Răspunderea civilă medicală

răspunderea civilă medicală, Reglementare. Calificarea juridică a răspunderii civile

medicale. Răspunderea civilă a personalului medical pentru malpraxis. Răspunderea civilă a furnizorilor de
servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi medicamente.

Reglementare.
Răspunderea civilă medicală este supusă unei reglementări proprii, în titlul XV din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 642-648, titlu alcătuit din două capitole. Primul capitol conţine
dispoziţii referitoare la răspunderea civilă a personalului medical (art. 642-643), iar al doilea capitol este
consacrat răspunderii civile a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive
medicale şi medicamente. Aceste prevederi legale speciale se întregesc cu dispoziţiile Codului civil român
care reglementează răspunderea civilă. De asemenea, în materie sanitară, mai trebuie avute în vedere:
Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului; Ordonanţa Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea
şi funcţionarea cabinetelor medicale şi Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi protecţiei persoanelor cu
tulburări psihice. La acestea se mai adaugă, fiind incidente în materie, şi alte reglementări, cuprinse în:
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
asigurări sociale de sănătate (care a abrogat Legea nr. 145/1997 referitoare la asigurările sociale de
sănătate); Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane.

Din examinarea dispoziţiilor acestor acte normative rezultă că în cadrul răspunderii civile medicale este
necesar să deosebim între răspunderea civilă a personalului medical pentru malpraxisul medical şi
răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi
medicamente. Orice încercare de prezentare chiar sumară a specificului acestei răspunderi civile necesită,
în prealabil, rezolvarea problemei calificării sale juridice. Ce fel de răspundere civilă este: delictuală,
contractuală sau specială?

Calificarea juridică a răspunderii civile medicale.

Problema calificării răspunderii civile medicale a fost şi este pusă în discuţie în relaţie directă cu evoluţia
opiniilor referitoare la natura raportului juridic dintre pacient şi medic şi apoi, în unele situaţii, între
pacient şi unităţile furnizoare de servicii medicale; în funcţie de răspunsul la această întrebare, răspunderea
civilă medicală a fost calificată diferit: delictuală sau, dimpotrivă, contractuală.

Doctrina juridică românească clasică, urmând exemplul doctrinei juridice franceze din acea vreme,
împreună cu jurisprudenţa au împărtăşit soluţia potrivit căreia răspunderea civilă medicală este o
răspundere delictuală sau extracontractuală, fundamentată pe culpa sau greşeala medicală. Mai mult, opinii
de acest fel au fost formulate şi susţinute şi mai recent de către unii dintre doctrinarii noştri în materie".

în argumentarea naturii delictuale a răspunderii civile medicale s-a afirmat că relaţia sau raportul dintre
pacient şi medic şi chiar între pacient şi furnizorul de servicii medicale este, în principiu, extracontractual,
mai ales în cazul în care asistenţa medicală se acordă de un serviciu sau în cadrul unui serviciu medical
public, aparţinând Statului; în acest din urmă caz, nu poate fi vorba de un contract, deoarece pacientul nu-
şi alege medicul, el doar cere sau consimte să i se acorde îngrijirile medicale necesare. Mai mult decât atât,
prejudiciile cauzate pacienţilor constau în prejudicii corporale; or, viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi
psihică nu pot face obiectul unui contract şi dacă totuşi asemenea acte juridice s-ar încheia, ele trebuie

1/6
Răspunderea civilă medicală

socotite nule, deoarece convenţiile nu pot avea ca obiect lucruri care nu se află în circuitul civil; aşadar,
fiecare om are un drept exclusiv şi absolut asupra persoanei sale.

într-o variantă a acestei opinii, alţi autori au încercat să rezolve problema făcând deosebire între situaţia în
care asistenţa sanitară se acordă în reţeaua sanitară de stat, adică publică, sau în cadrul formelor private de
exercitare a medicinii; în prima ipoteză, s-a spus că răspunderea civilă medicală este delictuală, neavând la
bază un raport civil contractual; dimpotrivă, în cazul formelor private de exercitare a medicinii,
răspunderea civilă medicală este contractuală deoarece suntem în prezenţa unui contract civil de asistenţă
medicală.

în cea de a doua opinie, modernă se apreciază că răspunderea civilă medicală este, în principiu, o
răspundere contractuală. în susţinerea acestei afirmaţii se consideră că asistenţa medicală se acordă
aproape întotdeauna, cu unele excepţii, în baza unui contract civil de prestări de servicii medicale, care
generează în sarcina medicului o sumă de obligaţii, unele prevăzute expres şi imperativ de lege; obligaţia
legală tipică de acordare a îngrijirilor medicale este o obligaţie de mijloace. Conţinutul contractului de
furnizare de servicii medicale este prestabilit de lege, fiind considerat un contract de adeziune.

In câteva studii recente, este respinsă cu hotărâre opinia potrivit căreia răspunderea civilă medicală este de
natură contractuală; astfel, se arată că între pacient şi medic sau furnizorul de servicii medicale nu se
realizează un acord de voinţe care să poată fi calificat contract; exprimarea consimţământului informat al
pacientului nu echivalează cu un acord contractual, fiind doar un act individual de acceptare a deciziei
medicale, în cunoştinţă de cauză. Aşadar, obligaţiile medicului nu sunt obligaţii contractuale, ci obligaţii
profesionale reglementate expres prin dispoziţii legale. în final, se conchide că răspunderea medicală nu
este nici contractuală şi nici delictuală; în această viziune, ea este o răspundere profesională specifică şi
intervine pentru prejudiciile cauzate pacienţilor prin eroare profesională, adică medicală, eroare care
constă în neîndeplinirea obligaţiilor profesionale, cum sunt: obligaţia de îngrijire a pacientului, obligaţia de
informare, obligaţia de securitate, obligaţia de confidenţialitate etc.

Având în vedere evoluţiile - legislative, doctrinare şi jurisprudenţiale - în domeniul activităţii medicale atât
în ţara noastră, cât mai ales în spaţiul european, înclinăm să credem că răspunderea civilă medicală pentru
prejudiciile cauzate pacienţilor este mai degrabă o răspundere civilă specială care se circumscrie sferei
răspunderii profesionale sau a profesioniştilor. Aceasta indiferent că raporturile juridice dintre medic şi
pacient ori furnizorul de servicii medicale şi pacient sunt de natură contractuală sau extracontractuală,
adică legală. Recunoaştem că de cele mai multe ori serviciile medicale sunt acordate pacienţilor în temeiul
unui contract. Numai că drepturile pacienţilor şi obligaţiile personalului medical şi a furnizorilor de
servicii medicale în majoritatea lor, avem în vedere pe cele mai relevante, sunt prevăzute şi se nasc direct
din normele imperative ale legii. Astfel, drepturile principale ale pacienţilor sunt reglementate în cuprinsul
Legii nr. 46/2003dintre care reţinem cu deosebire: dreptul la tratament şi îngrijiri medicale, fară
discriminare, până la vindecare, ameliorarea sănătăţii sau până la ultima clipă a vieţii; dreptul la informare
medicală; dreptul de a refuza ori opri o intervenţie medicală; dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi
protecţia vieţii private etc. De asemenea, dintre obligaţiile principale ale medicului faţă de pacienţi,
prevăzute de legislaţia în vigoare, amintim: obligaţia de acordare a îngrijirilor medicale în vederea
vindecării sau ameliorării stării de sănătate, care este considerată obligaţie principală; obligaţia de
informare a pacientului; obligaţia de consiliere a pacientului; obligaţia de securitate; obligaţia de
confidenţialitate etc. Cel puţin unele dintre aceste obligaţii, dacă nu chiar majoritatea, sunt supuse unui
proces de „decontractualizare”, fenomen care se constată a fi prezent şi în cazul obligaţiilor altor categorii

2/6
Răspunderea civilă medicală

de profesionişti, cum sunt: comercianţii, avocaţii, notarii publici etc. Este vorba fară îndoială de obligaţii
care sunt impuse de lege diferiţilor profesionişti, în cazul de faţă medicilor şi furnizorilor de servicii
medicale, şi care sunt definite uneori făcând abstracţie de natura contractuală sau extracontractuală a
raporturilor juridice dintre acei profesionişti şi alte persoane, în calitate de beneficiari ai bunurilor şi
serviciilor furnizate, care trebuie să fie apăraţi şi protejaţi în mod special.

în concluzie, aşa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate, regimul răspunderii civile medicale transcede
distincţia tradiţională dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, precum şi aceea dintre
răspunderea civilă şi oricare altă răspundere patrimonială. Dimpotrivă, suntem în prezenţa unei răspunderi
speciale pentru prejudiciile cauzate pacienţilor, care se circumscrie sferei aşa-zisei „răspunderi civile
profesionale” sau a profesioniştilor, într-un cuvânt, ea se numeşte răspundere civilă medicală.

Răspunderea civilă a personalului medical pentru malpraxis.

Este reglementată în art. 642-643 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Din analiza
textelor legale rezultă următoarele:

a) răspunderea se angajează în sarcina personalului medical. Conform art. 642 alin. (1), lit. a), fac parte din
personalul medical: medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale;

b) răspunderea personalului medical se angajează pentru malpraxisul medical. Potrivit art. 642 alin. (1) lit.
b) prin malpraxis se înţelege eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-
farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului
medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice;

c) personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile cauzate din eroare prin acte individuale săvârşite în
cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament, indiferent că eroarea s-a obiectivat în
neglijenţă, imprudenţă sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii; de asemenea, va
răspunde şi pentru: prejudiciile cauzate prin nerespectarea îndatoririlor prevăzute de lege privind
confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale; prejudiciile
cauzate prin depăşirea limitelor competenţei în exercitarea profesiei, cu excepţia cazurilor de urgenţă
atunci când nu există disponibil personal medical care are competenţa necesară [art. 642 alin. (2)-(4)];

d) în cazul în care malpraxisul apare într-un act medical în care sunt implicate două sau mai multe
persoane, răspunderea se angajează în sarcina tuturor, proporţional cu gradul de vinovăţie a fiecăruia [art.
643 alin. (1)];

e) personalul medical nu este răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiunii în două
situaţii:

- când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi

tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale
metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi
dispoziţiilor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite; aşa cum vom vedea, în majoritatea acestor

3/6
Răspunderea civilă medicală

cazuri, răspunderea pentru prejudiciile cauzate pacienţilor se angajează în sarcina furnizorilor de servicii
medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi medicamente;

- când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă cu respectarea competenţei acordate [art. 643 alin.
(2) Legea nr. 95/2006].

Condiţiile generale şi speciale ale răspunderii civile a personalului medical, precum şi cauzele care exclud
angajarea acestei răspunderi sunt amplu şi temeinic analizate în doctrina recentă de specialitate.

Răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare,

aparatură, dispozitive medicale şi medicamente.
Regulile aplicabile acestei răspunderi îşi au sediul legal în art. 644-648 din Legea nr. 95/2006.

Din economia textelor de lege rezultă că sunt reglementate trei ipoteze de răspundere a furnizorilor de
servicii medicale: răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta
altuia (prepuşi, asociaţi, subfumizori de servicii medicale etc.) şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de defectele unor produse, echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi materiale
sanitare.

A. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie.

Art. 644 alin. (1) Legea nr. 95/2006 prevede că unităţile sanitare publice şi private, în calitate de furnizori
de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile cauzate în activitatea de
prevenţie, diagnostic sau tratament, atunci când acestea sunt consecinţa:

a) infecţiilor nosocomiale, adică infecţii contractate în unitatea furnizoare de

servicii medicale; o astfel de infecţie este urmarea neîndeplinirii obligaţiei de

securitate faţă de pacientul în cauză, obligaţie care este considerată de rezultat. Răspunderea nu se va
angaja atunci când se dovedeşte că la originea infecţiei se află o cauză externă care nu a putut fi controlată
(fapta unui terţ, fapta victimei sau forţa majoră);

b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod

abuziv, fară să fi fost reparate. Unitatea sanitară are obligaţia de a folosi numai

dispozitive şi aparatură medicală care sunt sigure;

c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi sanitare, după

expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora;

d) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi

sanitare de la furnizori, fară asigurarea prevăzută de lege; subcontractării de servicii medicale sau

4/6
Răspunderea civilă medicală

nemedicale de la furnizori fară asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.

Toate aceste situaţii sunt considerate încălcări ale obligaţiei legale de securitate pe care furnizorii de
servicii medicale o au faţă de pacienţi; mai mult decât atât este vorba de obligaţii de rezultat absolute, a
căror nerespectare atrage după sine angajarea răspunderii civile obiective pentru prejudiciile cauzate
pacienţilor.

De asemenea, unităţile sanitare publice şi private mai răspund în regim de răspundere pentru fapta proprie
şi atunci când prejudiciile sunt cauzate pacienţilor prin nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii
respective (art. 645 Legea nr. 95/2006).

B. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pacienţilor prin fapta altuia.

Această răspundere este alcătuită din răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepuşilor
furnizorului de servicii sanitare în condiţiile prevăzute de art. 1373 C. civ. şi răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de persoanele cărora furnizorul de servicii medicale le-a încredinţat voluntar
executarea obligaţiilor sale faţă de pacienţi, cum sunt: subcontractanţii ori asociaţii la anumite activităti
medicale (art. 1519 C. civ. coroborat cu prevederea art. 647 din Legea nr. 95/2006)".

Nu ne propunem şi nici nu este necesar să analizăm răspunderea unităţilor sanitare publice sau private
pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, deoarece i se aplică mutatis mutandis normele dreptului
comun al răspunderii civile pe care le-am abordat pe larg la locul potrivit.

C. Răspunderea pentru defectele echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor

medicamentoase şi materialelor sanitare.

Art. 646 din Legea nr. 95/2006 prevede că unităţile sanitare publice şi private, furnizoare de servicii
medicale, şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi materiale
sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile cauzate pacienţilor în activitatea de prevenţie,
diagnostic şi tratament, de viciile ascunse sau defectele acestora. Aşadar, textul legal face trimitere la
reglementările din legea civilă care sunt aplicabile într-o atare situaţie. Avem în vedere dispoziţiile privind
garanţia contra viciilor bunului vândut şi pentru buna lui funcţionare (art. 1707-1718 C. civ.) şi,
bineînţeles, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele
cu defecte, la care facem trimitere. Desigur că în materie mai sunt incidente şi unele reglementări
specifice, cum este Hotărârea de Guvern nr. 54/2009 privind condiţiile introducerii pe piaţă a
dispozitivelor medicale.

397. Fundamentul răspunderii civile medicale. Răspunderea civilă medicală este, în principiu, o
răspundere subiectivă, întemeiată pe vinovăţia, mai exact pe culpa persoanei răspunzătoare. Urmează că
pentru a obţine angajarea acestei răspunderi pacientul injust prejudiciat trebuie să facă dovada culpei
personalului medical sau, după caz, a furnizorului de servicii medicale. De altfel, art. 64£ alin. (2) din
Legea nr. 95/2006 prevede expres şi explicit că personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile
cauzate din eroare, care include şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţele medicale insuficiente în
exercitarea profesiunii; art. 642 alin. (1) lit. b) dispune că malpraxisul este „eroarea profesională săvârşită
în exercitarea actului medical”. Prin eroare în general se înţelege neglijenţa persoanei respective. în
schimb, eroarea profesională în materie medicală are un conţinut mult mai larg şi cuprinde orice greşeală

5/6
 Răspunderea civilă medicală

săvârşită cu voie sau fară voie, datorată, de regulă, lipsei de prudenţă şi de diligenţă ori neştiinţei, dacă are
drept consecinţe prejudicierea pacientului în timpul sau în legătură cu un act medical realizat asupra lui.

Explicaţia fundamentului subiectiv al răspunderii civile medicale constă în faptul că principala obligaţie a
personalului medical, acordarea de îngrijire medicală pacienţilor, este o obligaţie de mijloace, adicâ de
diligenţă şi prudenţă. Medicul şi furnizorul de servicii medicale nu garantează pacientului obţinerea
rezultatului urmărit care este vindecarea sau, după caz, ameliorarea stării de boală a pacientului. Urmează
că răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin neobţinerea rezultatului urmărit se poate angaja numai dacă
cel prejudiciat, pacientul, dovedeşte că aceasta se datorează lipsei de diligenţă, de prudenţă sau de
pricepere a celui care era obligat să presteze serviciul medical respectiv.

De la principiul răspunderii civile medicale subiective există şi unele excepţii, în acele situaţii în care
prejudiciul a fost cauzat ca urmare a neîndeplinirii unor obligaţii de rezultat, cum ar fi obligaţia de
securitate; în aceste ipoteze, răspunderea civilă medicală se apreciază că este obiectivă, fară culpă; prin
urmare, culpa nu este o condiţie necesară a existenţei răspunderii. în general, se consideră că intră în
această categorie de situaţii: răspunderea furnizorilor de servicii medicale pentru prejudiciile cauzate prin
fapta altuia; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor de sănătate; răspunderea
pentru prejudiciile cauzate prin contaminarea cu sânge şi produsele sângelui; răspunderea civilă medicală
pentru infecţiile nosocomiale; răspunderea pentru neobţinerea rezultatului în cazul unor acte medicale
uzuale, curente, prezumate ca fiind lipsite de orice risc, cum sunt: injecţiile subcutanate, recoltările de
sânge şi alte produse biologice în scopul unor examene de laborator de rutină etc.

Fundamentul de natură obiectivă al răspunderii civile medicale fară culpă în aceste situaţii de excepţie
constă în obligaţia de garanţie care are ca suport riscul exercitării profesiilor şi activităţilor medicale. De
regulă, obligaţia de garanţie este consecinţa existenţei uneori în sarcina personalului medical şi a
furnizorilor de servicii medicale a unor obligaţii de securitate care fac parte din categoria obligaţiilor de
rezultat. Aşa se face că cei care au astfel de obligaţii legale sau contractuale garantează celor faţă de care
sunt îndatoraţi că vor obţine rezultatul urmărit prin executarea lor. De pildă, obligaţia furnizorului de
servicii medicale de a preveni infecţiile nosocomiale este o obligaţie de securitate de rezultat. Neobţinerea
rezultatului urmărit prin instituire ei, care este garantarea securităţii pacientului, face ca răspunderea civilă
să se antreneze pentru repararea prejudiciului constând în infecţia nosocomială contractată de pacient;
răspunderea este obiectivă, pacientul nefiind ţinut să dovedească vinovăţia sau culpa persoanei
răspunzătoare.

Tot legat de fundamentele răspunderii civile medicale este posibil să fie pusă în discuţie explicarea
acesteia, cel puţin în ce priveşte unele obligaţii prevăzute de lege în sarcina personalului medical, cum este
obligaţia de informare pentru obţinerea consimţământului informat al pacientului, pe temeiul principiului
precauţiei şi al prevenţiei.

LegeAZ.net

6/6

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)