The pillowman

De Martin McDonagh

Personaje: Tupolski

Kathurian

Ariel

Michal

Mama

Tatăl

Actul întâi

Scena unu

Cameră de interogatoriu a poliției. Katurian stând la masă, în centru, legat la

ochi. Tupolski și Ariel intră și se așează în fața lui.Tupolski are o cutie de dosare
ce conține un vraf mare de hârtii.

Tupolski: Domnule Katurian, dumnealui este detectivul Ariel, eu sunt detectivul

Tupolski… Cine v-a lăsat aia la ochi?

Katurian: Hah?

Tupolski: Cine v-a lăsat asta la ochi?

Katurian: Ăă, omul de mai-nainte.

Tupolski: De ce n-ați dat-o jos? Arată de-a dreptul stupid.

Katurian: Nu credeam că am voie.

Tupolski: Arată de-a dreptul stupid.

Katurian: (pauză) Da.

Tupolski: După cum spuneam, dumnealui este detectivul Ariel iar eu sunt
detectivul Tupolski.

Katurian: Păi, ceea ce vreau eu să spun în principal este că vă respect în totalitate,

atât pe dumneavoastră cât și ceea ce faceți și că sunt bucuros să vă ajut oricum aș
putea. Vă respect în totalitate.

Tupolski: Păi, asta e bine de știut.

Katurian: Eu nu sunt genul ăla … știți?

Tupolski: Genul ăla de… ce? Nu știu?

Katurian: Genul ăla de om care nu respectă poliția. Eu n-am avut probleme cu

poliția în viața mea. În viața mea. Și…

Ariel: Vrei să spui „n-ai avut probleme până acum”.

Katurian: Hah?

Ariel: Repet… „n-ai avut probleme până acum”. Vrei să spui.

Katurian: Acum am probleme cu poliția?

Ariel: Dacă nu ai, ce să cauți aici?

Katurian: Credeam că vă ajut cu ancheta.

Ariel: Deci suntem prietenii tăi, ca și cum te-am adus aici ca și cum asta ar fi o
vizită socială ca și cum am fi prieteni de-ai tăi?

Katurian: Nu îmi sunteți prieteni, nu…

Ariel: Ți-au fost citite drepturile. Ai fost scos din acasă. Ai fost legat la ochi, în
pula mea. Ce pizda mă-sii, crezi că le facem asta prietenilor noștri buni?

Katurian: Nu suntem prieteni, nu, pe de altă parte sper că nu suntem nici dușmani.

Ariel: (pauză) O să-ți fut una în cap așa de tare…

Katurian: Huh?
Ariel: Mă bâlbâi cumva? Tupolski, mă bâlbâi eu cumva?

Tupolski: Nu, nu te bâlbâi. Vorbești cât se poate de clar.

Ariel: Așa credeam și eu.

Katurian: Nu vă bâlbâiți… O să vă răspund la orice întrebare vreți. Nu trebuie

să…

Ariel: „O să ne răspunzi la orice întrebare vrem.” Nu a existat niciodată întrebarea

„O să ne răspunzi la orice vrem”. A existat totuși o întrebare „Cât e tare o să ne
faci să te pizdim în timp ce răspunzi” asta era întrebarea.

Katurian: O să încerc să nu vă fac deloc să mă pizdiți pentru că motivul e că o să

răspund la orice.

Tupolski: Ei bine, ăsta e un început, nu?

Uitându-se la Tupolski, Ariel se retrage către un perete lateral și fumează o

țigară.
Tupolski: De ce crezi că te-am adus aici? Trebuie să te fi gândit la un motiv.

Ariel: Auzi, de ce nu terminăm cu tot căcatul ăsta și nu începem pur și simplu să îl

torturăm?

Katurian: Ce?

Tupolski: Cine e agentul Numărul Unu pe cazul ăsta, Ariel, eu sau tu? (pauză)
Mulțumesc. Nu-l asculta. Așa, deci de ce crezi că te-am adus aici?

Katurian: Mi-am tot stors creierii, dar nu pot să gândesc.

Tupolski: Ți-ai tot stors creierii dar nu poți să gândești?

Katurian: Nu.

Tupolski: Păi, da sau nu?

Katurian: Da.

Tupolski: Huh?
Katurian: Pentru că niciodată n-am făcut nimic. Niciodată n-am făcut nimic anti-
polițienesc, nimic anti-statal…

Tupolski: Ți-ai tot stors creierii dar nu te-ai putut gândi la un singur motiv pentru
care te-am fi putut aduce aici?

Katurian: Mă pot gândi la un motiv sau, nu un motiv ci o chestie care presupun că

trebuie să fie o legătură, deși nu văd cum ar putea fi o legătură.

Tupolski: Legătura cu ce? Sau, legătura dintre ce și ce? Sau, dintre ce și ce?

Katurian: Ce? Doar, numai faptul că mi-ați luat și poveștile când m-ați luat pe
mine și că le aveți aici, ăsta e singurul lucru.

Tupolski: Și că le avem aici? Ai citit hârtiile din fața mea?

Katurian: Nu le-am citit…

Tupolski: Hârtii care, din câte știi tu, ar putea fi vreo chestie incredibil de
importntă și foarte, foarte secretă.

Katurian: Am văzut pur și simplu titlurile cu coada ochiului.

Tupolski: Aha, cu vederea periferică adică?

Katurian: Da.

Tupolski: Dar, stai puțin, ca să fie vorba de vederea ta periferică ar fi trebuit să fii
întors în direcția asta. (Tupolski se întoarce în lateral, uitându-se în jos la hârtii)

Katurian: Voiam să spun …

Tupolski: Vezi? Așa. Pe laterală.

Katurian: Voiam să spun vederea mea periferică din josul ochilor.

Tupolski: Ooh, vederea periferică din josul ochilor.

Katurian: Nu știu dacă există un termen pentru ea.

Tupolski: Nu există. (pauză) De ce ar exista o legătură, poveștile tale, faptul că ai

fost adus aici? Nu e o crimă, scrii o poveste.
Katurian: Așa credeam și eu.

Tupolski: Cu anumite restricții...

Katurian: Desigur.

Tupolski: Securitatea statului, securitatea oricum-îi-spui-ului general. Nici măcar

nu le-aș numi restricții.

Katurian: Nu le-aș numi restricții.

Tupolski: Le-aș spune reguli de ghidare.

Katurian: Reguli de ghidare, da.

Tupolski: Dacă există anumite reguli după care ne ghidăm, securitatea orice-ului,
nu e o crimă, scrii o poveste.

Katurian: Asta credeam și eu. Asta-i toată chestia.

Tupolski: Care-i toată chestia?

Katurian: Adică, sunt de acord. Citești chestiile astea, „poveștile” astea, să

presupunem, „Poliția e așa și pe dincolo”, „Guvernul e așa și pe dincolo”. Toate
chestiile astea politice… cum le-ai spune? „Guvernul ar trebui să facă asta”. Te
rog. Dă-o-n pizda mă-sii. Știi ce zic eu? Zic că dacă ai ceva conturi politice de
reglat, dacă ai un oricum-îi-spune politic, scrie un futut de eseu. Și eu o să știu cum
mă raportez la chestia asta. Lasă nu-știu-ce-ul ăsta de dreapta și nu-știu-ce-ul ăla
de stânga și spune-mi o futută de poveste. Știi ce zic? Un mare om a zis odată
„Prima datorie a unui povestitor e să spună o poveste.” Și eu cred asta cu toată
inima, „Prima datorie a unui povestitor e să spună o poveste.” Sau era „Singura
datorie a unui povestitor e să spună o poveste.”? Mda, s-ar putea să fi fost „Singura
datorie a unui povestitor e să spună o poveste.”. Nu-mi amintesc, dar oricum, asta
fac eu, spun povești. Nici un cont de reglat, nimic de reglat. Nici un fel de nimic
social. Și de asta nu pot să-mi dau seama dacă din cauza asta m-ați adus aici, nu
văd care ar putea fi motivul, doar dacă nu s-a inserat accidental ceva politic, sau
ceva care a părut politic, caz în care vă rog să-mi arătați unde este. Arătați-mi unde
e nenorocitul și îl scot imediat din text. Îi dau foc, în mă-sa. Înțelegeți?
(Pauză. Tupolski se uită direct la el.)

Înțelegeți ce vreau să spun?

Tupolski: Trebuie să completez formularul ăsta. E un formular, în caz că ți se

întâmplă ceva rău cât timp te afli în custodia noastră. Și cred că s-a strecurat o
greșeală aici, în legătură cu numele tău. Prenumele tău e Katurian, nu?

Katurian: Da.

Tupolski: Vezi, noi am trecut Katurian la numele de familie.

Katurian: Katurian e numele meu de familie.

Tupolski: (pauză)Katurian e numele tău de familie?

Katurian: Da.

Tupolski: Și prenumele tău e Katurian?

Katurian: Da.

Tupolski: Te cheamă KaturianKaturian?

Katurian: Părinții mei erau oameni amuzanți.

Tupolski: Hm. Și inițiala celui de-al doilea prenume e?

Katurian: K.

Tupolski se uită la el. Katurian dă din cap și ridică din umeri.

Tupolski: Numele tău e KaturianKaturianKaturian?

Katurian: După cum spuneam, părinții mei erau oameni amuzanți.

Tupolski: Mm. Dacă în loc de amuzanți citești complet cretini, presupun că da.

Katurian: Nu vă contrazic.

Tupolski: Adresa ta e Kamenice 4443?

Katurian: Da.
Tupolski: Unde locuiești cu…?

Katurian: Fratele meu. Michal.

Tupolski: Ah, Michal. Măcar nu-l cheamă Katurian, în pula mea.

Ariel: Frate-tău e înapoiat, nu?

Katurian: Nu, nu e înapoiat, se prinde mai greu uneori.

Ariel: Se prinde mai greu. Ok.

Tupolski: Familie?

Katurian: Michal. Familia mea?

Tupolski: Sunt doar formalități, Katurian. Înțelegi? (pauză) Loc de muncă?

Katurian: La abatorul Karmenice.

Ariel: Scriitor fiind?

Katurian: Nu-i așa de rău.

Tupolski: Îți place să lucrezi acolo?

Katurian: Nu, dar nu-i așa de rău.

Ariel: Să tranșezi animale.

Katurian: Nu tranșez nimic. Doar curăț chestii.

Ariel: Oh, nu tranșezi nimic, doar cureți chestii.

Katurian: Da.

Ariel. Înțeleg.

Katurian: Eu doar curăț.

Ariel: Tu doar cureți. Tu nu tranșezi.

Katurian: Da.
Ariel: Înțeleg.

Tupolski lasă stiloul jos, apoi rupe foaia de hârtie pe care o tocmai completa în
două.

Tupolski: Nu era un formular pentru cazul în care ți s-ar fi întâmplat ceva în

custodie. Făceam mișto.

Katurian: Ce era?

Tupolski: O bucată de hârtie pe care eram pe cale să o rup în două.

Tupolski caută prin vraful de hârtii până ce o găsește pe cea pe care o căuta.

Poftim, „Omuleții de măr”. Paula, ifyou do notmodifythistitlelateryou are a

disgracetoyourprofession.

Katurian: Ce-i cu ea?

Ariel se întoarce la masă, se așează și își stinge țigara în timp ce Tupolski se

familiarizează cu povestea.

Nu e printre cele mai bune. (pauză) Dar e destul de bună.

Tupolski: Asta e o poveste, începe, e cu fetiță, iar tatăl ei se poartă rău cu ea…

Katurian: O lovește și de-astea. E un…

Tupolski: Pari să ai multe po … E un ce?

Katurian: Ce?

Tupolski: Tatăl.

Ariel: „E un…” începuseși să spui ceva.

Tupolski: Reprezintă ceva, nu-i așa?

Katurian: Reprezintă un tată rău. Este un tată rău. Ce vreți să spuneți prin
„reprezintă”?

Tupolski: E un tată rău.

Katurian: Da, lovește fetița.

Tupolski: Și din cauza asta e un tată rău.

Katurian. Da.

Tupolski: „E un tată rău.”, ce altceva îi mai face fetiței?

Katurian: Tot ce spune povestea, cred, e că se poartă rău cu ea. Puteți să trageți
propriile concluzii.

Ariel: Serios, putem să tragem propriile concluzii?

Katurian: Hah?

Ariel:Acum ne spui că putem să tragem propriile concluzii, asta faci, nu?

Katurian: Nu! Da!

Ariel: Știm că putem să tragem propriile futute de concluzii!

Katurian: Știu.

Ariel: Ce?

Katurian: Știu.

Ariel: Ai de pula mea… ce?

Ariel se ridică și se plimbă nervos prin cameră.

Tupolski: Ariel a devenit puțin enervat pentru că „să tragem propriile concluzii”
cam e meseria noastră. Și prima concluzie pe care o tragem este cam câte povești
despre „o fetiță maltrată” sau „un băiețel maltratat” ai?

Katurian: Am câteva, am câteva.

Ariel: „Câteva”. Zic și eu că ai „câteva”, în pula mea. Că doar, în pizda mă-sii,

numai primele douăzeci pe care le-am citit noi începeau cu „o fetiță e futută în
modul ăsta, un băiețel e futu în modul ăsta...”!

Katurian: Dar asta nu înseamnă nimic. Nu încerc să spun nimic…

Ariel: Nu ești ce?

Katurian: Ce?

Ariel: Nu ce?

Katurian: Ce, încercați să spuneți că încerc să spun că acei copii reprezintă ceva?

Ariel: „Încerc să spun”…?

Katurian: Că acei copii reprezintă Poporul, sau așa ceva?

Ariel: (apropiindu-se) „Încerc să spun”. Acum îmi pune cuvinte în gură. „Încerc să
spun”, darămite să mai tragem propriile futute de concluzii.

Katurian: Nu…!

Ariel: Nici nu mai putem vorbi, asta spune căcatul ăsta acuma! Lasă-ți mâinile jos,
în pizda mă-tii!

Ariel îl trage pe Katurian jos de pe scaun de păr, se lasă în genunchi peste el și se

apropie foarte tare de fața lui. Tupolski privește și oftează.

Tupolski: Oricând ești gata, Ariel.

Ariel se oprește, respirând greu, și se întoarce la locul lui.

(către Katurian) Ia loc înapoi pe scaun, te rog.

Având evident dureri, Katurian se supune.

Ariel: Oh, era să uit să specific… eu sunt polițistul bun, el e ăla rău. Așadar, înapoi
la literatură. Tatăl, după cum am stabilit, se poartă rău cu fetița , și într-o zi fetița ia
niște mere și sculptează niște oameni mici din ele, din merele respective, cu tot cu
degetele lor mici și ochii lor mici și i le dă tatălui ei dar îi spune că nu sunt de
mâncat ci că trebuie păstrate ca un memento din vremea în care singura lui fetiță
era mică, iar porcul de taică-său normal că înghite automat câțiva omuleți din ăștia
cu totul numai ca să îi facă în ciudă fetei, iar omuleții au lame de ras în ei și el
moare în agonie.
Katurian: Și ăsta-i într-un fel finalul poveștii, ăsta ar trebui să fie într-un fel finalul
poveștii, tatăl primește ceea ce merită. Dar povestea continuă.

Tupolski: Dar povestea continuă. În seara aceea, fetița se trezește. Câțiva omuleți
de măr îi umblă pe piept. Îi țin gura deschisă și îi spun…

Katurian: (cu o voce stinsă) „Ne-ai omorât frățiorii…”

Tupolski: „Ne-ai omorât frățiorii…” Apoi i se cațără în gât. Fetița moare înecată în
propriul sânge. Sfârșit.

Katurian: E o întorsătură de situație. Credeți că e un vis. Nu e. (pauză) Ce? Am

spus că nu e cea mai bună poveste a mea.

Ariel: Petreci mult timp prin cartierul evreiesc, Katurian?

Katurian: Cartierul evreiesc? Nu. Mai trec pe acolo din când în când, îl iau pe
frate-meu din districtul Lamenec, de la școală. Nu e în cartierul evreiesc, doar treci
prin el ca să ajungi acolo.

Ariel: Îl iei pe fratele tău, el e mai mare ca tine, încă mai merge la școală?

Katurian: E o școală specială, pentru cei cu dificultăți de învățare. (pauză) Asta-i o

chestie legată de evrei? Nu cunosc nici un evreu.

Ariel: Nu cunoști nici un evreu?

Katurian: N-am nimic împotriva evreilor dar nu cunosc nici un evreu.

Ariel: Dar n-ai nimic împotriva niciunui evreu?

Katurian: Nu. Ar trebui să am?

Tupolski: „Ar trebui să am?”, bun răspuns „Ar trebui să am?”. Oarecum slab de
înger și serviabil pe de o parte, dar vag sarcastic și provocativ pe de o alta. „Ar
trebui să am?”.

Katurian: Nu încercam să fiu provocativ.

Tupolski: Încercai să fii serviabil?

Katurian: Nu.

Tupolski: Atunci încercai să fii provocativ. Și acum Ariel o să te lovească din

nou…

Katurian: Uite, nu înțeleg ce caut aici. Nu știu ce vreți să spun. N-am nimic cu
nimeni. Cu nici un evreu sau cu dumneavoastrăsau cu oricine altcineva. Eu scriu
povești. Asta e tot ce fac. Asta e viața mea. Stau în casă și scriu povești. Asta-i tot.

Ariel se ridică și se îndreaptă spre ușă.

Ariel: Asta îmi amintește, o să vorbesc cu fratele tău.

Ariel iese, Tupolski zâmbește, Katurian e paralizat, speriat.

Katurian: Fratele meu e la școală.

Tupolski: Eu și Ariel facem o chestie amuzantă, spunem tot timpul „asta-mi

amintește” când, de fapt, chestia respectivă nu ne-a amintit deloc de chestia de care
spunem că ne-a amintit. E foarte amuzant.

Katurian: Fratele meu e la școală.

Tupolski: Fratele tău e în următoarea cameră.

Katurian: (pauză) Dar o să fie speriat.

Tupolski: Și tu pari puțin speriat.

Katurian: Sunt puțin speriat.

Tupolski: Speriat în legătură cu ce?

Katurian: Speriat că fratele meu e singur într-un loc străin și că prietenul

dumneavoastră o să-l rupă în bătaie și că după aia o să vină să mă rupă pe mine în
bătaie din nou, cu toate că e în regulă dacă face asta, adică aș prefera să n-o facă
dar dacă există ceva ce nu vă place în poveștile astea răzbunați-vă pe mine, dar
fratele meu se sperie ușor și nu înțelege lucrurile astea și n-are oricum nici o
legătură cu poveștile astea, atât doar că i le-am citit, așa că cred că e complet
nedrept, n-ar fi trebuit să-l aduceți aici și că ar trebui să mergeți și să îl scoateți de
acolo în momentul ăsta, în pula mea. În momentul ăsta.

Tupolski: Pun pariu că ți-a crescut nivelul de adrenalină în momentul ăsta, nu-i
așa? Și că ești ceva de genul „Ooh, tocmai am țipat la un polițist. Ooh, probabil că
n-ar fi trebuit să fac asta dar m-am enervat așa de tare.” Ooh. Calmează-te, în pula
mea. Bine? Crezi că suntem animale?

Katurian: Nu.

Tupolski: Păi, nu suntem animale. Avem de-a face, uneori, cu animale. (pauză)
Dar nu suntem. Fratele tău va fi bine. Îți dau cuvântul meu.

Tupolski se uită la o altă poveste din vraf.

„Răscrucea celor trei colivii”. Asta nu pare să aibă tema ta.

Katurian: Tema mea?

Tupolski: Știi tu, tema ta: „ceva biet copil e futut în vreun fel”. Tema ta.

Katurian: Asta nu e o temă. Unele dintre ele au ieșit așa. Asta nu e o temă.

Tupolski: Deși, poate dacă citești pe diagonală, are tema ta.

Katurian: Eu nu am teme. Am scris, cât, vreo patru-cinci sute de povești și doar

vreo douăzeci au copii în ele.

Tupolski: Au copii uciși în ele.

Katurian: Deci, ce, aici e vorba de povești cu copii uciși în ele? Credeți că încerc
să spun „Mergeți și ucideți copii”?

Tupolski: Nu, nu spun că încerci să spui „Mergeți și ucideți copii”. (pauză) Încerci
să spui asta?

Katurian: Nu! Nici vorbă! Nu încerc să spun absolut nimic! Asta e toată treaba
mea.

Tupolski: Știu, știu, toată treaba ta, prima datorie a unui povestitor e să…
Katurian: Da…

Tupolski: … bla, bla, bla. Povestea asta, „ Răscrucea celor trei colivii” …

Katurian: Dacă sunt copii în ele, e absolut întâmplător. Dacă există politică în ele, e
întâmplător. E accidental.

Tupolski: Doar că, problema e, nu mă întrerupe când vorbesc…

Katurian: Nu, sigur, îmi pare rău…

Tupolski: Dacă te întreb ceva direct sau dacă îți fac semn din ochi, în sensul „dă-i
drumul și spune ceva”, atunci spui ceva, dar dacă sunt în mijlocul unei pro…

Katurian: Știu, îmi pare rău.

Tupolski: Și o faci din nou, în pizda mă-sii. Te-am întrebat eu ceva direct? Ți-am
făcut eu semn din ochi gen „dă-i drumul și spune ceva”?

Katurian: Nu.

Tupolski: Nu, nu ți-am făcut, nu-i așa? (pauză) Nu-i așa? Vezi, asta a fost o
întrebare directă și ți-am și făcut semn din ochi în sensul „dă-i drumul și spune
ceva”.

Katurian: Îmi pare rău. Sunt emoționat.

Tupolski: Ai dreptul să fii emoționat.

Katurian: Știu.

Tupolski: Nu, nu m-ai auzit, am zis „ai dreptul… să fii emoționat” 1

Katurian: De ce?

Tupolski: (pauză) „Răscrucea celor trei colivii”. Ce încerci să ne spui prin povestea
asta?

Katurian: Nu încerc să vă spun nimic. Ar trebui să fie doar un puzzle fără soluție.

Tupolski: Și care e de fapt soluția?

Katurian: (pauză) Nu există una. E un puzzle fără soluție.

Tupolski: Eu cred că există una. Bine, dar eu sunt foarte inteligent.

Katurian: Bine, vreau să spun, aveți dreptate, ar trebui să vă întrebați care e

soluția, dar adevărul e că nu există nici o soluție pentru că nu există nimic mai rău
decât asta, nu? Decât cele două lucruri pe care le spune.

Tupolski: Nu există nimic mai rău?

Katurian: (pauză) Există?

Tupolski parafrazează povestea.

Tupolski: Un om se trezește în colivia de fier în care a fost lăsat să moară de

foame. Știe că e vinovat de crima pentru care l-au pus acolo dar nu-și poate aminti
care e crima. De cealaltă parte a răscrucii în care se află mai sunt două colivii; în
fața uneia din ele e o pancartă pe care scrie „Violator”, în fața celeilalte e o
pancartă pe care scrie „Ucigaș”. În cușca violatorului se află un schelet prăfuit; în
cușca ucigașului se află un bătrân pe moarte. Omul nostru nu poate să citească ce
scrie pe pancarta din fața propriei cuști, așa că îl roagă pe bătrân să i-o citească,
pentru a afla ce a făcut. Bătrânul se uită la pancartă, apoi la omul nostru, apoi îl
scuipă în față cu dezgust. (pauză) Apar pe drum niște călugărițe. Se roagă pentru
sufletul violatorului mort. Aha. Îi dau apă și mâncare bătrânului ucigaș. Aha.
Citesc crima omului nostru. Viața le pălește din obraji și pleacă cu ochii în lacrimi.
Apare un călăreț. Se uită fără prea mult interes la scheletul violatorului. Îl vede pe
bătrânul ucigaș, sparge lacătul de la colivie și îl eliberează. Se apropie de colivia
omului nostru și îi citește crima. Schițează un zâmbet. Omul schițează și el un
zâmbet. Călărețul își scoate pistolul și îl împușcă drept în inimă. În timp ce
moare, omul nostru strigă „Spune-mi ce-am făcut!”. Călărețul pleacă fără să îi
spună. Ultimele cuvinte pe care le spune omul nostru sunt „O să ajung în Iad?”. Și
ultimul sunet pe care îl aude e râsul slab al călărețului.

Katurian: Asta e o poveste bună. Asta e cumva-esc. Ce fel de „esc” este ? Nu țin
minte. În general oricum nu merg pe genul ăla de chestii „esc”, dar nu e nimic în
neregulă cu povestea aia. Nu-i așa?
Tupolski: Nu, nu e nimic în neregulă cu povestea aia. Nu e nimic în povestea aia
care te-ar face să spui că persoana care a scris-o e un futut de labagiu jegos și
bolnav. Nu. Tot ce e povestea asta pentru mine, povestea asta e un indicator.

Katurian: Un indicator?

Tupolski: Este un indicator.

Katurian: Oh.

Tupolski: Îmi spune: la suprafață spun un lucru, dar în substrat spun altceva.

Katurian: Oh.

Tupolski: Este un indicator. Înțelegi?

Katurian: Da. Este un indicator.

Tupolski: Este un indicator. (pauză) Spui că e cea mai bună poveste a ta?

Katurian: Nu, spun că e una dintre cele mai bune povești ale mele.

Tupolski: Oh, e una dintre cele mai bune povești ale tale. Ai atât de multe.

Katurian: Da. (pauză), Cea mai bună poveste a mea este cea cu „Orășelul de pe
Râu”.„Povestea Orășelului de pe Râu”

Tupolski: Cea mai bună poveste a ta e „Povestea Orășelului de pe Râu”? Stai, stai,
stai, stai, stai, stai, stai, stai…

Tupolski găsește repede povestea.

Tupolski: Am găsit-o. Aha. Asta îmi spune ceva, „Asta e cea mai bună poveste a
ta.”.

Katurian: De ce, ce e, e un indicator?

Tupolski se uită lung la el.

Um, e singura care a fost publicată.

Tupolski:Știm că e singura care a fost publicată.

Katurian: Până acum.

Tupolski: (râde cu jumătate de gură. Pauză)A fost publicată în The Libertad.

Katurian: Da.

Tupolski: The Libertad.

Katurian: Nu-l citesc.

Tupolski: Nu-l citești.

Katurian: Trimit poveștile peste tot, știți dumneavoastră, în speranța că, oriunde
le-ar putea publica, nu citesc toate…

Tupolski: Nu citești The Libertad.

Katurian: Nu.

Tupolski: Nu e ilegal, citești The Libertad.

Katurian: Știu, nu e ilegal nici să publici o poveste acolo. Știu.

Tupolski: Are tema ta. (pauză). Ți-au dat teme de respectat, cei de la The Libertad?
Gen „Scrie o poveste despre poezie” sau „Scrie o poveste despre ceva copil
complet futut în nu știu ce mod” ? Au făcut asta?

Katurian: Mi-au zis o chestie despre numărul de cuvinte. Numărul maxim de

cuvinte permise.

Tupolski: Tema a fost aleasă de tine?

Katurian: Da, tema a fost aleasă de mine.

Tupolski îi dă lui Katurian povestea.

Tupolski: Citește-mi-o.

Katurian: Pe toată?

Tupolski: Pe toată. În picioare.

Katurian se ridică în picioare.

Katurian: Într-un fel mă simt ca-n școală.

Tupolski: Mda. Atâta doar că în școală nu te execută la sfârșit. (pauză )Mă rog,
doar dacă nu ai mers la o școală al dracului de strictă.

Pauză. Apoi Katurian își citește povestea, savurând propriile cuvinte, detalii și
întorsături de situație.

Katurian: (pauză) Um, „ A fost o dată ca niciodată, într-un oraș cu străzi pietruite,
aflat la marginea unui râu repede, un băiețel care nu se înțelegea cu ceilalți copii
din oraș; aceștia se luau de el pentru că era sărac și părinții lui erau bețivi și
hainele lui erau rupte și umbla desculț. Cu toate astea, băiețelul avea o dispoziție
fericită și visătoare și nu îi păsa de șicanele și bătăile îndurate, nici de singurătatea
continuă în care trăia. Știa că e bun la suflet și plin de dragost și că, într-o bună zi
cineva, undeva, va vedea această dragoste care zace în el și îl va răsplăti. Apoi,
într-o seară, în timp ce-și îngrijea vânătăile apărute după ultima bătaie, sub podul
de lemn care traversa râul și ducea afară din oraș, a auzit cum, pe strada întunecată
și pietruită, se apropie o trăsură trasă de cai.”

Scena a doua

Katurian stă aşezat pe un pat, înconjurat de jucării,acuarele,creioane şi

hârtii,în ceea ce e cu aproximaţie camera unui copil. Vizavi se află o cameră
identică, poate cu pereţi din sticlă, dar încuiată şi complet întunecată. Katurian
narează scurta poveste pe care o joacă el şi mama, îmbrăcaţi în diamante, alături
de tată, care poartă o barbă cioc şi o pereche de ochelari.

Katurian: A fost odată ca niciodată un băieţel căruia părinţii îi ofereau doar

dragoste, bunătate, căldură şi toate lucrurile de genul. Avea propria lui cameră într-
o casă mare aflată în mijlocul unei păduri frumoase. Nu exista ceva ce să-şi
dorească şi să nu aibă: toate jucăriile din lume erau ale lui; la fel şi toate acuarelele,
toate cărţile, hârtiile, creioanele. Toate seminţele creativităţii fuseseră plantateîn el
de la o vârstă fragedă iar prima lui dragoste devenise scrisul: povestiri scurte,
basme, mici nuvele, toate lucruri fericite şi colorate despre ursuleţi şi porcuşori şi
îngeri şi aşa mai departe, unele dintre ele erau bune, altele chiar foarte bune.
Experimentul părinţilor lui funcţionase. Prima parte a experimentului părinţilor lui
funcţionase.

După ce îl mângâie şi îl sărută pe Katurian, părinţii lui intră în cealaltă încăpere

şi dispar din câmpul vizual.

Coşmarurile au început în noaptea celei de-a şaptea lui zi de naştere. Camera de

alături fusese întotdeauna încuiată cu lacăt din motive pe care băiatul nu le ştiuse
exact niciodată dar despre care nu întrebase nimic până când nu auzise bâzâitul
burghielor, scârţâitul şuruburilor strânse, zumzetul monoton al diverselor aparate
electrice şi ţipetele înăbuşite ale unui copilaş cu căluş la gură care începuseră să
emane din pereţii groşi de cărămidă.Ţipete auzite în fiecare noapte. (către mamă,cu
o voce de copil) Ce erau toate vocile alea de noaptea trecută, mama? (cu voce
normală) întreba copilul după fiecare noapte disperată şi nedormită, iar mama îi
răspundea de fiecare dată...

Mama: Oh, micuţul meu Kat, e doar imaginaţia ta minunată dar hiperactivă care îţi
joacă feste.

Katurian: (cu voce de copil): Oh, toţi băieţeii de vârsta mea aud asemenea sunete
abomianbile în fiecare noapte?

Mama: Nu, dragul meu. Numai cei extraordinar de talentaţi.

Katurian: (cu voce de copil) Oh, ce tare. (cu voce normală) Şi asta a fost tot. Şi
băieţelul a continuat să scrie şi părinţii lui au continuat să îl încurajeze cu toată
dragostea, dar vâjâiturile şi ţipetele nu au încetat...

În semi.obscuritatea de coşmar a celeilalte camere pare să fie un băieţel de opt

ani, legat de pat şi torturat cu burghie şi scântei de către părinţi.

Iar poveştile băieţelului au devenit din ce în ce mai întunecate. Au devenit din ce

în ce mai bune, datorită încurajării şi dragostei constante, aşa cum se întâmplă
adesea în astfel de cazuri, dar şi din ce în ce mai întunecate din cauza sunetului
constant de tortură a copilului, aşa cum de asemenea se întâmplă adesea în astfel de
cazuri.

Lumina din camera cealaltă se stinge. Mama,Tatăl şi copilul nu mai pot fi văzuţi.
Katurian adună toate jucăriile, acuarelele şi celelalte lucruri şi le pune deoparte.

În ziua în care împlinea 14 ani, în timp ce aştepta rezultatele unui concurs de

poveşti scurte la care ajunsese în finală, văzu un bilet strecurat pe sub uşa încuiată.

Un bilet scris cu roşu apare de sub uşă. Katurian îl ridică.

Pe bilet scria „Te-au iubit pe tine şi m-au torturat pe mine timp de şapte ani numai
pentru un experiment artistic. Un experiment artistic care a funcţionat. Nu mai scrii
despre porcuşori verzi, nu-i aşa?”. Biletul era semnat „Fratele tău” şi era scris cu
sânge.

Katurian sparge uşa cu un topor şi intră în cealaltă cameră.

A spart uşa cu un topor numai ca să-i găsească...

Lumina se aprinde şi se văd mama şi tatăl singuri în cameră cu burghie scoţând

sunetele descrise.

... pe părinţii lui stând singuri în cameră şi zâmbind; tatăl pornind burghiul iar
mama imitând ţipetele unui copil cu căluş la gură; aveau un vas mic cu sânge de
porc între ei iar tatăl lui i-a spus să se uite pe cealaltă parte a biletului scris cu
sânge. Băiatul s-a uitat, aflând că a câştigat concursul de proză scurtă şi premiul de
50 de lire oferit... Au râs cu toţii. A doua parte a experimentului părinţilor lui se
încheiase.

Cei doi părinţi se întind de o parte şi de alta a patului lui Katurian ca să doarmă.
Lumina din cameră se stinge.

S-au mutat într-o altă casă la scurt timp după aceea şi deşi sunetele de coşmar
dispăruseră, poveştile lui au rămas ciudate şi bolnave dar de calitate şi a putut să le
mulţumească părinţilor lui pentru ciudăţeniile la care îl supuseseră iar câţiva ani
mai târziu, în ziua în care i-a fost publicată prima carte, s-a hotărât să reviziteze
casa copilăriei sale pentru prima dată de când se mutase de acolo. S-a plimbat prin
vechea lui cameră şi printre jucăriile şi lucrurile lui vechi, care erau încă acolo.

Katurian intră în cealaltă cameră.

... apoi a intrat în cealaltă cameră, care încă mai avea vechile burghie prăfuite,
lacătele şi cablurile electrice împrăştiate pe jos, a zâmbit gândindu-se la cât de
nebunească fusese toată întâmplarea, dar zâmbetul i-a pierit în momentul în care a
văzut...

Patul pare plin de cocoloaşe. Trage salteaua de pe el doar ca să descopere

cadavrul oribil al unui copil...

... cadavrul unui copil de 14 ani care fusese lăsat să putrezească acolo și care de-
abia avea un os care să nu fi fost rupt sau ars și în mâna căruia se afla o poveste
scrijelită cu sânge. Băiatul a citit povestea respectivă, o poveste care n-ar fi putut fi
scrisă decât în cele mai groaznice circumstanțe și care era cel mai drăguț și mai
blând lucru pe care îl citise vreodată, mai mult, era mai bună decât orice scrisese el
însuși vreodată. Și decât orice avea să scrie.

Katurian ia o brichetă și îi dă foc poveștii.

Așa că a ars povestea, și-a acoperit la loc fratele și n-a spus niciodată nimic
nimănui despre ceea ce văzuse. Nici părinților lui, nici publiciștilor lui, nimănui.
Ultima parte a experimentului părinților lui se încheiase.

Luminile se sting în camera adiacentă, în schimb se aprind cele de deasupra

patului în care încă stau întinși Mama și Tatăl său.

Povestea lui Katurian, „Scriitorul și Fratele Scriitorului”, s-a terminat acolo într-o
manieră mai modernă și mai puțin intensă, fără să menționeze detaliile la fel de
intense dar puțin mai incriminatorii ale poveștii mai adevărate, adică a faptului că
după ce a găsit biletul scris cu sânge și a spart ușa încuiată l-a găsit, desigur, în
camera de alături...

Cadavrul copilului se ridică brusc în șezut în pat, respirând greoi.

Pe fratele său, mai mult sau mai puțin viu dar suferind deja de niște traume psihice
ireparabile și că, în acea noapte, în timp ce părinții lui dormeau, sărbătoritul de
paisprezece ani a luat o pernă și a ținut-o o vreme deasupra feței tatălui său...

Katurian își sufocă Tatăl cu o pernă. Acesta are câteva spasme apoi moare. Își
bate mama pe umăr. Aceasta se trezește somnoroasă și își vede soțul mort, cu
gura larg deschisă.

Iar după ce și-a trezit mama doar pentru o clipă, cât să apuce să-și vadă soțul mort
și albăstriu, i-a ținut și ei o pernă peste față o vreme.

Cu o față lipsită de orice expresie Katurian ține o pernă pe fața Mamei sale.
Mama se zbate spasmotic, dar acesta apasă cu forță perna peste fața ei în timp ce
luminile se sting încet.
 Actul doi

Scena unu

O celulă. Michal stă pe un scaun de lemn și bate un ritm cu palmele pe genunchi

ascultând țipetele intermitente ale fratelui său Katurian care e torturat într-o
cameră alăturată. O plapumă și o pernă se află pe o saltea subțire, la câțiva metri
de el.

Michal: „ A fost odată ca niciodată... într-un tărâm foarte foarte îndepărtat...

Katurian țipă din nou. Michal îi imită țipetele până când acestea se opresc.

„ A fost odată ca niciodată, într-un tărâm foarte foarte îndepărtat, un porcușor

verde. A trăit un porcușor verde. Care era verde. Um...

Katurian țipă din nou. Michal îi imită țipetele până când acestea se opresc, apoi
se ridică și se plimbă prin cameră.

„A fost odată ca niciodată, într-un tărâm foarte foarte îndepărtat, un porcușor

verde...” Oare era un tărâm foarte foarte îndepărtat? Unde se afla? (Pauz ) Da, era
un tărâm foarte foarte îndepărtat și acolo trăia un porcușor verde...

Katurian țipă. Michal imită iar, de data asta iritat.

Of, mai taci odată, Katurian! Mă faci să-mi uit povestea cu porcușorul verde cu
toate țipetele astea. (Pauză) Și ce-a făcut apoi porcușorul verde? I-a... i-a zis
omului... I-a zis omului „Salut... Om...”

Katurian țipă. Michal doar îl ascultă.

Eh, oricum, nu pot să fac povești cum faci tu povești. Aș vrea să se grăbească și să
termine odată cu tortura. Sunt plictisit. E plictisitor aici. Aș vrea...

Se aude cum lacătul ușii de alături se deschide. Michal ascultă. Se aude cum
lacătul ușii celulei lui Michal se deschide și Katurian, însângerat și chinuindu-se
să respire, este aruncat pe podea de către Ariel.
Ariel: Ne întoarcem imediat și la tine. Mă duc să iau cina.

Michal ridică degetul mare în semn de confirmare. Ariel încuie u șa în urma lui.
Michal se uită la Katurian, care zace tremurând pe podea, merge să-l mîngâie pe
cap, nu poate să o facă, se întoarce pe scaun.

Michal: Serus.

Katurian se uită în sus la Michal, se târăște până la scaun și îi îmbrățișază

piciorul. Michal privește în jos simțindu-se ciudat.

Ce faci?

Katurian: Mă țin de piciorul tău.

Michal: Oh. (pauză) De ce?

Katurian: Nu știu, pentru că mă doare! N-am voie să mă țin de piciorul fratelui

meu când am dureri?

Michal: Sigur că da, Katurian. Doar că pare ciudat.

Katurian: (pauză) Oricum, cum te simți?

Michal: Grozav. Doar puțin plictisit. Da' știu că făceai gălăgie. Ce-ți făceau, te
torturau?

Katurian: Da.

Michal: (Oftează dezaprobator. Pauză) Și te-a durut?

Katurian dă drumul piciorului lui Michal.

Katurian: Dacă n-ar durea nu s-ar numi tortură, nu crezi, Michal?

Michal: Da, presupun că așa e.

Katurian: Pe tine te-a durut?

Michal: Ce să mă doară?
Katurian: Tortura. Când te-au torturat.

Michal: Nu m-au torturat.

Katurian: Ce?

Katurian se uită la el pentru prima dată, observând că nu are tăieturi sau vânătăi.

Michal: A, nu, omul a zis că o să mă tortureze, da ' m-am gândit „Stai, bă, nici
vorbă, că asta o să doară” așa că i-am spus tot ce voia să audă și m-a lăsat în pace.

Katurian: Dar te-am auzit țipând.

Michal: Da. El m-a rugat să țip. A zis că am țipat foarte bine.

Katurian: Deci, el ți-a zis ce să spui și tu ai fost de acord?

Michal: Da.

Katurian: (pauză) Jură-mi pe viața ta că nu i-ai omorât pe cei trei copii.

Michal: Jur pe viața mea că nu i-am omorât pe cei trei copii.

Katurian oftează ușurat îmbrățișându-i din nou lui Michal piciorul.

Katurian: Ai semnat ceva?

Michal: Ce? Știi că nu pot semna nimica.

Katurian: Atunci poate că mai putem scăpa din asta.

Michal: Din ce să scăpăm?

Katurian: Să scăpăm de pedeapsa capitală pentru uciderea celor trei copii, Michal.

Michal: Oh, să scăpăm de pedeapsa capitală pentru uciderea celor trei copii. Asta
ar fi bine. Cum?

Katurian: Singurele dovezi pe care le au împotriva noastră sunt ce le-ai spus tu și

chestiile pe care spun că le-au găsit la noi acasă.
Michal: Ce chestii?

Katurian: Aveau ceva cutie plină de degete de la picioare. Nu, stai, ei au spus că
sunt degete. Nu arătau chiar așa de mult a degete. Ar fi putut să fie orice. Rahat!.
(pauză) Și au zis că te-au torturat și pe tine, ăsta avea mâinile pline de sânge. Zici
că nici nu te-au atins?

Michal: Nu, mi-a dat un sendviș cu șuncă. Doar că a trebuit să scot salata din el.
Aha.

Katurian: Lasă-mă să mă gândesc un minut. Lasă-mă să mă gândesc un minut...

Michal: Îți place să gândești, nu?

Katurian: De ce suntem așa proști? De ce credem tot ce ne spun?

Michal: De ce?

Katurian: Treaba asta e exact ca și povestitul.

Michal: Știu.

Katurian: Un om intră în cameră și spune „Maică-ta a murit.”, da?

Michal: Știu că maică-mea a murit.

Katurian: Nu, știu, vreau să spun, într-o poveste. Un om intră într-o cameră și îi
spune unui alt om „Maică-ta a murit.”. Ce știm? Știm că mama celui de-al doilea
om e moartă?

Michal: Da.

Katurian: Ba nu, nu știm.

Michal: Ba nu, nu știm.

Katurian: Tot ce știm e că un om a intrat într-o cameră și i-a zis unui alt om
„Maică-ta a murit.”. Asta e tot ce știm. Prima regulă a povestitului. Nu crede tot ce
citești în ziare.
Michal: Eu nu citesc ziarele.

Katurian: Asta e bine. Înseamnă că vei fi întotdeauna cu un pas înaintea tuturor

celorlalți.

Michal: Cred că sunt destul de sigur că nu știu despre ce tot vorbești, Katurian. Da'
ești amuzant.

Katurian: Un om intră într-o cameră și zice „ Fratele tău a mărturisit că a omorât

trei copii și am găsit degetele unuia dintre ei într-o cutie la voi în casă.” Ce știm?

Michal: Aha! M-am prins!

Katurian: Știm că fratele a omorât trei copii?

Michal: Nu.

Katurian: Nu. Știm că fratele a mărturisit că a ucis trei copii?

Michal: Nu.

Katurian: Nu. Știm că au găsit degetele unui copil într-o cutie la ei în casă? Nu.
Știm că... Doamne, Dumnezeule...

Michal: Ce?

Katurian: Nici măcar nu știm dacă au fost omorâți copiii de la bun început.

Michal: Dar a scris în ziare că da.

Katurian: Și cine conduce ziarele?

Michal: Poliția. Ohh. Ești chiar foarte deștept.

Katurian: „ Un scriitor dintr-un stat totalitar este interogat în legătură cu conținutul

macabru al poveștilor sale și cu similaritățile dintre acestea și o serie de crime
petrecute în orașul în care trăiește. O serie de crime... care de fapt nu s-au petrecut
deloc.” (pauză) Aș vrea să am un pix acum. Aș face o poveste decentă din asta.
Dacă nu ne-ar executa într-o oră. (pauză) Orice ți-ar face, Michal, indiferent ce, nu
semnezi nimic. Indiferent ce ți-ar face, nu semnezi nimic. Ai înțeles?

Michal: Orice mi-ar face face, nu semnez nimic. Indiferent ce mi-ar face, nu
semnez nimic. (pauză) Da' cu numele tău pot să semnez?

Katurian: (zâmbind) Nu, în special nu semna cu numele meu. În special nu semna

nimic cu numele meu.

Michal: „Am omorât o groază de copii ” semnat Katurian Katurian. Hah.

Katurian: Căcat mic ce ești!

Michal: „Și nu era nimic de-a face cu fratele lui, Michal, absolut nimic.” semnat
Katurian Katurian. Hah.

Katurian: Te bat de te caci pe tine...

Michal: Nu mă bate...

Katurian îl îmbrățișează, Michal îl îmbrățișează și el, puțin prea tare având în

vedere rănile lui Katurian.

Katurian: Aaaaah, ce Dumnezeu, Michal!

Michal: Îmi pare rău, Katurian.

Katurian: Nu-i nimic. (pauză) O să fim bine, Michal. O să fim bine. O să scăpăm
de aici. Dacă rămânem uniți.

Michal: Aha. Mă mănâncă în cur azi. Nu știu de ce. Mai avem pudră de-aia?

Katurian: Nu, am folosit-o pe toată de parcă urma să nu se mai fabrice.

Michal:Hmm. Dar orium nu mergem încă acasă, nu?

Katurian: Nu.

Michal: Atunci o să trebuiască să stau aici cu mâncărimea asta.

Katurian: Da, dar ai putea să continui să-mi povestești despre asta pentru că îmi
ridică moralul.

Michal: Vai, serios? Nu, te prostești. Nu-i posibil ca un cur să-ți ridice moralul,
nu?

Katurian: Depinde de cur.

Michal: Ce? Stupid. (pauză) Oricum, mă mănâncă foarte tare. Asta-ți pot spune.
Încerc să nu-l scarpin sau așa ceva, știi, pentru că ești tu aici și toate alea da' jur,
băi, chiar mă mănâncă foarte tare. (pauză) Am un cur care mă mănâncă. (pauză)
Spune-ne o poveste, Katurian. O să m-ajute să nu mă mai gândesc la...

Katurian: Să nu te mai gândești la faptul că te mănâncă curul...

Michal: Că mă mănâncă curul, da...

Katurian: Ce poveste vrei?

Michal: Um, „Porcușorul verde”.

Katurian: Nu, aia e pul si simplu plostuță.

Michal: Nu-i pul si simplu plostuță, e bună, „Porcușorul verde”, mai-nainte

încercam să-mi aduc aminte cum e.

Katurian: Nu, îți zic alta. Pe care s-o zic?

Michal: Spune „Omul din perne”.(Again, Paula, if you don't find a better name for
this one you're a disgrace to your profession)

Katurian: (zâmbește) De ce „Omul cu perna” ?

Michal ridică din umeri.

Katurian: Uau, aia e scrisă acum ceva timp.

Michal: Da, e scrisă, gen, de ceva timp.

Katurian: Ia să vedem, cum începe...

Michal: „A fost odată ca niciodată...”

Katurian: Știu, dar încerc să-mi dau seama cum începe pe bune.

Michal: (iritat) „A fost odată ca niciodată...”

Katurian: Iisuse, bine. (pauză) A fost o dată ca niciodată... un om care nu arăta ca

toți ceilalți. Era înalt de aproape 3 metri...

Michal se uită în sus și fluieră încet.

Și era făcut tot din niște perne roz pufoase: mâinile îi erau perne și picioarele îi
erau perne și tot corpul lui era o pernă; degetele îi erau niște perne micuțe micuțe
și până și capul îi era o pernă mare și rotundă.

Michal: O pernă circulară.

Katurian: E același lucru.

Michal: Dar prefer „o pernă circulară”.

Katurian: Capul îi era o pernă circulară. Și pe cap avea doi ochi din nasture și o
gură mare și zâmbăreață care zâmbea întotdeauna așa că îi puteai vedea mereu
dinții, care erau de asemenea din perne. Pernuțe mici și albe.

Michal: „Perne”. Zâmbește cum zâmbește și Omul din Perne.

Katurian zâmbește larg și tălâmb. Michal îi atinge ușor buzele și obrajii.

Katurian: Ei bine, Omul din Perne trebuia să arate așa, trebuia să pară moale și
sigur, din cauza slujbei pe care o avea, pentru că slujba lui era foarte tristă și foarte
grea...

Michal: O-o, începe...

Katurian: De fiecare dată când un bărbat sau o femeie erau triști pentru că
avuseseră o viață groaznică și grea și voiau să termine cu totul, voiau să-și ia
viețile și să facă toată durerea să dispară, păi, exact în momentul în care aveau de
gând să o facă, fie cu o lamă sau cu un glonț sau cu gaz sau...
Michal: Sau sărind de pe ceva foarte mare.

Katurian: Da, prin orice metodă preferată de sinucidere- „preferată” probabil că nu

e cel mai bun cuvânt dar, mă rog, exact în momentul în care aveau de gând să o
facă, Omul din Perne trebuia să meargă la ei, să stea cu ei și să-i srângă ușor în
brațe și să le spună „Stai un minut.” și timpul încetinea într-un mod bizar și în
timp ce încetinea, Omul din Perne se întorcea înapoi în trecut într-un moment în
care bărbatul sau femeia respectivă fusese doar un băiețel sau o fetiță,iar viața
plină de orori pe care avea să o trăiască nu începuse bine încă, iar slujba lui era
foarte, foarte, foarte tristă, pentru că slujba Omului din Perne era să-l facă pe
copilul respectiv să se sinucidă, pentru a evita toți anii aceia de suferință care l-ar
fi adus oricum în exact aceeași situație, în fața unui cuptor deschis sau a unui
pistol sau a unui lac. Ai putea spune „Dar n-am auzit niciodată de un copil mic care
să se sinucidă.”. Păi, Omul din Perne sugera întotdeauna să o facă astfel încât să
pară un accident tragic: le arăta cutia cu pastile care semănau cu bomboanele; le
arăta locul din râu unde gheața era prea subțire; le arăta mașinile parcate dintre
care ar fi fost foarte periculor să țâșnească în stradă; le arăta punga de plastic
negăurită și locurile în care să o strângă. Pentru că mămicile și tăticii se împacă
întotdeauna mult mai ușor cu pierderea unui copil de cinci ani într-un accident
tragic decât cu ideea unui copil de cinci ani care a văzut cât de de căcat e viața și s-
a hotărât să facă ceva ca să o evite. Bine, nu toți copiii îl ascultau pe Omul din
Perne. Era o fetiță care, fiind atât de veselă de obicei, nu l-a crezut pe Omul de
Perne când acesta i-a spus că viața poate fi groaznică și că a ei va fi și l-a alungat
iar el a plecat plângând, plângând cu lacrimi mari și rotunde care făceau băltoace
uite-atât de mari, iar în noaptea următoare s-a auzit o bătaie în ușa camerei ei și ea
a strigat „Pleacă, Omule de Perne, ți-am mai spus. Sunt fericită. Întotdeauna am
fost și întotdeauna voi fi fericită.” Dar nu era Omul de Perne. Era un alt bărbat. Iar
mămica ei nu era acasă și acest bărbat avea să o viziteze de fiecare dată când
mămica ei nu era acasă și în curând fetița deveni foarte foarte tristă și la 21 de ani,
stând în fața cuptorului cu gazul pornit, îl întrebă pe Omul de Perne „De ce n-ai
încercat să mă convingi?” iar Omul de Perne îi răspunse „Am încercat să te
conving dar erai pur și simplu prea fericită.” . Și în timp ce dădu gazul cât de tare
putea spuse „Dar eu n-am fost niciodată fericită. Eu n-am fost niciodată fericită.”
Michal: Um, ai putea să treci direct la final? Partea asta e puțin plictisitoare.

Katurian: Asta-i destul de nepoliticos de fapt, Michal.

Michal: Oh. Scuze, Katurian. Dar poți te rog să treci direct la final?

Katurian: (pauză) Păi... sfârșitul Omului din Perne... Vezi tu, când Omul din Perne
avea succes în munca lui un copilaș murea într-un mod îngrozitor. Iar când Omul
din perne nu avea succes, un copilaș avea o viață îngrozitoare, creștea și devenea
un adult care avea o viață îngrozitoare și apoi murea într-un mod îngrozitor. Așa
că Omul din Perne, pe cât de mare și de pufos era, plângea toată ziua iar casa lui
era numai băltoace. Așa că s-a decis să-și mai facă doar o ultimă treaba și apoi să
renunțe. Așa că s-a dus într-un loc frumos pe care-l ținea minte de mai demult,
aflat la marginea unui pârâiaș...

Michal:Îmi place partea asta.

Katurian: Și a luat cu el un bidonaș de petrol și în locul acela era o salcie

plângătoare bătrână și el s-a așezat sub ea și a stat acolo o vreme și erau tot felul
de jucărioare acolo...

Michal: Spune ce jucărioare erau...

Katurian: Era o mașinuță și un cățeluș de jucărie și un caleidoscop.

Michal: Era și un cățeluș? Scheuna?

Katurian: Poftim?

Michal: Scheuna?

Katurian: Ăăă...da. Oricum, în apropiere era o rulotă mică, iar Omul din Perne auzi
ușa deschizându-se și niște pași mici ieșind pe ea și vocea băiețelului strigând
„Mama, eu merg afară să mă joc.” și pe mamă spunând „Să nu întârzii la ceai,
dragule.” . Și Omul din Perne auzi pașii mărunți apropiindu-se și când ramurile
salciei se dădură la o parte, văzu că nu vocea nu era a unui băiețel obișnuit, ci a
unui Băiețel de Perne. Iar Băiețelul de perne îl salută pe Omul de Perne și Omul de
Perne îl salută pe Băiețelul de Perne și cei doi se jucară împreună un timp...

Michal: Cu mașinuța și caleidoscopul și cățelușul de jucărie care scheuna. Dar pun

pariu că cel mai mult cu cățelușul, nu?

Katurian: Și Omul din Perne îi povesti băiețelului totul despre slujba lui tristă și
copiii morți și toate lucrurile alea și Băiețelul de Perne înțelese imediat pentru că
era așa un băiat fericit și tot ce își dorise vreodată fusese să ajute oamenii și își
turnă bidonașul de petrol pe el iar gura lui zâmbăreață încă zâmbea, iar Omul de
Perne, cu ochii lui rotunzi spuse „Mulțumesc.” și Băiețelul de Perne îi spunse „Nu-
i nimic, îi spui tu mamei că n-o să-mi beau ceaiul în seara asta?” iar Omul din
Perne îl minți „Da, o să-i spun” și Băiețelul de Perne aprinse un chibrit și Omul de
Perne rămase acolo privindu-l cum arde și în timp ce Omul de Perne începu încet
să dispară, ultimul lucru pe care putu să îl vadă fu gura larg deschisă și zâmbitoare
a Băiatului de Perne topindu-se și transformându-se în nimic. Ăsta fu ultimul
lucru pe care îl văzu. Ultimul lucru pe care îl auzi fu un lucru la care Omul de
Perne nu se gândise. Ultimul lucru pe care îl auzi fură țipetele sutelor de copii pe
care îi convinsese să se sinucidă revenind la viață și urmând să ducă viețile reci și
blestemate care le fuseseră destinate pentru că el nu se aflase lângă ei ca să-i
oprească. Auzi totul până la țipetele sinuciderilor lor triste care urmau să fie,
desigur, de această dată, comise într-o singurătate totală.

Michal. Hm.(pauză) Nu prea înțeleg sfârșitul dar, ah, deci Omul de perne a
dispărut pur și simplu? Ah.

Katurian: A dispărut pur și simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Michal: A dispărut în aer.

Katurian: În aer. În oriunde.

Michal:În Rai?

Katurian: Nu, în oriunde.

Michal: Îmi place Omul de Perne. E preferatul meu.

Katurian: E puțin cam liniară, recunosc. Ți-a trecut mâncărimea?

Michal: Oh, era până să-mi amintești! Aahhh! (se aranjează) Hmm. Dar tot nu pot
să înțeleg.

Katurian: Ce să înțelegi? Să înțelegi „Omul de Pernă”?

Michal: Nu, credeam că o ascunsesem destul de bine.

Katurian: Că ascunseseși ce destul de bine?

Michal: Cutia cu degetele băiețelului. Credeam că o ascunsesem destul de bine.

Adică, la început o pusesem în sertarul meu, sub șosete și chiloți ceea ce,
recunosc, nu însemna că era ascunsă bine dar apoi, când au început să miroasă, le-
am ascuns sub pământul din suportul de brad din pod, pentru că știam că o să
treacă mult timp până ce o să scoatem iar suportul de brad de acolo. Gen, până la
Crăciun. Și asta ar fi însemnat destul timp să se descompună. Deja deveniseră
puțin mucegăite. Erau mucegăite când le-ai văzut tu?

Katurian dă din cap simțind că l-au părăsit puterile

Trebuie să fi folosit câini antrenați care să le miroasă, sau așa ceva. Știi câinii ăia?
Probabil că i-au folosit. Pentru că, nici vorbă, le-am ascuns minunat. Suportul de
brad. Nu-l vezi decât odată pe an.

Katurian: Tocmai mi-ai spus... Tocmaimi-ai spus că nu te-ai atins de copiii ăia.
Tocmai m-ai mințit.

Michal: Nu-i adevărat. Ți-am spus doar că omul ăla a venit și mi-a zis că dacă nu-i
spun că am omorât copiii ăia mă torturează, așa că am zis că i-am omorât. Asta nu-
nseamnă cu nu i-am omorât pe copiii ăia. I-am omorât pe copiii ăia.

Katurian: Mi-ai jurat pe viața ta că nu i-ai omorât pe copiii ăia trei.

Michal: Ohhh, vezi, cu aia cu „Jură-mi pe viața ta că nu i-ai omorât pe copiii ăia
trei.”, da, cu aia te-am păcălit. Scuze, Katurian.

Katurian se îndepărtează de el înspre saltea.

Știu că a fost greșit din partea mea. Serios. Dar a fost așa de interesant. Cu
băiețelul a fost exact așa cum ai spus tu că o să fie. I-am tăiat degetele și nici n-a
țipat. A stat pur și simplu acolo și s-a holbat la ele. Părea foarte surprins. Îmi
imaginez că ai fi surprins la vârsta asta. Îl chema Aaron. Purta o căciuliță
amuzantă, tot vorbea de maică-sa. Doamne, cât a mai sângerat. N-ai fi crezut că e
așa de mult sânge într-un băiețel așa de mic. Apoi sângerarea s-a oprit și el s-a
albăstrit. Bietul de el, mă simt destul de prost acum, părea chiar drăguț. „Pot să mă
duc acasă la mămica mea acum?”. Dar fetița a fost ca un ghimpe-n coaste. Bocea
într-una. Și n-a vrut să-i mănânce. Omuleții de mere, n-a vrut să-i mănânce și îmi
luase o eternitate să-i fac. E greu să bagi lamele de ras înăuntru. Nu spui cum se fac
în poveste, nu-i așa? Am verificat. Așa că, oricum, a trebuit să i-i îndes pe gât. N-a
fost nevoie decât de doi. Nu vreau să fiu rău, da' măcar au făcut-o să tacă din gură.
(pauză) E foarte greu de scos din haine, nu? Sângele? Încearcă mâine să-ți speli
tricoul. O să dureze o veșnicie. O să vezi. (pauză) Katurian? (pauză) Îl spăl eu
pentru tine dacă vrei. Chiar mă pricep la asta.

Katurian: (pauză. Încet) De ce ai făcut-o?

Michal: Hă? Te bâlbâi.

Katurian: (în lacrimi) De ce ai făcut-o?

Michal: Nu plânge, Katurian, nu plânge.

Michal se duce să-l ia în braț. Katurian se retrage dezgustat.

Katurian: De ce ai făcut-o?

Michal: Știi tu. Pentru că mi-ai spus s-o fac.

Katurian: (pauză) Pentru că ți-am ce?

Michal: Pentru că mi-ai spus s-o fac.

Katurian: (pauză) Îmi amintesc că ți-am spus să-ți faci temele la timp. Îmi
amintesc că ți-am spus să te speli pe dinți în fiecare seară...

Michal: Da' mă spăl pe dinți în fiecare seară.

Katurian: Nu țin minte să-ți fi spus să iei o grămadă de copii și să-i măcelărești.

Michal: Da' nu i-am măcelărit. „Să-i măcelărești.” ar fi ceva de genu'...

Michal mimează tăieturi rapide repetate.

Ce-am făcut eu a fost mai degrabă ceva de genu'...

Michal mimează o singură tăietură a unor degete imaginare culese apoi cu

delicatețe și aruncate.

Și...

Michal se preface că bagă doi omuleți de mere în gură ți îi înghite.

„Să-i măcelărești”, e cam mult spus. Și n-aș fi făcut nimic dacă nu mi-ai fi spus tu,
așa că nu face pe nevinovatul. Fiecare poveste pe care mi-o spui, ceva oribil i se
întâmplă cuiva. Testam doar să văd cât de exagerate sunt unele dintre ele. Pentru
că unele mi s-au părut întotdeauna puțin exagerate. (pauză) Și știi ceva? Nici nu-s
așa de exagerate.

Katurian: Cum de n-ai încercat să faci și câteva din cele drăguțe?

Michal: Pentru că nu scrii niciodată din alea drăguțe.

Katurian: Am scris multe drăguțe.

Michal: Ăăă, da, gen două.

Katurian: Nu, îți spun eu de ce nu faci niciodată din alea drăguțe, să-ți spun?

Michal: Bine.

Katurian: Pentru că ești un futut de pervers sadic și retardat căruia îi face plăcere
să omoare copii și chiar dacă fiecare poveste pe care am scris-o vreodată ar fi fost
cea mai drăguță chestie imaginabilă, fututul de rezultat final ar fi același.
Michal: Păi, n-o să știm niciodată, nu-i așa? Pentru că n-ai scris așa ceva. (pauză)
Și nu mi-a plăcut să-i omor pe copiii ăia. A fost enervant. A durat o veșnicie. Și nu
voiam să-i omor ci să-i tai degetele unuia și să-i bag lame pe gât celuilalt.

Katurian: Încerci să-mi spui că nu știi că dacă-i tai unui băiețel degetele de la un
picior și dacă-i bagi unei fetițe lame de ras pe gât, nu știi că dacă faci asta o să
moară?

Michal: Păi, acum știu.

Katurian își lasă fața în palme gândindu-se la un mod de a ieși din această
situație.

Ei bine, omul cu tortura părea cu siguranță să fie de partea mea. Părea să fie de
acord că e vina ta. Mă rog, că e în mare parte vina ta.

Katurian: (pauză) Ce i-ai spus?

Michal: Doar adevărul.

Katurian: Care adevăr, mai exact?

Michal: Doar că toate lucrurile pe care le-am făcut copiilor le-am luat din povești
scrise de tine, pe care mi le-ai citit.

Katurian: I-ai spus asta polițistului?

Michal: Mhm. Știi tu, doar adevărul.

Katurian: Ăla nu e adevărul, Michal.

Michal: Ba e.

Katurian: Ba nu e.

Michal: Păi, ai scris sau nu niște povești în care sunt omorâți copii?

Katurian: Da, dar...

Michal: Păi, mi le-ai citit sau nu?

Katurian: Da...

Michal: Păi, m-am dus și-am omorât niște copii? (pauză) „Da, m-am dus.” E
răspunsul la întrebarea asta. Deci nu-nțeleg cum intră aici partea cu „Ăsta nu e
adevărul.”. Și mai puțin partea cu „Futut de pervers sadic și retardat.”. Adică, ești
frate-meu și te iubesc da' știi, tocmai ai stat douăzeci de minute să-mi povestești
despre un tip, marele lui scop în viață e să convingă niște copii cel puțin să-și dea
foc, așa că, știi? Și ăla îi eroul. Nu critic. E un personaj foarte bun. Îmi amintește
mult de mine.

Katurian: În ce sens îți amintește de tine?

Michal: Știi tu, partea cu făcutu' copiilor să moară. Toată treaba aia.

Katurian: Omul de Perne n-a omorât niciodată pe nimeni, Michal. Și toți copiii ăia
aveau să ducă vieți mizerabile oricum.

Michal: Ai dreptate, toți copiii o să ducă vieți mizerabile oricum. Mai bine îi
scutești de efort.

Katurian: Nu toți copiii o să ducă vieți mizerabile.

Michal: Ăăm, hmm. Tu ai dus o viață mizerabilă de când erai copil? Da. Ăăm, eu
am dus o viață mizerabilă de când eram copil? Da. Pentru început, astea-s două din
două.

Katurian: Omul din Perne era un om decent și atent care ura ceea ce trebuia să
facă. Tu ești opusul lui în fiecare aspect.

Michal: Păi, bine, nu mă prea pricep la opusuri dar cred că înțeleg ce spui.
Mulțumesc. (pauză) Omul de Perne e o poveste bună, Katurian. Una dintre cele
mai bune. Știi, cred că o să fii un scriitor faimos într-o bună zi, da-u-ar Dumnezeu.
Prevăd asta.

Katurian: Când?

Michal: Hăh?
Katurian: Când o să fiu un scriitor faimos?

Michal: Într-o bună zi, am spus.

Katurian: O să ne execute într-o oră și jumătate.

Michal: Oh, da. Păi, în cazul ăsta cred că n-o să fii un scriitor faimos.

Katurian: O să distrugă totul acum. O să ne distrugă pe noi, o să-mi distrugă

poveștile. O să distrugă totul acum.

Michal: Păi, cred că pentru noi ar trebui să ne facem griji, Katurian, nu pentru
poveștile tale.

Katurian: A, da?

Michal: Da, poveștile sunt doar hârtie.

Katurian: Sunt doar ce?

Michal: Sunt doar hârtie.

Katurian îl dă pe Michal cu capul de podeaua de piatră. Michal, mai degrabă

șocat de idee decât de durere își duce mâna la capul însângerat și și-l pipăie.

Katurian: Dacă ar veni la mine acum și mi-ar spune: „O să ardem două din trei
lucruri pentru tine –pe tine, pe fratele tău sau poveștile tale”, i-aș pune să te ardă
pe tine primul, pe mine al doilea și aș salva poveștile.

Michal: Tocmai m-ai dat cu capul de podea.

Katurian: Am observat.

Michal: (plângând) Tocmai m-ai dat cu capul de podea!

Katurian: Am spus c-am observat.

Michal: Ești exact ca Mama și Tata.

Katurian: (râzând) Mai spune asta odată?

Michal: Ești exact ca Mama și Tata. Dai în mine, țipi la mine!

Katurian: Sunt exact ca Mama și Tata. Lasă-mă puțin să înțeleg cum vine asta...

Michal: Oh, nu începe cu asta...

Katurian: Mama și Tata și-au ținut timp de șapte ani primul copil într-o cameră
unde l-au torturat iar tu ai făcut un băiețel să sângereze până a murit, ai făcut o
fetiță să moară sufocată și i-ai făcut Dumnezeu știe ce unei alte fetițe și nu ești ca
Mama și Tata, dar eu am dat un idiot cu capul de o futută de podea și eu sunt ca
Mama și Tata.

Michal: Da, exact. Exact.

Katurian: Îți înțeleg logica, Michal. Înțeleg ce vrei să spui.

Michal: Bine. Ar trebui.

Katurian: Să-ți spun ceva: dacă Mama și Tata se uită în jos la noi chiar acum, cred
că o să fie fericiți să vadă că ai ajuns exact genul de băiat de care ar putea fi cu
adevărat mândri.

Michal: Nu spune asta...

Katurian: Cu adevărat mândri. Ești o copie fidelă a lor. Poate că ar trebui să-ți lași
să crească barba aici și să-ți iei niște ochelari, ca el...

Michal: Nu spune asta!

Katurian: Sau să porți o groază de diamante, ca ea. Să vourbești așa, fiuule...

Michal: Nu mai spune asta sau te omor!

Katurian: N-o să poți să mă omori pe mine, Michal, n-am șapte ani!

Michal: Eu nu sunt ca ei, eu n-am vrut să fac rău nimănui. Îți făceam doar
poveștile.

Katurian: Ce-ai făcut cu a treia fetiță?

Michal: Nu, nu-ți spun. Mi-ai rănit sentimentele. Și capul.

Katurian: O să spui tu imediat când or să pună ăia mâna pe tine.

Michal: Pot să suport.

Katurian: Nu poți, nu în felul ăsta.

Michal: (încet) Habar n-ai ce pot eu să suport.

Katurian: (pauză) Așa e, habar n-am.

Michal: Când eram aici și te ascultam cum țipi de vizavi m-am gândit că așa
trebuie să fi fost pentru tine toți anii ăia. Păi, lasă-mă să te asigur că e mai ușor să
fii de partea asta.

Katurian: Știu că e mai ușor.

Michal: Și tu ai trecut prin asta o oră și te-ai întors tremurând și abia îți puteai ține
capul ăla încrezut sus. Încearcă să treci prin asta o viață întreagă.

Katurian: Asta nu te scuză pentru nimic.

Michal: Te-a scuzat pentru cele două crime ale tale. De ce să nu mă scuze și pe
mine pentru cele două crime ale mele?

Katurian: Eu am omorât doi oameni care torturaseră un copil timp de șapte ani, tu
ai omorât doi copii care nu torturaseră pe nimeni timp de niciun an. E o diferență.

Michal: Nu torturaseră pe nimeni din câte știi tu. Fetița cu lamele părea o căcănară
mică. Pun pariu că a torturat măcar furnici.

Katurian: Cum ai omorât-o pe a treia fetiță, Michal? Trebuie să știu, atâta tot.
Semăna și ea cu una din povești?

Michal: Mhm.

Katurian: Care poveste?

Michal: O să te superi.

Katurian: N-o să mă supăr.

Michal: O să te superi puțin.

Katurian: Cu care poveste semăna?

Michal: Ca și, um... era ca și, um... ca și „Micul Iisus”. „Micul Iisus”

Katurian se uită la Michal pentru o vreme, cu mâinile acoperindu-i restul feței și

pe măsură ce își închipuie detaliile oribile ale poveștii începe să plângă. Michal
încearcă să spună ceva dar nu reușește în timp ce Katurian plânge încet în
continuare.

Katurian: De ce aia?

Michal: (ridică din umeri) E o poveste bună. Ești un scriitor bun, Katurian, să nu
lași pe nimeni să te convingă că nu-i așa.

Katurian: (pauză) Unde ai lăsat-o?

Michal: Unde sunt îngropați Mama și Tata. Jos, la fântâna dorințelor.

Katurian: (pauză) Biata ființă.

Michal: Știu, a fost oribil.

Katurian: Păi, sper că a fost rapid.

Michal: Aproximativ rapid.

Katurian începe din nou să plângă. Michal îi pune o mână pe umăr.

Nu plânge, Kat. O să fie bine.

Katurian: Cum o să fie bine? Cum o să mai fie vreodată bine?

Michal: Nu știu. Asta e genul de chestie pe care o zici într-un moment de genul
ăsta, nu? „O să fie bine.”. Normal că n-o să fie bine. O să vină dintr-un moment în
altul să ne execute, nu? Și asta nu e bine, nu? Asta e aproape opusul binelui. Mm.
(pauză) Oare o să ne execute împreună sau separat? Sper că împreună. Nu aș vrea
să fiu singur.

Katurian: Eu n-am făcut nimic!

Michal: Uite ce e, nu începe din nou că o să mă calci pe nervi. Și chiar dacă nu ne

execută împreună, sigur o să ne îngroape împreună, să economisească spațiul, să
sape o groapă în loc de două, pentru că nu mi-ar plăcea deloc să fiu îngropat
singur. Ar fi oribil. Singur în pămând, îîîh. Dar măcar ă so fim împreună în Rai,
îndiferent ce se întâmplă. Și o să o ardem cu Dumnezeu și din alea. O să facem
întreceri.

Katurian: Și mai exact în care Rai o să mergi tu, Michal? În Raiul Ucigașilor de
Copii?

Michal: Nu, nu în Raiul Ucigașilor de Copii, deșteptule. În Raiul normal. Ca-n

filme.

Katurian: Vrei să știi unde mergi tu după ce mori?

Michal: Unde? Și nu spune ceva loc oribil doar pentru că ești nervos.

Katurian: O să te duci într-o cameră mică dintr-o căsuță mică dintr-o pădure mică
și vor avea pentru totdeauna grijă de tine, în loc să am eu, o persoană numită
Mama și o persoană numită Tata și o să aibă grijă de tine exact așa cum au avut și
până acum, doar că de data asta eu n-o să fiu acolo să te salvez pentru că eu n-o să
fiu în același loc cu tine pentru că eu n-am măcelărit niște futuți de copii.

Michal: Ăsta-i pur și simplu cel mai răutăcios lucru pe care i l-a spus vreodată o
persoană unei alte persoane și eu n-am de gând să mai vorbesc cu tine niciodată.

Katurian. Bine. Atunci hai să stăm aici în liniște până ce se întorc ca să ne execute.

Michal: Eu încerc să stau aici în liniște. Tu tot spui chestii rele. (pauză )Nu-i așa?
(pauză) Am zis, nu-i așa? Oh, asta e chestia cu statul aici în liniște? Okay.

Pauză. Michal se scarpină în fund.

Doar că mai am ceva de rezolvat cu tine. Ceva legat de o porcărie de poveste pe
care am citit-o acum ceva vreme. O porcărie de poveste numită „Scriitorul și
fratele scriitorului”, așa se numea și era cea mai mare porcărie pe care am citit-o
vreodată.

Katurian: Nu ți-am arătat niciodată povestea aia, Michal.

Michal: Știu că nu mi-ai arătat-o niciodată și ai avut și motive. Era o porcărie.

Katurian: Deci mi-ai cotrobăit prin cameră în timp ce eram la lucru, nu-i așa?

Michal: Normal că ți-am cotrobăit prin cameră cât timp erai la lucru. Ce credeai
că fac când ești la lucru?

Katurian: Eu credeam că masacrezi copii.

Michal: A-ha? Păi, nu masacrez copii, îți cotrobăi prin cameră. Și găsesc
povestioare proaste care nici măcar nu-s adevărate la final. Ăla e pur și simplu un
final complet cretin. Că Mama și Tata au trăit și eu am murit.

Katurian: Acum primesc sfaturi literare de la fututu' de Jack Spintecătorul.

Michal: De ce nu ai făcut finalul fericit, ca-n realitate?

Katurian: Pentru că în realitate nu există finaluri fericite.

Michal: Ce? Povestea mea e cu final fericit. Tu ai venit și m-ai salvat și i-ai omorât
pe mama și pe tata. Ăla a fost un final fericit.

Katurian: Și după aia ce am făcut?

Michal: Apoi i-ai îngropat în spatele fântânii de dorințe și ai pus niște lămâi peste
ei.

Katurian: Am pus lămâie peste ei. „Nişte lămâi peste”, da ce pula mea făceam, o
salată de fructe? Bun şi dup-aia ce s-a întâmplat?

Michal: Dup-aia? Dup-aia m-ai trimis la şcoală şi am început să învăţ lucruri, ceea
ce a fost bine.

Katurian: Şi după asta ce s-a întâmplat?

Michal: După asta? (pauză) Te referi la când am câştigat proba de aruncare a
discului?

Katurian: După asta, cam acum trei săptămâni.

Michal: Oh, după asta am căsăpit nişte copii.

Katurian: Şi după asta ai căsăpit nişte copii. Cum pula mea poate să fie acesta un
final fericit? Şi după asta te-au prins şi te-au executat şi din cauza ta l-au executat
şi pe frate-tău care nu făcuse nimic. Cum e acesta un final fericit? Şi stai puţin,
când ai câştigat tu proba cu discul? Ai ieşit al patrulea, în pula mea!

Michal: Da’ nu vorbim despre…

Katurian: Ai ieşit al patrulea din patru concurenţi. „Când am câştigat proba de

disc”.

Michal: Da’ nu vorbim despre faptul că am câştigat sau nu proba de disc, vorbim
despre cum arată un sfârşit fericit! Eu câştigând discul, acesta ar fi un final fericit.
Eu mort şi lăsat să putrezesc, ca în prostia aia a ta de poveste, ăla n-ar fi un final
fericit!

Katurian: Ba da, ăla era un final fericit.

Michal: (aproape plângând) Cum? Eu mort şi lăsat să putrezesc, ăla e un final

fericit?

Katurian: Ce ţineai în mână când ai murit? O poveste. O poveste mai bună decât
oricare din poveştile mele. Înţelegi, în „Scriitorul şi Fratele lui” tu erai scriitorul.
Eu eram fratele scriitorului. Era un final fericit pentru tine.

Michal: Dar am murit.

Katurian: Nu e vorba despre faptul că ai murit, e vorba despre ce laşi în urmă.

Michal: Nu înţeleg.

Katurian: Chiar şi în momentul ăsta, nu îmi pasă dacă mă omoară. Nu îmi pasă.
Dar n-o să-i las să îmi omoare poveştile. N-o să-mi omoare poveştile. Ele sunt tot
ce am.
Michal: (pauză) Mă ai pe mine.

Katurian se uită la el pentru o clipă apoi se priveşte în joscu tristeţe. Michal îi

întoarce spatele cu ochii în lacrimi.

Bine, dar suntem de acord că o să schimbi sfârşitul de la „Scriitorul şi fratele lui” şi

eu o să fiu viu la sfârşit şi Mama şi Tata morţi şi eu câştig proba de disc. Atunci e
bine. Şi ar trebui probabil să arzi povestea veche ca să nu o găsească cineva şi să
creadă cumva că aia e povestea reală şi că am murit sau ceva. Probabil ar trebui s-o
arzi.

Katurian: Bine, Michal, aşa o să fac.

Michal: Pe bune.

Katurian: Pe bune.

Michal: Uau. Ce tare. A fost mai uşor decâr aş fi crezut. Păi, ştii, în cazul ăsta, mai
sunt câteva poveşti pe care ar trebui să le arzi pentru că şi nu-ncerc să fiu amuzant
sau ceva, da’ unele dintre ele sunt cam bolnave, serios.

Katurian: De ce să nu le ardem pe toate, Michal. Am economisi o groază de timp

dacă n-am sta să le triem pe alea bolnave de alea ne-bolnave.

Michal: Nu,nu, ar fi stupid să le ardem pe toate. Nu. Doar pe alea care fac oamenii
să meargă şi să omoare copii. Şi n-ar dura mult să le triem pe ala care n-ar face
oamenii să meargă şi să omoare copii pentru că n-ai decât vreo două care n-or să
facă oamenii să meargă şi să omoare copii.

Katurian: Oh, serios, da?

Michal: Da.

Katurian: Şi care ar fi alea? Care, dintre cele patru sute de poveşti ale mele, ar fi
cele pe care le-ai alege pentru a fi salvate?

Michal: Păi, cea despre porcuşorul verde, aia e drăguţă. Şi n-ar face pe nimeni să
meargă şi să omoare pe nimeni siin-cer şi… şi… (pauză) Şi… presupun că asta ar
fi tot. Cea cu „Porcuşorul verde”.

Katurian: Cam asta ar fi tot?

Michal: Da. Adică, dacă vrei să fii sigur, vreau să spun, ai câteva care ar face pe
cineva să meargă şi să mutileze pe cineva, nu chiar să omoare dar, ştii tu, dacă vrei
să fii sigur atunci rămâne doar aia cu „Porcuşorul verde”. Ar putea face pe cineva
să meargă şi să vopsească pe cineva în verde sau ceva de genu’, ha. Da’ cam atât.

Katurian: Toate astea ar fi în regulă dacă n-am ţine cont de faptul că poveştile pe
care ai ales tu să le faci sunt cele mai respingătoare pe care le-ai fi putut alege. N-
au fost pur şi simplu primele trei poveşti pe care le-ai găsit, au fost cele trei poveşti
care s-au potrivit cele mai bine cu mintea aia a ta mică şi respingătoare.

Michal: Deci, ce, aş fi putut să fac unele care n-ar fi fost aşa de oribile? Cum ar fi?
„Beciul feţelor”? Le taie feţele şi le ţine în borcane şi fiecare borcan stă pe corpul
unui manechin în beci? Sau „Camera lui Shakespeare”? Cu bătrânul Shakespeare
care o ţine pe pigmeea aia în cuşcă şi de fiecare dată când mai vrea o piesă o
împunge cu un băţ?

Katurian: N-a scris el toate piesele alea singur.

Michal: Dar înţelegi ce spun, Kat? Toate sunt bolnave. N-aveai cum să alegi una
mai puţin bolnavă decât cele pe care le-am făcut eu.

Katurian: Şi totuşi, de ce a trebuit s-o faci pe cea cu „Micul Iisus” ?

Michal: Of, Katurian, ce-i făcut e bun făcut şi nu poate fi desfăcut. Pa-pam. Pentru
că mi s-a făcut cam somn şi cred c-o să mă întind puţin să dorm dacă o să pot să nu
mă mai gândesc la curul meu care încă mă mănâncă groaznic şi nici n-am mai zis
nimic de el.

Michal se întinde pe saltea.

Katurian: Te pui să te culci?

Michal: Mhm.

Katurian: Dar o să se întoarcă imediat să ne tortureze şi să ne execute.

Michal: Exact, aşa că s-ar putea să fie ultimul somn pe care să-l mai prindem
pentru ceva vreme. (pauză) S-ar putea să fie ultimul somn pe care-l prindem. N-ar
fi groaznic? Îmi place aşa de mult să dorm. Crezi că au ăia somn în Rai? Ar face
bine să aibă, că eu altfel nu mă duc. (pauză) Katurian?
Katurian: Ce?

Michal: Spune-mi o poveste.

Katurian: Credeam că vrei să-mi arzi toate poveştile.

Michal: Spune-mi-o pe aia cu porcuşorul verde. Pe aia nu vreau s-o ard, spune-mi-
o pe aia. Şi după aia te iert.

Katurian: Pentru ce să mă ierţi?

Michal: Pentru lucrurile alea rele pe care mi le-ai spus despre cum Mama şi Tata o
să aibă grijă de mine pentru totdeauna în păduricea verde şi cum nimeni n-o să mă
salveze.

Katurian: (pauză) Nu-mi amintesc cum începe, aia cu „Porcuşorul verde”…

Michal: Hai, Katurian, că-ţi aminteşti. Primul cuvânt e „a”, al doilea cuvânt e
„fost”, al treilea cuvânt e „odată”, al patrulea cuvânt e… of, oare care e al patrulea
cuvânt?

Katurian: Faci pe deşteptul, nu?

Michal: A, mi-am amintit cum e „A fost odată ca niciodată”.

Katurian: Bine, pregăteşte-te…

Michal se pregăteşte, îşi pune perna lângă cap

Katurian: A fost odată ca niciodată…

Michal: E ca-n zilele de demult. Frumoasele zile de demult, cu poveşti…

Katurian: A fost odată ca niciodată într-o fermă intr-un tărâm ciudat şi îndepărtat…

Michal: Îndepărtat…

Katurian: A trăit un porcuşor care era diferit de ceilalţi porcuşori.

Michal: Era verde.

Katurian: Cine spune povestea, eu sau tu?

Michal: Tu. Scuze. Gura mică. Shhhh.

Katurian: Era diferit de ceilalţi porcuşori pentu că era verde aprins. Aproape un fel
de verde fosforescent.

Michal: Verde fosforescent.Ca vopseaua verde fosforescentă pe care o folosesc în

tunelurile de metrou, genul acela de verde fosforescent?

Katurian: Da.

Michal: Da.

Katurian: Acuma ce facem, întrerupem sau ascultăm şi dormim?

Michal: Ascultăm şi dormim.

Katurian: Bine. Acuma, porcuşorului nostru chiar îi plăcea să fie verde. Nu că nu-i
plăcea culoarea celorlalţi porci normali şi rozul i se părea o culoare frumoasă, dar îi
plăcea faptul că era puţin diferit, puţin ciudat. Celorlalţi porci însă nu le plăcea
faptul că era verde. Erau geloşi pe el şi îl băteau şi îi făceau viaţa un iad.

Michal: Un iad..

Katurian: Şi toată lamentaţia asta îi exaspera pe fermieri aşa că…

Michal: Ce înseamnă exaspera? Scuze, Katurian.

Katurian: Nu-i nimic. Înseamnă că-i călca pe nervi.

Michal: (căscând) Îi călca pe nervi…

Katurian: Îi enerva pe fermieriaşa că aceştia s-au gândit „Hmm, ar trebui să facem

ceva în privinţa asta”. Aşa că, într-o noapte, în timp ce toţi porcii dormeau liniştiţi
pe câmp, săau furişat şi l-au înhăţat pe porcuşorul verde şi l-au dus în hambar şi
porcuşorul verde guiţa dar toţi ceilalţi porci doar râdeau de el…

Michal: (încet) Nenorociţii…

Katurian: Şi l-au băgat în hambar şi au scos o oală mare cu o vopsea roz foarte
specială în care l-au afundat până ce n-a mai rămas nici un petic verde pe el şi l-au
ţinut acolo până ce vopseaua s-a uscat. Şi ce era aşa de special la vopseaua asta e
că nu se putea da jos, nici spăla, nici nu se putea vopsi cu nimic peste ea. Nu se fi
dată jos nici acoperită cu altă vopsea. Şi porcuşorul a zis (voce de porcuşor)
„Doamne, te rog nu-i lăsa să mă facă exact la fel ca pe toţi ceilalţi. Îmi place să fiu
puţin diferit.”

Michal: „Îmi place să fiu puţin diferit”, aşa i-a spus lui Dumnezeu.

Katurian: Dar era prea târziu, vopseaua se uscase şi fermierii l-au trimis înapoi pe
câmp şi ceilalţi porci au râs de el în timp ce a trecut pe lângă ei şi s-a aşezat pe
petecul său preferat de iarbă şi a încercat să-şi dea seama de ce Dumnezeu nu-i
ascultase rugăciunea dar n-a reuşit şi a plâns până a adormit şi nici cele o mie de
lacrimi pe care le-a vărsat n-au putut să spele oribila vopsea roz pentru că…

Michal: Nu putea fi dată jos sau acoperită.

Katurian: Exact. Şi porcuşorul a adormit. Dar în noaptea aceea, în timp ce toţi

porcuşorii dormeau pe câmp, nişte nori foarte foarte ciudaţi de furtună au început
să se adune deasupra lor şi a început să plouă, mai întâi încet apoi din ce în ce mai
tare şi mai tare şi mai tare. Doar că asta nu era o ploaie obişnuită, era o ploaie
verde foarte specială, aproape la fel de groasă ca vopseaua şi asta nu e tot. Mai era
ceva special la ploaia asta verde. Nu putea fi niciodată spălată, dată jos sau
acoperită cu o altă vopsea. Nu putea fi nci dată jos…

Katurian se uită la Michal. Acesta a adormit. Katurian şopteşte încet restul

poveştii.

Katurian:… nici acoperită. Şi când a venit dimineaţa şi toţi porcii s-au trezit şi-au
dat seama că toţi erau verzi. Toţi, desigur, în afară de primul porcuşor verde care
era acum singurul porcuşor roz pentru că ciudata ploaie verde nu avusese nici un
efect asupra vopselei roz cu care îl acoperiseră fermierii, pentru că era o vopsea
care nu putea fi acoperită sau dată jos. (pauză) Şi când a privit în jur şi a văzut
ciudata mare de porci verzi, dintre care majoritatea plângeau, a zâmbit uşurat şi i-a
mulţumit lui Dumnezeu pentru că a înţeles că e încă şi va rămâne pentru totdeauna
puţin diferit.

Pauză. Katurian ascultă respiraţia lui Michal pentru o vreme, mângâindu-l pe

acesta pe păr în timp ce doarme.
Îţi place povestea asta, nu-i aşa Michal? (pauză) Îţi plăcea mult asta. Nici un
degeţel tăiat în ea… nici o lamă de ras în ea. E drăguţă. (pauză) Poate c-ar fi trebuit
s-o faci pe asta. (pauză) Nu e vina ta, Michal. Nu e vina ta.(Pauză. Plângând) .
Vise plăcute, copilaş. Vin şi eu în curând.

Katurian ia perna şi o apasă pe faţa lui Michal. Când corpul lui Michal începe să
zvâcnească, Katurian se aşază pe mâinile şi pe corpul lui, ţinând în continuare
perna apăsată. După cam un minut spasmele sunt mai slabe. După încă un minut e
mort. Odată ce Katurian e sigur că a murit, îi ia perna de pe faţă îl sărută pe
Michal pe buze şi plângând, îi închide ochii. Apoi merge la uşă şi o loveşte
puternic.

Katurian: Domnilor detectivi!? Aş vrea să fac o mărturisire despre implicarea mea

în şase crime.(pauză) Am o singură condiţie. (pauză) Are de-a face cu poveştile
mele.

Heblu

Pauză