UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Departamentul de Științe ale Educației

Tulburări ale subfuncției de formare

Coordonator: Autor: Asistent

Lector univ. Loredana Adriana Tudorache Stoian Ioana Loredana
Cipriana
Anul III
Psihopedagogie Specială
București,
2019
 Deficiența de vedere este un subiect vast, de o complexitate ridicată. Dacă dorim înțelegerea pe
deplin a implicațiilor acestui concept, trebuie să ne raportăm la numeroase domenii, medical, psihologic,
chiar pedagogic, în cazul în care ne referim la educația persoanelor ce sunt afectate de această
deficiență. Bineînțeles, studiul asupra acestui aspect trebuie logic structurat, așadar, pentru a putea
pricepe repercursiunile pe care le are în plan psihologic asupra unei persoane, este necesar să
cunoaștem, măcar minimal, tipurile de afecțiuni corespunzătoare deficienței de vedere, cât și maniera în
care ele acționează și, de asemenea, pentru fiecare în parte, care este zona alterată.

Există numeroase clasificări ale afecțiunilor ce atacă ochiul. După cauzalitate, după momentul
instalării, după zona afectată, după tipul de tulburare pe care îl creează..

În continuare, voi expune tipurile de tulburări care se răsfrâng asupra subfuncției de formare.

„Formarea imaginii optice care se proiecteaza pe retina este realizată prin acțiunea
dioptrului ocular, adică a elementelor refringente ale globului ocular: cornee, umoare apoasă,
cristalin și corpul vitros.

Acest fenomen optic normal poate fi parțial sau total împiedicat în manifestarea lui prin două
tipuri de disfuncții.”

1. Tulburările de refracție sau ametropiile.

„Ochiul care prezintă o refracție normală se numește emetrop, iar tulburările de refracție
se numesc ametropii, iar funcționalitatea normală depinde de integritatea tuturor elementelor
externe și interne.” (Verza, 2007, p. 51)

Tot conform lui Florin Emilian Verza (2007), tulburările de refracție se impart în:

1. Miopiea. „În alcătuirea normală a ochiului, prin funcția de lentilă a corneei, camerei anterioare,
cristalinului și corpului vitros, razele de lumină sunt focalizate pentru a forma o imagine optică în centrul
retinei.” (;tefan, 1999, p. 19) La miopie, „razele luminoase sunt focalizate înaintea retinei datorită unor
modificări ale mecanismelor de refracție la nivel ocular, fiind afectată vederea la distanță.” (Gherguț, 2001,
p. 151) După Florin Emilian Verza (2007), persoana ce suferă de miopie reușește să perceapă cu claritate
obiectele aflate în apropiere, ele fiind exact percepute pe retina, spre deosebire de obiectele aflate la
distanțe mai mari, care sunt văzute difuz. Corectarea miopiei se face folosind lentile divergente, concave,
notate cu minus.

„Miopiile pot îmbrăca două forme:

A. „Miopia benignă (sau școlară): se caracterizează printr-o dinamică

progresivă lentă. Creșterea miopiei benigne continuă, de obicei, numai
până la vârsta de 20-21 ani (atât cât există tendința de creștere a
întregului organism). În general, miopia benignă nu depășește 6 până la
10 dioptrii.
Denumirea de miopie școlară provine de la faptul că se consideră că solicitarea optică fină, de
aproape, ca în cazul meseriilor de ceasornicar sau culegător de litere sau a activității școlare,
bazată în mare măsură pe analizatorul optic (cititul din manual și de pe tablă, mai ales în
condițiile unor săli de clasă insuficient luminate ), influențează negativ myopia (Verza, 2007, p.
52-53) Același autor menționează că, în cazul în care corectarea optică nu se realizează, copilul
poate dezvolta defecte fizice la nivelul coloanei vertebrale, din cauza atitudinilor deficitare. De

Fig. 3 - Defectele optice (după Ganong)

asemenea, percepțiile și reprezentările sunt mult mai slabe, iar cei ce au această tulburare, sunt
predispuși la accidente de muncă și de circulație mai ușor decât persoanele cu vedere normală.
(Florin Emilian verza, 2007).

B. miopia malignă (miopie foarte progresivă) . Aceasta trebuie privită ca

o afecțiune oculară gravă, prezentând o tendință progresivă, ceea ce face
să se ajungă uneori la 15-40 dioptrii. În cazul miopiei ce prezintă multe
dioptrii, corectarea nu se poate realiza decât parțial. Fenomenele de
degenerescenţă retiniană, hemoragiile retiniene și eventualele dezlipiri de
retină, care însoțesc de multe ori miopia malignă, atribuie acestei
afecțiuni un pronostic sever, fiind una din cauzele cecității și ambliopiei.
Aceste complicații de care am vorbit se datorează creșterii excesive a
globului ocular, ceea ce duce la fragilizarea și dezorganizarea țesuturilor
oculare. Miopia malignă apare pe un fond ereditar, fiind favorizată de
factorii externi.” (Verza, 2007, p. 53) Tot Florin Emilian Verza (2007) ne
spune că este esențial ca persoana ce suferă de acest tip de miopie să se
ferească de eforturi vizuale și, în mod special, este necesar ca efortul fizic
să fie cât mai diminuat, căci acesta poate produce dezlipiri de retina.
2. Hipermetropia. „ în cazul acestei tulburări de refracție oculară cauza o constituie dimensiunea
redusă a axului antero-posterior al globului ocular(glob ocular hipodezvoltat), diminuarea curburii
corneene, capacitatea refringentă scăzută a cristalinului sau alţi factori care fac să scadă puterea de
refracție. Acum este vorba deci de o refracție insuficientă, ceea ce face ca imaginea optică a obiectului
să se formeze înapoia retinei. Drept urmare, imaginea retiniană este neclară, mai ales în cazul
obiectelor percepute la apropiere. Ca o formă de compensație spontană a acestei situații, copilul
hipermetrop tinde să corijeze refracția și să readucă imaginea clară pe retină printr-un efort al
acomodației. Drept urmare se produce o stare de oboseală a mușchilor ciliari supraîncordați, numită
astenopie acomodativă, această stare are drept simptome: dureri de cap, amețeli, lăcrimare, greață,
vărsături, erori în aprecierea dimensiunilor și distanțelor, greutatea de a fixa obiectele cu privirea,
 încețoșarea imaginilor, o senzație de oboseală și uneori chiar de usturime sau arsură în ochi. În mod
firesc, randamentul școlar este scăzut, copilul evitând efortul vizual la distanța cititului și scrisului.”
(Ștefan, 1999, p. 20) Soluția pentru corectarea hipermetropiei se realizează prin intermediul
ochelarilor cu lentile convergente, notate cu plus. (Ștefan, 1999) Aproape toți, la naștere,
suntem hipermetropi, dar, cu timpul, ochiul devine emetrop. La unele persoane, hipermetropia
se menține, dar, adesea, nu este depistată. Aceasta rămâne constant la nivelul de una sau două
dioptrii, solicitând un efort de acomodare. (Mircea Ștefan, 1999)
3. Astigmatismul. „Apare din cauza unor imperfecțiuni ale curburii cristalinului sau
corneei și puterii de refracție viciate în diferite zone ale mediilor refrigente” (Gherguț, 2001, p. 151) „
Acest viciu de refracție constă într-o diferență de refringentă a meridianelor dioptrului ocular, care
duce la focalizarea imaginii optice nu într-un singur focar retinian, ci în două sau mai multe focare.
Drept urmare se produce o imagine vizuală difuză, estompată, deformată, vederea fiind scăzută atât la
apropiere cât și la distanță. Și în acest caz se produce un efort de acomodare, ceea ce determină
oboseală vizuală, mai ales la lucrul de aproape și prelungit.
Dintre mediile optice, cel care cauzează de obicei această ametropie este corneea (degenerată
din naștere sau afectată ulterior), dar sunt și cazuri în care există o malformație a întregului glob ocular.
Astigmatismul poate fi corectat cu lentile cilindrice, care trebuie purtate cât mai de timpuriu,
după 18 ani corecția fiind greu suportată.
Ca și celelalte ametropii, astigmatismul este asociat, în cazul deficiențelor vizuale grave, cu
diferite alte afecțiuni oculare sau general organice, foarte adesea cu miopia sau hipermetropia.” (Ștefan,
1999, p. 20) Florin Emilian Verza (2007) afirmă că aceste persoane pot fi solicitate optic fără rezerve
deosebite. Tot el descrie o serie de simptome pe care le pot simți persoanele ce suferă de astigmatism,
printre care: „dureri intraoculare datorate efortului de acomodare” (Verza, 2007, p.54) și
„alterarea vederii de aproape - ştearsă și deformată, cu imagini neclare și figuri alungite, cu
erori în diferențierea literelor asemănătoare (N,M,H).” (Verza, 2007, p. 54)

4. Anizometropia. „ Este determinată de existenţa unei diferențe de

refracție între cei doi ochi din care unul este emetrop, iar celălalt cu
tulburări de refracție (ametrop). Există și posibilitatea ca ambii ochi să fie
ametropi, dar cu puteri de refracție diferite.” (Verza, 2007, p. 54)

Cea de-a doua categorie de afecțiuni care împiedică subfuncția de formare a imaginii optice este
constituită de opacitățile aparute pe suprafața razelor de lumina in drumul lor spre retina. Aceste
opacifieri pot afecta mai multe organe, iar unul dintre ele este cornea.
1. Cheratita. „ Se manifestă în a doua decadă de vârstă, prin creșterea
distorsiunii câmpului vizual și a vederii la distanță. Este recomandat
transplantul de cornee (keratoplastie) și lentile de contact rigide.” (Verza,
2007, p. 54)
2. Leucomul, care se mai numește opacifierea corneană cicatriceală, constă în „apariția unei
cicatrici groase, albe, care suprimă parțial sau total transparența corneei prin blocarea
circulației umorii apoase, rezultând scăderea sensibilității de contrast, a acuității vizuale și
apariția scotoamelor.” (Verza, 2007, p. 54)

3. „Dintre procesele distrofice grave și ireversibile ale corneei trebuie

amintită keratomalcia (carența vitaminei A ), care se manifestă la sugarul
cu distrofie generală.” (Verza, 2007, p. 54)
4. Necroza, care reprezintă uscarea corneei. Aceasta este un effect secundar al
afecțiunilor conjunctivale grave, de exemplu, trahomul. (Verza, 2007) „oprirea secreției
lacrimale și lipsa umectării ochiului cu lichidul lacrimal cauzează opacifierea corneei și
instalarea unui defect vizual ireversibil.” (Verza, 2007, p. 55)

Cel de-al doilea organ care poate fi supus opacifierii este cristalinul, iar subtulburările
specifice sunt următoarele:

Cataracta, care este o „ boală congenitală sau dobândită, manifestată prin opacifierea parțială sau
totală a cristalinului, urmată de scăderea acuității vizuale” (Gherguț, 2001, p. 151) După Florin Emilian Verza
(2007) aceasta este de două tipuri, congenitală sau dobândită și are la bază cauze precum intoxicațiile
medicamentoase, efectele agenților fizici, rubeole și altele.

Deplasările cristalinului sunt alte cauze ale formării defectuase a imaginii. Ele pot fi congenitale sau
dobândite. Amintim: sindromul Marian, care este o afecțiune congenitală. Conform lui Mircea Ștefan (1999)
poate produce miopie și astigmatism, scăzând substanțial acuitatea vizuală. Printre deplasările de cristalin
dobândite se regăsesc lucsațiile și sublucsațiile care, de obicei, sunt produse din cauza traumatismelor.
Deoarece cristalinul se deplasează de la locul lui, există posibilitatea să fie lezate și alte zone ocular în care
acesta ajunge. (Mircea Ștefan, 1999) „Deplasarea cristalinului prin luxare în camera anterioară poate fi
una din cauzele glaucomului secundar.” (Ștefan, 1999, p. 22) „Subfuncția de formare a imaginii optice
poate fi împiedicată și de opacifierile corpului vitros, datorate mai ales unor anomalii congenitale,
asociate uneori cu microftalmia. Unele infecții (numite vitrite) și unele hemoragii în corpul vitros pot
duce și ele la opacifierea parțială sau totală a acestuia.” (Ștefan, 1999, p. 22)
Alte subtulburări care afectează formarea imaginii sunt:

1. Glaucomul, care constă „în tulburarea echilibrului presiunii intraoculare, urmată de

dereglări ale câmpului visual” (Gherguț, 2001, p. 151)

2. Strabismul, care este o tulburare a mobilității oculare, așa cum afirmă Alois Gherguț (2001), „axele vizuale
ale ambilor ochi sunt deviate, împiedicând fuziunea imaginii. (Alois Gherguț, 2001)

3. „Nistagmusul, care „ constă în oscilaţii involuntare ale globilor oculari, determinând dificultăți în focalizarea
imaginii pe maculă cu consecințe asupra scris-cititului sau asupra
preciziei efectuării unor activităţi” (Gherguț, 2001,, p. 151)

4. Microftalmia care se referă, conform lui Alois Gherguț (2001) la dezvoltarea insuficientă a globilor oculari,
acest fapt afectând vederea binoculară și perceperea clară a obiectelor, distanțelor și dispoziției spațiale a
acestora.
 Bibliografie

Gherguț A. (2001). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale: strategii de educație integrată. Iași:
Polirom.

Ștefan m. (1999). Psihopedagogia copiilor cu handicap de vedere. București: Editura Pro Humanitate.

Verza F. E. (2007). Fundamentele psihopedagogiei speciale. Proiectul pentru învățământul rural.

București: Ministerul Educației și Cercetării.