Purtare abuzivă.

Încadrare juridică

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de serviciu  

Indice alfabetic: Drept penal

- purtare abuzivă

C. pen., art. 296

                       Infracţiunea  de  purtare  abuzivă  prevăzută  în  art.  250  alin.  (4)  din  Codul  penal  anterior  -  constând  în  lovirea
persoanei vătămate de către lucrători de poliţie aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin care i-au cauzat leziuni
corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale - are corespondent în art. 296
alin.  (2)  raportat  la  art.  193  alin.  (2)  din  noul  Cod  penal,  întrucât,  potrivit  art.  296  alin.  (2)  din  noul  Cod  penal,
ameninţarea  ori  lovirea  sau  alte  violenţe  săvârşite  faţă  de  o  persoană  de  către  cel  aflat  în  exercitarea  atribuţiilor  de
serviciu constituie infracţiunea de purtare abuzivă, în varianta agravată, iar conform art. 193 alin. (2) din noul Cod penal,
infracţiunea de lovire sau alte violenţe include fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea
unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.  

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 42/A din 5 martie 2014

1. Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, prin sentinţa penală nr. 9 din 28 ianuarie 2013, în baza art. 250 alin.
(1), (4) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpaţii:

- P.O. - subinspector de poliţie la DCCO - Brigada Cluj-Napoca,

- M.D. - agent şef de poliţie Ia DCCO - Brigada Cluj-Napoca, la pedeapsa de câte un an închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de purtare abuzivă (parte vătămată V.A.).

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpaţilor drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit.
b) C. pen. anterior.

În baza art. 81-82 C. pen. anterior, a suspendat condiţionat executarea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, pe durata
termenului de încercare de 3 ani, pentru fiecare.

În  baza  art.  71  alin.  (5)  C.  pen.  anterior,  pe  durata  suspendării  condiţionate  a  executării  pedepselor  închisorii,  a
suspendat şi executarea pedepselor accesorii, pentru ambii inculpaţi.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, a achitat pe inculpatul P.O. de sub
învinuirea  comiterii  infracţiunii  de  purtare  abuzivă  prevăzută  în  art.  250  alin.  (1),  (3)  C.  pen.  anterior  (parte  vătămata
V.V.).

În baza art. 346 C. proc. pen. anterior raportat la art. 14 C. proc. pen. anterior, art. 1357, 1370, 1373 alin. (2) C. civ., art.
313  din  Legea  nr.  95/2006,  a  obligat,  în  solidar,  inculpaţii  P.O.  şi  M.D.  şi,  ambii,  în  solidar  cu  partea  responsabilă
civilmente  Ministerul  Administraţiei  şi  Internelor  -  Inspectoratul  General  al  Poliţiei  Române  să  plătească  despăgubiri
civile, după cum urmează:

-  părţilor  civile:  Spitalul  Municipal  Dej,  suma  de  2.249  lei  plus  dobânda  legală  începând  cu  27  aprilie  2010  până  la
recuperarea  integrală  a  prejudiciului;  Spitalul  Clinic  Judeţean  de  Urgenţă  Cluj,  suma  de  1.131,94  lei  plus  majorări  de
întârziere începând cu 16 aprilie 2010 până la recuperarea integrală a prejudiciului; Serviciul de Ambulantă al Judeţului
Cluj, suma de 871,80 lei plus dobânda legală începând cu 15 aprilie 2010 până la recuperarea integrală a prejudiciului -
sume reprezentând contravaloarea serviciilor de asistenţă medicală acordate părţii civile V.A.;

- părţii civile V.A., suma de 730,15 lei reprezentând daune materiale şi suma de 6.000 euro sau echivalentul în lei la data
plăţii, reprezentând daune morale, la ambele sume adăugându-se dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii

1/8 Detalii jurisprudență

 până la achitarea integrală a debitului; a respins restul pretenţiilor formulate de această parte civilă.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a respins acţiunea civilă formulată de partea vătămată V.V.

2. Împotriva sentinţei penale evocate au declarat în termen legal recursuri procurorul, inculpaţii P.O. şi M.D., dar şi, între
alţii, partea civilă V.A., aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.

În  şedinţa  publică  din  20  februarie  2014,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie,  în  conformitate  cu  dispoziţiile  Legii  nr.
255/2013  pentru  punerea  în  aplicare  a  Legii  nr.  135/2010  privind  Codul  de  procedură  penală  şi  pentru  modificarea  şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penal (publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013),
a procedat la stabilirea cadrului procesual în raport cu calea de atac exercitată de părţi în prezenta cauză.

Astfel,  potrivit  art.  10  alin.  (2)  din  legea  evocată,  recursurile  declarate  în  cauză  în  curs  de  judecată  la  data  intrării  în
vigoare a legii noi (1 februarie 2014), declarate împotriva unei hotărâri pentru care legea veche nu prevedea calea de
atac a apelului, urmează a se soluţiona de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.

Prin  urmare,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  a  recalificat  drept  apeluri  calea  de  atac  exercitată  în  cauză  de  către
procuror, inculpaţi şi partea civilă.

Examinând,  în  afară  de  temeiurile  invocate  şi  cererile  formulate  de  apelanţi,  cauza  sub  toate  aspectele  de  fapt  şi  de
drept în conformitate cu art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu întregul material
probator administrat în cauză, expune următoarele:

Inculpaţii P.O. şi M.D. au fost deferiţi justiţiei pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută şi pedepsită de
art.  250  alin.  (1),  (4)  C.  pen.  anterior  asupra  părţii  vătămate  V.A.,  iar  inculpatul  P.O.  şi  pentru  săvârşirea  infracţiunii
prevăzute în art. 250 alin. (1), (3) C. pen. anterior, privind pe partea vătămată V.V.

Inculpaţii au calitatea de lucrători de poliţie judiciară la DCCO - Brigada Cluj-Napoca, P.O. fiind ofiţer principal II şi având
grad profesional de subinspector de poliţie, iar M.D. - agent principal şi conducător auto, grad profesional de agent şef
de poliţie.

În baza planului de acţiune din 13 aprilie 2010, inculpaţii, în colaborare cu lucrători din cadrul Poliţiei Municipiului Dej, în
noaptea de 13/14 aprilie 2010, au exercitat atribuţii specifice pe raza Municipiului Dej, având drept obiectiv identificarea
şi luarea în evidenţă a persoanelor ce practică prostituţia, precum şi a acelor persoane care se aflau în compania lor şi a
celor care le supraveghează. În împrejurarea în care existau suficiente indicii cu privire la locaţiile în care o asemenea
practică  era  cunoscută,  în  zona  autogării  din  Dej,  cei  doi  inculpaţi  au  descoperit  pe  martora  J.R.  într-un  autoturism  în
timp ce întreţinea relaţii sexuale contra cost cu martorul R.F., ceea ce a determinat conducerea martorei la sediul poliţiei
pentru luarea măsurilor contravenţionale ori penale ce se impuneau.

Cu  ocazia  aceleiaşi  acţiuni  desfăşurate  de  lucrătorii  de  poliţie  au  fost  depistate,  ridicate  şi  conduse  la  poliţie  şi  alte
persoane de sex feminin care racolau clienţi în vederea întreţinerii de relaţii sexuale contra cost, iar la sosirea Ia sediul
poliţiei s-a observat că majoritatea fetelor aduse erau apelate pe telefoanele lor mobile de pe acelaşi număr, ceea ce a
creat poliţiştilor bănuiala că persoana neidentificată ce iniţia apelurile ar fi putut fi proxenetul martorei J.R. şi al celorlalte
femei.

În intenţia de a fi descoperită persoana care supraveghea şi asigura protecţia acelor fete, inculpatul P.O. a luat telefonul
mobil al martorei şi a răspuns Ia un apel, ceea ce a permis constatarea că interlocutorul neidentificat era o persoană de
sex  masculin  căruia  inculpatul  i-a  spus  că  este  un  client  al  prostituatei  respective.  Pentru  a  asigura  o  întâlnire  cu
presupusul proxenet, P.O. a afirmat în discuţia telefonică că prostituata i-ar fi furat nişte bani, cerându-i acelui bărbat să
vină în zona autogării din Dej să-i aducă bani, altfel va anunţa poliţia.

În aceste împrejurări inculpaţii P.O. şi M.D. împreună cu martora J.R. s-au deplasat în zona indicată cu autovehiculul de
serviciu, având drept scop depistarea şi identificarea presupusului proxenet.

Având  în  atenţie  locul  de  întâlnire  ce  fusese  în  prealabil  stabilit  în  cadrul  convorbirii  telefonice,  odată  ajunşi  în  zona
respectivă, cei doi inculpaţi au observat prezenţa unui bărbat (parte vătămată V.A. care locuia în zonă şi care la acea
oră, 22.00, ieşise pe stradă pentru a-şi căuta pisica, potrivit propriilor spuse).

Efectuând propriul demers analitic cu privire la materialul probator administrat în cauză în raport cu împrejurările în care
din acest moment - al întâlnirii celor doi inculpaţi cu partea vătămată V.A. - s-au derulat evenimentele, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie expune:

2/8 Detalii jurisprudență

 Soluţia  dispusă  în  cauză  a  avut  la  bază  administrarea  unui  amplu  material  probatoriu,  în  mod  complet  şi  de  natură  a
asigura  aflarea  adevărului  cu  privire  la  faptele  şi  împrejurările  cauzei  şi  cu  privire  la  activitatea  desfăşurată  de  fiecare
dintre inculpaţi.

Astfel, în incidentul produs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit susţinerilor inculpaţilor, acţiunile lor s-au
înscris în limitele legale, partea vătămată fiind cea care a manifestat o conduită agresivă în dispreţul legii, ceea ce ar fi
determinat imobilizarea acesteia.

Probele  cauzei  -  declaraţii  inculpaţi,  parte  vătămată  V.A.  -  au  relevat  că,  odată  ajunşi  în  locul  unde  urmau  să  se
întâlnească  cu  bărbatul  neidentificat  de  la  telefon,  observând  pe  stradă  pe  partea  vătămată,  inculpatul  P.O.  care
conducea autoturismul a oprit şi s-a dat jos coinculpatul M.D. care a mers la bărbatul respectiv în vederea legitimării.

La acest moment versiunile prezentate de părţile implicate în conflictul produs sunt total diferite, în sensul că inculpaţii
pretind  că  partea  vătămată  V.A.  a  fost  cea  care  s-a  arătat  revoltată  că  i  se  solicită  aşa  ceva,  deşi  inculpatul  M.D.  se
legitimase  conform  procedurii,  împrejurare  în  care  a  înţeles  să  coboare  din  maşină  şi  P.O.,  care  de  asemenea  s-a
prezentat şi a cerut părţii vătămate să se legitimeze.

În acest sens, inculpatul P.O. declara în faţa instanţei fondului la 14 ianuarie 2013: A spus că nu are acte la el, motiv
pentru care l-au chemat să meargă cu ei la poliţie pentru a face identificarea. Din acel moment, bărbatul respectiv, pe
care au aflat ulterior că îl cheamă V.A., a încercat să fugă din locul respectiv, iar inculpatul a încercat să-l împiedice să
plece.

Inculpaţii au mai declarat că, aflaţi în situaţia în care o persoană refuza să se legitimeze şi încerca să fugă, au procedat
la imobilizarea părţii vătămate, prin metodele specifice - procedeu de judo care s-a dovedit ineficient, împrejurare în care
au  recurs  la  un  alt  procedeu  pentru  a-l  dezechilibra  -  secerarea  piciorului,  adică  lovirea  cu  piciorul  în  tibie  pentru
dezechilibrare, apoi răsucirea mâinii stângi la spate.

Invocând statura, constituţia solidă a părţii vătămate, dar şi agresivitatea acesteia, inculpaţii au arătat că au fost nevoiţi
să sune la sediul poliţiei pentru a chema ajutoare.

Din declaraţiile inculpaţilor a mai reieşit că, în timp ce partea vătămată era ţinută în poziţie culcată, imobilizat, a apărut o
femeie care plângea şi striga că este soţia bărbatului, că locuiesc în apropiere, arătând locuinţa, că este însărcinată în
luna VI şi că soţul său este un fost poliţist.

În acele condiţii, potrivit susţinerilor inculpaţilor, aceştia au intenţionat să elibereze partea vătămată şi să-i permită să se
ridice  de  la  sol,  însă,  având  în  vedere  că  V.A.  a  început  să  strige  că  „le  va  arăta  el  lor”,  au  convenit  să  îl  ţină  în
continuare imobilizat.

Oferind o versiune substanţial diferită, partea vătămată a relatat organelor judiciare că inculpaţii, fără a se prezenta în
vreun mod ori a-şi declina identitatea profesională, i-au cerut un act de identitate, moment în care le-a adus la cunoştinţă
că nu are act de identitate asupra sa, dar că locuieşte în imediata apropiere şi poate să-şi strige soţia să-i aducă actul de
identitate dacă este necesar, context în care a indicat imobilul în care locuia şi a afirmat că se numeşte V.A.

Deşi, potrivit susţinerilor părţii vătămate, conduita sa a fost corespunzătoare, fără vreo urmă de agresivitate ori dispreţ la
adresa oamenilor de ordine, inculpatul P.O. l-a apucat de încheietura unei mâini şi i-a cerut să se urce în autovehicul,
trăgându-l de mână. Partea vătămată a declarat că de abia în acel moment a ripostat, împotrivindu-se să fie urcată în
maşină,  împrejurare  în  care  inculpatul  P.O.  l-a  lovit  cu  piciorul,  a  căzut  la  pământ,  apoi  ambii  inculpaţi  i-au  aplicat,
repetat, lovituri cu pumnul şi picioarele.

De altfel, la strigătele părţii vătămate V.A. a sosit în acel loc soţia sa, V.V., care, potrivit propriilor susţineri, l-a găsit pe
soţul său întins pe jos, cu faţa la pământ, în timp ce inculpatul P.O. îl lovea repetat, cu picioarele în zona trunchiului şi a
auzit pe V.A. spunând „mi-am rupt mâna, nu-mi mai simt mâna.”

De observat că înşişi inculpaţii în declaraţiile lor afirmă că, în timp ce imobilizaseră partea vătămată, a sosit acolo soţia
sa plângând şi strigând că este însărcinată, că acel bărbat este soţul său şi că locuiesc în apropiere. A mai relatat V.V.
că le-a cerut inculpaţilor să nu-l mai lovească pe V.A. şi că i-a auzit pe aceştia jignindu-l prin apelativul „gunoi.”

Oprindu-se  la  momentul  consumării  incidentului  dintre  V.A.  şi  cei  doi  inculpaţi,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie,  în
evaluarea materialului probator administrat în cauză, apreciază că se impune constatarea că succesiunea evenimentelor
a fost observată în integralitatea sa şi, în mod direct, prin propriile simţuri şi percepţii, de martora J.R. rămasă în maşina
poliţiei, în imediata apropiere a locului incidentului.

3/8 Detalii jurisprudență

 O altă martoră ce practica de asemenea prostituţia - B.S. - se afla în zonă la momentele respective şi, în reţinerea unei
corecte situaţii de fapt, este relevantă şi mărturia sa, în măsura în care spusele sale au confirmat cele relatate de J.R.,
dar şi de partea vătămată.

În planul probaţiunii semnificativă este prin conţinutul informaţiilor, prin maniera în care au fost percepute împrejurările,
elementele  de  fapt  care  constituie  obiectul  probei  -  declaraţia  martorei  J.R.,  singura  persoană  prezentă  pe  parcursul
desfăşurării  întregului  conflict,  fără  vreo  legătură  de  ordin  subiectiv  cu  părţile  implicate  în  incident  şi  care,  dincolo  de
anumite inadvertenţe, nerelevante de altfel, a relatat împrejurări referitoare la aspecte esenţiale, confirmând, dincolo de
orice  dubiu,  susţinerile  părţii  vătămate  şi  lipsind  de  conţinut  apărările  inculpaţilor  construite  în  sensul  înlăturării  din
economia probatoriului cauzei a depoziţiei acestei martore.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că martora a afirmat cu consecvenţă că cei doi inculpaţi, odată ajunşi la
locul  aşteptatei  întâlniri  şi  observând  prezenţa  acelui  bărbat  (partea  vătămată  V.A.),  nu  au  chestionat-o  în  legătură  cu
posibilitatea  ca  el  să  fie  proxenetul  ei,  ci  fără  a  se  legitima  ori  declina  calitatea,  deplasându-se  cu  o  maşină
neinscripţionată,  au  exercitat  agresiuni  asupra  părţii  vătămate,  au  lovit-o  de  mai  multe  ori  cu  pumnii  în  zona  cefei,  cu
picioarele peste corp.

Aspectele  învederate  de  J.R.  au  fost  confirmate  de  martora  B.S.,  cea  care  în  fapt  a  sunat  la  numărul  de  urgenţă  112
pentru a anunţa că în zona în care se afla „în apropiere de autogară, doi bărbaţi îl bat pe un al treilea.” În adevăr, la locul
incidentului, urmare a apelului martorei, dar şi a telefonului dat de inculpatul M.D. după ajutor, au sosit două echipaje de
la Poliţia Dej.

În  referire  la  solicitarea  apărării  de  a  exclude  din  peisajul  probator  al  cauzei  declaraţiile  celor  două  martore  -  de  altfel
singurele persoane aflate în apropierea părţilor aflate în conflict - invocându-se probe pro causa, vădit nesincere, vădit
influenţate  de  partea  civilă  cu  unicul  scop  de  a  susţine  acuzaţia  formulată  împotriva  inculpaţilor,  din  dorinţa  de
răzbunare, dar şi contradicţiile  vădite dintre declaraţiile martorilor - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face următoarele
precizări:

O regulă generală în materie de probaţiune cere ca proba să fie efectuată de cel care afirma existenţa unei fapte sau
împrejurări de fapt, iar dacă împrejurarea de fapt a fost dovedită, persoana care invocă la rândul său o altă împrejurare
de fapt - de negaţie - este obligată să o dovedească.

Martorele J.R. şi B.S. au fundamentat prin împrejurări de fapt relatate acuzaţiile formulate împotriva celor doi inculpaţi,
confirmând  versiunea  expusă  de  partea  vătămată  V.A.  şi  soţia  sa  cu  privire  la  agresarea  acestuia,  context  în  care
cererea  apărării  de  înlăturare  a  acestor  declaraţii  în  condiţiile  în  care  ele  se  înscriu  coroborat  în  probaţiune  este
nefondată.

Simplele  susţineri  că  mărturiile  sunt  probe  pro causa,  vădit  nesincere  ori  că,  în  relatările  lor,  martorele  ar  fi  fost
influenţate de părţile civile şi animate de o dorinţă de răzbunare, nu pot fi primite atâta timp cât Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie nu identifică vreo raţiune pentru care asemenea probe directe - relatările martorilor care au văzut şi auzit - probe
care se referă la faptul principal - să fie excluse de la evaluare, interpretare.

Este ştiut că pentru dovedirea incriminării şi apărării se pot folosi atât probele directe cât şi cele indirecte, însă folosirea
probelor directe, atunci când ele există, este mai simplă, întrucât dacă sursa din care provine o probă directă - martori
oculari, precum în speţa de faţă - este de încredere, faptul la care se referă se consideră dovedit.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că apărarea inculpaţilor a învederat, în justificarea limitelor legii în care s-ar fi
înscris  conduita  lor,  prevederile  art.  56  din  Statutul  poliţistului  (Legea  nr.  360/2002),  invocând  absolvirea  de  orice
răspundere a acestora.

S-a arătat în acest sens că inculpaţii şi-au exercitat atribuţiile de serviciu în limitele legale, iar instanţa fondului în mod
incorect ar fi constatat ca fiind încălcate obligaţiile impuse de art. 40 din Legea nr. 218/2002, potrivit cu care „înainte de
intrarea în acţiune sau efectuarea intervenţiei ce nu suferă amânare poliţistul este obligat să se prezinte verbal, iar după
încheierea  oricărei  acţiuni  sau  intervenţii,  să  se  legitimeze  şi  să-şi  declare  funcţia  şi  unitatea  de  poliţie  din  care  face
parte.”

În  mod  corespunzător,  în  analiza  efectuată,  instanţa  fondului  a  concluzionat  cu  privire  la  încălcarea  de  către  cei  doi
inculpaţi a legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, împrejurare în care ei nu pot beneficia şi nici nu se pot prevala de
dispoziţiile legii care dispun absolvirea de orice răspundere a poliţistului pentru faptele comise în exercitarea atribuţiilor
de serviciu.

4/8 Detalii jurisprudență

 În sensul celor stabilite, câteva elemente sunt semnificative: autoturismul cu care se deplasau la data evenimentelor cei
doi inculpaţi nu purtau însemnele poliţiei; la momentul abordării părţii vătămate a rezultat că inculpaţii nu s-au legitimat,
nu  au  făcut  cunoscută  calitatea  profesională,  iar  pe  de  altă  parte,  obiectivul  acţiunii  întreprinse  de  aceştia  nu  justifica
acea situaţie specifică de a lucra sub acoperire, situaţie în care în adevăr nu ar fi existat obligaţia inculpaţilor de a se
legitima.

În raport cu poziţia părţii vătămate în relaţia cu cei doi inculpaţi, cu maniera în care aceasta s-a manifestat, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie nu identifică niciun indiciu, element care să contureze imaginea unei persoane care s-ar fi pregătit
să comită o infracţiune ori ar fi comis deja un act ilicit, ci, dimpotrivă, aceasta se deplasa pe stradă, la o oră nu târzie, să-
şi caute pisica.

Martorele  audiate,  dar  şi  soţia  părţii  vătămate  au  arătat  că  V.A.  şi-a  manifestat  disponibilitatea  de  a  aduce  actul  de
identitate,  precizând  că  locuieşte  foarte  aproape,  că  o  poate  chema  pe  soţia  sa,  însă,  cu  toate  acestea,  inculpaţii  au
considerat  necesar  a  o  determina  cu  forţa  să  meargă  la  sediul  poliţiei,  deşi  presupunerea  că  partea  vătămată  ar  fi
proxenetul martorei J.R. nu se fundamenta pe vreun indiciu, atâta vreme cât martora nu oferise vreo descriere, negând
în  concret  că  ar  avea  asigurată  protecţia  în  activitatea  pe  care  o  practica.  Mai  mult  decât  atât,  martora  a  precizat  în
declaraţiile date organelor judiciare că le-a afirmat expres inculpaţilor că acel bărbat „nu este peştele său.”

Într-un asemenea context, chiar admiţând că identitatea părţii vătămate nu a putut fi stabilită prin prezentarea unui act
de identitate, procedura uzitată de cei doi inculpaţi de a recurge la forţă pentru a o conduce la poliţie pe partea vătămată
nu se justifica  sub nicio  formă, deoarece  legea impune o asemenea practică  numai în situaţia  în care în discuţie  sunt
persoane ce prin acţiunile lor periclitează viaţa cetăţenilor, ordinea publică sau alte valori sociale ori persoane suspecte
de săvârşirea unor fapte. Or, în cauză, nicio împrejurare nu era de natură şi în măsură să creeze o bănuială rezonabilă
potrivit căreia partea vătămată V.A. ar fi putut reprezenta un anumit pericol, prin conduita, maniera sa de manifestare,
pentru vreo valoare socială.

Probele  cauzei  au  mai  demonstrat  că  partea  vătămată  a  devenit  recalcitrantă  doar  în  momentul  în  care  inculpaţii  au
devenit agresivi fizic, verbal, iar faptul că situaţia a scăpat de sub control este dovedit de o serie de elemente, precum
declaraţia martorei B.S., aflată pe o parte a străzii şi care, observând incidentul, a sunat de îndată la numărul de urgenţă
112, căci un bărbat era bătut de alţi doi; soţia părţii vătămate a sosit la locul altercaţiei auzind strigătele de ajutor ale lui
V.A.

În fine, în analiza acuzaţiilor aduse celor doi inculpaţi cu privire la actele de agresiune exercitate asupra numitului V.A.
nu  poate  fi  omisă  evaluarea  probelor  cu  caracter  ştiinţific  -  expertize  medico-legale,  acte  medicale  care  atestă  starea
părţii vătămate ulterior agresiunii.

Instanţa  fondului  a  procedat  la  o  examinare  judicioasă  a  probelor  cu  caracter  ştiinţific,  înlăturând  în  mod  pe  deplin
justificat apărările formulate conform cărora nu s-ar fi stabilit cu certitudine dacă acea fractură claviculară dreaptă a părţii
vătămate s-a produs la data incidentului ori era preexistentă.

Se impune precizarea, în completarea stării de fapt, corect reţinută de actul de inculpare şi de instanţa fondului, că după
ce la faţa locului au sosit cele două echipaje de la Poliţia Dej, în condiţiile în care ajutor solicitase atât inculpatul M.D.,
cât şi martora B.S., partea vătămată s-a opus încătuşării, aşa încât a fost nevoie ca mai multe persoane din cele sosite
(echipaje  poliţie),  inclusiv  inculpaţii  să  imobilizeze  partea  vătămată  şi  să  urce  pe  aceasta  în  maşina  poliţiei.  S-a  mai
reţinut  că  în  aceeaşi  maşină  s-a  permis  accesul  părţii  vătămate  V.V.,  ambii  soţi  fiind  duşi  la  sediul  poliţiei,  iar  la  puţin
timp de la sosire, întrucât V.A. s-a simţit rău, urmare a rănilor suferite, a fost sesizat Serviciul de Ambulanţă al Judeţului
Cluj.

Toate aceste aspecte au fost confirmate de martorii D.F., U.C., C.S., S.A., R.C., C.A. - toţi lucrători ai poliţiei.

În atare împrejurări, partea vătămată a fost preluată cu o targa de echipajul ambulanţei, iar actele medicale produse la
dosarul  cauzei  au  atestat,  printre  altele,  că  la  o  primă  examinare  sumară  V.A.  suferise  contuzii,  traumatism  cranio-
cerebral şi traumatism al coloanei vertebrale.

Certificatul medico-legal emis de Institutul de Medicină Legală Cluj la 16 aprilie 2010 evidenţiază că la acea dată partea
vătămată  prezenta  leziuni  corporale  -  traumatism  vertebral  cervical,  cranio-facial  minor,  excoriaţii  frontale,  contuzie
toracică cu fractură claviculară dreaptă - imobilizat în bandaj, alte contuzii - datând din 13 aprilie 2010, care s-ar fi putut
produce prin lovire cu corp dur şi care au necesitat 35-40 zile de îngrijiri medicale.

În  acelaşi  sens  au  fost  şi  concluziile  raportului  de  nouă  expertiză  medico-legală  al  Institutului  Naţional  de  Medicină

5/8 Detalii jurisprudență

 Legală Mina Minovici Bucureşti din 25 decembrie 2012, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală, care a specificat
că fractura de claviculă s-a produs în 13 aprilie 2010, în considerarea faptului că nu există date medicale care să ateste
o fractură de claviculă anterior acestei zile, precum şi diagnosticele consemnate în actele medicale puse la dispoziţie şi
buletinele radiologice întocmite ulterior zilei de 13 aprilie 2010.

În virtutea considerentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a reţine în sarcina inculpaţilor P.O. şi M.D.
săvârşirea  infracţiunii  de  purtare  abuzivă  -  art.  250  alin.  (1),  (4)  C.  pen.  anterior,  constând  în  aceea  că  la  data  de  13
aprilie  2010,  în  timp  ce  se  aflau  în  exercitarea  atribuţiilor  de  serviciu,  ca  lucrători  de  poliţie,  au  întrebuinţat  expresii
jignitoare la adresa persoanei vătămate V.A. şi i-au aplicat acesteia multiple lovituri, cauzându-i leziuni corporale ce au
necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale.

Astfel cum instanţa fondului a apreciat, în cauză sunt întrunite exigenţele tragerii la răspundere penală a inculpaţilor.

Se impune observaţia că de la data săvârşirii infracţiunii de către inculpaţii P.O. şi M.D. şi până Ia judecarea definitivă a
cauzei a intervenit o nouă lege penală, la 1 februarie 2014 intrând în vigoare noul Cod penal (Legea nr. 286/2009 privind
Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările aduse ulterior).

În aplicarea art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit
una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Vechea reglementare - art. 250 alin. (1)-(4) C. pen. anterior prevedea pentru infracţiunea de purtare abuzivă o pedeapsă
cuprinsă între o lună şi un an alternativ cu amenda penală pentru modalitatea normativă a alin. (1) - întrebuinţarea de
expresii  jignitoare  faţă  de  o  persoană,  de  către  un  funcţionar  public  în  exerciţiul  atribuţiilor  de  serviciu;  în  alin.  (4)  al
aceluiaşi articol pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public în
condiţiile alin. (1) este închisoarea de la 6 luni la 6 ani.

Incriminarea se regăseşte în noul Cod penal, în art. 296, în două variante normative. Astfel, alin. (1) al articolului evocat
sancţionează cu o pedeapsă cu închisoare între o lună şi 6 luni sau cu amendă fapta de a întrebuinţa expresii jignitoare
faţă  de  o  persoană  de  către  cel  aflat  în  exercitarea  atribuţiilor  de  serviciu.  Alin.  (2)  al  aceluiaşi  articol  pedepseşte
ameninţarea  ori  lovirea  sau  alte  violenţe  săvârşite  în  condiţiile  alin.  (1),  statuând  că  pedeapsa  este  cea  prevăzută  de
legea pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu 1/3.

Prin urmare, acest din urmă alineat (art. 296 alin. 2) face trimitere la infracţiunea de ameninţare (art. 206 C. pen.) şi la
infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.).

Se poate constata că fapta de ameninţare, potrivit noului Cod penal, este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an
sau cu amendă, iar pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, legiuitorul a prevăzut o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani
sau amenda, în varianta normativă din art. 193 alin. (2) - fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată
sănătatea  unei  persoane,  a  cărei  gravitate  este  evaluată  prin  zile  de  îngrijiri  medicale  de  cel  mult  90  de  zile  (aceasta
fiind varianta normativă în al cărei tipar se înscrie activitatea infracţională a inculpatului).

În considerarea celor expuse se poate constata că purtarea abuzivă incriminată în art. 296 C. pen. are corespondent în
art. 250 C. pen. anterior, o examinare comparativă a celor două texte punând în evidenţă asemănări, dar şi deosebiri.

Astfel, ambele texte incriminează purtarea abuzivă într-o variantă tip şi mai multe variante agravate.

În  art.  250  C.  pen.  anterior,  purtarea  abuzivă  era  incriminată  în  4  variante  agravate,  în  funcţie  de  natura  şi  gravitatea
infracţiunii absorbite în conţinutul acesteia. În noul Cod penal varianta agravată a infracţiunii constă în ameninţarea ori
lovirea  sau  alte  violenţe,  săvârşite  faţă  de  o  persoană,  de  către  cel  aflat  în  exercitarea  atribuţiilor  de  serviciu,  iar
pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru infracţiunile absorbite în conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă ale cărei
limite  speciale  se  majorează  cu  1/3.  În  concepţia  noului  Cod  penal,  legiuitorul  nu a  mai  reţinut  ca variantă  agravată  a
infracţiunii ipoteza în care prin lovirea sau orice alte acte de violenţă săvârşite în condiţiile art. 296 C. pen. s-au produs
consecinţele  specifice  infracţiunii  de  vătămare  corporală,  în  acest  caz  devenind  aplicabile  regulile  concursului  de
infracţiuni.

Observând  limitele  de  pedeapsă,  Codul  penal  anterior  sancţiona  varianta  tip  cu  o  pedeapsă  cuprinsă  între  o  lună
închisoare - un an închisoare alternativ cu amenda, iar varianta agravată care interesează în prezenta cauză, respectiv
art. 250 alin. (4) prevedea o pedeapsă între 6 luni şi 6 ani închisoare.

În noul Cod penal, purtarea abuzivă - varianta tip - se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau amendă.

6/8 Detalii jurisprudență

 Purtarea abuzivă descrisă în art. 296 alin. (2) C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 206 (ameninţare)
ori în art. 193 (lovirea sau alte violenţe) ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

Rezultă  astfel  că  atunci  când  purtarea  abuzivă  va  consta  în  ameninţare  -  pedeapsa  în  această  modalitate  va  fi
închisoarea de la 4 luni la 1 an şi 4 luni; când purtarea abuzivă va consta în loviri sau alte violenţe, pentru infracţiunea
de  purtare  abuzivă  în  această  modalitate  pedeapsa  va  fi  închisoare  de  la  4  luni  la  2  ani  şi  8  luni,  iar  când  purtarea
abuzivă constă în producerea de leziuni traumatice, afectarea sănătăţii unei persoane evaluată prin cel mult 90 zile de
îngrijiri medicale, pedeapsa pentru purtare abuzivă săvârşită în această modalitate va fi închisoarea de la 8 luni la 6 ani
şi 8 luni sau amendă.

Examenul comparativ al celor două incriminări permite următoarele observaţii:

Alegerea legii mai blânde urmează a se realiza în contextul în care ambele legi penale incriminează acelaşi fapt, însă
cele două legi diferă în plan sancţionator.

Astfel, dacă sub aspectul condiţiilor de aplicare a represiunii penale nu se distinge diferenţa între cele două legi, regimul
sancţionator prevăzut este distinct.

Pentru a stabili care pedeapsă este mai uşoară, urmează a ne călăuzi, nu după criterii abstracte, ci după rezultatele la
care se ajunge aplicând fiecărei pedepse prevăzute de cele două legi criterii de evaluare în raport cu cazul concret.

În speţa de faţă, analiza comparativă a regimului sancţionator aplicat în cazul incriminării ce se regăseşte în noul Cod
penal permite observaţia că noua reglementare prevede alternativ cu pedeapsa închisorii pedeapsa amenzii (în varianta
agravată),  în  timp  ce  legiuitorul  în  Codul  penal  anterior  a  prevăzut  în  ipoteza  modalităţii  agravate  numai  pedeapsa
închisorii.

În consecinţă, rezultatul care va conduce la o pedeapsă de o clasă inferioară (de exemplu, pedeapsa amenzii faţă de
pedeapsa închisorii) va fi mai favorabil, în cauză pedepsele prevăzute în două legi penale nefiind de acelaşi grad.

În  speţă,  legea  mai  favorabilă  este  noul  Cod  penal,  în  împrejurarea  în  care  prezintă  la  pedeapsa  închisorii  alternativ
pedeapsa amenzii penale, context în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a face aplicarea art. 5 C. pen., dar
şi a art. 12 din Legea nr. 187/2012, în referire la aplicarea pedepsei accesorii conform art. 65 C. pen., art. 66 alin. (1) lit.
a) şi b) C. pen.

În  referire  la  operaţiunea  de  individualizare  judiciară  a  pedepsei  aplicate  celor  doi  inculpaţi,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi
Justiţie apreciază că prin cuantum, natura, modalitatea de executare, pedeapsa stabilită de instanţa fondului asigură atât
restabilirea ordinii de drept, cât şi o reală reinserţie socială a inculpaţilor, reflectând gradul de pericol social al faptelor
săvârşite, dar şi circumstanţele de ordin personal şi respectând principiul aplicării legii penale mai favorabile.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a acţiunii civile exercitate de partea civilă V.A., cererea de daune materiale şi
morale,  solicitarea  acestuia  în  apel  de  majorare  a  cuantumului  acordat  de  prima  instanţă,  se  impun  următoarele
precizări:

În urma unei analize judicioase a materialului probator produs de partea vătămată în dovedirea pretenţiilor avansate cu
privire la despăgubirile materiale solicitate (cheltuieli cu medicamente, investigaţii medicale, supraalimentaţie - înscrisuri,
declaraţii  martori)  instanţa  fondului  a  stabilit  în  mod  corect  cuantumul  daunelor  materiale  pe  care  este  îndreptăţit  a  le
primi V.A.

De  asemenea,  raportat  la  suferinţele  fizice  suportate  de  partea  civilă,  atât  la  momentul  agresiunii,  cât  şi  ulterior
(spitalizare, convalescenţă), dar şi la traumele de ordin psihic îndurate de V.A. (confuzie cu un proxenet, umilinţa la care
a fost supus), instanţa fondului a procedat la o justă compensaţie bănească.

Aşadar, criticile formulate de partea civilă V.A. în planul laturii civile a cauzei nu vor fi primite de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.

În  virtutea  considerentelor  înfăţişate,  în  conformitate  cu  art.  421  pct.  2  lit.  a)  C.  proc.  pen.,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi
Justiţie a admis apelurile declarate de procuror şi apelanţii inculpaţi M.D. şi P.O. împotriva sentinţei nr. 9 din 28 ianuarie
2013 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:

A menţinut pedeapsa de câte un an închisoare aplicată inculpaţilor M.D. şi P.O. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute
în art. 296 alin. (1) şi (2) C. pen. cu trimitere la art. 193 C. pen. şi cu referire la art. 5 C. pen., precum şi modalitatea de
executare stabilită prin sentinţa apelată.

7/8 Detalii jurisprudență

 În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 5 C. pen., a aplicat inculpaţilor M.D. şi P.O. pedeapsa accesorie
prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., conform art. 65 C. pen.

A  menţinut  celelalte  dispoziţiile  ale  sentinţei  apelate  şi  a  respins,  ca  nefondat,  apelul  declarat  de  partea  civilă  V.A.
împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

8/8 Detalii jurisprudență