare în termen de 30 zile de la data când au fost publicăte sau, după caz, de la data
publicării, iar în cazul hotărârilor conşiliilor locale sau judeţene, punerea în aplicare se face şi
cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.5 alin. (2) din Legea administraţiei publice locale
nr. 215/2001.
În cazuri urgente, legiuitorul îngăduie că actul normativ contravenţional să poată intra în vigoare
şi într-un termen mai scurt, fără că acesta să poată fi mai mic de 10 zile.
Faţă de această trăsătură a contravenţiei, menţionăm existenţa principiului legalităţii
în materie contravenţională, care presupune două aspecte:
- Legalitatea contravenţionalizării - care semnifică faptul că reprezintă contravenţii
numai faptele conşiderate că atare prin legi, ordonanţe de Guvern, hotărâri de Guvern şi alte
acte normative prevăzute de lege;
- Legalitatea sancţionării contravenţionale - care, în concepţia noastră presupune la
rândul ei două aspecte.
Primul aspect vizează poşibilitatea aplicării doar a sancţiunilor contravenţionale
stabilite de organele competente în materie contravenţională.De la acest principiu există şi o
excepţie şi anume sancţiunea avertismentului, în privinţa căreia, datorită căracterului său
moral, legiuitorul admite poşibilitatea aplicării lui şi atunci când legea nu-l prevede expres.
Cel de-al doilea aspect vizează redactarea şi emiterea actelor normative
contravenţionale cu respectarea clauzelor prevăzute de legiuitor.

II.VI Scurte concluzii


Literatură de specialitate analizează, de regulă, numai fenomenul răspunderii
juridice, iar în cursurile de drept administrative, pe acest fond metodologic, se analizează
formele de răspundere juridică a funcţionarilor.
În sfera cercetării fenomenul răspunderii sociale, implicit a celei juridice au fost
realizate mari progrese în ultimele decenii, atât în ceea ce priveşte analiza formelor
răspunderi juridice, cât şi în planul, mai larg, al relaţiei dilectice dintre responsabilitatea
socială şi răspunderea socială. Din această perspectivă ,cercetarea răspunderii juridice, ca
instituţie complexă a dreptului, a formelor sale că instituţii ale diferitelor ramuri de drept,
trebuie să depăşească tradiţionalele cadre ale tehnicităţii juridice, realizându-se o deschidere
mai mult spre filosofie, praxiologie, psihologie sociologie, etc.

împrejmuirilor, a şcolilor şi a altor instituţii de educaţie şi cultură; întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a


altor construcţii; depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere.

23
După cum doctrina de drept public subliniază şi în domeniul ştiinţei dreptului se
conturează distincţia dintre noţiunile de răspundere şi responsabilitate, distincţie ce îşi are
originea în tezele filozofice cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii sociale de cel
al responsabilităţii sociale.
Aceasta delimitare se evidenţiază în ceea ce priveşte dreptul administrative sub mai multe
aspecte.
În primul rând, dreptul administrativ analizează responsabilitatea şi respectiv,
răspunderea autorităţilor administraţiei publice.
În al doilea rând, dreptul administrativ analizează aceste fenomene în legătură cu
funcţionarii publici.
În al treilea rând, dreptul administrativ se preocupă de de cercetarea responsabilităţii
cetăţenilor faţă de normele juridice, respectiv a răspunderii acestora în cazul încălcării lor.
Răspunderea juridică ,,intervine pe terenul raului înfăptuit”, adică în urma săvârşirii
unei abateri. Specific abaterilor săvârşite de funcţionarii publici este faptul că ele pot
interveni în timpul exercitării funcţiei, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur şi simplu,
prin abaterea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocita cu funcţia, dar
care pun sub semnul întrebării prestigiul funcţionarului public.
În doctrina intrebelica, răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una din
formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. Se pornea de la teza că
activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în
contact cu ea, ceea ce atrăgea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora, alături de cea
disciplinară, atrasă de inalcarea unor norme de comportament profesional, de ordine şi
disciplina într-un serviciu public.

24
CAPITOLUL III - Cercetare aplicativa privind
administratia publica locala din Romania, in comparatie
cu o alta tara a
Uniunii Europene - Franta
Din cele prezentate mai sus s-a evidenţiat marea varietate pe care o cunoaşte
administraţia locală în ţările comunitare. Singura constantă este recunoaşterea, într-un fel sau
altul, a autonomiei locale, în sensul larg de capacitate a colectivităţilor locale de a-şi rezolva
problemele în nume şi interes propriu, prin intermediul unei autorităţi alese.
Din compararea modelelor de administraţie locală rezultă că în acest domeniu se
utilizează două modalităţi de reglementare şi anume:
- reglementarea uniformă a administraţiei locale pe întreg teritoriul ţării, modalitate
specificăFranţei;
- reglementare diferită de la regiune la regiune, întâlnită la Marea Britanie (Anglia,
ŢaraGalilor, Irlanda de Nord şi Scoţia), Germania (reglementări diferite de la land la land) şi
Spania (reglementări diferite de la o regiune la alta).
De asemenea în timp ce în Franţa colectivităţilor locale le sunt recunoscute numai
competenţe politico-administrative, în Marea Britanie, Spania şi Germania, unor colectivităţi
locale le sunt recunoscute şi competenţele legislative.
Având în vedere că în România, administraţia locală este reglementată în mod unitar
şi faptul că acesteia i se recunosc doar competenţe de natură politico-administrative, reiese că
regimul administraţiei locale din România este compatibil doar cu cel din Franţa şi diferit de
regiunile din Marea Britanie, Germania sau Spania.
Cu toate că evoluţia administraţiei locale din România a fost diferită de cea din
Franţa, datorită evoluţiilor istorice diferite se observă că la ora actuală ele se bazează pe
aceleaşi principii. În prezent administraţia locală din România este reglementată prin art. 119-
121 din Constituţie şi prin Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
Potrivit acestor reglementări, administraţia locală din ţara noastră are la bază trei
principii de ordin constituţional, respectiv: principiul autonomiei locale, principiul
deconcentrării serviciilor publice (modificare prin Referendumul din 18-19 oct. 2003) şi
principiul obligativităţii, la care se adaugă trei principii de ordin legal şi anume: principiul
legalităţii, principiul consultării cetăţenilor în problemele de interes deosebit şi principiul
colaborării între administraţia de bază şi cea intermediară (judeţeană).
Din aceste principii (care se regăsesc şi în administraţia locală din Franţa), rezultă
următoarele caracteristici esenţiale:
- comuna, oraşul şi judeţul au capacitate juridică, patrimoniu şi resurse umane şi
financiaresuficiente pentru a-şi îndeplini în mod autonom misiunile conferite prin lege;
- raporturile dintre administraţia publică centrală şi cea locală se întemeiază pe
subsidiaritate,subordonarea fiind exclusă, (art. 122, modificat şi completat prin introducerea
alineatului 3, care precizează că între prefecţi pe de o parte, consiliile locale şi primari
precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare).
- există şi funcţionează un control de legalitate exercitat de stat asupra autorităţilor locale.
Prima caracteristică, derivă din observaţia cu valoare de axiomă, că autonomia
publică locală implică două elemente esenţiale: competenţe proprii şi resurse suficiente
pentru realizarea acestora. De aici, imperativul că transferul de competenţe de la stat la
autorităţile locale să se facă întotdeauna concomitent cu transferul resurselor aferente, în
special al fondurilor financiare necesare.

25
Dacă în Franţa transferul este efectiv într-o mare măsură, în România situaţia este
diferită. Deşi prin Legea Finanţelor publice locale se prevede că, trecerea de către Guvern în
administrarea şi finanţarea autorităţilor administraţiei locale, a unor cheltuieli publice ca
urmare a descentralizării acestora şi a altor cheltuieli publice noi se face prin lege numai cu
asigurarea resurselor financiare necesare realizării acestora, realitatea este alta. Un exemplu
în acest sens îl constituie O.U. nr. 206/2000 privind modificarea şi completarea Legii
învăţământului nr. 84/1995 care prevede că finanţarea cheltuielilor de funcţionare, întreţinere
şi reparare a unităţilor de învăţământ speciale de stat şi cele determinate de drepturile
acordate prin lege copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi, este asigurată cu prioritate de
consiliile judeţene din bugetele acestora fără a menţiona vreo modalitate de compensare de
către stat a acestor noi cheltuieli ce grevează bugetele locale.
În ceea ce priveşte ultima caracteristică, este şi aici de observat o diferenţă netă, deşi
în mod formal sistemul controlului de legalitate este acelaşi. Şi în România şi în Franţa
controlul este exercitat de către Prefect ca reprezentant al statului. El priveşte numai
legalitatea actelor nu şi oportunitatea lor, şi se exercită a posteriori.Dacă Prefectul consideră
actul ilegal, solicită autorităţilor comitente revocarea lui, iar în caz de refuz, atacă actul la
instanţa de contencios administrativ. De aici însă, încep deosebirile generale de întrebarea
cum este posibil ca acelaşi sistem să funcţioneze deosebit, de la o ţară la alta?
Explicaţia este oferită de două aspecte abordate în mod diferit în ţările comparate.
Acestea sunt: modul de recrutare a prefecţilor şi consecinţa atacării de către Prefect a unui act
al autorităţilor locale.
În ce priveşte primul aspect, trebuie arătat, că în timp ce în Franţa prefecţii fac parte
din corpul celor mai înalţi funcţionari publici de carieră de regulă specialişti de elită în
administraţia publică, selectaţi în urma a numeroase şi riguroase concursuri de examinare, în
România, funcţia de prefect fiind considerată o funcţie politică, numirea acestuia nu se face
după criterii de competenţă profesională, ci după criteriul apartenenţei şi loialităţii faţă de un
anumit partid, de regulă cel / cele aflate la Guvernare.
În cazul francezilor aceştia sunt protejaţi de un statut special şi depind în mică măsură
de culoarea politică a Guvernului. Având acest statut, este garantată imparţialitatea lor în
exercitarea controlului de legalitate, fiind imuni, în principiu, la apresiunile politice partizane.
În cazul prefecţilor autohtoni, modul lor de recrutare pune la îndoială imparţialitatea
lor în exercitarea controlului de legalitate.
Al doilea aspect cel al efectelor atacării actului autorităţii locale, este poate şi mai
important.
În Franţa atacarea actului de către prefect nu produce suspendarea acestuia. Aceasta
poate fi solicitată instanţei de contencios administrativ numai dacă Prefectul demonstrează
pericolul producerii unui prejudiciu ireparabil sau greu de reparat. Deci puterea de a priva de
efecte un act al autorităţii locale aparţine justiţiei şi nu prefectului. Aceasta constituie o
garanţie împotriva eventualelor abuzuri ale prefectilor.
În ţara noastră cu toate că Prefectul este un om politic, deci susceptibil de abuz în
favoarea partidului său, o asemenea garanţie nu există întrucât, potrivit art. 122 al. 4 din
Constituţie (nemodificat) actul atacat se suspendă de drept. Prefectul poate deci, legal, priva
de efecte, în mod abuziv orice act al autorităţii locale.
Continuând analiza comparativă a celor două administraţii, observăm că atât în
România, cât şi în Franţa, colectivităţile de bază sunt comunele şi oraşele care, în principiu,
au acelaşi statut.
Autoritatea deliberativă este consiliul, numărul celor care îl compun fiind stabilit în
funcţie de populaţie.
Executivul comunal este primarul care în Franţa este ales de consiliu, iar în România
este ales de populaţie prin ot direct.

26
În ce priveşte competenţele autorităţilor locale de bază, nu există diferenţe
semnificative între România şi Franța.
Cooperarea intercomunală, atât de puternică în Franţa, nu se manifestă încă în
România.
Deosebirea de sistem între cele două administraţii, se manifestă la nivel intermediar.
În Franţa, administraţia intermediară este structurată pe două nivele: departamental şi
regional.
În România s-a adoptat sistemul departamental – deci un singur nivel intermediar.
Relaţiile dintre autoritatea administraţiei intermediare (consiliul judeţean) şi
autorităţile de bază (consiliile locale) se desfăşoară potrivit principiului colaborării ceea ce
presupune poziţii egale şi convenţii de colaborare între ele.
Comparând administraţia locală de nivel departamental din Franţa cu
administraţia locală de nivel judeţean din România, vom observa că în ambele cazuri avem
de-a face cu autorităţi eligibile, care reprezintă interesele colectivităţilor care le-au ales şi care
funcţionează în modalităţi asemănătoare.
Activitatea lor însă diferă, datorită rolului diferit pe care îl au.
Cu toate că sistemul departamental de administraţie intermediară nu a fost pus în
discuţie în România, atât teoreticienii cât şi clasa politică considerâdu-l adecvat ţării noastre
în perspectiva aderării la U.E. şi noilor concepte doctrinare, se manifestă totuşi o tendinţă
spre dezvoltarea de tip regional. În acest sens, stă mărturie Carta Verde . Politica de
dezvoltare regională în România adoptată în anul 1997 ca urmare a ratificării de către ţara
noastră a Acordului european de asociere între România, Comunităţile Europene şi statele
membre ale acestora, la 1.02.1993.
A urmat adoptarea Legii nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională a României,
emiterea H.G. 634/1998 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii
nr.151/1998 şi a Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a Consiliilor pentru
dezvoltare regională, realizându-se astfel cadru legal necesar pentru înfiinţarea regiunilor de
dezvoltare.
Este de precizat că regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi
nu au personalitate juridică.
Pentru realizarea obiectivelor propuse în Carta Verde s-au prefigurat 8 regiuni de
dezvoltare, în care au fost incluse un număr veritabil de judeţe, iar pentru coordonarea
activităţilor ce decurg din politicile de dezvoltare regională funcţionează Consiliul pentru
dezvoltare regională, organ deliberativ.
Obiectivele sunt urmărite prin programe concrete, finanţate din fondurile pentru
dezvoltare regională constituite la nivelul fiecărei regiuni, precum şi din Fondul naţional
pentru dezvoltare regională, toate aceste fonduri beneficiind atât de surse interne cât şi de
surse externe.
Pentru promovarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională la nivel central
funcţionează Consiliul Naţional pentru dezvoltare regională.
Concluzia generală, finală a analizei comparative dintre administraţiile locale din
România şi Franţa, este că, între cele două administraţii există similitudini formale însemnate,
care ajung uneori până la identitate, dar şi diferenţe notabile privind modul de funcţionare.
O explicaţie a acestei situaţii o constituie faptul că în timp ce în România,
administraţia locală bazată pe noile principii datează de cca. 10 ani aflându-se încă într-o fază
de tranziţie, de la vechiul sistem bazat pe stricta centralizare, la noul sistem, autentic
descentralizat, în timp ce administraţia franceză are o vechime şi o funcţionalitate de aproape
două secole.

27
CONCLUZII
Administraţia publică reprezintă o “mare afacere publică “, în care suntem cu toţii
implicaţi în calitatea noastra de cetăţeni şi, ca urmare, este necesar să nu rămânem pasivi la
lucrurile care ne privesc şi pe care le putem schimba sau îmbunătăţi în mod direct sau
indirect.
Administraţia publică locală este o structură a administraţiei publice locale ,cu o
natură juridică aparte ,datorită faptului că îşi trage forţa din voinţa alegătorilor locali ,
constituită din autorităţi administrative autonome alese,consiliul local,primarul şi consiliul
judeţean ,care rezolvă conduc şi exercită treburile publice locale ,sub controlul de legalitate
al autorităţilor statului.
Modificarea legii nr.215/2001 prin legea nr. 258/2006 privind administraţia publică
locală a fost bine venită doarece aceasta dezvoltă şi detaliază principiile constituţionale
,precizând că autonomia locală este administrativă şi financiară ,ea priveşte organizarea şi
funcţionarea administraţiei publice locale,reprezentând totodată dreptul şi capacitatea efectivă
a autorităţilor administraţiei publice locale de a gestiona , în nume propriu şi sub
responsabilitatea lor ,o parte importantă a treburilor publice ,în interesul colectivităţilor locale
pe care le reprezintă.
Elaborarea unei legi a descentralizarii reprezintă un punct de plecare pentru o reformă
administrativă. Prin intermediul ei se vor clarifica problemele privind repartiţia puterilor între
aleşi şi funcţionari, competenţele colectivităţilor teritoriale şi ale statului. Transferul de
competenţă trebuie însoţit de transferul resurselor necesare exercitării competenţelor.
Sporirea capacităţii decizionale presupune şi existenţa răspunderii persoanelor decidente fără
a exista posibilitatea imputării răspunderii în sarcina altor persoane decât în anumite condiţii
riguros stabilite; asta pentru că toate autorităţile doresc să decidă, dar toate ”fug” de
responsabilităţi.
Descentralizarea administrativă în România are la bază în afara autonomiei
organizatorice şi funcţionale şi o autonomie patrimonială şi financiară susţinută de impozite
şi taxe locale ,iar în prezent se desfăşoară un amplu proces de reformă a administraţiei.Au
fost luate măsuri legislative care privesc aprofundarea procesului de autonomie financiară.
Din cercetarea realizată asupra procesului de descentralizare s-au desprins următoarele
concluzii:
1) Teoretic, România este deja un stat descentralizat.Aducem în acest sens următoarele
argumente: constituţia garantează administrarea liberă a colectivităţilor locale şi lipsa tutelei
între diferitele niveluri; legile succesive au atribuit judeţelor şi colectivităţilor locale
competenţe largi în materie de educaţie, sănătate, ajutor social, acţiune culturală, gestiune a
serviciilor publice locale etc. Realitatea din teren pare rămasă mult în urmă, adeseori din
motive de ordin financiar;
2) Efectele descentralizării la nivel local nu s-au manifestat într-o manieră consistentă până în
prezent;
3) Există o opinie favorabilă în ceea ce priveşte procesul de descentralizare cu avantajele pe
care le poate genera;
4) Inexistenţa unei veritabile contabilităţi locale: bugetele anuale rămân indicative şi sunt
ajustate în cursul anului în funcţie de veniturile colectate şi de plăţile efective, ceea ce face ca
numeroase colectivităţi să facă apel la stat (şi în plus la judeţe) pentru a solicita fonduri
suplimentare în caz de necesitate. Din aceasta rezultă o frustrare puternică a aleşilor locali,
care pot afirma, pe bună dreptate, că descentralizarea înscrisă în textele legale este aplicată

28
într-o măsură insuficientă şi depinde în final de capacitatea aleşilor locali de a negocia cu
statul, cu riscul politic care decurge din aceasta.
Relaţia fiscală dintre administraţia centrală şi autorităţile publice locale este, încă, una
de dependenţă, autorităţile locale nebeneficiind de un cadru de acces la piaţa de credit.
Corespunzător legii şi limitelor acesteia, autorităţilor locale le-ar fi necesară libertatea deplină
de a fixa nivelul impozitelor şi taxelor locale. Astfel fixarea se va face prin corelare directă la
capacitatea de plată a contribuabililor, crescând totodată interesul asupra modului cum sunt
utilizaţi banii.

29
BIBLIOGRAFIE
A. Lecturi de specialitate

1) Antonie Iorgovan-Tratat de drept administrativ vol I ,editia 4 Ed.All Back,


Bucureşti,2005
2) Antonie Iorgovan-,Tratat de drept administrativ,vol II,Ed. Nemira , Bucureşti, 1996
3) Antonie Iorgovan– Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
4) Alina Profiroiu, Irina Popescu-Bazele administraţiei publice,ediţia a II-a,Ed
Economică,Bucureşti 2004
5) Alexandru Ioan - Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003
6) Alexandru Ioan-Drept administrativ.Ed. Omnia Uni S.A.S.T. Braşov
7) Brânduşa Lanţoş-Drept administrativ,Ed Dimitrie Cantemir,Târgu Mureş,2004
8) Cristian Iftimoaie-Releţiile externe ale administraţiei publice locale,Ed Economică
Bucureşti
9) Corneliu Manda-Drept administrativ- tratat elementar,Ed. Lumina Lex , Bucureşti
2007
10) Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda-Administraţia publică locală din România,
Ed.Lumina Lex , Bucureşti,1999
11) Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda-Dreptul colectivităţiilor locale,ediţia a IIa,
revizuită şi adăugită ,Ed.Lumina Lex,Bucureşti 2005
12) Cezar Corneliu Manda– Controlul administrativ în spaţiul juridic european, Ed.
Lumina Lex, 2005
13) Dana Apostol Tofan -Drept administrativ,vol I ,Ed. All Back, Bucureşti 2003
14) Dana Apostol Tofan -Drept administrativ ,vol II,Ed. All Back,Bucureşti 2004
15) Dana Apostol-Tofan– Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006,
16) Emanoil Popescu -Elemente de drept pentru economişti, Ed.Mapamond Târgu-Jiu
2006
17) Eugen Popa – Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
18) Gheorghe Stângu-Drept financiar public partea I,Ed ,,Vasile Goldiş’’ University
Press Arad 2007
19) Gheorghe Zaharia, Drept administrativ român, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998
20) Ilie Răscoleanu, Gabriela Slusariuc -Gestiunea financiară în administraţia publică,Ed
Focus,Petroşani 2006
21) Ioan Alexandru – Administraţia publică – teorii, realităţi, perspective, ediţia a III-a
revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
22) Ioan Vida– Puterea executivă şi administraţia publică, Ed Monitorul Oficial
Bucureşti, 1995,
23) Ioan Vida-Procedura legislativă .Ed. Crater,Bucureşti,1999
24) Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol.I, Ed.Risoprint, Cluj,
2007
25) Ion Deleanu-Drept constituţional şi instituţii politice,vol II,Ed. Fundaţia Chemarea
,Iaşi 1992,
26) Ion Deleanu-Instituţii şi proceduri constituţionale tratat,Ed. Servo-Sat ,Arad 2001

30
27) Liviu Coman-Kund– Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi
în dreptul românesc, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005
28) Liviu Giurgiu, Cristian Giuseppe Zaharie, Drept administrativ-curs aprofundat,
Ed.Pro Universalia, Bucureşti, 2005
29) Moise Bojincă, Melinda Szasz-Drept financiar şi comercial,Ed. Focus 2006
30) Margareta Costea-Introducere în administraţia publică,Ed.Economică, Bucureşti
31) Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept adminstrativ, partea specială, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2007, p. 156
32) Pantelimon Manta-Tratat de drept administrativ , vol.I,Ed. Hermes 1999
33) Pantelimon Manta-Tratat de drept administrativ ,vol II,Ed. Academică Brâncuş 2004
34) Pantelimon Manta coord.-Tratat de drept administrativ ,vol II,Ed. Academică Brâncuş
2008
35) Tiberiu Pavelescu, Drept administrativ român, ediţia a 2a revizuită şi adăugită,
Ed.Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
36) Verginia Vedinaş-Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti 2002
37) Valentin Prisăcaru-Tratat de drept administrativ român,Ed. Lumina Lex, Bucuresti
2002,

B. Acte normative

1) Constituţia României din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al


României ,Partea I, nr. 233/21.11.1991, revizuită prin legea de revizuire a Constituţiei
nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial partea I, nr. 758/29.10. 2003
2) Carta Europeană adoptată la Strasbourg în 15 octombrie 1985 intrată în vigoare la 1
septembrie 1988
3) Legea nr393/2004 privind Statutul alesilor locali publicată în Monitorul Oficial al
României,Partea I din 7 octombrie 2004,modificată prin legea nr 249/2006 publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr 554/27.VI.2006
4) Legea nr.67/2004 alegerea autoritatilor administratiei publice locale, republicată în
temeiul art.II dinO.G. nr.8/2005 în Monitorul Oficial al României nr. 333 din
17.05.2007
5) Legea nr340/2004 privind instituţiei prefectului republicată în Monitorul Oficial al
României,nr.225 din 23.03.2008
6) Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 publicată în Monitorul Oficial al
României nr.204 din 23 aprilie 2001 cu modificările şi complectările
ulterioare,modificată prin Legea nr,286 din 6 iulie 2006 publicată în Monitorul
Oficialal României ,Partea I nr.621 din 18 iulie 2006republicată în Monitorul
Oficialal României ,nr.123 din 20.02.2007
7) Legea servicilor comunitare de utilităţi publice,nr51/2006,publicată în Monitorul
Oficial al României ,Partea I nr.245 din 21 martie 2002,
8) Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia ,publicată în
Monitorul Oficial al României ,Partea I, nr.213/1998
9) Legea cadru a descentralizării nr 195/2006publicată în Monitorulal României Oficial
Partea I, nr.453 din 25.05.2006
10) Ordonanţa de urgenţă nr. 20/2008privind unele măsuri pentru organizarea şi
desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale,

31