Profilul Parintilor Adoptivi-Raport Septembrie 2011 PDF

Profilul părinţilor adoptivi din România
şi adopţia copiilor greu adoptabili

PROFILUL PĂRINŢILOR ADOPTIVI DIN ROMÂNIA
ŞI ADOPŢIA COPIILOR GREU ADOPTABILI
Raport de cercetare
Bucureşti
2011
Autori:
Conf. dr. Doru Buzducea
Asist. dr. Florin Lazăr
Co-autor
Drd. Bogdan Adrian Panait
Secretar de Stat, Oficiul Român pentru Adopţii
Consultanţi din partea Oficiului Român pentru Adopţii:

Catrina Rebegea, consilier
Clara Piţur, consilier
Psih. Gabriela Dima, consilier
Psih. Ramona Popa, director de cabinet
Ştefan Baciu, consilier
As.soc.Violeta Elefterie, consilier
ISBN 978-973-139-192-2
Editura ALPHA MDN Buzău
Cuprins
I. ARGUMENT.............................................................................55
II. METODOLOGIA CERCETĂRII ....................................................97
III. REZULTATELE CERCETĂRII......................................................12
IV. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI.................................................36
BIBLIOGRAFIE.............................................................................40
ANEXE ......................................................................................41
Adopţia este una dintre cele mai vechi instituţii sociale, fiind întâlnită sub diferite forme în
diferite culturi şi religii, încă din antichitate. Ea continuă să fie şi astăzi încărcată de aspecte
emoţionale, datorită implicaţiilor sale fundamentale pentru ceea ce reprezintă legăturile de
familie.
Cu toate că adopţia pare să se fi născut odată cu însăşi societatea umană, în timp, motivaţia
pentru acest act s-a schimbat în mod considerabil. Aceasta a evoluat de la raţiuni care
urmăreau întărirea alianţelor politice, moştenirea averilor de către descendenţi de gen masculin
şi perpetuarea numelui familiei, la ceea ce motivează azi familiile adoptive, şi anume satisfa-
cerea dorinţei cuplurilor sau persoanelor singure de a avea un copil, pe care nu îl pot concepe
în mod natural, dar şi de a oferi un cămin unui copil care a fost privat de grija părintească.
Dorinţa de a elabora acest material s-a născut din necesitatea de a studia procesul adopţiei şi
din perspectiva familiei sau persoanei care adoptă, a nevoilor şi limitărilor pe care aceştia le
simt în încercarea lor de a deveni părinţi adoptivi. Considerăm că, pe lângă practică, cerce-
tarea este un element important care aduce un plus de valoare cunoaşterii şi înţelegerii
adopţiei în dimensiunea sa reală.
Identificarea credinţelor, temerilor, emoţiilor, expectaţiilor pe care familiile le aduc în acest

proces complex şi delicat, ne ajută pe noi, ca specialişti, să îmbunătăţim şi să adaptăm perma-
nent practicile în acest domeniu, pentru a contribui la crearea premizelor adopţiei de succes,
prin stabilirea legăturilor afective solide, durabile şi armonioase între copil şi noii săi părinţi.
Ne dorim ca acest studiu să aibă o contribuţie importantă la clarificarea aspectelor legate de

sistemul familial ca parte componentă a procesului de adopţie, prin înţelegerea factorilor care
influenţează şi motivează deciziile familiilor privind adopţia unui copil şi prin identificarea
elementelor care le guvernează alegerile.
Sperăm ca acest material să reprezinte un instrument care să ghideze acţiunile profesioniştilor

din acest domeniu, pentru ca interesul superior al copilului să nu fie doar un concept abstract,
o lozincă, ci realitatea de zi cu zi a fiecărui copil care se află în sistemul de protecţie specială.
Bogdan Panait
Secretar de Stat
Oficiul Român pentru Adopţii
I. ARGUMENT
Adopţia este definită de legislaţia românească (Legea 273/2004, privind regimul

juridic al adopţiei (r.1), art.1) drept operaţiunea juridică prin care se creează legătură
de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi
rudele adoptatorului. În România numărul de adopţii este redus, comparativ cu
numărul de copii care beneficiază de măsură de protecţie specială. În ultimii 5 ani,
cifra medie a adopţiilor a fost în jur de 1.000 de copii anual. Numărul copiilor
adoptabili a fost, în aceeaşi perioadă, mai mic decât al familiilor atestate ca apte să
adopte, practic existând mai multe familii dornice să adopte decât copii adoptabili
Din datele furnizate de Oficiul Român pentru Adopţii (ORA) privind perioada 2005-
2009 reies câteva elemente relevante:
- numărul adopţiilor se menţine relativ - vârsta medie a părinţilor adoptivi este

constant variind între minim 1136 (2005) de 38-39 de ani;
şi maxim 1421 (2006), cu o uşoară - creşterea duratei procedurilor adopţiei,
scădere în ultimii 2 ani, dintre aceste de la 5 luni în 2006 la 8 luni în 2009
adopţii aproximativ 350 fiind de către (min. 4 luni – max. 11 luni);
soţul/soţia părintelui firesc al copilului - creşterea numărului persoanelor/ fami-
(230 în 2009); liilor apte să adopte (în jur de 2500
- creşterea vârstei medii a copiilor anual);
adoptaţi de la 2 ani în 2005 la peste 3 - nu toţi copiii adoptabili îşi găsesc o
ani în 2009 şi creşterea ponderii adopţiei familie/persoană adoptatoare deşi numă-
copiilor consideraţi „greu adoptabili”, cu rul acestora din urmă este mai mare
vârste de peste 3 ani; decât al copiilor adoptabili.
Cercetări anterioare (Bejenaru, 2010) de mai mică amploare (au fost analizate datele
din 6 judeţe: Braşov, Sibiu, Covasna, Harghita, Bihor şi Argeş) au arătat că familiile
adoptatoare au un nivel de trai (venituri, locuinţă) peste medie şi decid să adopte un
6  PROFILUL PĂRINŢILOR ADOPTIVI DIN ROMÂNIA ŞI ADOPŢIA COPIILOR GREU ADOPTABILI
copil, pe fondul infertilităţii, al unei relaţii de rudenie sau de îngrijire. Familiile/

persoanele care adoptă copii greu adoptabili/cu nevoi speciale sunt cu vârstă peste 45
de ani, cu un nivel de educaţie mai scăzut (cel mult şcoală profesională), sunt
căsătoriţi de mai puţin de 5 ani sau de peste 20 de ani şi nu au probleme de
sănătate/infertilitate.
Copilul greu adoptabil este definit în literatura de specialitate ca având următoarele
caracteristici:
• vârstă de peste 3 ani în momentul • a fost supus la diferite forme de abuz

adopţiei, şi/sau neglijare severă,
• aparţine din punct de vedere etnic • are mai mulţi fraţi şi, potrivit
sau rasial categoriilor minoritare, principiilor protecţiei copilului, trebuie
• cu probleme emoţionale, boli cronice, analizată posibilitatea plasării lor
dizabilităţi fizice şi/sau mintale, împreună.
Muntean şi al. (2010, 33) consideră că se pot identifica 5 categorii de motivaţii ale
adopţiei:
1. un „profit social” la bătrâneţe, 4. când adoptatorul este soţul/soţia

2. infertilitatea, sau alt membru al familiei părintelui
3. urmărirea unor beneficii materiale, natural/firesc al copilului,
5. din iubire faţă de copii şi compasiune.
Bejenaru (2010) identifică, în funcţie de o serie de variabile (status marital, prezenţa

copiilor biologici, posibilitatea adoptatorilor de a procrea, existenţa unor relaţii de
rudenie între adoptator şi adoptat, copilul adoptat a beneficiat de o măsură de
protecţie specială în familia adoptatoare) 7 categorii de adoptatori:
1. adoptatori care suferă de infertilitate primară,
2. adoptatori care suferă de infertilitate secundară/boli care conduc la
contraindicaţia de a procrea,
3. adoptatori celibatari,
4. adoptatori – părinţi vitregi ai copilului adoptat,
5. adoptatori rude de până la gradul IV cu copilul adoptat,
6. adoptatori care anterior adopţiei au fost asistenţi maternali ai copilului şi nu se
încadrează în nici una dintre categoriile anterior menţionate,
7. adoptatori care nu îndeplinesc nici una dintre condiţiile anterior menţionate,
având o motivaţie cu valenţe sociale şi umanitare.
I. Argument  7
Obiectiv general al cercetării
Descrierea profilului părinţilor adoptivi din România şi a motivaţiei acestora de a

adopta un copil. S-a urmărit identificarea tipurilor de copii preferaţi spre adopţie şi a
celor care sunt greu adoptabili, precum şi a factorilor care îi motivează pe cei care
adoptă copii cu handicap, de etnie romă şi mai mari de 3 ani să adopte.
Obiective specifice:
1. Descrierea caracteristicilor generale ale părinţilor adoptivi (ex. educaţie, tip de

familie, durata căsătoriei, dacă au copii biologici/proprii, durata adopţiei,
caracteristicile copilului adoptat – sex, vârsta în momentul adopţiei, etnie, stare
de sănătate etc.).
2. Identificarea şi înţelegerea factorilor motivatori pentru adopţie. Avem în vedere
numai adopţia copiilor care nu erau ai soţului/soţiei adoptatorului.
3. Cunoaşterea şi explicarea motivaţiei pentru a adopta copii greu adoptabili şi de
a nu adopta copii greu adoptabili.
Dimensiunile de analiză a motivaţiei de a adopta pornesc de la elementele luate în

considerare de literatura de specialitate. Au fost urmărite următoarele dimensiuni:
• Motivaţia principală de a adopta. (ex. nu pot avea copil/infertilitate, dorinţa de a
ajuta un copil, dorinţa de a avea sprijin la bătrâneţe, dorinţa de a creşte numărul
membrilor familiei etc.).
• Decizia de a adopta. Contextul în care s-a ajuns la decizia de a adopta. Care
dintre parteneri a avut iniţiativa (în cazul familiilor); care a fost reacţia celuilalt
partener; care a fost reacţia familiei şi a prietenilor (dacă le-au spus ce au de
gând) la decizie, precum şi a copiilor biologici (dacă au); cunoşteau alte familii
adoptatoare, au vorbit cu acestea sau nu; temeri legate de adopţie – de
proceduri, de copil (stare de sănătate, vârstă, instituţionalizare anterioară ), de
succesul adopţiei, de familia de provenienţă, de ce vor spune ceilalţi despre ei şi
despre copil etc. Evidenţierea preferinţelor familiilor.
• Punerea în practică a deciziei. Surse de informare despre proceduri şi instituţii
responsabile (pliante, internet, prieteni/cunoscuţi); intervalul de timp între
obţinerea informaţiilor şi contactarea autorităţilor/realizarea primelor demersuri;
descrierea procesului de adopţie: primul contact cu copilul adoptat – context,
sentimente, diferenţe între opţiunea iniţială legată de copil (vârstă, sex, stare de
sănătate, etnie, protecţia anterioară) şi situaţia ulterioară
• Relaţia cu familia şi prietenii post-adopţie. Cum a reacţionat familia la punerea
în aplicare a planului de a adopta; dar prietenii şi cunoscuţii cum îi privesc
acum; cunosc alte persoane/ familii care doresc să adopte; ce sfaturi ar da unei
persoane/ familii care doreşte să adopte.
• Perspectiva asupra promovării adopţiei. Cum consideră că ar trebui promovată
măsura adopţiei. Ce i-ar face pe mai mulţi oameni să aleagă să adopte – dacă
au sau nu copii biologici. Ce cred că îi determină pe cei care nu doresc să
adopte să nu o facă (ex. pe cei care nu pot avea copii proprii).
II. METODOLOGIA CERCETĂRII
Abordarea cercetării face apel la metode mixte de culegere a datelor, calitative şi

cantitative.
1. Pentru descrierea profilului/caracteristicilor părinţilor adoptivi sunt utilizate mai

multe surse:
- o primă sursă o constituie interviurile individuale şi de grup
- a doua sursă majoră este reprezentată de date cu privire la adopţie
centralizate de Oficiul Român pentru Adopţii (ORA), care sunt păstrate în
cadrul Registrului Naţional de Adopţii. Din numărul total de 2760 de dosare
de adopţie, din perioada 2007-2009, a fost realizat un eşantion pe cote,
reprezentativ, cu o marjă de eroare de ±5% şi o probabilitate de 95%.
Pentru cercetarea de faţă au fost luate în considerare adopţiile realizate de
familii/persoane, altele decât cele realizate de soţul/soţia părintelui biologic.
Din lista adopţiilor realizate în anii 2007, 2008 şi 2009 au fost extrase cu pas statistic
(aleator) un număr de 338 dosare din care s-au completat în baza de date informaţiile
solicitate. Numărul de cazuri pentru fiecare judeţ a fost stabilit pe baza ponderii
numărului de adopţii realizate în perioada de referinţă în judeţul respectiv raportat la
totalul adopţiilor la nivel naţional, aşa cum reiese din tabelul de mai jos.
Tabel 1. Distribuţia adopţiilor interne definitive şi irevocabile în perioada 2007-2009 şi a celor selectate
în eşantion
Judeţ/Sector Adopţia copilului cu măsură de protecţie Total cazuri
2007 Eşantion 2008 Eşantion 2009 Eşantion Total Eşantion incluse în
calculat calculat calculat calculat eşantionul
final
ALBA 21 3 11 1 5 1 37 5 5
ARAD 22 3 25 3 29 3 76 9 9
ARGEŞ 46 5 49 6 38 5 133 16 16
BACĂU 50 6 42 5 45 5 137 16 16
BIHOR 20 2 39 5 24 3 83 10 10
BISTRIŢA 13 2 4 1 5 1 22 4
4
NĂSĂUD
BOTOŞANI 8 1 10 1 10 1 28 3 0
BRAŞOV 51 6 38 5 45 6 134 17 17
BRĂILA 8 1 11 1 4 0 23 2 4
BUZĂU 27 3 31 4 26 3 84 10 10
CARAŞ 10 1 7 1 13 2 30 4
4
SEVERIN
CĂLĂRAŞI 15 2 16 2 19 2 50 6 6
CLUJ 22 3 32 4 31 4 85 11 11
CONSTANŢA 58 7 41 5 34 4 133 16 16
COVASNA 6 1 3 0 4 0 13 1 1
DÂMBOVIŢA 34 4 28 3 29 4 91 11 11
DOLJ 29 4 29 4 40 5 98 13 14
GALAŢI 23 3 33 4 21 3 77 10 10
GIURGIU 12 1 18 2 7 1 37 4 4
GORJ 19 2 13 2 12 1 44 5 5
HARGHITA 5 1 4 0 6 1 15 2 2
HUNEDOARA 28 3 37 5 28 3 93 11 11
IALOMIŢA 16 2 25 3 11 1 52 6 6
IAŞI 26 3 31 4 22 3 79 10 11
ILFOV 23 3 19 2 15 2 57 7 7
MARAMUREŞ 13 2 13 2 4 0 30 4 2
MEHEDINŢI 13 2 9 1 11 1 33 4 4
MUREŞ 12 1 4 0 6 1 22 2 2
NEAMŢ 13 2 10 1 16 2 26 5 5
OLT 18 2 7 1 19 2 44 5 5
PRAHOVA 49 6 41 5 35 4 125 15 16
SATU MARE 10 1 9 1 16 2 35 4 2
SĂLAJ 9 1 9 1 4 0 22 2 4
SECTOR 1 6 1 8 1 6 1 20 3 3
SECTOR 2 43 5 45 5 24 3 112 13 13
SECTOR 3 26 3 19 2 20 2 65 7 7
SECTOR 4 15 2 24 3 12 2 51 7 7
SECTOR 5 15 2 8 1 7 1 30 4 4
SECTOR 6 28 3 22 3 12 1 62 7 7
SIBIU 4 1 4 0 14 2 22 3 3
SUCEAVA 16 2 35 4 25 3 76 9 9
TELEORMAN 11 1 16 2 10 1 37 4 4
TIMIŞ 29 4 27 3 23 3 79 10 10
TULCEA 12 1 13 2 11 1 36 4 4
VÂLCEA 7 1 24 3 14 2 45 6 6
VASLUI 14 2 6 1 6 1 26 4 4
VRANCEA 17 2 21 3 13 2 51 7 7
TOTAL 972 119 970 118 831 101 2760 338 338
Sursa: Oficiul Român pentru Adopţii. Numărul cazurilor incluse în eşantion a fost calculat de autori.
Judeţele marcate cu bold sunt cele în care s-au realizat interviuri individuale şi de grup cu persoane/
familii adoptatoare.
II. Metodologia cercetării  11
2. Pentru identificarea şi înţelegerea factorilor care au motivat familiile/persoanele să

adopte s-a utilizat o abordare calitativă, cuprinzând:
- focus grupuri cu: persoane singure şi familii adoptatoare din fiecare dintre
cele 8 regiuni de dezvoltare; Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud,
Vest, Centru, Bucureşti şi Ilfov – 11 focus-grupuri în total (vezi tabel 2 cu
distribuţia pe judeţe şi regiuni de dezvoltare);
- având în vedere numărul mare al copiilor greu adoptabili din sistemul de
protecţie specială (definiţie: vârstă peste 3 ani, cu dizabilităţi sau probleme
de sănătate cunoscute, cu mai mulţi fraţi/surori, aparţinând unui grup etnic
minoritar) şi numărul mic al adopţiilor copiilor din această categorie, s-au
realizat câte 2 interviuri în profunzime în fiecare judeţ selectat din cele 8
regiuni de dezvoltare (în total 22 interviuri) cu persoane/familii care au
adoptat sau sunt în proces de a adopta astfel de copii, pentru a înţelege mai
bine motivaţia acestora de a adopta. De asemenea, s-a încercat includerea
în grupul ţintă a unor persoane/familii care au avut refuzuri repetate de a
adopta copii greu adoptabili, iar pentru înţelegerea motivelor adoptării
copiilor greu adoptabili au fost realizate interviuri cu persoane care au
adoptat astfel de copii. Ghidurile de interviu individual şi de grup (focus-
grup) se regăsesc în anexe.
Tabel 2. Distribuţia pe regiuni de dezvoltare şi judeţe a focus grupurilor şi interviurilor realizate
Regiune de dezvoltare Număr focus grupuri realizate Număr interviuri în profunzime realizate
Nord-Vest Cluj – 1 Cluj – 2,
Nord-Est Vaslui – 1; Neamţ – 1 Vaslui – 2; Neamţ – 2
Sud-Vest Gorj – 1 Gorj – 2
Sud-Est Buzău – 1 Buzău – 2
Sud Dâmboviţa – 1; Teleorman – 1 Dâmboviţa – 2; Teleorman – 2
Vest Timiş – 1 Timiş – 2
Centru Alba – 1 Alba – 2
Bucureşti-Ilfov Sector 1 – 1; Sector 2 – 1 Sector 2 – 2 ; Sector 1 – 2
Total 11 22
III. REZULTATELE CERCETĂRII
3.1 Caracteristici generale ale părinţilor adoptivi şi ale copiilor adoptaţi
O analiză a grupului de părinţi care au participat la interviuri sau focus-grupuri relevă

faptul că majoritatea familiilor adoptatoare/părinţi adoptivi nu au copii biologici.
Excepţia este dată de familii de asistenţi maternali profesionişti (AMP) care, atunci
când trebuie luată decizia mutării copiilor la alte familii, aleg să-i adopte, chiar dacă
este vorba despre copii cu dizabilităţi şi indiferent dacă mai au sau nu alţi copii, fie
biologici, fie în plasament.
Cercetarea calitativă validează ipotezele de lucru legate de caracteristicile familiilor,

respectiv faptul că majoritatea familiilor au studii medii şi/sau superioare, post-
universitare, vârste peste 30 de ani şi o medie de vârstă de peste 38. Vârsta
persoanelor care adoptă apare ca un factor important – decizia de a adopta apare
adesea după încercări repetate de a avea copii proprii, iar înaintarea în vârstă scade
şansele de a mai procrea. O altă caracteristică a cuplurilor care adoptă este că sunt în
relaţii stabile, de lungă durată, majoritatea familiilor fiind formate de mai mult de 5
ani, unele chiar de 20 de ani.
Persoanele care adoptă singure sunt în general femei, cu vârste peste 40 de ani, cu
studii medii sau superioare.
Cercetarea a confirmat, de asemenea, caracteristicile copiilor care sunt mai uşor

adoptaţi. Vârsta copilului joacă un rol important în privinţa stabilirii compatibilităţii cu
o familie adoptivă. Părinţii incluşi în cercetare listează pe primul loc, între preferinţele
privind copilul pe care şi-ar dori să-l adopte, vârsta acestuia şi consideră că, în mod
ideal, vârsta la care ar putea fi adoptat un copil este între 0 şi 3 ani, dar acceptă să
adopte chiar şi un copil puţin mai mare.
„Peste 7 ani este foarte dificil să integrezi un copil în familia

proprie”. (Focus Grup).
III. Rezultatele cercetării  13
Astfel, vorbind despre caracteristicile copiilor, cele mai multe dintre familiile care au
fost incluse în cercetare au menţionat că, la momentul deciziei privind adopţia, şi-au
dorit copil mic, cu vârstă sub un an, „sănătos şi nu de etnie rromă” (Fam. C, Timiş).
Apar adesea temeri legate despre cum va fi copilul. Mulţi dintre părinţi s-au confruntat
cu teama că un copil din sistemul de protecţie are probleme de sănătate mari sau
probleme emoţionale cărora nu vor reuşi să le facă faţă.
„Credeam că în general copiii din sistemul de protecţie au nevoi

speciale (mai ales cei din instituţii). Ni s-a confirmat percepţia când
ni s-a prezentat primul copil. Am refuzat prima potrivire (cu băiatul)
tocmai din cauza problemelor de sănătate.” (Focus Grup)
„Copiii din sistem au probleme de sănătate şi asta îi sperie pe cei ce

vor să adopte. Mai ales perspectiva unui handicap grav sperie pentru
că nu poţi asigura îngrijirile necesare!” (Fam. G)
Dacă prima opţiune este pentru un copil sănătos, din motivele descrise anterior de
părinţii din Cluj (lipsa serviciilor de suport sau de recuperare pentru această categorie
de copii), cea de-a doua, foarte puternică, este legată de etnia copilului. Opţiunile
variază de la rejectarea totală a ideii de a adopta un copil de etnie romă, aşa cum
afirmă mai multe familii incluse în focus grupuri, până la acceptarea etniei rome doar
ca ultimă alternativă:
„Am fi acceptat chiar copil rom sau copil cu dizabilitate, dar uşoară
(ca să fim siguri că putem îngriji copilul - la handicap grav, nu am fi
făcut faţă!).” (Fam. G)
„Considerăm că în sistem sunt 90% copii romi, mulţi copii cu

dizabilităţi şi cu probleme grave de sănătate – asta i-ar face pe mulţi
să ezite în a adopta.” (Fam. M)
Suspiciunile legate de eventuale afecţiuni genetice sau congenitale de care ar putea

suferi copilul, de probleme de sănătate puţin vizibile în general, ghidează
comportamentul părinţilor încă de la primele contacte cu profesioniştii din sistemul de
protecţie a copilului. Spre exemplu, una dintre familiile adoptatoare participante la
focus-grup, mânată de neîncrederea în înscrisurile oficiale, a apelat la personalul din
sistem pentru a afla cât mai multe informaţiile despre copil, mai ales pe cele care nu
au fost trecute în fişă:
„Băiatul avea o problemă congenitală la inimă. În plus, ni s-a spus,

neoficial, de către personalul din instituţia sanitară în care era inter-
nat copilul, că mama biologică ar fi fost oligofrenă, deşi copilul avea
trecut “părinţi necunoscuţi” în certificatul de naştere” (Fam. C).
„Iniţial ne doream un copil mic, dar am văzut că un copil mai mare

are avantajul că i se poate evalua mai bine starea de sănătate (se
văd probleme care, la vârste mai mici, nu se pot observa).” (Fam. C)
Datele obţinute din cercetarea cantitativă privind caracteristicile copiilor adoptaţi (vezi
tabel 3) arată că distribuţia pe sexe este aproximativ egală, cu o vârstă medie situată
în jurul vârstei de 3 ani (cu maxime de 16-17 ani), cei mai mulţi copii adoptaţi fiind de
etnie română şi puţin peste 5 procente fiind de etnie romă. Despre aproximativ 1 copil
din 4, nu se cunoaşte dacă aparţine unei minorităţi etnice.
Copiii adoptaţi au avut în marea lor majoritate maternitatea recunoscută, dar
paternitatea în mult mai mică măsură, iar un sfert dintre ei au intrat în contact cu
mediul familial/biologic.
Tabel 3. Caracteristici ale copiilor adoptaţi (N=338)
Gen % (N)
Masculin 51.5 (174)
Feminin 48.5 (164)
Vârsta medie a copiilor adoptaţi (în luni) 37 luni (min. 6 luni – max. 207 luni)
Etnie
Română 67.8 (229)
Romă 5.3 (18)
Maghiară 3.8 (13)
Alta 0.6 (2)
Neprecizată 22.5 (76)
A intrat în contact cu mediul familial/biologic 25.4 (86)
Maternitate recunoscută 90.5 (306)
Paternitate recunoscută 19.5 (66)
Fraţi/surori după ambii părinţi 10.1 (34)
Fraţi/surori după unul dintre părinţi 18.1 (61)
A beneficiat de măsură de protecţie specială 100 (338)
Plasament în regim de urgenţă 36.1 (122)
Plasament la o familie/persoană 33.1 (112)
Plasament la asistent maternal profesionist 64.2 (217)
Plasament în centru de plasament/centre de tip familial 12.4 (42)

Neprecizat 0.6 (2)
Existau relaţii de rudenie între copil şi adoptatori 5.6 (19)
Copilul a beneficiat de măsură de protecţie în familia adoptatoare 45.0 (152)
Toţi copiii adoptaţi au beneficiat de o măsură de protecţie specială, cei mai mulţi
(aproape două treimi) fiind în plasament la un asistent maternal profesionist şi aproape
jumătate beneficiind de măsură de protecţie în familia adoptatoare.
În privinţa caracteristicilor adoptatorilor, rezultatele cercetării cantitative confirmă în

mare măsură informaţiile culese prin componenta calitativă (vezi tabel 4). Astfel, cei
mai mulţi adoptatori sunt familii (87.9%), vârsta medie a soţilor fiind de 40 de ani, iar
a soţiilor de 38, în timp ce persoanele singure care au adoptat sunt femei (1 singur
bărbat), cu vârsta medie de 40 de ani. Adoptatorii provin în cea mai mare parte din
mediul urban (73.4%), sunt de etnie română (91.7%), de religie ortodoxă (73.4%),
locuiesc la bloc (54.4%), în 3 sau mai multe camere, (64.8%) şi nu au copii biologici
(86.4%).
Tabel 4 Caracteristici ale adoptatorilor
Total eşantion % (N)

Tip adoptator
• Familie 87.9% (297)
• Persoană singură 12.1% (41)
Vârstă medie – soţ 40 ani
Vârsta medie – soţie 38 ani
Vârsta medie persoană singură 40 ani
Sexul persoanei singure adoptatoare
• Masculin 0.3% (1)
• Feminin 11,8% (40)
Mediul de rezidenţă
Urban 73.4% (248)
Rural 26.6% (90)
Etnia
Română 91.7% (310)
Romă 1.5% (5)
Maghiară 1.8% (6)
Alta 1.5% (5)
Neprecizată 2.1% (7)
Mixtă 1.5% (5)
Religia
Ortodoxa 73.4% (248)
Catolică 3.6% (12)
Penticostală 1.8% (6)
Alta 3.0% (10)
Neprecizată 15.1% (51)

Mixtă/combinată 6.1% (11)
Condiţii de locuire ale familiei adoptatoare
Casă la curte 45.6% (154)
La bloc 54.4% (184)
Numărul de camere locuibile
1-2 34.9% (118)
3 39.6% (134)
4 şi peste 25.2% (85)
Are copii biologici
Nu 86.4% (292)
Da – 1 6.5% (22)
Da – 2 sau mai mulţi 7.1% (24)
Nivelul de educaţie al adoptatorilor este unul ridicat, mai mult de două treimi având cel
puţin liceu, iar în cazul persoanelor singure aproape jumătate (48.7%) având studii
superioare sau doctorat.
Tabel 5 Nivelul de educaţie al părinţilor adoptatori
Nivelul de educaţie al Nivelul de educaţie al soţiei Nivelul de educaţie al

soţului adoptator adoptatoare persoanei singure adoptatoare
Fără educaţie 0.7 (2) 2.4 (1)
Şcoală primară 1.0 (3) 1.0 (3) 2.4 (1)
Gimnaziu 7.1 (21) 10.8 (32) 2.4 (1)
Liceu 35.8 (106) 40.2 (119) 31.7 (13)
Şcoală profesională 20.6 (61) 9.1 (27) 4.9 (2)
Post-liceală 2.0 (6) 5.1 (15) 7.3 (3)
Studii superioare 33.1 (98) 32.4 (96) 46.3 (19)
Doctorat 0.3 (1) 0.7 (2) 2.4 (1)
Total 100.0 (296) 100.0 100.0 (41)
În privinţa tipului de copil pe care îşi doreau să îl adopte, datele culese din
documentele dosarului pentru atestare în vederea adopţiei arată că cei mai mulţi au
preferat copii mai mici de 3 ani (72.4%), de sex feminin (41.7%), fără probleme
medicale (80.8%), neprecizând neapărat, în scris, să fie sau să nu fie de o anumită
etnie (21.1%). Se remarcă faptul că numai 1.2% sunt dispuşi să adopte copii cu
probleme medicale şi 39.9% preferă un anumit copil, cel mai probabil cel cu care au
avut un contact anterior, acesta beneficiind de o măsură de protecţie în familia
adoptatoare (vezi tabel 6).
Tabel 6 Preferinţele părinţilor adoptatori în privinţa copiilor pe care doresc să îi adopte
Preferinţe privind categoria de vârstă a copilului pe care doresc să îl adopte % N

0-3 ani 72.4 241
3-5 ani 14.7 49
5-10 ani 10.5 35
peste 10 ani 2.4 8
Total 100.0 333
Preferinţe privind sexul copilului pe care doresc să îl adopte
Masculin 32.5 110
Feminin 41.7 141
Indiferent 24.9 84
Neprecizat 0.9 3
Preferinţe privind starea de sănătate a copilului adoptat
Fără probleme medicale 80.8 273
Acceptă şi cu probleme medicale 1.2 4
Neprecizat 17.8 60
Preferinţe privind etnia copilului adoptat
Nu au precizat 79.9 270
Au precizat să fie/să nu fie de o anumita etnie 21.1 68
Preferinţe pentru un anumit copil 39.9 135
3.2 Motivaţia principală de a adopta
Infertilitatea (primară sau rezultată în urma unor complicaţii medicale) sau decesul unui
copil biologic urmat de incapacitatea cuplului de a mai avea copii, au fost motivaţiile
principale cel mai des citate, atât în cadrul focus-grupului, cât şi în timpul interviurilor.
De asemenea, am întâlnit situaţii în care persoanele care au moştenit o boală genetică
decid să nu aibă un copil natural, pentru a nu transmite gena respectivă (Focus Grup).
În plus, apar ca motivaţii nevoia afectivă de împlinire personală prin creşterea unui
copil, dar şi consolidarea relaţiilor de familie. Cei mai mulţi dintre părinţii adoptivi
susţin că prin adopţie au vrut ca viaţa lor să capete un nou sens şi echilibru şi că se
simt mai motivaţi pentru viitor, inclusiv pentru a munci.
«Numai noi doi ? – parcă este prea seacă viaţa... ». (Fam. A)
“De ce trăieşti? Pentru cine tragi (munceşti)? Vii cu altă stare sufletească,
atunci când ai un copil acasă!” (Fam. A)
„Locuinţa are mai mult suflet prin copilul venit în familie.” (Fam. M)
“Soţului i se părea deprimant să vină acasă şi să fie prea linişte. Acum
este fericit când se întoarce acasă şi este întâmpinat de copil.” (Fam. M)
„Dă un sens vieţii, echilibru, este împlinirea supremă, este prezentul şi

viitorul.” (Focus Grup)
O motivaţie puternică în cazul părinţilor care anterior adopţiei au pierdut un copil

biologic este nevoia de atenuare a suferinţei. O situaţie particulară este cea a
persoanelor care adoptă singure şi care, dezamăgite de eşecuri sentimentale, decid să
„dăruiască iubire unui copil”. (Focus Grup)
Trebuie tratată ca situaţie aparte motivaţia familiilor asistenţilor maternali profesionişti

care adoptă copilul pe care l-au avut în plasament, adesea de la vârste mici, şi faţă de
care au dezvoltat o relaţie de ataşament. Chiar în cazul acestora, infertilitatea sau
lipsa copiilor biologici poate fi un factor de influenţă în decizia de a adopta copilul pe
care îl au în plasament.
„Copilul se afla în plasament la noi din anul 1996. Ne-am gândit să

adoptăm fetiţa, în contextul în care nu puteam avea copii biologici şi eram
puternic ataşaţi de ea. […]
Anterior plasamentului, copilul fusese îngrijit în centrul de recuperare şi
reabilitare a persoanelor cu handicap. În anul 2004, în urma reevaluării
situaţiei fetiţei, s-a pus problema revenirii ei într-unul din centrele de
plasament. Din acel moment, ne-am gândit să o adoptăm.” (Fam. C.)
Presiunea socială a grupului de prieteni sau a familiei extinse, în care cuplurile de aceeaşi
vârstă din anturaj au deja copii, este de asemenea un factor motivant important.
“Avem multe rude care au copii şi vrem şi noi să intrăm în rândul

celorlalţi.” (Focus Grup)
Foarte rar apare menţionată ideea de a oferi unui copil şansa de a avea o familie. Cel
mai adesea adopţia este privită atât de familiile adoptive, cât şi de societate, grup de
prieteni sau familia extinsă, ca o acţiune „reparatorie” faţă de infertilitatea sau de
incapacitatea unui cuplu (din varii motive, cel mai adesea medicale) de a avea un copil
biologic. Apariţia unui copil biologic după momentul adopţiei nu pare a fi de natură să
afecteze relaţia cu copilul adoptat.
Din cercetarea cantitativă reiese că motivul cel mai des invocat este infertilitatea
(41.4%), o mare parte (35.2%) menţionând motive mixte – atât infertilitate, cât şi
alte motive medicale sau de natură umanitară. Aproape 1 copil din 10 este adoptat de
asistentul maternal care l-a avut în îngrijire, acest lucru conducând la ideea că
existenţa unei relaţii anterioare cu copilul este un factor motivator pentru adopţia
acestuia.
Tabel 7 Motivul declarat pentru adopţie
Motivul declarat pentru adopţie % N

Infertilitate 41.4 140
Doreşte să ajute un copil 4.1 14
Asistent maternal profesionist 10.9 37
Rude până la gradul IV 4.1 14
Nu precizează 1.5 5
Celibatar 2.7 9
Alt motiv 35.2 119
Total 100.0 338
3.3 Decizia de a adopta
În majoritatea cazurilor, iniţiativa aparţine soţiilor, dar de cele mai multe ori soţii
îmbrăţişează foarte curând ideea de a deveni părinţi adoptivi. În cazurile de infertilitate
soţul care are probleme sugerează adopţia ca modalitate de reducere a sentimentului
de vinovăţie asociat cu incapacitatea de a procrea. Decizia este discutată şi cu familia
extinsă sau prietenii, uneori cu duhovnicul, iar sprijinul moral al acestora este
important în punerea în practică a deciziei de a adopta, mai ales în cazul cuplurilor
care nu pot avea copii.
În anumite cazuri, prima opţiune este de a adopta copii din familia extinsă. De
exemplu, două dintre cuplurile intervievate au declarat că, abia atunci când acest lucru
nu a fost posibil, s-au orientat către adopţia unui copil din sistemul de protecţie
specială.
Uneori familiile care nu sunt sigure că vor să adopte sau nu sunt sigure că vor putea
face faţă îngrijirii unui copil aleg să devină AMP sau familii de plasament. Faptul că
îngrijesc şi interacţionează în mod constant cu copiii şi se ataşează de aceştia, poate
conduce în unele cazuri la acceptarea necondiţionată a acestora şi la adopţia copiilor
greu adoptabili.
„Ne doream copii foarte mult, însă nu puteam concepe propriul
copil. Deşi ne gândeam la adopţie, am hotărât ca eu să devin
asistent maternal profesionist, pentru a vedea cum ne vom descurca
cu un copil adoptat. Fără copii eşti egal cu zero, aşa că am hotărât
să-l adoptăm pe băieţel, chiar dacă acesta suferea de autism; acum

am vrea să adoptăm şi fetiţa aflată în plasament de la vârsta de 3
luni. De când avem copiii în familie, relaţia cu soţul meu e mai
bună.” (Fam. C.)
Chiar dacă în primă instanţă şi-au dorit să adopte un copil de vârstă mică (în
majoritatea cazurilor copii între 0 şi 2 ani) multe dintre persoanele intervievate au
acceptat un copil puţin mai mare (peste 3 ani, chiar până la 5 ani), mai ales dacă s-au
simţit atraşi de copil în perioada de potrivire. Între imaginea „copilului ideal” şi cel pe
care îl adoptă în cele din urmă pot exista diferenţe mari. Acest fapt nu e de natură să
afecteze pe termen lung relaţia dintre copil şi părinţii adoptivi.
[Familia şi-ar fi dorit] „fetiţă, blondă şi cu ochii albaştri, dar în fapt

am adoptat băiat”; sau „să fie un copil sănătos, să nu fie mofturos
la mâncare, dar copilul adoptat are un apetit fluctuant şi are
imunitatea scăzută.” (Focus Grup)
„Totuşi, am vrut o fată, iniţial. Acum îi zic: mami, tu eşti mai reuşit
decât originalul!, pentru că el deja seamănă cu noi atât fizic, cât şi la
comportament.” (Focus Grup)
Schimbarea de atitudine apare şi pe fondul perioadelor lungi de aşteptare până la

momentul la care este identificat un copil cu care se face potrivirea. Cu cât li se
prezintă un copil mai aproape de momentul la care expiră atestatul de familie
adoptivă, cu atât părinţii sunt mult mai dispuşi să facă concesii.
„Unul dintre motivele pentru care ne-am schimbat preferinţele

referitoare la copil a fost din cauză că ni s-a prezentat primul copil
abia după 1 an, adică după o perioadă lungă. Alt motiv determi-
nant a fost întâlnirea cu fetiţa, pe care am îndrăgit-o foarte mult.”
(Fam. I.)
Părinţii care au avut în plasament copilul, în calitate de AMP, adoptă atât copii mai
mari, cât şi copii cu dizabilităţi. Totuşi trebuie menţionat că la momentul plasa-
mentului mulţi dintre copiii care au fost adoptaţi erau de vârstă mică. Ar putea fi
analizat, prin studii ulterioare, în ce măsură familiile dezvoltă realmente mai uşor relaţii
de ataşament mai puternice cu copii de vârstă mică sau aceasta este o idee
preconcepută/o preferinţă a potenţialilor adoptatori.
Pentru a ilustra adopţia copiilor consideraţi greu adoptabili vom folosi exemplul
doamnei S.A din Bucureşti. Aceasta a adoptat un copil de 12 ani, de etnie romă şi cu
dizabilităţi. Potrivit informaţiilor obţinute în cadrul interviului în profunzime, doamna
S.A îngrijeşte copilul de când acesta nu avea încă un an.
„Copilul adoptat a fost părăsit în spital de mama biologică la vârsta de

2 luni, când a fost internat cu plagă cauzată de muşcături de şobolani,
având piramida nazală distrusă. Îngrijirea plăgii a necesitat 3 ani de
tratament însoţit de regim alimentar.” (D-na S. A.)
Decizia de a-l adopta a venit când a fost anunţată de decesul mamei biologice, în
2006. Nimeni dintre cunoscuţi sau apropiaţi nu a aprobat decizia doamnei S.A, cu
atât mai mult cu cât dumneaei avea deja un copil biologic. Singurul care a susţinut-o
în decizia cu privire la adopţie a fost tocmai fiul biologic, care la rândul său se ataşase
de copilul plasat în familia AMP.
Reiese (atât din acest caz cât şi din alte cazuri întâlnite în cercetare) ideea că
societatea, reprezentată la scară mică de familia extinsă şi grupul de prieteni, nu
aprobă adopţia ca un act în favoarea copilului, ci mai degrabă ca o acţiune
„reparatorie” în cazul cuplurilor căsătorite care nu pot avea copii. Persoanele care
adoptă copii, deşi au deja propriii copii biologici, se bucură în foarte puţine cazuri de
sprijinul familiei extinse. Mai mult, atunci când i se cunoaşte statutul, ceilalţi membri
ai societăţii (colegii de la şcoală, profesorii, vecinii) tind să-l privească diferit pe copilul
adoptat.
„Deşi şi-a făcut prieteni şi are relaţii bune cu copiii vecinilor şi ai

rudelor, au existat momente la şcoală când se făceau anumite
remarce răutăcioase referitoare la faptul că fetiţa e adoptată. A fost
necesar să intervin şi să discut acest aspect atât cu reprezentanţii
şcolii, cât şi cu ceilalţi părinţi.” (Fam. I.)
Aceste reacţii contribuie la teama părinţilor de a vorbi deschis despre adopţie şi îi

determină pe cei mai mulţi să evite să discute cu copilul despre faptul că este
adoptat, chiar şi în cazul în care copilul a fost adoptat la o vârstă la care
conştientizează că nu este copilul biologic al familiei.
„Am adoptat-o la 6 ani, dar nu am discutat până acum cu ea despre

faptul că a fost adoptată [...].” (Fam. O.)
Percepţia cu privire la copiii din sistemul de protecţie este un alt element care
influenţează modul în care familiile potenţial adoptive se raportează la decizia de a
adopta. Există diferenţe semnificative de percepţie între judeţe şi între familii. Acestea
depind în mare parte de experienţele pe care familiile le-au avut cu copii din sistemul
de protecţie specială. În Cluj părinţii participanţi la focus-grup consideră că majoritatea
copiilor din sistem sunt de etnie romă (90%, potrivit unui părinte), cu dizabilităţi
congenitale sau dobândite în urma unei îngrijiri precare şi a lipsei de stimulare afectivă
din centrele de plasament. În antiteză, la Vaslui părinţii participanţi la focus-grup
consideră că majoritatea acestor copii nu sunt de origine romă, „pentru că nu este în
cultura romă să-şi abandoneze copiii”.
De asemenea, sunt percepuţi diferit copiii îngrijiţi în centre de plasament comparativ

cu cei care se află în plasament la AMP. Faţă de copiii care sunt îngrijiţi în centrele de
plasament există mai multe rezerve. Familiile consideră că aceştia au probleme de
sănătate, fie fizice, fie emoţionale, care ar face adopţia mult mai dificilă.
„Aceşti copii nu sunt dezvoltaţi emoţional, fiind lipsiţi de afectivi-

tate, iar unii dintre ei au probleme de sănătate. Sunt anxioşi, au
teama de abandon, au nevoie de o familie şi, când găsesc dragostea
de părinte, se dovedesc foarte afectuoşi (chiar mai afectuoşi decât
copiii biologici”. (menţiunea persoanei al cărei copil biologic a
decedat) (Focus Grup)
„Acei copii crescuţi în instituţii au probleme cauzate în special de

lipsa de stimulare şi de faptul că aici le sunt satisfăcute doar nevoile
de bază, iar personalul care deserveşte centrele este insuficient. În
centre copiii se strică unul pe altul, sunt limitaţi, îşi copiază
comportamentul şi deprinderile.” (Focus Grup)
Cei mai mulţi dintre respondenţi au apreciat că prin plasamentul la AMP şi îngrijirea în
familie, marea majoritate a copiilor din sistemul de protecţie sunt sănătoşi şi nu au
probleme emoţionale.
Dar ataşamentul puternic faţă de AMP şi familia acestuia poate fi perceput ca o

barieră în calea integrării copilului în noua familie.
Copiii din sistemul de protecţie îi percep pe asistenţii maternali ca fiindu-le

părinţi şi adaptarea la părinţii adoptatori e dificilă.” (Focus Grup)
Şi în Bucureşti imaginea copiilor din centrele de plasament este mai degrabă pozitivă.
„Sunt copii normali, care nu au avut o şansă”. (Focus Grup)
Părinţii traversează perioade cu sentimente complexe şi puternice legate de adopţie

între momentul deciziei de a adopta şi momentul încredinţării în vederea adopţiei:
„[...] nu e o decizie pentru o zi, ci pentru o viaţă. [...] Te afli în

situaţii foarte încărcate emoţional şi nu ştii cum vei proceda, ce vei
simţi şi cum vei face faţă. De exemplu, se dă sentinţa de IVA
(încredinţare în vederea adopţiei) după-amiază şi seara te duci să iei
copilul acasă. CUM va fi?” (Fam. M.)
Un moment pe care mulţi îl percep ca fiind deosebit de dificil este acela al prezentării
în instanţă pentru deschiderea procedurii de adopţie, în cazul copiilor care nu au fost
declaraţi adoptabili anterior plasamentului la familia care doreşte să îi adopte.
„Îi cunoaştem părinţii biologici – au apărut în instanţă la deschiderea

procedurii de adopţie (DPA) şi au refuzat să consimtă la adopţie. Tatăl
este puşcăriaş, mama susţinea la momentul DPA că ar vrea copilul
acasă, dar nu a putut aduce dovezi concrete (adeverinţe de venit,
dovezi că are condiţii de locuit) şi judecătorul a trecut peste refuzul
lor. Ulterior, au mai intervenit pe parcursul procedurii de adopţie şi am
trăit cu un mare stres până la finalizarea adopţiei.” (D-na T.)
„Am cunoscut-o pe mama biologică, în momentul în care aceasta s-a

prezentat la tribunal pentru a-şi da consimţământul la deschiderea
procedurii adopţiei. (Când adoptatorii au cunoscut copilul, acesta nu
era declarat adoptabil).” (Fam. F.)
Întâlnirea cu alte familii adoptive, dintre care unele aflate în proces de re-atestare după
ce au mai trecut printr-o potrivire, şi împărtăşirea de experienţe este de un real folos.
Anxietatea familiilor care îşi doresc să adopte este adesea întreţinută de lipsa de
informaţii detaliate şi concrete cu privire la proces.
Persoanele incluse în cercetare au afirmat că ar fi dispuse să fie implicate în

informarea altor familii care doresc să adopte, pentru că la rândul lor s-au simţit
încurajaţi de discuţiile cu alţi părinţi care au adoptat sau care erau, ca şi ei, în proces
de atestare sau adopţie, dar „consideră că familiile care au adoptat deja, în general NU
vor să mai vorbească (vor să uite prin ce au trecut)” (Fam. J.).
Analizând momentul deciziei de a adopta am întâlnit în cercetare câteva exemple de

practici care sunt în disonanţă cu principiile enunţate de legea 273/2004 şi pe care
considerăm important să le descriem în continuare.
„Am discutat despre adopţie în 2003 şi m-am hotărât să devin AMP.

La câteva luni de când am luat copilul în plasament, ne-am hotărât
să-l adoptăm. [...] Copilul avea 1 an în 2004 când ne-am hotărât să-l
adoptăm, dar demersurile le-am început la vârsta de 4 ani, iar când
copilul a făcut 5 ani, adopţia s-a finalizat. [...] Noi am avut o relaţie
foarte bună cu specialiştii şi ni s-a spus că nu este adoptabil copilul şi
că ar putea dura mai mult procedurile din acest motiv. Ni s-au oferit
toate informaţiile necesare. [...] Demersurile de adopţie le-am început
după aproximativ 3 ani de când îl aveam în plasament. [...] Aşteptarea
a fost dificilă pentru noi şi perioada în care am aşteptat finalizarea
adopţiei a fost foarte lungă. Am crezut că nici nu se va mai finaliza
adopţia din cauza termenului dat de instanţă şi pentru că au chemat
un martor pentru a spune dacă suntem o familie bună.” (Fam. C.)
Ca şi alte cazuri de copii care în cele din urmă au fost adoptaţi de AMP, şi acesta este
unul care s-a finalizat în mod fericit pentru minor, în sensul că el a rămas într-o familie
care a dezvoltat pentru el un ataşament evident. Dar trebuie să remarcăm existenţa
câtorva aspecte care ridică semne de întrebare cu privire la funcţionarea sistemului de
protecţie specială corespunzător normelor în vigoare. Considerând doar cazul
prezentat mai sus, dar notând faptul că este similar şi altora întâlnite în cercetare,
primul moment la care pare să se fi produs o eroare este cel în care s-a evaluat
motivaţia AMP şi faptul că nu a fost sesizată intenţia acestora de a adopta copilul pe
care îl primeau în plasament. Dacă în mod real copilul ar fi putut fi integrat în familia
biologică, atât copilul cât şi familia AMP ar fi traversat o adevărată dramă, pentru că
premisele pe care s-a construit relaţia lor au fost greşite de la început. Familia afirmă
că „Ne-am ataşat foarte puternic de băiat în momentul în care l-am văzut prima oară,
şi am ştiut din acea clipă că vrem să devină copilul nostru.” În această situaţie AMP
îşi pierde obiectivitatea profesională şi nu mai este capabil să lucreze împreună cu
asistentul social pentru realizarea finalităţii planului individualizat de protecţie –
respectiv reintegrarea familială sau chiar adopţia de către o altă familie, dacă
reintegrarea eşuează.
Al doilea moment pe care îl putem considera critic în acest caz este cel al deschiderii
procedurii de adopţie. Dacă în mod real s-ar fi lucrat la reintegrarea copilului în familie,
probabil AMP ar fi fost implicat, având în vedere că procesul a durat mai mult de 3
ani. Dar familia nu menţionează în interviu un asemenea aspect (care nu apare nici în
discuţiile cu alţi AMP care au trecut prin situaţii similare). În diverse interviuri sau
focus-grupuri apar explicit menţionate cazurile de părinţi adoptivi care aşteaptă
deschiderea procedurii adopţiei copilului pe care îl au în plasament şi pe care au decis
să-l adopte.
Este documentat faptul că după vârsta de 5 ani copii au şanse sensibil reduse de a fi
adoptaţi. Decizia de încuviinţare a adopţiei acestui copil a fost pronunţată când acesta
avea deja 5 ani. Dacă nu ar fi fost în plasament la această familie de AMP, care şi-a
dorit de la început să-l adopte, riscul de a nu avea niciodată o familie ar fi fost foarte
mare.
Un alt exemplu de practică aflată în contradicţie cu principiile legislaţiei în vigoare este

legat de adopţia doar a unuia dintre fraţi.
„Ştiu că fetiţa mai are 3 sau 4 fraţi; de altfel, fetiţa a fost în

plasament la un asistent maternal profesionist împreună cu o soră
mai mică, care a fost mutată la un centru de plasament după ce s-a
constatat că are o serie de probleme auditive. Cei de la Direcţie
mi-au spus că există o soră care are probleme de sănătate, dar nu
mi-au precizat de ce natură şi nici eu nu am cerut mai multe
informaţii.” (D-na F.M.)
De asemenea, se precizează că familia a evitat să o întrebe pe fetiţa adoptată dacă

doreşte să îşi revadă sora, deşi copilul aminteşte de existenţa acestei surori şi
povesteşte despre interacţiunea lor şi despre faptul că la un moment dat comporta-
mentul surorii mai mici o deranja (mai ales în timpul temelor). D-na F.M. precizează că
soţul său părea interesat să o vadă şi, eventual, să ia în calcul şi opţiunea adopţiei
surorii mai mici, însă doamna a evitat subiectul. Ezitările sale se datorează dorinţei de
a-şi concentra eforturile şi resursele pentru binele fetiţei deja adoptate.
Un alt aspect care trebuie menţionat, înregistrat în acelaşi caz, este legat de
necesitatea realizării unei evaluări mai aprofundate a familiei adoptive în ansamblul său
şi a implicaţiilor adopţiei asupra tuturor membrilor familiei. Copiii biologici ai familiei ar
trebui implicaţi în discuţiile familiei legate de decizia de a adopta şi analizate
sentimentele lor, pentru a avea o imagine clară cu privire la atitudinea acestora
referitoare la adopţie. Consilierea realizată de către profesionişti trebuie să analizeze
consecinţele adopţiei pentru întreaga familie, nu doar pentru cuplu. În exemplul de
faţă familia are în întreţinere şi fiul biologic al soţului (rezultat dintr-o căsătorie
anterioară) în vârstă de 19 ani. Acesta locuieşte în fapt cu bunicii paterni, iar între el
şi actuala soţie a tatălui nu par a exista relaţii de comunicare şi apropiere.
Soţul meu i-a spus fiului său că noi vrem să adoptăm un copil, dar
nu sunt sigură care a fost opinia lui pentru că nu l-am mai întrebat
pe soţul meu, presupun că nu s-a opus.” (D-na F.M.)
Este dificil de anticipat reacţia acestui tânăr faţă de copilul adoptat şi modul în care va
evolua pe termen lung relaţia dintre cei doi fraţi, în condiţiile în care ar fi fost necesar
de clarificat aspecte precum calitatea comunicării în cadrul familiei, deschiderea şi
modalitatea de abordare a unor subiecte delicate în cadrul familiei, sentimentele şi
semnificaţia pe care copilul biologic o dă adopţiei, ce a determinat şi influenţat relaţia
sa cu actuala soţie a tatălui, precum şi implicaţiile pe care aceste elemente le au
asupra vieţii de familie în ansamblu şi relaţiilor dintre membrii acesteia.
Există, de asemenea, familii care, din dorinţa de a primi mai repede un copil în
îngrijire, aleg să solicite plasamentul. În cazul în care li se admite cererea şi primesc
copilul în plasament, aceste familii eludează de fapt procedura de adopţie şi nu sunt
apărate de confidenţialitatea stabilită de legea adopţiei. Deşi au avantajul de a avea
copilul în familie şi de a interacţiona cu acesta, prin natura rolului pe care şi-l asumă,
trebuie să intre în contact cu rudele biologice ale copilului şi nu au certitudinea
finalizării adopţiei, având în vedere că la data plasamentului copilul nu este adoptabil.

Aceste cazuri ar trebui semnalate de profesionişti în procesul de atestare şi consilierea
părinţilor ar trebui să aibă în vedere interesul superior al copilului, analizând toate
posibilităţile şi toate implicaţiile ulterioare pentru copil şi chiar pentru noua familie,
formată prin adopţie.
Un alt aspect, care a fost menţionat în câteva rânduri şi care poate face obiectul unei
alte cercetări, este legat de pregătirea temeinică a asistenţilor maternali ca
profesionişti cu rolul de a susţine procesul de integrare a copilului într-o familie
permanentă. Lipsa acestei pregătiri sau înţelegerea greşită a rolului AMP în sistem
determină dezvoltarea între copil şi familia acestuia a unui tip de ataşament care
influenţează în mod negativ integrarea copiilor în familii adoptive (altele decât ale
asistentului maternal profesionist). În cercetarea de faţă am întâlnit situaţii în care
părinţii acuză faptul că lipsa de pregătire a AMP cu privire la momentul în care copilul
va fi mutat într-o familie permanentă (fie prin reintegrare în familia biologică, fie prin
adopţie) generează momente dramatice, resimţite dureros de către copil şi ridică
bariere emoţionale semnificative în procesul de adopţie.
”Când l-am luat definitiv nu ştiu ce i-au spus sau ce i-au dat (AMP),
că era alt copil; se tăvălea pe jos şi nu-l mai puteam opri din plâns.”
(D-na A.J.)
„A fost dificil la început, pentru că cel mic s-a desprins greu din
relaţia cu AMP, iar acesta nu a pregătit deloc plecarea copilului către
adoptatori. Mai ales primele 3 nopţi petrecute împreună au fost cu
probleme.” (Fam. A.)
Exemplele descrise mai sus aduc în prim plan practici din sistemul de protecţie a
copilului care par să contrazică principiile enunţate atât în legea 272/2004 cu privire la
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cât şi în legea 273/2004 cu privire
regimul juridic al adopţiei. Aceste practici, greşite în opinia noastră, sunt de natură să
pericliteze atât succesul adopţiei în cauză, cât şi credibilitatea sistemului şi pot afecta
pe termen lung chiar decizia unor familii de a adopta.
3.4 Punerea în practică a deciziei
În cercetarea de faţă au fost intervievate cupluri sau persoane singure ce au avut în

preajmă „modelul” altor familii care au adoptat anterior şi sunt fericite, dar susţin că
aceste modele nu au fost determinante în luarea deciziei de a adopta. Faptul că în
familiile adoptive cunoscute au remarcat că există relaţii foarte bune cu copiii adoptaţi
şi că aceste familii „par normale – nu ies în evidenţă prin nimic rău” ajută la punerea
în practică a deciziei. Chiar dacă nu este determinant, modelul altor familii încurajează
continuarea procesului de adopţie, în ciuda dificultăţilor pe care familia sau persoanele
adoptatoare le pot întâmpina pe parcurs.
Odată luată decizia de a adopta, cei mai mulţi dintre părinţi apelează la serviciile de
specialitate pentru a demara procedurile. Primele informaţii cu privire la adopţie –
legislaţie, proceduri, perioade – au fost obţinute de pe internet. Apoi familiile au apelat
la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC). În situaţia în
care au cunoscut familii care adoptaseră deja, acestea au devenit primul reper în
relaţia cu autorităţile şi primii care au informat familiile despre adopţie. În cazul
familiilor de asistenţi maternali profesionişti, principala sursă de informaţii este chiar
asistentul social care se ocupă de copilul aflat în plasament.
Există, însă, şi situaţii în care, prin intermediul relaţiilor informale sau profesionale,
persoanele află despre existenţa unor copii pe care familiile biologice nu-i mai pot
îngriji şi apelează la sistemul de protecţie pentru a obţine plasamentul unui anumit
copil în vederea adopţiei.
„Duhovnicul meu mi-a spus că există o mamă care nu îşi poate

creşte copilul, am vorbit cu ea şi apoi am luat copilul în plasament.”
(Focus Grup)
„Sunt medic oftalmolog şi am îngrijit fetiţa mai întâi ca doctor şi

apoi i-am devenit tutore. Adopţia a venit ca ceva firesc pentru că
aveam o relaţie foarte bună. M-am implicat emoţional foarte mult şi
eu m-am atestat pentru adopţie special pentru fetiţă. Din familia ei
nu ţi-ai alege cu mintea (raţional) un copil, dar a contat mult afectivi-
tatea – afectiv am ales-o pe Crina”. (D-na T.)
Experienţele părinţilor în procesul de adopţie sunt variate şi depind de foarte mulţi

factori, între care rolul specialiştilor cu care lucrează apare ca fiind unul foarte
important:
“Am aflat de la D.G.A.S.P.C. despre procedură şi despre dosar şi în

cel mult o lună am început demersurile. Am avut o relaţie foarte
bună cu reprezentanţii Direcţiei. Ne-au oferit informaţii şi am aflat
aspecte pe care nu le cunoşteam.” (D-na C.E.A. şi Dl C.C.)
“Procedura mi s-a părut complicată. A fost foarte grea perioada în

care am vizitat copiii. Nu am avut intimitate cu ei, iar AMP-ul era
foarte fricos, îi era tot timpul teamă să nu se întâmple ceva cu
copiii. Nu puteam vedea copiii decât atunci când voia AMP-ul. Cred
că trecerea de la AMP la familie ar trebui să se facă treptat, prin
învoiri.” (D-na M.)
Mulţi dintre copiii adoptaţi au fost în plasament la AMP anterior demarării procedurii
de adopţie. De calitatea relaţiei cu AMP, dar şi de modul în care acesta ştie să
pregătească copilul în vederea integrării sale în familia adoptivă, depinde calitatea
procesului de acomodare a copilului.
„A crescut la AMP, împreună cu încă o fetiţă cu măsură de protecţie

şi cu 2 copii biologici ai AMP-ului, de aceea a avut dificultăţi în a se
desprinde din mediul acela – ceilalţi copii au făcut zid în jurul lui, la
plecare. AMP nu a ajutat copilul să se pregătească de desprindere şi
de mutare la noi. Între timp, cel mic s-a adaptat.” (Fam. T).
Pe de altă parte, adoptatorii se aşteaptă la o relaţionare şi o adaptare foarte facilă a

copilului (bazându-se pe reacţiile acestuia în perioada de potrivire), neluând în calcul
faptul că acel copil a avut o viaţă de familie şi a fost îngrijit o perioadă semnificativă
de timp de asistentul maternal şi este firesc să treacă printr-o perioadă de tranziţie în
care să îşi manifeste durerea pierderilor (inclusiv a familiei anterioare, cea a AMP).
Aceasta poate fi determinată fie de atenţia superficială acordată de adoptatori
cursurilor de formare (pe care toate familiile ar trebui să le parcurgă anterior eliberării
atestatului de familie aptă pentru adopţie), fie de calitatea deficitară a acestor cursuri.
(Datele pe care le-am avut la dispoziţie nu fac posibilă o apreciere mai aprofundată a
cauzelor).
Relaţia cu specialiştii din cadrul serviciului de adopţie pare a fi una suportivă şi

pozitivă pentru părinţi, precizându-se în mod special relaţia bună cu specialiştii din
Direcţia pe care au contactat-o în vederea demarării procedurilor de adopţie. Uneori
această relaţie pare să se extindă şi dincolo de aspectele legate în mod direct de
adopţie.
„Noi ne-am înţeles foarte bine cu cei de la Direcţie, am colaborat foarte

bine cu ei, ne-au dat multe informaţii. După ce a murit mama mea,
ne-a fost foarte greu, nu mă mai înţelegeam cu copilul şi chiar dacă
trecuseră mai mult de doi ani de la adopţie, am apelat la psihologul de
la Direcţie, care ne-a ajutat să depăşim momentul.” (Fam. I.)
Un alt factor care influenţează calitatea experienţei este legat de eventuale eşecuri în
realizarea potrivirii. Părinţii care nu reuşesc să se acomodeze cu primul copil care le-a
fost prezentat, resimt acest lucru ca pe un eşec. Majoritatea continuă procesul dar
gradul de anxietate este sensibil mai mare pe durata procedurii de adopţie.
„Cel mai dificil este să te acomodezi cu copilul, să ştii că acela este

copilul potrivit cu tine şi că veţi fi bine pe termen lung. Primul
matching (nereuşit) ne-a scăzut puţin din încrederea în reuşita
adopţiei.” (Fam. M.)
„Mi-a fost prezentată o fetiţă blondă şi cu ochii albaştri la primul

atestat. Aceasta avea 4 ani şi 2 luni. Ceva nu a fost să fie! Avea
procedura de adopţie deschisă, dar a expirat în luna în care m-am
dus să o văd. Mama (nu voia să consimtă la adopţie) şi bunica
fetiţei erau oligofrene, iar procedura nu a mai fost re-deschisă
ulterior.” (D-na P.E.A.)
Momentul întâlnirii cu copilul este de multe ori perceput în mod dramatic de către
părinţi. Rolul profesioniştilor, al familiei extinse, dar şi relaţiile informale care se
formează cu alte familii adoptive pe parcursul procesului sunt percepute ca foarte
importante în această fază a adopţiei.
„L-am vizitat la AMP. Ne-am simţit ca în faţa unui examen foarte

greu. Aveam inima în gât de emoţie, dar l-am îndrăgit la prima
vedere. Ni s-a părut că el e cam rece la început… Ne-a fost frică de
reacţii imprevizibile ale copilului, de cum le vom face faţă ca să nu

ne respingă, dar nu ne-am gândit să renunţăm. Ne-a fost de ajutor
legătura pe care am menţinut-o cu cei de la Direcţie şi faptul că am
vorbit cu alţi adoptatori pe care i-am cunoscut la Direcţie, cu ocazia
cursurilor de pregătire pentru atestare şi care se aflau în paralel cu
noi în diverse etape ale procedurii de adopţie).” (Fam. S.)
Aproape fără excepţie, adoptatorii consideră că ataşamentul faţă de copilul pe care

l-au adoptat s-a format foarte repede („prima secundă”/ „după 3 zile”/ „la primul
zâmbet al copilului”/ „după o săptămână), chiar şi în cazurile în care copilului i-a fost
greu să se desprindă de familia AMP.
Privind retrospectiv la experienţa adopţiei, familiile acuză procedurile laborioase,

birocratice, care iau foarte mult din timpul copilului. Există confuzii cu privire la
etapele fireşti ale adopţiei. Pentru cei mai mulţi părinţi nu e clară distincţia între
procedurile şi termenele care curg până la declararea adoptabilităţii copilului (care sunt
anterioare procesului de adopţie) şi cele care sunt dispuse în cadrul procedurii de
adopţie - ne referim aici la încredinţarea în vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei.
Aceste termene sunt resimţite ca fiind cu mult mai lungi de către părinţii care au în
plasament copiii cărora nu le-a fost declarată adoptabilitatea, copii care, nefiind
adoptabili, nu pot intra în procedura adopţiei de la momentul la care ei ajung în cadrul
familiilor.
„Procedura este greoaie în privinţa declarării copilului ca adoptabil,

chiar dacă nu are tată şi mama nu doreşte să îl păstreze.” (Fam. C.)
„Până la declararea adoptabilităţii şi finalizarea adopţiei a trecut o

perioadă lungă de timp.” (Focus Grup)
Părinţii pentru care încă nu a fost identificat un copil cu care să se realizeze potrivirea
s-au simţit descurajaţi de faptul că, în ciuda numărului mare de copii care reveneau de
la asistenţii maternali profesionişti în centre de plasament, ei continuau să primească
răspunsuri negative de la responsabilul de caz cu privire la identificarea unui copil
adoptabil.
Perioada care se scurge de la atestarea ca familie adoptatoare şi până la momentul

prezentării unui copil cu care s-a realizat matching-ul teoretic este percepută de
majoritatea ca fiind foarte lungă. Considerăm importantă nuanţarea următorului
aspect: există situaţii în care familiilor le este prezentat primul copil după aproape un
an de la momentul atestării (chiar cu puţin timp înainte ca atestatul să expire) şi, în
cazul acestora, aprecierea este pe deplin justificată, iar anxietatea legată de reluarea
procedurilor de atestare este un factor de stres semnificativ. Dar trebuie cântărită şi
încărcătura emoţională puternică implicată în decizia de a adopta (temerile legate de
situaţia copilului, starea de sănătate a acestuia, schimbările pe care familiile
anticipează că vor trebui să le facă după momentul plasamentului, etc.), care face ca
şi familiile cărora li s-a prezentat un copil într-un interval de 2 luni de la obţinerea
atestatului pentru adopţie să considere că perioada este prea mare. Cei mai mulţi
părinţi susţin că le-a fost prezentat un copil abia după 6 – 9 luni de la momentul
atestării.
Referitor la numărul copiilor adoptaţi de o familie/persoană, cercetarea cantitativă

evidenţiază faptul că în imensa majoritate a cazurilor (94.4%), este adoptat un singur
copil şi doar în puţine cazuri sunt adoptaţi mai mulţi copii (2 sau 3 copii).
Tabel 8 Numărul copiilor adoptaţi
Număr copii adoptaţi % N

1 94.4 319
2 4.7 16
3 0.6 2
3.5 Relaţia post-adopţie cu familia şi prietenii
În cele mai multe cazuri relaţia cu familia extinsă nu s-a modificat semnificativ – primii
care susţin adopţia sunt bunicii, care îşi doresc nepoţi. În cadrul cuplurilor apar
schimbări notabile de comportament: soţii sunt mai responsabili, pun copilul pe primul
loc între preocupările lor, iar relaţia de cuplu este modificată. Redescoperă împreună
hobby-uri, fac mai multă mişcare şi îşi adaptează programul pentru a putea răspunde
nevoilor copilului: program fix de masă, de somn, nevoia de plimbare în aer liber, etc.
Toate aceste „ajustări” fac ca familia să aibă un program mai ordonat, o viaţă mai
sănătoasă, dar dau şi sentimentul apartenenţei şi responsabilităţii. Părinţii adoptivi
consideră că au devenit mai toleranţi, că înţeleg mai bine preocupările prietenilor care
au copii, că sunt în general mai bine integraţi social.
„A contat mult suportul familiei extinse (socrii, mai ales).” (Fam. M.)
„Relaţia de cuplu s-a schimbat de la venirea fetiţei în sensul că

atenţia noastră este mai mult îndreptată spre ea şi mai puţin spre
cuplu, aşa cum era înainte.” (Fam. C.)
„Bunicii (de ambele părţi) sunt entuziasmaţi. Familia extinsă e

suportivă. Actualmente suntem mai bine integraţi în grupul de
prieteni, deoarece şi aceştia au copii de vârstă apropiată cu băieţelul
adoptat de noi şi mergem împreună în excursii sau la petreceri
(băieţelul se joacă cu copiii cuplurilor de prieteni ai familiei). În
trecut, ca şi cuplu fără copii, ne făceam programul în funcţie de cei
cu copii. Acum, având copil, contăm şi noi în alcătuirea programului
comun.” (Fam. M.)
O parte dintre familiile care au adoptat copii din sistemul de protecţie susţin că aceştia
“Sunt diferiţi, sunt altfel şi asta se vede în comportamentul lor; sunt

mai timoraţi, de exemplu, faţă de alţi copii.” (Fam. M.)
Odată finalizată adopţia, familiile ar reconsidera criteriul vârstei în eventualitatea unei

noi adopţii. Adoptarea unui copil mai mare (3 – 4 ani) apare ca dezirabilă, pentru că
familiile realizează cât este de dificil să comunice cu un copil mic şi să se facă înţeleşi
de acesta. Majoritatea familiilor adoptive însă nu-şi doresc să adopte un al doilea
copil. Totuşi, dacă ar decide să adopte un al doilea copil, criteriile care ar ghida
alegerea sunt în mare măsură legate de copilul pe care l-au adoptat deja: un alt sex
decât al copilului adoptat sau vârstă apropiată.
3.6 Perspectiva asupra promovării adopţiei
Pentru ca adopţia să fie una reuşită, părinţii susţin că cea mai importantă este
evaluarea corectă a familiilor potenţial adoptive.
“Este foarte important (pentru a reuşi adopţia şi integrarea copilului)

ca ambii soţi să cadă de acord, să împărtăşească aceeaşi viziune
asupra lucrurilor determinante din viaţa lor, să-şi dorească ambii
adopţia unui copil, să se iubească şi să-şi iubească copiii, să se
sprijine reciproc şi să aibă timp pentru îngrijirea copilului. Ei trebuie
să-şi facă timp şi pentru a lucra şi a oferi sprijinul material necesar

copilului adoptat.” (Fam. C.M.)
Aşa cum reiese din informaţiile analizate mai sus, există în continuare o rezistenţă
evidentă din partea societăţii faţă de ideea de adopţie, perceptibilă mai ales în cazul
copiilor greu adoptabili sau a familiilor care au deja copii biologici. Fie că au amintit-o
explicit sau implicit, familiile participante la cercetare sunt conştiente de prejudecăţile
celor din jur şi consideră că acestea reprezintă una dintre principalele bariere în decizia
de a adopta.
Lipsa de informare a publicului larg cu privire la adopţie în general pare a fi principala
sursă de marginalizare a copiilor adoptaţi şi implicit a familiilor adoptive. De aceea
între măsurile pentru încurajarea adopţiei, familiile listează pe primul loc promovarea
adopţiilor de succes şi mediatizarea calităţilor copiilor din sistem.
Internetul şi televiziunea sunt listate ca posibile căi de comunicare pentru a face
cunoscută nevoia de apartenenţă la o familie a copiilor din sistemul de protecţie.
Este interesant de remarcat faptul că părinţii adoptivi consideră că nu se face destul
pentru promovarea adopţiei în mediul rural.
Alte canale sugerate de părinţii adoptivi pentru promovarea adopţiei şi susţinerea

adoptatorilor în îndeplinirea noului rol, ar fi serviciile conexe, precum serviciul medical
specializat în probleme de infertilitate a cuplurilor sau serviciile dezvoltate de Direcţii
de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului pentru părinţi (servicii de tip şcoala părin-
ţilor) adăugate cursurilor de pregătire în vederea atestării pentru adopţie:
„Adopţia ar putea fi promovată prin contactarea şi informarea cuplu-

rilor care fac eforturi să aibă copiii proprii şi nu reuşesc. Adopţia ar
trebui să le fie prezentată ca o soluţie.” (D-na F.M.)
Este interesant de notat că, deşi legea prevede organizarea de cursuri pentru părinţi,
în care se discută despre creşterea copiilor în general, din interviuri sau focus-grupuri
reiese că unii părinţi adoptivi fie nu le-au urmat, fie, dată fiind încărcătura emoţională
a momentului, au uitat informaţia primită:
„Ar fi extrem de util dacă s-ar organiza cursuri pentru părinţi, în care să fie
abordate diferite problematici, legate de copii in general, nu neapărat de
copiii adoptabili.”
Familiile sunt perfect conştiente de nevoia de susţinere din partea societăţii, mai ales
a familiei extinse, şi consideră că pentru a putea finaliza o adopţie există câteva
elemente importante:
„1. Susţinere din partea familiei extinse – ceilalţi să nu fie reticenţi.

2. Copilul să aibă situaţie juridică foarte clară, fără complicaţii.
3. Să devină mai simplă procedura prin care copilul devine adoptabil,
deoarece altfel copilul pierde din şansele de a avea realmente o familie.”
(Fam. M.)
Potrivit părinţilor adoptivi incluşi în cercetarea de faţă, o altă barieră în decizia de a

adopta este însăşi procedura de adopţie, care poate fi descurajantă pentru persoanele
care decid să adopte, fiind acuzate birocraţia, „secretomania” şi lipsa de transparenţă
din sistem. Cei mai mulţi dintre părinţi lucrează, iar procedurile anterioare încredinţării
copilului în vederea adopţiei sunt făcute în timpul concediului legal, ceea ce conduce
la reducerea timpului pe care îl au la dispoziţie pentru acomodarea cu copilul după ce
a fost aprobată încredinţarea. Un factor descurajant, citat adesea de cei incluşi în
cercetare, vizează termenele foarte lungi – atât cele legate de atestare, cât şi cele
legate de identificarea unui copil cu care să se facă potrivirea sau cele presupuse de
procedurile din faţa instanţelor.
Percepţia părinţilor adoptivi este că nu se colaborează suficient de bine între

compartimentele din cadrul Direcţiilor, că „se solicită legalizări succesive ale actelor
care există deja la dosar” (Focus Grup, Bucureşti, Sect.2). Pentru a contracara
efectele acestor vicii, persoanele incluse în cercetare sugerează ca posibile soluţii
extinderea perioadei de valabilitate a atestatului de familie adoptatoare, mai multă
transparenţă în sistem pe toată durata procesului de adopţie, complete de judecată
specializate în adopţie în cadrul Tribunalelor şi concedii speciale de acomodare a
adoptatorilor cu copilul (mai ales în cazul copiilor mai mari de 2 ani). Familiile
apreciază că ar fi nevoie de un concediu de minimum 6 luni pentru părinţii care
adoptă un copil mai mare de 2 ani.
Întrebaţi despre motivele care cred că determină alte familii să nu adopte, chiar dacă
situaţia materială le-ar permite, familiile adoptive punctează:
- „problemele (de sănătate, dar nu numai), pe care oamenii presupun că le

au copiii adoptabili”;
- „teama că vor fi priviţi ca familii <artificiale> de cei din jur”;
- „lipsa de informaţii reale, care să nu fie denaturate, despre adopţie”;

- „teama de cum o să se manifeste copilul mai târziu, de mediul din care
provine şi de familia sa”.
Alţi factori care ar contribui la reticenţa familiilor de a adopta ar fi ruşinea, obişnuinţa,

teama de copil şi de reacţia comunităţii; lipsa motivaţiei.
IV. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Din datele calitative şi cantitative culese reies câteva caracteristici generale ale
persoanelor şi familiilor care adoptă şi ale copiilor adoptaţi:
Majoritatea celor care adoptă sunt familii (7 din 8 adoptatori) şi mai puţin persoane
singure (1 din 8), nu au copii biologici, au încercat fără succes să aibă propriii copii,
au o vârstă medie de 38-40 ani, cu un nivel de educaţie ridicat.
Întrebaţi asupra caracteristicilor copiilor pe care ar dori să îi adopte, părinţii adoptatori

şi-au exprimat preferinţa pentru copii cu vârstă între 0-3 ani, fără probleme de
sănătate, eventual de aceeaşi etnie (nu romă), care să nu fi fost instituţionalizaţi.
Numai 1.2% dintre părinţii care au adoptat erau dispuşi să adopte copii cu probleme
medicale, iar 4 din 10 preferau un anumit copil, cel mai probabil cel pe care l-au
cunoscut anterior.
Un aspect semnificativ este acela că unele familii de asistenţi maternali profesionişti

care au avut de multă vreme copilul în plasament s-au hotărât să îl adopte, indiferent
dacă acesta avea dizabilităţi, era mai mare de 3 ani, de altă etnie sau familia avea alţi
copii biologici. Această situaţie constituie însă o excepţie!
În fapt, datele cantitative arată că vârsta medie a copiilor adoptaţi în perioada 2007-
2009 a fost puţin peste 3 ani (37 luni) cu minim de 6 luni şi maxim de 17 ani (adopţie
realizată de bunici), majoritar au fost adoptaţi băieţi, două treimi fiind de etnie română
şi numai 5.3% romă, beneficiind de măsură de protecţie specială (aproape jumătate la
familia adoptatoare şi două treimi (şi) la asistent maternal).
Motivaţia de a adopta
Infertilitatea, fie ea primară sau rezultată în urma unor complicaţii medicale,

sau decesul unui copil biologic, urmat de incapacitatea cuplului de a mai
avea copii, au fost motivaţiile principale cel mai des citate atât în cadrul
focus-grupului cât şi în timpul interviurilor. Nevoia afectivă de împlinire
personală şi familială prin creşterea unui copil reprezintă un alt factor

motivator important.
Foarte rar apare menţionată ideea de a oferi unui copil şansa de a avea o
familie. Cel mai adesea adopţia este privită atât de familiile adoptive cât şi
de societate, grup de prieteni sau familia extinsă ca o acţiune „reparatorie”
faţă de infertilitate sau de incapacitatea unui cuplu (din varii motive, cel mai
adesea medicale) de a avea un copil biologic.
Decizia de a adopta
În majoritatea cazurilor iniţiativa aparţine soţiilor, dar de cele mai multe ori
soţii îmbrăţişează foarte curând ideea de a deveni părinţi adoptivi. Decizia
este discutată şi cu familia extinsă sau prietenii, uneori cu duhovnicul, iar
sprijinul moral al acestora este important în punerea în practică a deciziei de
a adopta, mai ales în cazul cuplurilor care nu pot avea copii.
Uneori familiile care nu sunt sigure că vor să adopte sau nu sunt sigure că
vor putea face faţă îngrijirii unui copil aleg să devină asistenţi maternali
profesionişti sau familii de plasament. Faptul că îngrijesc şi interacţionează
în mod constant cu copiii şi se ataşează de aceştia, poate conduce în unele
cazuri la acceptarea necondiţionată a acestora şi la adopţia copiilor greu
adoptabili.
Între imaginea „copilului ideal” şi cel pe care îl adoptă în cele din urmă pot
exista diferenţe mari (ex. în privinţa vârstei), dar acest fapt nu pare a fi de
natură să afecteze relaţia pe termen lung între copil şi părinţii adoptivi.
Persoanele care adoptă copii, deşi au deja propriii copii biologici, se bucură
în foarte puţine cazuri de sprijinul familiei extinse. Mai mult, atunci când se
cunoaşte statutul, ceilalţi membri ai societăţii (colegii de la şcoală,
profesorii, vecinii) tind să-l privească diferit pe copilul adoptat, ceea ce le
face pe familii să nu fie deschise în a vorbi despre adopţie.
Întâlnirea cu alte familii adoptive, dintre care unele aflate în proces de re-
atestare după ce au mai trecut printr-un matching, şi împărtăşirea din
experienţa acestora este de un real folos, contribuind la reducerea anxietăţii
referitoare la adopţie.
IV. Concluzii şi recomandări  39
Din interviurile realizate au reieşit şi modalităţi defectuoase de aplicare a

legislaţiei. Aceste situaţii sunt legate de insuficienta explorare a motivaţiei
de a deveni asistent maternal a unor familii care astfel maschează un interes
de a adopta, de adopţia numai a unuia dintre fraţi (deşi legislaţia prevede că
este necesar să fie încercată în primul rând adopţia împreună a fraţilor, iar
dacă aceasta nu este posibilă, să fie argumentate situaţiile în care este
necesară separarea acestora) şi de modul în care se realizează consilierea
familiilor adoptatoare (uneori nu aprofundată, sau nu cu întreaga familie).
La punerea în practică a deciziei un rol important îl joacă existenţa/

cunoaşterea unor exemple de persoane care au adoptat fără a întâmpina
probleme deosebite. Sursele de informaţii despre procesul de adopţie sunt
variate – de la internet, până la accesarea serviciilor specializate din
DGASPC-uri. Cei mai mulţi părinţi adoptivi găsesc birocratice, greoaie şi
lungi procedurile existente în cazul adopţiilor. Marea majoritate a părinţilor
adoptivi au adoptat un singur copil, în timp ce 5.6% au adoptat 2 sau 3
copii.
După realizarea adopţiei, relaţia cu familia şi prietenii nu pare a se schimba

semnificativ, apărând însă schimbări în relaţia de cuplu şi în priorităţile
soţilor. Odată finalizată adopţia, familiile ar reconsidera criteriul vârstei în
eventualitatea unei noi adopţii, în sensul că adoptarea unui copil mai mare
(3 – 4 ani) apare ca dezirabilă, pentru că familiile consideră că este mai
dificil să comunice cu un copil mic şi să se facă înţeleşi de către acesta.
Majoritatea familiilor adoptive însă nu-şi doresc să adopte un al doilea copil.
Dacă totuşi ar decide să adopte un al doilea copil, criteriile care ar ghida
alegerea sunt în mare măsură legate de copilul pe care l-au adoptat deja: un
alt sex decât al copilului adoptat, sau vârstă apropiată.
Pentru recomandări privind promovarea adopţiei, un cuvânt important îl pot

avea tocmai cei care au trecut prin acest proces, astfel că vom prezenta
câteva sugestii oferite de aceştia în cadrul interviurilor individuale şi de
grup.
Pentru ca adopţia să fie una reuşită, părinţii susţin că cea mai importantă
este evaluarea corectă a familiilor potenţial adoptive. Foarte importante sunt
promovarea adopţiilor de succes şi mediatizarea calităţilor copiilor din

sistem, acestea putând contribui la reducerea prejudecăţilor şi a rezistenţei
societăţii faţă de ideea de adopţie, prezentă în special în cazul copiilor greu
adoptabili. Mesajele pe această temă ar trebui transmise, din perspectiva
familiilor adoptatoare atât pe căile clasice, (televiziune), cât şi online, sau
prin intermediul serviciilor medicale şi celor sociale.
În privinţa procesului de adopţie, părinţii adoptivi sugerează reducerea

intervalelor de timp dintre diferitele etape, simplificarea procedurilor din
cadrul serviciilor publice specializate (DGASPC), existenţa unor complete de
judecată specializate în adopţie, extinderea perioadei de valabilitate a
atestatului de familie adoptatoare şi creşterea transparenţei sistemului. O
altă sugestie este acordarea unui concediu de minim 6 luni (şi) pentru
părinţii care adoptă un copil mai mare de 2 ani.
Familiile adoptatoare menţionează câteva motive pentru care nu sunt

adoptaţi copii din categoria celor greu adoptabili, printre care: presupusele
probleme de sănătate ale copiilor adoptabili, teama de reacţiile celor din jur,
incertitudini legate de copil şi de evoluţia viitoare a acestuia, lipsa de
informaţii reale, ruşinea ori lipsa motivaţiei.
Bibliografie
Bejenaru, A. (2010) Adopţia copiilor. În Buzducea, D. (coord.) Asistenţa socială a

grupurilor de risc, Polirom, Iaşi (pp 197-222).
Muntean, A.; Stan, V.; Tomiţă, M.; Ungureanu, R. (2010) Familii adoptive din
România: câteva remarci preliminare bazate pe cercetarea din cadrul proiectului
“Factori ce influenţează succesul adopţiei naţionale” (FISAN), Revista de
Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului din România, vol. 13, nr. 1,
pp. 32-44.
Oficiul Român pentru Adopţii – Date statistice privind adopţiile – 2005, 2006, 2007,
2008, 2009.
Anexa 1. Ghid de interviu de grup cu persoane adoptatoare
Ghid de interviu pentru familii care au adoptat copil/copii

din categorii greu adoptabile
1. Date de identificare şi socio-demografice:

- nume (ambii soţi); vârstă (ambii soţi); data căsătoriei (căsătorii anterioare?); de
când formează un cuplu?; nivel de educaţie; anul în care au adoptat
- structura familiilor de origine (fratriile din care provin)?; eventuali copii
biologici (sex, vârstă, educaţie); membrii ai familiei extinse cu care locuiesc/ cu care
întreţin relaţii mai strânse (care le acordă suport şi poate îi ajută direct în îngrijirea
copilului/copiilor)
- date referitoare la copilul/copiii adoptaţi: vârstă, sex, etnie (?), stare de
sănătate, nevoi particulare de îngrijire şi educaţie, eventuale nevoi speciale. Eventual,
informaţii relevante pe care le cunosc despre familia biologică a copilului.
2. Motivaţia de a adopta:
- de ce au dorit să adopte? (de consemnat infertilitatea unuia dintre parteneri
sau de cuplu, dar de insistat pe motivaţia mai profundă: de ce au dorit copil/copii? ce
semnifică copilul/copiii pentru cuplul lor? ce aduce în plus un copil în viaţa lor? cum le
schimbă relaţia ?)
3. Demersurile adopţiei:
- care a fost momentul când au discutat prima oară despre opţiunea adopţiei?
cine dintre parteneri a avut iniţiativa şi cum a reacţionat celălalt?
- din ce surse s-au informat despre adopţie?
- au avut modelul altor familii care au adoptat?
- cum au ajuns la acord şi care a fost momentul când s-au decis ferm pentru
adopţie?
- cum au adus la cunoştinţă (decizia de a adopta) familiei extinse şi prietenilor?
ce reacţii au avut aceştia (mai ales copiii biologici, dacă există)?
- după cât timp au început concret demersurile? (au luat legătura cu DGASPC şi
au început procedura)
Anexe  43
- cum au relaţionat cu profesioniştii din adopţie?

- cum au perceput procedura propriu-zisă? ce etape li s-au părut mai dificile?
- cum a evoluat percepţia despre copilul adoptat? (pornind de la imaginea
idealizată şi trecând prin ajustările din perioada pregătire pentru atestare)
- cât timp au aşteptat înainte să le fie prezentat un copil? câţi copii le-au fost
prezentaţi în vederea potrivirii?
- cum au cunoscut copilul adoptat? (prima reacţie, cum a evoluat şi s-a
consolidat apoi relaţia dintre ei); cum s-a dezvoltat ataşamentul dintre ei?
- care au fost cele mai temeri pe parcursul adopţiei? au avut momente de
ezitare/în care s-au gândit să renunţe? ce i-ar fi ajutat în astfel de momente?
4. Perioada post-adopţie:
- cum îşi percep acum (după apariţia noului membru) familia “în noua formulă”
şi relaţia de cuplu? cum s-a schimbat stilul lor de viaţă? cum trăiesc (cum se simt) în
ipostaza de părinţi?
- cum ar descrie în prezent relaţia cu copilul adoptat? ce este diferit/specific în
raportarea copilului faţă de mama adoptivă şi faţă de tatăl adoptiv?
- cum relaţionează familia lor extinsă faţă de copilul adoptat? dar prietenii şi
comunitatea?
5. Promovarea adopţiei:
- cunosc alte familii/persoane care ar vrea să adopte?
- ar dori să împărtăşească din experienţa lor altor familii/ persoane interesate de
adopţie?
- care consideră că sunt elementele-cheie pentru o adopţie reuşită (din
perspectiva adoptatorului)?
- ce trebuie să facă în plus şi ce calităţi/resurse sunt necesare pentru cei care
adoptă un copil mai mare ca vârstă (de etnie romă/ cu nevoi speciale)?
- cum consideră că ar trebui profesioniştii să promoveze adopţia?
- care consideră că sunt motivele pentru care unii oameni nu doresc să adopte
(chiar dacă nu au copii biologici, chiar dacă au resurse pentru a creşte şi îngriji copii)?
- ce anume cred ei că ar sensibiliza opinia publică şi ar schimba în sens pozitiv
percepţia despre adopţie?
Anexa 2
Întrebări pentru focus-grup

cu persoane/ familii (potenţial) adoptatoare
INTRODUCERE:
- prezentarea celor care conduc focus-grupul (nume, pregătire, instituţie, titlul şi
obiectivul proiectului, scopul focus-grupului, asigurarea confidenţialităţii şi prelucrării
datelor cu finalitate constructivă: pentru îmbunătăţirea activităţilor de adopţie şi nu
pentru a-i evalua/critica pe participanţi);
- prezentarea participanţilor - nume (ambii soţi); vârstă (ambii soţi); data
căsătoriei (căsătorii anterioare?); de când formează un cuplu?; nivel de educaţie;
eventuali copii biologici (sex, vârstă, educaţie); etapa procedurii de adopţie în care se
află. Dacă este cazul: date referitoare la copilul adoptat sau cu care se află în
potrivire/IVA: vârstă, sex, etnie (?), stare de sănătate, nevoi particulare de îngrijire şi
educaţie, eventuale nevoi speciale.
ÎNTREBĂRI PENTRU FOCUS-GRUP:

1. De ce au dorit să adopte? (de consemnat infertilitatea unuia dintre parteneri
semnifică copilul/copiii pentru cuplul lor? ce aduce în plus un copil în viaţa lor ? cum le
schimbă relaţia?)
2. Cum şi-au imaginat iniţial copilul (ideal) pe care urmau să-l adopte?
3. Cum percep copiii adoptabili (concreţi) din sistemul de protecţie? Ce

diferenţe există între caracteristicile acestora şi aşteptările lor iniţiale?
4. Care dintre caracteristicile copiilor adoptabili discutate (la punctul) anterior le

produc temeri legate de reuşita unei adopţii?
5. Au avut modelul altor familii care au adoptat ? Dacă da, cum i-a influenţat?
6. Cum percep/au perceput procedura de adopţie? Ce anume li se pare dificil?
7. Câţi copii le-au fost prezentaţi în vederea potrivirii? În cazul mai multor copii,
care a fost motivul?
Anexe  45
8. Cum au cunoscut copilul adoptat/pe care îl au în IVA? (prima reacţie, cum a

evoluat apoi relaţia dintre ei şi cum s-a dezvoltat ataşamentul dintre ei)?
9. Dacă ar adopta din nou, care ar fi în momentul de faţă aşteptările lor faţă de
copil?
10. Care consideră că sunt motivele pentru care unii oameni nu doresc să
adopte (chiar dacă nu au copii biologici, chiar dacă au resurse pentru a creşte şi îngriji
copii etc.)?
11. Ce consideraţi că ar trebui schimbat în sistemul de adopţii astfel încât să

crească numărul adopţiilor?
Anexa 3. Ghid de interviu individual cu persoane

care au adoptat copii greu adoptabili
Ghid de interviu pentru familii care au adoptat copil/copii

din categorii greu adoptabile
1. Date de identificare şi socio-demografice:

- nume (ambii soţi); vârstă (ambii soţi); data căsătoriei (căsătorii anterioare?); de
când formează un cuplu?; nivel de educaţie; anul în care au adoptat
- structura familiilor de origine (fratriile din care provin)?; eventuali copii
biologici (sex, vârstă, educaţie); membrii ai familiei extinse cu care locuiesc / cu care
întreţin relaţii mai strânse (care le acordă suport şi poate îi ajută direct în îngrijirea
copilului/copiilor)
- date referitoare la copilul/copiii adoptaţi: vârstă, sex, etnie (?), stare de
sănătate, nevoi particulare de îngrijire şi educaţie, eventuale nevoi speciale. Eventual,
informaţii relevante pe care le cunosc despre familia biologică a copilului.
2. Motivaţia de a adopta:
- de ce au dorit să adopte? (de consemnat infertilitatea unuia dintre parteneri
semnifică copilul/copiii pentru cuplul lor? ce aduce în plus un copil în viaţa lor ? cum le
schimbă relaţia ?)
3. Demersurile adopţiei:
- care a fost momentul când au discutat prima oară despre opţiunea adopţiei?
cine dintre parteneri a avut iniţiativa şi cum a reacţionat celălalt?
- din ce surse s-au informat despre adopţie?
- au avut modelul altor familii care au adoptat?
- cum au ajuns la acord şi care a fost momentul când s-au decis ferm pentru
adopţie?
- cum au adus la cunoştinţă (decizia de a adopta) familiei extinse şi prietenilor?
ce reacţii au avut aceştia (mai ales copiii biologici, dacă există)?
Anexe  47
- după cât timp au început concret demersurile? (au luat legătura cu DGASPC şi
au început procedura)
- cum au relaţionat cu profesioniştii din adopţie?
- cum au perceput procedura propriu-zisă? ce etape li s-au părut mai dificile?
- cum a evoluat percepţia despre copilul adoptat? (pornind de la imaginea
idealizată şi trecând prin ajustările din perioada pregătire pentru atestare)
- cât timp au aşteptat înainte să le fie prezentat un copil? câţi copii le-au fost
prezentaţi în vederea potrivirii?
- cum au cunoscut copilul adoptat? (prima reacţie, cum a evoluat şi s-a
consolidat apoi relaţia dintre ei); cum s-a dezvoltat ataşamentul dintre ei?
- care au fost cele mai temeri pe parcursul adopţiei? au avut momente de
ezitare/în care s-au gândit să renunţe? ce i-ar fi ajutat în astfel de momente?
4. Perioada post-adopţie:
- cum îşi percep acum (după apariţia noului membru) familia “în noua formulă”
şi relaţia de cuplu? cum s-a schimbat stilul lor de viaţă? cum trăiesc (cum se simt) în
ipostaza de părinţi?
- cum ar descrie în prezent relaţia cu copilul adoptat? ce este diferit/specific în
raportarea copilului faţă de mama adoptivă şi faţă de tatăl adoptiv?
- cum relaţionează familia lor extinsă faţă de copilul adoptat? dar prietenii şi
comunitatea?
5. Promovarea adopţiei:
- cunosc alte familii/persoane care ar vrea să adopte?
- ar dori să împărtăşească din experienţa lor altor familii/ persoane interesate de
adopţie?
- care consideră că sunt elementele-cheie pentru o adopţie reuşită (din
perspectiva adoptatorului)?
- ce trebuie să facă în plus şi ce calităţi/resurse sunt necesare pentru cei care
adoptă un copil mai mare ca vârstă (de etnie romă/ cu nevoi speciale)?
- cum consideră că ar trebui profesioniştii să promoveze adopţia?
- care consideră că sunt motivele pentru care unii oameni nu doresc să adopte
(chiar dacă nu au copii biologici, chiar dacă au resurse pentru a creşte şi îngriji copii)?
- ce anume cred ei că ar sensibiliza opinia publică şi ar schimba în sens pozitiv
percepţia despre adopţie?
Lucrare realizată cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF în România

Profilul Parintilor Adoptivi-Raport Septembrie 2011 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Profilul Parintilor Adoptivi-Raport Septembrie 2011 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Profilul părinţilor adoptivi din România

şi adopţia copiilor greu adoptabili

Consultanţi din partea Oficiului Român pentru Adopţii:

Identificarea credinţelor, temerilor, emoţiilor, expectaţiilor pe care familiile le aduc în acest

Ne dorim ca acest studiu să aibă o contribuţie importantă la clarificarea aspectelor legate de

Sperăm ca acest material să reprezinte un instrument care să ghideze acţiunile profesioniştilor

Adopţia este definită de legislaţia românească (Legea 273/2004, privind regimul

- numărul adopţiilor se menţine relativ - vârsta medie a părinţilor adoptivi este

copil, pe fondul infertilităţii, al unei relaţii de rudenie sau de îngrijire. Familiile/

• vârstă de peste 3 ani în momentul • a fost supus la diferite forme de abuz

1. un „profit social” la bătrâneţe, 4. când adoptatorul este soţul/soţia

Bejenaru (2010) identifică, în funcţie de o serie de variabile (status marital, prezenţa

Obiectiv general al cercetării

Descrierea profilului părinţilor adoptivi din România şi a motivaţiei acestora de a

1. Descrierea caracteristicilor generale ale părinţilor adoptivi (ex. educaţie, tip de

Dimensiunile de analiză a motivaţiei de a adopta pornesc de la elementele luate în

Abordarea cercetării face apel la metode mixte de culegere a datelor, calitative şi

1. Pentru descrierea profilului/caracteristicilor părinţilor adoptivi sunt utilizate mai

2. Pentru identificarea şi înţelegerea factorilor care au motivat familiile/persoanele să

Tabel 2. Distribuţia pe regiuni de dezvoltare şi judeţe a focus grupurilor şi interviurilor realizate

3.1 Caracteristici generale ale părinţilor adoptivi şi ale copiilor adoptaţi

O analiză a grupului de părinţi care au participat la interviuri sau focus-grupuri relevă

Cercetarea calitativă validează ipotezele de lucru legate de caracteristicile familiilor,

Cercetarea a confirmat, de asemenea, caracteristicile copiilor care sunt mai uşor

„Peste 7 ani este foarte dificil să integrezi un copil în familia

„Credeam că în general copiii din sistemul de protecţie au nevoi

„Copiii din sistem au probleme de sănătate şi asta îi sperie pe cei ce

„Considerăm că în sistem sunt 90% copii romi, mulţi copii cu

Suspiciunile legate de eventuale afecţiuni genetice sau congenitale de care ar putea

„Băiatul avea o problemă congenitală la inimă. În plus, ni s-a spus,

„Iniţial ne doream un copil mic, dar am văzut că un copil mai mare

Tabel 3. Caracteristici ale copiilor adoptaţi (N=338)

Plasament în centru de plasament/centre de tip familial 12.4 (42)

În privinţa caracteristicilor adoptatorilor, rezultatele cercetării cantitative confirmă în

Tabel 4 Caracteristici ale adoptatorilor

Total eşantion % (N)

Neprecizată 15.1% (51)

Tabel 5 Nivelul de educaţie al părinţilor adoptatori

Nivelul de educaţie al Nivelul de educaţie al soţiei Nivelul de educaţie al

Tabel 6 Preferinţele părinţilor adoptatori în privinţa copiilor pe care doresc să îi adopte

Preferinţe privind categoria de vârstă a copilului pe care doresc să îl adopte % N

3.2 Motivaţia principală de a adopta

«Numai noi doi ? – parcă este prea seacă viaţa... ». (Fam. A)

„Dă un sens vieţii, echilibru, este împlinirea supremă, este prezentul şi

O motivaţie puternică în cazul părinţilor care anterior adopţiei au pierdut un copil

Trebuie tratată ca situaţie aparte motivaţia familiilor asistenţilor maternali profesionişti

„Copilul se afla în plasament la noi din anul 1996. Ne-am gândit să

“Avem multe rude care au copii şi vrem şi noi să intrăm în rândul

Tabel 7 Motivul declarat pentru adopţie

Motivul declarat pentru adopţie % N

3.3 Decizia de a adopta

să-l adoptăm pe băieţel, chiar dacă acesta suferea de autism; acum

[Familia şi-ar fi dorit] „fetiţă, blondă şi cu ochii albaştri, dar în fapt

Schimbarea de atitudine apare şi pe fondul perioadelor lungi de aşteptare până la

„Unul dintre motivele pentru care ne-am schimbat preferinţele

„Copilul adoptat a fost părăsit în spital de mama biologică la vârsta de

„Deşi şi-a făcut prieteni şi are relaţii bune cu copiii vecinilor şi ai

Aceste reacţii contribuie la teama părinţilor de a vorbi deschis despre adopţie şi îi

„Am adoptat-o la 6 ani, dar nu am discutat până acum cu ea despre

De asemenea, sunt percepuţi diferit copiii îngrijiţi în centre de plasament comparativ

„Aceşti copii nu sunt dezvoltaţi emoţional, fiind lipsiţi de afectivi-

„Acei copii crescuţi în instituţii au probleme cauzate în special de

Dar ataşamentul puternic faţă de AMP şi familia acestuia poate fi perceput ca o