Sunteți pe pagina 1din 16

Secțiunea I.

Inculpatul – parte în procesul penal

Săvârşirea unei infracţiuni generează obligaţii şi drepturi pentru o suită întreagă de


persoane. Drepturile şi obligaţiile ce se nasc în cadrul procesului penal sunt variate şi
depend de poziţia procesuală a participanţilor.
Un loc deosebit în distribuţia procesuală îl au părţile, care pot fi definite ca
persoane fizice sau juridice, care au drepturi şi obligaţii care izvorăsc în mod direct din
exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal pentru a îşi rezolva
problemele care le interesează şi, în aceeaşi măsură, procesul penal are nevoie de părţi
pentru a se putea desfăşura1.
Potrivit Noului cod de procedură penală sunt părţi în procesul penal: inculpatul,
persoana vătămată2, partea civilă3 şi persoana responsabilă civilmente4.

§ 1 Noţiunea de inculpat

Inculpatul este persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost pusă în mişcare
în acţiunea penală. Inculpatul este parte în procesul penal atât în cursul urmăririi penale,
cât şi în faza camerei preliminare sau a judecăţii, fiin subiect pasiv atât al acţiunii penale,
cât şi al acţiunii civile.
Pot avea calitatea de inculpaţi5: autorii, coautorii, complicii, instigatorii la
săvârşirea infracţiunii în forma tentativei consumată ori epuizată, care au capacitate penală.
Pot avea calitatea de inculpat atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică. Una sau mai
multe personae pot dobândi calitatea de inculpat pe parcursul urmăririi penale.
Nu pot dobândi calitatea de inculpat:
- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani la data comiterii infracţiunii,
1
Udroiu M., Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, ediţia 2, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2015, pp. 81- 84
2
Persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală
sau materială, dacă participă în procesul penal;
3
Partea civilă este persoana (fizică sau juridică) vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului
penal, solicitând daune interese materiale şi/sau morale inculpatului ori părţii responsabile civilmente;
4
Reprezintă persoana (fizică ori juridică) care, conform prevederilor legale, are obligaţia legală ori
convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune
şi care este chemată să răspundă în proces;
5
Udroiu M., op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pp. 82-84
2
- statul,
- autorităţile publice (Parlamentul, Preşedintele României – privit ca instituţia
prezidenţială, Guvernul, administraţia public centrală de specialitate sau locală,
autoritatea judecătorească),
- instituţiile publice (de exemplu, Banca Naţională a României, penitenciarele,
Institutul Naţional al Magistraturii, universităţile de stat sau private etc.) – în acest
ultim caz dacă infracţiunile au fost săvărşite în exercitarea unei activităţi ce nu
poate face obiectul domeniului privat6.
Calitatea de inculpat are caracter personal şi netransmisibil, astfel că la decesul
persoane fizice sau la desfinţarea persoanei juridice, moştenitorii, respectiv, succesorii în
drepturi, nu dobândesc calitatea de inculpat, ci procurorul va dispune clasarea, iar instanţa
de judecată încetarea procesului penal. Faţă de caracterul personal al răspunderii penale nu
este posibilă confiscarea echivalentului valoric al bunului care nu a fost găsit de la
succesorii legali sau testamentari ai inculpatului în ipoteza în care faţă de inculpat s-a
dispus încetarea procesului penal ca urmare a constatării decesului7.
Sub aspectul laturii civile, inculpatul este cel căruia i se impută fapta cauzatoare de
prejudicii, fiind astfel subiectul pasiv principal şi parte în latura civilă a cauzei. Sub
aspectul laturii civile, inculpatul are anumite drepturi procesuale dintre care enumerăm8:
a. Dreptul de a da declaraţii, de a formula cereri, ridica excepţii, depune memorii;
b. Dreptul de a propune administrarea de probe în combaterea pretenţiei civile;
c. Dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului;
d. Dreptul de a formula căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe latura
civilă a cauzei.
Inculpatul va răspunde pentru întreg prejudiciul cauzei părţii civile prin infracţiune,
chiar dacă la săvârşirea faptei au participat şi alte persoane, care nu au fost trimise în
judecată.
Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în
parte, pretenţiile părţii civile, acordul prealabil al părţii responsabile civilmente este
necesar pentru a se evita situaţiile în care inculpaţii care sunt lipsiţi de mijloace financiare
să recunoască integral pretenţiile părţii civile, cunoscând încă de la început că acestea nu
sunt fundamentate, dar ştiind că plăţile urmează a se efectua de partea responsabilă
6
Micu B., Procedură penală., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, pp.55-58
7
Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală. Partea generală.,Ediţia II-A, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 163 - 175
8
Lorincz A.L., Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp.141 - 143
3
civilmente care, astfel, va fi prejudiciată9. În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa
obligă la despăgubiri, în măsura recunoaşterii, cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute
pot fi administrate probe.
În cazul în care intervine decesul inculpatului în cursul urmăririi penale, procurorul
va dispune clasarea, caz în care partea civilă poate părăsi calea penală şi să adreseze
instanţei civile pentru recuperarea prejudiciului. Dacă decesul inculpatului intervine în faza
de judecată, instanţa va înceta procesul penal şi va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.
Persoana prejudiciată va putea să exercite în faţa instanţei civile o acţiune în
pretenţii împotriva moştenitorilor universali sau cu titlu universal ai inculpatului care au
acceptat succesiunea, ori a statului, în caz de succesiune vacantă, aşadar, în cursul
judecăţii, în caz de deces al inculpatului, partea civilă nu va mai putea exercita acţiunea
civilă în procesul penal împotriva succesorilor inculpatului10.
Dacă în cauză au fost trimişi mai mulţi inculpaţi care au contribuit prin fapta lor la
producerea prejudiciului, iar în cursul judecăţii survine decesul unuia dintre aceştia,
instanţa se va pronunţa cu privire la acţiunea civilă, ceilalţi inculpaţi răspunzând solidar
pentru prejudiciul produs. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile intervine numai în ipoteza
în care singurul inculpat trimis în judecată decedează în cursul procesului penal.

§ 2 Drepturile şi obligatiile inculpatului

Inculpatul, ca parte în proces, are anumite obligaţii şi anumite drepturi. Pentru a


răspunde obligaţiilor pe care le are, precum şi pentru a îşi exercita drepturile, inculpatul
trebuie să participe efectiv la desfăşurarea procesului penal. În anumite situaţii activitatea
procesuală nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului.

2.1 Drepturile și obligațiile inculpatului în faza de urmărire penală

Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal şi constă în ansamblul


activităţilor desfăşurate de organele de urmărire penală în vederea strângerii probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea infractorilor şi stabilirea

9
Udroiu M., op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pp. 92 - 93
10
Udroiu M., op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pp. 83-84
4
răspunderii penale sau civile a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
dispună trimiterea lor în judecată.
Urmărirea penală are trei etape procesuale:
- etapa de investigare a faptei (odată cu începerea urmăririi penale in rem până la
continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect sau punerea în mişcare a
acţiunii penale),
- etapa de investigare a persoanei (după continuarea efectuării urmăririi penale faţă
de suspect sau punerea în mişcare a acţiunii penale)
- rezolvarea cauzei de către procuror11.
În cursul urmăririi penale, inculpatul are drepturi şi obligaţii procesuale dintre care
enumerăm12:
a. Dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea
juridică a acesteia. Obligaţia de informare cu privire la natura şi cauza acuzaţiei
variază în funcţie de circumstanţele cauzei; cu toate acestea, inculpatul trebuie să
dispună de elemente suficiente pentru a înţelege în totalitate acuzaţiile care I se
aduc, pentru a putea să îşi pregătească apărarea în mod corespunzător13. Informarea
menţionată de către art. 6 parag 3 lit. a) nu trebuie să cuprindă în mod necesar
mijloacele de probă pe care se întemeiază acuzaţia14.
b. Dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării reprezintă o garanţie a
echitabilităţii procedurii de care se bucură persoana acuzată de săvârşirea unei
infracţiuni atât în cazul procedurilor desfăşurate în faţa organelor de poliţie sau a
procurorului, cât şi a procedurilor din faţa instanţei de judecată15.
Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă aceea garanţie procedurală implicit a
dreptului la un proces echitabil, decurgând din jurisprudenţa Curţii Europene în
interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană, potrivit căreia autorităţile judiciare
nu pot obliga un inculpat să dea declaraţii, având totodată o putere limitată de a trage
concluzii în defavoarea acestora, din refuzul de a da declaraţii16.

11
Neagu I., Damaschin M., op.cit., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 163 - 175
12
Olariu M., Marin C., Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015,
pp.94 - 97
13
CEDO, Hotărârea din 25 iulie 200, în cauza Mattocia c. Italiei, parag. 60
14
Comisia Europeană, decizia din 9 mai 1977, în cauza X c. Belgiei.
15
Micu B., op.cit.., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, pp.55-58
16
Udroiu M., op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pp. 82-83
5
Garanţia dreptului de a păstra tăcerea este însoţită de procedura avertismentului
care presupune obligaţia organelor judiciare de a atrage atenţia inculpatului că ceea ce
declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Noul Cod de procedură penală prevede că inculpatului i se aduce la cunoştinţă,
înainte de a fi ascultat, calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru
săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi
încadrarea juridică a acesteia, precum şi dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul
urmăririi penale, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio
consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace
de probă împotriva sa17.
În materia măsurilor preventive, înainte de audiere, organul de cercetare penală,
procurorul ori judecătorul de drepturi şi libertăţi este obligat să aducă la cunoştinţa
inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de
a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii privitoare la identitatea sa,
atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Dreptul la tăcere presupune ca organele de urmărire penală să administreze
mijloacele de probă fără a supune pe inculpat la nicio constrângere, presiunii, tratamente
inumane sau degradante, torturi, fără să utilizeze niciun fel de manopere care încalcă
principiile legalităţii şi loialităţii administrării probelor (de exemplu, administrarea de
substanţe care afectează capacitatea persoanei audiate de a relata în mod conştient şi
voluntar fapte sau împrejurări de fapt)18.
Dreptul la tăcere este în strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie, constittuind o
garanţie a acestuia19. În vederea garantării acestor drepturi, în principiu, instanţele nu pot
ajunge la concluzii defavorabile acuzatului prin interpretarea tăcerii acestuia. Totuşi, astfel
de concluzii ar putea fi reţinute numai dacă sunt îndeplinite condiţiile următoare20:
i. Acuzatul ar fi avut posibilitatea de a lua contact cu un apărător înainte de a fi
audiat;
ii. Aceste concluzii să nu fie singurele sau principalele elemente de fapt care ar
susţine acuzarea;
iii. Împrejurările de fapt ce reies din alte mijloace de probă administrate în cauză
să impună în mod necesar o explicaţie din partea acuzatului, pe baza căreia
17
Neagu I., Damaschin M., op.cit., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 163 - 175
18
Lorincz A.L., op.cit., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp.141 - 143
19
Ungureanu M., Griga I., Dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului, în R.D.P., nr. 1/2005, p. 27
20
Udroiu M., op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pp. 83-84
6
să se aprecieze soliditatea probaţiunii în baza căreia procurorul susţine
acuzarea.
Pot exista astfel de situaţii atunci când sunt descoperite obiecte, urme ale
infracţiunii pe inculpat sau pe hainele acestuia, pe baza cărora se poate naşte suspiciunea
rezonabilă că a participat la infracţiunea de care este acuzat sau în cazul în care procurorul
aduce probe din care reiese suspiciunea că inculpatul a fost prezent la locul săvârşirii
infracţiunii în jurul orei comiterii faptei penale şi că prezenţa lui este în legătură cu
participarea sa în activitatea infracţională.
c. Dreptul de a nu contribui la propria incriminare ( privilegiul împotriva
autoincriminării) este garanţia procedurala implicită a dreptului la un process
echitabil, decurând din jurisprudenţa Curţii Europene în interpretarea art. 6 parag. 1
din Convenţia Europeană potrivt căreia, organele judiciare sau orice alte autorităţi
de stat nu pot obliga un inculpat să coopereze prin oferirea de probe care l-ar putea
acuza sau care ar putea constitui baza unei noi învinuirii penale21.
În doctrină22 s-a menţionat că dreptul de a păstra tăcere şi privilegiul împotriva
autoincriminării trebuie să fie privite ca reprezentând două noţiuni care se suprapun doar
parţial: dreptul la tăcere este mai restrîns deoarece se referă doar la comunicarea orală,
dreptul de a nu vorbi, în timp ce dreptul de a nu se autoincrimina este în mod clar mai
cuprinzător, deoarece nu se limitează la exprimarea verbala, aceste drept protejând, de
asemenea, persoanele şi împotriva obligării de a remite documente.
Pe de altă parte, cu privire la alte aspecte, sfera de aplicare a dreptului la tăcere este
mai largă decât dreptul de a nu se autoincrimina, întrucât nu protejează persoanele doar
împotriva obligării de a face declaraţii în detrimentul lor, ci chiar împotriva obligării de a
face orice fel de declaraţii.
Practica a demonstrat că, uneori, chiar întrebări aparent neimportante sau
insignifiante sunt deosebit de riscante pentru un acuzat. Dacă acesta nu este atent, este mai
mare riscul de a face mărturisiri involuntare sau declaraţii contrdictorii. Acestea pot fi
folosite pentru a slăbi poziţia inculpatului şi pot afecta credibilitatea declaraţiilor acestuia
cu privire la aspect esenţiale. Este, de aceea, important ca dreptul la tăcere să fie garantat
în forma sa pură şi absolută, şi nu potrivit unei interpretări rigide a textelor.

21
Udroiu M., op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pp. 280 - 281
22
Micu B., op.cit.., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, pp.55-58

7
Obţinerea declaraţiei inculpatului cu încălcarea privilegiului împotriva
autoincriminării poate atrage sancţiunea nulităţii relative dacă sunt îndeplinite condiţiile
art. 282 Noul Cod de procedură penală, şi pe cale de consecinţă, excluderea probei.
d. Dreptul la apărare concretizat prin posiblitatea de a formula cereri cu privire la
recuzarea organelor de urmărire penală, administrarea unor mijloace de probă,
revocarea ori înlocuirea măsurilor preventive etc.
Curtea a subliniat importanţa urmăririi penale pentru desfăşurarea procesului penal,
în măsura în care mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale vor
determina cadrul în care infracţiunea imputată acuzatului va fi analizată în cursul
procesului.
De asemenea, acuzatul se află deseori într-o poziţie de o vulnerabilitate deosebită
în această etapă a procedurii, aspect amplificat de faptul că legislaţia în materia procedurii
penale devine din ce în ce mai complexă, în special în ceea ce priveşte normele privind
strângerea şi administrarea mijloacelor de probă. În majoritatea cazurilor această
vulnerabilitate deosebită poate fi compensată de o manieră corespunzătoare prin asistenţa
unui avocat de a nu contribui la propria incriminare este respectat23.
e. Dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a
cauzei.
f. Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română.
g. Dreptul de a asista personal sau prin avocet la efectuarea actelor de urmărire
penală.
h. Dreptul de a da declaraţii cu privire la acuzaţia care i se aduce.
i. Dreptul de a formula plângere împotriva actelor de urmărire penală.
j. Dreptul de a consulta dosarul de urmărire penală în condiţiile art. 94 Noul Cod de
procedură penală.
k. Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.
l. Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile premise de lege.
m. Obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere
împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa
preventivă.
23
CEDO, Hotărârea din 23 aprilie 2013, în cauza Suzer c. Turciei, parag. 74; a se vedea Udroiu M., op.cit.,
ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p. 280
8
n. Obligaţia de a comunica, în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice
alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se considera că le-a luat la
cunoştinţă.
o. Obligaţia de a se supune măsurilor dispuse de organele de urmărire penală sau de
judecătorul de drepturi şi libertăţi (de exemplu, măsurile preventive, asigurătorii,
percheziţia corporală, domiciliară etc.)24.
Continuarea procesului penal la cererea inculpatului este un drept al inculpatului cu
privire la care se dispune, după începerea urmăririi penale, renunţarea la urmărirea penală
sau clasarea ca urmare a intervenţiei25: amnistiei antecondamnatorii, prescripţiei
răspunderii penale, retragerii plângerii pealabile26, unei cauze de nepedepsire sau unei
cauze de neimputabilitate27.
În cazurile de mai sus inculpatul poate cere, în termen de 20 zile de la primirea
copiei de pe ordonanţa de renunţare la urmărirea penală sau clasare continuarea urmăririi
penale. De acest drept nu beneficiază făptuitorul cu privire la care s-a dispus clasarea
(atunci când soluţia de clasare s-a dispus ca urmare a faptului că impedimentele enumerate
anterior au fost constatate din chiar cuprinsul actului de sesizare, fără a fi începută
urmărirea penală) şi nici sucesorii inculpatului decedat, persoana vătămată, partea civilă
sau partea responsabilă civilmente.
Dacă acest drept, derivat din dreptul de apărare, a fost exercitat în termenul legal,
organele de urmărire penală au obligaţia de a continua procesul penal. Pe cale de
consecinţă este necesară revocarea ordonanţei de clasare sau renunţare la urmărirea penală

24
Micu B., op.cit.., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, pp.55-58
25
Udroiu M., Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2014, pp. 87 - 89
26
Reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală în materia infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, constând în retragerea
plângerii prealabile legal formulate a persoanei vătămate, în orice fază a procesului penal, înainte ca
hotărârea judecătorească să devină definitivă. În situaţia în care o hotărâre definitivă este desfiinţată ca
urmare a exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii, contestaţiei în anulare, a recursului în casaţie,
precum şi în ipoteza rejudecării procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamante, procesul se
va relua în vederea pronunţării unei hotărârii legale şi temeinice definitive; în aceste împrejurări, la data
rejudecării ca urmare a admiterii căii extraordinare de atac, este posibilă retragerea plângerii prealabile.
27
Imputabilitatea este prevăzută de Noul Cod penal drept ceea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii,
spre deosebire de vechiul Cod unde vinovăţia se regăsea atât ca element constitutiv, cât şi ca trăsătură
esenţială a infracţiunii, în Noul Cod penal vinovăţia ca trăsătură generală a infracţiuni a fost denumită
imputabilitate, fiind astfel distinsă de vinovăţia (element constitutiv al infracţiunii); astfel Noul Cod penal
prevede vinovăţia din perspectiva teoriei normative, ca o imputare făcută unei persoane din partea societăţii
cu privire la încălcarea ordinii juridice prin comiterea unei fapte prevăzute de norma de incriminare.
9
de procurorul de caz şi continuarea urmăririi penale. Această modalitate sui generis de
redeschidere a urmăririi penale nu atrage obligaţia procedurala de a supune ordonanţa de
revocare confirmării judecătorului de cameră preliminară28.
În situaţia în care, după continuarea procesului penal şi administrarea probatoriului,
se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a) – d)
ipoteza I Noul Cod de procedură penală, procurorul dispune clasarea, având în vedere unul
din aceste temeiuri:
- În ipoteza în care procurorul dispune clasarea reţinând existenţa unei cauze de
neimputabilitate, iar după continuarea urmăririi penale se constată existenţa unei
cauze justificative, se va dispune clasarea, având în vedere acest impediment care
este prioritar;
- Dacă procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală, iar după continuarea
urmăririi penale se reţine existenţa unui impediment la punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale dintre cele prevăzute la art. 16 Noul Cod de procedură
penală, se va dispune clasarea.
În cazul în care, după continuarea procesului penal, nu se constată existenţa
vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a) – d) ipoteza I Noul Cod de
procedură penală, procurorul dispune clasarea ca urmare a intervenţiei amnistiei
antecondamnatorii, prescripţiei răspunderii penale, retragerii plângerii prealabile ori a unei
cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate, sau soluţia de renunţare la urmărirea penală.

2.2.Drepturile și obligațiile inculpatului în faza de judecată

Judecata este faza procesului în care instanţa desfăşoară activităţi în vederea


judecării cauzei penale cu care a fost sesizată (de exemplu, efectuează cercetarea
judecătorească, pune în dezbaterea părţilor persoanei vătămate şi a procurorului orice
probleme de fapt şi de drept de care depinde judecarea cauzei etc.).
Obiectul fazei de judecată este aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu
care a fost sesizată instanţa, în vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeince. Potrivit
Noului Cod de procedură penală obiectul judecăţii nu mai poate fi extins, noua codificare
neprevăzând instituţia extinderii acţiunii penale şi nici cea a extinderii procesului penal cu
privire la alte fapte sau alte persoane.

28
Udroiu M., op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pp. 83-84
10
În cursul judecăţii inculpatul are drepturi şi obligaţii procesuale, dintre acestea
enumerăm29:
a. Dreptul de a participa la şedinţa de judecată şi de a fi încunoştinţat despre aceasta
prin citaţie; judecata se poate desfăşura şi in absentia în cazul în care inculpatul
încunoştinţat despre proces nu se prezintă în faţa instanţei.
b. Dreptul de a avea timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări
efective.
c. Dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se
atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă,
iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva
sa.
d. Dreptul de a da declaraţii, de a propune administrarea de probe în condiţiile
prevăzute de lege, respective dreptul de a formula cereri, excepţii sau de a pune
concluzii;
e. Dreptul de a avea un avocat ales, iar, dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de
asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu.
f. Dreptul de a formula orice alte cereri care ţin de rezolvarea laturii penale şi civile a
cauzei.
g. Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege,nu se
exprimă bine ori nu poate comunica în limba română.
h. Dreptul de a participa la audierea părţilor sau a martorilor şi de a pune întrebări.
i. Dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului.
j. Dreptul de a formula căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
k. Dreptul de a fi informat cu privire la dreptuile sale.
l. Dreptul de a apela la un mediator în cazurile premise de lege.
m. Obligaţia de a păstra ordinea şi solemnitate şedinţei de judecată.
n. Obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia
că, în cazul neîndeplinirii acestei îndatoririi, se poate emite mandat de aducere
împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa
preventivă.
o. Obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenţia că în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice
29
Neagu I., Damaschin M., op.cit., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 163 - 175

11
alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la
cunoştinţă30.
p. Obligaţia de a exercita cu bună-credinţă drepturile procesuale conferite de lege.

2.3.Drepturile și obligațiile inculpatului în faza de executare

Punerea în executare a hotărârilor penale definitive este activitatea procesuală,


efectuată din oficiu, prin care sunt executate dispoziţiile hotărârii penale definitive. Nu este
nevoie ca Ministerul Public, în calitate de subiect activ al acţiunii penale, să solicite
instanţei de executare sau judecătorului delegat cu executarea punerea în executare a
hotărârii penale executorii.
Hotărârea penală prin care se dispune achitarea sau încetarea procesului penal, fără
ca inculpatul să fi fost supus unei masuri de siguranţă ori obligat la plata de despăgubiri
sau cheltuieli judiciare nu este susceptibilă de a fi pusă în executare31.
În faza executării inculpatul are urmăroarele drepturi şi obligaţii32:
a. Imediat după arestarea în vederea executării mandatului de executare a unei
pedepse privative de libertate, inculpatul are dreptul de a încunoştinţa personal sau
de a solicita administraţiei locului de detenţie să încunoştinţeze un membru al
familiei sale ori o altă persoană desemnată de acesta despre arestare şi despre locul
unde este deţinut.
b. Dacă persoana condamnată nu este cetăţean roman, acesta are dreptul de a
încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori a oficiului
consular al statului al cărui cetăţean este, sau, după caz, a unei organizaţii
internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de asistenţa autorităţilor
din ţara sa de origine, ori a reprezentanţilor organizaţiei internaţionale competente,
dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de
organizaţii;
c. În cazul în care se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de
executare a pedepsei privative de libertate i se aduce la cunoştinţă obligaţia de a nu
părăsi ţara.
30
Udroiu M., op.cit., ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.84
31
Udroiu M., Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2014, p. 323 - 327
32
Udroiu M., op.cit., Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p. 323 - 327
12
d. Persoana condamnată la pedeapsa amenzii are obligaţia de a achita integral amenda
în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi de a
comunica judecătorului delegate cu executarea dovada plăţii, în termen de 15 zile
de la efectuarea acesteia, prin depunerea recipisei de plată integral, pedeapsa
amenzii fiind astfel executată.
e. Când cel condamnat se află în stare de împosibilitate de a achita amenda în termen
de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, are dreptul de a solicita
judecătorului delegate cu executarea, eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, pe o
perioadă de maxim 2 ani.

Secțiunea a II-a. Audierea inculpatului ca mijloc de proba în procesul


penal

13
Audierea inculpatului reprezintă mijlocul de probă care constă în relatările
inculpatului cu privire la fapta şi la acuzaţia ce i se aduce în legătură cu acesta, administrat
fie pe calea ascultării33, fie prin confruntarea sa cu alte persoane, numai declaraţiile
judicare, nu şi cele extrajudiciare constituie mijloace de probă în procesul penal.

§ 1 Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă

Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau


informaţii care să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei
sau nevinovăţiei făptuitorului etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei
penale sunt furnizate prin intermediul probelor. Având in vedere funcţionalitatea lor în
procesul penal, probele sunt definite ca fiind elemente cu relevanţă informativă asupra
tuturor laturilor cauzei penale34.
Informaţiile pe care le furmizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate
în procesul penal decât prin anumite mijloace prevăzute de legea procesual penală, care
sunt denumite mijloace de probă. Astfel cum se poate observa, proba nu se poate confunda
cu mijlocul de probă, pentru că acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este
administrată în procesul penal35.
Din conţinutul dispoziţiilor procesual penale actuale36 rezultă că mijloacele de
probă sunt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot să servească ca
probă, iar în literatura de specialitate37 sunt definite ca mijloacele legale prin care se
administrează probele sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt.

33
Se remarcă incoerenţa terminologică a Noului Cod de procedură penală rezultată în urma modificărilor
arbitrare operate de către Parlament în sensul că uneori se utilizează noţiunea de ascultare, alteori ceea de
audiere şi în mod excepţional în cadrul aceluiaşi alineat alienat ambii termeni (ca în cazul art. 106 alin. (1)
Noul Cod de procedură penală). Această dovadă de invoerenţă terminologică nu poate produce consecinţe
juridice. Astfel, se apreciază că termenii ascultare şi audiere, au în esenţă, acelaşi conţinut; a se vedea Udroiu
M., Procedură penală. Partea specială, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p. 270
34
Theodoru Gr., Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008,p.168
35
Deseori în vocalubarul juridic curent, noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu – zisă cât
şi mijlocul de probă; sub aspect tehnic procesual, însă aceste două noţiuni, aşa cum se observă, au conţinuturi
şi sensuri diferite; a se vedea Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea generală, ediţia II, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 455
36
A se vedea art. 97 Noul Cod de procedură penală
37
Costin M., Leş I., Minea M., Radu D., Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti, 1983, p. 373; Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura
Paideia, Bucureşti, 1999, p.169
14
Mijloacele de probă admise în legislaţia procesual penală în vigoare din ţara noastră
sunt următoarele:
- Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
- Declararaţiile persoanei vătămate;
- Declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilemente;
- Declaraţiile martorilor;
- Înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese – verbale, fotografii,
mijloace materiale de probă,
- Orice alte mijloace de probă care nu sunt interzise de prevederile legale38.
Funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită
a acestora la aflarea adevărului şi, în final, la soluţionarea cauzelor penale. Astfel
subliniind importanţa modului de administrare a probelor în procesul penal, legiuitorul
dispune, că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi utilizate în procesul penal.
Paleta de garanţii procesuale privind administrarea probelor, instituţiile cu caracter
de constrângere care pot fi aplicate celor care încalcă legea cu ocazia administrării probelor
vădesc importanţa acordată de lege probelor şi mijloacelor de administrare a acestora în
procesul penal.

§ 2 Evoluţia mijloacelor de probă

În istoria procesului penal se pot distinge mai multe sisteme de probaţiune 39, care
corespund unor concepţii diferite despre adevăr şi despre posibilitatea unor concepţii
diferite despre adevăr şi despre posibilitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare. Sistemele de
probaţiune pot fi localizate în anumite epoci sau orânduiri sociale, acestea reflectând
atitudinea claselor sociale dominante faţă de modul de administrare a justiţiei.
În orânduirea sclavagistă întâlnim un sistem de probaţiune empiric, caracterizat
prin posibilitatea de a trage concluzii din orice probă, indiferent dacă aceasta era sau nu cea
mai concludentă în cauză.
În orânduirea feudală, sistemul empiric a fost înlocuit cu cel religios, în care în
vederea aflării adevărului, se recurgea la “serviciile divinităţii”. În acest sistem, datele cu
privire la soluţionarea cauzei erau “transmise” de divinitate prin intermediul duelului

38
A se vedea art. 97 alin. (2) Noul Cod de procedură penală
39
Dongoroz V., Curs de procedură penală, ediţia a II-a, 1942, p. 207
15
judiciar, al ordaliilor şi al jurământului religios etc.40. Statul feudal centralizat a introdus
sistemul probelor formale, în care valoarea probelor era aprioric stabilită. În acest sistem,
probele erau tarifate dinainte, cei care soluţionau cauza având doar sarcina de a respecta
ierarhia probelor, fără vreo posibilitate de evaluare a forţei lor de dovadă41.
Mai târziu, sistemul formal a fost înlocuit cu sistemul sentimental şi sistemul
ştiinţific al probelor. În cadrul sistemului sentimental judecătorii aveau libertatea să
aprecieze probele, aceştia luând în seamă numai pe acelea care le inspirau certitudini
asupra adevărului real.
Fundamentându-şi teoriile privind aflarea adevărului pe concepţii filosofice
agnostice, unii juriştii susţin teza aflării unui adevăr judiciar în procesul penal, ceea ce
coincide cu un anumit grad de probabilitate 42 în cunoaşterea aspectelor cauzei penale, în
acest fel certitudinea judiciară comportând, în mod necesar, un anumit procent de
nesiguranţă.
În sistemul ştiinţific al mijloacelor probatorii se utilizează tehnici noi, socotite
eficiente la aflarea adevărului ca: narcoanaliza, detectorul de minciuni sau poligraful
(foarte utilizat în Statele Unite ale Americii), expertiza AD.N. Unele dintre aceste metode
ştiinţifice sunt socotite metode incorecte de administrarea probelor.
În dreptul nostru a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor. În acest
sistem probelor nu au nici o valoare mai dinainte stabilită.
În procesul desfăşurat potrivit legislaţiei din României, fiecărui mijloc de probă i se
acordă importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care acesta le aduce la aflarea
adevărului în cauza penală.
Actual reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din Codul de
procedură anterior, pe de o parte, prin faptul că legea penală anterioară nu enumera
limitative mijloacele de probă lăsând o poartă deschisă includerii ca mijloace de probă
autonome a unor procedee de probaţiune 43, iar pe de altă parte, prin faptul că nu erau

40
În duelul judiciar, acuzatul şi acuzatorul erau puşi să lupte între ei, în cele din urmă învingătorul având
câştig de cauză în procesul penal deoarece însăşi câştigarea luptei de către acesta era expresia voinţei
divinităţii. Prin intermediul ordaliilor, acuzatul şi acuzatorul erau supuşi unor încercări ca punerea mâinii în
foc, fier înroşit şi în final se acorda dreptate celui care se vindeca mai repede sau care rezista mai multor
încercări; a se vedea Neagu I., op.cit., ediţia II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 437
41
În cadrul acestui sistem, mărturisirea inculpatului prima asupra tuturor probelor, fiind considerată regina
robelor, iar declaraţia unui singur martor nu avea nici o valoare (testis unus testis nullus); a se vedea
Dongoroz V., op.cit., ediţia a II-a, 1942, p. 209
42
Guiu K.M, Asupra probaţiunii penale, în R.D.P, nr. 4/1995, pp. 85 - 92
43
De pildă, erau considerate mijloace de probă constatările făcute la locul faptei
16
incluse în sistemul mijloacelor de probă declaraţiile învinuitului sau inculpatului ori
declaraţiile celorlalte părţi în process.
Actuala reglementare, conţinând o enumerare a mijloacelor de probă, exclude
posibilitatea reţinerii altor mijloace sau procedee de investigaţie ca mijloace de probă
distincte; mijloacele sau procedeele de investigaţie tehnice puteau deveni în anumite
condiţii, mijloace de probă ca înscrisuri sau ca mijloace materiale de probă, iar în prezent
acestea sunt consecrate distinct. Aprecierea mijloacelor tehnice de investigaţie sau a
procedeelor tehnice de investigaţie ca înscrisuri sau ca mijloace materiale de probă se
realize în funcţie de natura înregistrărilor efectuate.
De pildă, banda de magnetofon care conţinea relatările unei persoane a fost
ascultată ca martor, nu constituia un mijloc material de probă, ci o parte integrantă a
procesului - verbal în care erau transcrise relatările înregistrate pe banda de magentofon;
în acest caz, procesul – verbal ca înscris constituia un mijloc de probă44.
În cazul în care banda de magnetofon sau videomagnetofon fixa, prin înregistrare,
urmele sonore ale împuşcăturii, armării şi percuţiei executate cu o armă de foc în procesul
pregătirii ori comiterii unei infracţiunii, putea fi folosită ca mijloc de probă în procesul
penal45. În prezent, fiecare mijloc de probă, în funcţie de specificul său, îşi are procedeele
sale specific de administrare.
Declaraţiile martorilor de exemplu, se pot obţine prin ascultare sau confruntare sau
prin înregistrare cu ajutorul mijloacelor tehnice video şi audio – video.
Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă au ca procedee de administrare
ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri, predarea de obiecte şi înscrisuri, reţinerea şi predare
înscrisurilor şi a corespondenţei, percheziţia domiciliară, corporală, informatică etc.
Pentru analiză, mijloacele de probă se grupează în trei categorii, în funcţie de
procedeele comune de administrare a acestora, şi anume: declaraţiile părţilor şi martorilor,
înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, rapoartele de constatări ale specialiştilor şi
rapoartele de analiză46

44
Theodoru Gr., op.cit., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008,p.110

45
Anghelescu I., Expertiza fonobalistică judiciară, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliţiei,
Serviciul Cultural, presă şi editorial, Bucureşti, 1975, pp. 18-19

46
Theodoru Gr., op.cit., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008,p.111; Neagu I., op.cit., Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010, p. 456

17

S-ar putea să vă placă și