Considerații generale

Din cele mai vechi timpuri oamenii au conviețuit totdeauna în

colectivitate.
Viața socială a satului românesc a avut un puternic caracter comunitar,
colectiv, datorat unei rânduieli fără de care acesta nu ar fi putut rezista atâtea
veacuri, caracterizat prin apariția unor tradiții care mai târziu se regăsesc în
formele de organizare ale justiției.1
Organul de conducere sătească al obştilor ţărăneşti din cele trei ţări
române în perioada feudală era sfatul satului („ sfatul bătrânilor ” ori „ sfatul
oamenilor buni ”, „ sfatul oamenilor zdraveni) ” iar legislaţia sătească era
denumită „legea ţării”(obiceiul pământului).
Sfatul satului, era considerat atât o comunitate de vârstă a ,,oamenilor
înţelepţi” socotiţi astfel pentru că erau bătrâni2 cât și și un organ instituţional
complex care îngloba mai multe suborgane cu atribuţii distincte şi
interdependente.
Ceata sfatului satului era împărțită următoarele cete:
- ceata bătrânilor ;
- ceata oamenilor zdraveni ;
- ceata feciorilor.
Cea mai importantă în ordinea ierarhiei de vârstă şi experienţă era
ceata bătrânilor, care era alcătuită din sexagenarii şi septagenarii satului,
adică din oameni întelepţi, cu o minte ageră şi cu o reputaţie nepătată, pentru
a putea face faţa nevoilor conducerii locale.

1
C . Șerbănescu, Filozofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, ed .All Beck București,
2001 p. 89
2
Romulus Vulcănescu,”Studii şi Comunicări de Etnologie. Academia Română.Institutul de Cercetări
Specio-Umane Sibiu”, Editura Imago Sibiu 2005, p.188.
Din această categorie făceau parte căpeteniile de drept şi de fapt respectiv
legiuitorii, executorii, judecătorii şi administratorii satului. 3.
Ceata oamenilor zdraveni era alcatuită din oameni maturi aleşi în
numele categoriilor profesionale existente în sat. Aceştia puteau locui şi în
afara vetrei satului, pe moşia satului.
Ceata feciorilor era alcătuită din tineretul satului. Ea alcătuiă unitatea
de pază a satului, echipa de ştafete ce ducea veştile în sat, grupul strigătorilor
peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an. În ea erau primiţi
numai feciorii care la „ sorocul primirii lor ” adică de Anul Nou, trecuseră
deja ritul de iniţiere numit „ intratul în horă ” din duminica Paştilor.

Forme de Judecata Obştească

În perioada feudală cetele de vârsta mentionate desfaşurau două forme
de judecată obştească, cu variantele lor locale: o judecată a vârstnicilor care
se petrecea la două nivele sociale: la nivelul intereselor juridice ale intregii
comunităţi săteşti ( „ judecata bătrânilor ”, „ judecata megieşilor ” etc. ) şi la
nivelul intereselor juridice profesionale ( „ judecata plugarilor ”, „ judecata
păstorilor ” etc. ) ; şi o judecată obştească a tinerilor organizaţi în „ feciorii
săteşti ” şi „ fruntăşii feciorelnice ”.
A doua formă de judecată obştească, cea a cetelor de feciori dădea rar
şi cu aprobarea cetelor de bătrâni ai satului sentinţe materiale ; sentinţele lor
aveau mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decât materiale.

3
Romulus Vulcănescu,”Studii şi Comunicări de Etnologie. Academia Română.Institutul de Cercetări
Specio-Umane Sibiu”, Editura Imago Sibiu 2005, p.188.

2
 Judecata cetei de bătrâni
Sfatul satului, organiza intern obştea sătească liberă şi aservită.
Sfatul sătesc liber avea capacitate juridică deplină de conducere, coordonare,
judecată şi execuţie în sat. Sfatul sătesc aservit avea o capacitate juridică
restrânsă ; el era numai un organ de executare locală a dispoziţiilor şi
judecăţii domeniale.
Sfatul satului era alcătuit, din trei subunităţi de bază din care cea mai
importantă era ceata de bătrâni a satului. În această ceată intra iniţial un
număr impar de bătrâni astfel ca hotararea să se poată lua, cu majoritate de
voturi. Numărul cetaşilor se putea ridica până la o unsprezecime din cifra
totală a bătrânilor din sat.
Astfel conform zicalei : „ Bătrânii sunt sfinţii satului ” erau cooptaţi
printre cetaşi numai cei în vârstă cu o „ viaţă nepătată ” ajunşi la cel mai
înalt grad de înţelepciune. Când în sat nu existau bătrâni suficienţi pentru a
acoperi nevoile funcţionale ale cetei se cooptau bătrâni nepătaţi din satele
vecine; de unde şi zicala : „ Cine n-are bătrâni să-i cumpere”.
Ceata de bătrâni odată aleasă şi înscăunată, devenea inamovibilă; ea
era acceptată ca atare de dregătorie şi era tolerată de domnie. Atâta timp cât
făceau parte din ceata de sfat bătrânii satului nu puteau fi insultaţi, maltrataţi
sau deţinuţi de vreun organ domenial fără ca satul să se răscoale. 4
a) Obiectul activităţii juridice a cetei de bătrâni
Cetele de bătrâni din sfatul satului exercitau dreptul de judecată locală
în conformitate cu obiectivele justiţiei autonome a obştilor săteşti.
Acest drept de judecată locală se referea la tot ceea ce privea organizarea şi
administrarea satului feudal, la instituţiile săteşti, la gospodaria sătească, la

4
Romulus Vulcănescu, op.cit., p.198.

3
convieţuirea paşnică între satele vecine ce alcătuiau o unitate zonală numită
în trecut „ ţară ”.
Ceata de bătrâni aplica tradiţia juridică locală fixată în obiceiul
pământului sau crea „ legi ” proprii, adică obiceiuri juridice noi, în cazul în
care tradiţia nu stabilea sau nu sugera soluţii. 5

b) Când acţiona Ceata de bătrâni

Ca instituţie juridică Ceata de bătrâni acţiona periodic dar şi
accidental. Periodic, în perioada marilor sărbători de peste an ( Crăciun,
Lăsatul Secului, Paşti, Rusalii etc.) când judeca direct (constituită în complet
de judecată ) sau indirect (prin cetele de judecători din subordine: ceata
păstorilor, ceata strigătorilor etc.).
În aceste condiţii alcătuia la hotare, în tinda bisericii sau în vreo
gospodarie din sat „ scaunul de judecată ”. Aceasta a fost prima şi cea mai
veche funcţie a cetei de bătrâni, judecata după tradiţie a conflictelor
intersăteşti.
Accidental, ceata de bătrâni se constituia ori de câte ori era solicitată
de o nevoie presantă vicinală.6

c) Tehnica de judecată
Judecata cetelor de bătrâni prezintă la romani două forme relativ
distincte ale scaunului de judecată prin locul, timpul şi tehnica desfăşurării
lor.7
Prima forma este judecata la hotare şi a doua, scaunul de judecată
propriu-zisă.
5
Ibidem, p.189.
6
Ibidem, p.190.
7
Ibidem, p.192.

4
 Cele mai vechi menţiuni se referă la ceea ce numim judecată la hotare;
prin hotare înţelegem limitele materiale ale moşiei săteşti, graniţele dintre
sate.
La hotarele moşiei săteşti, sub un pom considerat sfânt ( brad, stejar,
fag, plop ), conform tradiţiei, periodic sau ocazional, se adunau roata bătrânii
satului în ziua sorocită judecăţii.
Veneau disdedimineaţa, în stare de puritate fizică şi morală, jurau să
judece drept, luau loc pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau întâi
parţile în conflict, apoi martorii şi apoi chibzuiau între ei pentru a da
hotărârea.
Acest act justiţiar stabilit „ la hotare ” se numea „ hotararea bătrânilor ”. 8
În accepţiunea ei primară, „ hotarârea ” desemna pentru majoritatea
cazurilor rezultatul proceselor relative la fixarea hotarelor şi hotărniciilor.
În ceea ce priveşte a doua tehnică de judecată, se disting două feluri de
scaune de judecată: cel din vatra satului şi cel din pragul bisericii.

Scaunul de judecată
Scaunul de judecată din vatra satului se desfăşura în bătătura satului
în asistenţa consătenilor. Cel din tindă sau pridvorul bisericii se desfăşura
numai între cetaşii bătrâni.
Ambele forme de judecată erau anunţate la ieşirea din biserică de
către preot; anunţarea se făcea simplu, ca o poruncă.9
De aici porunca era vestită satului prin ştafete alcătuite din membrii cetei de
feciori. Cetaşii se adunau şi se rânduiau în scaun după vârsta, în ordine
descrescătoare. Apoi se presta jurământul ca „ va judecare cu dreptate ” după
8
Ibidem, p.192-193.
9
Ibidem, p.197.

5
care pornea la judecată în prezenţa parţilor în cauză ; uneori judeca şi în
contumăcie.

Tipuri de pedepse :
În mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele
materiale şi de la cele uşoare la pedepsele capitale. 10
Pedepsele „ Judeţului ăl mic ” ( când ceata de bătrâni judeca abateri uşoare )
erau: mustrarea, ostracizarea, despăgubirea crescânda şi bătaia.
„Judeţul ăl mare” ( care judeca abateri care periclitau existenţa fizică a
comunitaţii săteşti ) aplica pedepse în funcţie de periculozitatea infracţiunii
pentru comunitatea sătească, acestea erau : crâncenarea, înfierarea, mutilarea
mâinii, lapidarea.
Crâncenarea se folosea în sec. al XIX-lea în sens ritual de însângerare
a pielii şi muşchilor.
Erau încrâncenaţi după o judecată între membrii familiei cei
neîmpărtăşiţi pentru a nu se transforma în strigoi ; se încrancenau cu o cruce
pe piept, deasupra inimii, se încrâncena încheietura mâinii, se încrâncena
talpa piciorului stâng. În sudul Dunării încrâncenarea se făcea în ceafă.
Înfierarea ca sancţiune fizică a fost concepută ca însemn pentru
vinovaţi.
Cei înfieraţi erau ştampilaţi cu fierul roşu până la mutilarea organului
respectiv. Rănile înfierării lăsau cicatrici adânci asemenea semnelor de
proprietate executate pe animale.
În documente se menţionează atât înfierarea robilor prinşi după
evadare, cât şi a tâlharilor criminali; primii cu semnul de proprietate al

10
Ibidem, p.199.

6
domeniului feudal de care aparţineau, ceilalţi cu semnul degradării civile
care era o cruce suplicatorie ( în x sau v ) marcată pe frunte.11
Mutilarea mâinii: în dreptul cutumiar românesc întalnim noţiunea de
„ mână ” întrebuinţată în două sensuri juridice :
a) de forţă legală ;
b) de sancţiune penală.
Ca forţă legală în obiceiul pământului mâna a fost evocată ca semn al
autoritătii familiei, al stăpânului casei, al lui pater familias, de aceea uneori
românul se jura, printre altele şi pe mână : „ să-mi putrezească mâna dacă
am luat ceva ”.
Printre pedepsele grave era şi mutilarea integrală a mâinilor iobagilor
şi parţială a mâinilor oamenilor liberi ( în special mutilarea degetelor care se
puneau pe înscris ).
Cetele de bătrâni aplicau sancţiunea mutilării mâinii celor vinovaţi de
crime. 12. Tăierea mâinii în semn de pedeapsă pentru un iobag era
echivalentă cu căderea pe treapta robiei iar pentru omul liber considerat
criminal era echivalentă cu moartea civilă (pierderea personalităţii juridice ).
Lapidarea la origine a fost o sancţiune rituală la fel de gravă ca
arderea pe rug, spânzuratul sau trasul în ţeapă. 13
Macedo-românii lapidau fecioarele care păcătuiau înaintea căsătoriei.
Vinovata era dusă în munte, la marginea unei prăpăstii unde era lapidată de
membrii familiei : tatăl, mama, fraţii, surorile şi rudele apropiate.
Lapidarea nu se făcea anarhic : surorile şi fraţii mai mici ai vinovatei
zvârleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari şi părinţii cele mai mari.
Înainte de a se prăbuşi sub lovituri victima prefera să se arunce în prăpastie.
11
Ibidem, p.200.
12
Ibidem, p.200.
13
Ibidem, p.202.

7
În unele sate româneşti din Serbia exista o forma de ucidere comunitară de
tipul lapidării : uciderea bătrânilor neputincioşi numită lapot , socotiţi că au
devenit o povară insuportabilă pentru copii, familie sau comunitate sătească.
Hotărârea se dădea de către judeţul ăl mare al adunării satului.
Bătrânii neputincioşi erau declaraţi de ceata de neam sau de spiţa de
neam indezirabili, apţi de a fi exterminaţi atât cât mai puteau sta pe picioare.
Ceata de bătrâni invoca „ legea lapotului ”, fixa data şi executa pedeapsa.
Data sortită uciderii trebuia să fie într-o zi lucrătoare. Dis de dimineaţă
bătrânul în cauză, fără să ştie sau conştient chiar dar fără să protesteze, era
îmbracat în straie de sărbătoare, apoi era scos în bătătura satului unde era
salutat cu respect de săteni. Fiul lui, o rudă apropiată sau un cetaş din neam
îi punea un drob de mălai copt pe cap şi îi spunea : „ Nu te omorâm noi, ci
mălaiul ăsta ” şi brusc zdrobea capul bătrânului cu un fier de plug.

BIBLIOGRAFIE

 Vătămanu N., “De la începuturile medicinei româneşti”, Bucureşti,

1966.
 Vulcănescu Romulus,”Studii şi Comunicări de Etnologie. Academia
Română.Institutul de Cercetări Specio-Umane Sibiu”, Editura Imago
Sibiu 2005
 C. Șerbănescu, Filozofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500
de ani, ed .All Beck București, 2001