Diplomaţia

I Definiţii, concepte, delimitări

Termenul diplomație provine, prin intermediul limbii franceze, din cuvântul diploma
existent în greaca veche, compus din diplo – îndoit sau împăturit în două și sufixul ma
–,,obiect”. În trecut, privilegiile sau permisele de călătorie erau astfel îndoite, cuvântul fiind
utilizat mai ales pentru documentele prin care prinții acordau favoruri de acest tip. Ulterior,
termenul a fost extins la toate documentele oficiale emise de cancelarii, în special acordurile
între suverani. Treptat, diplomația s-a conturat ca echivalent al relațiilor inter-statale și
legătura cu anumite tipuri de documente s-a pierdut: în Franța secolului XVIII, termenul de
diplomate desemna deja o persoană autorizată să negocieze în numele statului (The New
Encyclopaedia Britannica - Macropaedia, 1994, p. 331).
Ca orice concept al științelor sociale - poate chiar mai mult decât altele, date fiind
reminiscențele plasării acestui domeniu departe de ochii publicului pentru mult timp - ,
noțiunea de „diplomație” se asociază cu multe confuzii și utilizări greșite. După cum remarcă
unii autori, termenul diplomație este adesea utilizat ca sinonim al politicii externe în general
(Evans, 1998, Jonsson, 2002, White 2005) sau al „politicii de stat” (statecraft), conform
nuanțărilor existente în alte limbi. Acest sens larg al termenului este frecvent întâlnit în
mediile academice și politice americane, un exemplu cunoscut și cititorilor români fiind cartea
lui Henry Kissinger, Diplomația, care tratează de fapt politica externă a SUA şi aspecte ale
politicii internaţionale din secolul XX. Confuzia este explicabilă prin relaţia inextricabilă între
politica externă a unui stat şi diplomaţie. În Dicționarul de relații internaționale editat de
Graham Evans (1998), politica externă este văzută ca „substanţa, scopurile şi atitudinile
prezente în relaţiile unui stat cu altul” (p. 128-129, trad.n.). Pentru Evans, diplomaţia este
„unul dintre instrumentele utilizate pentru a concretiza substanţa, scopurile şi atitudinile din
relaţiile unui stat cu alţii (...) [instrument] axat pe dialog şi negociere”. Prin prezența ei în
fiecare stat și interacțiunea dintre diplomații, aceasta devine şi instituţie a sistemului de state
sau a sistemului internaţional în sine. Această abordare, potrivit căreia diplomaţia este una din
principalele instituţii ale sistemului internaţional, unde noţiunea de instituţie este folosită în
sensul cuprinzător al termenului, este prezentă şi la alţi autori din domeniul relaţiilor
internaţionale, în special la adepții școlii engleze (Bull, 1998, Wight, 1998, White 2005).
Martin Wight, de exemplu, o definește chiar mai concis drept „sistemul și arta comunicării
între puteri” (1998, p. 121). Brian White dă o dublă definiție, vizând diplomația ca instrument

1
al politicii externe a statului și, simultan, diplomația ca „proces de comunicare esențial pentru
funcționarea politicii globale” (2005, p. 388).
Într-una dintre abordările sintetice ale temei, Jonsson (2002) preia și dezbate două
definiţii dominante ale diplomației. Prima se referă la „derularea pașnică a contactelor dintre
entități politice, conducătorii acestora și agenții lor acreditați”. A doua consideră diplomaţia
„un instrument al politicii externe pentru stabilirea și dezvoltarea de relații pașnice între
guvernele mai multor state, prin utilizarea unor intermediari reciproc recunoscuți de către
respectivele părți” (2002, p. 213, citându-i pe Hamilton și Langhorne, respectiv pe Jose Calvet
de Magalhaes, diplomat portughez). Cele două definiții oglindesc două concepții diferite,
dintre care prima este una cuprinzătoare atât sub aspectul tipurilor de activități subsumate, cât
și sub aspectul actorilor – provinciile autonome, comunități locale, organizații politice
transnaționale pot face diplomație, în lumina unei astfel de înțelegeri a termenului, în vreme
ce a doua definiție plasează diplomația invariabil în apanajul statelor și al relațiilor
interstatale.
Un alt aspect disputat în literatură este dacă diplomația se asociază exclusiv unor
activități și scopuri pașnice sau nu. În trecut, se considera că diplomaţia şi armata sunt
reciproc exclusive, ca instrumente unul paşnic, celălalt coercitiv, de realizare a obiectivelor
externe ale statelor. După cum remarcă însă Jonsson, în perioada Războiului rece, de exemplu,
această diferențiere a fost foarte discutabilă, fapt pentru care s-a și vorbit de diplomație
coercitivă, în sensul unei diplomații care recurge explicit sau implicit la amenințarea cu
utilizarea forței. În plus, o astfel de înțelegere disjunctă a diplomației și a uzului forței este
specifică istoriei moderne și configurării instituției diplomatice în Europa Occidentală, dar nu
se regăsește în modalitatea altor state și culturi de a înțelege diplomația (Jonsson 2002, p.
213). În cele două definiții emblematice citate de Jonsson regăsim încă un element care face
obiectul dezbaterilor: cine sunt actorii angrenați, în mod specific, în diplomație? Dacă în
prima accepțiune, o gamă largă de reprezentanți ai comunităților politice poate face
diplomație, în a doua definiție, diplomația se limitează la activitățile realizate de un corp
profesional special dedicat, diplomații. Subiectul este recurent în studiile de specialitate și
vizează aspecte dintre cele mai practice și actuale. Șefii de stat și de guvern, atunci când sunt
angajați în contacte cu omologi din alte state, fac diplomație sau fac politică externă / politică
de stat? Miniștrii unor ministere specializate, precum cel al Justiției sau Agriculturii, fac
diplomație atunci când se întâlnesc cu omologii lor pentru schimburi de vederi sau proiecte
comune? Problema este și mai complicată atunci când discutăm de contacte externe la nivel
de lucru ale altor profesioniști decât diplomații.

2
 Aceste confuzii pot fi înlăturate prin respectarea unei delimitări clare între politică
externă și diplomație și prin menținerea unei corelații conceptuale între diplomație și stat. În
mod cert, serviciul diplomatic, înțeles ca ansamblul format din ministerul de Externe și
misiunile diplomatice ale unui stat, nu este singura instituție menită să realizeze politica
externă, dar, în accepțiunea pe care o dau termenilor, tinde să aibă totuși monopolul
„diplomației”. Șefii de state și de guverne și, în anumite cazuri, alți reprezentanți ai statului și
guvernului, pot fi angajați în proiectarea, decizia și conducerea politicii externe – la
configurarea căreia contribuie și diplomații și care va avea în mod cert consecințe asupra
acțiunilor diplomatice ale respectivului stat – fără a face, stricto sensu, diplomație. Tot astfel
întâlnirile unor autorități la nivel local din state diferite, de exemplu a doi primari sau prefecți
din zonele de graniță ale unor state învecinate, pot, direct sau indirect, contribui la politica
externă a statului, fără a fi propriu-zis „acțiuni diplomatice”.
Politica externă poate fi văzută ca ansamblul politicilor publice ale unui stat
menit să realizeze, mai ales pe căi paşnice, obiectivele sale în plan internaţional vizând,
cel mai adesea, securitatea statului (şi a cetăţenilor lui, direct, prin activitatea consulară
şi indirect, prin buna poziţionare a statului în mediul internaţional), bunăstarea
economică, prestigiul şi influenţa, precum şi valorile specifice societăţii pe care
respectivul stat o reprezintă. Diplomaţia, în schimb, este instituţia sau suma acelor
activități și practici a căror principală menire constă în realizarea politicii externe a unui
stat prin intermediul unui corp profesional distinct, a unor structuri, norme şi practici
dedicate special şi permanent acestui scop, recunoscute ca atare de alte state și de către
structurile lor omoloage.
Se vorbește tot mai mult în ultimii ani și despre diplomația corporațiilor, ca și despre
similitudinile dintre diplomație și relații publice (L’Etang, 2009). Susan Strange (2001) a
propus conceptul de diplomație triunghiulară, în care interacțiunea are loc între state, între
state și companii sau doar între companii. Deși interesante prin unghiurile de abordare
propuse și chiar benefice ca surse de inovare ale diplomației, aceste opinii pot alimenta
confuzii. Consider că diplomația trebuie să rămână o noțiune eminamente politică, asociată
statului și politicii externe. În fine, o altă clarificare obligatorie ține de activitatea
organizațiilor interguvernamentale internaționale. Ca expresii ale atributelor suverane ale
statelor și ca instituționalizări ale unor interese și valori comune, ele constituie cadre și
instrumente utile promovării obiectivelor externe ale statelor, dar și actori de sine stătători.
Prin asocierea lor cu politica externă a statelor, activitatea lor poate fi corelată cu definiția
diplomației propuse mai sus.

3
II Diplomația și teoria relațiilor internaționale
Deși ocupă un loc central în relațiile internaționale, diplomația nu a beneficiat de prea
multă atenție din partea teoreticienilor relațiilor internaționale, astfel că gradul de teoretizare
al subiectului în mod direct este foarte redus. Nici sub-teme aparținând domeniului diplomatic
nu au făcut obiectul unor cercetări care să devină notorii în mediile academice, cu câteva
excepții notabile începând cu anii 1990, între care cartea lui G. R. Berridge Diplomacy.
Theory and Practice (2005), dezvoltată plecând de la cursul susținut de acesta la Universitatea
Leicester. Avem și câteva lucrări clasice despre diplomație, precum cea a lui Sir Edward
Satow din 1917 și a lui Harold Nicolson din 1939, dar ele aparțin unor autori diplomați, ceea
ce le orientează, în mod firesc, mai mult spre aspecte practice (Jonsson, 2002, p. 212).
Incomparabil mai bine dezvoltat este domeniul studiilor istorice privind evoluția diplomației,
istoricii dovedindu-se mult mai interesați și prolifici decât teoreticienii și cercetătorii relațiilor
internaționale. Aceste considerații pot fi extinse și asupra mediului academic românesc, unde
există studii numeroase și solide despre istoria diplomației române.1
Una dintre explicațiile acestei situații ține de caracterul secret asociat foarte strâns în
trecut diplomației și încă prezent, în bună măsură, în practica acestei instituții, din motive care
țin de natura activității diplomatice. Aceasta face ca accesul cercetătorilor la informații actuale
și adecvate pe subiecte care țin de diplomație să fie limitat, restrângând posibilitățile de a
dezvolta și argumenta eventuale construcții teoretice. O a doua explicație, de factură teoretică,
a absenței teoretizării diplomației ține de principalele teze ale teoriilor internaționale. Așa cum
s-a conturat de-a lungul celei de a doua jumătăți a secolului XX, teoria relațiilor internaționale
este dominată de școli de gândire care pun în principal accentul pe sistemul internațional și pe
dinamica specifică acestuia. Marile teorii se axează pe căutarea explicațiilor sau a înțelegerii
proceselor internaționale la nivelul trei, al sistemului internațional și factorilor sistemici
1
Dintre studiile istorice ale diplomației în România, amintesc Dan Berindei, Din începuturile diplomației
românești moderne, Editura Politică, București, 1965, Dan Berindei, Diplomația românească modernă 1821-
1877, Editura Albatros, București, 1995, Ion Bodunescu, Diplomația românească în slujba independenței, vol. I
si II, Editura Junimea, Iași, 1978 și 1982, Virgil Cândea, Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, Pagini din trecutul
diplomației românești, Editura Politică, București, 1966, Nicolae Corivan, Relațiile diplomatice ale României
de la 1859 la 1877, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, Ion Calafeteanu, Cristian Popișteanu,
coordonatori, Politica externă a României. Dicționar cronologic. Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1986, Ion Calafeteanu, coordonator, Istoria politicii externe românești în date, Fundația Europeană Titulescu,
Editura Enciclopedică, 2003, București, Gheorghe Nicolae Cazan, studiul Reorganizarea Ministerului Afacerilor
Străine și a reprezentanțelor diplomatice ale României în străinătate după dobândirea independenței, în volumul
Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. I 1859 - 1917, Editura Politică, București, 1967, Andrei
Alexandru Căpuşan, Diplomați români de elită, vol. I și II, Editura Ars Docendi, București 2005 și 2009 (editia a
II-a), Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurențiu Constantiniu, The Romanian Diplomacy, 1862-1947, An
Illustrated History, Monitorul Oficial, 2010. Mulțumesc colegilor de la Arhivele MAE și în special lui Stelian
Obiziuc și Gabriel Bârtaș pentru informațiile oferite pe acest subiect.

4
determinanți, ignorând sau tratând sumar nivelul doi (procesele specifice fiecărei unități din
sistem, în principal statelor) și, cu atât mai puțin, nivelul unu, vizând actori și caracteristici
individuale sau ale naturii umane. Or, diplomația este, în definițiile cele mai larg acceptate, o
instituție sau o sumă de procese care aparțin eminamente nivelului doi și în care, nu de puține
ori, factorii individuali (nivelul unu) precum percepții, chimie interpersonală, expertiză și
experiență, abilități lingivistice, sociale, detalii protocolare etc. pot juca un rol important.
Totuși, pentru mai buna orientare a cititorilor, pot fi interpretate unele implicații ale
principalelor paradigme din teoria relațiilor internaționale asupra conceptualizării diplomației.
Contestarea puternică pe care idealismul sau liberalismul idealist a adus-o realpolitk-ului
secolului XIX s-a răsfrânt asupra manierei de a concepe diplomația poate mai mult decât
oricare altă școală de gândire din teoria relațiilor internaționale. Pentru idealiști, tipul de
diplomație întruchipat de relațiile între marile puteri în secolul XIX a dus la Primul război
mondial și tragedia care a marcat generații întregi. Pentru idealiști, balanța de putere,
înțelegerile secrete între marile puteri și obsesia deținerii și extinderii puterii sunt erori
politice și sunt contrare intereselor cetățenilor organizați în societăți democratice. Pentru a
evita recurența războaielor și a permanentiza pacea între națiuni, obiective valoroase prin ele
însele, pentru idealiști, este nevoie, între altele, de egalitate între puterile mari și mici, de
dreptul popoarelor la auto-determinare, la alegerea și întemeierea propriilor instituții, de un
sistem de securitate colectivă și, mai ales, de o diplomație deschisă, așa cum enunță și
președintele american Woodrow Wilson în celebrul Discurs al celor 14 puncte din ianuarie
1918. Dată fiind propensiunea naturală a națiunilor spre pace, premisă a idealiștilor,
diplomația deschisă va asigura monitorizarea de către public a politicii externe și de
securitate. De aceea, este necesară informarea și educarea cetățenilor pe teme externe și
internaționale, astfel încât aceștia să poată exercita o influență democratică și bine informată
asupra diplomaţiei. Oricât de contestat a fost idealismul la rândul său, atât teoretic, cât și prin
anumite evoluții istorice, lui i se datorează, fără îndoială, întemeierea disciplinei Relațiilor
Internaționale ca un domeniu de studiu aparte. Tot idealismului îi datorăm avântul formelor de
diplomație care includ cât mai multe state și cât mai mulți actori, pe teme de interes larg,
reunite sub așa numita „diplomație de conferință” și instituționalizarea acestora prin fondarea
de organizații internaționale interguvernamentale (Viotti și Kauppi 1999, Griffiths 2003, Biro
2006).
O cu totul altă viziune, construită în parte ca o critică directă și acerbă la adresa
idealismului interbelic, a fost propusă de realismul clasic (Donelly, 2000, Miroiu și Soare,
2006, Morgenthau, 2007). Pentru realiști, diplomația este unul dintre instrumentele de

5
manifestare dar și de păstrare, eventual chiar de creștere a puterii statului, în măsura în care se
fundamentează pe alte atribute ale puterii (forța militară, în primul rând). Diplomația nu este
principalul instrument al puterii și este asociată cu utilizarea forței, ca potențialitate
permanentă în relațiile dintre state. Inerent abordării realiste, diplomația, ca și politica externă,
într-un plan mai larg, este doar aceea a marilor puteri, state puternice, suverane, ale căror
raporturi de forțe dictează relațiile internaționale. Pentru statele dominante în sistemul
internațional, diplomația, în măsura în care se recurge la ea, este pusă în slujba balanței de
putere; pentru statele contestatare ale ierarhiei, a căror putere este în ascensiune, diplomația se
pune în slujba modificării balanței de putere în favoarea lor. Diplomația este parte integrantă
din marea politică (high politics) și, ca atare, este rezervată unui cerc foarte restrâns de
indivizi. Ea nu trebuie adusă la cunoștință maselor, pentru că acestea oricum nu pot înțelege
rațiunea de stat și pentru că aceastea ar putea dăuna eficienței ei. Cu amendamentele inerente
realităților istorice, acesta este tipul de diplomație asociat sistemului internațional al secolului
XIX sau ceea ce se înțelege prin sintagme precum diplomația clasică sau diplomaţia de club.
Neorealismul al cărui prototip rămâne cartea lui Waltz Teoria politicii internaționale
(2006) inițiază dominația teoriilor sistemice ale relațiilor internaționale și o oarecare percepție
de inferioritate a teoretizărilor axate pe orice alt nivel mai restrâns decât sistemul internațional
în sine. Diplomația nu este relevantă pentru teoria neorealistă nici ca instituție a sistemului
internațional, pentru că instituțiile internaționale nu sunt semnificative ca impact, nici ca
instrument al politicii externe a statelor, pentru că astfel ţine de nivelul unu sau de „prima
imagine” a relaţiilor internaţionale. Este celebră afirmaţia potrivit căreia „o teorie
internaţional-politică nu necesită o teorie a politicii externe mai mult decât o teorie cu privire
la piață ar necesita o teorie despre firme” (Waltz, 2006, p. 110-111).
În ceea ce privește instituționalismul neoliberal sau neoliberalismul, situația
raporturilor dintre teorie și studiul diplomației este mai nuanțată. Deși, prin însăși raportarea
la neorealism, neoliberalismul se dorește tot o teorie sistemică, el are câteva implicații
importante pentru studiul diplomației. În primul rând, recunoscând importanța instituțiilor
internaționale și plasându-le pe acestea între obiectivele centrale ale propriei agende de
cercetare, neoliberalismul poate fi utilizat în studiul diplomației ca instituție a sistemului
internațional. Idei neoliberale precum dezbaterea importanței câștigurilor relative prin
opoziție cu cele absolute, ierarhizarea variabilă a temelor și politicilor, în funcție de situații și
nu predeterminată rigid (altfel spus, anularea distincției între marea politică și mica politică),
relevanța procesului de stabilire a agendei politice, importanța stabilirii unor strategii de
legătură între domenii diferite, negocierea la pachet și găsirea punctului optim pentru fiecare

6
actor, accentuarea importanței temelor economice în relațiile internaționale contemporane,
toate sunt teze de mare relevanță pentru studiul (și practica) diplomației actuale. O altă
contribuție majoră a instituționalismului neoliberal este aprofundarea rolului regimurilor și
organizațiilor internaționale. Fără acest pas teoretic, ar fi imposibil studiul diplomației
multilaterale, care astăzi angrenează o mare parte din diplomația oricărui stat și generează
dinamici proprii în cadrul raporturilor diplomații naționale – birocrații internaționale. În fine,
trebuie menționată și contribuția la recunoașterea rolului altor actori pe scena internațională,
între care corporațiile multinaționale și organizațiile non-guvernamentale internaționale. Chiar
într-un sens restrictiv al diplomației, acestor actori li se recunosc roluri precum
complementaritatea cu acțiunea diplomatică oficială, acțiunea conjugată, consultanță și
consiliere, influențarea sau modificarea agendei diplomatice bi- sau multi-laterale.
Constructivismul este o altă școală de gândire generoasă pentru studierea diplomației
(Adler 2002, Toderean 2006). Teoriile constructiviste sunt favorabile studierii diplomației în
primul rând pentru că se situează, din punct de vedere epistemic, undeva pe continuum-ul
dintre nivelul trei (sistemic) al relațiilor internaționale și nivelul doi (statal) și sunt deschise,
prin atenția acordată percepțiilor, identităților și comunicării între actori, contribuțiilor
nivelului unu (individual). Constructivismul este axat pe teoretizarea și identificarea, în
relațiile internaționale, a proceselor complexe prin care actorii se determină între ei și se auto-
determină prin interacțiunile dintre ei și, ca urmare a acestor interacțiuni, se „construiesc”
reciproc și pe sine. Totodată, constructivismul pune în lumină procesele naționale și
internaționale continue prin care agenții determină structurile și viceversa. Câteva elemente
esențiale ale înțelegerii diplomației se regăsesc în constructivism: procesul de constituire
reciprocă care are loc în orice interacțiune între state, prin contacte diplomatice (fără să fie
restrâns la acestea, desigur), plecând de la identități și percepții prestabilite, dar care se pot
schimba odată cu acumularea de interacțiuni (care pot fi cooperante sau conflictuale),
semnificația deosebită a percepțiilor, identităților atribuite propriului stat și statelor partenere,
importanța statusului, a simbolurilor care generează, comunică și perpetueză identități și
statut, raportul dintre instituții și valorile comunității în care sunt fondate, valabil și pentru
serviciul diplomatic al fiecărui stat și, nu în ultimul rând, capacitatea comunicării sau a
dialogului de a modifica realități sau de a le perpetua, prin consecințele discursului
diplomatic.
Paradoxal, deși contestă radical principalele premise și teze ale teoriilor consacrate ale
relațiilor internaționale, post-modernismul este una din puținele şcoli de gândire care acordă
o atenție explicită domeniului clasic al diplomației. Deja într-un articol din 1987, sugestiv

7
intitulat Mediating Estrangement: a Theory of Diplomacy (Medierea înstrăinării: o teorie a
diplomaţiei), Der Derian propune înțelegerea diplomației ca modalitate de a media între
indivizi, comunități sau state inevitabil supuși proceselor de alienare. Influențat de ideile lui
Hegel, Feuerbach, Marx și Sartre, Der Derian pornește de la conceptul fundamental de
„alienare” (și cel înrudit, dar nu sinonim, de „înstrăinare”) așa cum a fost teoretizat de acești
autori și discută alienarea indivizilor față de sine prin discursul raționalist-științific al
modernității, prin „cedarea” puterii lor către autoritatea centrală a statului suveran sau prin
organizarea economică a societăților capitaliste. Așa cum sugerează Der Derian, alienarea este
însă un concept esențial și pentru relațiile inter-statale, prin oscilațiile puterii, înființarea și
desființarea statelor de-a lungul istoriei moderne, fluctuațiile teritoriilor, continua schimbare a
frontierelor și prin construcții juridico-politice și economice justificatoare. În consecință, el
vede în diplomație un proces deosebit de important prin care comunitățile politice dau răspuns
nevoii de a media procese complexe de alienare și înstrăinare (ale teritoriilor, ale puterii
politice, ale resurselor economice, ale securității proprii, a ordinii inter-statale existente).
Argumentele acestea vor fi mult rafinate și dezvoltate în cartea lui Der Derian din 1991 On
Diplomacy: A Genealogy of Modern Estrangement (Despre diplomație: o genealogie a
înstrăinării moderne, trad.n.). Aceeași filieră de teoretizare a fost urmată consistent și de
lucrările lui Costas Constantinou despre diplomație și mediere (Jonsson 2002, p. 214).

III Scurte repere istorice. Cadrul legal actual

Trasarea originilor diplomației și a primelor practici asociate acesteia este direct
dependentă de maniera în care definim termenul. Înțeleasă ca instituție fundamentală de
relaţionare a statelor suverane între ele și, implicit, ca instituție a sistemului internațional,
diplomația are o istorie de câteva sute de ani, începând cu perioada ulterioară păcii de la
Westphalia (1648), cu influențe și cutume preluate din secolele XV-XVI, în primul rând din
practica relațiilor între orașele-state italiene, în vremea Renașterii (Anderson 1993, Miroiu
2006). Înțeleasă, însă, ca suma activităților de comunicare, reprezentare și, după caz,
negociere între entități politice distincte, diplomația are o istorie de mii de ani, cu origini greu
de stabilit definitiv din cauza dovezilor limitate.2 Triburile străvechi negociau, se pare,
probleme de comerț, vânătoare, căsătorii și existau anumite elemente cutumiare care dominau
raporturile inter-tribale, între care inviolabilitatea mesagerilor sau necesitatea unor ceremonii
2
Subcapitolul dedicat istoriei diplomației se bazează pe informațiile cuprinse în studiul despre Diplomație din
The New Encyclopaedia Britannica - Macropaedia, 1994, p.331-341. Nu voi relua această referință de fiecare
dată, ci voi completa textul acolo unde e nevoie cu celelalte referințe utilizate.

8
elaborate la primirea acestora. Cele mai vechi dovezi referitoare la diplomație datează din
Egiptul secolului XIV î. C., din China secolului VIII î. C. – unde exista un sistem de ligi ale
entităților politice - și din India secolului IV î. C, din care se deduce o activitate precedentă
complexă. Cele mai importante dovezi istorice privind încheierea de tratate și activități de tip
diplomatic provin, însă, din relațiile între orașele-state mesopotamiene, începând cu mileniul
III î. C.
Majoritatea autorilor consideră totuși că moștenirea antichității clasice grecești stă la
baza diplomației în forma sa actuală. Primele dovezi privind o activitate diplomatică susținută
între orașele-state grecești sunt legate de Jocurile Olimpice din anul 776 î. C. Primii agenți
diplomatici au fost preoții, trimiși grație inviolabilității de care beneficiau pe baza protecției
divine. Protectorul acestor mesageri era Hermes, fiu al lui Zeus, renumit pentru calitățile sale
oratorice și persuasive, dar și pentru uneltiri, înșelătorii și tactici oportuniste. De altfel, în
Grecia antică, mesagerii unui stat, fie prelați, fie alt fel de trimiși ai conducătorilor, dețineau
în mod obligatoriu abilități oratorice speciale, capabile să convingă adunările statelor în care
erau trimiși cu privire la mesajul pe care îl aduceau. În orașele-state grecești s-au dezvoltat și
primele arhive diplomatice sistematizate, un vocabular specializat și primele principii ale unui
drept internațional incipient. Numărul mare al reuniunilor înaltelor autorități ale orașelor-state
(facilitate de proximitate geografică și uniformitatea lingvistică) și mobilitatea alianțelor,
unele chiar formalizate ca ligi, îndreptățește și trasarea, în aceeași perioadă istorică, a orginilor
diplomației multilaterale, nu doar ale celei bilaterale. Tot din antichitatea clasică grecească
provin și primii consuli, numiți proxeni. Ei erau cetățeni ai statului gazdă, nu al celui
mandatar, dar erau plătiți de acesta din urmă pentru a apăra, în orașul gazdă, interesele
celuilalt stat – în primul rând cele comerciale.
Imperiul Roman a preluat o mare parte a moștenirii clasice elene și a îmbogățit-o, pe
măsura extinderii sale teritoriale și a creșterii numărului și complexității interacțiunii lui cu
alte entități politice. Războaiele purtate de romani se încheiau cel mai adesea prin tratate,
guvernate la început de principiile dreptului internațional grecesc, dezvoltate ulterior prin
extinderea unor elemente ale dreptului civil roman și, ulterior, prin fuziune cu conceptul, tot
de origine greacă, unei „legi naturale” - un cod universal, dedus prin aplicarea rațiunii și a
principiilor elementare ale interacțiunii interumane la contactele între entități politice diferite.
În continuarea moștenirii elene, Imperiul Roman și, mai apoi, autoritățile erei republicane, au
perfecționat vocabularul diplomatic, au inițiat transmiterea de instrucțiuni scrise prin mesageri
și au întemeiat primele arhive profesioniste, gestionate de personal specializat.

9
 Ulterior destrămării Imperiului Roman, în perioada tulbure a Evului Mediu timpuriu,
activitățile de tip diplomatic au intrat inevitabil într-un con de umbră. Papalitatea trimitea
mesaje prin trimiși (legati) conducătorilor politici ai perioadei. La rândul lor, aceștia din urmă
recurgeau uneori la trimiși speciali, în principal în situații de conflicte de vecinătate, pentru
negocierile aferente. Situația se prezenta, însă, diferit în partea răsăriteană a fostului Imperiu
Roman, unde continuitatea politică a însemnat dezvoltarea pe mai departe a instituției
diplomatice. Astfel, încă din secolul V d.C., la sofisticata curte bizantină exista un
departament pentru afaceri externe și un birou pentru interacțiunea cu trimișii străini, între
care cel al Papei de la Roma. Tot aici a fost atestat un ritual deosebit de elaborat la primirea
mesagerilor străini, menit să transmită simbolic și nu numai puterea și opulența Imperiului
Bizantin și să intimideze oaspetele, un tip de comunicare indirectă a propriului statut și de
poziționare față de alți actori care va rămâne esențial în diplomația secolelor următoare.
Istoricii consideră că Imperiul Bizantin a avut primii diplomați profesioniști, cărora li se
trimiteau instrucțiuni de la centru și care aveau menirea de a cultiva relațiile cu statul gazdă și
a susține interesele comerciale ale Bizanțului, în primul rând prin activități protocolare și
mondene (pe care azi le-am numi networking).
În Evul Mediu occidental, la sfârșitul primului mileniu al erei noastre, activitatea
politică și cea diplomatică își reluau intensitatea. Papalitatea rămânea cel mai important centru
al ambelor și trimitea emisari la curțile tuturor monarhilor și conducătorilor catolici, emisari
care erau superiori oricărui alt trimis monarhic. Papa juca, de altfel, rolul de arbitru în
disputele dintre alți monarhi și, treptat, experți ai dreptului canonic au început să constituie un
corp de norme, plecând și de la dreptul roman, referitoare la statutul, privilegiile și conduita
trimișilor papali. Cu timpul, acest corp de reguli a fost extins la toți trimișii speciali ai
monarhilor vremii, ceea ce va constitui baza dezvoltării atât a normelor de precădere
(importanța unor trimiși în raport cu alții, principiu fundamental al protocolului diplomatic,
întrucât se raportează, simbolic, la importanța statului reprezentat), cât și a unor elemente ale
dreptului internațional.
Un rol special în evoluția diplomației în lumea occidentală l-a jucat Veneția secolelor
XV-XVI. Poziționată favorabil pentru contacte extinse cu spațiul răsăritean, aceasta a preluat
sistemul bizantin al relațiilor cu alte state și și-a extins rețeaua de trimiși diplomatici, cărora le
dădea instrucțiuni scrise. Pe această filieră, diplomația a renăscut în Europa occidentală, prima
perioadă de revigorare la scară largă fiind, de fapt, Renașterea italiană. La fel ca în cazul
orașelor-state din antichitatea greacă, orașele-state italiene beneficiau, în vremea Renașterii,
de proximitatea geografică și unitatea lingvistică, dar aveau totodată temerile inevitabile unor

10
entități politice cu capacităţi militare limitate, ceea ce a facilitat dezvoltarea fără precedent a
relațiilor dintre ele în secolele XIV-XVI. Trimișii permanenți între principalele orașe-state
italiene și pe lângă Sfântul Scaun au devenit o instituție încetățenită în secolul XVI, cu
misiuni care durau de la câteva luni, la câțiva ani. Această practică s-a dovedit atât de utilă,
încât s-a răspândit în alte state europene, astfel că Franța, Anglia, Spania au început să își
formeze, treptat, propria rețea de trimiși permanenți pe lângă alte curți europene. Latina a fost
consacrată ca limbă internațională a diplomației, iar chestiunea ordinii de precădere a devenit
tot mai importantă, pe măsură ce rivalitățile între state și fluctuațiile puterii lor erau proiectate
(sau nu) asupra normelor de protocol diplomatic. În secolul XVI papalitatea a emis o listă de
precădere, ceea ce nu a rezolvat, însă, problemele de fond, care vor greva rivalitățile între
state și potențialul exploziv al celor mai mici aspecte protocolare și de ceremonial pentru
multe secole. Tot în această perioadă, titlul de ambasador a devenit comun pentru trimișii
permanenți ai monarhilor europeni și pentru Republica Venețiană. Deși puterea statelor
italiene a intrat într-un declin accentuat, modelul diplomatic a fost preluat de celelalte
monarhii europene, în frunte cu Anglia regelui Henric al VIII-lea și Franța lui Francisc I.
La sfârșitul Evului Mediu și începuturile epocii moderne, toate statele europene au
adoptat decizii importante pentru dezvoltarea relațiilor și instituției diplomatice și pentru
impunerea sau recunoașterea propriului statut de către celelalte puteri europene și nu numai.
Ascensiunea Franței a fost oficial recunoscută prin Pacea de la Westphalia, din 1648, care a
pus capăt Războiului de 30 de ani. Documentul oficial pune bazele unui nou sistem
internațional, prin consacrarea suveranității statelor ca principiu fundamental și recunoașterea
diplomației ca instituție importantă pentru funcționarea sistemului (Miroiu, 2006). Pacea de la
Westphalia reprezintă așadar un moment decisiv nu doar pentru istoria relațiilor
internaționale, ci și pentru inovațiile practice aduse pe parcursul convenirii tratatului.
Documentul a fost încheiat după patru ani de întâlniri și negocieri ale principalilor monarhi ai
vremii. Este primul exemplu modern de congres internațional (sau summit) bazat pe
negocierile intense purtate în secret la nivel de lucru, de către diplomații respectivelor puteri.
Pacea de la Westphalia nu a soluționat însă toate rivalitățile perioadei. Într-o epocă în
care statutul și toate manifestările lui simbolice erau chestiuni esențiale atât în politica internă
- axată pe dinamica din interiorul curților regale - cât și în politica externă, competiția între
state s-a răsfrânt continuu asupra interacțiunii lor prin trimiși, rivalitatea cea mai notabilă fiind
cea dintre Spania – hegemonul în declin - și Franța, puterea contestatară. 3 Instituția
3
Episodul simptomatic rămas în istorie fiind cel în care, în 1661, cu prilejul prezentării oficiale a ambasadorului
Suediei la curtea regelui Angliei, ambasadorul Franței și cel al Spaniei au provocat o adevărată luptă de stradă
între gărzile lor, mărul discordiei fiind care trăsură trece prima și, implicit, care stat/monarhie e mai importantă.

11
diplomatică - așa cum a fost dezvoltată de Franța în această perioadă, sub influența
cardinalului Richelieu și ulterior, cea personală a lui Ludovic al XIV-lea - își va pune
amprenta asupra întregului sistem internațional și a diplomațiilor tuturor puterilor perioadei.
Între principalele caracteristici ale modelului francez se numără: continuitatea reprezentării,
prin trimiși și misiuni permanente pe lângă alte state, consacrarea importanței protocolului
(suma regulilor procedurale ale diplomației) și aspectelor de ceremonial, strâns legate de
simbolistica puterii monarhilor și șefilor de state, caracterul secret al activității,
profesionalizarea diplomației prin stabilirea unui corp de profesioniști selectați și formați
special pentru acest domeniu, remunerați periodic și cu o ierarhie a carierei bine stabilită
(Johnson, 1995, p. 111-112). Procesul de profesionalizare a diplomației a fost însă doar inițiat
în această perioadă, pentru marea majoritate a statelor europene acesta încheindu-se abia în a
doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX.
Ulterior momentului 1648, ascensiunea mai multor puteri europene (între care Olanda,
un alt actor tot mai important profund „nedreptățit” de caracterul caduc al protocolului vremii)
are loc simultan cu extinderea rețelelor de trimiși diplomatici, puteri precum Imperiul Otoman
și Imperiul Țarist fiind integrate treptat în sistem, inclusiv sub aspect diplomatic. Practic,
secolul XVIII poate fi caracterizat de acțiunile vizând stabilirea sau modificarea echilibrului
de putere între Franța, Anglia, Austria, Prusia și Rusia. Până la Revoluția Franceză de la 1789,
puterea Franței, politica sa externă și diplomația rămân principala sursă de modelare a
sistemului internațional, chestiune la fel de adevărată, deși în forme de manifestare diferite, pe
durata conducerii ei de către Napoleon Bonaparte. Victoriile acestuia și aspirațiile de a cuceri
întregul continent au cauzat multe îngrijorări marilor puteri, alianța acestora reușind să
învingă Franța napoleoniană în 1814 și 1815. Congresul de pace care a urmat înfrângerii
Franței napoleoniene a avut loc la Viena, în 1815 și a presupus, din nou, o activitate
diplomatică deosebit de intensă. Congresul și completările sale prin documentele de la Paris
(noiembrie 1815, ulterior celei de a doua înfrângeri a lui Napoleon) și Aix la Chapelle (1818)
au pus bazele unui nou tip de sistem internațional, în care marile puteri aveau
responsabilitatea împărtășită de a păstra și a apăra ordinea sistemului. Documentele
instituționalizau balanța de putere, împărțeau statele în mari puteri cu interese generale și
puteri minore, cu interes limitate și recunoșteau diplomația ca instituție oficială a sistemului
internațional, menită să mențină pacea și stabilitatea sistemică (Miroiu, 2006). Ele aduceau și
progrese concrete în plan diplomatic, prin convocarea periodică a unor conferințe ale
Incidentul a produs 50 de morți și răniți și rămâne, din păcate, punctul culminant al unei rivalități de peste două
secole, purtată continuu la nivelul protocolului și precăderii diplomatice și intermitent, sub forma unor conflicte
inter-statale deschise (Anderson, 1993, p. 63).

12
ambasadorilor marilor puteri, prin desființarea listei papale privind precăderea și instituirea
principiului precăderii în funcție de rangul diplomatic și ordinea cronologică a prezentării
scrisorilor de acreditare ș.a. Înțelegerile dintre puterile învingătoare, care au acceptat rapid
Franța din nou în rândurile lor, pentru păstrarea balanței de putere și a stabilității, vor constitui
așa numitul „concert european” și vor caracteriza secolul XIX, cel puțin pe continentul
european, unde status-quo-ul va fi salvat prin războaie și intervenții limitate și prin alianțe cu
geometrii variabile. Este secolul în care, în majoritatea statelor occidentale, guvernele adoptă
măsuri pentru profesionalizarea diplomației și încep să se preocupe de selecția și formarea
personalului diplomatic pe criterii care să diminueze monopolul aristrocratic asupra profesiei
și să sporească fidelitatea reprezentanților față de statul care îi remunerează. 4 Tot în această
perioadă sistemul internațional se extinde ca acoperire geografică și număr de actori, prin
integrarea treptată a SUA, inițierea relațiilor diplomatice cu Japonia și China de către
principalele state europene, obținerea independenței de către majoritatea coloniilor latino-
americane, acestea integrându-se gradual în sistem prin adoptarea regulilor și modelului
diplomatic impus în Europa Occidentală.
Tipul de diplomație specific secolului XIX a fost adesea blamat ca fiind una dintre
principalele cauze ale Primului război mondial. În mod firesc, ulterior acestuia, în principal
grație influenței în ascensiune a SUA, a fost proclamată necesitatea unei ,,noi diplomații”.
Blamarea balanței de putere și a războiului s-a asociat cu strădanii pentru instituirea unui
regim de securitate colectivă (prin Liga Națiunilor), cu creșterea importanței dreptului
internațional, transpusă inclusiv în încercări repetate de scoatere a războiului în afara legii, cu
deschiderea temelor și acțiunilor diplomației spre public prin informarea constantă a mass
media și angrenarea ei în principalele procese și evenimente internaționale. Noua diplomație a
fost marcată de extinderea fără precedent a relațiilor diplomatice, prin creșterea numărului de
state rezultat al tratatelor de pace și prin statuarea principiului egalității între state mari și
mici. Diplomației preponderent bilaterale a secolelor trecute i se adaugă diplomația
multilaterală și primele organizații internaționale interguvernamentale de anvergură
(precedate deja de câteva organizații interguvernamentale specializate, înființate la sfârșitul
secolului XIX, precum Comisia Dunării sau Uniunea Poștală Generală, ulterior redenumită
4
Până spre sfârșitul secolului XIX, în Europa Occidentală mai cu seamă, diplomații erau membri ai familiilor
aristocratice, apropiate între ele, indiferent de statul pe care îl reprezentau, prin legături de sânge, căsătorii,
prietenii. Sentimentul unei comunități cosmopolite care transgresa frontierele era accentuat de stilul de viață,
educația și aparențele similare, precum și de utilizarea francezei ca limbă a clasei superioare. Toți acești factori
contribuiau la sentimentul unei solidarități de grup și la situații, nu rare, în care același diplomat reprezenta, pe
parcursul unei cariere, monarhi diferiți. Spre sfârșitul secolului XIX, guvernele adoptă măsuri pentru o selecție
mai largă a diplomaților și pentru strângerea legăturilor de loialitate, prin impunerea principiului naționalității în
selecția diplomaților (Jonsson, 2002, p. 215).

13
Internațională), pe lângă care statele își trimit primii reprezentanți permanenți. Apar, însă,
pentru prima dată, și actori contestatari ai sistemului internațional, în primul rând Uniunea
Sovietică, a cărei prezență internațională va reflecta, mai ales în prima perioadă a stabilizării
puterii comuniste, ideologia revoluționară și programul de contestare/desființare a tuturor
instituțiilor și caracteristicilor vechii lumi, astfel că relațiile diplomatice cu URSS vor fi
semnificativ îngreunate de absența oricăror puncte de referință comune. Această tendință de
evoluție generată de des-centrarea sistemului internațional și universalizarea lui va fi cu atât
mai semnificativă după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu decolonizarea și extinderea
regimurilor comuniste.
Similar cu oricare altă perioadă deosebit de conflictuală între marile puteri, Războiul
Rece nu a fost foarte favorabil diplomației, prin excelență o instituție bazată pe cooperare și
acceptarea unui set minim de reguli comune între parteneri. Date fiind intensitatea, anvergura
și miza conflictului dintre cele două superputeri, diplomația a fost pusă în slujba obținerii
victoriei de către fiecare dintre tabere și a fost direcționată adesea spre teritorii și instrumente
atipice. În primul rând, legătura dintre diplomație și utilizarea forței sau, cel puțin,
amenințarea cu forța, a devenit o practică în relațiile dintre cele două superputeri și chiar, în
anumite situații, între state din cele două blocuri opuse. Diplomația coercitivă, o sintagmă
care poate părea un nonsens în alte perioade, a devenit o formă frecvent practicată a
diplomației. Cel mai important domeniu de utilizare a diplomației coerciției a fost cel al
raporturilor nucleare dintre superputeri și aliații fiecăreia, ceea ce a impus în literatură și
sintagma diplomație nucleară (White, 2005). Cum, în anumite momente ale Războiului Rece,
confruntarea nucleară a părut iminentă, gestionarea relațiilor dintre actori în astfel de
episoade, cu o dinamică specifică, a fost reunită în noțiunea de diplomație de criză, rămasă
utilă și pentru evoluțiile internaționale mult mai recente sau chiar cele actuale. Interacțiunii
dintre superputeri și momentelor tensionate ale diplomației de criză i s-a asociat o altă
evoluție, impusă de ritmul evenimentelor și facilitată de evoluția tehnologică: diplomația
telefonică – fie sub forma instalării unei linii telefonice directe permanente între lideri ai unor
state, fie sub forma recurgerii la o astfel de comunicare în situații excepționale (Berridge,
2005, White 2005).5 Și acest avatar al diplomației este astăzi tot mai des întâlnit în contactele

5
Deși Berridge (2005), de exemplu, discută corectitudinea asocierii acestor forme de comunicare cu diplomația
și, într-o aplicare strictă, cel puțin diplomația telefonică, fiind purtată între șefi de state sau de guverne, nu intră
în definiția strictă adoptată în prima parte a capitolului, diplomația de criză și diplomația telefonică pot fi
asociate diplomației cel puțin pentru că implică, în toate etapele de derulare (anterior momentului, în timpul
consumării episodului și ulterior lui), demersuri diplomatice intense de convenire, regizare și consemnare a
detaliilor. Nu este în mod evident niciodată vorba de o convorbire telefonică uzuală și spontană, deși, în rare
ocazii, conținutul ei poate să rămân confidențial între cei doi interlocutori direcți.

14
dintre actorii internaționali, în special în cazurile unor relații de ansamblu preponderent
cooperante.
În al doilea rând, diplomația în timpul Războiului Rece a cunoscut și o altă
transformare, din păcate în sensul unei pervertiri a sensului și instrumentelor instituției
consacrate. Conflictul între superputeri nu s-a purtat doar în planul rivalității armate și al
interacțiunii inter-guvernamentale, ci a fost la fel de intens și în plan ideologic. Denigrarea
adversarului, subversiunea, manipularea și propaganda, pentru a impune în ochii opiniei
publice interne și internaționale propria superioritate și legitimitate, au fost utilizate de ambele
blocuri, în forme uneori similare, alteori diferite. Din păcate, adeseori diplomația a fost pusă
în slujba acestei lupte ideologice atât prin ideologizarea mesajelor transmise, a informației
raportate și a contactelor inter-personale, cât și, mai grav, prin ștergerea, în anumite situații, a
distincțiilor dintre diplomație și spionaj, acțiune diplomatică și subversiune politică internă,
comunicare publică și propagandă (Wight, 1998, p. 125). Deși nu atât de frecventă astăzi,
când raporturile de forțe s-au schimbat, această deturnare a instituției diplomatice nu a
dispărut cu totul, câtă vreme persistă regimuri, ideologii și mișcări politice care contestă
principiile pe care este construit sistemul internațional contemporan.
Dincolo de aspectele inerent legate de conflictul dintre superputeri și aliații lor,
perioada Războiului Rece marchează și alte evoluții ambivalente pentru diplomație, legate de
afirmațiile anterioare. Pe măsură ce numărul statelor și organizațiilor interguvernamentale
crește, diplomația devine o instituție tot mai răspândită și prețuită de către guverne, pentru
atingerea obiectivelor lor de politică externă și, în forme diferite în funcție de tipul de regim
politic (democratic-electoral sau comunist-ideologic), chiar și pentru atingerea obiectivelor
interne. Pe de altă parte, pe măsură ce diversitatea statelor crește, regulile tradiționale ale
diplomației sunt tot mai contestate explicit sau sunt subminate în practică, nefiind încetățenite
prin tradiție și cutumă în cazul noilor actori. Nu este așadar de mirare că ambasadele și
diplomații, ocrotiți din antichitate pentru menirea lor, devin adesea ținta unor violențe
deschise, cum este cazul sechestrării personalului ambasadei SUA în Iran, odată cu instalarea
regimului revoluționar, în 1979.
Tocmai pentru prevenirea unor astfel de evenimente și securizarea unor principii
minime de funcționare a sistemului internațional, ulterior celui de al Doilea război mondial
numeroase state au făcut demersuri susținute pentru codificarea acestora sub forma unor
documente internaționale asumate de cât mai multe state. Ideea a stat la baza unor negocieri
de aproape un deceniu în cadrul Comisiei de drept internațional a ONU finalizate, în 1961,
prin Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice adoptată de 60 de state în urma Conferinţei

15
internaţionale întrunite la Viena, sub egida ONU, la care a luat parte şi România. Au fost
astfel codificate şi dezvoltate normele juridice consacrate de cutuma internaţională cu privire
la statutul misiunilor diplomatice permanente. Până în prezent, au devenit parte la Convenţie,
prin ratificare, respectiv aderare, un număr de 187 state.6 Preambulul Convenției invocă
principiile Cartei ONU privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii
internaţionale şi dezvoltarea de relaţii de prietenie între naţiunile care au sprijinit adoptarea
acestui tratat. În același preambul este clarificat faptul că privilegiile şi imunităţile incluse în
text nu au rolul de a crea avantaje unei categorii de indivizi, ci de a asigura îndeplinirea
eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statelor. Articolul 2
include principiul consimţământului mutual al statelor, subiecte ale raportului diplomatic,
drept fundament al stabilirii relaţiilor diplomatice şi al schimbului de misiuni între state. Acest
principiu conferă statelor dublă calitate, de stat acreditant și de stat acreditar. Se creează astfel
o simetrie de interese, efectele acţiunii unui stat asupra altui stat se pot răsfrânge asupra
propriilor reprezentanţi diplomatici în statul respectiv. În prima parte a Convenţiei sunt
reglementate funcţiile misiunilor diplomatice, regulile procedurale privind acreditarea şefului
misiunii diplomatice (art. 4 - 6, 13) şi numirea membrilor personalului diplomatic (art. 7),
cetăţenia membrilor personalului diplomatic (art. 8), procedura de declarare a unei „persona
non grata” şi de rechemare a acesteia de către statul acreditant (art. 9), precum şi clasele (art.
14 - 16) şi ordinea de precădere a şefilor de misiune (art. 17).
O parte substanţială a Convenţiei o reprezintă articolele 22-40, care stabilesc
imunităţile şi privilegiile recunoscute ale misiunii diplomatice (inviolabilitatea „localurilor”
misiunii diplomatice, a arhivelor şi documentelor misiunii, a corespondenței diplomatice şi a
valizei diplomatice), precum şi cele de care se bucură membrii personalului misiunii şi
familiile acestora. Persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au, însă, datoria
de a respecta legile statului acreditant şi de a nu se amesteca în treburile interne ale acestuia
(art. 41). În cea de-a doua parte, Convenţia stipulează obligația statului acreditar de a facilita
anumite acţiuni statului acreditant pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii sale diplomatice (art.
21, 25 şi 26), precum şi posibilitatea încredinţării, de către statul acreditant, a prerogativei de
ocrotire a intereselor sale şi ale cetăţenilor săi unui stat terţ acceptat de statul acreditar, în
cazul ruperii relaţiilor diplomatice dintre cele două state.
Regimul juridic descris de prevederile Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice a
fost uniformizat în timp, majoritatea rezervelor ridicate iniţial fiind ulterior retrase sau
neaplicate. Criticile la adresa Convenţiei au vizat imunităţile de care se bucură personalul
6
Mulțumesc Roxanei Caproșu pentru consultanța juridică acordată la acest subcapitol.

16
diplomatic, însă aceste imunităţi au fost păstrate în forma iniţială, întrucât a prevalat opinia că
ele vizează doar aspecte esenţiale pentru funcţionarea relaţiilor diplomatice.
Ulterior adoptării Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, a fost adoptat
un document similar privind relațiile consulare, cu prilejul unei noi conferințe la Viena, în
aprilie 1963. De-a lungul timpului, s-a pus problema extinderii prevederilor convenției privind
relațiile diplomatice – în esență, bilaterale - și la reprezentanții diplomatici pe lângă
organizațiile internaționale, însă statele gazdă ale acestor organizații au avut rezerve față de
prespectiva numărului mare de beneficiari ai privilegiilor și imunităților diplomatice, astfel că
fiecare stat gazdă a unei organizații internaționale a adoptat propriul set de prevederi pentru
diplomații străini acreditați pe lângă respectiva organizație.

IV Diplomația azi. Funcții, tipologii, dileme

Trecerea în revistă a îndelungatei istorii a instituției diplomatice evidențiază deja
numeroase transformări, dar și anumite constante trans-istorice. Diplomația este o instituție în
continuă schimbare, cu atât mai mult cu cât ea se conturează prin interacțiunea dintre entități
diferite, astfel că preia influențe transformatoare din mai multe surse și din mediul
internațional în care acționează. Înțelegerea profundă a diplomației în fiecare etapă și, cu atât
mai mult, astăzi, poate pleca de la analizarea unor factori determinanți pentru caracteristicile
instituției. Hamilton și Langhorne (1995, p. 238-239) propun patru factori: ordinea
internațională, amenințarea sau prevalența războiului, precum și natura schimbătoare a
acestuia, evoluția statului (inclusiv sub aspect conceptual) și progresele tehnico-științifice.
Toate sunt pertinente pentru o ,,anatomie” a diplomației actuale și, la o analiză aplicată, toate
sunt inter-relaționate. Dintre acești factori, semnalez doar progresul tehnico-ştiinţific, care
afectează profund natura diplomației, pornind de la schimbarea radicală a modului de operare.
Informația, inclusiv cea internațională, este astăzi un bun atât de important și face obiectul
unei piețe atât de dezvoltate, încât competiția pentru găsirea și oferirea ei în forme cât mai
adecvate pentru diverse categorii de public este acerbă. Pusă în termeni competiționali, lupta
pentru informarea aproape instantanee și sintetică poate fi rareori câștigată de misiunile
diplomatice, ceea ce pune o presiune crescută asupra activității diplomatice și afectează
percepția publică, uneori chiar a decidenților, asupra performanței instituției.
Discuția despre importanța informației pentru diplomație duce spre dezbaterea
funcțiilor actuale ale instituției. Desigur, ca în mai toate cazurile, opiniile academice diferă,
însă există un nucleu central care pare să reunească majoritatea autorilor. Brian White (2005,
p. 397) consideră că principalele funcții ale diplomației sunt informarea, oferirea de

17
consultanță politică, reprezentarea, negocierea și serviciile consulare. Din perspectiva lui
Jonsson (2002, p. 215) funcțiile diplomației cuprind: reprezentarea, schimbul de informații,
negocierea, protejarea intereselor cetățenilor, protejarea intereselor comerciale, oferirea
recomandărilor pentru elaborarea și implementarea politicii externe. Pentru Berridge, funcțiile
includ strângerea de informații, lobby, clarificarea intențiilor statelor reprezentate, sprijinirea
activităților comerciale și financiare, asistarea conaționalilor aflați în străinătate și promovarea
sprijinului popular pentru politica externă a statului, în plan intern și în plan internațional
(2005, p. 91).
După cum rezultă chiar din aceste enumerări, esența funcțiilor diplomației constă în
reprezentarea statului acreditar pe lângă un alt stat, acreditant, sau pe lângă o organizație
internațională. Astfel înțeleasă, esența funcțiilor diplomației presupune atât nivelul formal-
simbolic, de marcare a relațiilor și a interesului reciproc, cât și reprezentarea intereselor și
obiectivelor statului (politice, de securitate, economice, sociale, culturale chiar) și ale
cetățenilor săi (prin asistența și serviciile consulare). În acest al doilea sens, termenul de
reprezentare poate fi, pentru maximă claritate, explicitat sau defalcat în: prezentarea sau
comunicarea acestor interese, promovarea lor activă și protejarea lor atunci când
circumstanțele o solicită. Tot aici poate fi inclusă, în accepțiune lărgită, comunicarea și
promovarea valorilor fundamentale ale societății statului acreditar pe lângă statul acreditant și
societatea în care activează o misiune diplomatică. Activitatea care țintește direct segmente
diferite ale societății țării de reședință devine din ce în ce mai semnificativă și nuanțată, pe
fondul relevanței în creștere a imaginii unei țări la nivelul opiniei publice din alte state,
imagine de care pot depinde decizii economice cu impact direct asupra statului reprezentat
(investiții străine, turism, libera circulație a forței de muncă, regimul vizelor etc). Aceste
evoluții au impus de altfel diplomația publică și diplomația culturală ca domenii integrante ale
activității diplomatice actuale. În mod evident, reprezentarea, protejarea și promovarea
intereselor înțelese astfel nu pot fi realizate decât printr-o comunicare susținută și complexă,
între o gamă largă de actori ai statului reprezentat (șef de stat și de guvern, membri ai
guvernului și ministere, alte instituții centrale, autorități locale, agenți economici privați,
instituții de educație și cultură, mass media, ONG-uri etc) și ai statului de reședință.
O formă de a contribui la identificarea și urmărirea intereselor statului acreditant este
informarea continuă referitoare la aspecte relevante din statul sau de pe lângă organizația
internațională unde misiunea își desfășoară activitatea. Prima categorie este, evident, cea a
temelor politice și de securitate, dar, sub impactul evident al globalizării și interdependenței
pronunțate dintre state, câștigă tot mai mult teren în ultimele decenii domeniile ,,sectoriale” –

18
economice, sociale, ideologice, științifice și tehnologice, culturale și temele multi-sectoriale
precum energia, ecologia, migrația, evoluția identităților și manifestările ei politice interne,
reforma instituțiilor și ,,serviciilor” prestate de stat în diverse părți ale lumii, securitatea
resurselor alimentare, sănătate, demografie ș.a. Misiunile diplomatice au, prin urmare, rolul de
a informa constant pe aceste teme și altele noi identificate de ele ca relevante sau stabilite de
către decidenții de politică externă ai statului acreditant, fie prin instrucțiuni periodice, fie prin
solicitări punctuale. Datoria informării nu presupune, de principiu, simpla livrare a informației
ci și selectarea, filtrarea, analizarea ei prin grila intereselor statului reprezentat și, nu în
ultimul rând, formularea de recomandări. Din acest punct de vedere, funcția de consultanță
(policy advice) oferirea unor evaluări și recomandări către autoritățile statului, deși adesea
neglijată în practica diplomatică,7 face parte integrantă din funcția prototip ale diplomației. În
mod fundamental misiunile au acest rol de consultanță în etapa de elaborare a unor politici cu
impact extern, în cea de implementare a lor (prin consiliere privitoare la tactici, planificare
temporară etc.) și în etapa de evaluare/ajustare a acestora.
Deși nu presupune astăzi activități zilnice ale diplomaților și nici nu implică prea des
un grad de urgență maximă, funcția negocierii rămâne, fără îndoială, cea mai importantă
funcție a diplomației prin temele pe care se axează și mizele negocierii. Literatura pe tema
negocierilor a devenit atât de amplă în ultimele decenii încât se constituie într-un domeniu
aparte al științelor sociale în general, întrucât astăzi avem de a face cu negocieri între tipuri
foarte diferite de actori, nu doar state. De aceea, în capitolul de față pot oferi doar câteva
elemente esențiale despre negocieri, așa cum sunt practicate ele în diplomație, eludând un
domeniu vast, cu nuanțe și concluzii care merită o atenție distinctă.
Negocierea este o formă de decizie comună a unor actori care au atât interese comune
(fără de care orice negociere ar fi inutilă de la bun început), cât și interese conflictuale, fără de
care părțile implicate ar putea conveni o soluție fără să o negocieze (Jonsson, 2002, p. 221).
Este cea mai răspândită formă de decizie comună a statelor, în absența unei autorități
superioare care să dispună o anumită soluție. Premisa cea mai des răspândită în abordarea
negocierilor, ca și în studierea lor, este că părțile implicate acționează rațional cu scopul
maximizării câștigului sau al minimalizării pierderilor. Un alt factor important în proiectarea
unor negocieri sau înțelegerea lor este analiza raportului de forțe între părți, întrucât în
realitatea internațională, rareori negocierile au loc între actori cu putere egală, ceea ce
7
Situația se explică prind rațiuni care țin atât de limitări la nivelul emițătorului, misiunea diplomatică, vizând
timpul, resursele economice, umane, informaționale ș.a., cât și limitări la nivel de receptor – oficiali ai statului și
departamente de lucru din ministerele de externe. Aceștia, aflați mereu sub presiunea deciziei rapide, a agendei
încărcate de participări, a evoluțiilor rapide din teren, a termenelor strânse, ignoră, nu înțeleg suficient de exact
sau nu reușesc să transpună în procesul decizional recomandările misiunilor din exterior.

19
influențează strategia, tacticile și rezultatul negocierilor. Exemplele concrete de negociere au
arătat că, alături de premisele acțiunii raționale, contează și mulți alți factori între care cei
culturali, sociali, influențele unor procese politice interne, identitatea negociatorilor și
abilitățile lor diplomatice, nivelul de reprezentare al acestora (uneori un nivel superior aduce
un alt imbold găsirii unei soluții), maniera de a gestiona sau chiar a manipula informația
publică despre negocieri, semnificația unor detalii procedurale, protocolare ș.a..
Berridge identifică trei etape principale ale oricărui proces de negociere diplomatică:
etapa de prenegociere, identificarea unei formule călăuzitoare și stabilirea detaliilor (2005, p.
27). Dificultatea fiecărei etape de negociere poate fi diferită de la un proces la altul, la fel și
întinderea ei în timp și energiile consumate. Atunci când statele implicate se află în relații
amicale și/sau tema negocierii nu este propriu-zis conflictuală (de exemplu, stabilirea
necesității unei vizite bilaterale la nivel de miniștri de externe și pregătirea acesteia sau
negocierea unor acorduri sectoriale în care interesele nu sunt divergente), mare parte a
eforturilor se mută spre etapa trei, primele două trecând aproape neobservate. Atunci când se
pune problema soluționării unui conflict violent între părți, prima etapă, cea a deciziei comune
privind necesitatea unei negocieri, poate să fie cea mai dificilă și să dureze mai mulți ani. De-
a lungul timpului s-a constatat și că procesul nu este unidirecțional, în sensul că există situații
în care se revine la o etapă anterioară, din cauza stagnării negocierilor. De asemenea, aceste
etape sunt distincții teoretice pentru mai buna studiere a proceselor, dar în practică pot adesea
să fuzioneze, să se succeadă altfel sau să fie segmentate în mai mult de trei etape (Berridge,
2005, p. 28).
Prenegocierea reunește de fapt negocierile preliminare care vor duce la discuțiile
propriu-zise ,,din jurul mesei” și este focalizată, în esență, pe trei aspecte: acordul de principiu
pentru inițierea unor negocieri pe tema aflată în dispută, acordul asupra agendei convorbirilor
(ce teme și sub-teme vor fi negociate, ce teme și sub-teme nu vor face obiectul negocierii, în
ce ordine vor fi ele abordate sau dacă vor fi tratate la pachet etc.) și acordul asupra modalității
de desfășurare a negocierii (nivelul discuțiilor, locul negocierii – aparținând uneia dintre părți
sau neutru, termenul limitat sau nelimitat, limba de lucru, componența delegațiilor etc.). În
situații cu miză mare și în care părțile implicate în negociere au multe interese conflictuale,
fiecare din aceste obiective presupune eforturi diplomatice intense și distincte, întrucât ele vor
structura procesul de negociere și, în plus, fiecare are propria încărcătură politică și de
imagine.
A doua mare etapă a negocierii vizează ajungerea la un compromis privind principiile
călăuzitoare ale soluționării chestiunii aflate în dispută. Cu cât divergențele dintre părți sunt

20
mai mari, cu atât acesta este mai greu de obținut, întrucât trebuie să răspundă intereselor și
așteptărilor ambelor părți. Un bun compromis în această etapă trebuie să fie cuprinzător,
echilibrat și flexibil (Berrdige, 1995, p. 47), ceea ce va crește șansele finalizării cu succes a
negocierilor. Ușor de enunțat, respectivele calități sunt dificil de reunit în situații practice.
Acordul din această etapă face adesea obiectul informării presei ceea ce creează o presiune
suplimentară asupra finalizării procesului negocierilor, uneori în sens pozitiv, alteori dăunând
soluționării în sine. În unele cazuri, ceea ce ajunge la public și principiile negociate sunt doar
o parte a monedei, compromisul fiind obținut prin conectarea obiectului negocierii cu
beneficii cedării în alte dosare în dispută sau de interes pentru fiecare dintre părți.
A treia etapă a negocierii presupune ajungerea la un compromis asupra tuturor
detaliilor relevante ale soluției și este considerată adesea drept, probabil, cea mai dificilă,
întrucât trebuie obținută soluția finală, cu toate detaliile. Aceasta presupune o complexitate
sporită a obiectului negocierii, nevoia reducerii eventualelor ambiguități care au reunit
acordul anterior și extinderea delegațiilor la specialiști – factori care sporesc complexitatea
negocierii. Fiind momentul final al negocierii, fiecare parte poate fi tentată să mai încline
puțin balanța compromisului din a doua etapă în favoarea sa, prin detaliile de implementare.
Orice ezitări sau intenții duplicitare legate de negoiere pot apărea acum, etapa a treia fiind
,,momentul adevărului” pentru părțile implicate (Berridge, 2000, p. 52). Întreruperea
negocierilor nu e exclusă, așadar, nici în această etapă, mai ales dacă ținem cont de faptul că
uneori părțile intră în negociere pentru obiective colaterale scopului negocierilor în sine, între
care cele mai frecvente sunt intenția de a amâna un conflict armat, de a tergiversa o situație
de facto, de a stabili o cale de comunicare cu adversarul sau de a strânge informații și a
cunoaște adversarul, în perspectiva unor acțiuni viitoare (Jonsson, 2002, p. 221).
Negocierile internaționale nu se poartă doar între două state sau două părți în dispută,
prin reprezentanții lor la diferite niveluri, cum reiese din cele prezentate mai sus, ci și de către
mai multe state sau părți (pot intra și reprezentanți ai unor entități sub-statale sau ai unor
organizații internaționale, de exemplu), când avem de a face cu negocieri multilaterale, fie ele
în aranjamente ad hoc - procese de pace, conferințe dedicate unei anumite teme - fie în
contexte consacrate: ONU, NATO, UE, OSCE ș.a.
O categorie diferită de negocieri, înrudită cu negocierea multilaerală, este medierea –
negocierea unei soluții comune de către părțile implicate cel mai adesea într-un conflict, cu
asistența, ajutorul sau implicarea directă a unei terțe părți sau a unor terțe părți. Medierea este
în principal asociată cu soluționarea conflictelor internaționale și este o activitate tot mai
uzitată în ultimele decenii, pe măsură ce natura conflictelor și natura părților implicate într- un

21
conflict s-a schimbat, depărtându-se de formula clasică a conflictelor între două sau mai multe
state. Pentru diplomație, medierea presupune un altfel de rol în cazul mediatorilor, de la cel
limitat ca nivel de ambiție, de oferire de bune oficii, până la propunerea de soluții concrete ale
conflictului, intermedierea comunicării între părțile în dispută sau chiar impunerea unei soluții
prin utilizarea propriei influențe pe lângă fiecare dintre părți. Asumarea rolului de mediator
presupune așadar eforturi diplomatice speciale, dar aduce beneficii atât directe (atunci când
conflictul afectează de o manieră sau alta și statul mediator), cât și indirecte legate de
prestigiu, influență și imagine în plan internațional. Practica tot mai frecventă și complicată a
medierii în soluționarea conflictelor a consacrat și un nou tip de diplomație, numită
multitrack, deoarece reunește interacțiunile formale ale reprezentanților oficiali ai părților de
la masa negocierii (track one) și cele informale ale reprezentanților neoficiali ai părților,
precum foste personalități politice, personalități academice, membri ai unor ONG-uri,
specialiști ș.a. (track two). Datorită eficienței diferențiate ale celor două canale și câștigurilor
de imagine, diplomația track two a devenit astăzi o completare firească a negocierilor formale.
Funcțiile diplomației dezvoltate mai sus pleacă de la modelul bilateral, dar se aplică -
în anumite condiții și cu nuanțări - și reprezentării statelor pe lângă organizațiile
internaționale, cu excepția celor de sprijinire a cetățenilor prin activitatea consulară și, parțial,
celor de promovare a intereselor economice. Modificări semnificative survin în cazul unei
categorii noi de diplomație, tot mai înfloritoare în ultimul deceniu – diplomația de conferință
la nivel înalt (numită în engleză, mai concis, summitry). Dezbaterea și soluționarea unor
probleme de interes internațional major prin reuniuni la nivel de șefi de state și de guverne nu
este o practică nouă, ea fiind utilizată în Evul Mediu timpuriu sau în secolul XIX. În ultimele
două decenii suntem, însă, martorii proliferării temelor care fac obiectul întâlnirilor la vârf și a
tipurilor de reuniuni la vârf. Evoluția este categoric facilitată de câțiva factori printre care se
numără: rapiditatea transportului la distanțe mari, ușurința comunicării în pregătirea acestor
evenimente, gama largă de actori economici privați înspre care pot fi concesionate serviciile
de organizare, comunicare ș.a. Potrivit lui Berridge (2005, p. 175), reuniunile la nivel înalt
prezintă câteva avantaje importante pentru diplomație, dar și dezavantaje. Pe de o parte,
summit-urile sunt orientate foarte concret pe anumite subiecte, astfel că pot să le caute soluții
aplicate, au o limită temporală de desfășurare ceea ce pune presiune asupra obținerii de decizii
reale la final, oferă o sumă de oportunități de imagine și comunicare pentru liderii politici și,
colateral, constituie un bun prilej pentru realizarea unei suite de întâlniri bilaterale în marja
evenimentului principal care ar presupune eforturi mult mai mari în cazul derulării lor prin
vizite individuale în alte state. Pe baza unor analize și mărturii istorice, Berridge identifică, pe

22
de altă parte, câteva dezavantaje serioase ale acestor reuniuni, pentru diplomație (2005, p.
176-177). Presiunea mediatică pentru rezultate și expunerea mare a liderilor cu aceste prilejuri
îi face foarte sensibili la dimensiunea de imagine și poate afecta poziția adoptată în negocieri,
din dorința raportării unor succese. De asemenea, liderii politici nu sunt întotdeauna atenți sau
la curent cu detaliile anumitor aspecte ale negocierii sau alte dosare puse la pachet în cadrul
negocierii, ceea ce poate afecta gradul de realizare a obiectivelor naționale în cadrul
negocierilor. Nu în ultimul rând, summit-urile sunt evenimente foarte costisitoare atât
financiar, cât și în termeni de eforturi logistice, umane ș.a. Cu toate acestea, utilizate judicios
și corelate permanent cu obiectivele de politică externă națională, summit-urile pot fi un
instrument valoros pentru diplomație. În practica actuală, întâlnim trei tipuri de summit-uri: în
serie (summit-ul NATO - odată la doi ani, summit-urile G8 – anuale etc.), summit-uri ad hoc
dedicate unei anumite teme (de exemplu summit-ul de la Paris din martie 2011 privind
intervenția militară în Libia) și schimbul de păreri informal, de obicei sub forma unor
evenimente mai puțin vizibile public și mai puțin formale (de exemplu, reuniunea
președintelui Obama cu președinți din Europa Centrală și de Est de la Praga, în iunie 2010,
imediat după semnarea acordului START 2 cu Rusia).
În încercarea de a trece în revistă multitudinea de sintagme utilizate actualmente
referitoare la diplomație, mai trebuie amintite: diplomația economică – promovarea
economiei naționale și a agenților economici, participarea la atragerea de investiții,
promovarea imaginii țării în mediile de afaceri; diplomația energetică – activitățile
diplomatice având ca țintă guverne, corporații, organizații interguvernamentale relevante
(AIEA, de exemplu) și bănci de investiții, focalizate pe realizarea intereselor energetice ale
statului; diplomația publică – are menirea de a comunica publicului larg, atât internațional cât
și cel propriu, național, politica externă a statului și de a atrage sprijin popular pentru aceasta,
alături de diplomația culturală – urmărirea intereselor statului prin promovarea culturii
naționale și a interacțiunilor culturale între societăți; diplomația parlamentară – suma
contactelor externe ale Parlamentului și a altor acțiuni interne sau internaționale, susținute de
Parlamente menite să promoveze obiective de politică externă; asociativă – relațiile dintre
reprezentanții organizațiilor regionale (Jonsson, 2002, p. 216); diplomația catalitică –
desemnează complementaritatea dintre acțiunea oficială pe anumite dosare și activitatea
relevantă din punct de vedere diplomatic a sferei non-guvernamentale și academice în
domeniu; paradiplomație – contactele externe ale reprezentanților oficiali ai unor instituții
centrale specializate altele decât ministerul de externe (Jonsson, 2002, p. 216).

23
 Indiferent de categoria la care ne referim, nu putem înțelege diplomația fără a discuta
și rolul ministerelor de externe. De la începuturile acestei instituții în statele occidentale, ea a
avut ca rațiuni fundamentale recrutarea și formarea de diplomați și sprijinirea și valorificarea
instituționalizată a comunicării constante, securizate, cu reprezentanții externi ai statului.
Ministerele de externe se împart, în general, în structura centrală – mai scurt denumită în
multe state ,,Centrală”- și misiunile în exterior. În trecut a existat o specializare rigidă a
diplomaților, unii fiind angajați întreaga carieră în Centrală, alții în exterior. Lipsa cooperării,
neînțelegerea expertizei și viziunii celelailalte părți a marcat, însă, funcționarea activității
diplomatice și a determinat impunerea principiului rotației, prin care diplomații sunt în
serviciul cetralei și al misiunilor externe alternativ pe parcursul unei cariere. Rotația este în
beneficiul extinderii ariei de expertiză a diplomaților și al valorificării acesteia în ipostaze
diverse, dar previne și ,,autohtonizarea” excesivă a unora dintre aceștia și încălcarea loialității
față de statul reprezentat, fenomen constatat în trecut în cazul unui serviciu extern sine die
într-o singură țară.
Astăzi, rolul ministerelor de externe a evoluat în anumite privințe, dar rămâne axat pe
sprijinirea activității diplomatice externe și valorificarea acesteia în procesele de elaborare și
implementare a politicii externe, uneori chiar a altor politici sectoriale ale statului. Din punct
de vedere structural-organizatoric, funcția de sprijinire a activității externe este asigurată de
departamentele logistice, iar funcția de valorificare, de departamentele politice. Pe lângă
departamentele politice întemeiate pe criterii geografice, în care este gestionată relația
bilaterală cu diferite state ale lumii și departamente politice axate pe activitatea celor mai
importante organizații multilaterale, în majoritatea ministerelor de externe și în special în cele
moderne au apărut și proliferează departamentele tematice, multidisciplinare, puse în slujba
unei arii de interes special pentru politica externă: diplomația economică, energetică, a
mediului, asistența pentru dezvoltare sau altele, în funcție de temele cărora statul le acordă o
foarte mare importanță și/sau în care dorește dezvoltarea unei expertize de nișă. Acestor
departamente li se adaugă un departament sau o serie de departamente axate pe activitatea
consulară de sprijinire a cetățenilor statului aflați în străinătate temporar sau pe durată lungă.8
La modul ideal, rolul ministerului de externe raportat la alte instituții este acela de a
realiza coordonarea activităților relevante extern ale tuturor instituțiilor centrale ale statului
prin instrumente diverse, mergând de la detașarea unui diplomat de anvergură pe lângă primul
ministru până la avizarea tuturor acordurilor internaționale la care alte ministere și instituții

8
Pentru o discuție de ordin general dar totuși mai detaliată a funcțiilor diferitelor departamente ale ministerelor
de externe, vezi capitolul 1 din Berridge (2005).

24
devin parte și avizarea deplasării celorlalți membri ai guvernului. În mod practic însă, acest
rol de paznic sau de unic operator internațional (Berrdige 2005, p.15), este în declin și a
devenit tot mai dificil de dus la îndeplinire date fiind: multiplicarea accentuată a contactelor
externe ale altor instituții, îndeosebi la nivel de lucru, specializarea interacțiunilor externe ale
statelor căreia diplomații de formație generalistă nu îi mai pot fi întotdeauna utili,
performanțele tehnologiei comunicării și, nu în ultimul rând, rivalitățile politice la nivelul
titularilor portofoliilor guvernamentale și/sau rivalitățile birocratice specifice interacțiunii
între structuri guvernamentale diferite. Majoritatea acestor considerente sunt prezente infinit
mai nuanțat în cazul statelor membre UE, unde contactele specializate directe sunt regula
(există în multe state ministere special dedicate ,,afacerilor europene”) și unde dezbaterea
dintre politică externă națională și politica externă comună (a UE) trece prin noi și noi
ipostaze. Făcând abstracție de cazul ministerelor de externe din statele membre ale UE, gradul
în care ministerul de externe în general reușește să asigure coordonarea și coerența prezenței
externe a instituțiilor statului depinde de la un stat la altul, printre factorii determinanți fiind
tradiția instituțională, importanța atribuită inclusiv prin nivelul bugetării instituției, imaginea
publică a ministerului de externe, performanțele titularului sau titularei portofoliului și
influența în relația cu superiorii politici. Spre deosebire de alți miniștri și alte ministere,
atingerea unei poziții prestigioase și influente este o provocare cu atât mai serioasă pentru
ministrul de externe, cu cât nu se poate vorbi de o ,,bază electorală” internă a acestuia, de un
segment al societății ale cărui interese ministerul să le reprezinte și care să poată fi mobilizat
în anumite momente ca pârghie de presiune asupra decidenților politici naționali.

V Concluzii. Perspectivele diplomației

S-a vorbit în trecut mult de un declin al diplomației, ale cărei vremuri de glorie de la
sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX unii le văd iremediabil apuse. În perioada
Războiului Rece, declinul diplomației a fost cu atât mai mult clamat de diverse voci, cu cât
amenințarea uzului forței, inclusiv al celei nucleare, plana asupra întregului sistem
internațional. Ulterior marilor transformări care au culminat în Europa Centrală și de Est în
1989, a existat o perioadă în care așteptările față de diplomație au fost foarte mari în sensul
contribuției la întemeierea unui nou sistem internațional pașnic, democratic, liberal și prosper.
Odată aceste așteptări consumate și pe măsură ce noua înfățișare a sistemului internațional s-a
conturat mai puțin nonconflictuală decât se spera, ideea declinului diplomației a revenit în
forță, principalii competitori fiind celelalte instituții ale statului - acum capabile să dezvolte
propriile contacte externe - și actorii privați, fie ei economici, mediatici sau reprezentanți ai

25
societății civile. Totuși, orice parcurgere a știrilor de-a lungul și de-a latul lumii sugerează că
diplomația contează în continuare nu doar în domeniul strict politic și în cel de securitate, ci și
în evoluțiile economice, sociale, culturale, câtă vreme politica externă a statelor are un impact
semnificativ până la nivelul vieții private a cetățenilor, chiar dacă nu sesizabil dintr-o privire.
Adepții ideii de declin al diplomației pleacă, probabil, de la două considerente fundamentale
ale contemporaneității: declinul statului asociat cu transformările multiple ale noțiunii de
suveranitate și schimbările radicale care caracterizează instituția diplomatică actuală,
îndeosebi dacă o comparăm cu imaginea-stereotip a secretelor ascunse în fumul pipelor
aristocratice și al confidențelor de club.
În ceea ce privește prima evoluție, deși statul nu mai este același, proclamarea
decesului lui ar fi nu timpurie, ci pur și simplu eronată, întrucât în multe zone ale lumii ideea
statalității este în ascensiune, iar în altele rămâne de neclinitit. Nici Europa Occidentală sau
spațiul nord-atlantic în general nu sunt complet excluse de la considerații asupra
revirimentului statalității, pe fondul crizei economice, de exemplu, chiar dacă în forme mereu
noi. Câtă vreme există state și asocieri de state, va exista diplomație, atât bilaterală, cât și
multilaterală. Categoric însă, ce înseamnă diplomație de la o perioadă la alta, de la o zonă
geografică la alta sau de la o tradiție statală la alta, poate suferi transformări radicale.
Astăzi prolixitatea informației și a formelor de livrare a ei reduce din importanța
funcției de informare a diplomației, iar rapiditatea circulației informației și a persoanelor
(între care miniștri și alți oficiali) limitează autonomia de decizie și acțiune a diplomaților
aflați în exterior, schimbându-le natura misiunii. Noile tehnologii și noii actori specializați pe
producerea și livrarea de informație sunt și ei o provocare reală pentru diplomație, însă
rațiunea lor de a fi este diferită de cea diplomatică, fapt ce influențează grila de selecție, forma
de livrare și, cu atât mai important, recomandările oferite, explicit sau implicit. Aceste câteva
aspecte, alături de caracterul confidențial al informațiilor diplomatice, spre deosebire de
informația mass media sau cea oferită de ONG-uri, sunt prea ușor ignorate atunci când se
proclamă declinul diplomației.
O altă temă care se profilează ca deosebit de actuală și, în egală măsură, dilematică
pentru viitorul domeniului este presiunea unei orientări generaliste a profesioniștilor, în
opoziție cu dobândirea unei expertize specializate. Parcurgerea funcțiilor diplomației
sugerează nevoia unui bagaj cunoștințe diversificat pentru diplomați și, mai cu seamă, a unui
set de abilități prin care noi și noi informații și cunoștințe să poată fi acumulate și transpuse în
beneficiul profesiei. Luând cunoștințele și abilitățile lingvistice și sociale ca precondiții, astăzi
nimeni nu mai poate face diplomație fără un set de noțiuni funcționale despre economie,

26
tehnologie IT, comunicare și relații publice. Pe de altă parte însă, complexitatea fenomenelor
contemporane și diversificarea tipurilor de contacte între actori pune tot mai adesea
diplomația în ipostaze cu totul noi și pare să indice nu de puține ori utilitatea unor specialiști
pe subdomenii foarte înguste. Pentru orice minister de externe, cunoscătorii unor limbi rare
sunt un atu, dar cum se poate aplica atunci principiul rotației în exterior acestora? Ministerele
de externe au tot mai mult nevoie, în ultimii ani, de specialiști în domenii multidisciplinare, de
exemplu în relații internaționale și ecologie (pentru a putea formula și urmări interesele
naționale în dezbaterile politice europene și globale pe teme de mediu), relații internaționale și
regimuri politice comparate (pentru a putea fi trimiși în teren în situațiile post-conflict și de
reconstrucție instituțională a statului), diplomație și relații publice ș.a. Odată atrași în serviciul
diplomatic, este greu de presupus și ar fi ineficient ca acești specialiști să fie suspuși unui
parcurs de carieră standard, dar, pe de altă parte, nu pot fi cantonați fără termen într-un singur
tip de muncă pe toată durata carierei. În esență, dilema actuală pentru serviciul diplomatic
constă în opțiunea între formația generalistă, în spirit umanist, solicitată în mod tradițional
( încă deosebit de utilă cu completările menționate, dar uneori depășită de gradul de
specializare al contactelor și agendei internaționale), și opțiunea pentru specializarea de vârf,
îngustă, dar limitativă în planul carierei personale și mai dificil de gestionat de către
ministerele de externe. Între soluțiile posibile, din ce în ce mai răspândită este atragerea unor
colaboratori externi și ”achiziționarea” de expertiză, fie pe baze permanente, fie pe baze
ocazionale, de către ministerele de externe, prin colaborarea apropiată, la nivel de lucru, cu
instituții academice specializate și cu ONG-uri de profil, în parteneriate responsabile și
reciproc profitabile. O altă soluție este formarea continuă a diplomaților și dubla lor
specializare, pe parcursul carierei, prin acumularea de studii în domenii tehnice (energie,
mediu, dezvoltare internațională, reconstrucție post-conflict ș.a.). O a treia posibiliate constă
în mobilitatea profesională extinsă, în sensul unui serviciu diplomatic flexibil, gândit ca o
opțiune profesională posibilă dar limitată în timp pe parcursul unei cariere specializate pe un
anumit domeniu și nu ca o carieră de o viață întreagă. Toate aceste variante pot coexista și pot
fi completate de noi și noi soluții, cu condiția esențială a păstrării atractivității domeniului
diplomatic, atât în relația cu alte instituții, cât și în raport cu opțiunile profesionale ale
specialiștilor în diferite domenii.
Punerea în discuție a perspectivelor diplomației, în special pentru cititorii europeni,
conduce inevitabil la chestiunea noului Serviciu European de Acțiune Externă al Uniunii
Europene (SEAE), planificat să devină diplomația proprie UE. Idee în egală măsură generoasă
și ambițioasă, SEAE este, încă, un proiect în evoluție, unul cu atât mai special cu cât, ca şi în

27
alte cazuri din istoria UE, este gândit ca o instituție sui generis. SEAE este un nou serviciu al
UE aflat la dispoziția Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună
în vederea ducerii la îndeplinire mai eficient a acțiunii externe a UE. Serviciul se axează atât
pe aspectele cunoscute ale PESC și ale noii Politici Comune de Securitate și Apărare, cât și pe
orientările strategice ale altor politici ale UE cu valențe internaționale (politica de vecinătate,
politica de dezvoltare ș.a.) şi este proiectat într-o formulă similară ministerelor de externe
naţionale: o structură centrală cu mai multe direcţii/departamente specializate geografic şi
tematic, respectiv reprezentanţe externe în terţe state . Succesul SEAE va fi definit, la urma
urmei, prin eficiența, coerența și saltul calitativ la nivelul performanței internaționale a
Uniunii, dar intermediar, succesul va presupune reușita formării unui spirit de corp și al unei
culturi profesionale coerente și exigente în rândul membrilor săi, ca diplomați europeni în
sensul literal al termenului, indiferent de punctul diplomatic de pornire (diplomați naționali,
angajați ai Comisiei Europene sau ai Consiliului, experți externi ș.a.). Relațiile în evoluție
între serviciile diplomatice naționale, decidenții politici naționali și decidenții politici
europeni (în primul rând Înaltul Reprezentant pentru PESC, dar și Președintele Consiliului
European și Președintele Comisiei Europene), precum și procesul de operaționalizare
progresivă a SEAE pot avea un impact considerabil asupra viitorului diplomației, atât sub
aspectul inovării conceptuale, cât și în sensul unor modificări ale practicii profesionale. O
evaluare în acest moment ar fi prematură, dar cert este că eventualul succes sau eventualul
insucces al SEAE pot fiecare întări considerabil sau submina importanța diplomațiilor
naționale în spațiul european, prin consecințe mai degrabă dialectice și nu prin jocuri cu sumă
zero simplu de imaginat. Această chestiune sensibilă merită, cred, mai multă atenţie nu doar în
sfere academice, ci mai ales în sferele politice înalte, inclusiv prin raportare la mizele
funcționării SEAE și, implicit, la modalitățile naționale de sprijinire a procesului.
Perspectivele schițate mai sus sunt câteva dintre cele emblematice pentru
transformările pe care diplomația le parcurge în ultimii ani și care, prin diferențele
semnificative aduse față de modelul clasic, îi pot determina pe unii să considere diplomația în
declin. Pe fondul complexității lumii actuale și al accesibilității informației pe teme
internaționale, este firesc ca așteptările publicului larg față de diplomație să fie deosebit de
ridicate ceea ce determină inerente presiuni și, chiar, deziluzii generatoare de semne de
întrebare la adresa utilității instituției.
Diplomația actuală nu poate fi izolată de tendințele lumii contemporane și de cele care
par să sugereze viitorul. Inevitabil, ea este influențată de tehnologiile actuale și viitoare, de
logica economiei de piață, de agenda și maniera de lucru a mass media, de parteneriatele cu

28
ONG-uri și instituții specializate sau de critica acestora, toate acestea adăugate evoluțiilor
politice internaționale. Diplomația încorporează tot mai mult activitatea axată pe proiecte
specifice, multidisciplinare, alături de activitatea clasică a gestionării unor dosare și relații
inter-statale sau cu entități multilaterale. În plus, diplomația implică astăzi a fi echipat și
dispus atât pentru cine de lucru în capitale dintre cele mai diverse (între care cele occidentale
sunt, numeric, minoritare), cât și pentru misiuni de durată în zone dificile, axate pe
asigurarea/construcția unor aspecte elementare precum respectarea unor linii de demarcație,
aprovizionarea unor comunități, instituții locale funcționale, formularea și acceptare unor
reguli noi de conviețuire colectivă ș.a. (cum este de exemplu cazul diplomaților lucrând în
echipele provinciale de reconstrucție din Afganistan).9 Mai mult, diplomația poate să însemne
asumarea unei misiuni în numele unei entități cu totul alta decât statul național, precum UE, și
emergența unui corp profesional și a unei loialități diplomatice europene autentice.
Dintr-o perspectivă sistemică, lumea multipolară sau interpolară, conform percutantei
caracterizări a lui Grevi (2009), aduce diversitate și complexitate mult sporite în raportarea
actorilor unii la alții, în temele de convergență și cele de divergență, precum și în canalele de
interacțiune, ceea ce face diplomația un instrument vital pentru politica externă și
managementul internațional și transformă performanța acesteia - sau absența ei - în factor
decisiv de diferențiere între actori cu capacități altfel similare.
Dilemele și evoluțiile amintite reprezintă doar câteva din provocările cărora diplomația
trebuie să le răspundă în anii care vin. Pe fond însă, interdependența dintre politic și
economic, dintre state și piață, dintre politică internă și politică externă, face din instituția
diplomatică și performanța ei un ingredient foarte important în succesul și bunăstarea unei
societăți, chiar dacă realizările diplomației nu sunt direct și imediat transferabile, de cele mai
multe ori, în beneficii economice cuantificabile. Relația reciprocă este și ea valabilă: nu are
sens să fie așteptate mari performanțe ale diplomației (bilaterale sau multilaterale) fără
recunoașterea importanţei instituției și fără investiții solide în aceasta, în sensul cel mai larg.

Bibliografie

*** Diplomacy (1994) în The New Encyclopaedia Britannica. Macropaedia – Knowledge in

Depth, vol. 17, p. 331-340

9
Este reprezentativ, în acest sens, studiul comandat de Departamentul de Stat al SUA în 2010, Leading through
civilian power.

29
Adler, Emanuel (2002) ”Constructivism and International Relations” în Handbook of
International Relations, editori Walter Carlsnaes, Thomas Risse și Beth A. Simmons, SAGE,
Londra
Anderson, M.S. (1993) The Rise of Modern Diplomacy 1450-1919, Longman, Londra și New
York.
Baylis, John și Steve și Smith (2005) Globalization of World Politics, ediția a 3-a, Oxford
University Press
Berridge, G.R. (2005) Diplomacy. Theory and Practice, ediția a 3-a, Palgrave Macmillan,
New York
Biro, Daniel (2006) ,,Idealismul utopic sau gândirea internaționaliștilor liberali în perioada
interbelică” în Manual de relații internaționale, editori Andrei Miroiu și Radu-Sebastian
Ungureanu, Polirom, Iași
Bohmelt, Tobias (2010) ”The effectiveness of tracks of diplomacy strategies in third-party
interventions” în Journal of Peace Research, vol 47, nr. 2, p. 167-178
Carlsnaes, Walter (2002) ”Foreign Policy” în Handbook of International Relations, editori
Walter Carlsnaes, Thomas Risse și Beth A. Simmons, SAGE, Londra
Der Derian, James (1987) ”Mediating Estrangement: a Theory of Diplomacy” în Review of
International Studies, nr. 13, p. 91-110
Dîrdală, Lucian (2006) ,,Actori în sistemul internațional” în Manual de relații internaționale,
editori Andrei Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Dîrdală, Lucian (2006) ,,Neorealismul” în Manual de relații internaționale, editori Andrei
Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Donelly, Jack (2000) Realism and International Relations, Cambridge University Press,
Cambridge.
Evans, Graham with Jeffrey Newnham (1998) Dictionary of International Relations, Penguin
Books, Londra
Graffy, Colleen (2009) ”Public Diplomacy: A Practitioner’s Perspective” în American
Behavioral Scientist, vol. 52, p. 791-796
Gregory, Bruce (2008) ”Public Diplomacy: Sunrise of an Academic Field” în The ANNALS
of the American Academy of Political and Social Science, vol. 616, p. 274-289
Grevi, Giovanni (2009) The interpolar world: a new scenario, Institutul Uniunii Europene
pentru Studii de Securitate, studiu ocazional nr.79, iunie 2009
Griffiths, Martin (2003) Relații internaționale. Școli, curente, gânditori, Ziua, București
Hamilton, Keith și Richard Langhorne (1995) The Practice of Diplomacy, Routledge,
Abingdon

30
Jonsson, Christer (2002) ”Diplomacy, Bargaining and Negotiation” în Handbook of
International Relations, editori Walter Carlsnaes, Thomas Risse și Beth A. Simmons, SAGE,
Londra
Keohane, Robert O. (1989) International Institutions and State Power, Westwiev Press,
Boulder
Kleistra, Yvonne și Niels Van Willigen (2010) ”Evaluating Diplomacy: A Mission
Impossible” în Evaluation, vol. 16, p. 119-135
L’Etang, Jacquie (2009) ”Public Relations and Diplomacy in a Globalized World: An Issue
of Public Communication” în American Behavioral Scientist, vol. 53, p. 607-626.
Mattingly, Garett (1988) Renaissance Diplomacy, Dover Publications, New York.
Miroiu, Andrei (2006) ,,Evoluția sistemului internațional până la 1914” în Manual de relații
internaționale, editori Andrei Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Miroiu, Andrei și Simona Soare (2006) ,,Realismul” în Manual de relații internaționale,
editori Andrei Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Morgenthau, Hans (2007) Politica între națiuni, Polirom, Iaşi
Murphy, Roger (2009) ”Czech Diplomacy: Challenges and Opportunities” în East European
Politics and Societies, vol. 22, p. 595-629
Pușcaș, Vasile (2005) Relații internaționale/transnaționale, Sincron, Cluj-Napoca
Risse, Thomas (2002) ”Transnational Actors and World Politics” în Handbook of
International Relations, editori Walter Carlsnaes, Thomas Risse și Beth A. Simmons, SAGE,
Londra
Strange, Susan (1997) State și piețe, Institutul European, Iași
Toderean, Olivia (2006) ,,Constructivismul” în Manual de relații internaționale, editori
Andrei Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Viotti, Paul R. și Mark V. Kauppi (1999) International Relations Theory, ediția a 3-a, Allyn
and Bacon, Boston
Waltz, Kenneth W. (2001) Omul, statul și războiul, Institutul European, Iași
Waltz, Kenneth W. (2006) Teoria politicii internaționale, Polirom, Iași
Wight, Martin (1998) Politica de putere, CEU Press, Editura Arc, Chișinău

Referințe internet:
Cartea verde a diplomației multilaterale, Ministerul român al Afacerilor Externe,
http://www.mae.ro/sites/default/files/file/carte_verde_diplomatie_multilaterala.pdf consultat
la 7 iulie 2011

31
Cele 14 puncte ale președintelui Wilson, la http://wwww.avalon.law.yale.edu/20th_century/
wilson14.asp consultat la 3 mai 2011
Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice încheiată la 18 aprilie 1961
disponibilă la http://www.mae.ro/sites/default/files/file/acte_normative/2006.03.29_viena_1961.pdf .
Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare încheiată la 24 aprilie 1963 diponibilă
la http://www.mae.ro/sites/default/files/file/acte_normative/2006.03.29_viena_1963.pdf
Leading through Civilian Power. The First Quadrennial Diplomacy and Development Review
Department of State 2010, disponibil la http://www.state.gov/ documents/organization/
153108.pdf, consultat la 18 iulie 2011

32