Şarpele

Mircea Eliade

Tu şerpe balaur,
Cu solzaă de aur,
Cu nouaă limbe îîmpungaă toare,
Cu nouaă cozi izbaă toare,
Saă te duci la ea,
Unde-o vei afla...
Şi tu saă n-o laşi
Paî naă ce ea,
Maî ndra mea,
Cu mine s-a îîntaî lni
Şi îîmi va vorbi. ......

Descaî ntec de dragoste

I

Liza se pregaă tea saă aplaude, presimţind sfaî rşitul romanţei.

Naă daă jduia caă gestul zgomotos, şi cuvintele pe care va trebui saă le
spunaă , şi comentariile celorlalţi o vor ajuta saă -şi reţinaă lacrimile. Caă ci
refrenul o emoţiona stupid, aproape saă lbatec; îîn special primele raî nduri:
IÎn paă rul meu, odataă blond,
E o şuviţaă argintie...
De unde naă vaă leau deodataă ataî tea amintiri, ataî tea nostalgii? I se paă rea
caă mai auzise undeva aceleaşi cuvinte, de foarte mult timp, caî nd era micaă şi
maă tuşa Leana îîi recita poezii la modaă îînainte de raă zboi:
E o şuviţaă argintie...
Ştiuse parcaă , îînainte ca saă le audaă , cuvintele ce trebuiau saă vinaă .
Aştepta sfaî rşitul, caă ruia vocea de bariton timid îîi da o mirataă tristeţe:
...Eu n-am avut copilaă rie!...
IÎntocmai cum presimţise ea, faă raă ca saă -şi poataă staă paî ni emoţia şi
neliniştea. Cuvintele acestea îîi amintiraă deodataă chipul zaî mbitor al Leanei,
graă dina cu duzi din Bulevardul Pache şi tristeţile de atunci. I se paă ru caă e
foarte nefericitaă , caă tinereţea ei e un dezastru şi caă nu o îînţelege nimeni, caă
nu o va îînţelege nimeni, niciodataă . I se paă ru ataî t de deşartaă caă saă toria ei cu un
funcţionar superior - dupaă ataî ta aşteptare!...
- ataî t de triste toate îîntaî mplaă rile... I-ar fi plaă cut saă se afle acum undeva
singuraă , ascultaî nd romanţa şi putaî nd saă plaî ngaă faă raă sfialaă .
― Saă -mi scrii cuvintele! auzi glasul Dorinei de la celaă lalt capaă t al
mesei. Sunt superbe!...
― Cuvintele sunt vechi, raă spunse d-l Stamate parcaă mai timid.
Numai melodia e nouaă ... IÎmi place, pentru caă e o melodie tristaă ...
Se îîntoarse caă tre Liza, faă raă ca ea saă -l vadaă . Paă rea destul de surprins
de succesul pe care îîl avusese glasul lui. Nu primise saă caî nte decaî t
dupaă multe insistenţe. Cunoştea prea puţin pe gazdaă , pe ceilalţi invitaţi.
Şi totuşi, ce oameni cumsecade; îîn special gazdele. O primire ataî t de
grandioasaă , aici, la Fierbinţi, un biet sat la treizeci de kilometri de
capitalaă ...
― Puţin vin cu sifon, dacaă nu te superi, se rugaă Stere, îîntinzaî nd
paharul gol peste masaă .
Liza îîl privi dezgustataă . „Saă faci un asemenea gest, dupaă o
romanţaă ... Şi aă sta e baă rbatul meu..."
― De cine sunt cuvintele? îîntrebaă din nou Dorina. Nu le-am îîntaî lnit
paî naă acum...
Vorbea tare, de la capaă tul mesei, ca saă fie auzitaă şi de caă pitanul
Manuilaă . Işi dedea foarte bine seama de ce a fost aranjataă petrecerea
aceasta, cu ataî ţia invitaţi, aici la ţaraă , îîn casa cumnatului ei. „Vor saă
maă maă rite"... îîi venea saă zaî mbeascaă . De caî te ori se uita la caă pitanul
Manuilaă şi-l vedea maî ncaî nd corect, controlaî ndu-se neîîncetat, nu cumva
saă -şi punaă coatele pe masaă , i se paă rea caă se pregaă teşte saă joace o farsaă :
ea se va preface caă este o taî naă raă care se logodeşte, iar caă pitanul
Manuilaă va juca rolul logodnicului... Cum, aşa, deodataă ? cu un om pe
care nu-l cunoşti?!...
― Nu cred caă sunt de Bacovia, adaă ugaă ea, tot ataî t de tare. Şi nici de
Arghezi...
„Numele acestea vor ului puţin pe domnul caă pitan", gaî ndea Dorina.
― ...N-aş putea saă spun de cine sunt, se scuzaă Stamate. Ştiu caă sunt
foarte vechi...
Caă pitanul Manuilaă continua saă asculte pe gazdaă , faă raă saă ridice ochii.
― ...îîn condiţiile astea, n-aş putea nici eu îînchiria apartamentul,
domnule caă pitan, spuse d-na Solomon. Vedeţi d-straă , lumea vorbeşte
aşa şi pe dincolo despre proprietari.
D-na Solomon trase un fum din ţigaraă , lung, cu atenţie,
apropiindu-şi genele. Este exasperant baă iatul aă sta cu taă cerea lui. Şi
n-are nici un subiect de conversaţie. Oare saă se fi îîndraă gostit ataî t de
repede?
Caă pitanul nici nu îîndraă znea saă -şi îîndrepte privirile spre capaă tul
mesei, de unde Dorina zvaî rlea îîntruna îîntrebaă ri. I se daă duse a îînţelege,
îînainte de a ajunge la Fierbinţi, îîn timp ce raă maă sese singur cu Stere îîn
maşinaă , caă hotaă raî rea trebuie luataă repede. Paă rinţii fetei nu pot aştepta
prea mult. Dorina şi-a trecut licenţa îîn toamnaă . Nu caă ar avea nevoie
saă profeseze - caă ci el doaraă ştie situaţia -, dar aşa a voit ea, i-a plaă cut
saă -nveţe. Şi-acum sunt mai multe partide. Şi paă rinţii vor saă aranjeze
îîntr-un fel. Dorina spunea caă visul ei este saă petreacaă luna de miere ca
o vacanţaă , şi îîn straă inaă tate...
― Cine mai vrea o cafea? îîntrebaă d-l Solomon, ridicaî nd maî na îîn sus.
D-na Solomon tresaă ri, fericitaă caă are un motiv saă -şi paă raă seascaă
taciturnul ei tovaraă ş de masaă .
― Maă ierţi, te rog, un moment!... Saă vaă d de cafele!...
Caă pitanul Manuilaă roşi, îînclinaî nd exagerat capul, ca şi caî nd ar fi
vroit saă spunaă : „Vai, doamnaă ; desigur! D-straă , ca gazdaă "... Daă du cu
ochii de Dorina, care paă rea caă -l priveşte visaă toare, şi zaî mbi, îîncepea
saă capete curaj.
― Vaă d caă vaă place poezia, domnişoaraă , vorbi el pe neaşteptate.
Se faă cu deodataă taă cere. Dorina se îîmbujoraă brusc şi îîncepu saă -şi
numere maă rgelele din jurul gaî tului. Auzind caă îîncepe discuţia despre
poezie, Stamate se plecaă atent deasupra mesei, curios saă asculte.
― IÎmi plac doar anumiţi poeţi, vorbi Dorina. Şi mai mult moderni...
― Am baă gat de seamaă , zaî mbi caă pitanul Manuilaă . Versurile
de-adineauri nu le-aţi recunoscut, deşi nu sunt ataî t de vechi. Sunt din
Radu Rosetti...
Liza privi cu mirare pe caă pitan. Aşadar, nu e chiar ataî t de prost...
Şi are dreptate: sunt versurile lui Radu Rosetti. Leana avea volumele
lui de poezii şi caă rţile acelea şi le mai reaminteşte şi acum, ataî ţia ani dupaă
moartea Leanei. Le ţinea pe policioara din salon, îîn casa veche din
Bulevardul Pache; au raă mas acolo paî naă ce a murit şi Leana, tot de
tuberculozaă , aşa cum muriseraă şi celelalte maă tuşi. Liza era pe atunci îîn cele
dintaî i clase de liceu, îîşi aminteşte cu ce jind privea atunci policioara
îîncaă rcataă cu caă rţi. Era acolo şi Ion, apaă rut de curaî nd, şi dupaă moartea Leanei
se bucurase chiar îîn ascuns caă va putea lua cele douaă volume şi le va paă stra
pentru totdeauna; nimeni nu se va mai gaî ndi saă le cearaă îînapoi.
Şi, deodataă , poruncitor, glasul mamei: „Saă nu iei nimic, caă au
microbi!"... Caă rţile apoi le-au ars, aşa i-au spus, îîmpreunaă cu coşul de
rufe îîn care se afla colecţia Universului literar...
― Ce poet, domnule, şi Radu Rosetti! exclamaă Stere. L-am cunoscut
îîn timpul raă zboiului...
Liza plecaă fruntea. „Are numai nouaă ani mai mult ca mine şi pare
ataî t de baă traî n, ataî t de strein"...
Şi se-mbaă traî neşte singur, faă raă saă i-o cearaă nimeni, parcaă numai ca
saă -i facaă ei îîn necaz, saă -i aminteascaă aspru caă el a cunoscut altaă viaţaă ,
caă e dintr-o altaă generaţie...
D-l Solomon, vaă zaî nd discuţia îînceputaă , se ridicaă şi plecaă din odaie.
Trecu îîn saă liţaă şi, dupaă ce îînchise uşa, privi cu atenţie sticlele şi
sifoanele din caă ldaă rile cu gheaţaă . Deschise apoi uşa de la dormitor.
D-na Solomon era îîn faţa oglinzii, privindu-se fumaî nd. Cu maî na
staî ngaă îîşi aranja paă rul.
― Ştii caă am terminat vinul, spuse d-l Solomon.
D-na Solomon ridicaă din umeri. Se depaă rtaă de oglindaă cu paşi moi
şi se aşezaă pe marginea patului.
― Bine caă s-a terminat masa, vorbi ea plictisitaă .
― Dar a ieşit totul excelent, adaă ugaă d-l Solomon. Şi-a fost berechet.
Tu spuneai caă n-are saă ajungaă puii... Şi ai vaă zut c-a mai raă mas... AĂ
propos, i-ai spus femeii saă -i acopere bine? Cu caă ldurile astea... Şi-au
saă trebuiascaă disearaă .
IÎşi aprinse şi el o ţigaraă şi se aşezaă pe pat, laî ngaă nevastaă -sa.
 ― Nu ştiu cum a raă mas hotaă raî t, mergem şi noi la maă naă stire?
― Cum vrei tu, raă spunse d-na Solomon. Dar saă ştii caă eu nu dorm
acolo, cu ploşniţe şi cu ţaî nţari...
― Nu sunt decaî t ţaî nţari, zaî mbi d-l Solomon.
― Parcaă tu simţi vreodataă !...
Taă curaă amaî ndoi, caî teva clipe, fumaî nd cu ochii îîn tavan.
― Tu ce crezi de caă pitanul aă sta? îîntrebaă d-l Solomon.
― Maă -ntrebam şi eu de unde 1-aţi mai gaă sit...
― Saă ştii caă nu-i prost, îîntrerupse d-l Solomon. Dupaă ce-ai plecat tu,
a îînceput o discuţie foarte serioasaă ... Dar am impresia caă s-a intimidat.
Ori se pare caă 1-a luat Stere cam repede...
― Şi aă lalaltul cine e? îîntrebaă d-na Solomon ridicaî ndu-se.
― Stamate, un prieten de-al caă pitanului, mi se pare caă -i inginer
agronom...
D-l Solomon ascultaă o clipaă îîncruntat, îîncercaî nd saă ghiceascaă ce se
petrece alaă turi, apoi îîntrebaă cu alt glas:
― S-or fi faă cut cafelele?
Din sufragerie se auzeau voci, raî sete. Caî ţiva paşi greoi, apoi uşa se
deschise şi apaă ru baă traî na d-na Solomon. Intraă cu multaă grijaă ,
temaî ndu-se parcaă saă nu facaă zgomot.
― Aicea erati? îîntrebaă ea, faă raă saă se mire.
Se apropie îîncet de pat, caă lcaî nd cu aceeaşi baă gare de seamaă , şi se
aşezaă chinuit, oftaî nd.
― Cum vi se pare? îîntrebaă din nou, ridicaî nd privirile.
― Numai de s-o hotaă rîî... vorbi d-l Solomon.
― Asta ziceam şi eu...
D-l Solomon se îîntoarse caă tre nevastaă -sa.
― Aglo, eu aş zice saă te mai duci tu prin sufragerie. Vezi, poate vor
saă treacaă îîn graă dinaă ... Nici nu mai e prea cald acum...
D-na Solomon se opri îîn trecaă t îîn faţa oglinzii, ca saă -şi aranjeze din
nou coafura.
― Tu ce zici? o îîntrebaă baă traî na.
D-na Solomon ridicaă din umeri şi plecaă .
― De, ştiu şi eu...
Dupaă ce se îînchise uşa, baă traî na privi din nou spre d-l Solomon.
― Ei nu-i prea place...
― Aşa e ea, n-o ştii? Caî nd staă m singuri cuci aici, ofteazaă dupaă
musafiri şi caî nd are musafiri, cade obositaă . Dar mie îîmi place
caă pitanul. Are şi şcoalaă ...
― Şi aă lalaltul e draă guţ, vorbi d-na Solomon.
 De alaă turi se auziraă zgomote; scaune depaă rtate de masaă , raî sete,
mulţumiri. D-l Solomon se graă bi saă iasaă din odaie.
― Mamaă , spuse el din prag, vezi, ocupaă -te d-ta pentru disearaă . Ştii,
la maă naă stire trebuie saă venim bine pregaă tiţi...

II

IÎn graă dinaă era îîncaă destul de cald şi Stere îîşi scoase haina,
agaî ţaî ndu-şi-o de ramura unui vişin. Raă mase îîn caă maşaă . I se vedea
ceafa rotundaă , netedaă , albaă . Riri trecu îîn acea clipaă pe laî ngaă el, cu tava
îîncaă rcataă cu pahare aburite. Stere o opri.
― Mie faă raă dulceaţaă , mulţumesc, spuse el apucaî nd douaă pahare
deodataă , cu amaî ndouaă maî inile.
Rezemataă de vişin, Liza îîl vaă zu cum îînghite apa, pe neraă suflate,
aplecaî ndu-şi capul mult pe spate, ca şi cum ar fi voit s-o primeascaă
de-a dreptul îîn gaî tlej. Liza îîl privi aproape faă raă mirare. Avu din nou,
îîn acea clipaă , sentimentul caă şi-a ratat viaţa, caă a fost paă caă litaă - faă raă
voia ei, îînainte ca ea saă prinzaă de veste. Ar fi vrut un singur lucru: saă
povesteascaă cuiva, saă se îîmprieteneascaă cu cineva, cu cineva
necunoscut, caă ruia saă -i spunaă an cu an viaţa ei îîntreagaă .
IÎntoarse capul. Alaă turi, pe iarbaă , era Vladimir, fratele Ririei, şi cu
cei doi musafiri. I se paă ru caă e ceva schimbat îîn gesturile lui Vladimir.
Vorbea parca altfel, mai solemn, mai responsabil. IÎl privi caî teva clipe
faă raă saă îînţeleagaă . Apoi zaă ri deodataă ţigara pe care baă iatul o ţinea atent
îîntre degete. Fumul se îînaă lţa albaă strui îîn aerul cald al graă dinii, o şuviţaă
stingheraă , tremuraî nd, pierzaî ndu-se repede îîn luminaă .
― Tu ce ai, te doare capul?
Stere venise laî ngaă ea, blajin, şi-i apucase braţul.
― N-am nimic, zaî mbi Liza.
― Ei, parcaă eu nu ştiu! exclamaă Stere destul de tare. Ai auzit
romanţa aia. Aşa ai raă mas tu: o sentimentalaă !...
Stamate ridicaă ochii şi se îîmbujoraă brusc. Stere îîl maî ngaî ie cu o
privire prieteneascaă , recunoscaă toare.
― N-ai vrea saă ne caî nţi şi ceva mai vesel, domnule inginer?! îîntrebaă
el, apropiindu-se de grup şi traă gaî nd braţul Lizei.
Stamate voi saă se ridice, dar Stere îîi puse maî na pe umaă r.
― Nu te deranja, te rog, doar suntem îîntre prieteni...
― Maă gaî ndeam caă poate doamna, baî igui Stamate.
― Ea a raă mas ce-a fost: o sentimentalaă şi o romanticaă , zaî mbi Stere.
D-aia te-ntrebam: poate ne mai caî ntai ceva, mai vesel...
Stamate îîncercaă din nou saă se ridice. Se simţea prost, aşa cum
staă tea pe iarbaă , cu genunchii straî nşi, apropiaţi de coate, şi privind îîn
sus, silindu-se saă zaî mbeascaă , silindu-se saă -şi ascundaă îîncurcaă tura şi
lipsa de vervaă printr-o mimicaă exagerataă .
― Lasaă , domnule, nu te deranja, vorbi Stere apaă saî ndu-i îîncaă o dataă
maî na pe umaă r. Sau poate caî nţi mai bine din picioare.
― Nu cred caă se poate caî nta îîn graă dinaă , spuse Liza. Nu e mediul.
Vladimir zvaî rli iritat ţigara peste gard. IÎl îîntrerupsese tocmai caî nd
se simţea mai îîncaă lzit îîn discuţie, caî nd îîi pierise timiditatea din timpul
mesei.
― Cum o saă caî nte cineva îîn caă ldura asta? exclamaă el ironic. Mai
bine vaă aşezaţi şi voi pe iarbaă şi mai staă m de vorbaă paî naă se îînsereazaă ...
Domnul caă pitan ştie o sumaă de lucruri interesante. Spunea c-a cetit
acum de curaî nd o carte...
― Vai, laă saţi!... se scuzaă caă pitanul.
― Dupaă caî te vaă d eu, eşti savant, nu glumaă ! îîl necaă ji cu admiraţie
Stere.
― Saă vezi, Liza, despre existenţa lui Isus! exclamaă Vladimir.
Liza se prefaă cu mirataă şi interesataă de aceastaă veste.
― Cine poate saă ştie vreodataă ceva sigur despre Isus! spuse Stere
placid.
― Sunt documente, îîndraă zni caă pitanul Manuilaă .
― Dar parcaă documentele astea nu le-au faă cut tot popii? îîntrebaă
ironic Stere. Eu repet ce-am spus de ataî tea ori: caă religia e bunaă pentru
ţaă rani, pentru oamenii de jos, care altminteri ar fi nişte anarhici... Sau
mai poţi spune şi altceva: caă Isus a fost un ideal de moralitate, de
abnegaţie şi aşa mai departe. Ca ideal, nimic de spus; dimpotrivaă , noi
ar trebui saă -l luaă m de model...
― Dar ce discutaţi cu ataî ta aprindere? îîntrebaă deodataă Dorina
apropiindu-se de grup.
Caă pitanul se ridicaă politicos îîn picioare, urmat de Stamate. Stere nu
avu timp saă intervinaă .
― Vorbeam despre existenţa lui Isus, spuse Liza. Domnul caă pitan a
citit de curaî nd o carte şi tocmai voia saă ne spunaă ...
― Nu e Fiul omului a lui Emil Ludwig? îîntrebaă Dorina.
― Care Ludwig e aă sta? îîntrerupse Stere. Nu e aă la cu viaţa lui
Napoleon? Lizule, avem şi noi cartea asta...
Caă pitanul Manuilaă se îîntoarse cu delicateţe spre Dorina şi raă spunse,
faă raă ca saă -l poataă auzi toţi:
 ― Nu, domnişoaraă , era vorba de o carte mai puţin celebraă . De altfel,
nici nu e ataî t de nouaă ; a apaă rut acum vreo zece ani. îîi spune Le
Mysteè re de Jesus de P.I. Couchoud...
― Saă mi-o îîmprumuţi şi mie, se rugaă Vladimir.
― Cu plaă cere, domnule Saă veanu, vorbi caă pitanul corect.
Liza îîncepuse saă -l priveascaă cu mai multaă simpatie. Nu paă rea deloc
prost. Şi apoi, daă duse prilej lui Stere saă se reabiliteze. Ceea ce spusese
el despre existenţa lui Isus paă rea destul de interesant. Deşi s-ar fi putut
exprima cu mai multaă îîngrijire; ar fi putut vorbi şi de mistica creştinaă ,
de catedrale...
Vladimir voia saă se depaă rteze cu caă pitanul, Stamate şi Dorina, saă
facaă un grup aparte, ca saă poataă discuta îîn voie, dar Riri îîl apucaă de
braţ şi-l luaă deoparte.
― Du-te îîn casaă , îîi şopti ea, te cheamaă Aglaia.
Vladimir alergaă spre intrarea principalaă cu pasul lui sportiv, care îîi
dedea îîntotdeauna un sentiment stenic, amintindu-i parcaă îîncaă o dataă
caă nu are decaî t 19 ani, caă e student la Litere şi are toataă viaţa îînaintea
lui.
Gaă si pe d-na Solomon îîn sufragerie, raă scolind sertarele ca saă caute
şerveţele de masaă curate.
― M-ai chemat? îîntrebaă el raă suflaî nd adaî nc.
― Voiam saă te îîntreb dacaă putem lua patefonul la maă naă stire, laă muri
d-na Solomon.
Vladimir taă cu caî teva clipe, ca şi cum ar fi îîncercat saă se gaî ndeascaă .
IÎi venea greu saă raă spundaă ; îîntrebarea caă zuse ataî t de neaşteptataă , ataî t de
straă inaă de gaî ndurile pe care i le raă scolise discuţia de-adineauri...
― Nu ştiu dacaă o saă mai fie timp de dansat, vorbi el distrat. O saă
ajungem acolo pe searaă , o saă trebuiascaă saă le araă taă m lacul, paă durea şi
celelalte... Apoi o saă ne aşezaă m la masaă ...
― Atunci ai adus patefonul degeaba, spuse d-na Solomon plictisitaă .
― Credeam caă o saă se danseze aici, se scuzaă Vladimir.
― Vaă d caă acum s-au aşezat la vorbaă , raă spunse d-na Solomon,
araă taî nd cu capul spre graă dinaă . Nici n-au saă mai vrea saă intre îînaă untru...
― E mult mai comod afaraă , îîncercaă s-o îîmbuneze Vladimir. Şi cred
caă e mai convenabil şi pentru voi; scaă paţi mai devreme de musafiri...
Vladimir raî se, ca saă -şi sublinieze gluma. Dar se simţea şi el puţin
vinovat. Caî nd, cu o saă ptaă maî naă îînainte, îîi telefonase d-na Solomon la
Bucureşti, invitaî ndu-l la Fierbinţi îîmpreunaă cu Riri, el propusese saă
vinaă cu patefonul, ca saă antreneze musafirii. Ştia despre ce e vorba şi,
cunoscaî nd-o bine pe Dorina, îîi era teamaă de o masaă glacialaă şi de o
dupaă -amiazaă plicticoasaă . Avaî nd patefonul, tinerii puteau îîncepe saă
danseze imediat dupaă dejun - şi gheaţa era ruptaă . Ştia mai ales caî taă
plaă cere face dansul d-nei Solomon, care staă tea o bunaă parte din an
departe de Bucureşti, singuraă cu soţul ei, îîntr-o margine de sat.
― Ţie cum ţi se pare caă pitanul? o îîntrebaă el dupaă caî teva clipe,
vaă zaî nd caă Aglaia nu-i raă spundea. Ştii caă s-a dezgheţat acuma, la
urmaă ...
― Faceţi cum vreţi, eu nu m-amestec, vorbi taă ios d-na Solomon.
„De ce Dumnezeu o fi ataî t de îîmbufnataă astaă zi? se îîntrebaă mirat
Vladimir. Poate pentru caă nu i-a faă cut nimeni curte." IÎşi aminti caă
Aglaia nu se amuzaă decaî t dacaă se ocupaă cineva de ea, insistent, galant
şi curtenitor - cineva, dar nu d-l Solomon. Din nefericire, astaă zi nu era
nici un cavaler. Caă pitanul ar fi trebuit saă se ocupe de Dorina. Iar
prietenul lui, inginerul, pare a fi foarte timid. Dacaă s-ar fi dansat...
― Poate caă ar trebui saă aranjaă m ceva aici, îîndraă zni din nou Vladimir.
Acum nu e nici cinci. Noi plecaă m de-abia pe la şapte jumaă tate... Dacaă
am dansa, poate le daă m prilejul saă se cunoascaă mai bine...
― Paî naă acum nici n-au avut timp saă -şi vorbeascaă , spuse d-na
Solomon. Staţi cu toţii pe capul lor...
Taă curaă amaî ndoi. Vladimir caă uta un motiv agreabil ca saă se poataă
îîntoarce îîn curte.
― Cine e prietenul lui? vorbi din nou d-na Solomon.
― Astaă zi 1-am cunoscut şi eu. Spune caă e inginer agronom. Lui Stere
i-a naă zaă rit saă -l punaă saă caî nte îîn curte...
― Aşa e el îîntotdeauna, vorbi d-na Solomon.
Vladimir simţi caă trebuie saă abataă discuţia. Aglaia putea îîn orice
clipaă saă alunece îîn chestiunile familiale şi-ar fi fost silit s-o asculte faă raă
saă îîndraă zneascaă saă apere pe cineva.
― Ce-ar fi dacaă le-am propune saă viziteze satul? îîntrebaă el brusc.
Aglaia îîl privi mirataă şi batjocoritoare.
Era gata saă -i spunaă : „Parcaă ai fi Jorj!" - caî nd uşa se deschise şi intraă
d-l Solomon.
― IÎntreba Liza de tine, spuse el, faă caî ndu-şi vaî nt cu batista. Apoi,
caă tre Vladimir: Paă cat caă n-ai fost şi tu!... Saă vezi, domnule, ce frumos
explicaă !... Saă ştiţi caă e baă iat cu carte şi are viitor... Se apropie de
nevastaă -sa: Mergem şi noi la maă naă stire, le-am faă gaă duit... Am uitat saă -ţi
spun, adaă ugaă el dupaă caî teva clipe, sunt acolo şi Zamfireştii. Ei au venit
de azi-dimineaţaă direct de la Bucureşti. S-au oprit îînsaă la paă dure...
D-na Solomon deveni deodataă curioasaă .
― De unde ştii?
 ― A venit omul de la judecaă torie, îîl trimiseseraă îîn sat dupaă sifoane...
Vladimir profitaă caă d-na Solomon se antrenase la vorbaă şi se
îîntoarse îîn curte. Erau toţi straî nşi sub vişin. Caă pitanul Manuilaă paă rea
acum mult mai familiar, mult mai intim. Vorbea cu Dorina şi cu Liza.
Riri şi cu Stere erau laî ngaă Stamate.
― Saă -mi spuneţi şi mie ce-aţi discutat, îîncepu Vladimir, silindu-se
saă -şi ascundaă necazul.
Simţise, cum se apropiase de grup, caă îîl uitaseraă pe el, caă toţi aceşti
oameni vorbiseraă faă raă saă ţinaă seama de ideile lui, de acele observaţii
inteligente pe care le faă cuse pe caî nd se afla pe iarbaă , numai el şi cu cei
doi musafiri, îîşi simţea orgoliul raă nit; îîn fond, el adusese discuţia
asupra unor lucruri serioase, el se sacrificase staî nd de vorbaă cu nişte
necunoscuţi, îîndraă znind saă abataă conversaţia de la subiectele vulgare
la probleme şi la caă rţi. Dacaă n-ar fi fost el, caă pitanul n-ar fi avut
curajul saă vorbeascaă despre lucruri ataî t de serioase...
― Am vorbit o sumaă de erezii, tinere, îîncercaă saă -i raă spundaă caă pitanul
Manuilaă .
Vladimir îîi fu recunoscaă tor şi îîi zaî mbi, apropiindu-se.
Dar Dorina îîl îîntrerupse:
― Vreau saă -mi raă spunzi la ce te gaî ndeşti de obicei caî nd te uiţi îîn
gol, vorbi ea, reluaî nd conversaţia dinainte.
― Eu nu ştiu niciodataă la ce maă gaî ndesc caî nd raă maî n cu ochii îîn gol,
spuse Liza.
Caă paă tase şi ea vervaă acum. O interesa discuţia.
― De obicei eşti ataî t de obosit, îîncaî t nu-ţi aminteşti nimic, interveni
Vladimir.
― Dar d-tale ţi se îîntaî mplaă saă ţi se paraă c-ai mai traă it o dataă aceleaşi
lucruri? îîntrebaă cu vioiciune Dorina. Caă , de pildaă , tot ce se îîntaî mplaă
acum, aici, îîn graă dinaă , s-a mai petrecut o dataă , îîntocmai, cu aceiaşi
oameni şi caă ai spus aceleaşi cuvinte?!...
Paă rea caă îîntrebarea o intereseazaă foarte mult, caă ci nu laă saă timp
caă pitanului saă raă spundaă , ci adaă ugaă o sumaă de amaă nunte şi explicaţii.
― ...Ştii, uneori, caî nd mi se-ntaî mplaă saă cred caă am mai traă it
îîntocmai aceleaşi lucruri, maă cuprinde groaza...
I se paă ru, îîn acea clipaă , caă are saă i se îîntaî mple acelaşi lucru şi
acum. Dar nu, era peste putinţaă . „Pe caă pitanul Manuilaă nu 1-am îîntaî lnit
niciodataă ", îîşi spuse ea liniştindu-se. Totuşi, simţise o uşoaraă ameţealaă .
― Dacaă -mi pare raă u caă nu m-am îînscris şi la Filozofie, vorbi
Vladimir, este tocmai din cauza problemelor acestora ale sufletului. La
noi, la Istorie, nu se rezolvaă nimic...
 D-l Solomon ieşise pe verandaă .
― Cine vrea ceai, cine vrea cafea şi cine vrea plaă ci de patefon!
exclamaă el jovial.
Stamate raî se. I se paă ruse foarte reuşitaă îîntreruperea aceasta. Stere
îîi vorbea, de altfel, despre tifosul exantematic de la Iaşi, din timpul
raă zboiului şi nu putea asculta discuţia grupului de alaă turi. Auzea la
raă stimpuri, foarte clare, toate cuvintele Lizei. Cu ce bucurie i-ar fi
raă spuns. Ataî tea lucruri de povestit, de comentat. Şi chiar cu Riri, care
pare o fataă foarte de treabaă ...
― Hotaă raî ţi-vaă repede! se auzi îîncaă o dataă glasul d-lui Solomon.
― Am putea dansa puţin, şopti Riri.
Se îîndreptaraă cu toţii spre verandaă . Stamate raă mase puţin îîn urmaă .
― ...Ai mult spirit analitic, auzi el glasul Lizei.

III

Caî nd au plecat maşinile din Fierbinţi, amurgea. Caă ldura se risipise

cu totul. Cerul îîncepea saă se îînalţe.
― Are saă fie o searaă superbaă , spuse Dorina, îîntorcaî nd capul caă tre
caă pitanul Manuilaă .
― Paă cat caă n-avem o şosea asfaltataă , regretaă Vladimir.
Maşina lor îînainta, e adevaă rat, cu greutate. Nu plouase de mult şi
pe alocuri praful era de o palmaă .
― Dupaă ce cotim spre paă dure, se-ndreaptaă drumul, spuse şoferul.
Liza îîşi rezemaă ceafa de perna maşinii şi sorbi cu nesaţ aerul
caî mpului. Ce bine caă Stere a raă mas îîn urmaă , îîn cealaltaă maşinaă , care
va sosi de-abia peste o jumaă tate de ceas...
― Ce stea e asta? araă taă Dorina ridicaî nd brusc braţul.
― Luceafaă rul! exclamaă Vladimir. Nici ataî ta astronomie nu ştii?!
Caă pitanul Manuilaă zaî mbi şi vorbi galant, faă raă saă îîntoarcaă privirile:
― Domnişoara n-a fost poate niciodataă îîndraă gostitaă ... Luceafaă rul se
îînvaţaă chiar faă raă astronomie...
― Aşa e, îîntaă ri Liza. Şi Eminescu a scris...
Dorina îîncercaă îîn acea clipaă saă -şi aducaă aminte versurile din
Luceafaă rul, dar nu izbuti saă reconstruiascaă mental decaî t caî teva
fragmente.
― Ce frumos trebuie saă fie saă traă ieşti afaraă din oraş, îîntr-o caă suţaă la
ţaraă !... vorbi din nou Liza.
Atunci, i se paă rea caă ar fi îîntr-adevaă r o fericire saă ai o vilaă îîntr-o
paă dure, nu prea departe de Bucureşti, pe marginea unui lac. Cu puţine
luni îînainte vaă zuse un film american plin de asemenea vile elegante la
marginea oraşului; caă suţe albe, cu terase largi, ascunse îîn paă dure. Şi la
Snagov sunt vile luxoase, chiar pe ţaă rmul lacului, şi o barcaă cu motor
aşteaptaă la debarcader, îîn faţa terasei, şi se leagaă naă uşor. Ca îîn
straă inaă tate...
― ... Saă scapi odataă de lume, de zgomote, de telefoane, adaă ugaă ea
visaă toare, continuaî nd saă priveascaă cerul.
Era ataî t de odihnitoare liniştea şi lumina amurgului, îîncaî t Lizei i-ar
fi plaă cut saă fie îîntr-adevaă r extenuataă , ruinataă de viaţa capitalei, ca saă
se poataă bucura mai deplin de frumuseţile acestea noi. IÎn acea clipaă se
îînchipui o femeie de lume, obositaă de nebuneşti petreceri nocturne,
epuizataă de baluri diplomatice şi ceaiuri, dezamaă gitaă de aventuri - o
eroinaă de film, caă reia viaţa nu-i refuzase nimic paî naă acum şi care
totuşi, îîn fundul sufletului, continua saă fie nemulţumitaă . Ar fi vrut
altceva, mereu altceva...
IÎntoarse capul spre caă pitanul Manuilaă şi-l privi cu o infinitaă
superioritate, amestecataă cu ironie şi blaî ndeţe îîn acelaşi timp. Dacaă ar
şti el...
― Astaă zi o saă avem o lunaă splendidaă , spuse Dorina. Ar trebui saă ne
graă bim, ca saă ne raă maî naă timp de plimbare...
Intraseraă acum pe şoseaua secundaraă . Departe, se zaă rea, ca o coamaă
ascunsaă îîn zare, paă durea maă naă stirii.
― Ce-or fi faă caî nd ceilalţi? se îîntrebaă Dorina, îîntorcaî nd capul. O fi
pornit maşina?
Ceilalţi erau soţii Solomon, Stere, Stamate şi cu Riri. Ei veneau cu
maşina unui prieten, silvicultor. Plecaseraă destul de taî rziu, dar maşina
era mai bunaă şi se apropiau. La marginea cealaltaă a orizontului apaă ruse
un nor de praf.
― Ei sunt! îîntaă ri Vladimir, dupaă ce privi cu atenţie.
― Prietenul d-tale, domnul inginer, e foarte timid, vorbi Liza.
― Paî naă se obişnuieşte, laă muri caă pitanul. Adevaă rul este caă nici unul
dintre noi nu suntem prea expansivi. D-straă , generaţia aceasta mai
taî naă raă - se adresaă el Dorinei -, aveţi o comunicativitate sportivaă , vaă
îîmprieteniţi foarte repede. Şi bine faceţi... Mie, bunaă oaraă , mi-e destul
de greu saă devin, cum se spune, camarad cu oamenii pe care îîi cunosc
de curaî nd, deşi meseria noastraă ...
IÎn maşina cealaltaă , Riri, laî ngaă şofer, îîncerca saă straă bataă depaă rtarea,
cu palma streaşinaă la ochi, saă vadaă dacaă se apropie de cei dinainte.
― ...Eu îîţi spun ca unui frate, ascultaă -maă pe mine, vorbea Stere, la
vaî rsta d-tale, totul e saă nu scapi trenul...
― Dar nici nu sunt ataî t de baă traî n, raî se Stamate, miraî ndu-se. De-abia
am îîmplinit treizeci şi trei de ani...
― Asta spun şi eu, îîntaă ri Stere. Acum îîncepe vaî rsta primejdioasaă .
Dacaă nu te hotaă raă şti îîntr-un an, doi, nu te mai hotaă raă şti decaî t foarte
taî rziu, şi atunci îîntotdeauna te arzi, asculta ce-ţi spun eu...
Stamate privea îîmbujorat ceafa lui Riri. Nu îîndraă znea saă mişte
capul, saă îîntaî lneascaă ochii soţilor Solomon. Ce gafaă faă cuse, acceptaî nd
discuţia asupra caă saă toriei... El ar fi trebuit saă se prefacaă naiv, ca şi cum
n-ar fi ştiut nimic de planurile familiei Solomon cu caă pitanul.
IÎi plaă cuse, totuşi, la îînceput, saă -i audaă vorbind despre caă saă torie,
crezaî nd mai ales caă -i face un serviciu prietenului care plecase îînainte,
cu Dorina. Poate chiar caă îîntr-adevaă r îîl laă saseraă pe el la urmaă , ca saă
mai discute cu familia... Dar discuţia, deşi pornitaă foarte general şi
impersonal, se abaă tuse repede asupra sa. Stere îîl îîntrebase, aproape faă raă
preliminarii, de ce nu se îînsoaraă ...
― Suntem teribil de indiscreţi, vorbi deodataă d-na Solomon.
IÎn acelaşi timp, ea lovi cu vaî rful pantofului, discret, piciorul lui
Stere. Caî nd cumnatu-saă u îîntoarse capul, mirat, d-na Solomon îîncruntaă
din spraî ncene, indignataă , aproape schimonosindu-şi faţa.
― Aglo! Maşina celorlalţi s-a oprit! exclamaă Riri, ridicaî nd maî na.
Priviraă cu toţii; la vreo cinci sute de metri îîn faţaă , aproape de
marginea paă durii, maşina se oprise.
Cineva faă cuse semn, cu amaî ndouaă braţele, din mijlocul şoselei. Era
un taî naă r îînalt, brun, cu capul gol şi cu ochelari de soare. Probabil îîi
uitase la ochi din timpul zilei, caă ci acum soarele apusese şi lumina era
straă vezie.
― Nu vaă supaă raţi caă v-am oprit din drum, spuse el foarte corect,
apropiindu-se de maşinaă şi salutaî nd. Baă nuiesc caă vaă duceţi la
Caă ldaă ruşani şi v-aş ruga saă maă luaţi şi pe mine pe scara maşinii.
Zaî mbea, dar nu era deloc intimidat, îîşi rezemase maî na dreaptaă de
uşa automobilului şi cu staî nga îîşi scoase îîncet ochelarii. Dorina tresaă ri.
Avea nişte ochi foarte ageri, arzaă tori, cu pupilele neobişnuit de mari.
Dupaă vorbaă , dupaă gesturi, taî naă rul paă rea a fi de familie bunaă . Liza îîi
privi cu admiraţie hainele perfect taă iate, sport, cu buzunare mari îîn
faţaă .
― ...M-am raă taă cit, dacaă se poate aşa ceva! adaă ugaă vesel taî naă rul. Mai
bine zis, am adormit îîn paă dure, iar prietenii mei au plecat cu maşina
mai departe. Mergeam şi noi la maă naă stire...
Caă pitanul se ridicaă saă -i dea locul.
 ― Dar nu vreau saă vaă deranjaţi, protestaă necunoscutul. Caî nd
spuneam caă merg pe scara maşinii, nu exageram deloc... Am saă stau
şi aici foarte bine...
― Mai bine ne îînghesuim noi un pic, spuse Liza. Sau iau eu pe
Dorina îîn braţe...
Taî naă rul trebui saă se supunaă . Se sui îîn maşinaă , continuaî nd saă -şi
cearaă scuze.
― O saă -mi permiteţi saă maă prezint, spuse el. Numele meu este
Sergiu Andronic, de meserie aviator, sau aproape aviator...
Raî se din nou, descoperindu-şi dinţii. IÎntinzaî ndu-i maî na, Liza
observaă caă taî naă rul e mai mult ars de soare decaî t brun. Paă rea un
pasionat sportiv, un baă rbat care traă ieşte o bunaă parte de zi îîn plin aer.
Domnul Sergiu Andronic saă rutaă maî inile cu o perfectaă eleganţaă . Dorina
se îîmbujoraă . Din paă rul lui se desprindea un foarte stins parfum de
saă naă tate baă rbaă teascaă .
― Atunci saă cunoşti şi pe ceilalţi, spuse Vladimir, zaă rind
apropiindu-se maşina din urmaă .
Sergiu Andronic îîntoarse capul. A doua maşinaă se opri alaă turi, pe
şosea. Vladimir faă cu prezentaă rile.
Stere paă rea foarte îînveselit de îîntaî mplarea aceasta.
― Nu te necaă ji dacaă nu-ţi gaă seşti prietenii, îîi spuse el. Raă maî i cu noi.
Taî naă rul îînclinaă capul, mulţumind. De altfel, nu paă rea deloc necaă jit,
nici maă car îîngrijorat; îîndataă ce-şi gaă si loc îîn fundul maşinii, îîntre Liza
- care ţinea îîn braţe pe Dorina - şi caă pitanul Manuilaă , îîncepu saă
vorbeascaă , destul de volubil, îîncercaî nd chiar glume. „Ce îînsemneazaă
saă ai "usage du monde", gaî ndea Liza, fascinataă de acest taî naă r care
traă da ataî ta siguranţaă de sine şi ataî ta fantezie.
― Am venit de la Pipera azi-dimineaţaă , ca saă maî ncaă m îîn paă dure,
îîncepu necunoscutul îîndataă ce porni maşina. Au trecut ei saă maă ia; ei,
adicaă prietenii mei. Eu îîmi fac acolo orele de zbor... Saă nu credeţi îînsaă
caă pot zbura singur. Acum îînvaă ţ...
Dorina şi Liza îîl ascultau nesaă ţioase. Ce voluptate, saă poţi zbura!...
― Trebuie saă fie destul de greu, interveni Vladimir, pasionat
deodataă .
― Prima dataă , caî nd te ridicaă avionul. Atunci e raă u. Ai impresia caă
totul e sfaî rşit, caă n-ai saă te mai îîntorci niciodataă teafaă r pe paă maî nt... Pe
urmaă , te obişnuieşti; şi-ţi place. Simţi caă nu îîncepi saă traă ieşti decaî t
sus...
Caă pitanul Manuilaă zaî mbi pentru sine, cu o uşoaraă tristeţe. Ce literar
vorbeşte taî naă rul acesta şi ce impresie extraordinaraă lasaă totuşi vorbele
lui. Mai ales cucoanelor. Ia te uitaă ...
IÎntr-adevaă r, Dorina şi cu Liza paă reau transfigurate. Li se îîntaî mpla
ataî t de rar saă stea de vorbaă cu un aviator... Şi niciodataă nu îîntaî lniseraă
unul civil, taî naă r, elegant, care saă meargaă îîn aceeaşi maşinaă cu ele şi sa
le fie recunoscaă tor caă 1-au primit saă stea alaă turi...
― ...Saă nu vaă speriaţi caî nd vaă voi prezenta prietenii mei, continuaă
taî naă rul. Sunt îînfioraă tori. Nici nu vaă pot spune cu ce au saă semene caî nd
îîi voi îîntaî lni. Eu i-am laă sat treji şi decenţi; mai exact, ei m-au laă sat pe
mine...
IÎncepu saă raî daă din nou. Avea un raî s saă naă tos, masculin, contagios.
Au raî s şi Liza şi Dorina. Caă pitanul Manuilaă se mulţumi saă zaî mbeascaă .
Nu te poţi supaă ra pe un baă iat ca aă sta. Dar trebuie saă fie o puşlama...
― Dar ne îîngrozeşti de-a binelea! exclamaă Liza, care-şi gaă sise tonul
de conversaţie pe care îîl caă uta de la urcarea taî naă rului îîn maşinaă .
― Cine sunt? îîntrebaă , mai sfios, Dorina.
― Cel mai responsabil e un inginer de la Uzinele Reşiţa, explicaă
serios Andronic. Ceilalţi sunt de fapt mai mult celelalte; caă ci este,
primo, un arhitect, şi apoi prietenele lui, douaă preafrumoase streine.
Mai mult nu ştiu nici eu...
Dorina zaî mbi silit. Nu va fi tocmai agreabil; poate fetele acelea nu
ştiu o boabaă romaî neascaă şi se va vorbi franţuzeşte, lucru ce nu o îîncaî nta
deloc.
Liza, dimpotrivaă , era fericitaă caă se va putea vorbi franţuzeşte. Ea
staă tuse doi ani la Paris; de altfel, îîncerca îîntotdeauna saă vorbeascaă
franţuzeşte cu prietenele ei... Şi apoi, cine ştie, streinele acelea au o
sumaă de cunoştinţe interesante la Bucureşti. Cercuri diplomatice,
ceaiuri, serate aristocratice... Oricum, îîntaî lnirea e admirabilaă . Se va
petrece de minune...
― Ce paă cat caă n-avem costume de baie, vorbi din nou Andronic caî nd
se apropiaraă de maă naă stire. Nici nu vaă daţi seama ce plaă cut e saă îînoţi noaptea,
pe lunaă , îîn lac...
― Dar trebuie saă fie frig, spuse Vladimir. Suntem de-abia îîn mai...
― A! eu aş face baie şi îîn februarie, exclamaă taî naă rul.
Paă rea sincer. Vorbea de altfel mult, repede, sigur, dar nu laă sa impresia
de laudaă deşartaă . Aşa cum era, cu umerii laţi, cu braţele bine legate, arse de
soare, paă rea firesc saă -l vezi scaă ldaî ndu-se îîntr-o dimineaţaă de februarie.
― Dar dacaă iese luna trebuie neapaă rat saă facem o serenadaă cu barca,
adaă ugaă el. Are Arsenic o balalaicaă .
― Cine are? îîntrebaă mirataă Liza.
― Arsenic, prietenul de care vaă vorbeam.
― Dar de ce-i spuneţi aşa? îîncepu saă raî daă Liza.
― Oh! caî te femei s-au omoraî t pentru el paî naă acum, claă tinaă din cap
Sergiu Andronic.
Maşina intrase pe alee şi se opri lin la poarta maă naă stirii. De-abia
aici, îîntre pomi, îîşi daraă seama caă se-nserase de-a binelea. Cele douaă
femei simţiraă un fior umed straî ngaî ndu-le spatele.

IV

Caî nd grupul, dupaă ce-şi laă sase valizele şi coşurile cu maî ncare la
arhondaric, se pregaă tea saă coboare spre lac, Sergiu Andronic îîi ajunse
alergaî nd dinspre chilii.
― Nu-i gaă sesc nicaă ieri! exclamaă el, necaă jit şi parcaă amuzat de
propria sa îîncurcaă turaă . Au intrat îîn paă maî nt!...
Dorina nu-şi putu ascunde un gest de bucurie. O observaraă , îîn aceeaşi
clipaă , şi Riri, şi caă pitanul Manuilaă .
― Poate au plecat la Bucureşti, îîndraă zni ea.
― Asta nu, îîn nici un caz! vorbi Andronic. Baă nuiesc eu ce-au faă cut:
au nemerit la altaă maă naă stire!...
IÎncepu saă raî daă şi-şi baă gaă amaî ndouaă maî inile îîn buzunare, privind
lacul, ca şi cum nimic nu s-ar fi îîntaî mplat.
― Nu despera, spuse Stere, te luaă m cu noi îîn maşinaă , maî ine
dimineaţaă .
― Vaă mulţumesc! dar îîntrebarea e cu ce am saă dorm eu la noapte şi
cum am saă maă rad maî ine dimineaţaă !... Se îîntoarse caă tre Liza, care îîl
privea zaî mbind.
― Maă iertaţi, doamnaă , de asemenea amaă nunte indiscrete. Dar dacaă
aţi şti ce îînspaă imaî ntaă tor devin peste noapte, dacaă aţi baă nui ce barbaă
hidoasaă îîmi creşte... E teribil!
Cucoanele îîncepuraă saă raî daă , îîndeosebi d-na Solomon.
― E teribil! nu exagerez deloc, îîntaă ri Andronic. Nici n-o saă aveţi
curajul saă maă luaţi îîn maşinaă . Doar dacaă aveţi vreo ladaă de bagaje...
Vorbea ataî t de sincer, ataî t de spontan, îîncaî t nici caă pitanul Manuilaă
nu-şi putu staă paî ni raî sul.
― Credeţi caă mai e timp saă ne plimbaă m cu barca? îîntrebaă Vladimir.
D-l Solomon se uitaă la ceas. El continua saă se socoteascaă gazdaă şi
aici, la maă naă stire. De altfel, el aranjase totul şi aici. Arhondaă ria lui îîi
fusese îîncredinţataă . Cei mai mulţi dintre caă lugaă ri îîl cunoşteau.
― Opt faă raă un sfert! spuse d-l Solomon. Dacaă nu vaă este foame...
― Lasaă , frate, caă o saă ţinem masa toataă noaptea! spuse Liza.
 Ea voia cu tot dinadinsul saă se plimbe îîn barcaă , alaă turi de taî naă rul
necunoscut. D-l Solomon simţi dupaă tonul Lizei caă faă cuse o gafaă
vorbindu-le de masaă .
― Cum vreţi, spuse el. Numai saă gaă sim baă rci...
D-l Andronic coboraî se foarte aproape de apaă ; era o minune caă nu
se afundase îîn maî lul umed, cu luciul stins. Privea parcaă foarte atent un
punct îîn mijlocul lacului.
― Saă nu aluneci!- îîi strigaă Stere. Apa asta e paă caă toasaă raă u!...
Taî naă rul îîntoarse capul cu un zaî mbet turbure.
― N-o cunosc eu?!... Maă uitam acum saă vaă d dacaă -mi mai amintesc
exact locul unde s-a scufundat barca acum vreo doi ani şi era saă maă
îînec...
― Ce vorbeşti? se sperie d-l Solomon.
Andronic urcaă malul spre ceilalţi. Paă rea schimbat: gaî nditor, aproape
melancolic, îîşi pusese din nou maî inile îîn buzunare. Avea pasul
taă raă gaă nat. Parcaă se îîntorcea de la un mormaî nt.
― Era saă maă -nec... asta e prea puţin spus, adaă ugaă el. Atunci s-a
îînecat un prieten al meu, avocatul Haralambie...
― Cum, domnule, erai şi d-ta îîn barcaă ?! Extraordinar! Caî nd spuseşi
de îînec, era tocmai saă -ţi amintesc de Haralambie... Ce coincidenţaă ! Ştii
caă 1-am cunoscut şi eu?! Caî nd am aflat, aş fi vrut saă vin şi eu, dar nu
ştiu ce s-a îîntaî mplat caă n-am putut...
― Aveai proces îîn ziua aia, îîi aminti d-na Solomon.
― Aşa e, îîntaă ri d-l Solomon. Un necaz de-al meu... Ce paă cat de
omul aă la!...
― Dar cum s-a îîntaî mplat? îîntrebaă Dorina cu emoţie.
Andronic o atraă gea şi mai mult acum, o ameţea. A trecut prin ataî tea
primejdii... îînfrunta moartea îîn fiecare ceas... Se lega de el ataî ta mister,
ataî ta virilitate, ataî ta aventuraă , îîncaî t Dorina îîncepu saă -l priveascaă
ameţitaă . Parcaă o mare forţaă o strivea, dupaă ce o atraă gea aproape, foarte
aproape de acest frumos necunoscut, de care nu-şi putea lega totuşi
nici o naă dejde. Caă pitanul i se paă ru, îîn acele clipe, şi mai neutru, şi mai
indiferent, îîl zaă ri, cum sta cu maî na dreaptaă agaă ţataă de nasturele de la
buzunarul de sus al tunicii, ascultaî nd.
― Cum s-a putut îîntaî mpla o asemenea nenorocire? repetaă Dorina.
― Nici eu nu prea îînţeleg bine ce-a fost, vorbi îîncet Andronic. Nu
era doaraă pentru prima data caî nd vaî sleam pe lacul acesta. Şi cu toate
acestea, pe acolo, prin mijloc - araă taă el îînaă lţaî nd braţul - s-a îînvaî rtit
barca de vreo caî teva ori îîn loc şi s-a raă sturnat...
― O fi fost vreun vaî rtej, vorbi Stamate.
 ― Faă raă îîndoialaă c-a fost, raă spunse Andronic, dupaă ce-l privi o clipaă
lung pe Stamate. Dar nici asta n-ar fi fost prea grav. Ştiam saă îînotaă m
amaî ndoi tot ataî t de bine. Şi apoi, aveam barca, ne puteam ajuta... Dar
s-a dus la fund, domnilor, s-a dus la fund, parcaă ar fi fost fermecataă şi
o traă gea plumbul...
Taă cu, caî teva clipe. Toţi erau emoţionaţi, neliniştiţi. Le trecuse pofta
de plimbare cu barca. Parcaă se îîntunecase deodataă , îîntunerecul
coboraî ndu-se îîn valuri dinspre paă dure.
― ...Era paă puriş mult sub apaă , spuse d-l Solomon. Ştiu c-a şi fost pe
urmaă vorba la staă reţie saă -l scoataă tot... Dar creşte la loc...
― AĂ sta e blestemul stufaă rişului, vorbi Andronic, saă nu moaraă
niciodataă , saă creascaă mereu, pe sub apaă ...
― Şi s-a-necat repede? îîntrebaă Liza.
― Eu i-am zaă rit doar capul, caî teva secunde şi apoi s-a dat la fund...
Maă -ntreb cum am putut scaă pa eu...
― Ţi-a ajutat Dumnezeu, spuse d-na Solomon.
Andronic nu-şi putu ascunde un zaî mbet trist, prelung.
― Poate şi asta, raă spunse el moale.
IÎncepuraă saă paă şeascaă îîncet, îîn grup, pe marginea lacului. Vladimir
privea cu jind barca pe care o laă saraă îîn urmaă , legataă de un ţaă ruş.
Andronic parcaă îîşi aduse aminte de ceva, caă ci se opri din mers, scoase
maî inile din buzunare şi îîncepu saă raî daă .
― Dar asta nu trebuie saă ne intimideze! exclamaă el deodataă . Asta nu
îînseamnaă caă noi nu ne mai plimbaă m cu barca!...
Privi vioi spre grup. Ochii îîi sticleau, neastaî mpaă raţi, de la o faţaă la
alta. Se opri cu deosebire asupra lui Vladimir şi Riri.
― Dacaă am face o plimbare, acum, pe lac? îîntrebaă el brusc, daî nd saă
se îîntoarcaă .
Stere îîi apucaă braţul.
― Nu fi copil! vorbi el. Nu-ţi necaă ji norocul...
― ...Dar dacaă nu maă lasaă -n pace... şopti Andronic, mai mult pentru
sine, cu privirile furişate spre apaă .
Riri îîncepu saă raî daă . I se paă rea ataî t de comicaă exclamarea aceasta a
lui Andronic...
― Mai bine mergem spre paă dure, propuse d-l Solomon, faă caî nd semn
saă graă beascaă pasul. Grupul porni agale, cu Andronic, Vladimir şi
Dorina la urmaă . D-l Solomon apucaă braţul nevesti-si şi îînainta mai
repede, ca saă poataă vorbi faă raă teamaă de a fi auzit.
― Cine o fi aă sta? spuse el iritat. Ştii caă nu-mi prea place... îîl pune-n
umbraă pe caă pitan. Şi mama spunea caă ar trebui saă aranjaă m îîntr-un fel
astaă -searaă ... Poate ar fi mai bine saă -i laă saă m singuri, ştii, pe ei doi...
D-na Solomon ascultase faă raă interes confidenţele soţului. Privirile
i se odihneau alene pe umbra paă durii din faţaă .
― Ce vrei saă -ţi fac eu? îîntrebaă ea leneşaă . Dupaă ce 1-aţi invitat, nu-i
puteţi spune caă vaă plictiseşte. Şi doar, saă racul, n-am deloc impresia caă
face curte Dorinei...
― Asta nu, se scuzaă d-l Solomon. Nici n-am vrut saă spun asta... Dar
ştii, tipul aă sta, Andronic aă sta, e un om umblat, şi te-ameţeşte cu
vorba... Caă pitanul e mai serios, nu se bagaă îîn toate, aşa, şi dacaă nu e
o discuţie ca lumea, ai vaă zut, nu scoate o vorbaă ...
Taă cu caî teva clipe, aşteptaî nd saă vadaă ce raă spunde nevastaă -sa. Dar
d-na Solomon era tot ataî t de distrataă , de neatentaă .
― ...Ştii, ar trebui saă luaă m noi iniţiativa, adaă ugaă d-l Solomon. Saă -i
izolaă m, cumva, saă vedem, poate baă iatul are şi el de spus un cuvaî nt...
îîn orice caz, trebuie s-o cunoascaă mai bine... Dar dacaă aă sta staă mereu
pe capul nostru...
― Adineaori nu paă reai ataî t de iritat, îîi aminti d-na Solomon
zaî mbind. Din ce ţi-a venit?...
D-l Solomon roşi şi-i straî nse braţul.
― Dragaă , nu e timp de glumaă , vorbi el graă bind şi mai mult pasul.
Trebuie saă aranjaă m îîntr-un fel, nu?!... Doar suntem îîn familie şi aici şi
trebuie saă ne daă m cu toţii concursul...
IÎn acea clipaă , d-na Solomon îîl lovi cu cotul, discret, faă caî ndu-i semn
saă se opreascaă . Dinspre paă dure, îînaintaî nd spre ei, venea familia
Zamfîîrescu. Domnişoara Zamfirescu îîi recunoscu cea dintaî i şi se graă bi
saă -i îîntaî mpine.
― Vai! ce bine îîmi pare caă sunteţi şi voi aici! exclamaă ea.
IÎn urmaă , caă lcaî nd obositaă , venea d-na Zamfirescu şi cei doi baă rbaţi,
soţul şi cumnatul.
― Dormiţi şi voi la noapte aici? îîntrebaă doamna bucuraî ndu-se.
Era siguraă acum caă se va juca pocher. Prudentaă , venise cu douaă
pachete de caă rţi, pe care le ascunsese de la Bucureşti îîn buzunarul
maşinii.
― Suntem un grup îîntreg, spuse d-na Solomon, cu oarecare orgoliu,
araă taî nd cu braţul îîntins pe ceilalţi, care paă şeau îîncet peste caî mp. Este
şi un amic al nostru, un aviator, foarte amuzant...
IÎntr-adevaă r, Andronic ajunsese cel dintaî i, îînsoţit de Vladimir, de
Stamate şi Riri. Dorina raă maă sese cea din urmaă , cu Liza şi caă pitanul
Manuilaă . Parcaă se ţinea îîntr-adins departe de Andronic şi se ferea saă -i
îîntaî lneascaă privirile. De altfel, taî naă rul se simţea bine şi avea aceeaşi
vervaă cu oricine sta de vorbaă . Nu caă uta tovaă raă şia nimaă nui din grup. Se
distanţase îîmpreunaă cu Vladimir, Riri şi Stamate, pentru caă aveau toţi
pasul tineresc. Dacaă n-ar fi fost prudenţa lui Vladimir şi a lui Riri -
care baă nuiau de ce s-au izolat soţii Solomon îînaintea lor -, Andronic
i-ar fi ajuns de mult.
― ...Şi domnişoara Zamfirescu, sfaî rşi d-na Solomon prezentaă rile,
zaî mbind.
Se uitaă spre Andronic, maă gulitaă . Nu poate oricine prezenta un
aviator, un sportsman elegant şi aristocrat...
― Iataă o societate îîntreagaă ! exclamaă d-l Zamfirescu, privind
apropierea celorlalţi.
Se gaî ndi îîn acea clipaă caă ar putea face o glumaă cu maă naă stirea.
Maă naă stire sau vilegiaturaă ?! - bunaă oaraă - sau, mai bine, o remarcaă
numai pentru baă rbaţi: ce paă cat caă nu e o maă naă stire de maici...
― Dorina, ce-i cu tine aici? îîntrebaă d-ra Zamfirescu, îîmbraă ţişaî nd-o.
― Daă -mi voie saă -ţi prezint...
Caă pitanul Manuilaă şi Stamate se îînclinaraă , corecţi, politicoşi. D-na
Zamfirescu îîi caî ntaă ri din ochi. IÎncepea saă -nţeleagaă ; vor s-o maă rite pe
Dorina, vor saă -l ameţeascaă pe aă sta... Stamate, fireşte, pe el au pus
ochii. E destul de bleg, o saă -l lege repede la gard...
― Venim din paă dure, laă muri d-ra Zamfirescu. Vai! dacaă -ai şti ce
minune!...
IÎnchise aproape ochii, extatic.
― Şi noi tot acolo mergem, spuse Liza, oarecum plictisitaă caă
Zamfireştii fuseseraă îînaintea lor îîn paă dure. Avea impresia acum caă
Zamfireştii le furaseraă un bun al lor, caă paă durea va fi mai puţin
frumoasaă vaă zutaă dupaă alţii. O plictiseau exclamaţiile şi explicaţiile
d-rei Zamfirescu. IÎncercaă s-o îîntrerupaă .
― Trebuie saă ne graă bim, copii, spuse Liza, îîntorcaî ndu-se caă tre
Vladimir şi ceilalţi. Paî naă raă sare luna, o saă orbecaă im îîn îîntunerec...
― S-o luaţi pe drumul cel mare, de la mijloc, se graă bi saă -i sfaă tuiascaă
d-ra Zamfirescu. Altminteri vaă raă taă ciţi...
― Da, da, spuse Liza pornind. Ne vedem dupaă aceea, la maă naă stire...
Plecaă , alaă turi de soţii Solomon şi de Stamate. Caă pitanul, Dorina şi
cu Stere raă maseraă mai la urmaă . Ceilalţi, cu Andronic, paă şeau îîn voie,
discutaî nd.
― Saă ştiţi caă are saă -mi fie fricaă , spuse Riri, raî zaî nd. Saă nu maă
speriaţi.
― Eu nu faă gaă duiesc nimic, vorbi Andronic, prefaă caî ndu-se serios.
Nici n-are haz o paă dure, faă raă sperieturi...
 Dorina îîi auzi ultimele cuvinte şi zaî mbi visaă toare. Caă lca privind
mai mult îîn paă maî nt.
― Aici e de prietenul d-tale, vorbi Stere, adresaî ndu-se caă pitanului,
îîn codru, noaptea, saă -ţi zicaă un caî ntec...
― Da, ar fi frumos, îîncuviinţaă caă pitanul Manuilaă , absent. Dar cred
caă e greu pentru un oraă şean, adaă ugaă el.
― ...Am putea saă ne jucaă m de-a hoţii şi vardiştii, auzi din nou
Dorina glasul lui Andronic. Dacaă nu maă luaţi pe mine caă pitanul
vardiştilor, n-o saă prindeţi pe nimeni toataă noaptea...
Riri îîncepu saă raî daă ; Dorina continuaă saă zaî mbeascaă silit, îîncepea s-o
irite tovaă raă şia aceasta continuaă : Riri, Andronic, Vladimir.
― Ia seama, duduie!...
Glasul caă pitanului. Dorina caă lcase îîn neştire pe o cracaă uscataă .
Trosnetul o sperie mai puţin decaî t strigaă tul lui Manuilaă . Caî nd îîntoarse
capul, îîntaî lni ochii caă pitanului. Luceau prin îîntunerec ca ai unei pisici.
Dorina se cutremuraă .
― Te-ai zgaî riat? îîntrebaă el din nou, apucaî ndu-i braţul.
Avea acum o voce gravaă , caldaă . Şi gesturile lui erau mai moi,
maî ngaî ietoare.
― Ţi-ai rupt ciorapul, Dorina? îîntrebaă din urmaă Riri.
Alergaă saă vadaă ce s-a îîntaî mplat. Dupaă ea, îîn caî ţiva paşi mari, larg
despicaţi, ajunse şi Andronic.
― ...Nu veneam saă vaă d dacaă s-a rupt ciorapul, spuse el raî zaî nd.
Vreau saă vaă propun un joc... Şi d-ta, domnule caă pitan, ai saă ne
conduci, adaă ugaă el cu multaă intimitate, îîntorcaî ndu-se caă tre Manuilaă .
― Bucuros, dacaă primiţi şi oameni care au trecut de 30 de ani, spuse
caă pitanul.
― Iataă ce e, explicaă Andronic. Fiecare dintre noi pleacaă pe raî nd...
Dar avem nevoie de un ceas cu cadran fosforescent pentru asta, adaă ugaă
el.
― D-l Stamate are un ceas bun şi se vede perfect la îîntunerec, spuse
caă pitanul.
Se uitaă îînainte, spre grupul unde se afla prietenul, îîi zaă rea destul de
anevoie.
― Lasaă , caă maă duc eu saă -l aduc, se oferi Vladimir, şi porni îîn goanaă .
Soţii Solomon şi cu Stamate se rezemaseraă de trunchiul unui copac
caă zut.
― Ce frumoasaă noapte! exclamase Liza.
Se prefaă cuse puţin obositaă de drum; de fapt, aştepta saă se apropie
ceilalţi, îîn special Andronic. IÎncepuse s-o plictiseascaă taă cerea
tovaraă şilor ei. Stamate vorbea rar, controlaî ndu-şi fiecare cuvaî nt; parcaă
ar fi îîndraă gostit, reflectase d-na Solomon. Caî nd sosi Vladimir, îîn
goanaă , Stamate se ridicaă de pe trunchi.
― S-a îîntaî mplat ceva? îîntrebaă d-l Solomon.
― Nimic. M-a trimis d-l caă pitan la d-straă , se adresaă el lui Stamate,
vaă roagaă saă -i îîmprumutaţi ceasul... Vrem saă jucaă m un joc nou, adaă ugaă
el, ştergaî ndu-şi fruntea.
― Haidem şi noi, copii, spuse Liza, neliniştitaă brusc.
Porni mai repede decaî t s-ar fi cuvenit pe aleea care se distingea
anevoie îîn umbra suraă . Inima îîncepuse saă -i bataă mai puternic şi îîi
simţea baă taia îîn tot trupul. Parcaă se pregaă tea o îîntaî mplare gravaă , parcaă
aştepta saă afle ceva urgent şi îînsemnat acolo, îîn grupul unde se zaă rea
Andronic.
― L-am adus, exclamaă victorios Vladimir, îîntrecaî ndu-i pe toţi.
Andronic luaă ceasul şi-l daă du lui Stere.
― D-ta aştepţi, un minut, dar exact numai un minut, îîşi sfaî rşi el
explicaţia, şi apoi dai semnalul de plecare urmaă torului. Cine nu
se-ntoarce paî naă ce ajunge celaă lalt la pom, ştie ce-l aşteaptaă !...
Riri îîncepu saă raî daă .
― Dar mie mi-e fricaă saă alerg singuraă paî naă la pom, se plaî nse ea.
― Cui îîi e fricaă nu joacaă şi staă aici, laî ngaă arbitru, vorbi Andronic.
― Bine, atunci joc...
Soţii Solomon şi cu Liza nu îînţelegeau nimic.
― Ce e, frate? îîntrebaă d-na Solomon.
― Acum daţi gajurile, vorbi din nou Andronic faă raă saă raă spundaă la
îîntrebare. Le puneţi toţi îîntr-o paă laă rie...
Se uitaă repede la toţi baă rbaţii din grup. Nu avea paă laă rie decaî t Stere
şi caă pitanul Manuilaă , chipiu.
― O saă rugaă m pe d-l caă pitan saă ne îîmprumute chipiul, spuse el,
politicos.
Caă pitanul Manuilaă şi-l scoase şi i-l dete, zaî mbind.
― Mulţumesc. Acum cine vine cu mine saă îînsemnaă m pomul? îîntrebaă din nou
Andronic.
Dorina ar fi voit saă meargaă şi ea, dar Riri şi Vladimir îîi luaraă
îînainte.
― Dar explicaţi-ne şi nouaă cum e jocul aă sta nou! vorbi Liza,
enervataă .
― O saă -nţelegi numaidecaî t, spuse Dorina sfios. Ştii, e un fel de
cursaă prin paă dure... Dar nu trebuie saă -ţi fie fricaă şi iaraă şi trebuie saă nu
te îîmpiedici, saă cazi. Altminteri trece minutul...
 Raă maă sese cu ochii duşi dupaă grupul celor trei, plecaţi saă îînsemne
copacul.

Cel dintaî i, îîncepaî nd jocul, fugi Vladimir. Luase gajul Dorinei, o

batistaă legataă cu un şnur de maă rţişor. Alerga cu emoţie, faă caî nd salturi
mari, ferindu-se de buturugi. Zaă ri copacul de departe. Acolo, îîn
scorbura trunchiului, se aflau gajul lui şi bricheta lui Andronic.
Vladimir aprinse bricheta, schimbaă gajurile şi o luaă la goanaă îînapoi, pe
alt drum. Auzise semnalul lui Stere.
― Al doilea!...
Numai dacaă ar ţine aprinsaă bricheta paî naă ce ajunge Dorina, gaî ndi
Vladimir. IÎntoarse capul. Printre copaci se zaă rea bluza albaă a fetei.
― Vladimir! strigaă Dorina. Nu te depaă rta prea mult, caă mi-e fricaă !...
― Pierd gajul! se scuzaă Vladimir.
Dorina caă utaă copacul cu lumina aprinsaă . Nu se vedea nimic. Dacaă
a baă tut vaî ntul şi s-a stins?... Alergaă şi mai tare, cu palma straî nsaă pe
saî ni. Caî te secunde or fi trecut? Privea neliniştitaă îînaintea ei. „Nu
cumva am raă taă cit drumul?" Deodataă recunoscu copacul. Se vedea
bucata mare de haî rtie, pe care o pusese Andronic ca semn.
Apropiindu-se, Dorina zaă ri îîn scorburaă luminiţa tremuraă toare a
brichetei. O luaă îîn maî naă cu emoţie. O stinse, apoi o paă straă caî teva
secunde îîn palmaă , faă raă saă -şi dea seama ce face. Schimbaă repede
gajurile. Alerga acum Stamate; gajul lui era un toc rezervor. Se ţine
ataî t de uşor îîn maî naă caî nd fugi...
― Al treilea! auzi ea, departe, glasul lui Stere.
IÎi fu deodataă teamaă caă va îîntaî rzia şi porni la goanaă îînapoi. Parcaă se
faă cu acum şi mai îîntunerec. Trebuia saă ocoleascaă luminişul, ca saă
ajungaă la grup pe alt drum. Dar ea porni pe aceeaşi caă rare. Peste
caî teva clipe zaă ri îîn faţa ei o umbraă care alerga cu paşi mari; speriataă ,
îîi auzi raă suflarea. Stamate alerga cu baă rbia îîn piept, cu pumnii straî nşi.
Voia saă bataă un record.
― Aţi greşit drumul! strigaă el deodataă , caî nd se-ntaî lni cu Dorina pe
aceeaşi caă rare, aproape s-o prindaă îîn braţe.
― Mi-a fost fricaă !... ţipaă Dorina, faă raă saă -nceteze goana.
„Oare îînsemneazaă caă mi-am pierdut gajul dacaă maă îîntorc tot pe
aici?"... Gaî ndul acesta o turburaă . S-ar putea ca îînsuşi Andronic, care
alerga al cincilea...
 ― Pe aici se vine?! o îîntrebaă Stere caî nd ajunse.
Sta cu ceasul îîn maî naă , serios, aproape grav; fusese îîntr-adevaă r
maă gulit caă fusese ales arbitru. Numai el avea glasul ataî t de puternic şi
vorba ataî t de claraă , saă se audaă paî naă la luminiş...
― Mi-a fost fricaă pe dincolo, se scuzaă Dorina cu maî na pe inimaă . Saă
nu îîntaî lnesc vreun şarpe...
Cucoanele ţiparaă .
― Nu sunt şerpi pe aici, spuse Andronic sigur de sine. .
― Al patrulea, strigaă brusc Stere, care nu-şi luase ochii de pe
cadranul ceasului. Liza, fugi!
Liza porni aproape smucindu-se. De caî nd plecase Stamate şi fusese
anunţataă caă -i vine raî ndul, staă tea cu muşchii îîncordaţi, cu ochii pironiţi
îîn îîntunerec. Urmaă rise umbra lui Stamate cum se pierde printre
arbori,
îîi era puţin fricaă de noaptea care o aştepta, la caî ţiva paşi îînaintea ei,
s-o îînghitaă , s-o mistuie îîn singuraă tate. Mai ales caî nd auzise pe Dorina
vorbind de şerpi, simţise o adiere rece îînfioraî ndu-i spatele. Dar o
liniştiseraă cuvintele lui Andronic. Era doar numai un joc. Douaă minute,
singuraă îîn paă dure. Şi apoi, îîn urma ei venea Andronic...
Ajunse destul de repede la copacul cu semn alb. Schimbaă gajurile
apoi caă utaă bricheta. O gaă si stinsaă . Suflase probabil vaî ntul sau prostul
aă la de Stamate nu ştiuse s-o aprindaă bine. Se rezemaă de pom. IÎi baă tea
inima, dar nu de goanaă , îîncepuse saă -i fie frig deodataă . Ataî t de frig
îîncaî t, la raă stimpuri, îîi claă nţaă neau dinţii.
― Al cincilea! auzi ea glasul soţului, parcaă mai raă guşit.
Raă mase rezemataă de pom, îîncercaî nd saă -şi staă paî neascaă tremurul
trupului. E o prostie ce fac, e o prostie...
Andronic pornise cu paşii lui mari, saă ltaţi, ritmici, de atlet pasionat
de joc. Plecase urmaă rit de toţi ochii. Dorina şi cu Riri, mai ales, îîl
priviraă cu emoţie cum se depaă rteazaă , uşor şi zvelt, îîn îîntunerec. Dorina
îîntoarse apoi capul spre dreapta, saă vadaă dacaă se zaă reşte Liza. Aşteptaă
caî teva clipe, apoi privind din nou îînainte, scrutaî nd îîntunericul. Ce
Dumnezeu face de îîntaî rziazaă ataî t?... Riri îîşi mişca picioarele, nervoasaă .
Venea raî ndul ei acum. Caî nd Stere ridicaă maî na, pregaă tindu-se saă spunaă
„urmaă torul!" - Riri porni brusc.
― Liza! strigaă neraă bdaă toare Dorina. Te-ai raă taă cit?
― Ce-o fi faă caî nd fata aceea? îîntrebaă şi Stere, cu ochii pe cadran. Au
trecut de-atunci douaă minute şi aproape cincisprezece secunde. Nu
cumva s-a îîntaî mplat ceva cu ea, o fi alunecat?
― Liza-a-a! strigaă , haă uind, Vladimir. Ai pierdut!...
 Liza auzi strigaă tul dar nu se graă bi saă raă spundaă , saă -i linişteascaă . Era
enervataă , dezamaă gitaă ; aproape îîi venea saă plaî ngaă . Andronic nu se
araă tase nici surprins, nici bucuros, zaă rind-o rezemataă de pom. O
îîntrebase numai politicos:
― Aţi obosit, doamnaă ?
Ea îîngaî nase caî teva vorbe. Ar fi aşteptat saă i se îîntaî mple ceva, saă
audaă un cuvaî nt. Andronic se îîndreptase îînsaă spre scorburaă , schimbaă
gajurile, reaprinse bricheta, dupaă ce curaă ţaă îîn grabaă fitilul şi o
îîntrebase, la urmaă , indiferent:
― Vaă daţi ataî t de repede baă tutaă ? mai sunt numai vreo treizeci de
secunde...
Porni apoi, cu pasul lui despicat, spre marginea luminişului. Liza
simţi o copleşitoare umilinţaă , îîi venea, îîn acea clipaă , saă plaî ngaă , saă
insulte. Umbra lui Andronic se pierduse repede îîntre pomi. Ea continua
saă raă maî naă pe loc. Ar fi fost ridicolaă acum saă alerge dupaă el. Deşi i-ar
fi ataî t de ruşine saă dea ochii cu ea Riri...
Caî nd o zaă ri apropiindu-se, coti îîn spatele arborelui şi apucaă un alt
drum. Nu-i mai baă tea deloc inima. Un gol, o enervare stupidaă ...
― Liza-a-a! auzi ea din nou glasul lui Vladimir.
― Am gaă sit-o rezemataă de pom, explicaă Andronic, îîntorcaî ndu-se.
Am impresia caă a obosit prea repede.
IÎn clipa caî nd pornea caă pitanul Manuilaă , Liza apaă ru din dosul
copacilor.
― Ce-i, frate, cu tine? o îîntrebaă prieteneşte Stere.
― Am fugit prea repede, maă doare puţin capul, vorbi Liza.
I se paă ru caă Dorina o priveşte mirataă , baă nuitoare, şi asta o enervaă
şi mai mult. Paî naă la sfaî rşitul jocului raă mase izolataă de grup, fumaî nd
plictisitaă . Şi apoi, deodataă , glasul lui Andronic, care o faă cu din nou saă
tremure, neliniştind-o.
― Acum îîncepe partea a doua şi cea mai palpitantaă . Faă raă arbitru.
Toataă lumea aleargaă şi se ascunde. Singurul arbitru e ceasul...
Se apropie şi Liza de grup.
― Are toataă lumea gajurile îîn maî naă ? îîntrebaă îîncaă o dataă Andronic.
― Saă alerg şi eu? îîl îîntrerupse Stere. Are saă fie cam greu...
― Nu e nevoie saă alergi prea mult, îîl linişti Andronic. Paî naă te
ascunzi... Apoi, caă tre ceilalţi, ca şi cum le-ar fi reamintit o lecţie:
Fiecare se reîîntoarce îînainte de un sfert de ceas, cel puţin o dataă aici
şi ia primul gaj care îîi cade îîn maî naă . Dar pe cuvaî nt de onoare,
se-nţelege...
― Cum şi saă las ceasul aici? îîntrebaă caă pitanul Manuilaă .
 ― Nu suntem decaî t noi, vorbi din nou Andronic.
― Dar de ce e nevoie de ceas? îîntrebaă d-l Solomon.
― Aici e tot misterul jocului, raî se Andronic. Controlul, arbitrul...
Nu îînţelegea nimeni ce se va îîntaî mpla, ce urmeazaă şi asta îîi faă cea
neraă bdaă tori, curioşi. Priveau îîn toate paă rţile, ca şi cum şi-ar fi caă utat
de pe acum caă rarea prin paă dure şi locul unde saă se ascundaă . Noaptea
era deplinaă , îînspre lac, cerul era puţin alburiu; deasupra, prin desişul
ramurilor, se zaă reau caî teva stele. O mare taă cere se îîntindea de jur
îîmprejur, faă raă ca nimeni saă o bage îîn seamaă , faă raă saă îînspaă imaî nte pe
nimeni.
― ...Şi trebuie saă fugiţi caî te unul singur, îîn caî t mai multe direcţii,
adaă ugaă Andronic. Dar nu cumva saă plecaţi cu toţii la maă naă stire şi saă
maă laă sati singur aici...
― Dar d-ta unde raă maî i? îîl îîntrebaă caă pitanul Manuilaă .
― Eu plec la urmaă , spuse Andronic.
Stamate caă utaă ochii prietenului, parcaă ar fi vrut saă -l îîntrebe ceva.
― Cine a pierdut gajul pleacaă îîntaî i, spuse Andronic.
Liza tresaă ri. Ieşi din raî nd zaî mbind şi, vaă zaî nd caă toţi îîi fac semn cu
maî na, porni îîn fugaă .
― Saă nu alergi prea tare, caă iar ţi se face raă u! îîi strigaă Stere din
urmaă .
Liza nu-i raă spunse.

VI

La urmaă raă maseraă numai caă pitanul Manuilaă şi cu Andronic. Se

auzeau îîncaă paşii greoi, prudenţi ai lui Stere. La raă stimpuri, raî sete de
fataă , strigaă te. Era Vladimir, care haă uia mereu, şi Riri cu d-na Solomon,
care se îînţeleseraă saă stea îîmpreunaă pe aproape.
― E raî ndul d-voastraă , domnule caă pitan! îîi aminti zaî mbind Andronic.
― Dar dacaă le-am face o farsaă şi ne-am ascunde pe aici, faă raă saă
plecaă m? propuse Manuilaă .
― S-ar strica jocul. De-abia acum îîncepe partea frumoasaă ,
necunoscutaă ...
― Nu-mi poţi spune şi mie? se rugaă caă pitanul.
Andronic îîncepu saă raî daă şi-şi rezemaă o clipaă maî na de umaă rul lui
Manuilaă . Fu o saî getare scurtaă , nervoasaă şi caă pitanul tresaă ri.
― Parcaă eu ştiu ce are saă se-ntaî mple? vorbi Andronic. Jocul de-abia
acum e frumos, caî nd nu-l ştie îîncaă nimeni.
 ― Parol, vorbiţi serios? îîntrebaă mirat caă pitanul. Dar atunci de ce laşi
ceasul aici?...
― IÎn nici un caz ca saă -l fure cineva, raă spunse îîn treacaă t Andronic.
Prea am fi naivi, saă colaboraă m o duzinaă de oameni îîn toataă firea la
inventarea unui joc nou, numai ca saă poataă cineva fura un ceas cu
cadran fosforescent!...
Caă pitanul se îîmbujoraă , dar nu plecaă privirile. Continua saă se uite
fix, drept îîn ochii lui Andronic. Taî naă rul nu paă rea deloc îîncurcat de
luminile scrutaă toare ale lui Manuilaă .
― Atunci? îîntrebaă acesta îîncaă o dataă .
― Ei, parcaă e aşa de greu de ghicit! exclamaă Andronic. Ca saă ştim
cum trece timpul!...
IÎncepu din nou saă raî daă şi faă cu semn lui Manuilaă caă trebuie saă plece,
saă se ascundaă .
― Eu raă maî n la urmaă de tot, spuse Andronic.
Caă pitanul claă tinaă neîîncrezaă tor din cap şi porni cu paşi mari, la
îîntaî mplare. Andronic îîl laă saă saă se depaă rteze, urmaă rindu-i umbra paî naă
ce se pierdu bine îîn îîntuneric. Apoi îîncepu saă raî daă .
― IÎn sfaî rşit, am scaă pat! şopti el printre dinţi.
Se aplecaă , luaă ceasul şi privi cadranul fosforescent: nouaă şi cinci
minute.
― IÎi las saă se joace paî naă la zece, adaă ugaă Andronic pentru sine, tot
ataî t de amuzat. Pe urmaă copiii cuminţi maă naî ncaă frumos şi se pregaă tesc
de culcare...
Aşezaă ceasul la locul ştiut, pe trunchi şi porni cu paşi repezi îîn
direcţia lacului. Ieşi curaî nd din paă dure. Se uitaă îîn dreapta şi îîn staî nga,
saă se convingaă caă nu 1-a vaă zut nimeni. De altfel, el baă nuia caă toţi s-au
ascuns spre miezul paă durii. De acolo se auzeau mereu raî sete, ţipete
speriate, crengi rupte sub picioare. Andronic ajunse pe malul lacului
şi caă utaă cu ochii o ascunzaă toare. Se îîndreptaă caă tre o caă piţaă de faî n
proaspaă t cosit şi se lungi faă raă grijaă , cu palmele adunate sub cap. Ochii
îîntaî lniraă deodataă tot cerul îînaă lţat deasupraă -i şi paî lpaî iraă îînecaţi îîn
îîntunerec. De departe, stinse, ajungeau paî naă la el zvonurile glasurilor
din paă dure.
― Numai de nu s-ar speria de frica lor, şopti îîncet Andronic,
zaî mbind.
Liza, care alergase cea dintaî i şi ajunsese cel mai departe, se opri
brusc, cu ochii ţintaă îînainte. I se paă ruse caă vede o umbraă mişcaî ndu-se
atent, paî ndindu-i parcaă apropierea; i se paă ruse, îîn acea clipaă , caă aude
o raă suflare îînţepenitaă , ca dintr-un gaî tlej de fiaraă , îîi fu fricaă şi raă mase
pironitaă locului, neîîndraă znind saă priveascaă decaî t îînainte. Umbra se
mişca îîncet, prudent, temaî ndu-se saă facaă zgomot.
Liza ar fi raă mas multaă vreme cu ochii pironiţi, cu raă suflarea sfaî rşitaă ,
dacaă n-ar fi auzit, pe neaşteptate, un glas venind din dreapta.
― Cine e acolo?
Recunoscu pe Stamate, apropiindu-se şi el cu oarecare teamaă , cu
braţele îîncordate.
― Sst! Nu face zgomot! îîi şopti Liza. Nu ţi se pare caă e ceva
îînaintea noastraă ?...
Stamate privi cu atenţie.
― Nu vaă d nimic...
Poate baă tea vaî ntul, ataî t. Era foarte aproape de Liza acum, îîi simţea
parcaă raă suflarea, de-a dreptul îîn trupul lui. Şi nici nu mai era ataî t de
intimidat acum de prezenţa femeii.
― Nu e nimic, adaă ugaă el, liniştind-o.
IÎntr-adevaă r, parcaă umbra amuţise brusc; nici o mişcare, nici un
zvon. Doar vaî ntul - lin, pe deasupra ramurilor.
― Ce fac ceilalţi? îîntrebaă deodataă Liza, aprinsaă . Ai zaă rit pe cineva?
― Doar pe duduia Riri, vorbi Stamate, apropiindu-se şi mai mult de
Liza. Era singuraă ...
― Dacaă ai laă sat-o d-ta singuraă ... spuse Liza insinuantaă .
― ...N-o caă utam pe ea, îîndraă zni Stamate, apucaî ndu-i braţul.
Liza nu şi-l retrase. O amuza şi o flata îîn acelaşi timp pasiunea
aceasta bruscaă , pe care izbutise s-o aprindaă îîn inima taciturnului inginer, îîşi
daă dea seama caă se poate juca faă raă teamaă cu el. Era prea timid, prea
cuviincios.
― ...Ce-o fi faă caî nd Andronic? îîntrebaă ea deodataă , ca saă rupaă taă cerea.
Mi se pare un tip foarte suspect, adaă ugaă repede. D-ta îînţelegi ceva din
jocul aă sta?
― Nimic, se graă bi saă raă spundaă , galant, Stamate. Dar îîmi place cu
ataî t mai mult... Altminteri n-aş fi fost niciodataă singur cu d-ta...
Simţea cum îîi zvaî cneşte inima, îîi ţinea braţul foarte aproape de
pieptul lui. Liza îîncepu saă raî daă .
― Dar acum, cel puţin eşti sigur caă suntem cu adevaă rat singuri?!
spuse ea, privindu-l îîn ochi.
Stamate tresaă ri. Maă îîncurajeazaă . O prinse îîn braţe şi îîncercaă s-o
saă rute. Liza se smuci faă raă greutate, raî zaî nd.
― A! Aşa nu! spuse ea fugind.
― Dar d-ta ai fost singura care a pierdut. E joc de gajuri...
Liza o luaă la goanaă prin paă dure. Nu-i mai era teamaă , acum,
ştiindu-se urmaă ritaă de Stamate.
Dar se simţea îîntineritaă , liberaă şi asta îîi maă rea bucuria fugii.
― ...Saă ştii caă am saă maă îîmpiedec şi am saă cad din vina d-tale, ţipaă
ea auzind raă suflarea baă rbatului din spate.
Stamate o prinse din nou îîn braţe; de astaă dataă n-o mai laă saă saă
scape. Nici Liza nu se mai zbaă tea.
― N-a fost vorba caă ne jucaă m gajuri? şopti Stamate.
IÎncercaă s-o saă rute. Liza se feri, raî zaî nd. Nici nu voia, nici nu izbutea
s-o supere îîndraă zneala taî naă rului.
― Dacaă ne vede cineva? şopti ea tainic.
― Tocmai de aceea, faă raă zgomot! îîi spuse, aproape de ureche,
Stamate, atingaî ndu-i paă rul cu buzele.
Femeia se îînfiora. El simţi saî nul zbaă taî ndu-se şi o paă straă mai straî nsaă
îîn braţe.
― Cine e? se auzi deodataă glasul lui Vladimir.
Perechea raă mase neclintitaă . Liza voise saă raî daă , dar îîşi îînfundaă faţa
la pieptul baă rbatului.
― Sst! spuse Stamate, tot ataî t de aproape de ureche. Saă -i facem o
farsaă ...
― Cine e? îîntrebaă a doua oaraă , nervos, Vladimir.
Auzise glasuri îînfundate, raî sete, foşnete - şi totul ajunsese paî naă la
urechile lui vraă jite, îîntr-un mister erotic, exasperant şi senzual. Simţise
straă baă taî ndu-l prin tot trupul o caă lduraă ciudataă , turbure, ca o beţie
bruscaă şi istovitoare. Alaă turi de el, poate la caî ţiva paşi numai, îînapoia
unuia din arborii aceştia îînalţi şi îîngaî nduraţi, se îîntaî mpla ceva
necunoscut şi neîîngaă duit. Dar cine ar putea fi oare?... Vladimir faă cu
caî ţiva paşi. Zaă ri, îînsaă îîn cealaltaă direcţie, o umbraă care-i faă cea semn
cu amaî ndouaă braţele ridicate. Alergaă spre ea, prudent, ferindu-se saă
calce vreo ramuraă uscataă .
― Tu ai vaă zut pe cineva paî naă acum? îîl îîntrebaă d-na Solomon,
apucaî ndu-i braţul.
Vladimir simţi dupaă caă ldura maî inii femeii caă s-a îîntaî mplat ceva cu
soţia vaă rului Solomon. Era îînfrigurataă , ochii îîi sticleau, vocea îîi era
îîngroşataă .
― Ştii ce fricaă mi-a fost paî naă te-am zaă rit!... i se plaî nse ea
alintaî ndu-se. Am stat singuraă aici de caî nd m-am raă taă cit...
IÎl cuprindea, cu îîncetul, acelaşi tremur şi pe Vladimir.
― Dar cum de te-ai putut raă taă ci? o îîntrebaă el, mai mult ca saă spunaă
ceva decaî t ca saă primeascaă un raă spuns.
Caă ci taă cerea îîl îîngrozea, taă cerea aceea îîn care nu auzea decaî t baă taă ile
inimii sale şi raă suflarea îînfierbaî ntataă a verişoarei.
― Mi s-a paă rut caă maă urmaă reşte cineva, vorbi d-na Solomon. Ţie nu
ţi-e fricaă ?
― Nu, spuse liniştit Vladimir. Dar nu îînţeleg nimic din jocul acesta.
Nici nu ştiu caî te minute au trecut de caî nd am plecat...
IÎntoarse capul spre d-na Solomon şi-i îîntaî lni ochii aprinşi. Roşi
brusc.
― Dacaă am merge saă vedem caî t e ceasul? îîntrebaă el la îîntaî mplare,
ca saă -şi ascundaă neliniştea.
― N-are nici un haz, şopti d-na Solomon. Haide mai bine saă
prindem pe careva îîn flagrant delict de amor, saă le facem o farsaă ...
Porniraă amaî ndoi, straî nşi unul îîn altul, caă utaî nd caă rarea. Vladimir se
temea saă treacaă pe laî ngaă grupul acela de arbori de unde auzise, cu
puţine clipe îîn urmaă , şoapte şi raî sete îînfundate. Se temea şi totuşi locul
îîl atraă gea ca un colţ vraă jit.
Verişoara îîi ataî rna tot mai greu de braţ.
― Liza! se auzi, departe, glasul lui Stere.
D-na Solomon îîncepu saă raî daă .
― Fiecare îîşi cautaă nevasta! vorbi ea tare. Poate aă sta e chiar jocul...
Liza, auzind paşi, se zbaă tu îîn braţele lui Stamate.
― Daă -mi drumul! şopti ea.
D-na Solomon se opri brusc, parcaă vraă jita şi ea de acelaşi farmec
care-l neliniştise pe Vladimir.
― Cineva e aici, spuse ea îîncet. Hai saă -i prindem...
Amaî ndoi se apropiaraă de copac. Liza le ieşi deodataă îînainte.
― E un faun prin paă durea asta! exclamaă ea, îîncercaî nd saă -şi ascundaă
emoţia.
― Saă speraă m caă nu e numai unul, raî se d-na Solomon.
Ar fi vrut saă apuce din nou braţul lui Vladimir, dar el raă maă sese cu
ochii pironiţi îîn colţul de unde izbucnise Liza. Cine o fi fost acolo? Şi
ce s-a îîntaî mplat îîn îîntunerecul acela des, la adaă post?... îîi era ruşine de
gaî ndurile lui, îîi era îîn acelaşi timp ciudaă pe trupul lui, exasperat de
timiditate. Ar fi vrut saă fugaă . Parcaă îîntreaga paă dure respira acum
omeneşte, cald, carnal. Parcaă naă vaă leau din toate paă rţile aburi de trup
dezvelit şi îîn toate boschetele respirau perechi îînlaă nţuite.
― Dar tu ce faă ceai, Vladimir? îîl îîntrebaă deodataă Liza. Tu strigai
adineauri pe aici? îîl îîntrebaă ea din nou, zaî mbind.
― Parcaă n-ai ştiut... raă spunse umilit, posomoraî ndu-se, Vladimir. Ca
şi cum astaă zi îîmi auzi pentru prima oaraă glasul...
D-na Solomon îîncepu saă raî daă şi îîl atrase mai aproape de ea.
 ― Lasaă -mi baă iatul îîn pace, nu mi-l necaă ji! spuse ea protectoare.
Lui Vladimir îîi fu silaă de el. Trebuia saă schimbe vorba, saă scape.
― Unde-or fi ceilalţi? îîntrebaă el şi apoi îîşi desprinse repede braţul
îînlaă nţuit de d-na Solomon, duse amaî ndouaă palmele la guraă şi îîncepu
saă haă uie.
Parcaă îîl descaă tuşa urletul acela prelung şi Vladimir îîşi simţi orgoliul
restabilit; i se paă ru caă paă durea îîntreagaă a clocotit şi a raă sunat la
strigaă tul lui.
― Vla-a-a-d! îîi raă spunse, chiuind, un glas de fataă . Unde v-aţi
ascuns?
― Haide s-o speriem! propuse Liza.
― E Riri, vorbi Vladimir. Dac-o speriem, ţipaă şi ne facem de raî s...
IÎntr-adevaă r, dinspre luminiş se zaă rea apropiindu-se o umbraă , caă lcaî nd
cu teamaă .
― Saă nu maă speriaţi! ţipaă Riri. Ştiu unde sunteţi!...
IÎnainta totuşi cu multaă baă gare de seamaă . Din dosul oricaă rui arbore,
cineva ar putea saă ri pe neaşteptate, apucaî nd-o straî ns îîn braţe,
speriind-o...
― Am saă vaă spun ceva amuzant, adaă ugaă ea apropiindu-se... Dar saă
nu maă speriaţi...
Se opri, şi aşteptaă caî teva clipe, tremuraî nd.
Din îîntunerec îîi ieşi îînainte Vladimir.
― Unde-ai fost? o îîntrebaă el ca s-o linişteascaă .
― M-am dus saă vaă d caî t e ceasul şi m-am raă taă cit. Cine mai e acolo?
îîntrebaă Riri repede, cercetaî nd îîntunerecul.
― Liza şi cu Aglo, spuse Vladimir plictisit. Ai mai vaă zut pe cineva?
Riri îîncepu saă raî daă .
― Am trecut pe la ceas, şopti ea. Saă vezi, Stere şi cu Jorj sunt acolo,
foarte liniştiţi, tolaă niţi pe iarbaă ...
Din dosul arborelui veni Liza, curioasaă .
― Dar pe Andronic 1-a zaă rit cineva? îîntrebaă ea.
― Pe el nu 1-am vaă zut... Saă ştii caă ne pregaă teşte ceva... Dar mai am
un secret, adaă ugaă Riri, coboraî nd din nou glasul. Dorina şi cu caă pitanul
se plimbaă ca doi amorezaţi...
D-na Solomon se apropie şi ea.
― I-ai vaă zut tu? Era caă pitanul sau Andronic? îîntrebaă Liza.
Riri protestaă . Era chiar Manuilaă , pas îîn pas cu Dorina, vorbind
amaî ndoi îîncet; nu i-a putut auzi ce vorbesc, dar Dorina ridica mereu
capul îîn sus, îîncercaî nd parcaă saă straă bataă desişul, saă îîntaî lneascaă bolta
cerului.
 „Erau numai ei singuri? îîşi repeta îîntrebarea Liza. Nu cumva era şi
Andronic ascuns pe acolo?"
Riri daă du din nou laă muriri. Se surprinse vorbind aprinsaă , parcaă ar
fi îîncercat saă -l apere pe Andronic de o vinaă neîîntemeiata, şi roşi.
― Ce-or fi vorbind îîndraă gostiţii? se miraă , zaî mbind, Vladimir. Saă -i
spunem lui Jorj, ca saă se bucure...
Caă pitanul Manuilaă îîntaî lnise pe Dorina din îîntaî mplare, faă raă s-o
caute. Plecase cel din urmaă şi se îîndreptase, dupaă o scurtaă şovaă ialaă ,
spre luminiş. Cum mergea, cu capul plecat, pe gaî nduri, îîl cuprinse
deodataă o mare silaă de slaă biciunea lui; saă asculte el, om îîn toataă firea,
de porunca unui copilandru. Şi dacaă , cel puţin, n-ar fi ceva necurat la
mijloc.
I se paă reau ciudate multe lucruri îîn acest Andronic. Dar ceea ce îîl
plictisea îîndeosebi era caă apariţia lui zgomotoasaă şi febrilaă , imaginaţia
lui de taî naă r obişnuit saă -şi piardaă vremea cu sportul, visul şi femeile, le
stricase, lor, tuturora, plaă cerea de-a amuţi naivi îîn taina nocturnaă a
paă durii. Aceastaă mare paă dure adormitaă nu-l mai emoţiona acum pe
Manuilaă . Parcaă ar fi fost o graă dinaă publicaă , unde se joacaă adolescenţii
şi copiii... Imaginaţia lui Andronic neutralizase misterul şi umbrele
arborilor i se paă reau acum, caă pitanului, doar bune de faă cut dragoste sau
de dormit.
Se gaî ndea saă se îîntoarcaă la locul de pornire, caî nd zaă ri, foarte
aproape de el, pe Dorina. O ghicise dupaă bluza îînfloritaă , dupaă maî inile
ei lungi, neliniştite.
― D-ta eşti, domnule caă pitan? îîl îîntrebaă fata.
― Din îîntaî mplare, eu, raă spunse Manuilaă . Aşteptaţi pe cineva?
Dorina, îîntr-adevaă r, parcaă staă tea la paî ndaă , îîşi alesese un loc de unde
se putea vedea îîn mai multe direcţii, printre trunchiurile arborilor, ea
raă maî naî nd aproape nevaă zutaă . Caî nd o îîntrebase caă pitanul, Dorina se
apaă raă cu prea multaă insistenţaă . Manuilaă îînţelesese şi saî ngele îîi izbucni
brusc îîn obraji. Ciuda lui îîmpotriva lui Andronic îîncepu saă creascaă . Şi,
îîn acelaşi timp, orgoliul jignit îîl faă cu saă dispreţuiascaă puţin pe aceastaă
fataă proastaă , care crede ataî t de uşor caă -l poate paă caă li cu primul venit.
― Nu prea îînţeleg ce fel de joc e aă sta, spuse Manuilaă , observaî nd caă
Dorina tace îîncurcataă . Am impresia caă Andronic are saă fure ceva şi are
s-o şteargaă ... Ce e mai frumos e caă ataî ţia oameni îîn toataă firea s-au
laă sat paă caă liţi de el, adaă ugaă el repede, vaă zaî nd caă Dorina vrea saă
protesteze.
― Nu cred caă domnul Andronic saă fie chiar un escroc de raî nd, spuse
Dorina, staă paî nindu-se.
 Caă pitanul îîncepu saă raî daă şi se apropie mai mult de fataă . I se paă rea
acum caă nu are îîn faţa lui pe o eventualaă logodnicaă , o domnişoaraă
binecrescutaă , pe care trebuie s-o respecte, ci una din acele fete,
nenumaă rate, îîntaî lnite îîn viaţa lui de holtei, îîi apucaă braţul şi o trase
uşor spre el.
― Lasaă -l , domnişoaraă , caă nu meritaă saă fie apaă rat de o fataă ataî t de
draă guţaă ca d-ta...
Dorina raă mase surprinsaă , îîmpietritaă de brusca schimbare a
caă pitanului. „Ce fel de om e aă sta, care îîndraă zneşte aşa de mult şi cu
ataî ta vulgaritate?..."
IÎi era teamaă saă strige. Caă pitanul nu-i spusese îîncaă nici o obraă znicie
şi gestul lui nu ar fi fost prea grav dacaă n-ar fi fost ataî t de brusc...
― Haide mai bine saă ne plimbaă m, vorbi din nou Manuilaă .
Dorina şovaă i, dar caă pitanul o trase îîncet dupaă el.
― Procedaţi destul de ciudat, domnule caă pitan, îîndraă zni saă spunaă
Dorina.
― IÎnchipuiţi-vaă caă jucaă m gajuri, domnişoaraă , raî se Manuilaă . Se
supaă raă cineva de gajuri?!... Şi se nemereşte uneori saă -ţi cadaă tocmai
cavalerul care nu-ţi place...
Sublinie ataî t de evident cuvintele, îîncaî t Dorina se simţi datoare saă
se scuze.
― N-am vrut saă spun asta. Dar îîţi maă rturisesc caă m-a speriat puţin
glasul d-tale...
― Poate din cauza ecoului... Nu-i aşa caă nici nu ţi se pare caă ne
aflaă m îîntr-o paă dure? îîntrebaă dupaă o pauzaă caă pitanul, ocolind cu ochii
caî t putu cuprinde.
Dorina privi şi ea, deasupra, spre cer. îîntr-adevaă r, era ataî ta linişte,
ataî ta siguranţaă ...
― Parcaă am fi îîn Cişmigiu, adaă ugaă Manuilaă .
― Nu, mai degrabaă la Sinaia, îîn parc, dincolo de maă naă stire, precizaă
Dorina zaî mbind.
― E trist, nu e aşa?... Caî nd te gaî ndeşti caă am fi putut intra îîn paă dure
cu teamaă şi am fi putut spune poveşti cu draci şi strigoi...
― Nu, nu! zaă u caă mi-e fricaă ! exclamaă Dorina alintaî ndu-se.
― Tot oi fi eu bun la ceva, nu-ţi fie teamaă ... Oricum, am fi petrecut
mult mai bine dacaă nu îîntaî lneam pe taî naă rul acela...
Dorina se posomorîî iar. O enerva insistenţa lui Manuilaă . „Cine ştie
ce poate crede de mine baă daă ranul aă sta"... De fapt, Dorina, zaă rindu-l,
naă daă jduise o clipaă caă e Andronic. Ar fi fost amuzant saă se îîntaî lneascaă
cu Andronic singuraă . Poate, cine ştie... îîntoarse şi acum capul. Deşi i
se paă ruse caă o urmaă reşte cineva, nu era nimeni. Se depaă rtaraă mult de
restul grupului.
― D-ta ce crezi caă fac ceilalţi? îîntrebaă Dorina ca saă schimbe vorba.
― Ce facem şi noi; vorbesc despre dragoste... spuse caă pitanul cu o
vulgaritate voitaă .
Dorina tresaă ri, neliniştitaă . Dacaă se apucaă acum şi-mi face o
declaraţie? Ar fi ridicol... Şi totuşi, s-ar putea ca omul acesta, îîntr-o
zi... Şi maă car dacaă ar fi un prost, ca Stere, pe care saă -l poataă
dispreţui...
― ...Eu, cel puţin, despre asta vreau saă vorbesc cu d-ta, reluaă
caă pitanul. Dar serios... Nu ştiu ce-or face ceilalţi; eu îînsaă vreau saă te
îîntreb serios, prieteneşte, dacaă -mi dai voie, se-nţelege...
― Vai de mine! se graă bi saă -l îîncuviinţeze Dorina, liniştitaă .
― Vreau saă te îîntreb, d-ta ce crezi: lucrurile astea, dragostea asta
este aşa, o îîntaî mplare, o flacaă raă care se aprinde brusc, cum se spune,
sau este ceva care creşte anevoie, dupaă caî ţiva ani de convieţuire şi de
prietenie... Paă rerea d-tale, fireşte, maă intereseazaă ...
― Vezi, eu maă pricep mai puţin îîn paă reri personale, glumi Dorina.
Dar poate caă ţi-aş putea spune despre lucrul aă sta din alt punct de
vedere... Poate ca la ceva necunoscut îîncaă , la care m-am gaî ndit, fireşte,
şi eu, ca la un ideal.
IÎncepu saă vorbeascaă mult, cu aprindere. Dar îîşi dete deodataă seama
caă nu se mai gaî ndeşte la ce spune, caă vorbeşte aproape îîn neştire, cu
alte amintiri îîn minte, aproape obsedataă de o sclipire de ochi turburi...
Se opri şi privi din nou cerul, ca saă se reculeagaă .
„Se gaî ndeşte la celaă lalt, îînţelese maî hnit Manuilaă ."
IÎi simţea cu ataî ta precizie prezenţa, îîncaî t o exasperataă umbraă de
gelozie îîi îîmbujoraă obrajii, îîi îînaă buşi raă suflarea.
― Da, îînţeleg, spuse el, controlaî ndu-se.
― ...Nu e aşa? sunt lucruri ataî t de greu de definit... se scuzaă Dorina.
Continuau saă meargaă alaă turi. Tot la el, mereu la el îîi era gaî ndul,
îînţelegea caă pitanul.
― Dar caî t o fi ceasul?! îîntrebaă deodataă Dorina, ca şi cum şi-ar fi
amintit ceva urgent de faă cut. Dacaă ne-am îîntoarce?...

VII

Trecuse ceasul zece şi familia Zamfirescu îîncepea saă -şi piardaă

raă bdarea. Raă maă seseraă cu toţii îîn curte, aşezaţi pe bancaă , îîn faţa
arhondaă riei.
 ― Saă ştiţi caă e tot aşa cum v-am spus eu, vorbi d-na Zamfirescu.
Vor saă scape de Dorina...
Domnişoara Zamfirescu, umilitaă de îîntorsaă tura pe care o lua
conversaţia, se ridicaă de pe bancaă şi se îîndreptaă spre lac.
― Maă duc saă vaă d dacaă nu vin, spuse ea.
― ...Şi eu baă nuiesc cine a aranjat lucrurile, continuaă d-na
Zamfirescu. Astea s-au faă cut la Bucureşti, îîn tainaă , faă raă saă ştim noi
nimic... Ca şi cum le-ar fi fost fricaă saă nu le furaă m ginerele...
IÎncercaă saă raî daă , dar nu-şi putea staă paî ni enervarea. Cel puţin dacaă
s-ar îîntoarce mai curaî nd Liza, saă afle ceva de la ea...
― Ţie ţi-e foame? îîntrebaă d-l Zamfirescu. Dacaă nu i-am mai aştepta
şi ne-am aşeza la masaă ?...
D-na Zamfirescu prinse prilejul de a-şi raă bufni enervarea.
― Ce Dumnezeu, frate, caă doar am stat la masaă paî naă la patru! Şi ai
maî ncat, slavaă Domnului...
D-l Zamfirescu se îîntoarse brusc caă tre nevastaă -sa, gata de ceartaă .
Dar chiar îîn acea clipaă d-ra Zamfirescu alergaă spre ei, faă caî ndu-le semn
cu maî na.
― S-au îîntors, exclamaă ea veselaă . Le-am auzit glasurile, laî ngaă lac..
Ce companie simpaticaă au!...
Regreta acum caă nu s-a îîntors şi ea cu ei îîn paă dure. Poate au jucat
jocuri de societate sau au faă cut coruri. Dacaă au raă mas ataî t...
― Bine caă s-au îîntors, vorbi d-l Zamfirescu îînviorat. Sper caă n-o saă
v-apucaţi îîndataă dupaă masaă la joc de caă rţi...
D-na Zamfirescu, îîmbufnataă , se ridicaă de pe bancaă şi se apropie de
fiicaă -sa.
― Vezi, saă nu le spui caă i-am aşteptat pe ei la masaă , şopti. Saă nu
creadaă caă murim de dorul lor... Saă vedem mai îîntaî i dacaă ne invitaă ...
Glasurile se auzeau acum destul de limpede. Dar grupul paă rea caă
îînainteazaă îîncet, caă ci caî taă va vreme nu se zaă ri nimeni. Raî deau mereu.
D-na Zamfirescu îîşi pregaă tise şi ea zaî mbetul. Se îîntoarse din nou la
bancaă şi vorbea tare, silindu-se saă îînvioreze micul saă u grup. „Saă nu
creadaă caă ne-am plictisit, singuri aici, şi caă -i aşteptaă m pe ei ca saă ne
amuzaă m"...
― ...Şi caî nd iese luna, Horicaă ?! îîntrebaă ea draă gaă stos pe d-l
Zamfirescu.
― Pe la miezul nopţii, raă spunse baă rbatul, cu ochii pe cer.
― ...Pe mine nu m-aţi paă caă lit, se auzi glasul lui Stere, caă ci eu am
stat cu Jorj la adaă post, n-am baă tut paă durea ca voi...
― Ei, dar spuneţi dacaă n-a fost frumos?! îîntrebaă raî zaî nd Andronic.
 Era un raî s care nu te putea supaă ra. Tineresc, sincer, clocotind parcaă
de orgolioasaă virilitate. D-ra Zamfirescu îîncepu saă zaî mbeascaă , deşi
ceilalţi erau îîncaă la caî ţiva metri îîn faţa sa.
― ...Mai paă caă lit am fost eu, adaă ugaă Andronic, caă ci nu mi-a izbutit
planul...
― Dar de ce nu vrei saă ne spui ce plan aveai? îîntrebaă Liza.
― Nu pot, se scuzaă Andronic, pentru caă n-am renunţat îîncaă la el...
M-am raă taă cit puţin prin paă dure şi n-am ajuns la timp; asta a fost tot...
Altminteri, eraţi şi acum îîn paă dure...
― Mor de curiozitate! spuse Liza.
― Fiţi faă raă grijaă , doamnaă , o asiguraă Andronic. Jocul continuaă , chiar
faă raă ştirea noastraă ...
Grupurile se îîntaî lniraă şi d-na Solomon explicaă celorlalţi alergaă rile
prin paă dure.
― A fost sublim! exclamaă ea. Era ataî ta linişte şi un aer curat...
― Nu v-am spus eu? interveni d-ra Zamfirescu.
Vorbeau toţi deodataă , îînsufleţiţi. Chiar Stamate era acum mai
dezgheţat, îîndraă znind la raă stimpuri caî te o glumaă . Saă rutaă rile Lizei îîi
daă duseraă mult curaj.
― Saă ştiţi caă dupaă ce-o ieşi luna mai mergem o dataă îîn paă dure, spuse
el.
― Eu nu, se apaă raă Stere. Saă meargaă tineretul.
D-na Zamfirescu îîncepu saă raî daă zgomotos. Pe Stere se poate conta,
deci; şi, probabil, pe Solomon. Un pocher, dupaă masaă , izolaţi îîntr-o
odaie la arhondaric...
― Cine pregaă teşte masa? îîntrebaă d-l Solomon. S-au adus coşurile din
maşinaă ?
Riri, Liza şi d-na Solomon plecaraă saă aşeze masa.
D-ra Zamfirescu ar fi vrut, îîn cea dintaî i clipaă , saă le dea şi ea ajutor,
dar vaă zu caă Dorina raă maî ne. E mai bine atunci saă stea şi ea. Sunt ataî ţia
tineri - spun glume, raî d -, e mai bine aici...
― Cine vine cu mine îîn pivniţaă , saă cumpaă raă m vin? îîntrebaă din nou
d-l Solomon.
Aproape toţi baă rbaţii doreau saă vadaă pivniţele maă naă stirii, îîn special
Andronic şi Vladimir erau neraă bdaă tori.
― Dar saă ştiţi caă aducem vinul îîn caă ldare, îîi laă muri d-l Solomon,
maă gulit de atenţia pe care o deştepta fiecare dintre invitaţiile sale.
― IÎn oale şi îîn caă ldaă ri, preciza d-l Zamfirescu. Şi saă cereţi saă vaă dea
din cel rubiniu, caă e teribil... Are şi un taă maî ios, dar ţi se suie prea
repede la cap...
 ― E prea tare, interveni d-na Zamfirescu. Stericaă , noi de care avem
îîn maşinaă ?
― Tot din aă la.
― Paă i nici nu trebuie saă le amestecaă m, vorbi Stere. Saă nu uiţi îînsaă
saă ceri şi braî nzaă . Fac aă ştia o braî nzaă de te minunezi, nu altceva!
Grupul porni saă caute pe caă lugaă rul pivnicer. Mai zaă riseraă , caî nd
îîncepuseraă cu toţii saă vorbeascaă , umbre de caă lugaă ri prin faţa chiliilor,
ieşiţi saă vadaă de unde vin ataî tea glasuri, dar nu era pivnicerul; pe aă sta
îîl ştia d-l Solomon. E un caă lugaă r uscaă ţiv şi îînalt, cu o barbaă raraă ;
„roasaă de molii, adaă ugaă d-l Solomon, şi vorbeşte pe nas", îîncepu saă
vorbeascaă pe nas ca pivnicerul.
Stamate şi caă pitanul Manuilaă raî seraă .
― Dar unde e Andronic? îîntrebaă deodataă d-l Solomon, observaî nd caă
taî naă rul dispaă ruse.
― S-o fi dus saă -şi caute prietenii, spuse Vladimir.
― Aş! crezi d-ta caă e adevaă rataă povestea aia cu prietenii?! vorbi îîn
şoaptaă , ironic, caă pitanul.
― Sst! nu vorbi, ar putea saă ne audaă , interveni Stamate. Nu e frumos
saă -l baî rfim caî nd nu e de faţaă ...
― Asta spuneam şi eu, vorbi d-l Solomon. Mie mi se pare baă iat de
familie bunaă , dar paă cat caă e un zurbagiu, un exaltat, adaă ugaă el
îîncercaî nd saă -i îîmpace pe toţi.
Gaă siraă pe pivnicer şi ceruraă douaă zeci de kilograme de vin rubiniu.
Caă lugaă rul luaă douaă oale mari şi o caă ldare şi le araă taă drumul.
― Numai de 1-oţi putea bea pe tot, şopti el faă raă saă -şi îîntoarcaă
privirile.
Ajuns îîn faţa uşii de lemn baă tut cu fiare, pivnicerul se opri, caă utaă
cheia şi deschise îîncet, cu grijaă . Aprinse apoi o lumaî nare de cearaă şi
luaă caă ldarea îîn maî na staî ngaă . Oalele le laă saă îîn seama lui Vladimir.
― Saă nu caă lcaţi greşit, caă treptele sunt cam tocite, îîi povaă ţui el.
IÎnaintau cu atenţie şi cu oarecare emoţie. Bolta pivniţei era adaî ncaă
şi se laă rgea cu caî t paă trundeau îîn ea. Vladimir era îînviorat; de frigul şi
de umezeala de aici, de misterul acestor ziduri îînvechite, de jocul
umbrelor la flacaă ra lumaî naă rilor.
― Cine ştie caî te s-or fi îîntaî mplat pe aici, spuse el, ameţit.
― La asta maă gaî ndeam şi eu, adaă ugaă caă pitanul. Parcaă te apasaă
ceva... Şi acuma se adaă postesc aici doar butoaiele cu vin ale
maă naă stirii...
Stamate privea pereţii maă naă stirii, minunaî ndu-se.
― ...Saă ne dai, te rog, şi nişte braî nzaă bunaă , vorbi d-l Solomon.
 Caă lugaă rul daă du drumul vinului îîn oalaă . Clocotea raă spaî ndind un
miros îîmbaă lsaă mat şi tare. Lui Vladimir îîi raă maă seseraă ochii pironiţi
asupra îînvolburaă rii rubinii de la gura oalei. Vinul se revaă rsaă puţin pe
dinafaraă , risipindu-se îîn caă ldare.
― ...AĂ sta e cel mai bun vin din partea locului, vorbi Andronic.
Toţi tresaă riraă şi se îîntoarseraă speriaţi.
― Dar cum venişi, nenişorule, de nu te-am simţit nici unul? îîntrebaă
vesel d-l Solomon.
Andronic araă taă drumul pivniţei.
― Pe acolo, spuse el liniştit. V-am pierdut îîn curte şi am venit atunci
direct la pivniţaă . Nu e îîntaî ia dataă caî nd cobor aici, adaă ugaă el zaî mbind.
Caî te caă ldaă ri din vinul aă sta n-am baă ut eu paî naă acum...
Caă lugaă rul ridicaă ochii saă -i vadaă mai bine chipul. La umbra
lumaî naă rii toţi aveau feţele palide, cojite, cu umbre adaî nci.
― Aşa-i caă maă recunoşti, paă rinte? îîl îîntrebaă Andronic trecaî ndu-şi
maî na prin paă r.
― Vin mulţi domni pe la maă naă stire, vorbi caă lugaă rul coboraî nd
privirile. Nu-i prea ţin minte.
― Dar pe mine maă ştii, adaă ugaă Andronic mai îîncet, ca şi cum nu ar
fi vrut saă -l audaă decaî t caă lugaă rul.
Se îîntoarse brusc spre ceilalţi şi le araă taă cu maî na bolta.
― Eu cunosc toate zidurile astea, ca şi cum aş fi stat aici de la
îînceputul îînceputurilor... Caî teodataă mi se pare caă visez, ataî t de multe
lucruri îîmi aduc aminte. Cine mi le-o fi spus, cine mi le-o fi araă tat?...
Parcaă m-aş fi naă scut o dataă cu îînaă lţarea maă naă stirii...
D-l Solomon îîncepu saă raî daă . Ridicaă una din oalele pline şi o caî ntaă ri
îîn maî ini, mulţumit.
― Vorbeşti ca din caă rţi d-ta, spuse el lui Andronic. Ca îîn povestirile
acelea cu oameni care se îînchipuiesc caă au mai traă it o dataă , o altaă
viaţaă ...
― Nu, îîl îîntrerupse simplu Andronic. Mie nu mi se pare caă am mai
traă it o dataă , demult, o altaă viaţaă . Eu simt caă am traă it aici îîncontinuu,
de la îînceputul maă naă stirii...
― Paă i e mai mult de o sutaă de ani, vorbi caă lugaă rul faă raă o prea vie
mirare.
― E chiar mai mult decaî t socoteşte cuvioşia ta, îîl corectaă zaî mbind
Andronic.
Vladimir privea cu oarecare sfialaă chipul îîntunecat al lui Andronic.
Poate raă ceala pivniţei sau aburul vinului vaă rsat sau poate umbrele
ameţitoare pe care le risipea faî lfaî iala lumaî naă rii pe pereţi schimbaseraă
îîn ultimele clipe purtarea lui laă untricaă . I se paă rea caă Andronic raî njeşte
baă taî ndu-şi joc de toţi cu povestea lui. Parcaă îîi vedea ochii scaă paă raî ndu-i
de la unul la altul, cu faţa posomoraî taă , dar gata îîn orice clipaă saă
izbucneascaă îîn raî s. Cum de nu observaă ceilalţi caă Andronic glumeşte
sau viseazaă de-a binelea, ca un om îîmbaă tat cu altfel de vin?
― Plaă tim cinstit, boiereşte şi mergem, spuse d-l Solomon aşezaî nd
banii.
Caă pitanul Manuilaă amuţise şi el, aproape pierdut îîn îîntunerec. IÎl
îînvioraă Andronic, araă taî ndu-i din nou zidurile.
― ...Cred caă nimeni nu mai ştie astaă zi, spuse el, caă pe locul acesta
a pierit adevaă rata fataă a Moruzeştilor, fata lui de saî nge, iar nu cealaltaă ,
adoptataă dupaă a doua caă saă torie...
Caă lugaă rul ridicase ochii speriat şi-şi faă cu repede o cruce pititaă .
Andronic se prefaă cu caă nu-l vede şi continuaă , cu privirile aţintite
asupra lui Manuilaă .
― ...Nici eu nu ţi-aş putea spune de unde ştiu, dar aşa s-a îîntaî mplat.
Aici a murit ea, Arghira, „frumoasa din lapte", cum i se spunea pe
atunci, îîn batjocuraă ...
― De ce a murit? îîntrebaă Vladimir cu jumaă tate de glas.
― Fusese adusaă aici cu sila şi faă raă saă ştie baă traî nul... Unii au spus
chiar caă faă raă ştirea stareţului. Pe atunci nu prea intrau femeile îîn
maă naă stirile de caă lugaă ri. Au adus-o noaptea şi, dupaă cum nu prea se ştie
de ce a murit pe neaşteptate, tot aşa nu prea se ştie cum a murit. Voiau
saă scape de ea, caă ci se plaă nuia din acel an a doua caă saă torie a baă traî nului
şi cealaltaă fataă aştepta... Şi a murit Arghira, a treia noapte. Aici, pe
locul aă sta...
Andronic îîntoarse capul şi araă taă cu maî na de jur îîmprejur.
― O pomeniţi caî teodataă la slujbaă , paă rinte? îîntrebaă el brusc pe
caă lugaă r.
Pivnicerul scuturaă din cap. Auzea acum pentru îîntaî ia oaraă o
asemenea poveste şi i se paă rea mincinoasaă şi paă gaî neascaă . O fataă de
boier moartaă chiar îîn pivniţa maă naă stirii - i se paă rea de necrezut.
― Haide saă mergem, caă parcaă se face frig, spuse d-l Solomon.
Porniraă . Toţi îînfriguraţi şi de raă ceala bolţii şi de amintirea aceea
lugubraă pe care o evocase, pe neaşteptate, Andronic.
― Ce ţi-a venit saă ne sperii cu fata aceea? îîl îîntrebaă d-l Solomon o
dataă ajuns afaraă .
Andronic îîncepu saă raî daă .
― Aşa glumesc eu caî teodataă , ca saă -mi necaă jesc oamenii care-mi sunt
simpatici, spuse el cu alt glas. Dar nu e aşa caă e o poveste tristaă ?...
 Noaptea paă rea caldaă acum, dupaă raă coarea din pivniţaă . Se vedea o
bucataă bunaă de cer, cuprinsaă îîntre arbori şi chilii. Curtea paă rea
luminataă uşor de o luminaă ascunsaă undeva pe aproape.
― Ce splendoare! exclamaă d-l Solomon, privind îîn sus şi
minunaî ndu-se de ataî tea stele. Se oprise îîn mijlocul curţii, cu oala de
vin îîn maî naă . Andronic profitaă de prilej, se apropie de el şi-i şopti, saă
nu-l auzaă ceilalţi:
― Te rog, nu spune cucoanelor de povestea aia cu fata. Le strici
cheful...
D-l Solomon clipi şiret din ochi. Dar, parcaă dupaă o clipaă , privindu-l
adaî nc pe Andronic, nu mai era ataî t de pus pe glumaă . Aveau ochii lui
o straă lucire metalicaă , posomoraî taă , ameţitoare.
― Draă cos mai eşti! exclamaă el cu mare efort.
IÎntr-adevaă r, se simţise vlaă guit deodataă îîn apropierea taî naă rului, îîi
trecu atunci prin minte o sumaă de prostii. Dacaă Andronic aă sta nu e
cumva vreun fermecaă tor oarecare, unul din aceia care pun buruieni
somnoroase îîn vin şi apoi jefuiesc oamenii...
Porni dupaă ceilalţi, dar cu o îîndoialaă îîn suflet.
― Ţi-e sete? îîntrebaă el dupaă un raă stimp oprindu-se din drum. Hai saă
bem din oalaă ...
Andronic clipi, la raî ndul lui, şiret, şi apucaî nd oala din maî inile lui
Solomon, o apropie atent de guraă . îîncepu saă bea cu sete, lacom,
îînghiţind parcaă îîn somn. D-lui Solomon nu-i venea a crede. Dar gestul
acesta de viteaz îîl linişti. Atinse îîncet umaă rul lui Andronic.
― Stai, bre, omule, mai lasaă şi celorlalţi caî te o îînghiţituraă ...
― Mai ales! spuse Andronic îîn glumaă , tainic, dupaă ce depaă rta oala
de buze.
Porniraă cu pas repede, saă -şi ajungaă tovaraă şii.

VIII

Masa era pe sfaî rşite. Se apropia miezul nopţii şi tineretul era

neraă bdaă tor saă se ridice şi saă treacaă îîn altaă odaie. Acolo s-ar fi putut
vorbi mai îîn voie, s-ar fi putut aranja alte jocuri sau chiar s-ar fi putut
dansa. D-na Solomon amintise îîn treacaă t caă a avut grijaă saă aducaă
patefonul lui Vladimir. Poate caă îînfundaî nd cu o batistaă cutia de
rezonanţaă , nu s-ar auzi de afaraă . De altfel, adaă ugase ea, toţi caă lugaă rii
dorm la ora asta.
Masa fusese frugalaă numai îîn aparenţaă ; farfurii puţine, şerveţele de
haî rtie, pahare desperecheate, îîncolo, ataî t d-na Solomon, caî t şi d-na
Zamfirescu acoperiseraă masa cu fripturi reci, mezeluri, sardele,
braî nzeturi, fructe. Aleseseraă aceastaă odaie anume pentru sufragerie, ca
saă lase libere pentru jocuri şi dans celelalte îîncaă peri - mai mari şi mai
curate. Ştiau cu toţii caă acest „bufet rece" - cum spunea d-na
Zamfirescu - nu va dura prea mult şi nu voiau saă risipeascaă farfuriile
şi paharele prin celelalte odaă i. IÎn douaă din ele aveau saă doarmaă , taî rziu,
cucoanele, îîşi aduseseraă acolo trusele de caă laă torie, hainele, pachetele.
Paturile vor fi alaă turate, ca saă poataă îîncaă pea mai comod. Anunţase şi
d-na Solomon caă raă maî ne, deşi simţise ţaî nţarii de la îînceput.
Vladimir daă duse cel dintaî i semnalul ridicaă rii. Baă use destul de mult
şi avea acum curaj şi neistovitaă vervaă . La masaă staă tuse îîntre d-na
Solomon şi d-ra Zamfirescu şi se simţise solicitat de amaî ndouaă ; fiecare
din ele dorea saă -i spunaă o tainaă la ureche, apropiindu-şi mult pieptul
de umaă rul lui. De altfel, masa fusese caî t se poate de dezlaă nţuitaă . Vinul
maă naă stiresc îîi îîncaă lzise pe toţi, chiar pe cei din grupul Zamfirescu, mai
puţin intimi.
― Saă vedem dacaă n-a ieşit luna, spuse Vladimir ridicaî ndu-se de pe
scaun şi apucaî nd braţul d-rei Zamfirescu.
― Dacaă am face acum o plimbare spre lac? îîntrebaă cineva.
Zgomotele scaunelor depaă rtate de masaă , cuvintele de mulţumire
adresate gazdei, raî setele şi vorbele tuturora îînecaraă raă spunsul. Se
îîndreptau cu toţii spre odaia cea mare de la mijloc. D-nul Solomon
îîncercaă saă numere amatorii unui alt raî nd de cafele, caî nd observaă pe
Andronic palid, cu ochii aţintiţi spre uşaă . De caî nd se ridicase de la
masaă , Andronic nu mai scosese un cuvaî nt. Paă rea preocupat, nervos,
caă utaî nd cu ochii îîn toate paă rţile.
― Nu te simţi bine? îîl îîntrebaă d-l Solomon.
Liza şi Riri se apropiaraă îîn acea clipaă de Andronic, îîngrijate.
Auziseraă îîntrebarea d-lui Solomon; era un bun prilej saă -şi arate grija
faţaă de acest taî naă r fermecaă tor, care straă lucise cu ataî ta spontaneitate îîn
timpul mesei.
― Dacaă ai mai bea o cafea, îîi spuse Liza, fericitaă caă îîl poate avea
din nou sub pazaă .
La masaă şezuse laî ngaă el. IÎncepea iar saă naă daă jduiascaă , deşi Andronic
nu îîncercase nici un gest de nepermisaă familiaritate.
― Nu am nimic, zaî mbi rece Andronic. Sunt turburat din alt motiv.
Dacaă am saă vi-l spun, veţi raî de de mine...
― IÎţi jur!... îîncepu paă timaş Liza.
Andronic o îîntrerupse corect, ridicaî nd maî na.
 ― Saă nu exageraă m, spuse el. E aproape un fleac... Dar un fleac care
ar putea saă plictiseascaă pe careva dintre d-voastraă .
― Ce s-a îîntaî mplat? îîntrebaă şi d-na Zamfirescu, apropiindu-se odataă
cu d-na Solomon şi Vladimir.
― Deocamdataă nimic, explicaă Andronic. Dar se va îîntaî mpla curaî nd...
S-ar putea face pentru caî teva clipe linişte? îîntrebaă el.
IÎn sufragerie, Stere vorbea tare cu d-l Zamfirescu şi cu caă pitanul
Manuilaă . Laî ngaă uşaă , alt grup zgomotos: Stamate şi ceilalţi.
― Ce e? ce e? îîntrebaă cineva.
Se adunau cu toţii îîn jurul lui Andronic. IÎncepuse saă se facaă taă cere.
― E mai bine saă vaă spun cinstit, murmuraă Andronic. E un şarpe prin
apropiere...
Cucoanele ţiparaă toate deodataă .
― De ce le sperii cu glume din astea? îîntrebaă puţin iritat caă pitanul
Manuilaă .
― Nu le sperii deloc, vorbi, din nou, calm, Andronic. Este un şarpe,
foarte aproape de noi...
Se auziraă iaraă şi ţipete, raî sete speriate. Dar Andronic continuaă , faă raă
saă ţinaă seama de ele:
― ...Va veni aici, dupaă plecarea noastraă îîn graă dinaă sau poate mai
taî rziu, dupaă ce ne vom culca...
― Doamne fereşte! exclamaă d-na Zamfirescu, îînchinaî ndu-se.
Andronic îîncruntaă din spraî ncene şi plecaă fruntea.
― ...Vaă îîntreb, adaă ugaă el dupaă o clipaă , nu e mai bine saă -l prindem
de-acum?
Taă ceau toţi, parcaă amuţiţi deodataă de cuvintele neaşteptate ale lui
Andronic. Era o glumaă ? Taî naă rul acesta naă zdraă van le va face din nou
o farsaă ?...
― Dar cum saă -l prinzi? îîntrebaă caă pitanul dupaă o lungaă aşteptare,
silindu-se saă zaî mbeascaă .
― Maă îînsaă rcinez eu cu asta, vorbi Andronic. Dar trebuie saă
procedaă m repede...
Un fior de panicaă şi curiozitate îîi straă baă tu pe toţi.
― ...Mai îîntaî i, vaă rog saă faceţi linişte, porunci Andronic. Şi sa vaă
lipiţi cu toţii de perete... Aşa...
Se apropie de d-l Solomon şi-l îîmpinse uşor spre uşaă , caă utaî ndu-i
parcaă un loc nimerit, caî t mai lipit de perete. D-l Solomon se laă saă dus,
faă raă nici o îîmpotrivire. Simţise un val fierbinte de saî nge naă vaă lindu-i
spre inimaă îîndataă ce Andronic îîşi puse maî inile pe umerii lui. Raă mase
pe locul fixat, faă raă putere, faă raă maă car saă poataă zaî mbi, aşteptaî nd.
 ― ...Vaă rog, lipiţi-vaă cu toţii, porunci din nou Andronic cu un glas
ferm, puternic. Caî t mai aproape de perete... Şi nu vaă mişcaţi deloc,
orice s-ar îîntaî mpla, accentua el mutaî ndu-şi privirile de la unul la altul.
Nu se va îîntaî mpla nimic grav pentru nici unul dintre d-straă ... Dar dacaă
vaă mişcaţi şi ţipaţi, maă îîncurcaţi pe mine şi-mi daţi prea mult de
lucru...
Unul caî te unul, privindu-se turburaţi şi naă uci, musafirii se aşezaraă
lipiţi de perete. Numai caă pitanul Manuilaă continuaă saă zaî mbeascaă ,
sceptic.
― Parcaă ne-am pregaă ti pentru o scamatorie, spuse el destul de tare.
― Scamatorie, îîntr-un fel, tot este, îîi raă spunse Andronic faă raă saă se
supere. Dar e mai bine s-o facem caî t mai e timp...
― Dar unde e, domnule, şarpele? izbucni caă pitanul. Dacaă ştii unde
e, haide mai bine saă -l ucidem acum şi saă scaă paă m...
― E aici? îîntrebaă îînfiorataă Liza.
― Nu ştiu unde e acum, spuse îîncruntat Andronic. Dar dacaă nu
vreţi...
IÎşi puse maî inile îîn buzunarele hainei şi îîi privi pe toţi pe raî nd.
― ...Eu nu vaă pot face binele cu sila, adaă ugaă el zaî mbind.
― Dar de ce trebuie saă staă m nemişcaţi laî ngaă zid? îîntrebaă Stamate,
ca saă arate celorlalţi caă lui nu îîi e fricaă .
― Pentru ca saă nu-l speriem, explicaă Andronic. Eu am saă -l chem şi
el are saă vinaă , liniştit...
― Saă -l chemi aici, îîn casaă ? exclamaă d-na Solomon.
― Ştii d-ta vreun farmec? îîntrebaă , îîn glumaă , caă pitanul. Sau poate ne
faci iar festa, ca îîn paă dure...
Femeile celelalte erau totuşi dornice saă -l vadaă pe Andronic la lucru.
Orice ar fi fost, chiar o glumaă , dacaă e un prilej pentru Andronic saă
facaă ceva interesant, saă îînceapaă acum...
― ...Şi-o saă staă m mult, domnule, aşa, nemişcaţi? îîntrebaă Stere.
Parcaă îîncepuse saă se rupaă farmecul celor dintaî i porunci ale lui
Andronic. Toţi se mişcau, îîşi vorbeau, deşi nu îîndraă zneau saă se
depaă rteze de perete, îîşi priveau deseori picioarele, ca şi cum s-ar fi
temut saă nu vadaă raă saă rind şarpele pe neaşteptate chiar sub ochii lor.
Andronic îîşi puse iaraă şi maî inile îîn buzunar, enervat, îîncercaă pentru
ultima dataă saă obţinaă deplinaă ascultare..
― Nu e timp acum saă vaă povestesc cum am aflat de şarpe şi cum am
îînvaă ţat saă -l chem... Am saă vaă spun pe urmaă . V-am anunţat de la
îînceput c-o saă raî deţi de mine, adaă ugaă el plictisit.
― N-o saă raî dem! faă gaă dui Liza aproape veselaă .
 Privi spre colţul unde staă tea d-l Solomon şi o cuprinse deodataă o
subitaă nelinişte. I se paă rea caă d-l Solomon nu mai aude nimic din tot
ce se spune acum îîn cameraă . Parcaă raă maă sese neclintit, aşa cum îîl
aşezase Andronic, aşteptaî nd. Liza caă utaă repede privirile d-nei Solomon.
Ea nu observase nimic. „Poate mi se pare mie", îîncercaă saă se
linişteascaă Liza.
Andronic se uitaă , calm, la ceas.
― Dacaă nu vaă liniştiţi îîntr-un minut, vorbi el, îîmi voi cere iertare caă
v-am deranjat şi voi pleca... Asta e tot ce vream saă vaă spun...
Cuvintele acestea ale lui Andronic îîi buimaă ciraă pe toţi. Atunci
vorbeşte serios... Caî teva clipe, nu ştiu nimeni ce trebuie saă facaă ; dacaă
se cuvine saă -l linişteascaă , asiguraî ndu-l caă vor fi liniştiţi sau dacaă
trebuie saă -şi facaă semn unul altuia saă nu spunaă nimic.
― Bine, murmuraă Andronic. Vaă rog saă raă maî neţi aşa...
Se îîncruntaă din nou şi parcaă deveni mai palid. Faă cu un pas îîn odaie,
şovaă ind, apoi se îîndreptaă repede spre fund şi stinse o lampaă , coboraî nd
fitilul celeilalte.
― Era prea multaă luminaă , şopti el. Saă nu se sperie...
Se îîntoarse apoi spre uşaă şi o deschise larg. Faă cea toate acestea faă raă
saă mai priveascaă pe ceilalţi; parcaă ar fi fost singur şi s-ar fi pregaă tit saă
primeascaă pe cineva. Se auzea raă suflarea celorlalţi, grea, anevoie
staă paî nitaă .
― IÎncaă o dataă vaă rog, nu vaă mişcaţi, orice s-ar îîntaî mpla... Spre
binele d-voastraă ...
Le vorbise ca unor oameni din altaă odaie, caă ci nici nu ridicase ochii
spre cineva. Continua saă se plimbe, cu paşi mari, parcaă nemulţumit de
cum stau lucrurile îîn cameraă . Un scaun, prea îîn drum, îîl duse îîn
sufragerie. Apoi se opri brusc chiar îîn mijlocul odaă ii; îîşi frecaă fruntea,
privind îîn jos, şi se hotaă rîî; lipi un genunchi de podea, aşezaî ndu-şi
amaî ndouaă maî inile pe genunchiul celaă lalt.
„Acum îîncepe farsa!" îîşi spuse îîn gaî nd caă pitanul, iritat de toate
aceste pregaă tiri cabotine.
Nu îîndraă zni, totuşi, saă spunaă vreun cuvaî nt tare. Privi spre tovaraă şii
lui. Stamate aştepta mirat, ca un om dispus saă creadaă orice s-ar
îîntaî mpla atunci îîn faţa lui. Fetele paă reau mai mult speriate şi curioase
îîn acelaşi timp. Numai d-na Zamfirescu era îîngrozitaă şi d-l Solomon
nemişcat. „Caî t are saă dureze comedia aceasta? se îîntrebaă iaraă şi
caă pitanul. Numai dac-ar fi vreo farsaă bunaă , saă raî daă lumea din inimaă "...
IÎşi daă du îîn acea clipaă seama caă Andronic murmuraă ceva, îîn poziţia
aceea caraghioasaă pe care şi-o alesese. Caă pitanul se straă dui saă prindaă
îînţelesul vreunui cuvaî nt. Se auzeau silabe stranii. Parcaă nu vorbea
romaî neşte. Cuvinte cu vocale multe, lungi, taă raă gaă nate, Şi totuşi, spunea
ceva Andronic; caă ci de mai multe ori auzi cuvaî ntul sarpa. Vreo vrajaă ...
Sau, mai degrabaă , vreo glumaă ... O uşoaraă ameţealaă îîl cuprinse şi pe
caă pitanul Manuilaă , caî nd, rotindu-şi ochii, vaă zu pe toţi ceilalţi amuţiţi,
somnoroşi, ca nişte capete de cearaă .

IX

Trecuseraă numai caî teva minute, dar lui Manuilaă i se paă ru caă a trecut
infinit mai mult. îîncerca saă -şi paă streze starea de veghe, caă ci parcaă şi
pe el îîl straă baă tea la raă stimpuri o necunoscutaă obosealaă şi pleoapele îîi
ataî rnau şi lui grele. Brusc, i se paă ru caă se schimbaă ceva îîn odaie, îîşi
straî nse pumnii. Semiîîntunerecul paă rea caă se desparte îîn douaă mari
faî şii, laă saî nd la mijloc un covor argintiu. Ascunsaă poate sub un nour,
multaă vreme, luna cobora atunci îîn odaie, faă raă nici o mirare.
...„Ca o şuviţaă argintie!" îîşi aminti, somnoroasaă , Liza. Cuvintele
acelea îîi veniraă deodataă îîn minte privind şi ea faî şiile de luminaă care se
îînnaă deau alene pe jos. I se paă reau ataî t de apropiate gaî ndurile şi
melancoliile ei de atunci, din copilaă ria de pe Bulevardul Pache, îîncaî t
parcaă îîn acea clipaă se despaă rţise de ele. „Ce-am faă cut oare tot timpul
aă sta? Caî nd am crescut ataî t de mare, faă raă saă ştiu, faă raă saă -mi spunaă
nimeni?"...
Andronic nu mai murmura nici un cuvaî nt. Aştepta şi el. Lumina
lunii se apropia de taă lpi. Dacaă îîncepe vreo vrajaă ?... Dorina raă maă sese cu
ochii la el, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama caă e treazaă . Orice s-ar fi
îîntaî mplat acum n-ar mai fi mirat-o. Ca îîn vis, orice îîntaî lnire, orice
absurditate, toate i se paă reau fireşti. Pe ea nu o va atinge nimeni, nu-i
va putea face nimeni nici un raă u - ca îîn vis...
Şi ataî t de firesc intrase şarpele îîn odaie, strecuraî ndu-se printre
picioarele lor, îîncaî t nimeni nu se sperie. Un gol adaî nc, îîn coşul
pieptului, ataî t.
Era un şarpe mare şi sur, care îînainta cu grijaă , parcaă dezmorţindu-şi
inelele. Se ţaî ra greoi, ridicaî nd foarte uşor capul şi plecaî ndu-şi-l repede
pe podea, ca şi cum ar fi caă utat o urmaă .
Caî nd se apropie de lacul de luminaă , se opri o clipaă ameţit. Apoi se
îîndreptaă legaă nat spre Andronic. Parcaă lumina lunii îîl vraă jise şi pe el,
caă ci se ţaî ra acum cu o graţie somnoroasaă şi fiecare nouaă îîmpletituraă îîi
îînfiora solzii îîntunecaţi. Dorinei i se paă ru caă şarpele vine de-a dreptul
spre ea şi o subitaă teroare luaă locul vrajei dinainte. Ca şi cum s-ar fi
trezit deodataă îîn faţa unui lucru peste putinţaă de privit cu ochii, a unui
lucru groaznic şi primejdios, neîîngaă duit vreunei fete saă -l vadaă .
Apropierea şarpelui îîi sugea parcaă raă suflarea, risipindu-i saî ngele din
vine, topindu-i carnea îîntreagaă îîntr-o groazaă îîmpletitaă cu fiori
necunoscuţi, de dragoste bolnavaă . Era un amestec straniu de moarte şi
respiraţie eroticaă îîn legaă narea aceea hidoasaă , îîn lumina rece, a reptilei.
― Haide, mai repede! auzi Dorina, ca venind de foarte departe,
cuvintele lui Andronic.
„Pe cine cheamaă ataî t de poruncitor?" Saî ngele naă vaă li din nou îîn
obrajii fetei, ca şi cum ar fi ascultat un cuvaî nt prea tainic, interzis.
Groaza şi dezgustul o ameţeau cu aceeaşi taă rie cu care se lupta îîn
saî ngele ei pudoarea şi dorul neîîngaă duit.
― ...Unde ai îîntaî rziat ataî ta? se auziraă din nou, sugrumate, cuvintele
lui Andronic.
Şarpele se apropiase mult de Andronic şi parcaă se lupta acum cu
propria lui sfialaă , neîîndraî znind saă -şi punaă capul îîn palma deschisaă pe
care i-o îîntindea taî naă rul. Raă maă sese îînfiorat, aşteptaî nd; doar capul şi-l
mişca necontenit, ca şi cum ar fi îîncercat saă se rupaă dintr-o vrajaă .
― Haide, vino aici! îîi porunci Andronic.
Liza îînchise ochii şi-şi lipi coatele de perete; îîn orice clipaă ar fi
putut aluneca, leşinataă . Vaă zuse cum şarpele se suie îîn palma lui
Andronic şi parcaă simţise ea îînsaă şi raă ceala şi groaza atingerii, parcaă ar
fi paă truns-o pe ea prea adaî nc saă geata aceea de carne nefireascaă .
― ...Aşa, mai aproape! exclamaă Andronic.
Dorina privea din nou ameţitaă , şi palidaă ; nici o putere omeneascaă
n-o mai putea smulge din acel cerc nevaă zut care o lega, acum, de
Andronic. Şarpele se suise moale pe maî naă , pe braţ, paî naă ce atinse cu
capul lui îînfiorat gaî tul lui Andronic. Taî naă rul îîl cuprinse atunci cu
maî na dreaptaă şi-l ţinu straî ns îîn pumn, privindu-l îîn ochi.
― ...De ce eşti aşa de abaă tut? îîl îîntrebaă , el, zaî mbind.
Manuilaă îîncepu saă se trezeascaă ; vaă zu şarpele îîn maî na lui Andronic,
dar îîntaî mplarea semaă na ataî t de mult cu visul din care se deşteptase
chiar atunci, îîncaî t aproape nu-l miraă . Privea cu ochii deschişi îîn
cameraă . Nu-l nelinişti nici una din feţele palide pe care le zaă ri alaă turi;
şi îîn faţa lui, îîntocmai ca paî naă acum, îîntocmai ca îîn visul acela ameţit,
bolnav, cu plimbarea pe lac, cu Le Mysetre de Jesus, pe care-l citea
tare, ridicaî nd maî na dreaptaă îîn sus, Vladimir. Şi deodataă barca se
cufundase, îîntocmai aşa cum povestise Andronic pe marginea lacului,
se cufundase îîn mijlocul apei, faă raă nici o zvaî cnituraă , alunecaî nd la fund,
ca şi cum ar fi fost smolitaă cu plumb...
― ...Ţi-a omoraî t cineva soaţa şi ai raă mas singur-singurel! vorbi
Andronic, parcaă ar fi ascultat şoaptele şarpelui.
Liza deschise ochii şi avu din nou tresaă rirea adaî ncaă de la îînceput.
Şarpele se mişca aproape de obrazul lui Andronic şi toate zvaî cniturile
lui tremurate aveau îîn simţirea Lizei un alt îînţeles, naă prasnic. O vrajaă
îînnebunitoare pornea din cuvintele lui Andronic, din jocul şarpelui.
― ...Voiai saă muşti pe cineva de aici? îîşi îîntrebaă Andronic tovaraă şul.
Voiai saă te raă zbuni?... Dar nu vezi caă sunt toţi oameni de treabaă şi sunt
ataî tea dudui frumoase, adaă ugaă el zaî mbind, faă raă saă -şi ridice privirile
din
ochii şarpelui.
Dorina roşi din nou şi inima îîncepu saă -i bataă puternic. Gaî ndurile îîi
naă vaă leau acum faă raă sfialaă , gaî ndurile şi dorinţele ei. Despre ea vorbise
Andronic, desigur: „dudui frumoase". Pe ea o alesese Andronic...
― Ai venit la nuntaă ? îîntrebaă cu mirare Andronic. Simţeai caă aici e
o nuntaă ?!...
Caă pitanul Manuilaă roşi brusc; deşi era îîntocmai ca îîn vis, lucrurile
acestea nu se pot spune de faţaă cu toataă lumea, îîntoarse ochii spre
Dorina, privind-o pe furiş. Fata raă maă sese pironitaă , palidaă , cu buzele
tremuraî nd, îîn acea clipaă îîncepuse pentru ea caă laă toria. Barca îîi aştepta
îîn acelaşi loc, pe ei amaî ndoi, saă porneascaă îîn largul apei. Cu Andronic
laî ngaă ea, agaă ţataă aproape de braţul lui, nu mai simţea nimic, nici maă car
bucurie. Acum se vor desprinde de ţaă rm şi vor raă maî ne îînlaă nţuiţi îîn
barcaă , poate straî nşi unul laî ngaă altul, îîn fundul baă rcii, ca îîntr-un cuib.
„Al doilea!" auzi ea atunci glasul lui Stere şi voi saă porneascaă . Dar o
greutate nevaă zutaă o ţintuia pe loc, ataî rnataă de braţul lui Andronic.
„Haide! Aleargaă !" auzi din nou glasul lui Stere, parcaă mai poruncitor.
„Pierzi gajul!" îîi spuse cineva de alaă turi, glumind. Dar Dorina ştia
acum ce îînseamnaă lucrul acesta şi plecaă ochii îîn jos. E nuntaă doar, ştie
la ce se aşteaptaă ... De ce totuşi nu se putea desprinde de pe marginea
lacului şi nu se putea mişca, nu putea alerga?... „Aleargaă ! Aleargaă !"
auzi ea îîncaă o dataă mai multe glasuri strigaî ndu-i din spate. Nu voia
Andronic saă se hotaă rascaă , nu-i plaă cea gajul ei?...
― ...Şi cine, maă rog, au saă fie mireasa şi mirele? îîntrebaă din nou
Andronic îîn glumaă . Ce duduie ai alege tu, dobitoc blestemat, raă mas
faă raă soaţaă ?!...
„Desigur, îînţelese Liza, Andronic îîntreabaă doar îîn glumaă pe şarpe.
La ea se gaî ndeşte, caî nd spune caă ataî tea dudui frumoase sunt aici, şi
din toate trebuie saă aleagaă una. Saă aleagaă numai una, asta are saă facaă
Andronic acum. De aceea a aşezat toate femeile îîn cerc, lipite de
pereţi. Ca saă le vadaă mai bine, saă le caî ntaă reascaă pe toate şi saă -şi aleagaă
numai una. El singur e doar mirele. Şi m-a ales pe mine, numai pe
mine", îînţelegea Liza, fascinataă de jocul obraznic, baă rbaă tesc al şarpelui.
― ...Haide, spune, cine îîţi place ţie mai mult de aici? şopti Andronic
îîn urmaă .
D-ra Zamfirescu îîncepu saă tremure. Dacaă o alege pe ea? Saă se
apropie şarpele, saă -l simtaă urcaî ndu-i-se pe saî ni, coboraî nd îîndraă zneţ, cu
lunecarea lui nouaă şi îîngrozitoare?!... Nu, nu, asta nu se poate; de ce
tocmai pe ea, de ce aşa?!...
― ...Bine! exclamaă îîncepaî nd saă raî daă Andronic. Eşti un mare
blestemat!... Dar acum du-te de aici, te-aşteaptaă moarta...
IÎntocmai aşa cum gaî ndise d-na Zamfirescu, îîngrozitaă ; şarpele aă sta
necurat e doaraă un suflet şi el, venind din cine ştie ce mormaî nt. Şi are
o soaţaă moartaă , îîntocmai ca toţi ceilalţi; îîntocmai ca toţi oamenii care
au morţi, puşi îîn paă maî nt, de demult. De acolo vin ei, caî teodataă ,
ascunşi sub chipul unui şarpe - vin îîn casele viilor şi beau lapte laă sat
pentru ei, vin amestecat cu miere... Groaza d-nei Zamfirescu era foarte
aproape de veneraţie. Numai dacaă ar mai avea putere saă facaă o cruce,
saă se roage pentru sufletele morţilor. Cine ştie cine n-are odihnaă pe
lumea cealaltaă , şi a trimis şarpele aă sta necurat, ataî t de departe, tocmai
îîn casaă ... Numai saă nu mai cearaă şi pe altcineva. Saă nu mai cearaă vreun
mormaî nt, caă sunt şi semne din astea...
― ...Ai saă te duci departe, şopti Andronic, ai saă îînoţi paî naă îîn insula
din mijlocul lacului şi ai saă raă maî i acolo, ascuns. Nu care cumva saă aud
caă mi-ai ieşit din cuvaî nt. Şi saă nu muşti vreun om. N-are saă ţi se
îîntaî mple nimic, fii faă raă grijaă ... Haide, acuma du-te!
Şarpele raă mase caî teva clipe îîn baă taia lunii, alintaî ndu-se parcaă faţaă
de ochi nevaă zuţi. Andronic îînaă lţaă îîncet braţul şi-l îîntinse caă tre uşaă . Ca
şi cum s-ar fi temut de ameninţarea lui, şarpele se-ntoarse, şovaă i
caă utaî ndu-şi drumul, ridicaî nd şi aplecaî nd necontenit capul.
Vladimir îîl vedea foarte bine acum, de-abia acum - caă ci alergarea
lui prin paă dure, singur, gonit din urmaă de un duh nevaă zut, de-abia
acum luaă sfaî rşit. Nici nu şi-a dat bine seama cum a îînceput goana. Un
cadran de ceas fosforescent, care se faă cea tot mai mare şi tot mai mare,
paî naă ce-l orbi cu luminile lui, verzi, lunare; şi, îîn mijloc, şarpele. Cum
de nu a prins de veste caă ceasul lui Stamate, pe care el 1-a purtat îîn
maî naă , alergaî nd prin paă dure, ascunde îîntr-îînsul un şarpe? Pe nesimţite,
limba ceasului îîncepuse saă creascaă , îînviorataă , paî naă ce Vladimir zaă ri
îînspaă imaî ntat cum mijesc inelele şarpelui, cum sclipesc şi se îînfioaraă
ele sub lumina aceea fosforescentaă . Saă -i dea drumul numaidecaî t din
maî naă , saă zvaî rle ceasul! Dar oare mai avea acum ceasul îîn maî ini? Era
îîn urma lui. „Al doilea!" auzise Vladimir strigaă tul lui Stere. Ce bucurie
caă poţi fugi, saă alergi îîn paă dure, îîn noapte, unde sunt ataî ţia arbori
mari
şi buni, care te pot ascunde! Ce bun a fost Stere saă -i dea lui plecarea
tocmai acum, ca saă poataă scaă pa de raă suflarea necurataă dinapoia lui, saă
iasaă din lumina aceea fermecataă a cadranului fosforescent... Şi deodataă ,
îîn faţa lui, ridicaî ndu-se din covorul de luminaă , şarpele. Nu-l mai speria
acum. Era la picioarele lui şi nu venea din spate, îînalt şi nevaă zut.
― ...Mai repede, mai repede! îîi porunci Andronic, faă caî nd şi el un
pas spre uşaă .
Aşadar, Andronic fusese acela care le povestise basmul cu Arghira,
„frumoasa din lapte", prefaă cutaă îîn şarpe, îînţelese Stamate. Se miraă
acum caă se dumirise ataî t de greu. De-abia caî nd recunoscu glasul lui
Andronic şi-l vaă zu, ataî t de aproape de el, îîndreptaî ndu-se spre uşaă , îîşi
dete seama cine vorbeşte. Stamate crezuse tot timpul caă povesteşte
caă lugaă rul. Dar i s-a paă rut, fireşte; caă ci caă lugaă rul pivnicer nu se mai
vedea nicaă ieri. Şi nici maă car nu se aflau îîn pivniţa maă naă stirii. Iataă , sunt
toţi ceilalţi de faţaă ...
...Andronic raă mase caî teva clipe cu privirile pierdute îîn noapte,
afaraă . Apoi se îîntoarse iaraă şi la locul lui, îîn mijlocul camerei, îîşi duse
maî na la frunte şi îîncepu saă murmure. Caă pitanul Manuilaă îîl auzea acum
ataî t de clar, îîncaî t parcaă i-ar fi şoptit chiar lui toate cuvintele, aproape
de ureche. Aceleaşi farmece, desigur; caă ci revenea mereu cuvaî ntul
sarpa, pe care Andronic îîl rostea îîn nenumaă rate feluri, şuieraî ndu-l sau
taă raă gaă naî ndu-l. Manuilaă îîncepu saă zaî mbeascaă ; tot ce povestise paî naă
acum, toata copilaă ria lui fantasticaă , petrecutaă printre ţigani, nu fusese
oare o naă scocire de-a lui Andronic, ca saă -i mai paă caă leascaă îîncaă o dataă ?
Dar atunci cum de faă cuse puiul acesta de ţigan de adusese îîntr-adevaă r
un şarpe aici, îîn mijlocul odaă ii? Caă pitanul Manuilaă îîl vaă zuse; de asta
era sigur. Un şarpe mare şi sur, care aproape dansase îîn baă taia lunii şi
se urcase pe maî inile lui Andronic... O fi îînvaă ţat Andronic aă sta farmece
de la ţigani... Şi cine ştie ce alte lucruri necurate; un asemenea vraă jitor
adoarme o casaă îîntreagaă , furaă ce poate şi apoi se face nevaă zut...
Mariuilaă privi spre ceilalţi; cel puţin saă -şi dea seama de pe acum
dacaă Andronic i-a ameţit cumva cu vreo buruianaă adormitoare şi i-a
furat ceasul lui Stamate, de pildaă ... Dar caă pitanul nu ghicea nimic de
pe feţele supte şi palide ale celorlalţi. Raă maă seseraă lipiţi de pereţi, ca la
îînceput, cu aceleaşi chipuri de cearaă . Simţi din nou caă i se face fricaă
Şi parcaă pleoapele îîi ataî rnaraă şi lui grele. Dacaă ar urla... Peste putinţaă
de mişcat un deget; nici maă car un geamaă t nu putea scoate, îîntocmai
ca
îîn acel ceas de spaimaă , neuitat, din copilaă ria lui, caî nd intrase brusc îîn
odaia mamei, la ţaraă , şi o gaă sise amuţitaă , cu priviri oarbe, pleoştitaă la
paă maî nt, faă raă saă ştie ce s-a îîntaî mplat. Doar mai taî rziu i s-a spus; venise
o ţigancaă cu ghiocul şi, dupaă ce s-a aşezat saă -i ghiceascaă , pe podea, a
scos o maî naă de mort din traistaă şi a tras cu ea un cerc de jur îîmprejur.
Numai ataî t îîşi amintea... Dar acum Manuilaă îînţelegea bine ce se
petrece laî ngaă el. îîşi daă dea seama caă Andronic îîşi sfaî rşeşte vraja, dupaă
ce îîşi îîncheiase povestirea lui neverosimilaă , de copil de boier furat,
crescut ataî ta vreme îîntre ţigani...
Cel dintaî i care se smulse din ameţealaă a fost Stere. El vaă zuse cum
Andronic îîntoarce capul spre fereastraă , ştia caă acum şarpele, e de mult
plecat şi faă cu un pas îîn odaie, la îînceput cu oarecare sfialaă ; apoi,
repede, se îîndreptaă spre uşaă . Aerul nopţii îîl îîntaî mpinaă mai rece, mai
curat, trezindu-l. Stere oftaă obosit şi îîşi frecaă fruntea, îîncercaî nd saă -şi
dea seama ce se petrece cu el. Toate amintirile se îîncurcau îîn minte,
îîncepu saă simtaă oboseala; îîl dureau mai ales picioarele şi îîncheieturile,
ţepene. Se aşezaă pe marginea scaă rii, raă suflaî nd adaî nc.

― Doamnelor şi domnilor, se auzi glasul lui Andronic, petrecerea

poate saă reîînceapaă ! Şarpele, animal necurat, teluric, unealtaă a
Diavolului pe paă maî nt, a fost izgonit din mijlocul nostru!...
Zadarnic îîncerca Andronic saă glumeascaă . Toţi se trezeau anevoie,
desprinzaî ndu-se sfioşi de perete, caă utaî ndu-şi unul altuia privirile.
Andronic se apropie de d-l Solomon şi îîi puse maî inile pe umeri. Omul
se claă tinaă somnoros.
― Gata, domnule Solomon! exclamaă Andronic. L-am gonit! S-a
dus!...
D-l Solomon paă rea caă nu îînţelege. Taî naă rul îîl privi ameninţaă tor îîn
adaî ncul ochilor şi-l zgudui, şoptindu-i:
― Trezeşte-te! N-a fost nimic!...
IÎn acea clipaă , se auzi un ţipaă t ascuţit de femeie bolnavaă şi d-na
Solomon îîncepu saă plaî ngaă cu spasme. Toţi se cutremuraraă . Stere apaă ru
nehotaă raî t îîn prag. D-na Solomon plaî ngea sugrumataă , parcaă îîn orice
clipaă ar fi fost gata saă se praă buşeascaă leşinataă . Andronic alergaă laî ngaă
ea şi-i straî nse braţul.
― Doamnaă ! Doamnaă ! strigaă el puternic, dominaî nd urletul isteric al
femeii. N-a fost decaî t o glumaă , treziţi-vaă !...
D-na Solomon îîşi îînghiţi o clipaă plaî nsul, speriataă , apoi îîncepu din
nou, tremuraî nd din tot trupul.
― Trebuia saă ne aşteptaă m şi la asta! spuse Andronic, ca şi cum s-ar
fi adresat unuia dintre baă rbaţii de-alaă turi.
Dar parcaă toţi erau îîncaă somnoroşi, uluiţi de propria lor îîntaî mplare,
miraţi de ţipetele acestea pe care nu ştiau unde saă le caute. Andronic
se apropie mai mult de d-na Solomon şi-i puse maî na dreaptaă pe frunte.
― Gata acum, îîi şopti el, a trecut, nu e aşa?...
Femeia îîncepu saă suspine, supusaă . Criza o trezise puţin, caă ci îîi fu
repede ruşine de slaă biciunea ei şi se îîndreptaă şovaă itoare spre odaia de
alaă turi.
― Ce s-a îîntaî mplat? îîntrebaă buimaă cit Stere, din prag. Cine ţipa
aşa?...
― Aglo, şopti d-l Solomon cuminte, ceraî ndu-şi parcaă scuze. E
nervoasaă ... Nu rezistaă , adaă ugaă el, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine.
Se dezmorţise şi caă pitanul Manuilaă , care se îîndreptaă spre Stamate
şi-l îîntrebaă , dornic saă priveascaă cu ochii lui cadranul fosforescent:
― Caî t e ceasul?
Stamate cercetaă cu mare baă gare de seamaă minutarele.
― Douaă sprezece şi unsprezece minute, spuse el.
Andronic îîncepu saă raî daă .
― Puteai saă maă îîntrebi direct pe mine, vorbi el, apropiindu-se de
caă pitan. Totul n-a durat decaî t trei minute, poate nici ataî t...
― A fost mai mult, spuse gaî nditor caă pitanul, silindu-se saă -şi lege
firul amintirilor, saă le afle capaă tul.
― Vi s-a paă rut, laă muri Andronic. Asta se îîntaî mplaă îîntotdeauna;
timpul trece mai îîncet îîn asemenea îîmprejuraă ri...
Vorbea clar, tare, cu maî inile îîn buzunarele hainei, ca şi cum nimic
nu s-ar fi îîntaî mplat, îîncerca prin toate mijloacele saă îîndepaă rteze raă ceala
şi jena bolnaă vicioasaă care paă rea caă pusese staă paî nire pe toţi. Aproape
caă nimeni nu se mişca faă raă saă priveascaă îîn toate paă rţile, atent, ca şi
cum s-ar fi temut saă nu se loveascaă de ceva, raă mas nevaă zut acum, dar
îîn orice clipaă gata saă le iasaă îîn faţaă . Spaţiul se modificase: era
incoherent, prea plin îîn unele locuri, gol şi primejdios îîn altele.
― Ce-a fost asta? auzi Andronic glasul lui Vladimir.
― Nimic altceva decaî t o vrajaă , scumpul meu amic, vorbi Andronic
suraî zaă tor.
 Nu-i laă saă saă -i scape prilejul de a-i laă muri, de a-i rechema la viaţaă .
― D-ta, care studiezi istoria şi literatura, adaă ugaă Andronic, trebuie
s-o ştii mai bine ca mine. Eu maă pricep numai s-o fac... caî teodataă , şi
mai mult îîn glumaă ...
Andronic vorbea, dar îîn acelaşi timp îîşi rotea ochii prin cameraă ,
silindu-se saă aprindaă curiozitatea celorlalţi, saă -i atragaă laî ngaă el.
― ... D-ta ştii caî te simboluri se leagaă de şarpe îîn credinţele tuturor
popoarelor, continuaă el, vorbind din ce îîn ce mai tare. Adu-ţi aminte
de şarpele ...
― Doamne fereşte! Doamne fereşte! ţipaă atunci d-na Zamfirescu,
crucindu-se fricoasaă .
Auzise cuvaî ntul şarpe şi parcaă toataă spaima de la îînceput îîi zgudui
din nou fiinţa. Andronic taă cu brusc, depaă rtaî ndu-se de Vladimir.
― ...Acum îînţeleg eu ce s-a îîntaî mplat, vorbi Andronic, caă utaî nd pe
masaă cutia de chibrituri. Nu e decaî t o lampaă aprinsaă îîn cameraă şi prea
multaă luminaă de lunaă ...
De acea luminaă de lunaă nu-şi putuse nici paî naă acum dezlipi ochii
Dorina. Parcaă numai de acolo naă daă jduia vreo dezlegare, numai din
apele argintii i-ar fi putut veni îînţelegerea tuturor celor îîntaî mplate.
Firul faptelor se rupsese de mai multe ori paî naă acum.
Fata se trezise, la raă stimpuri turburi, îîn felurite îîmprejuraă ri, de a
caă ror îînlaă nţuire nu-şi putea da, acum, îîn nici un chip seama. Dar tot ce
se îîntaî mplase, pe malul acelei ape lunare se petrecuse, din lumina
aceea rece pornise. Şi nunta, şi mirele, şi barca legaă nataă ataî ta timp,
singuraă , la mal, şi ataî t de anevoie de urnit...
― Acum, fireşte, e mai bine! exclamaă Andronic aprinzaî nd cealaltaă
lampaă şi ridicaî nd fitilul celei dintaî i.
Lumina lunii se şterse, prelingaî ndu-se murdaraă sub boarea cea nouaă
a sticlelor. Odaia îîşi recaă paă taă decorul ei mohoraî t, bine îînchis îîntre pereţi, îîn
intervalele de taă cere se auzeau de afaraă greierii, ţiuituri venind parcaă de
foarte departe.
― Doamnelor şi domnilor! îîncercaă îîncaă o dataă Andronic saă -şi
îînsufleţeascaă tovaraă şii. Totul e acum exact ca la îînceput!... Am putea
saă ne gaî ndim la un joc nou paî naă se fac cafelele!...
D-l Solomon îîşi aminti cu groazaă , caă îîntrebase, cu puţin îînainte, cine
mai bea o cafea. Oare ce s-a îîntaî mplat de atunci? Am pus cafelele saă
fiarbaă , le-am servit, le-au baă ut poate?!... Şi totuşi, Andronic aşteptaă saă
se facaă din nou cafele. Altele?... D-l Solomon îîşi frecaă fruntea speriat;
îîncepuse saă creadaă caă i se naă zaă resc gaî nduri şi chipuri pe care numai
buimaă ceala lui le aduna laolaltaă . Şi totuşi, camera este îîntocmai ca mai
îînainte. Şi au raă mas aceiaşi oameni. Doar Aglo este îîn odaia cealaltaă ;
i s-a faă cut raă u. Ar trebui saă vaă d şi eu ce face...
D-l Solomon îîşi faă cu loc, hotaă raî t, paî naă îîn odaia vecinaă , îîşi gaă si
soţia îîntinsaă pe pat, cu faţa abaă tutaă , faă raă gaî nduri.
― Tu crezi caă are saă se facaă ? îîl îîntrebaă ea cu o voce raă guşitaă ,
zaă rindu-l aproape de pat.
D-l Solomon ridicaă din umeri, îîntrebarea nu-l nedumerise, dar nu
gaă sise nimic de raă spuns şi se mulţumi saă dea din umeri.
― Maă gaî ndeam la Dorina, de ea îîţi vorbeam, adaă ugaă d-na Solomon
cu acelaşi glas ostenit şi gros.
― Aşa e, ai dreptate, aproape uitasem, faă cu d-l Solomon. Te
pomeneşti caă s-or schimba lucrurile acum... .
― De ce?
― Nu ştiu, ziceam şi eu aşa. Mai ştii?...
D-na Solomon îîntoarse îîncet capul. Raă sufla greu şi fiecare mişcare
o ameţea parcaă mai greu.
― Dar tu ce ai? îîntrebaă ea.
― Nimic, sunt bine. Maă gaî ndeam caă ar trebui saă bem caî te o cafea...
IÎşi privi caî teva clipe nevasta cu atenţie, apoi raă mase cu ochii îîn gol.
Peste putinţaă de îînţeles ce s-a petrecut dupaă îîntrebarea lui; şi parcaă
adineauri ridicase maî na îîn sus, îîntrebaî nd: „cine mai vrea o cafea?"...
Sau poate asta a fost azi la praî nz, îîn curte, caî nd ieşise îîn prag şi
ridicase tot aşa maî na?...
― Vasaă zicaă , se auzi din nou glasul lui Andronic de alaă turi, d-straă vaă
pregaă teaţi de nuntaă şi mie nu-mi spuneaţi nimic! Acum îînţeleg eu de
ce eraţi ataî t de veseli cu toţii...
― Vezi, spuse d-na Solomon, îînsufleţindu-se deodataă , e adevaă rat! A
îînţeles şi el!...
― Dar caă pitanul nu spune nimic, adaă ugaă posomoraî t d-l Solomon.
IÎntr-adevaă r, caă pitanul Manuilaă fusese ataî t de surprins de îîndraă zneala
lui Andronic, îîncaî t roşi şi plecaă ochii îîn podea, amuţind. Venise prost
cuvaî ntul lui Andronic. Caă pitanul era îîncaă mirat de taă cerea aceea
penibilaă , neîînţeleasaă a celorlalţi. „Ce s-o fi îîntaî mplat cu ei de se
privesc ataî t de buimaă ciţi? Şi nimeni nu vorbeşte tocmai de ce-a fost
mai curios, de şarpele acela ieşit ca din paă maî nt din mijlocul casei"...
― De unde ştii caă e vorba de nuntaă ? îîntrebaă d-na Zamfirescu.
Parcaă îîncepeau saă se laă mureascaă lucrurile acum, îînţelese d-na
Zamfirescu. Dar Andronic o privi zaî mbitor şi îînaă lţaă din umeri. Nu cu
ea voia saă îînceapaă vorba...
― Cine o fi fericita logodnicaă ? îîntrebaă el din nou, silindu-se saă raî daă
şi saă dea cuvintelor sale un ton de glumaă .
Caă pitanul Manuilaă îîntoarse brusc ochii caă tre Dorina şi o zaă ri cum
roşeşte, plecaî nd fruntea. Asta îîl îîncuraja îîn hotaă raî rea lui.
― Sunteţi indiscret, domnule Andronic! exclamaă el, miraî ndu-se
totuşi de slaă biciunea glasului, de moliciunea cuvintelor.
― Vaă cer atunci iertare, domnule caă pitan, spuse repede Andronic.
Dar nu maă gaî ndeam saă fac o indiscreţie; voiam numai saă vaă spun caă
e un semn bun tot ce s-a îîntaî mplat... O asemenea noapte la maă naă stire
şi semnul care s-a ivit deodataă îîn mijlocul nostru...
IÎncepu saă raî daă şi mai tare, dar hohotele lui nu îînviorau deloc odaia.
Ceilalţi se mişcau tot ataî t de anevoie, tot ataî t de buimaă ciţi, ţinaî ndu-se
unii de alţii cu privirile, caă utaî ndu-şi apropierea, neîîndraă znind saă se
dezlipeascaă prea mult de ziduri. Parcaă s-ar fi temut saă alunece îîn gol,
saă ameţeascaă . Numai Stere, care sta îîn prag, îîn baă taia aerului de afaraă ,
paă rea mai treaz. Lui îîi faă curaă îîntr-adevaă r bine hohotele iui Andronic.
Poate caă baă iatul aă sta i-a ameţit pe toţi şi-acum îîşi daă gluma pe faţaă ...
― Oricine ar fi fericita logodnicaă , vorbi Andronic, eu maă simt dator
saă beau pentru norocul ei!...
IÎntr-adevaă r, se duse îîn odaia de alaă turi şi se îîntoarse repede cu un
pahar de vin rubiniu îîn maî naă .
Toţi îîl urmaă riraă cu ochii, curioşi parcaă ar fi aşteptat saă se îîntaî mple
un lucru neobişnuit.
Taî naă rul goli paharul dintr-o sorbituraă .
― Aştept acum şi pe ceilalţi, adaă ugaă el.
Dar nimeni nu îîndraă zni saă bea. Domnişoara Zamfirescu privea
uimitaă pe Andronic. Nu îînţelegea nimic din tot ce se petrecea, îîi era
somn; un somn copleşit de obosealaă , de moleşealaă bolnaă vicioasaă .
― Cine vrea saă facem o plimbare, saă respiraă m puţin aer curat?
îîntrebaă din nou Andronic.
Caî ţiva îîntoarseraă capetele spre uşaă , dar noaptea de afaraă îîi intimida.
Doar Vladimir şi cu Stamate faă curaă un pas spre uşaă . Nu stricaă . E aer
curat afaraă . Şi nu mergem îîn paă dure, nu coboraî m nici maă car îîn curte.
Staă m doar afaraă , aproape de casaă , şi respiraă m aer curat...
― Aer curat, spuse şi caă pitanul Manuilaă . Asta e o idee minunataă .
Dar ce fac cucoanele?
Se uita spre Dorina. Fata îîi îîntaî lni privirile şi se îîmbujora. Ştie
acum toataă lumea. Ştie şi el, caă pitanul, ce a vaă zut ea, lucrul acela
îînspaă imaî ntaă tor...
― Mie mi-e somn, spuse cu oarecare greutate Dorina.
Dar caă pitanul Manuilaă tresaă ri. Glasul fetei era schimbat şi poate nu
s-ar fi cuvenit s-o lase singuraă tocmai acum.
― Nu cred caă e bine saă vaă culcaţi aşa de repede, domnişoaraă , spuse
el blaî nd. Saă nu visaţi uraî t la noapte!...
Andronic îîi apucaă braţul, îîntrerupaî ndu-l.
― Nu-i spune nimic, c-o sperii! şopti. Saă -i laă saă m mai bine pe toţi
caî teva minute singuri... Asta trece de la sine.
Vladimir, Stamate şi cu Riri ieşiraă îîn curte. Luna se îînaă lţase
aproape îîn mijlocul cerului. Noaptea era seninaă , taă cutaă , faă raă nici un
mister.
― Eu nici acuma nu îînţeleg prea bine ce s-a îîntaî mplat, spuse
Vladimir. A fost sau n-a fost un şarpe?
― L-am vaă zut cu ochii mei, vorbi Manuilaă . Era un şarpe mare, de
apaă ... Maă îîntreb de unde 1-a scos d-l Andronic...
Andronic paă rea destul de plictisit. Daă dea din umeri.
― Nu l-am scos de nicaă ieri, faă cu el. L-am chemat, ca saă -l gonesc
departe de noi, saă nu ni se îîntaî mple cumva vreo nenorocire... Şi m-a
ascultat; acum probabil caă îînoataă îîn mijlocul lacului, ca saă ajungaă mai
repede la insulaă , acolo.
Ridicase braţul şi araă ta, peste ziduri, caă tre lac.
― Unde? îîntrebaă Dorina.
Atunci îîşi daă duraă toţi seama caă fata venise îîn prag şi ascultase. Riri
se apropie de ea, faă raă saă spunaă vreun cuvaî nt. Andronic o privi calm,
apoi, precizaă îîncaă o dataă , ridicaî nd braţul.
― IÎn insula din mijlocul lacului, domnişoaraă . Acolo n-are saă mai
muşte pe nimeni...
Dorina îîl ascultase nepaă saă toare. Asigurarea lui Andronic caă şarpele
nu va muşca pe nimeni nu o îîntristaă , nici nu o bucuraă .
― Dar ţie nu ţi-e frig? o îîntrebaă Stere.
― E mai bine aşa, vorbi fata. M-am speriat aşa de raă u...
― Nu, o linişti Andronic, vi se pare. Nu v-aţi speriat... Lucrurile
astea tot trebuia saă se îîntaî mple.
― E adevaă rat, spuse Dorina visaă toare.
― Ce trebuia neapaă rat saă se îîntaî mple? îîntrebaă Manuilaă , neliniştit.
― Povestea asta cu şarpele, raă spunse Andronic. Tot venea. Am simţit
de la îînceput caă vrea saă intre îîn odaie... Dar n-am vrut saă vaă stric
cheful la masaă . Caî nd v-am spus, eram puţin graă bit...
IÎncepu saă raî daă şi privi pe raî nd pe toţi.
― ...Se apropia miezul nopţii, adaă ugaă el sfios, parcaă şi-ar fi dat
seama de falsul mister al maă rturisirii. Şi dupaă miezul nopţii nu mai
aveam nici o putere asupra lui...
 Taă cu brusc, îîncruntat. Taă ceau şi ceilalţi, îîncurcaţi, privindu-se.
― Trebuie caă v-a fost greu saă îînvaă ţaţi meşteşugul acesta, spuse taî rziu
Manuilaă .
― Ce meşteşug? îîntrebaă Stere, nedumerit.
― Vraă jitoria asta cu şarpele, laă muri Manuilaă . Nu e lucru uşor, se
îînţelege...
Andronic şovaă i; nu vorbea bucuros despre taina aceasta.
― Nici nu mai mi-aduc aminte cum am îînvaă ţat-o, spuse el
codindu-se. Asta a fost demult. Sunt ataî tea lucruri pe care le ştiu faă raă
ca saă -mi amintesc caî nd şi cum le-am îînvaă ţat... Bunaă oaraă , povestea
Arghirei, pe care v-am mai spus-o, poveste pe care nu o mai ştie
nimeni aici, la maă naă stire...
Nici Stere, nici Dorina nu auziseraă povestea Arghirei, dar nu erau
curioşi saă o afle. Se mulţumiraă cu vorbele lui Andronic; nimic nu li se
paă rea acum curios, tainic, indescifrabil, vrednic de a fi dezlegat şi
laă murit.
― Dar eu tot nu îînţeleg cum de-aţi ştiut caă este prin apropiere, spuse
Riri.
Vorbise deodataă , pe neraă suflate, sfiindu-se totuşi saă pronunţe
cuvaî ntul şarpe.
― Astea am saă vi le spun eu maî ine dimineaţaă , zaî mbi Andronic. Nu
pot fi spuse pe îîntunerec...
Dorina îîncepu saă tremure. Riri îîi luaă braţul, faă raă s-o priveascaă .
― ...Nu pot fi spuse, continuaă Andronic, pentru caă mi-e teamaă de
d-straă . Aţi vaă zut caî t de sensibili sunteţi...
IÎntoarse îîncet capul şi privi îîn ochii Dorinei cu îînţeles. Fata se faă cu
palidaă .
― Nici nu e ataî t de greu de îînţeles, şopti Andronic. Caî nd se
pregaă teşte un lucru ataî t de îînsemnat...
Atunci apaă ru îîn prag d-l Solomon. Paă rea caă îîncepe saă se
dezmorţeascaă .
― Cine vrea saă se culce, spuse el, saă pofteascaă saă -şi facaă patul. Iar
cine vrea cafea saă ridice maî na îîn sus!
Zaî mbi cu oarecare greutate. Numai Andronic, Stere şi caă pitanul
Manuilaă ceruraă cafele. Toţi ceilalţi erau somnoroşi, obosiţi.
― Am impresia caă am stricat petrecerea, spuse Andronic, privind îîn
ochii caă pitanului.

XI
 Un ceas mai taî rziu, erau toţi culcaţi, îîncercaă rile lui Andronic de a-i
scoate din casaă şi a face îîmpreunaă o plimbare prin parc nu izbaî ndiraă .
Nimeni n-avea cfhef de vorbaă . Sorbiseraă cafelele mai mult îîn silaă şi
aceeaşi turbure ameţealaă staă ruia îîn picioarele tuturora. Nici maă car n-au mai
avut putere saă aranjeze cum se cuvine odaă ile de dormit. Doar au apropiat
paturile şi au ridicat perdelele la ferestre. Pentru domni, îîn altaă odaie, s-au
pus saltelele de-a dreptul pe podea şi cei mai mulţi au adormit pe jumaă tate
îîmbraă caţi. Andronic renunţaă la gaî ndul lui de a cere o pijama, îîşi alesese douaă
scaune, pe care pretindea caă va dormi mai bine decaî t pe scaî nduraă .
― Dar mie nu mi-e somn, spuse el vaă zaî nd caă ceilalţi fac lampa
micaă , pregaă tindu-se de culcare. Cine vrea saă vinaă cu mine afaraă ?...
De data aceasta nu 1-a îîntovaă raă şit decaî t caă pitanul Manuilaă . Deşi se
simţea şi el obosit, cu gaî ndurile risipite, cu voinţa istovitaă . Dar nu-l
putea laă sa singur, îînvingaă tor pe Andronic. Ieşiraă amaî ndoi îîn curte.
― D-tale pot saă -ţi spun, îîncepu Andronic. IÎmi pare raă u caă din cauza
mea s-au stricat toate lucrurile... Dacaă n-ar fi fost blestematul acela,
acum ne-am fi plimbat, poate, pe lac, cu barca...
― Pe lac îîn nici un caz, spuse Manuilaă . Nici nu e îîncaă timpul... Nu
vezi ce raă coare s-a laă sat?
― Nu simt nimic, spuse Andronic ridicaî nd privirile spre cer. Simt
numai o teribilaă poftaă de nebunii... Saă ne suim prin copaci, saă ne
zvaî rlim din creangaă -n creangaă , saă îînotaă m prin lacul acesta miraculos...
Cu mirare şi cu oarecare invidie, Manuilaă îîl asculta vorbind. Faă raă
îîndoialaă caă e un mare blestemat, dacaă nu un vraă jitor îîn adevaă ratul sens
al cuvaî ntului. De unde izvoraă şte îîn el ataî ta forţaă , ataî ta vitalitate şi
fantezie?...
― ...Dupaă ce trece miezul nopţii, continuaă Andronic, nu mai ştiu ce
se îîntaî mplaă cu mine... Uneori mi se pare caă sunt o pasaă re, alteori maă
cred un viezure, o maimuţaă ... Poate îîţi vine saă raî zi, nu? îîşi îîntrebaă el
tovaraă şul.
― Nu, deloc, raă spunse grav caă pitanul.
― ...Şi aproape îîntotdeauna uit ce-am faă cut, nu mai mi-aduc aminte
unde am petrecut nopţile...
― Acuma aş putea cu drept cuvaî nt raî de, spuse Manuilaă cu
seriozitate.
Andronic zaî mbi, trist.
― Te îînşeli dacaă te gaî ndeşti la femei, la dragoste, cum se spune.
Noaptea are pentru mine cu totul altaă vrajaă ... Uite, araă taă el cu braţul
cerul, paă durea, astea sunt mult mai puternice decaî t dragostea. Şi mult mai
grave.. ..
Taă cu brusc, ca şi cum ar fi spus un lucru de tainaă .Caî teva clipe
raă mase îîncruntat, cu privirile oprite îîn gol.
― ...Mai grave, pentru caă nu ştii niciodataă de unde vin, unde le e
îînceputul şi sfaî rşitul... O dragoste, o femeie, o vezi îîn faţa ta, îîn patul
taă u, chiar şi dragostea o simţi cum se naşte şi cum moare... Dar
lucrurile astea?...
Araă taă din nou noaptea, marii arbori adormiţi şi parcaă îîi fu şi lui
fricaă . Manuilaă simţise foarte precis turburarea lui Andronic.
IÎntr-adevaă r, acum toate lucrurile paă reau altfel...
― Şi dacaă maă car s-ar mulţumi saă te copleşeascaă sub puterea lor,
adaă ugaă Andronic. Dar nu fac asta niciodataă ... Te schimbaă , te îîntunecaă
şi uneori îîţi iau minţile... D-aia îîţi spuneam...
― IÎnţeleg, vorbi ostenit Manuilaă . E ca un fel de otravaă ...
― Nu, nu e asta, îîl îîntrerupse vioi Andronic. E îîn saî ngele taă u şi nici
maă car paă rinţii taă i nu sunt de vinaă caă e acolo... Dar vaă d caă nu maă
asculţi, adaă ugaă el zaî mbind îîngaă duitor.
Caă pitanul privea îîn gol, îînfraî nt de somn. Şi parcaă fiecare cuvaî nt al
taî naă rului aduna mai multaă obosealaă , chema mai mult somn îîn fiinţa lui.
― Da, maă rturisi el, tocmai voiam saă te rog saă maă scuzi. De-abia mai
maă ţiu pe picioare... A fost o zi grea pentru mine. Şi ataî tea lucruri
ciudate...
Andronic îîi straî nse maî na şi-l privi zaî mbind cum urcaă scaă rile. Paă rea
un om beat, îîmpleticindu-se la fiecare pas. Manuilaă intraă îîn odaie,
aproape faă raă saă -şi dea seama unde calcaă , îîşi gaă si locul lui pe saltea şi
se traî nti îîmbraă cat. Toţi ceilalţi dormeau trudiţi.
Raă mas singur, Andronic îîncepu saă se plimbe gaî nditor, trecaî nd îîncet
prin faţa chiliilor caă lugaă rilor. Nu se auzea de nicaă ieri nici un zgomot.
O nefireascaă pace se aşezase parcaă îîn toataă paă durea. Andronic porni
agale pe aleea din faţa maă naă stirii. Erau arbori îînalţi, de amaî ndouaă
paă rţile. Şi salcaî mi pitici, trandafiri saă lbateci, crescuţi la îîntaî mplare.
Totul dormea, adaî nc, sub lumina irizataă a lunii. Andronic auzi un
ciripit gros îîntr-un tufiş şi se opri brusc.
― Ce, maă , nu te-ai culcat îîncaă ?!... Ia vino îîncoace!...
IÎnaă lţaă maî na şi aşteptaă caî teva clipe. Un zbor scurt, îîmpiedicat de
ramuri şi o pasaă re maă runtaă i se aşezaă sfioasaă îîn palmaă . Andronic trase
cu baă gare de seamaă maî na aproape de obraz. Paă saă ricaă tremuraă , dar nu-şi
luaă zborul.
― Ce-i cu tine? îîntrebaă , prefaă caî ndujse supaă rat, Andronic. Acu se
face ziuaă ...
 Cu cealaltaă maî naă cuprinse pasarea, îîncet, blaî nd şi-i maî ngaî ie capul.
Paă saă ricaă se zgribuli, apoi îîşi scuturaă penele, bucuroasaă .
― Ia saă faci bine saă te culci îîndataă , caă doar n-oi fi şi tu îîndraă gostit!...
IÎntinse braţul şi pasaă rea îîşi luaă zborul cuminte, faă raă spaimaă , faă raă saă
ciripeascaă maă car. Taî naă rul paî ndi caî teva clipe foşnetul frunzelor, ca şi
cum ar fi vrut saă se convingaă caă îîntr-adevaă r e ascultat.
Apoi şovaă i, nehotaă raî t unde ar fi mai bine saă meargaă , îînaintaă la
îîntaî mplare pe alee, dar repede îîşi schimbaă gaî ndul şi se îîndreptaă spre
lac.
Trecaî nd prin faţa chiliilor, mai ascultaă o dataă , saă vadaă dacaă nu se
trezeşte nimeni. Aceeaşi taă cere, de cetate vraă jitaă . De-abia caî nd ieşi de
sub zidurile maă naă stirii şi pogorîî spre lac îîşi dete seama caă aici
zgomotele erau îîn toi. Greieri, cosaşi, broaşte, paseri mari care se
trezeau la lunaă şi ţipau scurt - aici paă rea îîntr-adevaă r caă viaţa se
prelungeşte îîntreagaă chiar şi îîn somn.
„Taci! Nu mai plaî nge! N-a fost nimic!" îîi spunea Andronic foarte
aproape de ureche. D-na Solomon plaî ngea mai mult saă simtaă
apropierea lui caldaă , baă rbaă teascaă , saă audaă mereu cuvintele lui cu ataî ta
patimaă şoptite. „Te rog eu mult!" continuaă Andronic şi-i atinse cu
buzele sfaî rcul urechii. Niciodataă nu simţise d-na Solomon o astfel de
maî ngaî iere. Trupul îîntreg i se topi sub atingerea aceea de foc. Voi saă
se apere, dar braţele lui Andronic o cuprinseraă puternic. „Sper caă nu e
numai un satir îîn toataă paă durea asta!" îîi şopti el paă timaş. D-na
Solomon zaî mbi: „De unde îîmi cunoşti gaî ndurile?" îîntrebaă ea, ca saă se
apere şi saă -l necaă jeascaă totodataă . „Haide saă vedem mai bine ce fac
ceilalţi!" adaă ugaă ea repede. „Toţi dorm, şopti Andronic, n-avea nici o
grijaă . Şi apoi, nu vezi? s-a stins bricheta; aă sta e semnalul, aă sta e
gajul"... D-na Solomon îîncercaă saă se rupaă din braţele lui, dar caă ldura
taî naă rului o ameţea, o vraă jea. „Cel puţin dacaă n-ar aprinde cineva
bricheta, saă ne vazaă ", oftaă ea...
Liza auzi din nou glasul lui Stere: „Al cincilea!" de astaă dataă ataî t de
departe, ataî t de stins, îîncaî t ghici mai mult cuvintele, pentru caă le
cunoştea. Acum e raî ndul lui, îîşi spuse, silindu-se saă raă maî naă calmaă . Dar
tremura. Dacaă vine îîntaî i şarpele?... Se temuse degeaba. Andronic apaă ru
liniştit dintre pomi. „Maă aşteptai?" o îîntrebaă el zaî mbind. „Da. Voiam
saă -ţi spun caă s-a stins bricheta"... I-o araă taă , îîn scorbura copacului, dar
Andronic nici nu-i urmaă ri gestul cu ochii. Se apropie de ea, faă raă sfialaă
şi o cuprinse îîn braţe. Liza tremura, dar trupul baă rbatului era ataî t de
puternic, ataî t de îîmbietor, îîncaî t nu îîndraă zni saă se zbataă . „Trebuie saă -mi
dai gajul!" îîi şopti Andronic. Liza îîncercaă saă se rupaă din îîmbraă ţişarea
lui; parcaă şi mai mare era voluptatea, dacaă ar fi urmaă rit-o prin paă dure
şi-ar fi prins-o apoi saă lbatec îîn braţele lui de fier, fierbinţi. Dar nu
izbuti saă scape. Andronic o ţintuia pe loc, şoptindu-i la ureche: „L-ai
vaă zut?" o îîntrebaă el. Liza simţi cum i se urcaă saî ngele îîn obraz, dar
plaă cerea de a-i asculta cuvintele îîndraă zneţe era prea mare. „Nu ţi-e
fricaă de el?" îîntrebaă din nou Andronic. Liza claă tinaă ruşinoasaă din cap
şi vru saă -şi ascundaă faţa pe umaă rul taî naă rului, dar el îîi prinse gura şi o
ţinu aşa, faă raă saă -i îîngaă duie saă raă sufle... îîncet-îîncet, cu infinitaă voluptate
amestecataă cu teroarea morţii, Liza simţi cum îîşi pierde cunoştinţa şi
leşinaă , îîn clipa îîn care vaă zuse raă saă rind capul îînspaă imaî ntaă tor al şarpelui
dintre pumnii straî nşi ai lui Andronic...
Daî nd îîntaî mplaă tor cu maî na prin îîntunerec, Vladimir descoperi alaă turi
de el pe Liza. Raă mase buimaă cit, neîîndraă znind saă o îîntrebe ce cautaă
acolo, îîn patul lui. „Dar nici maă car nu e patul taă u!" exclamaă Liza,
raă spunzaî ndu-i parcaă la îîntrebarea lui nerostitaă , îîntr-adevaă r, Vladimir
observaă cu taă cutaă mirare caă nu se aflaă îîn camera lui. O odaie lungaă ,
necunoscutaă , plinaă cu glastre de flori. „Cine a aprins lumina?" îîntrebaă
el deodataă . „Nu e nici o luminaă , ţi se pare ţie! îîi raă spunse zaî mbind
Liza. E doar luna!" Şi îîl privi staă ruitor drept îîn ochi, provocaî ndu-l. „E
paă cat, îîşi spuse Vladimir. Ce are saă spunaă Stere?" Liza se apropie mai
mult de el şi-i şopti: „Ce faă ceai tu îîn paă dure? Adunai şerpi, hai?!"
Vladimir se cutremuraă , speriat. Dar îîn acea clipaă observaă cu teamaă cum
se schimbaă capul Lizei, cum se uraî ţeşte hidos şi dezgustaă tor, raî njind
cu o guraă enormaă , vaî naă taă , îîşi acoperi ochii cu palma. Respira speriat,
tremuraî nd, cu o groazaă stupidaă , amestecataă cu scaî rbaă , îîn tot timpul.
„Haide, nu-ţi fie teamaă , auzi el din nou glasul femeii, haide mai bine
saă -i prindem pe ceilalţi!"... Deschizaî nd ochii, Vladimir zaă ri îîn faţa lui
pe Aglo. „L-au omoraî t, vorbi ea zaî mbind, au taă baă raî t toţi pe el şi 1-au
omoraî t!" Vorbea de şarpe, se îînţelege. Vladimir raă suflaă uşurat. „Nu era
mare lucru de el, continuaă d-na Solomon. Iataă , asta e tot ce-a raă mas!"
Şi-i araă taă ceasul. Cadranul era acum presaă rat cu maă rgele sclipitoare.
„Saă nu fie prea taî rziu, spuse Vladimir. Ştii caă vine raî ndul meu."
Aşteptaraă amaî ndoi, ascultaî nd semnalul. Dar d-na Solomon se apropia
tot mai mult de el, straî ngaî ndu-i mijlocul, apaă saî ndu-i pieptul. Vladimir
simţi cum îîl cuprinde o dulce ameţealaă , o caă lduraă aromitoare şi îîncepu
saă tremure. „Asta nu se poate, îîşi spunea el, asta nu!"... Auzi atunci
strigaă tul lui Stere: „Al doilea!" şi se smulse din braţele femeii, pornind
saă lbatec îîn noapte, îîn inima caldaă şi primitoare a paă durii.
 XII

Caî teva minute dupaă ce Dorina adormi, cineva se apropie de ea şi

îîi spuse, baă taî nd-o pe umaă r:
― Haide! Se face îîn curaî nd ziuaă !...
Fata saă ri din pat, speriataă . Aşa de repede? Şi ceilalţi cum raă maî n,
aici, singuri la maă naă stire?...
― Asta a fost demult şi-a fost numai îîn vis... Cum de-ţi mai
aminteşti de ele?...
Dorina îîncepu saă zaî mbeascaă . Adevaă rat. Toate au fost îîn vis; şi
petrecerea aceea amaraă la Solomon, şi jocurile lor îîn paă dure, şi
şarpele...
― Dar saă nu rosteşti niciodataă cuvaî ntul acesta, o povaă ţui
ghicindu-i parcaă gaî ndurile. Saă nu-l rosteşti, caă n-ai voie...
― Bine, am saă ţin minte... Dar dacaă totuşi...
Fata de laî ngaă ea, care o trezise, se îîncruntaă , posomoraî ndu-se..
― Nu-l mai vezi atunci nouaă ani de-a raî ndul... Saă -l cauţi îîn lumea
toataă şi nu-l mai îîntaî lneşti...
― Pe cine? se cutremuraă Dorina.
― Pe mirele taă u. Sau poate ai uitat şi asta, caă astaă zi e nunta...
― Aşa de repede? îîntrebaă sfioasaă Dorina. Şi nici maă car nu s-a faă cut
ziuaă ...
― Acuma este el baă rbat, numai paî naă raă sare soarele... Apoi s-ascunde
iar şi nu-l mai vezi...
Dorina privi îîn toate paă rţile. Ce odaie mare şi bogataă , cu pereţi
zugraă viţi îîn aur, cu tavanul rotunjit ca o boltaă ...
A dormit aici aproape toataă noaptea şi nici maă car nu şi-a dat
seama...
― Haide! haide mai repede, o zori femeia. Te-aşteaptaă celelalte, cu
rochia de mireasaă ...
― Dar trebuie saă spui îîntaî i mamei, se îîmpotrivi Dorina.
Femeia zaî mbi îîngaă duitoare. O luaă de maî naă şi-i araă taă fundul odaă ii.
Parcaă se deschidea o altaă îîncaă pere acolo şi la capaă tul ei alta, la
nesfaî rşit, ca îîntre oglinzi.
― Mai ai tu timp saă te îîntorci acum? astea au fost demult... Nici nu
ştii ce mult a fost de-atunci...
Dorina privi şirul acela de odaă i, care parcaă o despaă rţeau de un alt
taă raî m, faă raă tristeţe, îîncet, i se ştergeau din minte ultimele amintiri,
îîntr-adevaă r, acum îînţelegea şi ea caă a trecut vreme multaă de atunci şi
nimic nu se mai poate îîntoarce, nimic nu mai poate fi cum a fost
odataă ...
― la-ţi inelul! îîi aminti femeia. Saă nu-l scoţi din deget decaî t caî nd
vei fi îîn faţa lui...
― A lui Andronic, şopti sfioasa, cutremuraî ndu-se de emoţie, Dorina.
― Aşa îîi spuneţi voi...
Femeia privi îîn ochii Dorinei şi zaî mbi trist.
― Tu îîl cunoşti?
― IÎl vaă d şi eu, numai noaptea, raă spunse femeia. Atunci caî nd e
baă rbat frumos...
― Şi tu cum îîi spui? îîntrebaă din nou Dorina.
― Cum nu trebuie saă -i spui tu...
Dorinei îîi fu teamaă de privirile acelea straă ine, de figura aceasta pe
care nu o mai îîntaî lnise niciodataă paî naă acum.
― Haide! Ne-aşteaptaă ...
O luaă de maî naă , aproape faă raă voia ei, şi o trase spre uşaă . Dar ajunsaă
îîn faţa pragului, Dorina se opri, tremuraî nd. I se paă rea caă dincolo, peste
prag, este apaă . O apaă ascunsaă , dar adaî ncaă , neagraă , rece, pe care un ochi
nedibaci ar fi luat-o drept covor.
― Mi-e fricaă , şopti ea.
― Nu te teme, nu te-neci, o linişti femeia. Caî nd eşti cu mine, nu
te-neci...
O trase de braţ; Dorina îînchise ochii, dar piciorul nu se scufundaă .
Caă lca parcaă pe sticlaă . Raă coarea apei îîi paă trundea taă lpile; ataî t. Dar
raă suflarea aproape i se oprise pe loc, îîn piept.
― Raă suflaă adaî nc, îîi mai spuse femeia. Fii faă raă grijaă . Ai saă te îînveţi
apoi şi aici, sub apaă ...
― Dar unde suntem? îîntrebaă speriataă Dorina.
― IÎn palatul lui...
― Dar cum se vede atunci soarele paî naă aici? îîntrebaă Dorina privind
cu grijaă îîmprejur.
― Dacaă palatul este cu totul şi cu totul de sticlaă ... Ia uitaă -te...
Femeia îîi araă taă cu maî na îîn sus. Se vedea cerul. Departe, sticlos,
argintiu. Acolo, sus, nu era decaî t o luminaă sfioasaă îîmprumutataă parcaă
de altundeva. Lumini mari, straă lucitoare se zaă reau îîn faţaă .
― Ne-aşteaptaă ... Saă nu se supere caă am îîntaî rziat...
O ţinu tare de maî naă şi graă bi pasul. Dorina privea ameţitaă straă lucirea
din faţa ochilor. Se auzeau glasuri multe şi sunete ciudate, moi, de
viori foarte uşor atinse, îîncepeau nişte trepte albe, ca de marmuraă .
Caî nd fu saă atingaă prima treaptaă , Dorina şovaă i. Dar tovaraă şa o trase
puternic dupaă ea.
 ― Urcaă ! Urcaă ! îîi porunci.
Ce greu îîi era! Parcaă o apaă sau puteri nevaă zute şi o osteneau la
fiecare pas.
― Urcaă ! Urcaă ! se auziraă alte glasuri de sus.
Şi simţi din nou braţul femeii care o trage, îînchise ochii, cu lacrimi,
şi faă cu îîncaă un pas. Parcaă o ameţea durerea acestei munci neîînţelese.
― De ce e ataî t de greu? şopti ea.
― Şi lui i-a fost greu paî naă la tine. Ai uitat caă nu putea urni barca
din loc? Caî t timp aţi aşteptat acolo, pe marginea lacului şi barca nu se
putea dezlipi de ţaă rm...
― Da, aşa e, îîşi aminti Dorina.
IÎşi aminti şi privirile de foc ale lui Andronic. Braţul lui cald şi
puternic, de care se agaă ţase atunci, demult, îîn vis...
― Urcaă ! Urcaă ! auzi din nou glasurile de sus.
― Cine sunt? îîntrebaă Dorina.
― Ceilalţi. Sunt mulţi. Toţi vin aici... Dar e greu, nu e aşa?...
Parcaă zaî mbetul ei era şi mai trist acum, caî nd privea munca Dorinei!
― Mai e mult? îîntrebaă îîncaă o dataă Dorina.
― Dacaă îîl iubeşti, mai e puţin...
Fata straî nse pleoapele, îîşi muşcaă buza şi se opinti, îîncaă o treaptaă ,
îîncaă una...
― El nu maă poate ajuta, nu e aşa?
― Pe scara asta, nu. Nu e scara lui...
Glasurile de deasupra paă reau caă se pierd, laolaltaă cu zvonul de
viori. Unde au pierit deodataă toţi oamenii aceia care o aşteptau, cu
privirile aţintite asupra ei? se îîntrebaă Dorina.
― N-au pierit, îîi raă spunse femeia. Te-aşteaptaă . Uite-i...
IÎntr-adevaă r, Dorina se aflaă deodataă îîn mijlocul unei saă li nesfaî rşite,
bogataă îîn lumini şi oglinzi. O lume de basm se deschidea îîn faţa
ochilor ei. Femeile erau îîmbraă cate ca îîn celelalte vremuri, iar baă rbaţii
aveau haine cu fireturi, paloşe lungi, coifuri.
― Saă nu cumva saă le vorbeşti! îîi şopti repede femeia.
Dorina îînainta sfioasaă , orbitaă , îîn sala îînaltaă , faă raă sfaî rşit. Oamenii o
ţintuiau cu privirile lor streine, reci şi parcaă se trudeau s-o opreascaă
îîntre ei, caă ci cercul se straî ngea necontenit. Şi fiecare îîi faă cea un semn
cu maî na, fiecare îîi araă ta vreun lucru minunat: o pasere nemaivaă zutaă ,
de aur, sau un pahar de nestemataă sau vreun pantof straă lucitor. Fata
ameţi şi-şi puse palmele la ochi.
― Saă nu le raă spunzi orice ţi-ar spune, auzi ea din nou şoapta
tovaraă şei.
 IÎn acea clipaă , simţi braţul femeii mai poruncitor, traă gaî nd-o.
― Uite-o şi pe Arghira, frumoasa din lapte! strigaă un taî naă r, ieşindu-i
îîn cale şi araă taî ndu-i un tron ascuns.
Dorina îîntoarse faă raă vrerea ei privirile. Departe, zdrobitaă de luminaă ,
sta o fataă palidaă , cu plete negre, cu ochii larg deschişi.
― Şi ea a fost mireasaă ! adaă ugaă taî naă rul zaî mbind. Tot de-acolo a venit
şi ea, ca şi tine. Uite-o!
Dorina îîncepu saă tremure. Fata aceea parcaă ar fi fost moartaă ; staă tea
neclintitaă , cu obrazul alb şi ţeapaă n şi ochii ei nu clipeau.
― Trei zile, ataî ta a cunoscut-o el! strigaă din nou taî naă rul, aproape
ţinaî ndu-i drumul. Acum e moartaă , e de mult moartaă . Priveşte-o bine!...
Chiar faă raă porunca taî naă rului necunoscut, Dorina tot nu-şi putea
desprinde privirile de chipul fetei de pe tron. O turbura tot mai
puternic taina chipului îîncleştat, tristeţea aceea rece, îîngaî ndurataă .
― Haide! îîi şopti tovaraă şa, îîncercaî nd saă -i tragaă braţul.
― Cine este? îîntrebaă Dorina. A fost şi ea mireasaă şi a murit?
Femeia şovaă i, faă raă saă -i raă spundaă . Voia s-o tragaă mai aproape de ea,
s-o scoataă mai repede din cercul acela de oameni care continuau s-o
priveascaă ameţitor.
― Priveşte-o bine şi-ai saă îînţelegi cine este, vorbi din nou taî naă rul.
Şi ea se opri deodataă , tremuraî nd. Fata din tron i se paă ru atunci
cunoscutaă ; şi ochii aceia larg deschişi, şi buzele straî nse...
― Nu vezi caă eşti tu acolo?! exclamaă biruitor taî naă rul.
Toate viorile taă curaă , oprite parcaă la un semn nevaă zut. O mare taă cere
îîmpietri sala. Dorina raă mase o clipaă cu ochii caă scaţi, apoi gemu raă nitaă
şi se praă vaă li.
...îîncepea saă -şi dea seama unde se aflaă . Odaia îîntreagaă era muiataă
îîntr-o luminaă vraă jitaă , lunaraă . Dorina se trezi tremuraî nd, îînspaă imaî ntataă .
Auzea un sforaă it gros, îîntrerupt de sufocaă ri scurte. Din altaă parte se
strecurau paî naă la ea zvonuri nedesluşite; un geamaă t prelung, şoapte
neîînţelese şi ţiuituri de gaî ngaă nii nevaă zute. Fata îîşi maî ngaî ie fruntea cu
palma, îîncercaî nd saă îînţeleagaă ce s-a petrecut cu ea. Ascultaă raă suflaă rile
îînecate de laî ngaă ea. IÎntoarse îîncet capul şi zaă ri alaă turi, cu capul
ataî rnaî nd greu, pe Liza. IÎn cealaltaă parte, dormea cu pumnii straî nşi
aproape de guraă Riri. Odaia era luminataă paî naă îîn cele mai ascunse
unghere, dar luna nu se zaă rea prin fereastraă . Se ghicea numai un colţ
de cer albastru, straă veziu.
― Am visat, şopti Dorina ca saă se linişteascaă .
IÎi era totuşi fricaă , singuraă treazaă îîn mijlocul ataî tor femei cuprinse
de somn. Fiecare zgomot care îîl auzea i se paă rea îîncaă rcat de tainaă ,
vraă jit, neîînţeles. Taî rziu îîşi dete seama caă se aude de departe oraă caă it de
broaşte. Se gaî ndi caî teva clipe. Suntem la maă naă stire. Am visat. Tot ce
s-a îîntaî mplat paî naă acum a fost îîn vis...
Dar îîşi aminti brusc de Andronic şi raă suflarea i se aprinse din nou.
Oare şi el a fost numai o naă lucire? Şi şarpele?...
Raă mase cu ochii deschişi, îîncruntataă , îîncercaî nd saă -şi aducaă aminte
de toate caî te s-au îîntaî mplat. Nu îînţelegea nimic limpede. Doar ochii
lui Andronic staă ruiau asupra ei, de undeva din boarea luminoasaă a
odaă ii. Şi parcaă îîl simţea foarte aproape, îîi simţea mai ales parfumul
acela nelaă murit de trup curat şi baă rbaă tesc, laolaltaă cu caă ldura ucigaă toare
care izvora din ochii lui, din maî inile lui... Dar şarpele!?... Dorina roşi,
îînchizaî nd pleoapele şi straî ngaî ndu-le paî naă la durere. Acelaşi copleşitor
dezgust, aceeaşi mare spaimaă şi dorinţaă bolnavaă staă ruiau îîn amintirea
ei turbure. Faptele se desprindeau anevoie îîn minte şi toate gaî ndurile
îîi raă saă reau vlaă guite, nesigure, neştiind cum saă le lege îîntre ele. Totul
era bolnav, istovit, cuprins de ceaţaă . Dar vraja şarpelui staă ruia; vraja
lui şi a lui Andronic. Numai chipul lui Andronic o liniştea, caî nd îîl
chema îîn minte, îîl vedea îîntreg, viu, naă prasnic îîn baă rbaă ţia lui
neasemuitaă ...
Dorina luptaă multaă vreme cu somnul, cu amintirile. Sforaă iturile din
celelalte odaă i le auzea uneori cu o exasperantaă precizie; îîn îîncaă pere,
lumina lunii staă ruia. Fereastra era deschisaă , dar îîncaă nu se faă cuse prea
frig. Raă suflarea femeilor era adaî ncaă şi greoaie. Toate dormeau cu gura
caă scataă , cu gaî tul îîncovoiat şi braţele raă sucite. Zaă rea piepturile cum se
îînalţaă şi scoboaraă , zgomotos, îîn voie, cum se îîntind muşchii şi obrazul
transpiraă uleios. Niciodataă Dorina nu vaă zuse ataî tea femei dormind
obosite. Niciodataă luciditatea ei nu fusese ataî t de ascuţitaă şi totuşi ataî t
de bolnavaă , gata saă se topeascaă îîn naă lucire la orice spaimaă . Le privi
caî teva clipe, apoi îînchise ochii şi adormi dintr-o dataă , ca şi cum s-ar
fi cufundat lin îîntr-un lac faă raă fund.

XIII

Andronic straă baă tuse o bunaă parte din paă dure îînainte ca saă se
îîntoarcaă din nou pe marginea lacului. Ajuns îîntre arbori - acolo unde,
cu caî teva ceasuri mai îînainte se desfaă şuraseraă jocurile - porni saă caî nte,
îîncetinind pasul. Glasul se desprinse la îînceput sfios şi melancolic,
rotunjindu-se şi crescaî nd apoi, ca îîntr-o chemare prelungaă , deopotrivaă
de duioasaă şi îînflaă caă rataă . Caî nta faă raă cuvinte; doar dacaă la raă stimpuri
rostea vreun nume de fataă . Paă durea paă rea caă -l ascultaă somnoroasaă ,
tresaă rind uşor, neliniştitaă şi apoi repede îîmpaă cataă . Sus, pe deasupra
arborilor, se pornea caî teodataă un val nesfaî rşit de foşnete speriate,
frunzele apropiindu-se unele de altele şi tremuraî nd ca atinse de o maî naă
nevaă zutaă şi nepotolitaă . Glasul lui Andronic ajungea paî naă foarte departe,
despicat de trunchiuri şi raă sfirat printre frunze.
A-o-oooo-haă u-u-uuu!... Ana-a-aaaa!...
Lumina lunii paă trundea coroanele şi se aştenea de-a dreptul pe
iarbaă , raă saă rind pretutindeni flori nefireşti, cu sclipiri umede, sfioase.
Andronic parcaă se ferea saă le calce, privind cu baă gare de seamaă unde
îîşi pune pasul. Atunci glasul lui se pierdea îînghiţit de paă maî nt şi numai
şoapte neîînţelese tremurau îîn paă dure. Parcaă frunzele se îîntorceau îîncet
dupaă el, îîntr-ataî t de turburaă toare îîi era trecerea şi de cald glasul caî nd
îîncepea saă caî nte. Uneori paseri nevaă zute se trezeau prin cuiburi, şi se
auzeau ciripituri îînfundate, chemaă ri scurte, speriate. Andronic se oprea
zaî mbind, şi le faă cea semn cu mana, ridicaî nd fruntea.
― Nu v-astaî mpaă raţi, frumoaselor?!
Ciripitul se topea brusc, îîn zvonul nelaă murit al crengilor îînalte. Caî te
un fluture mare de noapte îîşi lua zborul, claă tinat parcaă de o aripaă de
vaî nt, gata saă -l raă stoarne şi se aşeza leneş pe coaja trunchiului,
lipindu-şi aripile. Ochii lui Andronic îîl urmaă reau caî teodataă sclipind îîn
îîntunerec ca doi caă rbuni aprinşi. Omul zaî mbea, straă baă tut de bucurii
neştiute şi pornea mai departe, caî ntaî nd.
IÎn faţa unui arbore baă traî n şi îîncovoiat, Andronic se opri cu baă gare
de seamaă şi-l maă suraă de sus paî naă jos, ca şi cum ar fi vrut saă -şi dea
seama dacaă e ceva schimbat îîn trunchiul şi ramurile lui. Apoi îîşi
scoase haina, o zvaî rli pe iarbaă şi îîncepu saă se caţere vioi, faă raă nici o
greutate. Ajuns îîn furca cea mai de sus, Andronic îîşi faă cu loc cu
maî inile printre frunze şi îîncercaă saă priveascaă pe deasupra paă durii. Dar
îîncaă nu se urcase paî naă îîn vaî rf; îîncaă nu-şi putea roti ochii deasupra
tuturor arborilor, îîşi trase atunci capul şi se caţaă raă pe crengile cele mai
îînalte. Ramurile fragede tremurau sub apaă sarea lui, dar nu trosneau.
Paă rea caă se ţine mai mult cu maî inile, faă raă saă -şi lase tot trupul pe
crengi. Parcaă ar fi plutit îîntre frunze şi trupul lui ar fi fost uşor ca al
unei paseri. Caî nd îîşi îînaă lţaă capul, cerul îîntreg îîl acoperi. Un cer
îîmpietrit, alb, scaă ldat îîn lunaă .
― Doaraă n-oi fi singur! spuse Andronic şi îîncepu saă chiuie.
Glasul lui ajunse foarte departe, pe deasupra paă durii şi-l auzi cum
se pierde, ca un ecou. Dar nu-i raă spunse nimeni. Numai o pasere mare
îîşi luaă zborul cu aripele îîntinse şi faî lfaî i lin peste arbori.
 ― Huuuu! chiui îîncaă o dataă Andronic.
Aceeaşi taă cere mirataă a paă durii. Acelaşi cer senin şi mort deasupra.
IÎngaî ndurat, Andronic îîncepu saă coboare, îîşi dedea drumul cu uşurinţaă ,
parcaă jucaî ndu-se, din ramuraă îîn ramuraă , faă raă saă şovaă ie, faă raă saă
priveascaă unde se lasaă . Ajunse repede pe paă maî nt, îîşi scuturaă paă rul de
frunze, îîşi îîmbraă caă haina şi porni îîndaă raă t, pe alt drum. Caî nd straă baă tu
luminişul, caă utaă caî teva clipe cu ochii o tufaă şi se îîndreptaă aproape
alergaî nd spre ea. Se traî nti pe iarbaă , puse urechea la paă maî nt şi ascultaă .
― Nimeni! exclamaă el zaî mbind. Unde or fi plecat toţi îîn noaptea
asta?!...
Se ridicaă , dupaă ce maî ngaî ie uşor, cu palma, firele de iarbaă ,
ceraî ndu-le parcaă iertare caă le-a strivit sub trupul lui.
― S-au dus poate pe lac, saă îînoate, adaă ugaă Andronic.
Graă bi pasul. Caî nd ieşi din paă dure, îîncepuse saă adie blaî nd vaî ntul. Se
claă tinau spicele pe marginea caă raă rii. Andronic mergea fluieraî nd, paî naă
se apropie de lac. Aici se opri din nou, ascultaî nd. De undeva, de
departe, se auzea tremurul uscat al paă purişului. Ţipetele somnoroase,
oraă caă itul broaştelor, ţiuitul cosaşilor paă reau caă se sting îîn îînfiorata
taă cere a lacului. Nici paserile nu se mai trezeau speriate din stufaă riş
acum. Andronic îîncercaă saă paă trundaă zarea cu ochii. Nu se laă murea
nimic pe lac. Doar o boare uşoaraă legaă naî ndu-se îîn vaî nt. Taî naă rul faă cu
caî ţiva paşi, caă utaî nd parcaă un loc mai potrivit şi îîncepu saă se dezbrace,
neraă bdaă tor.
Dorina şovaă i multaă vreme îînainte de a se hotaă rîî saă -i iasaă îînainte. El
ştie doar caă a venit şi totuşi nu o cautaă , nu o cheamaă , îîl vede foarte
bine, cum staă aproape gol, cu faî şia de maă tase grea, baă tutaă cu fir, prinsaă
îîn jurul coapselor. Şi totuşi ar fi trebuit saă -l gaă seascaă gata de plecare,
îîmbraă cat. Sau poate nu a ales-o pe ea... Dar din hora acelor fete
necunoscute, dupaă ce le-a caî ntaă rit pe toate cu privirea, ei i-a aruncat
gajul, un maă r de aur. Acesta a fost semnul; pe ea a ales-o de mireasaă ...
― Dorina! exclamaă Andronic mirat caî nd o zaă ri îînaintaî nd. Ce
frumoasaă te-ai faă cut!...
― Te-am aşteptat, şopti fata. Nu mergem?
IÎi vaă zu îîn acea clipaă umerii lui goi şi plecaă ochii.
― De ce ţi-e teamaă ? o îîntrebaă el. Ştii caă altfel nu se poate, ci numai
gol. Aşa staă scris...
― Şi eu?
― Şi tu... Mai taî rziu, se-nţelege, adaă ugaă el zaî mbind, apucaî ndu-i
maî na.
Fata simţi din nou tresaă rirea de foc pe care i-o daă dea îîntotdeauna
atingerea trupului lui Andronic. Aceeaşi cutremurare bruscaă , aceeaşi
stranie plaă cere, necunoscutaă .
― Tu ştii saă -noţi? o îîntrebaă îîncet Andronic. Dacaă se scufundaă barca,
tu ai saă ştii saă -noţi?
Dorina se agaă ţaă de braţul lui, speriataă .
― Dacaă maă laşi tu, maă -nec! exclamaă ea.
― Atunci saă nu-ţi fie teamaă , orice s-ar îîntaî mpla saă nu-ţi fie teamaă ,
o îîncuraja Andronic. Asta e o luntre faă raă moarte. Dacaă ai şti de caî te ori
am straă baă tut eu apele paî naă m-am dus şi m-am îîntors de-acolo... Uite!...
IÎi araă taă cu braţul îîntins depaă rtaă rile. Dorina nu zaă ri nimic, decaî t
aceeaşi îîntindere nesfaî rşitaă de ape, limpezi, nemişcate.
― E departe? îîntrebaă ea supusaă .
Andronic îîncepu saă raî daă şi o straî nse mai aproape de el.
― Nu e nimic departe caî nd iubeşti, şopti. Tu ai saă te aşezi îîn fundul
baă rcii, liniştitaă . O saă trecem nouaă maă ri şi nouaă ţaă ri. Şi pe urmaă îîncepe
nunta...
― Ataî t de taî rziu, spuse Dorina, îîntristaî ndu-se. Caî te nu se mai pot
îîntaî mpla paî naă atunci, adaă ugaă ea gaî nditoare.
― De ce te graă beşti? îîntrebaă blaî nd Andronic. Aici, la noi, zilele trec
repede, ca şi clipele. Dacaă ai ajuns aici, nu te mai poţi îîntoarce. Şi e
mai frumos aici, nu e aşa?...
― Oriunde eşti tu, raă spunse fata.
Taă cu brusc, privindu-l. Ce frumos este, şi ce îînalt, ce mare! Parcaă
nu mai e om, ci zeu, fiul zmeului din poveşti.
― De ce-ai plecat din palat? îîl îîntrebaă ea. De ce-ai venit din nou
aici, laî ngaă apaă ?...
― Tu n-ai putut raă maî ne acolo, ţi-a fost fricaă ... De ce ţi-a fost fricaă ?
Toţi oamenii aceia erau morţi demult, nu-ţi puteau face nimic, n-ai
vaă zut?...
― Eram şi eu acolo, şopti fata cu spaimaă . Eram pe un tron, ascunsaă
de ceilalţi...
― Da, vorbi Andronic senin, aşa se îîntaî mpla îîntotdeauna...
Dorina simţi din nou aceeaşi spaimaă şi se straî nse mai aproape de
el. Parcaă ar fi vrut s-o linişteascaă , s-o maî ngaî ie.
― Fii faă raă nici o teamaă , vorbi el, şi eu sunt aici. Nu ne despaă rţim...
Privi atunci spre ape. Barca aştepta acolo, laî ngaă ei, de foarte multaă
vreme. Dorinei i se paă reau cunoscute toate lucrurile acestea; şi
pregaă tirea aceasta de caă laă torie i se paă rea c-o mai traă ise odataă , demult.
― Unde e nunta? îîntrebaă ea îîncaă o dataă .
― La capaă tul celaă lalt...
 IÎi cuprinse mijlocul şi o duse îîncet aproape de apaă .
― Nu se poate altfel, o linişti Andronic.
El faă cu un pas şi barca se claă tinaă . Apoi, purtaî nd-o aproape îîn braţe,
o sui şi pe Dorina. Legaă narea a fost ataî t de neîînchipuit de dulce, îîncaî t
fata ameţi şi-şi prinse capul îîn maî ini. Andronic era laî ngaă ea. IÎnainte
de a apuca vaî slele, îîi araă taă cu braţul îîntins îînainte.
― Acolo, la mijloc, e o insulaă . Acolo am stat eu...
Deodataă , faă raă saă ştie cum, Dorina îîşi aminti de şarpe şi se
cutremuraă , îîl va vedea din nou, gol şi neobosit, zvaî cnind sub lumina
lunii, aşa cum îîl vaă zuse de la îînceput. Şi de data aceasta, pe
neaşteptate, din îîntunerec, ar putea s-o muşte...
― Dar îîn insulaă e şarpele! exclamaă ea turburataă . Tu l-ai gonit acolo,
chiar tu!...
Vaă zu îîn acea clipaă cum Andronic se ridicaă îîn barcaă , palid şi maî niat.
Privirile lui scaă paă rau şi mai îînflaă caă rate acum şi îîi straă pungeau
luminiţele ochilor, orbind-o.
― De ce-ai spus asta, iubita mea?! vorbi Andronic trist.
Dar cuvintele lui zvaî cneau îîn urechi, parcaă ar fi fost fulgerate din
gura unui zmeu.
― De ce n-ai ascultat porunca? repetaă el tremuraî nd.
Dorina îîşi aduse aminte: „Saă nu cumva saă rosteşti cuvaî ntul acesta
îîn faţa lui!" Uitase. E prea taî rziu acum. Uitase... îîl privea îînmaă rmuritaă ,
strivitaă de puterea lui, aşteptaî nd blestemul, îîşi acoperi ochii cu palma.
― Nouaă ani ai saă maă cauţi şi numai atunci ai saă maă gaă seşti! auzi ea
cuvintele lui Andronic.
Dar caî nd vru saă -l priveascaă din nou şi saă -i cerşeascaă îîndurarea, vaă zu
barca goalaă . Andronic pierise. Nu era îîn faţa ei decaî t îîntinderea
nesfaî rşitaă de ape. Raă mase mutaă , istovitaă , neştiind ce are saă facaă . IÎn
acea clipaă , auzi cum se clatinaă frunzele pe mal şi îîntoarse capul. Nu
era nimeni. Numai vaî ntul, îînteţindu-se, îînfiora crengile îînalte ale
arborilor...
Se trezi cu acest zgomot amar îîn urechi. Odaia era pe jumaă tate îîn
îîntunerec. Lumina de lunaă se traă sese laî ngaă fereastraă . Dorina îînţelesese
caă vaî ntul intraă acum tremuraă tor îîn odaie. Se ridica din pat şi se apropie
de fereastraă . Departe, spre staî nga, se zaă rea lacul. Fata zaî mbi. Se
îîntoarse spre pat, faă raă saă recunoascaă unde se aflaă . Privi mirataă femeile
care dormeau laî ngaă ea. IÎncet, dar cu gesturi sigure, ca prin somn, îîşi
faă cu loc printre paturi. Gaă si de-a dreptul uşa, faă raă s-o caute. Auzi
zgomote ciudate dincolo de pereţi, care o îînfricoşaraă . Raă suflaă ri adaî nci
şi îînecate, ca ale unor oameni chinuiţi. Dar nu-şi pierdu curajul, ci, cu
 ochii îînchişi, straă baă tu sala paî naă la uşa de-afaraă . Era pe jumaă tate
deschisaă . Ieşi îîn curte. Nu simţi frigul sub picioarele goale, nici vaî ntul
rece pe deasupra umerilor ei aproape dezgoliţi. Porni cu aceeaşi
hotaă raî re spre lac.
Caî nd coborîî daî mbul şi ajunse pe mal, gaă si barca aşteptaî nd-o,
îîntocmai aşa cum o laă sase.
Intrase acum adaî nc cu picioarele îîn maî lul umed şi rece, faă raă saă
simtaă ceva. Graă bitaă , dar cu luare-aminte, desprinse fraî nghia din jurul
parului, o zvaî rli îîn barcaă , apoi se sui. Hotaă raî taă , caă utaă cu ochii insula
- şi îîncepu saă vaî sleascaă lin, duios, ca cineva care pleacaă numai cu
naă dejdea...

XIV

Liza se deşteptaă cuprinsaă de frig, tremuraî nd. Fereastra era larg

deschisaă şi apropierea zorilor se presimţea îîn baă taia vaî ntului umed, îîn
mirosul schimbat al vaă zduhului. Luna paă lise. Dar îîntunerecul îîncepea
saă se destrame şi parcaă se zaă reau aburi turburi peste fereastraă , departe.
Liza se deşteptaă ameţitaă , ca dupaă o lungaă petrecere. Anevoie
îînţelegea unde se aflaă şi îîn ce îîmprejuraă ri adormise pe jumaă tate
îîmbraă cataă , laolaltaă cu ataî ta lume. Raă mase multaă vreme cu ochii
deschişi, faă raă saă izbuteascaă saă se îînveleascaă bine, tremuraî nd. I se
paă ruse caă , îîn clipa caî nd se trezise, sunase undeva, pe aproape, o toacaă
de lemn. Un sentiment neconfortabil de deşteptare îîntr-o îîncaă pere
streinaă , incomodaă ; se simţea îîn acelaşi timp dezgustataă , obositaă ,
paă caă litaă de viaţaă . Nimic n-avea nici un sens, de nicaă ieri nu naă daă jduia
nici o bucurie. Un ciripit scurt, raă guşit, venit parcaă de-a dreptul de pe
stinghia ferestrei. Poate caă ar trebui îînchisaă fereastra... Dar e ataî t de
greu, şi e ataî t de zadarnic...
IÎncercaă atunci saă se îînveleascaă mai bine, traă gaî nd plapuma cu putere.
Baă gaă de seamaă caă locul din staî nga ei e gol. Riri îîşi cufundase capul îîn
somn îîn acest loc gol şi-şi aduna acum genunchii. Liza îîntoarse capul,
cercetaî nd cu mirare celelalte femei. Le zaă rea mai mult şi-şi frecaă de
mai multe ori ochii, ca saă le poataă ghici. IÎntaî mplaă rile îîi raă saă reau izolate
îîn minte, îîşi amintise brusc de Sergiu Andronic, de alergaă rile prin
paă dure. Apoi, un lapsus turbure, un sentiment de umilitoare raă taă cire.
S-a îîntaî mplat un joc... O farsaă ... Apoi îîncaă ceva... Caă pitanul Manuilaă ...
Dorina... şarpele... Daă du din nou cu ochii de Riri, care dormea cu
pumnii straî nşi la guraă şi tresaă ri. Dorina?
 Avu atunci senzaţia precisaă caă a asistat, cu puţine minute îîn urmaă ,
la plecarea Dorinei din odaie. Faă raă îîndoialaă caă s-a dus la Andronic, îîn
camera cealaltaă . Gaî ndul acesta o emoţionaă brusc; pudoare umilitaă ,
spaimaă , gelozie, curiozitate. Uitase caă Andronic nu doarme singur.
De-abia caî nd se ridicaă pe jumaă tate din pat saă cerceteze îîncaă o dataă
trupurile adormite de alaă turi, saă -şi dea seama dacaă nu cumva se îînşalaă ,
îîşi aminti de Stere şi de ceilalţi. Fireşte caă toţi dorm la un loc. Atunci
poate caă Dorina... Dar îîşi amintea precis, faă raă saă poataă fixa îîn timp
amintirea aceasta, caă Dorina se deşteptase pe furiş, caî nd toate celelalte
dormeau adaî nc, şi plecase din odaie ca saă se îîntaî lneascaă , afaraă îîn curte,
poate, cu Andronic...
Ascultaă caî teva clipe, dacaă nu cumva se aud zgomote, şoapte. Numai
raă suflaă rile îînecate ale femeilor şi sunete grele, horcaă ite, din cealaltaă
odaie. Liza se hotaă rîî brusc, emoţionataă . Se daă du jos din pat, ferindu-se
saă atingaă trupul îîncolaă cit al Ririei, şi se repezi la fereastraă . Se plecaă
adaî nc îîn afaraă . O lovi un miros proaspaă t de frunze rupte, de trunchi
craă pat. Cerul era îîncaă albastru, palid caă tre margeni. IÎnspre staî nga,
aburind, se zaă rea lacul. Liza ascultaă caî teva clipe, apoi se îîntoarse îîn
odaie şi se îîndreptaă spre uşaă . Era îîntredeschisaă . Oricine ar fi putut
intra... Un geamaă t. Tresaă ri. Dar îîşi dete seama caă se speriase degeaba;
d-na Zamfirescu oftase prin somn. Dormea acoperitaă cu paltonul. Liza
o privi scurt, cu dezgust. Din odaia alaă turataă veneau acum, mai dense,
mai groteşti, horcaă iturile baă rbaţilor. Saă fie oare acolo Andronic?...
Se reîîntoarse laî ngaă pat, nehotaă raî taă , emoţionataă , „îîn paă rul meu odataă
blond"... Refrenul staă ruia absurd îîn minte faă raă saă -l poataă alunga: „Eu
n-am avut copilaă rie"... Din nou chipul caă pitanului, al lui Stamate.
Saă rutaă rile din paă dure, îîi fu ruşine, silaă de ea, de toţi şi de tot ce s-a
îîntaî mplat. „Eu n-am avut copilaă rie"... IÎi reveneau îîn minte, faă raă nici o
noimaă scene şi vorbe de la masa din Fierbinţi, din graă dinaă . Stere
scoţaî ndu-şi haina, mergaî nd agale saă şi-o ataî rne de craca unui vişin...
Solomon îîntrebaî nd cu maî na ridicataă : „Cine mai vrea o cafea?"... Şi
apoi, deodataă , faă raă nici un îînţeles, glasul lui Andronic: „Dacaă nu vaă
liniştiţi îîntr-un minut"... Cuvintele lui, de mai îînainte: „Sunt turburat
din alt motiv. Dacaă am saă vi-l spun, veţi raî de de mine"... A vrut saă -i
apuce maî na, atunci, şi i-a şoptit: „îîţi jur!"... Amaă nuntele se îînşiraă precis
îîn amintire. Cu ce raă cealaă i-a primit el exclamaţia aceasta paă timaşaă .
Acum îîi e ruşine şi îîn acelaşi timp ciudaă pe Andronic, un necaz
îîndaî rjit pe tot ce-a faă cut el, pe toataă frumuseţea lui cutezaă toare. Dorina
nu s-a îîntors. A plecat cu el, fireşte, îînţelege tot ce s-a îîntaî mplat: ei
doi, noaptea, dupaă ce ceilalţi au adormit, s-au îîntaî lnit îîn curte, au
plecat apoi singuri îîn paă dure, îîn paă dure, noaptea. S-a culcat cu Dorina.
O furie abjectaă , o poftaă de scandal îîi copleşise simţirea; îîncepe saă
tremure. Se apropie raă suflaî nd graă bitaă de d-na Solomon şi îîncepe s-o
scuture. Femeia se îîmpotriveşte, geme. Liza se îîntoarce spre Riri şi o
deşteaptaă brusc, scuturaî ndu-i plapuma. Apoi din nou caă tre d-na
Solomon.
― Scoalaă -te, nu ştiu ce s-a îîntaî mplat cu Dorina! şopteşte ea.
D-na Solomon se trezeşte anevoie, îîşi freacaă necontenit ochii.
― Nu ştiu unde a plecat Dorina, repetaă mai tare Liza, apropiindu-şi
mult faţa.
Nici Riri nu îînţelege nimic din ce aude. Şi-i e somn, şi-i e greaţaă ;
o durere seacaă îîn moalele capului, îîşi ţine taî mplele îîntre maî ini,
silindu-se saă priceapaă unde se aflaă . Zaă reşte, laî ngaă ea, pe d-ra
Zamfirescu. IÎi e deodataă teamaă , o teamaă stupidaă caă fata de alaă turi aude
tot ce vorbeşte, caă e de mult treazaă , şi ea îînţelege tot, prefaă caî ndu-se caă
doarme.
― Mai îîncet, saă nu ne audaă , şopteşte Riri caă tre Liza.
― Mai bine îîmbracaă -te, saă nu se fi îîntaî mplat ceva, spuse Liza,
caă utaî ndu-şi pantofii.
― Dar de ce, dragaă ? se miraă d-na Solomon.
Se trezeşte şi d-na Zamfirescu. Ridicaă fruntea şi îîncearcaă saă -şi
aranjeze paă rul, care-i caă zuse îîn ochi.
― Ce s-a îîntaî mplat? îîntrebaă ea mirataă .
― Cred caă i s-a faă cut raă u Dorinei, spuse plictisitaă Liza şi a ieşit din
odaie. Vreau saă vaă d ce e cu ea...
Riri se îîmbracaă taă cutaă , suflaî nd adaî nc, ca saă se trezeascaă , i se pare
caă se pregaă teşte saă intervinaă hotaă raî tor îîntr-o îîmprejurare stranie şi
primejdioasaă . I se pare caă viaţa Dorinei ataî rnaă de voinţa şi de curajul
ei şi asta o face saă -i fie milaă de biata Dorina, saă -i fie deodataă infinit de
dragaă ...
― Haide! îîi spuse Liza d-nei Solomon. Saă vedem, poate e îîn curte.
D-na Zamfirescu raă maî ne mirataă , uluitaă , îîn pat. Priveşte
îînspaă imaî ntataă caă tre fiicaă -sa. O zaă reşte la celaă lalt capaă t, dormind adaî nc,
şi se linişteşte.
IÎn odaie s-a faă cut frig. Zorii stau saă raă saraă . D-na Zamfirescu îîşi
aduce deodataă aminte de şarpele de azi-noapte. Nu-i mai este fricaă . Dar
îîşi face cruce pe furiş şi se pregaă teşte saă asculte, curioasaă .
IÎn odaia baă rbaţilor a intrat numai Liza. A baă gat doar capul,
deschizaî nd uşa cu multaă luare-aminte. O loveşte un miros greu,
apaă saă tor, de raă suflaă ri îîncaă rcate cu aburi de vin şi striveşte pleoapele,
dezgustataă , îîşi strigaă soţul de mai multe ori. Nu distinge bine trupurile
baă rbaţilor. Parcaă e mai îîntunerec îîn aceastaă odaie, caă ci ferestrele dau
spre curte. Caî tva timp, nu-i raă spund decaî t horcaă iturile îîndesate de pe
saltele. Apoi, glasul lui Stamate, gros:
― Cine e?
― Trezeşte-l te rog pe Stere, şopteşte Liza din prag. Am puţinaă
treabaă cu el...
Stamate îînţelese şi el greu. O clipaă , nu ştie cine ar putea fi Stere.
Numele nu-i spune nimic. Se credea îîn alt loc, cu alţi oameni, îîn altaă
vaî rstaă , îîşi deşteaptaă , faă raă saă vrea, prietenul. Caă pitanul caă scaă zgomotos,
neştiind caă Liza îîl priveşte din prag.
― Scoalaă -l te rog pe Stere, spuse din nou, mai tare, Liza.
Manuilaă îîi aude glasul şi se ridicaă brusc, ruşinat. Se trezeşte şi d-l
Solomon.
― S-a îîntaî mplat ceva, doamnaă ? îîntrebaă caă pitanul.
― Cred caă i s-a faă cut raă u Dorinei, şopteşte Liza, retraă gaî ndu-se.
îîncearcaă , te rog, şi trezeşte-l pe Stere...
Apoi îîşi aduce aminte caă n-a îîntrebat de Andronic. Nici nu ştie dacaă
maă car e acolo, îîn odaie, dacaă a dormit de la îînceput acolo... îîi e ruşine,
totuşi, saă mai deschidaă o dataă uşa şi saă îîntrebe. Poate ar da loc la
baă nuieli.
― Ce s-a îîntaî mplat? îîntrebaă d-l Solomon, ieşind pe jumaă tate
îîmbraă cat îîn salaă .
― Nu ştiu unde e Dorina...
D-l Solomon raă mase caî teva clipe uluit, neîînţelegaî nd sensul
cuvintelor.
― Haide s-o caă utaă m, poate i s-o fi faă cut raă u şi-a ieşit îîn curte, şopti
Riri.
IÎn clipa aceea uşa se deschise din nou şi apaă ru caă pitanul, îîncercase,
îîn grabaă , saă -şi aşeze paă rul, dar capul îîi era raă vaă şit.
― Ceea ce e mai ciudat, vorbi el, este caă nici d-l Andronic nu e
aici...
Privi semnificativ caă tre d-l Solomon. Riri se îîndreptaă spre uşa de
la intrare. O gaă si deschisaă . Ajunse cea dintaî i îîn curte. Vaă zduhul era
cu totul altul aici. Se vedeau îîncaă foarte bine stelele, dar toataă liniştea
aceasta avea alt sens acum; paă rea o supremaă îîncleştare, ultimele clipe
de aşteptare: îîn curaî nd totul se va şterge, se va îîntaî mpla un lucru nou,
care nu mai era al nopţii.
― Nici nu ştim caî t e ceasul, şopti buimaă cit d-l Solomon, coboraî nd
îîn curte.
 ― Trei şi douaă zeci şi cinci, spuse Stamate, care-şi luase ceasul cu
cadran fosforescent.
D-na Solomon şi cu Liza straă baă turaă repede cu privirile curtea
maă naă stirii.
― Nu e aici, spuse siguraă Liza.
― Poate s-o fi dus prin parc, saă se plimbe, şovaă i Riri.
Caă pitanul Manuilaă privea calm, colţ dupaă colţ, faă raă saă se mişte din
loc. Paă rea caă se gaî ndeşte atent la toate ungherele unde s-ar fi putut
ascunde Dorina. I se paă ru, o clipaă , caă nu face altceva decaî t saă continue
jocul din paă dure şi amintirile îîl umiliraă , îîntoarse brusc capul spre lac.
― Ar trebui saă caă utaă m îîntaî i acolo, spuse el tare, araă taî nd cu maî na.
Riri se cutremuraă . Nu, asta nu se poate, asta ar fi peste putinţaă ...
― Doamne fereşte! faă cu d-l Solomon.
Liza nu mai aşteptaă saă se hotaă rascaă , ci porni cea dintaî i spre lac,
urmataă de Stamate şi Riri.
Dupaă ce ieşi din curtea maă naă stirii, îîncepu saă alerge. I se paă rea caă
orice clipaă pierdutaă este o gravaă greşealaă . Oricaî nd, Dorina poate gaă si
timp saă se ascundaă ...
― Eu nici nu ştiu dacaă Andronic aă sta s-a culcat sau nu cu noi, auzi
ea glasul lui Manuilaă din urmaă .
Coborîî daî mbul şi ajunse la marginea lacului, îîşi dete repede seama
caă lipseşte barca. Se îîndreptaă spre ţaă ruşul straî mb, care o ţinuse legataă
de ţaă rm.
― E nebunaă ! exclamaă Liza. A luat barca...
Fireşte, s-au dus saă se plimbe numai ei doi. S-au plimbat toataă
noaptea, s-au legaă nat şi el i-a şoptit cuvinte de amor: „Eu n-am avut
copilaă rie!"... Palidaă , Liza alergaă pe mal, îîncercaî nd saă ghiceascaă forma
baă rcii.
― Uite-o! strigaă Riri de pe daî mb.
Toţi se îîntorc spre locul unde arataă braţul fetei. Acum se vede bine
barca şi Dorina, pe jumaă tate îîmbraă cataă , singuraă , vaî slind îîncet, ostenit.
― E singuraă ! strigaă Liza îînmaă rmuritaă .
O vede şi ea foarte bine şi nu-i vine a crede. Caî teva clipe îîi e teamaă
saă îînţeleagaă . Dorina asta e nebunaă !... Doamne! Dacaă cumva?... Nu are
curajul saă -şi ducaă gaî ndul paî naă la capaă t. Alergaă din nou sus pe daî mb.
Ceilalţi privesc uluiţi, urmaă rind cu ochii daî ra uşoaraă pe care o lasaă
lopeţile baă rcii.
― Dar e nebunaă ! exclamaă din nou Liza.
― Se duce spre insulaă , spune calm Stamate.
D-l Solomon se trudeşte saă ia o hotaă raî re. Priveşte buimaă cit îîn toate
paă rţile.
― Trebuie saă caă utaă m îîncaă o barcaă ! şopteşte el, muşcaî ndu-şi buzele.
Trebuie saă mai fie o barcaă pe undeva...
IÎşi aminteşte: Haralambie, barca cealaltaă a staă reţiei, cu care au
pornit saă -l caute. Simte o sudoare rece pe frunte, pe ceafaă . Şi deodataă ,
saă lbatec, îîncepe saă strige:
― Dorina! Dorina!...
Stamate pune amaî ndouaă palmele la guraă şi strigaă :
― Do-ri-naaa!...
IÎi trec prin minte, atunci, strigaă tele lui Vladimir de la joc:
Liza-a-aaa!... I se par toate lucrurile acestea îîntaî mplate demult, cu alţi
oameni. Acum îîi e frig şi tremuraă . Strigaă tele lui poate nu sunt auzite
de pe lac, caă ci fata nici nu îîntoarce capul.
― Ia te uitaă acolo! araă taă deodataă Liza.
IÎn cealaltaă parte a lacului se zaă rea un baă rbat îînotaî nd. Se vedeau
braţele vaî njoase lovind ritmic şi rar apa.
― El e, Andronic! exclamaă Manuilaă .
Caî teva clipe, taă curaă cu toţii, îîmpietriţi. Andronic îînota şi el, poate
faă raă saă ştie de Dorina, spre insulaă .

XV

Ajuns pe mal, Andronic îîşi scuturaă apa de pe trup şi porni agale

spre inima insulei. Paşii lui laă saraă caî teva urme moi pe deasupra
maî lului baă tut cu nisip, apoi iarba îîi îînghiţi cu totul. Andronic îînainta
îîncet, faă raă grabaă , rotindu-şi privirile pe deasupra arborilor, îîncercaî nd
parcaă saă ghiceascaă dupaă tremurul frunzelor apropierea zorilor. Baă tea
uşor vaî ntul aici, îîn mijlocul apei, dar taî naă rul paă rea caă nu simte adierea
rece pe umerii lui goi. Paserile îîncepeau saă se deştepte prin tufişuri, şi
ciripitul lor singur îînsufleţea insula. Andronic caă lca vraă jit de
singuraă tate, de vaă zduhul turburat parcaă îîn aşteptarea unui mare miracol.
Paă trunse adaî nc printre arbori, acolo unde tufele creşteau umede, cu
frunzele mari, nedespicate. Mirosea a muşchi şi a scoarţaă putredaă , îîn
inima insulei. Crengile erau acum mai grele şi parcaă boabele de rouaă
le îîndemnau spre paă maî nt. Andronic trecea printre ele nepaă saă tor la
scuturarea rouaă i, nesimţind maî ngaî ierile aspre ale frunzelor, îînainta tot
mai adaî nc îîn paă dure, caă utaî nd parcaă ceva bine ascuns, pe care se trudea
saă -l descopere raă scolind cu ochii tufele şi arborii, îîntaî lni o movilaă , pe
care crescuse numai un salcaî m pipernicit şi caî ţiva roşcovi saă lbateci, şi
o sui graă bind pasul. Ajuns îîn vaî rf, privi spre lac nedumerit. Caî teva
clipe raă mase nemişcat, raă suflaî nd adaî nc, rar, ca îîn somn, apoi coborîî pe
cealaltaă parte şi se îîndreptaă spre apaă .
Faă raă grabaă , cu luare-aminte, îîşi caă uta un loc îîn iarbaă , unde saă se
poataă îîntinde îîn voie. IÎl gaă si la capaă tul unei vaî lcele. Ierburile creşteau
aici îînalte şi moi; apa se prelingea printre ele ca dintr-un izvor obidit,
ce sta saă sece dintr-un ceas la altul. Andronic îîncercaă uşor, cu talpa
piciorului, paî naă unde se îîntinde umezeala, apoi se tolaă ni fericit pe
iarbaă , cu capul pe braţe. Raă mase caî taă va vreme aşa, faă raă saă -i fie nici
frig, nici somn, cu privirile odihnite pe cer.
Dorina se trezi de-abia caî nd barca se îînfundaă îîn maî l, oprindu-se cu
o zvaî cnituraă domoalaă . IÎncepu saă tremure, vaă zaî ndu-se deodataă îîn
mijlocul lacului, departe de ţaă rm, îîn îîntunericul acela straă veziu. Dar
tremura mai mult de vaî nt şi de singuraă tate decaî t de fricaă . O linişte
ciudataă i se coborîî îîn suflet o dataă cu deşteptarea hotaă raî toare. Parcaă se
pregaă tea de o mare prefacere şi taă rii necunoscute izvorau îînlaă untrul
fiinţei, vestindu-i trecerea îîntr-un alt taă raî m. Dorina saă ri din barcaă şi
îîncepu saă cerceteze malurile insulei. Trebuia saă -l gaă seascaă undeva.
Andronic nu minte; vorbele lui se adeveresc îîntotdeauna, el trebuie saă
fie undeva, pe aproape, aşteptaî nd-o...
Fata porni hotaă raî taă saă îînconjoare insula. Nu simţea sub talpa ei
goalaă asprimea firelor de iarbaă , nici umezeala paă maî ntului. Oboseala
vaî slirii nepricepute şi îîndelungi îîi pierise ca prin farmec îîndataă ce
pusese piciorul pe insulaă . Ochii i se obişnuiseraă demult cu îîntunerecul
straă veziu al sfaî rşitului de noapte. Caî nd îîncepu saă calce apaă sat pe
paă maî nt, nu mai simţi nici adierea vaî ntului. Nu simţea decaî t o stranie,
ameţitoare şi nelaă muritaă bucurie, pe care nu îîncerca saă o paă trundaă ;
parcaă trecerea linaă din vis îîntr-o insulaă aievea, copleşitaă de ierburi şi
de copaci necunoscuţi, îîi deschidea dintr-o dataă o cale nouaă ,
dumnezeiascaă , pe care o putea de acum bate cu piciorul ei de femeie.
Toate lucrurile acestea pot fi aievea... Trupul ei depaă rtat şi necunoscut
se poate desfaă ta pe iarba udaă îîn acest sfaî rşit de noapte. Nici o durere,
nici o teamaă , nici o sfialaă , ci numai o copleşitoare, amaraă bucurie a
fiinţei ei adaî nci; ca şi cum s-ar fi trezit cu un alt suflet, niciodataă
baă nuit, şi îîntr-un alt trup, mai fericit, mai dumnezeiesc...
Cu fiecare pas pe care îîl faă cea îîn jurul insulei, parcaă şi mai puternic
creştea îîn tainele fiinţei ei taă ria aceea neştiutaă , care îîi îînflorea carnea
şi saî ngele, schimbaî ndu-i raă suflarea, ritmul, mintea. Totul se putea
îîntaî mpla acum. Paseri de aur, maă iestre, s-ar fi putut desprinde din
ramurile acelea adormite şi ar fi putut-o chema pe nume. Trunchiurile
 de copaci îîn orice clipaă s-ar fi putut îînsufleţi, prefaă caî ndu-se îîn uriaşi
şi
zmei. Pe sub paă maî nt umblaă pitici cu baă rbi albe şi lighioanele vorbesc
îîntre ele... Nimic n-ar fi speriat-o: nici o îîntaî lnire, nici un miracol.
Chiar îîntunerecul acela care sta saă disparaă îîn fiece clipaă , îînghiţit de
paă maî nt şi de ape, i se paă rea miraculos; parcaă o tainaă paî naă atunci
neîînţeleasa aducea de undeva lumina, şi schimbarea aceasta a lumii
îîntregi i se paă rea, acum, îînmaă rmuritoare.
Prin faţa ei, foarte aproape, zburaă o pasere, luaî ndu-şi drumul spre
lac. Dorina o urmaă ri cu ochii, şi raă suflarea i se îînfierbaî ntaă o clipaă .
Paserea trecu lin deasupra lui Andronic; ochii fetei îîl descoperiraă
îîntreg, deodataă , aşa cum raă maă sese tolaă nit îîn iarbaă , cu privirile pe cer.
Graă bi pasul, îîndreptaî ndu-se spre el. IÎncaî ntarea fiinţei sale creştea, linaă ,
bogataă , faă raă hotare.
― Am venit, iubitule! şopti Dorina apropiindu-se.
Andronic îîntoarse capul şi o privi zaî mbind, faă raă saă tresaraă .
― Te-aştept de la miezul nopţii, îîi spuse el. Te-am caă utat prin
paă dure, te-am strigat...
Dorina îîncepu saă raî daă . IÎl privi îîncaă o dataă îîn ochi, apoi privirile ei
alunecaraă îîncet, faă raă teamaă , faă raă sfialaă , de-a lungul trupului. „Ce
frumos e iubitul meu"...
― Ce-ai faă cut paî naă acum? o îîntrebaă Andronic, îînaă lţaî nd puţin fruntea.
― Cred caă am visat, şopti Dorina, caă utaî ndu-şi un loc laî ngaă el.
― Aşa sunteţi voi, vorbi taă raă gaă nat Andronic. IÎnţelegeţi greu...
Dorina se aşezaă foarte aproape şi raă mase îîn capul oaselor, îîncercaî nd
saă -şi aşeze paă rul.
― Aşadar, asta e insula, spuse ea fericitaă , privind îîmprejur.
― Nu e aşa caă n-are pereche de frumoasaă ce e? îîntrebaă Andronic.
Fata claă tinaă din cap, îînchizaî nd ochii. Un zaî mbet de nefireascaă
îîncaî ntare îîi luminaă faţa.
― Şi tu eşti frumoasaă , adaă ugaă Andronic, dupaă ce o privi adaî nc,
silindu-se parcaă saă -şi paă trundaă tot ce era neştiut şi viu îîn fiinţa ei. De
ce nu zvaî rli trenţele astea?
IÎi araă taă cu maî na caă maşa. Dorina se privi mirataă , ca şi cum atunci
ar fi îînţeles caă este îîncaă pe jumaă tate îîmbraă cataă .
― Ai dreptate, uitasem! şopti ea zaî mbind.
Se ridicaă deodataă şi ieşi, scuturaî ndu-se, din caă maşaă . Raă maă sese acum
goalaă , dar nici o sfialaă nu-i turburaă ochii, nici o baă taie de saî nge nu-i
îîmbujora obrajii. Se privi o clipaă , apoi se apropie de apaă . Pulpele îîi
erau stropite de glod, de nisip murdar, îîncet, pipaă ind parcaă fundul
lacului cu piciorul, fata îînainta îîn apaă paî naă îîi trecu de paî ntec. Apoi
şovaă i şi îîntoarse capul spre Andronic, care raă maă sese pe mal,
urmaă rind-o cu privirile şi zaî mbind.
― Mi-e teamaă saă merg mai departe, strigaă ea îînaă lţaî nd braţul.
Andronic se ridicaă brusc şi intraă şi el îîn apaă . Caă lca dur, stropind cu
Zgomot. Se apropie îîn caî teva clipe de Dorina.
― Nu ştii saă îînoţi? o îîntrebaă el.
Fata daă du din cap îîntristaî ndu-se copilaă reşte.
― Nu e nimic, te îînvaă ţ eu, o linişti Andronic. Dar nu trebuie saă -ţi fie
fricaă ... Ţine-te de mine...
IÎi luaă maî na şi o purtaă lin, paî naă ce apa îîi lovi saî nii. Andronic îîşi
daă du drumul pe piept, iar braţul fetei raă mase rezemat de spinarea lui.
Dorina îîşi laă saă capul îîn apaă , dupaă ce îîncercase saă raî daă . Apa îîi naă vaă lise
îîn guraă , îîn urechi, îîn nas şi toataă apaă sarea aceasta necunoscutaă o
desfaă ta, amuţind-o.
― Ţi-e fricaă ? o îîntrebaă o dataă Andronic.
Dorina nu auzise. Se simţea plutind, purtata de un braţ puternic,
apaă sataă de ataî tea forţe, îîncaî t se abandonase cu desaă vaî rşire. Nu simţea
decaî t o dulce alunecare pe suprafaţa apei acesteia calde şi nemaă rginite.
Se miraă aproape caî nd, îîncercaî nd saă -şi lase picioarele jos, nu mai
îîntaî lni paă maî ntul sub ea. Dar mirarea i se schimbaă repede îîntr-un
îîncaî ntaă tor sentiment de libertate şi forţaă .
― Cum te simţi? o mai îîntrebaă o dataă Andronic, faă raă saă capete
raă spuns.
O aduse atunci, tot ataî t de lin, de sigur, la mal. Amaî ndoi ieşiraă din
apaă raî zaî nd. Dorina îîl privi îîn ochi şi se apropie caldaă de el.
― N-a fost greu, şopti ea.
― Am saă te îînvaă ţ saă te urci şi prin copaci, îîi spuse Andronic. Dar
trebuie saă le ceri voie îîntaî i. Sunt unii din ei baă traî ni şi bolnavi şi îîi
doare... Te-azvaî rlaă atunci la paă maî nt...
― Dar tu cum îîi cunoşti pe cei bolnavi? îîl îîntrebaă Dorina.
― IÎi auzi cum se vaitaă sau îîi vezi cum plaî ng... Saă racii... Cu ei e mai
greu...
Se aşezaraă amaî ndoi pe un daî mb, deasupra vaî lcelei. Andronic îîşi
rezemaă capul de genunchii ei. Fata îîncepu saă -i maî ngaî ie paă rul îîn
neştire.
― ...Şi cu florile e greu, adaă ugaă Andronic. Ele sunt veşnic
îîndraă gostite... Saă le vezi cum plaî ng!...
IÎncepu saă raî daă . Ridicaă ochii spre faţa Dorinei şi o privi adaî nc.
― Cum te cheamaă pe tine? o îîntrebaă .
 ― Dorina.
Andronic raă mase caî teva clipe pierdut îîn gaî nduri. Se silea parcaă saă -şi
aducaă aminte unde mai auzise o dataă numele acesta.
― Dar pe tine cum te cheamaă ? îîntrebaă şoptind Dorina, maî ngaî indu-i
fruntea.
Andronic zaî mbi trist şi iar privirile sale se pierduraă îîn gol. Dorina
îîl aşteptaă , raă bdaă toare, saă se îîntoarcaă .
― Te cheamaă Sergiu, nu e aşa? staă rui.
― Dacaă vrei tu, raă spunse zaî mbind Andronic, privind-o îîn ochi,
mirat.
― Sergiu e un nume frumos, spuse Dorina. Dacaă aş fi fost baă iat,
mi-ar fi plaă cut saă maă numesc Sergiu... Ca tine, adaă ugaă ea.
― Nu te mai gaî ndi la asta, o îîntrerupse Andronic apucaî ndu-i braţul
şi maî ngaî ind-o. Tu nu eşti baă iat, tu eşti fataă ...
― E raă u saă fii fataă , vorbi Dorina.
Andronic îîncepu saă raî daă , hohotind, îîi straî nse tare braţul, îîi trecu
maî na prin paă r.
― Dar dacaă ai fi fost un biet licurici? o îîntrebaă el, necaă jind-o.
Taă cu deodataă şi îîi caă utaă iaraă şi ochii, parcaă ar fi voit saă vorbeascaă
de-a dreptul fiinţei ei adaî nci, adevaă rate.
― Tu nu ştii ce îînseamnaă saă fii om, adaă ugaă el îîngaî ndurat. E ataî t de
bine...
IÎntinse braţele amaî ndouaă , ca douaă aripi şi-şi daă du capul pe spate.
― ...Saă nu mori niciodataă , spuse el privind cerul. Saă fii ca steaua
ceea, frumoasaă şi nemuritoare...
Araă taă cu braţul Luceafaă rul de Dimineaţaă . Dorina se cutremuraă .
― De ce ţi-e fricaă ? o îîntrebaă mirat Andronic.
― De moarte, şopti Dorina.
― Sunt şi acolo oameni, zaî mbi Andronic. Pretutindeni sunt oameni...
― Tu ştii totul, nu e aşa? îîl îîntrebaă liniştitaă Dorina. Tot ce spui tu
e adevaă rat...
Andronic nu-i raă spunse. Raă maă sese cu privirile pierdute pe Luceafaă r,
îîncepeau saă se iveascaă zorii. Pieriseraă toate celelalte stele şi cerul se
faă cuse alburiu.
― Unde stai tu? îîl îîntrebaă Dorina, ca saă -l trezeascaă .
― Acolo, araă taă Andronic paă durea de la marginea lacului. Dar tu
unde stai?
Dorina se gaî ndi caî teva clipe, îîncerca saă -şi aducaă bine aminte, saă nu
spunaă vreun lucru nelaă murit, din vis.
― La Bucureşti, raă spunse ea corect.
 ― Şi ce faci acolo?
Andronic zaî mbise îîntrebaî nd-o. Faţa îîi era toataă luminataă , parcaă
anevoie îîşi staă paî nea raî sul.
― Traă iesc, raă spunse Dorina îîncurcataă .
Andronic îîncepu saă raî daă , zguduit de o bucurie saă lbatecaă . Se ridicaă
şi cuprinse fata îîn braţe. Paă rea caă poartaă o ramuraă , îîntr-ataî t de uşoaraă
îîi era povara.
Continua saă raî daă , îînaă lţaî nd trupul fetei pe braţe, ridicaî ndu-l caî t mai
sus, ca şi cum ar fi voit saă -l arate cerului, paă durii, luminii care îîncepea
saă izvorascaă din toate paă rţile. Dorina se lipi de pieptul lui. Andronic
o mai saă ltaă de caî teva ori îîn braţe, apoi îîncepu saă alerge cu ea spre
inima insulei. Saă rea peste maă raă cini, peste gropi, îîntr-o goanaă smintitaă ,
caă lcaî nd pe deasupra crengilor uscate, lovindu-se de buruieni îînalte şi
scorţoase, biruind tufele cu ghimpi, scaă moase, aromitoare.
Dorina îînchise ochii, speriataă şi fericitaă . Simţea caî teodataă o
zgaî rieturaă fierbinte pe trup, dar nici o durere nu se putea asemaă na cu
raă suflarea nouaă , delirantaă pe care o cunoştea acum viaţa ei. Auzea
saî ngele lui Andronic zvaî cnind îîn piept, baă taă ile acelea de inimaă tari,
asurzitoare. De la o vreme, nu mai simţi nimic, decaî t o plutire pe
aripile vaî ntului, îîn gol. Aproape caă -şi pierdu amintirea; nu cuteza saă
deschidaă ochii, saă priveascaă unde se aflaă ...
Caî nd se trezi de-a binelea, era îîntinsaă pe plaja din cealaltaă parte a
insulei. Se zaă rea barca cu care venise, raă masaă cu vaî rful îînţepenit îîn
maî l. Andronic, laî ngaă ea, o privea cu ochii sticlind, îîmbujorat.
Broboane mari, limpezi de sudoare i se scurgeau pe trup. Pieptul i se
baă tea puternic. Paă rul îîi alunecase pe frunte, umed.
― Se face ziuaă , îîi spuse el îîndataă ce fata deschise ochii.
― ...Ce obositaă sunt, şopti Dorina. Cum ai avut ataî ta putere?...
― Haide saă vedem cum raă sare soarele, îîi spuse Andronic, uitaî nd saă -i
raă spundaă .
O ajutaă saă se ridice şi o luaă de maî naă . Fata caă lca leneşaă laî ngaă el faă raă
saă mai simtaă paă maî ntul. Buclele îîi ataî rnau, despletite de goanaă , pe
umeri. Un braţ îîi era îînsaî ngerat.
― Saă ne suim pe colinaă , vorbi Andronic.
Aproape o purtaă îîn braţe paî naă sus, deşi nu era decaî t o scurtaă
ridicaă turaă de paă maî nt, îîi gaă si un loc bun de aşezat, şi o culcaă îîncet, cu
multaă baă gare de seamaă .
― Mie mi-e somn, iubitule, şopti Dorina, privindu-l şi rugaî ndu-l din
ochi.
― Saă vedem îîntaî i cum raă sare soarele...
 Se aşezaă şi el laî ngaă fataă şi îîi maî ngaî ie paă rul zaî mbind.
― Ce frumoasaă eşti caî nd ţi-e somn, adaă ugaă Andronic,
― Tu maă faci frumoasaă , vorbi Dorina simplu. Caî nd m-ai ales tu, nu
eram aşa....
― Erai uraî taă atunci, zaî mbi Andronic.
Taă cu, îîngaî ndurat, cu ochii aţintiţi spre raă saă rit. Cerul fusese saî ngeriu
acolo, şi apoi paă li, aşteptaî nd.
― Tu ai fost vreodataă îîn soare? îîntrebaă Dorina somnoroasaă .
― Nu, paî naă acolo e greu, raă spunse Andronic faă raă saă se îîntoarcaă .
Dorina îînchise fericitaă ochii, îîşi aşezase capul pe un braţ, iar cu
celaă lalt îînlaă nţuise mijlocul lui Andronic.
― Saă nu adormi, îîi şopti el. E paă cat...
― Mai e mult? îîntrebaă şi mai ostenitaă Dorina.
― Pentru cine îîl iubeşte nu e niciodataă mult, spuse Andronic.
Dorina îîşi muşcaă buzele, hotaă raî taă , şi deschise ochii. I se paă ru caă
totul s-a schimbat îîn jurul ei. Arborii erau trandafirii, ierburile sclipeau,
lacul era ca o oglindaă de aur.
― Acuma... şopti îînflaă caă rat Andronic.
Parcaă mii de paseri îîncepuseraă saă ciripeascaă deodataă . Dorina amuţi.
De unde veneau sunetele acestea fermecate, nemaiauzite, ţipetele
acestea îînalte din vaă zduh, şoaptele acestea dulci şi neîînţelese din iarbaă ,
dintre tufişuri? Au îînceput oare, deodataă , cu toate, sau nu le auzise
decaî t foarte turbure paî naă acum?...
― Priveşte!...
Andronic se ridicase îîn genunchi, mirat, fericit, şi raă mase aşa caî teva
clipe. Ochiul de saî nge al soarelui se deschidea foarte aproape de ei, pe
deasupra caî mpiei. Dorina îîl privea buimaă citaă , ca şi caî nd acum ar fi
vaă zut pentru îîntaî ia oaraă raă saă ritul soarelui. I se luminaă deodataă un
îînţeles adaî nc, simplu, pe care îîl purtase ataî ta vreme faă raă saă -l cerceteze.
I se paă ru caă se trezeşte îîntr-o altaă viaţaă , şi bucuria era ataî t de mare,
îîncaî t ochii i se îîmpaă ienjeniraă şi pleoapele caă zuraă grele de somn.
Caî nd Andronic îîşi luaă ochii de pe soare, o gaă si alaă turi de el,
dormind, cu faţa luminataă de un zaî mbet copilaă resc. Taî naă rul îîi puse
maî na îîn paă r şi o maî ngaî ie, îîncercaî nd s-o trezeascaă . Dorina de-abia
deschise ochii.
― Lasaă -maă , iubitule! şopti ea.
I se paă ru caă faţa lui Andronic e cu desaă vaî rşire schimbataă . Un om
abaă tut, îîngaî ndurat, trist.
Dar nu mai avu putere saă se mire şi adormi din nou, fericitaă , cu
maî na îîncleştataă pe braţul lui.
 ― Şi mie mi-e somn, îîi şopti el, apropiindu-şi faţa. N-o saă ne mai
vedem paî naă dupaă apusul soarelui... Şi atunci, cine ştie...
O privi cum doarme laî ngaă el, goalaă şi vie, neîînchipuit de frumoasaă
îîn neştiuta ei sinceritate. Apoi, ca şi cum ar fi vrut saă alunge o vrajaă ,
Andronic suflaă deasupra frunţii fetei, zaî mbi prelung şi se culcaă alaă turi,
cu obrazul odihnit pe saî nul ei.
Soarele aluneca blaî nd, fierbinte, îîncepuseraă saă roiascaă albinele şi
fluturii coloraţi de dimineaţaă pluteau stingheri îîn vaă zduh. Un cuc se
auzea la raă stimpuri pe deasupra apelor, venit tocmai din paă dure.
Caî nd barca ajunse ţaă rmul insulei, d-l Solomon cu Vladimir şi cu
Manuilaă saă riraă graă biţi, îîmpleticindu-se îîn maî l. Toţi aveau feţele palide
de nesomn şi grijaă . Vladimir îîncepu saă strige:
― Dorinaa!...
Dar n-au avut mult de caă utat, îînaintaî nd pe mal, turburaţi,
temaî ndu-se unul de altul saă -şi maă rturiseascaă gaî ndurile, zaă riraă deodataă
pe cei doi tineri, dormind goi, straî nşi unul îîntr-altul. Vladimir roşi şi-şi
muşcaă buzele. Manuilaă raă mase un pas îîn urmaă . Singur d-l Solomon
avu curajul saă îînainteze, tremuraî nd.
Caî nd se apropie de Dorina, îîşi daă du seama caă fata doarme adaî nc,
cu amaî ndouaă braţele adunate spre mijlocul robust al lui Andronic.
[1937]