Scurt istoric[modificare | modificare sursă]

În februarie-martie 1848,[1] după Răscoala de la Palermo (Sicilia) și începutul Revoluției în Italia,

regele Sardiniei și Piemontului, Carol Albert, acorda supușilor săi o constituție ce va deveni legea
fundamentală a acestui regat si mai tarziu a intregii Italii, timp de aproape 100 de ani. Noua
constituție, sau “Statutul Albertin”[2], prevedea un parlament bicameral și un guvern controlat de
rege. În timp, miniștrii au ajuns să răspundă mai mult în fața parlamentului decât în fața regelui.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 2 iunie 1946, italienii au votat prin referendum înlocuirea
monarhiei cu republica [3]. O Adunare Constituantă a pregătit noua constituție, ce a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1948 și a rămas până în ziua de azi Constituția Republicii Italiene - de la 1948.

Principii generale[modificare | modificare sursă]

Italia este o republică democratică fundamentată pe muncă[4]. Suveranitatea aparține poporului, care
o exercită sub formele și în limitele prevăzute de Constituție. Republica recunoște și garantează
drepturile inviolabile ale omului, egalitatea socială și demnitatea cetațenilor, fără deosebire de sex,
rasă, limbă, religie, opinii politice, condiții personale și sociale. Cetațenii au datoria de a contribui la
progresul material și spiritual al societății. Republica, una și indivizibilă, recunoște și promovează
autonomia locală. Statul și Biserica Catolică sunt, fiecare în domeniul său, independente și
suverane, iar raporturile lor sunt reglementate de Pactele de la Laterano - 1929 (o noua întelegere
dintre stat și biserică s-a încheiat in 1985[5]). Toate confesiunile religioase au aceeași libertate în fața
legii. Ordinea juridică italiană respectă normele de drept internațional general recunoscute.