Când prinţul Carol I de Hohenzollern a acceptat în primăvara lui 1866 să

fie domnitorul României ştia că Războiul de Independenţă este inevitabil.

Era de neconceput ca un aristocrat de rang regal să fie vasalul sultanului.
În plus, puternicul cancelar german, Otto von Bismarck, întrezărea
extinderea influenţei germane spre Est, după cum interesele englezeşti la
Marea Neagră încurajau ridicarea unei Românii moderne, conectată la
Occident. În primii ani de domnie, urgenţele au fost copleşitoare. Dar după
stalibilizarea ţării, organizarea armatei, construcţia căilor ferate necesare,
crearea leului, s-a văzut că fără Independenţă, România nu se poate
dezvolta. Momentul favorabil s-a numit criză orientală.

În 1875-1876, mai multe răscoale din Serbia şi Bulgaria au fost reprimate

cu multă cruzime de turci. Rusia a anunţat că va veni în ajutorul creştinilor
de la sudul Dunării. Domnitorul Carol I şi liderii politici români se temeau
că armatele ţariste vor ocupa România şi că, dacă Turcia va riposta,
războiul se va duce pe pământ românesc. În timpul negocierilor dificile de
asociere a tinerei Armate Române cu imensa Armată Rusă, era important
ca Bucureştiul să nu provoace Înalta Poartă. În mai 1876, Kogălniceanu
dădea explicaţii paşei Asim din Ruşciuk în privinţa unui incident care,
escaladat şi multiplicat, risca să transforme România în teatru de război.

„Vaporul de pasageri „Radeţki" al Societăţii de Navigaţie pe Dunăre, luase

de la Giurgiu, pe traseul Turnu-Măgurele, Corabia şi Bechet aproape 200
de pasageri, care în timpul trecerii, „desfăcând repede bagajele lor, s-au
îmbrăcat cu uniforme şi, luând armele, au constrâns pe căpitan a-i debarca
într-un loc deşert, între Lom-Palanca şi Oreava, în Bulgaria", a scris regele
Carol.