Iluminism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Frontispiciul Enciclopediei iluministe franceze - L’Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts
et des métiers, editată de Diderot și D’Alembert.

Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o

mișcare intelectuală, filozofică, ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii
și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de
Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în
mase (cf. Carp Maxim).
Iluminismul, rezultat din curentul umanist al Renașterii, este o replică la adresa barocului, în
încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței
proprii. Unii[cine?] consideră lucrarea lui Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica (1687), ca fiind prima mare lucrare iluministă. Istoricii francezi plasează perioada
iluminismului între 1715, anul încoronării lui Ludovic al XV-lea, și până în 1789, la sfârșitul Revoluției
Franceze.

Cuprins

 1Caracteristici generale
 2Caracteristici literare
 3Iluminismul românesc
 4Figuri importante ale Iluminismului
 5Citate
 6Bibliografie
 7Legături externe
 8Vezi și

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este incapacitatea
ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această
tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a
curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveți curajul de a vă
folosi propriul simț al rațiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).
Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America secolului al XVIII-lea.
Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac
Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de
Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale și în
ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare ale
acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.
Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate drept
pătrunzătoare și dominante. O abordare rațională și științifică a aspectelor religioase (conform vechii
teorii și divergențe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic și economic a
promovat o viziune seculară asupra lumii și o orientare generală către progres și perfecționare.
Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi
pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune.
Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil
universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în baza acestora.
Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura,
precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și
rațional al progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism;
aceleași calități au avut un rol important în determinarea reacției de mai târziu a romantismului.
Reacționând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica își
pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeași fervoare și implicare
precum în evul mediu și la începutul modernității. Conceptele filosofice din Franța mijlocului de secol
al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită
radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism.
Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit și pus în
mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia
ființei umane, politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de
Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest
lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia,
misticismul sau divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea ce se
referea la universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele sau explicațiile de
ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația
dintre autoritatea politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că,
în Franța, Voltaire și aliații săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței într-o cultură în
care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau
aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva elementelor
fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos,
damnarea necredincioșilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce
țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul
gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este numai cea
mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate".
"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului Iluminismului, sau al Epocii Rațiunii,
după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mișcarea a dobândit un caracter internațional prin
faptul că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au
aflat în Franța: baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și alți
fiziocrați, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra romantismului.
În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica politică și socială, precum
comentariile urbane ale lui Joseph Addison și Sir Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander Pope
au fost satiriști conservatori cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la învățarea prin
percepția senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.
În Germania, universitățile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o
religie naturală a moralității, iar Johann Gottfried von Herder a elaborat o filosofie a naționalismului
cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge și de limbă. Importanța primordială a
individului, decurgând din incapacitatea omului de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa
instrucțiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanții
italieni ai epocii, se numără Cesare Beccaria, Francesco Mario Pagano și Giambattista Vico.
Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul despotului
iluminat. Alții de acest gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al III-
lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea considerați răspunzători de Revoluția
franceză. Cu siguranță, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de demarcație
pentru apariția lumii moderne.

Caracteristici literare[modificare | modificare sursă]

Curent ideologic și cultural: promovarea raționalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical,
combaterea fanatismului și a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de
problemele sociale și morale;
Teme și motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea poporului prin cultură; Genuri
și specii: liric, epic (povestire, nuvelă, roman), dramatic (tragedie, comedie);
Opere reprezentative:

 Pierre Beaumarchais - Bărbierul din Sevilia (1775);

 Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719);
 Henry Fielding - Tom Jones (1749);
 Carlo Goldoni – Gondolierul (1753);
 Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721);
 Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloiză (1761);
 Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver (1726);
 François Voltaire - Candid (1759).

Iluminismul românesc[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Șincai, Învățătură firească spre surparea superstiției norodului

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala Ardeleană și cu reverberațiile ei

transcarpatine. Acest iluminism a stat în serviciul idealului național, la a cărui fundamentare a
contribuit hotărâtor, prin demersul la istorie, la istoria limbii și a poporului. Iluminismul românesc va
recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favorea unor revendicări politice.
Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și culturală a românilor
din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea.
Cărturarii acestui curent au combătut superstițiile, au popularizat știința și au adus argumente pentru
afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat în plan
didactic prin redactarea de manuale școlare, înființarea de școli și promovarea literaturii și științei. O
vastă activitate în acest sens a desfășurat Gheorghe Șincai, directorul școlilor Bisericii Române
Unite cu Roma. Acesta a redactat mai multe manuale școlare, inclusiv de aritmetică.
Cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des Aberglaubens a superintendentului Johann Heinrich
Helmuth (1732-1813) a fost sursa de inspirație a lui Șincai (1754-1816) pentru lucrarea Învățătură
firească spre surparea superstiției norodului.
Cea mai reprezentativă operă literară realizată în spirit iluminist este epopeea Țiganiada de Ioan
Budai-Deleanu, care pledează în sensul democrației.
Academiile domnești întemeiate în Țara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au
reprezentat de asemenea focare de cultură în spațiul românesc. O altă formă de manifestare a
spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărți. Între 1700 și 1800 s-au tipărit în Țara
Românească 799 de cărți dintre care 617 în românește, iar 182 în grecește, latinește, slavă, etc.
Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase.
Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei iluministe și Dinicu Golescu, luminatul boier muntean,
care în "Însemnare a călătoriei mele", surprinde contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și
realitățile triste din patria sa.
În Țara Românească și în Moldova Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca răspândiseră idei
iluministe datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în special, din Enciclopedia lui Denis Diderot.