Sunteți pe pagina 1din 36

Discursul ştiinţific – trăsături și clasificare

Prof. drd. ANA-NELA HÎRBU (POPOVENIUC)

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava

neli_popoveniuc@yahoo.com

1. Consideraţii preliminare
2. Practica discursivităţii ştiinţifice în contextul actual
3. Discursul științific din perspectivă funcțională
4. Incursiune în discursul științific. Viziune asupra limbajului și stilului

1. Considerații preliminare

În ultimii ani, discursul a devenit o componentă firească şi necesară a problematicii științifice,


un factor de referinţă, o funcţie de sistem în fundamentarea şi adaptarea contextuală a totalităţii
intervenţiilor din spaţiul cunoașterii atât la particularităţile de vârstă şi individuale ale celor căruia
îi este adresat, cât şi la nevoile şi interesele acestora. Numeroase lucrări şi studii fundamentează o
imagine complexă, dinamică, a conceptului de discurs, din perspectivele mai multor discipline:
lingvistica, logica, sociologia, psihologia, teoria comunicării, filozofia limbajului şi chiar filosofia
umanului în general, retorica şi teoria argumentării.
Importanța temei atât de complexe a discursului în activitatea științifică, reflectată cu un
mare grad de acuitate în literatura de specialitate, rezidă în însăşi necesitatea conturării, elaborării
şi utilizării unor demersuri acţionale bazate pe discursul științific, pornind de la analiza lucrărilor
și studiilor existente deja, a metodologiei şi continuând cu studierea unor noi forme de concepere,
organizare și clasificare a cunoașterii.
Având ca punct de plecare faptul unanim recunoscut de cercetători privitor la apartenenţa
discursului domeniului pragmaticii, ne vom raporta în demersul nostru la următoarele definiţii: o
enunţare ce presupune un locutor şi un auditor, precum şi intenția locutorului de a-l influenţa pe
celălalt (Benveniste), înlănţuire cu scopuri semnificative a unor cuvinte din limbă (Cesare Segré),
activitate umană, declanşată, în general, de un eveniment particular, de un stimul, prin care un
locutor comunică cu un interlocutor, utilizând semnale verbale organizate după un cod comun
(Gardiner, după Moeschler, Reboul), combinaţii în care subiectul vorbitor utilizează codul limbii
în vederea exprimării gândirii sale personale (Buyssens), legătură dintre conceptele ce se
prezintă înveşmântate în formă lingvistică, cu scopuri semnificative (Starobinski), loc al

1
creativităţii, al contextualizărilor imprevizibile ce conferă noi valori unităţilor limbii
(Maingueneau), realitate lingvistică eterogenă, conceptualizată din perspective teoretice diferite,
care au fost generate de necesitatea de a surprinde limbajul în acţiune, limba ca activitate, cu
toate ipostazele sale (Nagy) sau spaţiu de confluenţe şi interferenţe; structură profundă a textului
căruia îi asigură linearizarea (Rovenţa-Frumuşani).
În ceea ce priveşte studiul discursului, cel care consacră acest nou domeniu de interes,
explicând în lucrările sale procedee de analiză lingvistică şi modalităţi de descifrare a sensului,
este S. Zelling Harris (1952), numindu-l analiza discursului, în timp ce alţi cercetători preferă
sintagma gramatica discursului. Un rol central în dezvoltarea domeniului, atât prin lucrări
teoretice, cât și prin cercetări, îl ocupă Michel Foucault. Pragmatica foucauldiană este o
pragmatică generală a enunţului, dar şi o pragmatică a condiţiilor în care se produce acesta.
Începuturile analizei discursului le regăsim în Franţa, atunci când revista Langages publică
un număr special, editat de J. Dubois şi J. Sumpf, având ca titlu L’Analyse du discours, bazându-
se pe lucrarea lui M. Pêcheux Analyse automatique du discours. Această lucrare a reprezentat
punctul de plecare al unui continuu proces de revizuire și reformulare a principiilor teoriei
discursului și ale analizei discursului. Lucrarea va deveni o referință pentru următoarele teoretizări
şi manuale de analiza discursului - Ghiglione și Blanchet (1991), Maingueneau (1993). În acelaşi
an, M.Foucault publică l’Archéologie du savoir, influenţa sa asupra domeniului fiind
considerabilă.
Un alt reprezentant al şcolii franceze de analiză a discursului, Jean Dubois, legitimează
noul spaţiu de cercetare având contribuţii mai ales în domeniul lexicologiei şi morfosintaxei.
Rolul său a fost important pentru că a oferit, ca lingvist, credibilitate noilor tendințe de cercetare.
După apariţia articolelor lui Emil Benveniste, în care sunt enunţate concepţii complexe
asupra enunţării şi care fac distincţie între limbă şi enunţ, acesta din urmă fiind prezentat de
lingvistul francez ca o manifestare individuală în interiorul limbii, pe care o actualizează,
constituit ca reacţie la schema lui Roman Jakobson, este necesar să aducem în discuţie contribuţia
lingvistei Catherine Kerbrat-Orecchioni. Aceasta critică modelul jakobsonian (ce favorizează
competența lingvistică) şi îşi bazează modelul de comunicare și pe alte tipuri de competențe pe
care le presupune discursul: competența paralingvistică, competențe ideologice și culturale.
Criticile pe care le aduce lingvista schemei lui Jakobson se referă la faptul că ignoră reflexivitatea
receptorului, iar instanțele comunicării sunt reprezentate prea sumar.
Dominique Maingueneau şi Patrick Charaudeau aduc vizibilitate analizei discursului ca
disciplină şi consolideză conceptele într-un ansamblu coerent și cuprinzător. Elementul definitoriu
prezent în scrierile celor doi lingvişti este subiectivitatea enunţătorului, iar în analiza discursului

2
întâlnim intersubiectivitatea, ca rezultat al prezenţei mai multor subiecţi enunţători. Pentru
Dominique Maingueneau, analiza discursului reprezintă analiza articulării textului şi a locului
social în care acesta se produce. Observând tendinţa actuală către enunţurile efectiv produse,
Maingueneau susţine acelaşi punct de vedere pe care îl au Brown si Yule pentru a defini
conceptul: analyse de l’usage de la langue, respectiv Van Dijk: l’étude de l’usage réel du langage
par des locuteurs réels dans des situations réelles. (Maingueneau, 1996, p.11)
Patrick Charaudeau şi Dominique Maingueneau realizează o sinteză a conceptelor și
teoriilor privitoare la analiza discursului într-o lucrare de referinţă în domeniu, Dicţionar de
analiză a discursului (2002, Paris, Ed. Seuil). O altă lucrare lexicografică dedicată analizei
discursive va fi publicată la treisprezece ani distanţă, în România. Contribuţia remarcabilă a 20 de
colaboratori, lingvişti recunoscuţi din cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării a
Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, este reunită într-o lucrare omonimă, coordonată de
profesorul universitar Rodica Nagy. Volumul de 452 de pagini cuprinde un număr mai mare de
intrări decât cel din dicţionarul autorilor francezi, 181 de personalităţi din toate marile şcoli ale
ştiinţelor limbajului fiind incluse în importanta lucrare.
Referindu-ne la problema pe care încearcă să o soluţioneze analiza discursului,
identificăm la originea sa necesitatea interpretării discursului, a găsirii sensului unui discurs, a
unui şir de fraze. ( Reboul,1998, p. 12)
Jean-Michel Adam susţine că în analiza discursului nu operăm numai cu factori lingvistici,
ci şi cu mecanisme comunicaționale eterogene, în care fenomenele lingvistice trebuie luate în
considerare în relație cu cele psiholingvistice, cognitive și sociolingvistice.
( Adam, 1999, p. 79)
Aceeaşi direcţie o păstrează și Phillips şi Hardy, (2002) care descriu statutul analizei
discursului din perspectivă teoretică şi îi conferă caracteristicile unei metodologii, sfera de interes
a disciplinei şi elementele conceptuale aparţinând mai multor domenii ştiinţifice.
Oswald Ducrot îşi concentrează atenţia, în cercetările sale, pe ideea că participanţii la
conversaţie aparţin aceleiaşi sfere de interes, că mesajele transmise de aceştia conţin informaţii
implicite. Pentru O. Ducrot, fraza reprezintă o entitate glotică abstractă, aflată în afara sferei
discursului, fără a se referi la condiţiile în care se produce. Ducrot a dezvoltat, împreună cu Jean-
Claude Anscombre, o teorie a argumentării în cadrul analizei discursului, conform căreia limbajul
este locul unde se face schimb de argumente. Din această perspectivă, studierea limbajului în
comunicare şi cunoaştere este bazată pe cognitivism.

3
Pentru Anne Reboul şi Jacques Moeschler, analiza de discurs poate fi inţeleasă ca o
tentativă de a perpetua o tradiţie de izolare lingvistică în care, din imposibilitatea de a spune că
totul este în frază, se spune că totul este în discurs. (Reboul, 2010, p.19)
Reprezentanţii Școlii anglo-saxone, Norman Fairclough, Gunther Kress, Theo Van
Leeuwen, Teun Van Dijk și Ruth Wodak, teoretizează noi modalităţi de cercetare a discursului,
plasând textul în contextul social în care se produce, această abordare permiţând referirea la
conexiunile ce există între limbaj şi relaţiile de putere şi control (analiza critică a discursului).
Cealaltă abordare o reprezintă analiza conversațională. Norman Fairclough, fondatorul
analizei conversaționale, o definește în termenii unei analize discursive ce urmărește să cerceteze
în manieră sistematică relații adesea neclare de cauzalitate și determinare între (a) practică,
evenimente și texte discursive și (b) structuri, relații și procese sociale și culturale ample. ( Van
Leeuwen, 1993, p. 193)
Sacks, Schegloff şi Jefferson (1974 şi1978) teoretizează, în analiza conversaţională, un
sistem de intervenţie care specifică reguli şi principii pe care participanţii la o conversaţie trebuie
să le respecte în luările la cuvânt.
M.A.K Halliday pune accentul, în studiile sale, pe analiza limbajului aşa cum apare el în
viaţa cotidiană. Cercetările sale au fundamentat gramatica sistemic-funcţională, bazată pe funcţiile
ideaţională, interpersonală şi textuală a diferitelor elemente lingvistice.
Raphael Salkie propune, în manualul său intitulat Discourse and text analysis (1995),
următorii paşi în algoritmul de abordare a analizei discursului: analiza coeziunii lexicale, analiza
anaforelor, coreferinţelor, deicticelor, apoi de analiza organizării textului, la nivelul schemei
textuale, într-o progresie continuă.
Oferirea de funcţii diferitelor elemente textuale îşi are tradiţia la fondatorii Şcolii de
analiză a discursului de la Birmingham, M Coulthard şi J. Sinclair. Unul dintre subiectele tratate
în profunzime de reprezentanţii Școlii anglo-saxone este discursul științific.
Aceștia au susținut, încă de la mijlocul secolului trecut, că știința nu are nicio națiune, în
timp ce națiunile posedă știință. De modul în care știu națiunile să folosească ceea ce le oferă
știința depinde gradul de dezvoltare al acestora. Știința reprezintă astăzi un produs într-o piață
aflată în continuă creștere. Cei mai ambițioși o folosesc și o transmit mai departe cu ajutorul
tehnicilor discursive. Acestea au la bază o redefinire a viziunii asupra științei, atât ca un corpus de
cunoștințe, cât și ca dihotomie între cunoaștere și abilitatea de a o reconfigura și integra în noi
modele cognoscibile.
Discursul științific este atât ansamblul de texte produse de oamenii de știință, cât și
sistemul care permite ca ele să fie produse, respectivele texte, precum și alte texte calificate drept

4
științifice (Maingueneau, 2007, p.47). Acest tip de discurs nu lasă loc interpretărilor, scopul lui
fiind tocmai acela de a transmite cu claritate și precizie conținuturile științifice, prin utilizarea, cu
precădere, a propozițiilor declarative. Dacă discursul literar are la bază o paletă largă de
semnificații, în discursul științific transcede preocuparea constantă pentru obiectivitate și rigoare
intelectuală. Acesta se folosește în principal în comunicarea formală, instituționalizată, în scopul
de a informa sau a descrie (textele de tip secvență informativă sau descriere) pentru a înțelege
(texte de tip explicativ) sau a convinge (texte argumentative). (Leclerc, 1999, p.377)
Textele științifice conțin idei și adevăruri verificate, acceptate de comunitatea căreia i se
adresează, se bazează pe demonstrații, au valoare și relevanță. Cauzele fenomenelor sunt explicate
și argumentate cu ajutorul metodei experimentale, care le oferă o mai mare rigoare științifică.
Discursul științific fiind preponderent designativ și informativ, cel fictiv designativ și evaluativ
(indirect) etc., remarcăm eterogenitatea nivelului la care se situează anumite discursuri.
(Rovența-Frumușani, 1995, p.29)
Având semnul ca suport concret intuitiv în construirea sistemelor de cunoaștere, discursul
științific este determinat, pe de o parte, de evoluția actuală a științei, iar pe de alta, de modul de
abordare a acesteia. Domeniile cunoașterii se reconfigurează necontenit, își lărgesc spațiile
referențiale și le aprofundează. Abordarea integratoare a disciplinelor și transversalitatea
conceptelor descriu o perspectivă epistemologică multidimensională a discursului științific.
Raportarea lui la teoria semnelor se face sub dublu aspect: unul aparținând logicului,
reprezentărilor de natură factuală, explicativă (C. S. Pierce) iar celălalt lingvistic, de perspectivă
comunicativă (Ferdinand de Saussure). Operațiunile de raționament, schemele, graficele și
diagramele concepute de Pierce fac din marele filozof un precursor al programelor computeriale
bazate pe regula inferenței. Pornind de la ideea că un fenomen poate fi analizat din trei perspective
(ca pură posibilitate, ca existență reală sau ca lege), semnul peircian este o entitate tridimensională
determinată de: însușirile posibile, existența reală, gândirea interpretativă.
Între anii 1865 și 1914 Peirce a dat un număr de 75 de definiții ale semnului, însă una se
află la baza relației semiotice: ceva care stă pentru cineva în locul a ceva într-o anumită privință.
(C.P. 2.228).
Ideea centrală a teoriei lui Peirce este semnul văzut ca un edificu ternar, ca un rezultat al celor trei
elemente constituite într-o semioză (semn-representamen, interpretantul și referentul).
Pentru lingvistica saussuriană însă semnul aparține unei sfere duale, compusă din
interferarea semnificantului cu semnificatul, din reuniunea conceptului cu imaginea sa acustică.
Distincția dintre cele două tipuri de referințe este fără echivoc: semnul peircian este unul care nu

5
lasă loc interpretărilor, bazat pe reguli generale și legi, de natură științifică. La Ferdinand de
Saussure simbolistica este una tradițională, interpretativă.
Lingvistul genevez, alături de Peirce și Umberto Eco, a influențat formarea unei conștiințe
semiotice, prin faptul că sfera sa de acoperire a semnului (văzut ca entitate semnificant-
semnificat) cuprinde totalitatea semnelor din cadrul vieții sociale. Tot viața socială, cu multiplele
sale aspecte, o urmăresc de altfel și cunoștințele științifice, discursul științific reflectând domeniile
cunoașterii pe care acestea le reprezintă, utilizând un limbaj specific: propoziții scurte, apozitive,
datorită abundenței de explicații și precizări ale regentului; structuri paralele, cu construcții
frazeologice echivalente, multitudine de termeni din limbajul uzual. Fiecare termen este
monosemantic iar noțiunile denumite se află în raporturi logice, caracterizate prin precizie, aceasta
fiind o altă trăsătură a limbajului științific.
,,Natura face ca omul să fie organizat pentru limbajul articulat, dar nu îi dă limbajul articulat. Limba este un fapt social.
Individul, organizat pentru a vorbi, nu va ajunge să-și utilizeze aparatul fonator altfel decât gra ție comunită ții care îl înconjoară, ba
mai mult, el va simți nevoia de a-l utiliza doar în raporturile cu aceasta. Individul depinde cu totul de comunitate, fără ca rasa din
care face parte să conteze în vreun fel (poate cu excep ția câtorva fapte ținând de pronun ție.”
(Ferdinand de Saussure, 2003, p.178)
Explicitarea termenilor și stabilirea raporturilor de interdependență dintre ei din
perspectiva trăsăturilor de coerență, claritate și univocitate duc la formularea de către cercetător a
unor sisteme de concepte, noțiuni și definiții ale fenomenelor studiate, numite teorii. Teoria are un
rol important în știință, ea reprezentând indicatorul algoritmului de urmat de către cel care
cercetează. Ea este busola care stabilește căile de analiză și ordinea observațiilor, sursa de
informații găsită în teorii fiind indispensabilă în formularea unor explicații și mai elaborate.
În ceea ceea ce privește caracterul obiectiv al discursului științific și sensul denotativ al
termenilor, lucrări recente propun o serie de amendamente întrucât activitatea de cercetare este
finalizată cu studii și lucrări ce utilizează și expresii cu caracter figurat în explicarea anumitor
concepte și fenomene.
,,În discursul științific metaforele au un caracter general și conven țional, subordonat caracterului denotativ al limbajului,
în contrast cu carecterul original, individual și marcat conotativ al discursului poetic.”
(Rovența-Frumușani, 1995, p.66)
Expresiile metaforice în domeniul cunoașterii au însă același scop cu al întregului idiom
științific: informarea, descrierea, explicarea și transmiterea adevărurilor științifice iar funcția lor
este, de asemenea, referențială (de precizare și explicitare a referentului, de decodare a acestuia).
George Lakoff şi Mark Johnson introduc în anul 1980 metafora conceptuală al cărei rol este acela
de a contribui la înțelegere: Metaphors, as we have seen, are conceptual in nature. They are
among our principal vehicles for understanding. And they play a central role in the construction
of social and political reality. (Lakoff, 2003, p.116-117)

6
Metafora terminologică pătrunde astfel în corpusul de texte științifice ca parte a proceselor
cognitive, din nevoia de a acoperi lipsa de termeni care să denumească noile realități și continua
transformare a acestora:
,,Aşadar, departe de a fi un simplu «ornament retoric», metafora funcţionează ca instrument de cunoaştere, ea apărând
pentru a compensa carenţele de «denumire», lacune ale unui tip de limbaj în criză de termeni care să numească aspecte ale
realităţii. Se recurge la metaforă atât în limbajul cotidian, cât şi în discursul ştiinţific, din nevoia de a desemna fenomene mai puţin
obişnuite: găuri negre, efect tunel, groapă de potenţial etc.”
(Druță, 2008)
Discursul științific reprezintă așadar o modalitate corectă de comunicare a informațiilor
despre realitate (la care se raportează în mod obiectiv), a fenomenelor, activităților și rezultatelor
cercetărilor, a noțiunilor și ideilor, a valorilor recunoscute de comunitate, fiind caracterizat prin
lipsă de încărcătură afectivă și obiectivitate. Cei cărora li se adresează determină și natura sa,
informațiile științifice transmise fiind specializate conform audienței: publicații, studenți,
profesori, cercetători, publicul larg. Modul în care se realizează comunicarea și evoluează
discursul în știință este determinat de gradul de înțelegere potențială a alocutorilor, precum și de
evoluția științei însăși.
Ceea de putem însă recunoaște cu ușurință în acest tip de discurs este gândirea logică
(raționamentul). Raționament care urmează linia general-particular, pornind de la caracteristicile
unei clase de obiecte și îndreptându-se către un singur reprezentant al acesteia.
Indiferent de domeniul de cunoaștere la care se referă știința investigată (științe naturale
sau științe fizice), cercetătorii vor avea ca obiectiv exprimarea gândirii abstracte, argumentarea și
demonstrarea teoriilor în vederea eliminării ambiguității, precum și gradul acestora de
aplicabilitate. Pentru aceasta, studiile trebuie să se bazeze pe rigoare științifică iar sursele să fie de
încredere.
Rezultatele cercetărilor efectuate urmează apoi calea publicării și a prezentării lor comunității
științifice și, după caz, publicului larg. Spunem după caz deoarece avem în vedere importanța
studiilor, a concluziilor desprinse în urma cercetării și investigării în domenii de interes național
sau internațional și care se impun a fi aduse la cunoștința tuturor. Cel care realizează o primă
evaluare a studiilor realizate și oferă valoare acestora este corpul elitist și restrâns al oamenilor de
știință, al celor care produc cunoaștere. Gradul de apreciere al noii cunoașteri de către sfera
restrânsă a specialiștilor în domeniul științific în care s-a efectuat cercetarea determină difuzarea
la nivel de masă a rezultatelor acesteia.
Aceasta se realizează mai mult din perspectiva aducerii la cunoștință, a informării, și mai puțin
din aceea a unei comunicări interactive sau a dialogului. În ultimii ani, se remarcă însă o înlocuire
a transmiterii uni-direcționale a științei și un interes crescut pentru schimbul de experiențe și
formarea de competențe de către beneficiarii de cunoaștere. Publicul nu mai este unul dezinteresat
7
și pasiv (așa cum era caracterizat la sfârșitul anilor 1970), activitatea intensă de instituționalizare a
științei conducând către o comunicare directă, performativă, în care cunoștințele își dovedesc
utilitatea și aplicabilitatea imediată, ele intrând în circuitul transmiterii-receptării de informație.

2. Practica discursivităţii ştiinţifice în contextul ştiinţei actuale

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, știința este „un ansamblu sistematic de
cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu
al cunoașterii”. ( DEX online - ,,Știință!”) La respectivele cunoștințe s-a ajuns prin cercetare, în
cadrul unui demers algoritmic specific, utilizând metode științifice. În sens pragmatic, conceptul
de știință denumește o activitate de cunoaștere care generează o nouă cunoaștere și prin aceasta
progres. Noua cunoaștere răspunde nevoilor sociale existente iar comunitatea științifică chemată
să le producă ține cont de cererea și gradul de dezvoltare al societății.
Marc Richelle, fost profesor la Catedra de psihologie experimentală a Facultății de
Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității din Liege (Belgia), în prefața la a treia
ediție a lucrării lui B.F. Skinner, Science et comportament humain, considera că omul, deși liber în
acțiunile pe care le întreprinde, acestea exprimând propria lui voință, se supune, în luarea
deciziilor, conceptelor ideologice pe care le deține știința. ( Skinner, 2005, p.3)
Considerații despre știință ale lui Marc Richelle, împreună cu Françoise Parot, întâlnim în
lucrarea Introducere în psihologie. Cei doi cercetători sunt de părere că știința, prin noțiunile și
conceptele pe care le deține, prin întreaga cunoaștere, utilizând un limbaj curent mult mai rafinat,
specializat, este de fapt discurs, o altă modalitate de a folosi limba, cu ajutorul căreia progresează.
(Parot, 1995)
Elevii, studenții, alte categorii de beneficiari ai resurselor științifice, depind de caracterul
discursiv al acestora. Utilizarea celor mai potrivite modalități și strategii discursive (expuneri
clare, explicite, bazate pe raționament), vin în sprijinul științei.
Autonomia obiectelor de studiu ale științelor este dată de respectarea anumitor criterii:
domeniu de cercetare propriu, existența unei baze științifice argumentată de teorii și paradigme,
legiferată științific, comunitate științifică de autori constituită în organizații de nivel academic,
activități proprii desfășurate în spații instituționalizate, produse de cercetare publicate în lucrări și
reviste de specialitate.
Activitatea de cercetare științifică este determinată de evoluția neîntreruptă a cunoașterii,
de dezvoltarea ei. Toate acumulările anterioare sunt utilizate în vederea producerii unora noi,
cercetătorii pornind, în demersul științific, de la consultarea și analiza a ceea ce se cunoaște deja.

8
Tradiția științifică este reinterpretată și integrată în noile sisteme de cunoaștere, în noile producții.
Acest proces este unul continuu, neîntrerupt, realitatea oferind surse inepuizabile de cunoaștere și
cercetare.
Activitățile științifice se caracterizează astfel pe un mare dinamism, scopul lor fiind unul
precis: producerea de cunoaștere. Acest obiectiv generează un mod de organizare specific,
conform relației de cauzalitate existentă între fenomenele cercetate.
În acest demers, omul de știință este chemat să-și personalizeze discursul, să-l adapteze,
discursivitatea științifică putând fi considerată un produs în plus al activității sale, o calitate a
modului de structurare a rezultatelor cercetării. El se va raporta în această acțiune la contextul
actual de evoluție permanentă a științelor, astfel încât practica discursivității științifice va fi
determinată de aceasta, dar și de componentele lingvistice și iconice prezente în discurs.
Componenta lingvistică va fi reprezentată de structura descriptivă și explicativă a discursului
științific iar cea iconică va fi formată de sistemul de semne și reprezentări grafice, de formule și
tabele al acestui tip de discurs.
Sistemul academic, comunitatea oamenilor de știință și a specialiștilor în diverse domenii
de studiu, reprezintă medii foarte competitive. De strategiile discursive adoptate și de calitatea
discursului științific în sine depind atât promovarea cercetărilor și a rezultatelor acestora, cât și
vizibilitatea asupra domeniului și a reprezentanților acestuia.
În majoritatea articolelor sau discursurilor autorii se adresează în primul rând grupurilor de
experți din care fac parte și abia apoi publicului larg. Această practică discursivă este una
diacronică și este determinată de dorința de a obține o bună evaluare din partea acestora. Autorul
lucrărilor științifice este evaluat prin prisma rezultatelor sale iar discursul trebuie să reflecte
întregul demers care a condus la obținerea lor și să le evidențieze totodată.
Este posibilă de aceea existența unui decalaj între gradul de înțelegere al grupului de
experți și cel al publicului larg, discursul fiind același pentru ambele categorii. ( Gunnarsson,
2009, p.57)
Reflecția asupra scopului pentru care ne-a fost dat limbajul ne conduce către conversație,
către comunicarea și transmiterea de mesaje prin intermediul ei, către un destinatar. În acest spațiu
conversațional se realizează o relație în care atât locutorul cât și alocutorul sunt orientați către o
temă propusă de cel dintâi. Descrierea, prezentarea și explicarea sunt modalitățile principale de
practică discursivă elementară în discursul științific, cu rol special în trezirea interesului
auditoriului pentru tema propusă și orientarea acestuia către ea.
Practica discursivă este așadar măsura cunoașterii. Nu există știință fără practică
discursivă, interdependența lor este evidentă. Cu cât practica discursivă dintr-un anumit domeniu

9
al cunoașterii beneficiază de modalități mai diversificate și mai profunde, care să cuprindă un
număr mai mare de beneficiari, cu atât dezvoltarea domeniului de referință va fi mai mare.
Fără îndoială, la baza practicii discursivității se află strategia, concept ce cuprinde o arie
largă de aplicabilitate. Strategiile practicii discursive în știință reprezintă modalități prin care
cercetătorul, specialistul, cel care produce cunoaștere este pus în legătură cu beneficiarul de
cunoaștere. Strategiile discursive puse în practică în domeniile științifice vor fi determinate în
funcție de: noțiunile, conceptele, teoriile ce urmează a fi transmise; natura obiectivelor urmărite;
trăsăturile psihice și particularitățile personalității celor cărora li se adresează discursul științific,
spațiul instituțional în care se desfășoară activitatea, metodele de evaluare a rezultatelor obținute,
cât și a strategiilor discursive utilizate.
Despre strategiile discursive, Michel Foucault consideră că sunt sisteme complexe care
cuprind laolaltă nu doar metodele și alte mijloace ale practicii discursive, ci întregul ansamblu de
noțiuni, concepte, teme și teorii, organizate și integrate în trasee noi de discursivitate, concepute
în vederea atingerii unor obiective. Despre definirea strategiilor discursive în știință, el recomandă
urmărirea unor direcții de cercetare, stabilite în funcție de potențiale puncte de difracție ale
discursului: puncte de incompatibilitate – enunțuri, noțiuni, concepte, teorii cu substrat științific
diferit, ce pot apărea în aceeași formațiune discursivă, dar care nu pot fi integrate ca practică
discursivă unitară; puncte de echivalență –elementele distincte sunt prezentate ca o alterativă de
forma sau/sau; puncte de acrosaj ale unei sistematizări – elementele incompatibile organizate în
cadrul practicii discursive generează concepte noi organizate sub formă de subansambluri
discursive. (Foucault, 1999, p.79). Urmărirea punctelor de difracție în adoptarea si definirea
strategiilor discursive ce vor fi utilizate într-un anumit discurs științific va avea ca bază însăși
discursivitatea acestuia – însușirea unei expuneri de a fi clară, explicită, de a se întemeia pe
raționament. ( DEX online - ,,Discursivitate”)
La nivel enunțiativ, discursivitatea în știință primește valențe noi, fiind remarcate și alte
trăsături: multitudinea informațiilor, volumul mare și varietatea de resurse bibliografice utilizate,
numeroasele citări.
Având intenția de a constitui o bază teoretică privind strategiile discursive uzuale în
discursul științific, vom face apel la clasificarea tipurilor de discurs, propusă de Daniela Rovența-
Frumușani, pe care ne-o vom însuși, deoarece își dovedește legitimitatea și în acest caz: tipul
narativ, în care acțiunile sunt prezentate pe axa spațio-temporală, ținându-se cont de logica
desfășurării acestora; tipul descriptiv, în care sunt urmărite trăsăturile fiecărui concept, fără a se
face economie în expunerea acestora; tipul expozitiv, care vizează procesele gândirii (analiza și
sinteza, în special) în formarea de reprezentări conceptuale clare și precise; tipul instructiv, care

10
transmite informația schematizat, clasificat; tipul argumentativ, tip de discurs ce are ca scop
aderarea la ideile și teoriile prezentate cu ajutorul unui suport demonstrativ concret, bazat pe
cercetări și descoperiri științifice anterioare, deja verificate și valorizate. ( Rovența-Frumușani,
2012, p.30)
Având ca punct de plecare cunoașterea (conceptul de cunoaștere văzut ca un tablou
complet al tuturor relațiilor și ansamblurilor constituente), propunem următoarea configurație a
elementelor practicii discursive în discursul științific:
Știin ță
Discurs știin țific

Tipuri Instanța de comunicare Competențe discursive

Practică discursivă

Strategii discursive

Metode Procedee Obiective Funcții

Viteza mare de propagare a informației, rezultat al realității aflată într-un dinamic proces
de schimbare și reconfigurare, duc inevitabil la profunde transformări și în domeniul științelor. O
clasificare a acestora a însemnat o activitate complexă, multitudinea de criterii de selecție ducând
la o perspectivă scindată a sistemului știinific. Criteriile determină, la rândul lor, din punct de
vedere epistemologic, o augmentare a tipurilor de discurs științific.
,,Cercetarea contemporană (fie că este vorba de semiotică, filozofie, logică sau istoria știin ței) s-a ocupat de clasificarea
științelor – una dintre cele mai spinoase și mai controversate probleme din istoria cunoa șterii. Multiplicitatea criteriilor adoptate
(clasificare după obiect, după metodă, după finalitate etc.) și, de aici, multiplicitatea taxinomiilor elaborate nu sunt de natură să
ofere o perspectivă unitară a sistemului științelor.”
(Rovența-Frumușani, 1995, p.26)
Criteriul naturii conținutului științific determină următoarele tipuri de discurs: informatic,
logico-matematic, tehnologic, al științelor naturii, chimic, fizic, biologic, geografic, juridic,
religios, gramatical, filozofic, psihologic, istoric, etc. Daniela Rovența-Frumușani le ordonează
conform mai multor criterii: crieteriul obiectului (științele naturii și științele omului); criteriul
scopului (normative, sistematizatoare, explicative); criteriul gradului de complexitate: științe
logice, științele omului, științele izice și științele tehnice. Tot ea este de părere că nicio clasificare
nu este definitivă, evoluția științelor, ca și a cunoașterii, fiind infinită. (Rovența-Frumușani, 1995,
p.26)
11
Evoluția permaentă a domeniilor cunoașterii este în corelație, așa cum subliniam, atât cu
practica discursivă, cât și cu ajutorul limbajului.
,,Orice inovație apare prin improvizație, în timpul vorbirii, și de aici pătrunde fie în tezaurul subiectiv al auditorului, fie în
cel al oratorului, dar se produce prin urmare în legătură cu limbajul discursiv.”
(Ferdinand de Saussure, 2003, p.101)
Un alt element al practicii discursive, instanța de comunicare din discursul științific,
urmărește modelul lui Roman Jakobson. Acesta, asemenea altor modele lingvistice ale
comunicării, are la bază teoria conform căreia mesajul este un element al circuitului
comunicațional (este transmis de către un emițător printr-un canal și ajunge la un receptor), dar și
un rezultat al circuitului informației despre realitate, transmisă de emițător sub formă de
reprezentări. Reprezentările conceptelor științifice reprezintă procese cognitiv-senzoriale în care
este păstrată în memorie imaginea generalizată a obiectului sau fenomenului de cunoaștere. În
știință predomină reprezentările schematizate- obiectul este proiectat sub formă de imagine
grafică convenţională. În concluzie, discursul științific se află la interferența a două procese:
procesul de comunicare și procesul de reprezentare.
În ceea ce privește modelul propus de R. Jakobson, cercetătorii au adus completări. În
noile scheme ale instanței de comunicare sunt precizate elemente care contribuie la discursivitatea
textului științific (urmărirea și dezvoltarea ideii centrale, argumentarea acesteia, utilizarea
exemplelor care să dovedească veridicitatea argumentelor), plasate însă pe modelul general inițial.
Acesta cuprinde următoarele componente: emițător – locutorul care emite mesajul comunicării;
receptor – alocutorul, cel căruia îi este destinat mesajul, cel care primește mesajul transmis de
emițător; mesajul – întregul ansamblu de semne lingvistice, care formează enunțul; canalul,
definit de autor ca un mijloc care asigură contactul sau conexiunea dintre emițător și destinatar;
codul – ansamblu se semne și combinații ale acestora, cunoscute atât de codificator, cât și de
decodificator; referentul – domeniul la care se referă mesajul.
În discursul științific emițătorul se poate află în dublă ipostază: de autor al cercetării sau al
materialului științific pe care îl transmite, dar și de enunțiator al altor studii pe care dorește să le
facă cunoscute auditorului; o persoană abilitată, un specialist în domeniul pe care îl propune.
Practica discursivității științifice aduce în prim plan, în cazul receptorului de conținut de
cunoaștere, necesitatea deținerii de către acesta a unui back-ground knowledge. Pe temeiul
acestuia se vor așeza noile structuri științifice, urmând să aibă loc un complex proces de integrare
și sistematizare, care să conducă la formarea de noi concepte și noțiuni, dar și la posibilitatea de a
operaționaliza cu ele. Relația emițător-receptor este determinată de raportarea fiecăruia la
conținutul științific transmis de către emițător și de tehnicile discursive utilizate de acesta, dar și
de măsura în care receptorul posedă un anumit potențial intelectual și de transfer cognitiv.
12
,,Discursul specializat implică un partener insider deținător al aceluiași back-ground knowledge ce se cere dezvoltat sau
reexaminat.”
(Rovența-Frumușani, 1995, p.32)
Mesajul aparținând sferei științifice indică un conținut de specialitate propriu domeniului
la care face referire tipul respectiv de discurs. Acesta este recunoscut datorită abundenței de
termeni cu sens denotativ, care transmit informații științifice cu privire la un text informativ și are
funcție referențială. Pentru a fi decodificat și interpretat mai ușor, având în vedere semnele și
simbolurile pe care le conține, mesajul științific trebuie să fie conceput din secvențe cognitive
comune celor două categorii: emițător – receptor. Mesajul își va atinge scopul cu care a fost
transmis dacă informația este corectă din punct de vedere științific și dacă beneficiază de o
argumentație corectă.
Ultimul element din modelul propus de Roman Jakobson – referentul este, în opinia
noastră, la nivelul practicii discursive din domeniul cunoașterii, cel mai important și mai amplu,
deoarece cuprinde aria epistemologică la care face referire mesajul, tema și subiectul acestuia.

Dacă într-o încercare de clasificare a elementelor instanței de comunicare propuse de


R.Jakobson, mesajul poate să dețină un rol central, emițătorul își delimitează aria de acțiune și
statutul cu ajutorul competențelor pe care le deține. Competența emițătorului reprezintă, din
punctul nostru de vedere, nucleul discursivității. Măsura în care practica discursivă va fi una de
succes este dată de cumulul de competențe ale emițătorului. În contextul științific actual, cel care
transmite/produce cunoaștere este nevoie să aibă calități care să îi asigure succesul în activitatea
științifică: o bună pregătire de specialitate (competențe cognitive), eficiență, responsabilitate,
spirit inovator, intenționalitate (competențe afective), capacitatea de a comunica, de a transmite cu
ușurință conținuturi informaționale în conformitate cu situația discursivă dată (competențe
comunicative).
În râdul competențelor cognitive se înscriu capacitățile de aplicare și transfer a noțiunilor
și conceptelor teoretice, utilizarea și integrarea lor în experiențe practice noi, dar și deprinderile și
capacitățile dovedite la locul de muncă, denumite competențe profesionale. În aceeași categorie se
încadrează și competențele funcționale, care sunt deprinderi de acțiune și control într-un anumit
13
domeniu social. La baza competențelor cognitive se află cunoștințețe – baza teoretico-
informațională pe care emițătorul trebuie să o dețină pentru a ști ce trebuie să transmită și cum să
o utilizeze. Cunoștințele, aflate în proces de transpoziție în formarea competențelor și abilităților
cognitive, sunt augmentate de experiențele și cunoștințele deja dobândite, dar și de temeinicia
informațiilor.
O altă latură a competențelor o reprezintă deprinderile. Acestea sunt componente
automatizate a activității umane, care s-au format prin exercițiu, cu ajutorul cărora acțiunile se
realizează spontan, cu un efort conștient foarte mic. În același registru și în raport de echivalență
cu deprinderile și capacitățile, atitudinile reprezintă modalitățile de poziționare față de anumite
situații și aspecte ale vieții sociale, dar și față de propria persoană; manieră constantă de a
reacționa în situații similare, care duce la evaluarea comportamentală a persoanei, dar și la
încadrarea ei într-o anumită tipologie umană (binevoitor, responsabil, superficial, autoritar,
curajos, serios, perseverent, hotărât, etc.).
Competențele afective ilustrează capacitatea emițătorului de a conștientiza importanța unei
bune cooperări și stabilirea unor relații constructive în cursul activităților desfășurate. O
competență afectivă specifică discursului specializat o reprezintă adecvarea la situație. Aceasta
solicită emițătorului calități prin care să-și dovedească flexibilitatea și îndemânarea, posibilitatea
de a face față situațiilor neprevăzute și de a adopta din mers noi strategii discursive, astfel încât să
nu fie afectată activitatea planificată și nici obiectivele stabilite anterior.
Pentru a stabili trăsăturile proprii ale competenței de comunicare, cu aprofundare în aria
competenței discursive, ne vom referi mai întâi la ceea ce semnifică acest concept în general. În
lucrarea Dicționar de analiză a discursului întâlnim definiția lui Noam Chomsky, cel care a și
introdus cuvântul în terminologia lingvistică, în anul 1965: capacitate de a decide și de a acționa
într-un domeniu, pe baza unei bune cunoașteri. ( Nagy, 2015, 77) În aceeași lucrare este precizat
faptul că inițial, pentru N. Chomsky, termenul s-a adresat mai mult domeniului gramaticii.
Utilizarea ulterioară a condus la manifestarea acestuia în toate compartimentele limbii. Pentru
Daniela Rovența-Frumușani, competența de comunicare în general include: o dimensiune
referențială (a domeniului); o dimensiune situațională (a normelor interpersonale și tipurilor de
discurs); o dimensiune textuală (micro și macrostructurală – infra conceptul de superstructură,
macrostructură și tip textual). (Rovența-Frumușani, 2012, p.21). Volumul Instruirea centrată pe
competențe ne oferă o definiție cuprinzătoare a competenței de comunicare, cu numeroase
precizări terminologice.
,,Competenţa de comunicare reprezintă o categorie de competenţe esenţială într-o lume globală, în absenţa căreia nu se poate
construi nici cunoaştere/ învăţare, nici relaţionare. Este un element cheie pentru reuşita persoanei în situaţii de viaţă, în familie, în
timpul liber etc. şi pentru dezvoltarea altor competenţe cheie.”

14
(Mândruţ, 2012, p. 31)
Preluarea sintagmei – competența de comunicare – de către actanții științelor educaționale
și extinderea ei atât în documentele școlare cu rol reglator, cât și în activitatea educativă
desfășurată la nivel micro și macro instituțional, oferă acesteia noi valențe referențiale și
înterpretative.
Elementele care intră în alcătuirea conceptului numit competență de comunicare
(comunicativă) sunt organizate în jurul limbajului, cunoașterii și cadrului social. Având ca punct
de plecare competența lingvistică (capacitatea de a utiliza și combina formele limbii, de a pune
într-o relație de semnificare dipolul semnificat/semnificant) în viziune chomskyană și componenta
pragmatică (capacitatea vorbitorului de a-și adecva discursul la datele contextului social în care se
află), ne referim în continuare la competența discursivă, componentă a practicii discursive.
Aceasta vizează situațiile de comunicare în care este întrebuințată competența comunicativă,
depășind perspectiva lingvistică, plasând vorbitorul într-un cadru spațial precis și orientându-l
către probleme socio-lingvistice concrete, declanșatoare de resorturi psiho-afective. Respectivul
cadru trece printr-un proces de extrapolare în viziunea lui Dominque Maingueneau, denominația
pentru întregul complex discursiv referitor la spațiu fiind instituție discursivă.
,,Astfel trebuie să-i acordăm instituției discursive (sintagmă în care se combină inextricabil instutuția ca acțiune de
orânduire, proces de construire legitimă și instituția în sensul obi șnuit de organizare de activită ți și aparate) toată importan ța pe
care o merită.”
(Maingueneau, 2007, p. 59)
În viziunea lui D. Maingueneau conceptul de instituție discursivă reprezintă resortul
întregii practici discursive, instituțiile reprezentând cadre ce angrenează discursul într-o activitate
de enunțare, legitimând-o.
Continuând raționamentul, competența discursivă - parte a competenței de comunicare,
este cea de care au nevoie locutorii, competența lingvistică aflată pe o poziție solitară în rândul
strategiilor discursive dovedindu-și ineficiența. (Gumperz, 1989, p.147). Aceasta implică luarea în
considerare, pe lângă cunoașterea unei limbi și utilizarea ei corectă, conform normelor
gramaticale, capacitatea de a o adecva în mod corespunzător în situații particulare, raportarea la
componenta socială și culturală. Dell Hymes pune accentul, de asemenea, pe cunoașterea regulilor
și a convențiilor care stau la baza utilizării limbajului în contexte sociolingvistice și socioculturale
diferite. (Hymes, 1971, p. 271)
Și pentru Canale și Swain (1980) competența discursivă are la bază o bună stăpânire a
regulilor și normelor lingvistice, precum și cunoașterea tehnicilor de comunicare verbală și
nonverbală. Modelul propus de Canale (1983, 1984) cuprinde cunoașterea normelor gramaticale
de bază, cunoașterea modului de utilizare a limbajului într-un context social pentru ca mesajul să

15
îndeplinească funcțiile de comunicare, precum și cunoașterea modului de combinare a mesajelor
transmise astfel încât acestea să îndeplinească funcțiile perlocuționare discursive propuse.
(Canale, 1983)
Pentru a descrie un alt element al practicii discursive, strategiile discursive, vom defini
strategia în sens general. Noțiunea denumește un ansamblu de metode și procedee, operații și
procese având ca scop înfăptuirea mai multor obiective prestabilite. Având o arie de acoperire
foarte largă, strategia acționează în următoarele domenii: militar, politic, economic, medical,
educativ.
În discursul științific strategia este subordonată unui algoritm precis care trebuie urmat
(dar care poate suferi modificări ulterioare, în funcție de evoluția etapelor parcurse). Aparținând în
mare măsură domeniului instructiv-educativ și discursului didactic cu precădere, discursivitatea
ocupă în rândul strategiilor de învățare un loc central. Încercând o semnificare a strategiilor de
discursivitate, ne vom referi la următoarele constituente: modalitatea în care locutorul ordonează
și combină secvențe enunțiative în anumite cadre discursive, transformându-le în secvențe de
discurs; alegerea unor forme de organizare discursivă în raport cu specificul obiectivelor propuse
și care să conducă la atingerea acestora; utilizarea unor tipuri de argumentare și explicație
persuasive, în acord cu volumul și calitatea conținutului științific comunicat.
Tipurile de strategii discursive sunt diverse, determinate de domeniul științific în care
acționează. Ne vom îndrepta însă atenția către trei dintre acestea (descrierea, explicația și
argumentarea), care au la bază modelul cunoașterii științifice, dar amintim însă și altele care pot fi
utilizate cu succes, înscriindu-se în rândul practicilor discursive: dialogul, poziționarea discursivă
(poziționarea față de conținutul comunicării, ceea ce comunică, și față de participanții la discurs),
comportamentul discursiv și expunerea, definiția, exemplificarea si ilustrarea, analogia, repetiția.
O primă cale în construirea cunoștințelor și noțiunilor în domeniul științelor, care utilizează
ordonări, clasificări și sistematizări ale obiectelor și fenomenelor studiate, este descrierea, cu cele
două forme: calitativă și cantitativă.
Descrierea reprezintă o cale inductivă de comunicare și organizare a informațiilor, în cadrul
căreia se identifică trăsăturile comune ale unei clase de obiecte sau fenomene. Cu ajutorul
descrierii emițătorul (cercetătorul, specialistul, profesorul) transmite date relevante, însoțite de
exemple care să constituie un suport concret în procesul de înțelegere, despre fenomenele studiate.
Acestea vor fi integrate de către receptor în propriul fond aperceptiv, prelucrându-le și supunându-
le operațiilor gândirii: analiza, sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea. Descrierea are
rolul, în cadrul construcției discursive, de a contribui la formarea cunoștințelor; datele empirice

16
care sunt furnizate cu ajutorul acestei metode constituie un punct de plecare pentru viitoarele
conceptualizări.
Cele două forme ale descrierii îndeplinesc, la rândul lor, roluri complementare.
Descrierile calitative au rol în definirea operațională a conceptelor. Utilizată ca strategie
discursivă, descrierea calitativă îmbogățește fondul referențial al noțiunilor și conceptelor,
oferindu-le caracteristici empirice, oportune în procesul de semnificare. Ca și ordine de
desfășurare a acțiunilor specifice celor două tipuri de descriere, aceasta intervine după descrierea
cantitativă. Interpretarea și analizarea datelor are loc cu ajutorul textului, dar numai după ce s-au
obținut toate datele precise prin măsurare și numărare.
Așa cum s-a precizat, abordarea cantitativă a descrierii se află sub semnul celor două operații
care o definesc: măsurarea și numărarea (aceastea fiind și cuvintele cheie). Întregul proces al
descrierii cantitative în domeniul științelor are ca scop cercetarea volumului de relații cauzale
existente între fenomene și efectele pe care acestea le produc. Rezultatele obținute sunt sub formă
de tabele și grafice iar limbajul este unul clar și obiectiv.
Urmând descrierii, explicația este o metodă a practicii discursive care, prin întrebările la care
răspunde, se situează la un nivel superior al formării (cum, de ce). Având ca scop înțelegerea,
explicația presupune din partea locutorului competențe lingvistice și intelectuale care să permită
alocutorului construirea de reprezentări clare, justificarea unei opinii, explicarea unei relații de
cauzalitate. În acest demers va interveni demonstrația, activitate premergătoare argumentării.
,,La nivel empiric investigarea semantică a discursului orientată de cuplul descriere-explicare poate și trebuie să ofere
predicții privitoare la buna formare textuală, la textualitatea entității text, la unitatea sa structurală, semantică și pragmatică.”
(Rovența-Frumușani, 2012, p. 89)
Definită ca fapt de a prezenta argumente pentru a susține o opinie sau o concluzie, teoria
argumentării a fost dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XX-lea de către Jean-Claude
Anscombre și Oswald Ducrot, cercetători ce au efectuat studii asupra orientării argumentative a
discursului, în procesul de organizare a acestuia din perspectiva exigențelor comunicării. (Nagy,
2015, p. 49).
Tot din perspectivă discursivă, prin tehnicile și strategiile la care apelează, considerăm
argumentarea drept un act perlocuționar. Aceasta are efect asupra fondului afectiv al receptorului,
declanșând emoții și sentimente, dar și atitudini și comportamente (John Langslaw Austin).
Modificarea convingerilor, atitudinilor sau comportamentelor celui căruia i se adresează discursul
dovedește eficiența discursului.
Având în vedere că nu există o singură strategie discursivă care să ofere soluții tuturor
problemelor pe care le ridică discursivitatea științifică, emițătorul este chemat să găsească o
combinație optimă a metodelor, procedeelor și tehnicilor discursive, astfel încât receptarea
17
discursului științific să se concretizeze printr-o riguroasă stăpânire a conceptelor de către receptor
și prin capacitatea de a operaționaliza cu acestea.
Evaluarea gradului în care acest proces și-a atins obiectivele se realizează utilizând tipuri
de evaluare specifice activității educative (predictivă, formativă, sumativă).
Practica discursivă demostrează că atât strategiile (inductive sau deductive), cât și formele
sau metodele de evaluare utilizate în discursul științific, nu trebue absolutizate. O activitate
performantă care să asigure un grad sporit de retenție și aplicabilitate noțiunilor este aceea în care
sunt combinate cu măiestrie diverse componente ale strategiilor discursive.

3. Discursul științific din perspectivă funcțională

Omenirea a realizat, încă de la începuturi, că numai cercetând cele mai profunde mistere ale
universului și adâncind sfera cunoașterii va ajunge să obțină numeroase beneficii, se va dezvolta.
Cecetarea științică, studiul lucrurilor și fenomenelor în scopul creării de noi aplicații și tehnologii,
vor duce la progres, la bogăție și o viață mai bună. Adepții ideii conform căreia știința are o
importantă contribuție la bunăstarea și fericirea lumii sunt numeroși. Afirmația lui George
Washington, primul președinte al Statelor Unite ale Americii, în cel dintâi discurs al său în fața
Congresului, este foarte populară și astăzi: ,,Cunoașterea este în fiecare țară cea mai sigură bază a
fericirii publice.”
Dezvoltarea tărâmului științei este continuă, realitatea înconjurătoare oferindu-i surse
inepuizabile de cunoaștere. Pe acest tărâm acționează comunitatea specialiștilor în diferite
domenii și a cercetătorilor, actualizând întregul tezaur științific și producând cunoaștere. Această
cunoaștere (știința) reprezintă ansamblul de învățături, idei, concepte și studii de valoare
universală, caracterizate prin domeniu propriu de activitate și metodă de cercetare, bazate pe
observații obiective, verificabile și recunoscute de comunitatea științifică, și raționament riguros.
Ansamblul de cunoștințe din diverse domenii este baza pentru viitoarele invenții și inovații, pentru
progres științific, fundament la rândul său în dezvoltarea economică a lumii.
Existența unui interes crescut al întregii societăți pentru domeniul științei și tehnologiei
demonstrează înțelegerea rolului pe care acestea le au în ridicarea standardului de viață. Un interes
la fel de crescut s-a manifestat, încă de la începuturile științei, și pentru discursul științific,
potențialul acestui instrument de a contribui la creșterea domeniilor științifice fiind însemnat.
Discursul științific poate fi considerat, în opinia noastră, o clasă de discursuri, organizate din
punct de vedere al domeniului referențial în raport cu publicul căruia i se adresează și cu intenția
comunicațională. Caracteristicile acestuia sunt: obiectivitatea și rigoarea; raționalitatea; claritatea

18
și simplitatea, exprimarea concisă și monosemia, evitarea figurilor de stil în favoarea conceptelor
științifice. Specialistul, cercetătorul, îl formulează pentru a transmite comunicări științifice altor
specialiști sau publicului larg, sprijinindu-se în acest scop pe diferite metode: explicația,
demonstrația, argumentația, comparația, problematizarea, schematizarea, etc. Decodificarea
mesajului științific presupune cunoașterea de către receptor a codului metalingvistic al domeniului
referențial al comunicării. Propunem, în această direcție, următoarea schemă de organizare a
datelor discursului științific din perspectiva practicii discursive.

PRACTICA DISCURSIVĂ

EMIȚĂTOR metode, procedee și tehnici discursive RECEPTOR


(specialist, cercetător, Elemente inițiale
conferențiar) poziționare discursivă,
limbaj științific
comportament discursiv,
expunere, definiție,
exemplificare, ilustrare,
analogie, repetiție
Sarcina

PREZENTAREA Elemente în progresie


NOULUI grad sporit de retenție și
CONȚINUT aplicabilitate, nivel de
înțelegere a
semnificațiilor,
noțiuni,
concepte
și
capacități
DISCURS ȘTIINȚIFIC
de operaționalizare
(cunoștințe, experimente,
convingeri,
cercetări, studii)
atitudini

19
În determinarea caracterului funcțional al discursului științific, se impune o analiză
introspectivă a trăsăturilor specifice acestui tip de discurs, derivate din particularitățile științei.
O primă trăsătură o constituie obiectivitatea. Discursul științific este construit conform unor
reguli de formalitate științifică ce au ca cerință obiectivitatea, atât din perspectiva omului de
știință care a înfăptuit cercetarea, cât și din punct de vedere al interpretării rezultatelor acesteia.
Max Weber accentuează necesitatea unui discurs științific eliberat de povara noțiunilor „de la sine
înţelese” și îndeamnă către simplificarea exprimării în acest tip de discurs, astfel încât nivelul
comunicării să fie comprehensibil și de un auditor care nu posedă foarte multe elemente
aparținătoare domeniului referențial specializat, ce face obiectul expunerii. Conținuturile
cunoașterii ce tind către obiectivitate și neutralitate axiologică țin, în opinia lui Weber, de
metodologia cercetării științifice care nu trebuie să aducă modificări discursului sau să se
îndepărteze de sfera lui de interes, ci trebuie doar să realizeze o analiză clară și obiectivă care să
contribuie la potențarea valențelor științifice pe care acesta le posedă. (Weber, 1949, p.51-53). În
aceeași direcție îndeamnă și Daniela Rovența-Frumușani ,,realizarea obiectivității nu prin
eliminarea subiectului observator, ci prin înmulțirea perspectivelor”, amintind și de relativismul
obiectiv adoptat în 1932 de către Morris și descris în 1979 de Posner. (Rovența-Frumușani, 1995,
p.29).
În ceea ce privește rigoarea, o altă trăsătură pe care dorim să o subliniem în analiza noastră,
discursul științific nu poate fi interpretat în afara preocupării pe care o incumbă principiile severe
ale comunicării formale, instituționale, utilizate cu scopul de a informa, de a descrie sau de a
convinge (utilizând secvențe discursive de tip descriptiv, explicativ sau argumentativ). În
consecință, discursivitatea științifică privită din perspectiva normelor și rigorilor intelectuale
aduce în prim plan particularități și principii specifice acestui tip de activitate: proces de creație
științifică, o îndelungată documentare, etapă de analiză și comparare, de ierarhizare și selectare, de
evaluare. Relația dintre știință și realitate este bazată pe ordinea existentă în univers. Rigoarea cu
care discursul științific reflectă realitatea furnizată de concepte și fenomene adaugă un plus de
precizie în formarea de percepții și reprezentări.
Pentru toate aceste scopuri și concepte riguroase, dar și pentru accesul la cunoașterea unor legi
ipotetice ce au valoare numai ca legi euristice, ajungem la necesitatea metodei științifice. Pe baza
acesteia sunt analizate discipline, se stabilesc puncte forte și limite ale acestora, se creează
configurații noi ale fenomenelor și paradigmelor, conceptul de cultură devine un concept de
valoare. (Weber, 1949, p.76).
Max Weber este cel care aduce în discuție și modelul de raționalitate al epistemologiei,
prin teoria legată de cele trei componente: stabilirea corpusului de concepte și teorii, receptarea

20
distorsionată a conținutului științific în lipsa unei relații de raționalitate între acesta și realitatea
semnificată, încărcătura presupozițonală a discursului științific. Modelul propus de Weber și
considerat a fi teoria weberiană a raționalității respectă structura cercetării în științele socio-umane
și metodologia care este și acum de actualitate, având următoarele coordonate: problema supusă
cercetării, importanţa şi premisele cercetării, obiectivele şi ipoteza cercetării-acţiune, sistemul
metodelor şi instrumentelor cercetării şi încadrarea temporală a principalelor demersuri
întreprinse.
Claritatea și simplitatea discursului științific derivă din necesitatea exprimării logice și
coerente a ideilor, conceptelor și teoriilor. Cei care se ocupă de instrumentalizarea acestui tip de
discurs recomandă folosirea de cuvinte cu sens denotativ, care să denumească clasa a cât mai
multor referenți posibili, evitarea construcțiilor cu mai multe sensuri, generatoare de interpretări
multiple, o topică a frazei care se distinge prin transmiterea explicită a mesajului științific și
absența ambiguității.
Producând o cunoaștere sumativă, ce se bazează pe existența experienței anterioare, știința
oferă posibilitatea avansării unor noi ipoteze și teorii. Vor fi validate însă doar cele experimentate
și verificate științific, care nu se referă la fenomene determinate temporal, valabilitatea lor
depășind granițele timpului și spațiului. ,,Formele sau ideile nu trebuie gândite ca fiind în spaţiu
şi timp, asemenea lucrurilor trecătoare. Ele sunt în afara spaţiului şi totodată în afara timpului
(pentru că sunt eterne).” (Popper, 2005, p.47). Filozof al științei, Karl Popper plasează
augmentarea cunoștințelor în cadrul precis al discursului științific, sprijinindu-se în acest proces
pe trăsăturile care-l delimitează de discursul profan.
În analiza caracterului monosemantic al discursului științific, dorim să ne axăm pe
coordonata Mariei Teresa Cabré, lexicologie vs. terminologie. Aceasta accentuează diferența
existentă între cuvinte și termeni, diferență generată de faptul că termenii sunt monosemantici iar
cuvintele au, în general, un caracter polisemantic. Utilizarea de unități terminologice specializate
în situații de comunicare orală sau scrisă, de către specialiști, reprezintă o practică discursivă
firească în activitatea de transmitere-receptare de mesaje cognitive și informative, în construirea
discursului științific. Cercetătoarea în domeniul terminologiei își fundamentează teoríile pornind
de la ipoteza conform căreia discursul specializat reprezintă o organizare a structurii cunoașterii.
Această structură, așa cum precizează Maria Teresa Cabré, poate fi organizată sub forma unei
hărți pe care punctele sunt reprezentate de cunoștințe și concepte aparținând diferitelor specialități
și care se află într-un proces de interrelaționare. Unitățile terminologice nu se află în
corespondență doar cu structuri încadrate în aceeași clasă referențială, ele realizează noduri de

21
corespondență cu unități lexicale simple, cu alte tipuri de structuri conceptuale ce pot apărea sub
formă de unități morfologice și frazeologice de specialitate. (Castellví, 2003)
În aceeași direcție de reliefare a diferențelor dintre lexicologie și terminologie se situează
și analiza comparativă a celor două domenii. Pentru lexicologie sunt scoase în evidență
următoarele trăsături fundamentale: are ca obiect de studiu limba; noţiunea de bază la care face
referire este cuvântul (ocupă locul central în toate studiile și cercetările lexicologice), în studierea
cuvântului nu apare și semnificatul, semnificantul acoperind aria conceptualizării, a gândirii;
gramatica are un rol important, aplicarea normelor gramaticale și utilizarea corectă a cuvintelor
din această perspectivă nefiind ignorate în construirea discursului.
Comparativ cu lexicologia, terminologiei îi sunt specifice următoarele particularități:
structurile conceptuale apar în studiile terminologice ca părți componente ale realității cercetate;
noţiunea de bază este termenul; noțiunea este privită în afara contextului creat de termen;
noțiunile gramaticale apar în sfera de interes a terminologiei doar din perspectiva în care se
constituie în obiect de studiu al acesteia, gramatica însăși nefiind în această zonă de preocupare;
pune accentul pe definiţii şi pe trăsăturile semantice specifice ale acestora; utilizatorii sunt, de
regulă, specialiştii domeniului căruia îi aparține discursul.
La Ferdinand de Saussure diferența este privită din perspectiva locului pe care îl ocupă
cuvântul, sfera în care acesta capătă contur real. Pentru lingvistul elvețian spiritul reprezintă
locul în care cuvintele capătă sens. ,,...se poate discuta în jurul întrebării dacă reflectarea în
conștiința noastră a cuvântului diferă de reflectarea sensului acestuia.” (Ferdinand de Saussure,
2003, p.88)
Trăsăturile enumerate în analiza noastră se regăsesc în toate tipurile de discurs științific.
Clasificarea și identificarea tipului de discurs reprezintă o activitate de bază în analiza discursului
științific. Membrii comunității științifice dețin competențe care le permit să-și adapteze reacția
cognitivă și lingvistică la mesajul discursului științific.
Tematica clasificării discursurilor presupune un procedeu îndelungat și anevoios, datorită
multitudinii de criterii care generează un număr mare de schematizări, dar și imposibilității de a
cuprinde întreaga tipologie existentă într-o schemă completă, ideală. Pentru a încerca o astfel de
schematizare, se impune o diferențiere a sintagmelor gen de discurs și tip de discurs. Prima
vizează coordonatele spațio-temporale în care are loc enunțarea, mesajul discursului și statutul
enunțiatorilor, canalul prin care este transmis conținutul informațional și reprezintă un dispozitiv
de comunicare ce aparține unui anumit moment socio-istoric, pe care îl caracterizează: editorialul,
faptul divers, anunțul publicitar, etc. Aceste dispozitive sunt, la rândul lor, încadrate diferit, în
funcție de rigorile sociale pe care le respectă (determinate de statutul receptorilor): discurs stabil

22
(conferința, informația meteorologică, predica religioasă, sentința judecătorească, recomandarea
medicală) și discurs dinamic (jurnalul tv).
Având rădăcinile în retorica antică, genurile de discurs ce se raportează atât la situațiile de
comunicare cât și la auditor sunt genul deliberativ, genul judiciar și genul epidictic. Chiar dacă
aceste categorii nu acoperă toate genurile de discurs, definirea lor este utilă în analiza discursivă
sau retorică, elementul central asupra căruia își îndreaptă atenția fiind, așa cum s-a precizat,
intenția și situația de comunicare.
Pentru a realiza o clasificare a tipurilor de discurs științific, vom porni în demersul nostru
de la domeniul în care acționează, distingând astfel: discurs specializat (care aparține unui
domeniu de specialitate) și discurs nespecializat. Discursul specializat cuprinde modalitățile de a
utiliza limba în domenii diferite de activitate. Astfel, discursul științific - cel care face parte din
analiza noastră - este propriu anumitor domenii (sociologia, fizica, matematica, religia, psihologia,
științele educației etc.).
Clasificat după criteriul enunțiativ, din ramura discursului științific se desprind cele trei
categorii: discurs specializat (adresat specialiștilor domeniului de referință), discurs didactic și de
vulgarizare. Discursul didactic și de vulgarizare se adresează unui receptor din afara domeniului
de interes, căruia i se transmit cunoștințe a căror internalizare va depinde de nivelul cognitiv și
potențialul creativ al respectivului receptor. (Rovența-Frumușani, 1995, p.32)
În capitolul Tipologia discursului – condiție și rezultantă a analizei discursului, Daniela
Rovența-Frumușani distinge principalele tipuri de discurs științific aflate în interdependență cu
tipurile de semne și tipul de practică științifică. În analiza ei, autoarea își fundamentează alegerea
criteriilor de clasificare pe tipurile de semne mai sus amintite și pe clasificarea științelor. Pentru
cea de a doua, sunt identificate criteriul obiectului, al scopului, al gradului de complexitate,
criteriul metodologic și cel al interesului de cunoaștere. În funcție de aceste criterii, științele sunt
grupate în: științele naturii și științele omului (criteriul obiectului); științe normative,
sistematizatoare și explicative (criteriul scopului), tetracotomia științe logice, ale omului și fizice
și științele tehnice (criteriul gradului de complexitate); științe demonstrative, descriptive și
experimentale (criteriul metodologiei); științele empiric-analitice, istoric-hermeneutice și critice
(criteriul interesului de cunoaștere).
O altă modalitate de a clasifica științele aduce în prim plan, pe lângă științele naturale și
științele sociale, ştiinţele formale, aplicative şi cognitive. În grupul științelor naturale se înscriu
științele fizice și științele despre viață; științelor sociale aparțin sociologia, psihologia, filozofia,
lingvistica, arheologia, antropologia, economia, istoria, dreptul. Științelor formale le sunt atribuite
științele exacte. În categoria științelor aplicative intră științele al căror domeniu de activitate

23
urmărește obiective cu o finalitate imediată, cu rezultate observabile și măsurabile (pedagogia,
medicina, arhitectura, ingineria, științele militare și spațiale). Ştiinţele cognitive reprezintă un
domeniu interdisciplinar ce are ca obiect de studiu procesele de cunoaștere.
Gérard Vigner propune o tipologie a discursului științific pentru publicul avizat, cu
următoarea arhitectură: discurs didactic, discurs euristic, discurs de vulgarizare. Pentru inspectorul
pedagogic de Litere de la Universitatea din Versailles, cunoașterea științifică este produsul a
numeroși factori, parte dintre aceștia regăsindu-i în schema propusă de acesta. (Vigner, 1979,
p.108).

Ne punem întrebarea de ce preocuparea unui număr semnificativ de cercetători în


domeniul epistemologiei pentru o punere în ordine a categoriilor de idei și concepte, pentru
sistematizare, clasificare și ierarhizare. Stabilirea unor criterii comune de clasificare a diferitelor

24
categorii de științe constituie o modalitate nouă de extindere a acestora, prin realizarea de noi
conexiuni și raporturi între domeniile cunoașterii, dar și de instituire de norme și legități necesare
în orice formulă de interrelaționare și conexiune nouă între referențialurile epistemologice.
Principalele criterii de clasificare a domeniilor de cunoaștere, în legătură cu care
comunitatea specialiștilor și-a exprimat acordul, sunt cele cu privire la modalitatea internă de
organizare a întregului conținut științific (criteriul de formare); cu privire la natura obiectului sau
fenomenului cercetat (criteriul obiectual), dar și cu privire la natura cauzei care generează anumite
raporturi și legături între noțiuni și concepte (criteriul de relație și cel etiologic); clasificări bazate
pe metodologia de cercetare și scopul urmărit de aceasta.
Un alt punct de vedere interesant privitor la evoluția și ordonarea științelor îl are Thomas
Kuhn.
Teoria sa este una opusă celei susținute de Karl Popper, care vedea dezvoltarea științei ca
un proces constant de achiziții, fără perioade de creștere sau de regres. Bazându-și teoriile pe
rezultatele obținute prin observație și cercetare științifică, Thomas Kuhn propune lumii academice
o viziune nouă, modelul paradigmatic de dezvoltare științifică. Acesta cuprinde ideea conform
căreia metodologia de cercetare este aplicată și dezvoltată până la apariția de noi teorii și
paradigme. Noua paradigmă va declanșa o reașezare a criteriilor și regulilor care au fost
funcționale până atunci, va conduce către noi investigații și provocări pentru specialiști.
,,Invențiile noilor teorii nu sunt însă singurele evenimente știin țifice care au o influen ță revolu ționară asupra speciali știlor
în al căror domeniu survin. Opțiunile care guvernează știin ța normală specifică nu numai tipurile de entită ți pe care le con ține
universul, ci, prin implicație, și pe cele pe care nu le con ține.”
(Kuhn, 2008, p.69).
O cunoscută clasificare a științei este întocmită de fizicianul și filozoful de origine
argentiniană, Mario Bunge. Un prim criteriu în stabilirea diferențelor ce există între diversele
domenii este, în opinia cunoscutului cercetător, acela referitor la faptic și scriptic. Autorul
denumește cele două grupe complementare formale și factuale (informale). În categoria științelor
formale sunt incluse logica și matematica. Pentru validarea sau invalidarea conceptelor și teoriilor
formale, cele două științe au nevoie de suportul experiențial al științelor factuale. Astfel, cele două
ramuri - științele naturale și științele culturale- , prin metodologia experimentală de diferite forme
şi grade de complexitate cu care operează, caracterizează și completează adevărurile formale.
(Bunge, 1998, p.24-29).

ȘTIINȚA
25

FORMALĂ FACTUALĂ
Științe Științe
Naturale Culturale

Logica Biologie Sociologie


Matematica Psihologie Științe Economice
Fizica Științe Politice

Chimie Istorie

O clasificare și analiză ce aruncă o lumină inedită asupra structurii științei, denominație


pentru toate analizele precedente în domeniul restrictiv al discursului științific, arheologia lui
Michel Foucault scrutează în sfera lui de acțiune subordonând sau punând doar în relație
formațiunile discursive cu diferitele tipuri de texte (literare, filozofice, politice) și ținînd cont de
ordinea impusă de disciplinele științifice.
Apar în respectiva descriere domeniile de sine stătătoare, însoțite de complementele lor,
pseudoștiințele. Chiar dacă se numesc discipline, pseudoștiințele reprezintă doar ansambluri de
enunțuri ce împrumută organizarea modelului științific și tind către coerență și demonstrativitate.
Așa sunt, în viziunea lui Foucault, psihopatologia, istoria naturală sau economia politică. Aceste
discipline, ce își au rădăcinile în alte științe, nu au propriul conținut, propria organizare internă,
propriile funcții practice sau moduri de utilizare. Nici în privința practicii discursive nu sunt
prezente elemente specifice unei discipline cu statut și pretenție științifică. (Foucault, 1969, p.232-
235).
Chiar dacă pseudoștiința se caracterizează prin elementele subliniate mai sus și se poate
observa diferența de știință, trebuie să precizăm că pseudoștiința este diferită de eroarea
științifică. Știința se dezvoltă pe baza ipotezelor, care nu întotdeauna sunt veridice. Metodele de
cercetare experimentală pot să confirme sau să infirme ipotezele formulate cu privire la anumite
26
obiecte sau fenomene. Asemenea modelului de învățare propus de psihologul american Edward
Lee Thorndike, numit încercare și eroare, obținut pe cale experimentală, știința se dezvoltă
confruntându-se cu situații problemă a căror rezolvare trebuie să o găsească.
Pseudoștiința se situează exact în polul opus, ipotezele formulate aici neputând fi verificate
prin utilizarea metodologiei de cercetare.
,,Cei care o practică au invariabil o atitudine defensivă și suspicioasă și se opun oricărei examinări sceptice. Când o
ipoteză pseudoștiintifică nu reușește să suscite interesul oamenilor de știin ță, sunt învinuite tot felul de conspirații ce urmăresc să
o suprime."
(Sagan, 2017)
Indiferent de clasa categorială căreia îi aparține, nu este cu putință o încadrare absolută a
discursului științific într-un singur tipar. Conexiunile ce se realizează între formațiunile discursive,
apelul la alte discipline în construirea demonstrațiilor, cumulul de idei și noțiuni tranzitive din
conținutul mesajului edifiant, conduc către identificarea de elemente caracteristice și altor
subtipuri.

4. Incursiune în discursul științific. Viziune asupra limbajului și stilului

S-a constatat că discursul științific își atinge obiectivele atunci când este formulat în
funcție de nivelul de înțelegere al receptorilor, de gradul în care aceștia stăpânesc terminologia
științifică din domeniu. Specialistul-emițător se raportează în activitatea sa la impactul pe care îl
are limbajul științific asupra receptorului, la rolul acestuia în activitatea de transmitere a
informației, dar și la nivelul de cunoaștere a semnificației noțiunilor pe care auditorul le posedă
deja.
Cel care a transmis problematica științelor - în special a celor umaniste - prin opera sa,
făcând apel la problematica limbajului, este Ferdinand de Saussure. Oamenii de știință continuă și
astăzi să-și structureze activitatea de comunicare și transmitere a cunoștințelor utilizând
metaforele conceptuale rezultate din știința limbajului, așa cum apar acestea în opera lui Saussure.
Percepând limabjul ca pe un fenomen, exercițiul unei facultăți care se găsește în om, lingvistul
elvețian identifică diferența dintre limbaj (văzut ca modalitate de a folosi o limbă) și limbă (ca
ansamblu de semne folosite de o comunitate), raportându-le pe ambele la subiectul vorbitor.
,,Cuceririle acestor ultimi ani constau în a fi plasat, în sfâr șit, nu doar ceea ce constituie limbajul, ci și limba pe
adevăratul lor făgaș, care se găsește exclusiv în interiorul subiectului vorbitor, fie ca fiin ță umană, fie ca fiin ță socială.”
(Ferdinand de Saussure, 2003, p.132)
Legătura cu emițătorul transcende nu doar din diferența dintre limbaj și limbă, subliniată
de ilustrul lingvist, ci și din dimensiunile sincronică și diacronică pe care le are limbajul și care
sunt analizate în opera sa.

27
Limbajul natural se află la baza apariției celorlalte limbaje: literar, istoric, filozofic, logic,
științific, convențional și informatic.
Limbajul științific, cel care ocupă un loc central în cercetarea noastră, este caracterizat de
aceleași trăsături întâlnite și descrise în cadrul discursului științific, la construirea căruia
contribuie de altfel. Cu ajutorul lui sunt descrise obiecte și fenomene științifice, dar și conexiunile
dintre acestea, se realizează scheme și structuri ce au ca specificitate sobrietatea și obiectivitatea,
corectitudinea, accesibilitatea, utilizarea terminologiei de specialitate și păstrarea proprietății
termenilor, sensul denotativ.
Din punct de vedere lingvistic remarcăm, eludând prezența termenilor de specialitate pe
care deja am amintit-o, neologismele, tendința către univocitate semantică, dar cu existența
polisemiei (nivel lexical), substantivele și adjectivele abstracte, de identificare și de clasare,
impersonalitatea, pluralul auctorial, prezentul generic, descriptiv (nivel morfologic), coordonarea
și subordonarea (nivelul sintactic și transfrastic), figurile de stil (nivel stilistic).
La nivel funcțional, se desprind cele două valori specifice, funcția referențială și funcția
metalingvistică. Prima, aflată în interdependență cu contextul în care este utilizat limbajul,
evidențiază modul în care este prezentată realitatea prin intermediul acestuia, așa cum se
raportează emițătorul obiectivat la ea, cu părerile și ideile lui proprii. Situația arhetipală de
comunicare trimite la referent, la contextul lingvistic și extralingvistic în care se manifestă, la
informația transmisă către un receptor specializat. Cea de a doua, corespunzătoare codului, este
răspunzătoare totodată de transmiterea completă și corectă a mesajului și presupune o continuă
activitate de verificare și evaluare a modalității în care s-a realizat comunicarea, dar și a gradului
de înțelegere și asimilare a informației.
Conform criteriului stilistico-funcțional, cuvintele aparțin celor două registre: limbajul
comun și limbajele specializate. Între acestea, practica discursivă identifică o oarecare mobilitate a
unităților lexicale, acestea deplasându-se, structurându-se și organizându-se în proporție diferită în
cadrul discursului științific. Legătura dintre cele două tipuri de lexic permite augmentarea sferei
conceptuale , cuvintele din lexicul comun putând ,,migra” către lexicul specializat, acolo unde vor
căpăta trăsături noi prin specializare și transfer semantic.
Pe de altă parte, se remarcă faptul că procesul de circulație a termenilor dintr-un lexic în
altul este unul bidirecțional, transferul având loc și dinspre vocabularul specializat către lexicul
comun. Acest tip de circulație este mai frecventă, intrarea cuvintelor ce aparțin terminologiei
științifice în lexicul comun fiind posibilă și de actualitate prin procesul intens de popularizare a
progreselor înregistrate de știință.

28
Oamenii de știință sunt primii care încurajează utilizarea acestui tip de limbaj fiindcă
doar pe acestă cale își pot face cunoscută activitatea, își pot comunica rezultatele cercetărilor.
Limbajul științific reflectă natura cunoașterii și discursul formulat sun auspiciul de specialitate
face apel la câteva elemente caracteristice științei: exemplificarea cu ajutorul dovezilor, termeni și
expresii relevante pentru validitatea experimentelor, citarea din lucrări ale unor oameni de știință
reprezentativi ai domeniului la care se face referire, raportarea conținutului informațional la natura
disciplinei căreia îi aparține și la literatura de specialitate acceptată.
Limbajul științific contribuie la formarea reprezentărilor despre realitate și activitatea
umană, dar și la formarea cetățeanului, prin transmiterea valorilor ce conduc către un
comportament etic și moral. (Maîtrise du langage scientifique. Repères de progressivité (du cycle 1 au
cycle3lahttps://cache.media.eduscol.education.fr/file/Mettre_en_oeuvre_son_enseignement_dans_la_classe/44/1/RA1

6_C3_SCTE_2_prog_lexique_C1_C2_C3_568441.pdf, accesat la data de 08.08.2017)

Peter Strevens publică în anul 1977 lucrarea New Orientations in the Teaching of
English în care răspunde la întrebări legate de natura discursului științific, de ceea ce-l diferențiază
de discursul în care este utilizat limbajul comun. El atribuie trăsături specifice limbajului științific:
mulțimea de cuvinte, rădăcini și afixe din limba greacă; utilizarea simbolurilor, schemelor,
graficelor și numerelor; explicațiile nu se fac în termenii componentelor de bază ale limbii, sunt
prezenți cu precădere termenii științifici și de specialitate; propoziții lungi ce conțin expresii
nominale însoțite de adjective specificatoare. Cartea evidențiază preocuparea specialiștilor de a
crea o bază teoretică mai solidă în învățarea limbilor străine, de a utiliza cât mai multe elemente
ale discursivității științifice în predarea acestora. (Strevens, 1977)
Necesitatea bazelor teoretice, atât în jurul limbajului, cât și în jurul teoriilor înseși , este
invocată și de Michael Devitt și Kim Sterelny. Abordarea acestora privitoare la problematica
limbajului vizează, pe de o parte, aria epistemologică iar pe de altă parte o teorie a fenomenelor
lingvistice văzută ca orice fel de teorie referitoare la alte discipline.
,,Suntem confruntați cu o lume misterioasă și complexă și am dezvoltat teorii pentru a explica și a face abordabile
aceste complexități: teorii în fizică, în biologie, în știin țele sociale ș.a.m.d. Teoria limbajului este doar o altă astfel de teorie, adică o
altă parte a teoriei noastre de ansamblu despre natură.”
(Devitt, 2000, p.30).
Documentele de cercetare științifică, materialele educaționale științifice, articolele,
filmele documentare știițifice, sunt componente a respectivelor teorii. Traducerea acestora poate
ridica probleme legate de decodificrea exactă a textului și reconstituirea completă a semnificației.
Sunt criticate de către specialiști anumite articole și reviste științifice care nu respectă întru totul
terminologia specializată, traducând texte cu conținut științific printr-un limbaj comun. O astfel de
traducere nu mai respectă natura cunoașterii iar mesajul informațional transmis poate fi denaturat.

29
Indiferent de strategia discursivă aleasă, emițătorul-specialist urmărește în text-discursul
științific cele trei perspective existente la nivelul comunicării: acțională, interacțională și
tranzactională. Astfel, perspectiva acțională pune accentul pe activitatea de comunicare a
emițătorului, pe acțiunea de codare a mesajului, dar vizează și organizarea, structurarea și
transmiterea acestuia în vederea receptării de către destinatar. Perspectiva interacțională este cea
care include feedback-ul din partea receptorului, în funcție de acesta emițătorul își orientează
discursul, comunicarea desfășurându-se în ambele direcții, conform relației cauză-efect.
Perspectiva tranzacțională reprezintă caracterul dinamic al comunicării, participanții aflându-se
în raport de interdependență, relația de cauză-efect manifestându-se și aici. (Ionescu-Ruxăndoiu,
1999, p.35).
Forma discursului, a expresiei și a conținutului, utilizarea fondului lexical specific, modul
original în care sunt prezentate ideile și noțiunile științifice, precum și cunoașterea în profunzime
atât a terminologiei specifice, dar mai ales a domeniului la care se face referire, sunt factori ce
caracterisează stilul științific. Acesta respectă cu rigurozitate normele limbii literare iar fondul
lexical este caracterizat de noutate, terminologia științifică fiind una în continuă extindere. Utilizat
în texte și lucrări ce au ca scop prezentarea, explicarea și argumentarea ideilor și comunicărilor
din domeniul cunoașterii, stilul științific se diferențiază de celelalte stiluri prin oferirea de
informații clare și concise, lipsite de ambiguitate.
,,Dimensiunea stilistică a textului se caracterizează prin reducerea maximă a modalizării afective a planului semantic al
unităților denominative și a desfășurării predicației.”
(Irimia, 1999, p.163)
Stilul ce aparține prozei științifice este caracterizat de formalitate și obiectivitate. Unitate
fundamentală a dimensiunii stilistice, dar și rezultantă a acțiunii funcției stilistice în desfășurarea
comunicării lingvistice (Irimia, 1999, p.163), stilul asupra căruia se îndreaptă studiul nostru se
regăsește în texte scrise la persoana a lll-a și se adresează unui număr mic de cititori (specialiști în
domeniul pe care îl tratează scrierea respectivă). Structura unui astfel de text este una prestabilită:
introducere/argument, tema științifică – cercetarea, concluziile și bibliografia. Capitolele și
subcapitolele conținut numeroase trimiteri bibliografice și au un bogat suport reprezentativ:
imagini, tabele, scheme, diagrame, grafice. Sistemele de semne diferă în funcție de domeniul în
care sunt utilizate, acest tip de codificare având rolul de a înmagazina un volum mare de
informație, de a o sintetiza în vederea mai bune înțelegeri și retenții, a aplicabilității acesteia.
,,În raport cu discursul verbal (linear, discret), discursul iconic se definește ca un tip de discurs global, integrativ,
necesitând o lectură spațială (,,baleiaj global al ariei imaginii”).
Autorul de discursuri științifice, didactice sau de vulgarizare, pe lângă introducerea gradată
a mesajului informațional (de la simplu la complex), va alege și un sistem de semne conform

30
aceluiași principu, susținut de o corelație verbo-iconică pertinentă și accesibilă. (Rovența-
Frumușani, 1995, p.40-41).
Abordarea stilului științific din perspectiva comunicării are ca bază de referință
organizarea discursului (argumentativ, descriptiv, nonficțional) și limbajul folosit în articole și
lucrări științifice, a cărui internalizare se poate subordona domeniului semioticii lui Peirce și
teoriei semnelor. Întregul proces de comunicare a informației științifice se desfășoară sub
auspiciul reprezentărilor (discursul despre realitate) și al prezentărilor (discursul descriptiv și
argumentativ, transmis de către emițătorul-specialist către un destinatar avizat, capabil sa-l
decodeze, ambii aflați într-un context generat de transferul de cunoaștere).
Stilul științific, analizat din perspectiva semioticii lui Charles Sanders Peirce, este raportat
la categoriile pe care acesta le-a denumit primitate-secunditate-terțitate. Semnul apare astfel văzut
ca o triadă între semnificant- semnificat- referent sau semn- realitate- posibilitate.
,,În cadrul acestor modele distincția dintre sens și referin ță este crucială: semnul nu trimite niciodată direct la obiect, ci
numai prin intermediul semnificatului care selecteză acele trăsături ale obiectului considerate a fi pertinente pentru rela ția de
trimitere vizată.”
(Graur, 2001, p.19)
Putem afirma astfel că majoritatea lucrărilor ce aparțin stilului științific abundă în semne,
reprezentări, imagini. Continuând raționamentul, afirmația întreaga viață socială a omenirii se
desfășoară sub semnul semnului este la fel de veridică. Sistemul de semne (și ne referim aici la
nivelul iconic, indicial, simbolic) este capabil să înmagazineze și să transmită reinterpretări,
viziuni noi și reprezentări ale realității văzută ca obiect, fenomen sau concept, într-un proces de
sporire continuă și de evoluție fără precedent.
Raportându-ne la fiecare în parte, trebuie precizat faptul că iconul este cel care realizează
relația dintre obiect și semnificant. Parte integrantă a comunicării științifice, semnele iconice sunt
proprii fiecărui domeniu de cunoaștere sau aspect al vieții sociale, păstrându-și însă trăsătura de
semnificare chiar dacă obiectul pe care îl reprezintă nu există. Tipul acesta de semn, sunt de părere
specialiștii, reprezintă o cale facilă de a realiza comunicări simple (idei, opinii, experiențe),
empatizarea și impactul pe care îl poate avea asupra receptorului conducând, de multe ori, către o
mai bună percepție.
În opoziție cu iconul, semnul indicial păstrează o legătură fizică, am putea spune, cu
obiectul său. Reprezentarea pe care o va avea însă receptorul cu privire la informația ce o conține
va depinde în primul rând de experiența de cunoaștere a acestuia și apoi de măsura în care semnul
indicial păstrează trăsături reprezentative ale obiectului.
,,Dacă semnele iconice și simbolice reprezintă analogic sau nu referentul, semnele indiciale implică prezen ța obiectului
cu care se află într-o relație concretă de contiguitate (fumul fa ță de foc, febra fa ță de boală etc.).”
(Rovența-Frumușani, 1995, p.71).

31
Simbolul este semnul cel mai prezent în viața socială, dat fiind caracterul convențional
prin care stabilește reguli și legități, contribuie la buna organizare și funcționare a activităților pe
care oamenii le desfășoară. Având în vedere imaginea științifică a acestuia, simbolul contribuie la
stabilirea ariei de referință a noțiunilor și conceptelor teoretice, conturează reprezentări mentale
ale acestora, le divizează în elemente mai mici ale conținutului pe care îl redă.
În ceea ce privește textul științific, lucrările de stilistică identifică, în unanimitate, calitățile
și trăsăturile prezente în discursul de comunicare a cunoașterii: obiectivitatea, precizia, unitatea,
claritatea, coerența, concizia, sobrietatea, forța, originalitatea, accesibilitatea, eufonia și eleganța.
Nu ne vom opri decât asupra acelor trăsături pe care nu le-am adus în discuție în caracterizarea
discursului științific: unitatea, forța, originalitatea, accesibilitatea, eufonia și eleganța.
Prin unitatea textului științific înțelegem o abordare globală de natură standardizată, cu o
terminologie specifică, consacrată, în cadrul unei fine delimitări a câmpurilor epistemologice ale
fiecărui concept descris. Caracterul unitar al textului științific este susținut totodată, în afara
terminologiei, și de explicitarea promtă, imediată, a tuturor noțiunilor noi, precum și de
prezentarea concluziilor finale ce se pot formula în urma incheierii cercetării sau studiului ce a
fost prezentat.
Forța ce transpare dintr-un text aparținător stilului științific este redată de numărul mare de
verbe de acțiune (cele mai multe la diateza activă), care dau vigoare și dinamism acestuia, dar și
rigoare ideilor. Preferința pentru verbele la diateza activă este justificată totodată și de siguranța pe
care o transmit în formularea ideilor și conceptelor.
Lucrările științifice oferă autorilor posibilitatea de a realiza noi și originale reiterări ale
conținuturilor ce tratează teme similare, dar și de a-și comunica propriile studii și rezultate,
elementele de noutate ale activităților de cercetare, beneficiile și schimbările pe care le
preconizează în viitorul imediat sau mai îndepărtat, prin aplicarea acestora. Textele științifice,
chiar dacă se caracterizează prin rigoare și un fond lexical ce nu lasă loc echivocului, dau
posibilitatea autorilor să-și manifeste propriile trăsături de personalitate, să redea prin
expresivitate și evitarea rigidității, nota personală și de unicitate.
În ceea ce privește accesibilitatea textelor științifice, aceasta este dată atât de de lexicul
utilizat, cât și de punerea acestuia în relație cu cei cărora le este adresat. Limbajul utilizat va fi
unul simplu și clar, autorul urmărind în permanență utilizarea unor cuvinte și expresii care să ofere
viabilitate datelor și ideilor comunicate, să evite excesul de termeni tehnici și științifici, dar și
construirea unor enunțuri greoaie, întinse și alambicate, ce vor ridica dificultăți chiar și cititorilor
avizați.

32
Eufonia și eleganța scrierilor științifice sunt trăsături conturate de modul plăcut în care
sunt formulate textele, de utilizarea unei terminologii potrivite pentru conținutul transmis.
Limbajul precis și curat, fără repetiții, pleonasme, dezacorduri sau cacofonii oferă muzicalitate
discursului. Frecvența neologismelor, a substantivelor abstracte, infinitivele numeroase regăsite în
observații și note, pluralul autorului și cel academic, utilizarea unor procedee proprii de organizare
stilistică în vederea construirii discursului științific (raporturile de coordonare – enumerații,
repetiții, paralelism și antiteză; utilizarea citatelor ca bază argumentativă pentru cercetarea
înfăptuită și pentru sustenabilitatea concluziilor la care s-a ajuns); digresiuni cu același rol
demonstrativ și argumentativ prezente sub diferite forme în text (note , observaţii , adnotări în
subsolul paginii); discurs științific construit pe formula întrebare și răspuns sunt caracteristici
lingvistice ale stilului științific care oferă o rezonanță sonoră aparte acestui tip de text.
,,Eufonia se manifestă la nivelul fonetic al discursului, prin crearea unor valori acustice superioare, cu rol în realizarea
dimensiunii emoționale a limbajului. Efectul muzical obținut prin repetarea unor sunete ori prin combinarea sugestivă a cuvintelor
în enunț creează tonalitatea dominantă, timbrul specific, adecvat ideii.”
(Got, 2007, p.19)

BIBLIOGRAFIE

33
1. Adam, Jean-Michel, 1999, Linguistique textuelle : des genres de discours aux textes, Paris,
Nathan-Université
2. Bunge, Mario, 1998, Philosophy of Science. From Problem to Theory, Volume one,
Revised Edition, London and New York, Routledge, Taylor & Francis Group
3. Canale, M. 1983. From communicative competence to communicative language pedagogy.
In: Jack C. Richards & Richard W. Schmidt. (Eds.), Language and communication.
London: Longman
4. Castellví, Cabré, Maria, Teresa, Theories of terminology, 9:2 (2003), 163–199. issn 0929–
9971 / e-issn 1569–9994 ©John Benjamins Publishing Company, Their description,
prescription and explanation, la https://termcoord.files.wordpress.com/2012/03/theories-
of-terminology-en.pdf, accesat la 01.08.2017
5. Devitt, Michael; Sterelny, Kim, 2000, Limbaj și realitate O introducere în filosofia
limbajului, Iași, Editura Polirom
6. Druță, Inga, 2008, Metafora terminologică în Revista Limba Română Nr. 5-6, Chișinău,
anul XVIII, la http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=450, accesat la data de
30.07.2017

7. Ferdinand de Saussure, 2003, Documente vechi, Redactor: Manuela Oboroceanu, Iași,


Editura Polirom

8. Ferdinand de Saussure, 2003, Scrieri de lingvistică generală, Text stabilit de Simon


Bouquet și Rudolf Engler, cu colaborarea lui Antoinette Weil, Traducere de Luminița
Botoșineanu, Iași, Editura Polirom

9. Foucault, Michel, 1969, L'Archéologie du savoir, Paris, Éditions Gallimard


10. Foucault, Michel, 1999, Arheologia cunoaşterii, traducere, postfaţă şi note de Bogdan
Ghiu, Bucureşti, Editura Univers
11. Got, Miorița, 2007, Stilistica limbii române, București, Editura Fundației României de
Mâine
12. Graur, Evelina, 2001, Tehnici de comunicare, Cluj-Napoca, Editura Mediamira
13. Gumperz, John, 1989, Engager la conversation. Introduction à la sociologie
interactionnelle,Traduit de l’anglais par Michel Dartevelle, Martine Gilbert et Isaac
Joseph, Paris, Les Editions de Minuit, Collection "Le Sens Commun"
14. Gunnarsson, Britt-Louise, 2009, Professional discourse, London: Continuum

15. Hymes, D., H., 1971, On communicative competence, Philadelphia, University of


Pennsylvannia Press
16. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1999, Conversația: structuri și strategii: sugestii pentru o
pragmatică a limbii române vorbite, București, Editura All Educațional
17. Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Iași, Polirom
34
18. Kuhn, S., Thomas, 2008, Structura revoluțiilor științifice, Traducere din engleză de Radu
J. Bogdan, București, Humanitas
19. Lakoff, George, Johnsen, Mark, 2003, Metaphors we live by, London: The university of
Chicago press

20. Leclerc, Jacques, 1999, Le français scientifique : guide de rédaction et de vulgarisation,


Brossard, Linguatech éditeur

21. Maingueneau, Dominique, 1996, Les termes clés de l'analyse du discours, Paris, Ed. Seuil

22. Maingueneau, Dominique, 2007, Discursul literar. Paratopie și scenă de enunțare,


Traducere de Nicoleta Loredana Moroșan, Iași, Institutul European

23. Maîtrise du langage scientifique. Repères de progressivité (du cycle 1 au cycle 3) la


https://cache.media.eduscol.education.fr/file/Mettre_en_oeuvre_son_enseignement_dans_l
a_classe/44/1/RA16_C3_SCTE_2_prog_lexique_C1_C2_C3_568441.pdf, accesat la data
de 08.08.2017
24. Mândruţ, Octavian, Catană, Luminiţa, Mândruţ, Marilena, 2012, Instruirea centrată pe
competențe, Arad, Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” din Arad, Centrul de Didactică şi
Educaţie Permanentă
25. Nagy, Rodica, 2015, Dicționar de analiză a discursului, Iași, Institutul European
26. Parot, Françoise; Richelle, Marc, 1995, Introducere în psihologie, Bucuresti,
Ed.Humanitas

27. Popper, Karl, 2005, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Volumul I, Vraja lui Platon,
Traducere de D. Stoianovici, București, Humanits
28. Reboul, Anne, Moeschler, Jacques ,1998, Pragmatique du discours. De l'interprétation de
l'énoncé à l'interprétation du discours, Paris: Armand Colin

29. Reboul, Anne, Moeschler, Jacques, 2010, Pragmatica discursului, Colecţia Academica
106, seria Ştiinţele limbajului, Iaşi, Ed. Institutul European

30. Rovența-Frumușani, Daniela, 1995, Semiotica discursului științific, București, Editura


Științifică

31. Rovența-Frumușani, Daniela, 2012, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, București,


Editura Tritonic

32. Sagan, Carl, Lumea si demonii ei:: știința ca lumina în întuneric, la https://secunde-
dilatate.blogspot.ro/2016/02/stiinta-vs-pseudostiinta.html, consultat la data de 05.08.2017
33. Skinner, Burrhus, Frederic, 2005, Science et comportament humain, Paris, In Press

34. Strevens, Peter, 1977, New Orientations in the Teaching of English, Oxford, Oxford
University Press
35. Van Leeuwen, Theo, 1993, Genre and Field in Critical Discourse Analysis: A Synopsis in
Discourse & Society, 4(2). London: Sage
35
36. Vigner, Gérard, 1979, Lire: du texte au sens, Paris, Ed. Clé international, Coll Didactique
des langues étrangères
37. Weber, Max, 1949, The Methodology of the Social Sciences, Translated and Edited by
Edward A. Shils and Henry A. Finch, Illinois, The Free Press of Glencoe

36