1. referitor la minorii în conflict cu legen de sex feminin.
Regulile mai prevăd că instituționalizarea minorilor aflați in
Devianță se înțelege orice conduită, gest sau manifestare care încalcă normele scrise sau nescrise ale societății
sau ale grupului social particular din care face parte persoana care a avut o astfel de conduită; Delincvență
juvenilă se întelege totalitatea faptelor ce constituie încălcare a normelor juridice (indiferent de caracterul penal
al acestora), comise la un moment dat, într- un anumit mediu de către minori;
Criminalitatea minorilor infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă determinată de timp, de
catre persoane care n-au împlinit se înțelege totalitatea vârsta de 18 ani.
2.
O primă legătură strînsă pe care o are delincvenţa juvenilă este cu dreptul penal, deoarece ambele
cercetează fenomenul criminalităţii, deşi dreptul penal totuşi are ca obiect o sferă mai restrînsă a criminalităţii, şi anume:
infracţiunea răspunderea penală pedeapsa. Delincvenţa juvenilă cercetează faptele (infracţiuni, contravenţii, delicte) comise
de subiecţi minori, cauzele dezvoltării unui comportament delincvent, condiţiile şi evoluţia acestuia. Ambele discipline au
ca finalitate combaterea şi prevenţia comportamentului infracţional. Dacă delincvenţa juvenilă este cea care propune
sancţiunile oportune aplicate minorilor, atunci dreptul penal este cel care, legiferîndu-le, le va aplica avînd ca bază legea
penală.
O altă ramură de drept cu mare adiacenţă este dreptul procesual penal, care reprezintă o activitate
reglementată de lege, pe care o desfăşoară autoritatea judiciară, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de
drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.
Conexiunea dintre discipline am putea să o tratăm prin următoarea paralelă:
- dacă procesul penal este o activitate desfăşurată de organele judiciare, atunci delincvenţa juvenilă, nefiind o activitate
prin sine însăşi, este realizată de un spectru mai larg de subiecţi: doctrinari, organe de drept;
- dacă procesul penal este o activitate reglementată de lege, atunci delincvenţa juvenilă este o disciplină, un domeniu de
studiu, care cercetează actele normative în materie, precum şi propune crearea sau modificarea acestora;
- procesul penal se realizează într-o cauză penală, delincvenţa juvenilă există oricînd: prealabil procesului, concomitent
acestuia sau postproces.
Delincvenţa juvenilă şi criminologia au legătură strînsă, deorece criminologia studiază fenomenul
criminalităţii în general, delincvenţa juvenilă însă cercetează doar fenomenul delincvenţial în rîndurile minorilor;
criminologia studiază persoanlitatea infractorului, stabilind multitudinea de factori şi condiţii care îl determină să comită
fapte interzise de legea penală, pe cînd delincvenţa juvenilă studiază personalitatea delincventului minor, delictele comise
cel mai des de minori, cauzalitatea acestora, sancţiunile aplicate minorilor. Criminologia stabileşte modalităţi generale de
prevenire şi combatere a criminalităţii, pe cînd delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice, determinate de vîrsta
fragedă, de luptă cu criminalitatea în rîndurile minorilor, de elaborare a unor măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii.
Delincvenţa juvenilă şi psihologia au legătură strînsă, deoarece psihologia oferă posibilitatea cunoaşterii
proceselor psihice, temperamentului, caracterului minorului, etapele de dezvoltare a minorului şi particularităţile specifice
fiecărei perioade de vîrstă, 24 factorii de dezvoltare şi de viaţă care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor.
Delincvenţa juvenilă şi psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece psihiatria studiază
criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care îşi are originea nu numai în factori exogeni (externi), dar adesea
se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii, cu dereglări la limtă sau chiar în domeniul patologiei mentale.
Există legătură şi între delincvenţa juvenilă şi statistica, deoarece statistica constituie una dintre sursele
cele mai importante de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de masă, oferind astfel delincvenţei juvenile
informaţie în vederea stabilirii stării şi dinamicii fenomenului. Statistica oferă informaţii în legătură cu evoluţia diferitelor
categorii de infracţiuni sau delicte, creşterea lor în anumite zone sau descreşterea lor în altele, încercînd astfel să prezinte o
imagine cît mai veridică asupra tendinţelor delincvenţei juvenile.
3.
Desigur, de-a lungul anilor Consiliul Europei a elaborat şi alte recomandări, cum ar fi:
Recomandarea R (88)6 cu privire la reacțiile sociale la delinevența juvenilä în rândul familiilor imigrante;
Recomandarea R (87)19, adoptată la 17 septembrie 1997, privind organizarca prevenirii criminalității;
Recomandarile Rec (2003)20, adoptate la 14 septembrie 2003, referitoare la noile moduri de abordare a
delincvenței juvenile și la rolul justiției juvenile;
Recomandarea R (85)11 asupra poziției victimei în procesul penal (Strasbourg, 1985):
Recomandarea R (86)4 asupra violenței în cadrul familiei (1986); Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a
CE referitoare la comerțul și alte forme de exploatare a copiilor (Strasbourg 1987); Recomandarca R (87)19
adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1997 (Strasbourg, 1988) privind organizarea prevenirii
criminalității;
RecomandareaR (87)7 asupra principiilor referitoare la räspindirea videoprogramelor cu caracter violent, brutal
sau ponografic (1989);
Recomandarea R (91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării sexuale, pomografiei și prostituției, precum
și asupra traficului de copii și tineri adulți, adoptată la 9 septembrie 1991;
Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la noile moduri de
abordare a delinevenței juvenile și rolul justiției juvenile, adoptate de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie
2003 la cea de a 53-a şedință a viceminiştrilor,
4.
„Declaraţia de la Geneva”; Declaraţia ce conţinea zece principii privind bunăstarea şi protecţia copilului
din 1959 adoptată de Adunarea Generală;
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966, care în art.6 alin.(5) stipula: „o
condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub vîrsta de 18 ani” sau art.14 alin.(4)
conform căruia „procedura aplicată tinerilor va ţine seama de vîrsta lor şi de interesul reeducării lor”.
Pactul internațional privind drepturile civile și politice, adoptar în 1966. Pactul interzice
sancționarea cu pedeapsă capitală a persoanelor sub 18 ani, dispune că tinerii deținuți să fie separați de adulți și
deferiți, cât mai curând posibil, în fața unui judecător, garantează ca unui minor delinevent să se recunoască
aceleasi drepturi ca și oricărui alt inculpat în procesul penal și obligă statele pärți la Pact să instituie proceduri
penale care țin cont de vârsta şi de interesul pe care il prezintă reeducarea copiilor în conflict cu legea,
Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a
Națiunilor Unite 44/25 la 20 decembrie 1989, este un instrument juridic important în ce priveşte justiția pentru
minori (Convenția este pertinentă pentru toate statele ONU, cu exceptia SUA, care pană la moment nu au
ratificat-o). Deoarece cele doua declarații antlerioare, din 1924 și 1959, nu erau documente care så oblige statele
lumii să le aplice, Convenția din 1989 a devenit instrumentul legal prin care statele semnatare işi puteau asuma.
I) Principiul nediscriminării din cauza lipsei de maturitate fizică și intelectuală, minorul are nevoie
de o protecție specialä și de ingrijiri speciale. Statele pārți se angajează să garanteze drepturile tuturor copiilor
care țin de jurisdicția lor, fărä nicio distincție, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
altă opinie a copilului sau a pārinților, a reprezentanților säi legali, de originea lor națională, etnică sau socială,
de situația lor materială, de incapacitatea lor sau de altă situație.
2) Principiul unui interes superior și bunăstării copilului – în toate deciziile care vizează copiii, fie
că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorități administrative sau
de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate. Statele
părți se angajează să asigure copilului protecția și îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa, ținând cont de
drepturile și obligațiile părinților sải, ale tutorilor săi, ale altor persoane legal responsabile pentru el, și vor lua, în
acest scop, toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare.
3) Principiul dreptului la viață, supraviețuire și dezvoltare – orice copil are un drept inerent la
viață, supraviețuire și dezvoltare, iar statele părți vor asigura în deplină măsură realizarea acestor drepturi.
Dreptul la viață este consfințit în majoritatea actelor în materia drepturilor omului. Statului îi revine datoria
primordială de a asigura dreptul la viață, implementând o legislație penală concretă care evită aducerea
atingerilor persoanei, precum şi datoria de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja
individul a cărui viață este amenințată de acțiunile criminale ale altei persoane. Dreptul la dezvoltare reprezintă
un drept inalienabil al omului, în tutea căruia orice ființă omenească, precum şi toate popoarele, au dreptul să
participe, să contribuie și să se bucure de dezvoltarea economică, socială, culturală și politică prin intermediul
cărora toate drepturile și libertățile fundamentale pot fi pe deplin realizate.
4) Principiul dreptului la libera exprimare discernământ i se garantează dreptul de a-şi exprima
liber opinia copilului cu asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului fiind luate în considerare,
avându-se în vedere vârsta lui și gradul de maturitate (art. 12 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului).
Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi și a difuza informații și idei de orice natură, fără
să se țină seama de frontiere, sub formă verbală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte mijloace, la
alegerea copilului (art.13).
Normele ONU pentru protecția minorilor privați de libertate, aprobate prin Rezoluția
54/113 din 1990, prevăd o serie de reguli destinate să ghideze deținerea minorilor în privațiune de libertate.
Printre altele, se arată că sistemul justiției pentru minori trebuie să susțină drepturile și siguranța și să promoveze
bunăstarea fizică și mintală a minorilor. Pedeapsa cu închisoarea trebuie folosită numai ca o metodă extremă.
Normele determină vârstă până la care o persoană este considerată minor, adică vârsta de 18 ani. Totodată,
stabilesc ca limita de vârstă sub care nu este permisă privarea de libertate a unui copil trebuie determinată prin
lege. Privarea de libertate trebuie aplicată în condiții și împrejurări care asigură respectarea drepturilor minorilor.
Minorilor deținuți în instituții trebuie să li se asigure participarea la activități și programe care să le promoveze și
susțină sănătatea și respectul de sine, să le stimuleze simțul răspunderii și să încurajeze acele atitudini și
aptitudini care îi vor ajuta în dezvoltarea potențialului lor ca membri ai societății.
Regulile ONU privind tratamentul deținuților femei și impunerea măsurilor nonprivative
de libertate delincvenților femei (Regulile de la Bangkok), adoptate prin Rezoluția Adunării Generale a
ONU la data de 21 decembrie 2010. Cele 70 de reguli sunt destinate să răspunda necesităților specifice
femeilor în sistemul de justiție penală și in detenție și să reducă privarea inutilă de libertate a femeilor. Regulile
de la Bangkok conțin reglementări referitor la copii care insoțesc părinții in inchisori, precum și reglementări
conflict cu legea trebuie să fie evitată în cea mai mare misură posibilă. Vulnerabilitatea minorilor delincvenți
bazată pe criteriul de sex trebuie să fie luată în considerare la luarea deciziilor. Convenția asupra protecției
copiilor și cooperării în materia adoptiei internaționale, semnată la Haga, la 29 mai 1993, la care Republica
Moldova a aderat în 1998, recunoaște importanța creșterii copilului în mediul familial, priorității menținerii
copilului în familia sa de origine și reiterează că adopția internațională trebuie să urmareasch interesul superior
al copilului, prevenirea răpirii, vânzarii sau traficului de copii. Convenția stabileşte aspectele generale de
competența și procedură privind depunerea cererii de adopție, aprecierea capacităäții persoanei de a adopta,
modul de apreciere a statutului copilului adoptabil, importanța examinării situației familiale, sociale, medicale,
etc. a copilului în vederea potrivirii lui cu părinților.etc.
5.
Regulile de la Beijing promovează adoptarea, în cadrul legislaţiilor naţionale, a unui set de legi, norme şi
reguli aplicate în mod specific infractorilor minori, precum şi crearea unor instituţii şi structuri care se vor ocupa de
funcţionarea şi administrarea justiţiei juvenile ; încurajind acordarea unei atenţii speciale "măsurilor pozitive care implică
mobilizarea tuturor resurselor posibile, incluzând familia, voluntarii şi alte grupuri comunitare, precum şi şcolile şi alte
instituţii la nivel de comunitate, pentru a promova bunăstarea minorilor, în scopul reducerii necesităţii intervenţiilor prin
lege, şi prin tratarea eficientă, corectă şi umană a minorului aflat în conflict cu legea"2 Potrivit acestui document,
legislatorii trebuie să ia în considerare, la elaborarea legislaţiei în domeniul justiţiei juvenile, genul tinerilor care comit 163
delicte şi motivele comiterii acestora, ce programe le-ar ajuta să se reabiliteze, ce genuri de pedepse ar servi pentru a
descuraja alţi tineri să comită acţiuni similare, şi ce tipuri de pedepse ar fi compatibile cu bunăstarea mentală, morală,
socială şi psihologică a unui infractor minor. Printre principiile fundamentale ale Regulilor de Beijing, menţionăm
următoarele:
• Tratamentul echitabil şi uman al minorilor aflaţi în conflict cu legea. Scopurile justiţiei juvenile sunt de
a pune un accent mai mare pe bunăstarea persoanei minore şi de a asigura ca în cazul comiterii unei infracţiuni de un
copil să fie luate în considerare circumstanţele — atât ale delictului, cit şi cele în care se află copilul care a comis delictul.
• În orice caz, fiind oportun şi binevenit, copilul acuzat de un delict trebuie să fie pedepsit „fără a se
ajunge la proceduri judiciare, fiind asigurată respectarea deplină a tuturor drepturilor omului şi a garanţiilor legale", adică
prin aplicarea alternativelor judiciare de la audieri până la programe comunitare, în care este încurajat liberul
consimţămînt al copilului de a participa.
• Atât arestul preventiv, cît şi plasarea copilului într-o instituţie în urma sentinţei, trebuie să fie făcute
întotdeauna doar în ultimă instanţă şi doar pentru perioada minim necesară, numai după luarea în considerare a
alternativelor extrajudiciare.
• Recunoaşterea aspectelor specifice ale drepturilor minorilor în timpul procesului, inclusiv importanţa
prezenţei părinţilor, a caracterului privat al procedurilor şi rapoartelor, şi a necesităţii personalului instruit în mod special.
Procedurile vor fi conduse într-o manieră care să permită minorilor să participe şi să se exprime în mod liber.
• Abolirea pedepsei cu moartea şi a pedepselor corporale pentru toate infracţiunile.
• Atît personalul din domeniul justiţiei, cît şi poliţiştii care lucrează cu cazuri în care sunt implicaţi copiii
trebuie să beneficieze de o pregătire specializată continuă.
• Punerea la dispoziţia copilului, în timpul tratamentului instituţional, a serviciilor educaţionale
adecvate pentru a-i oferi asistenţă în reintegrarea socială ulterioară.
• Posibilitatea eliberării va fi luată în consideraţie atât la arestare, cît şi cu prima ocazie posibilă după
aceasta
6.
Uniunea Europeană, de asemenea, tinde să reglementeze sau să stabilească un cadru legal de
contracarare a delincvenţei juvenile. În acest sens este de menţionat Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007
privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)), prin care se „subliniază faptul că
fenomenul delincvenţei juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei strategii integrate la nivel
naţional şi european, care va cuprinde trei principii directoare: prevenţia, măsurile judiciare şi extrajudiciare şi integrarea
socială a delincvenţilor minori". Tinzînd spre o strategie europeană,
Rezoluţia menţionează:
• Se recomandă statelor membre, în colaborare cu Comisia, să elaboreze şi să adopte fără întîrziere o
serie de norme şi principii directoare minime în domeniul delincvenţei juvenile, comune tuturor statelor membre, în
domeniul delincvenţei juvenile, care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali reprezentaţi, în primul rînd, de prevenţie,
în al doilea rînd, de măsurile judiciare şi extrajudiciare şi, în al treilea rînd, de reabilitare, integrare şi reinserţie socială, pe
baza principiilor stabilite la nivel internaţional prin Regulile de la Beijing şi Principiile de la Riyadh, prin Convenţia ONU
privind drepturile copilului, precum şi prin alte convenţii internaţionale în acest domeniu;
• Se consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar trebui să fie acela de a elabora
modele de intervenţie pentru soluţionarea şi 164 gestionarea delincvenţei juvenile, în timp ce recursul la măsuri privative
de libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să constituie ultima alegere şi să fie pus în aplicare doar atunci cînd se
consideră absolut necesar;
• Se consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi deciziile care îi privesc sînt
condiţii indispensabile pentru definirea unor soluţii comune, care să se bucure de succes; motiv din care consideră, că
asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă experienţă în domeniul educaţiei tinerilor, ci şi să fi beneficiat
de o pregătire care să-i sensibilizeze la problema violenţei în rîndul tinerilor;
• Se subliniază că unul din elementele de prevenire şi de combatere a delincvenţei juvenile constă în
dezvoltarea unei politici de comunicare care să permită sensibilizarea publicului la aceste probleme, eliminarea violenţei
din mass-media şi sprijinul mediilor audiovizuale a căror grilă de programe nu este axată exclusiv pe programe violente;
solicită, în consecinţă, fixarea unor norme europene cu scopul de a limita difuzarea violenţei atît în mediile audiovizuale,
cît şi în presa scrisă;
• Se salută intrarea în vigoare a unui cadru european de autoreglementare, prin care întreprinderile
europene se angajează în favoarea protejării adolescenţilor şi copiilor care folosesc telefoane mobile; subliniază, prin
urmare, necesitatea unor propuneri concrete din partea Comisiei, constrîngătoare la nivel european, în ceea ce priveşte
informarea şi sensibilizarea legate de navigarea sigură pe Internet şi utilizarea sigură a telefoanelor mobile.
7.
În Dicționarul juridic penal reeducarea este definită ca o funcție a pedepsei care constă în transformarea
conștiinței condamnatului, în schimbarea mentalității și a deprinderilor antisociale, în formarea unei atitudini
corecte și constructive față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.
8.
Pentru prezentul studiu prezintă relevanță în mod special definiția legală a noțiunii de probațiune prevăzută de
Legea cu privire la probațiune: „Probațiunea este o evaluare psihosocială, control al persoanelor aflate în conflict
cu legea penală și resocializarea lor, adaptarea persoanelor liberate din locurile de detenție, pentru
preintimpinarea savirsirii de noi infractiuni.
9.
Teoria criminalului inascut
Sunt caracterizați printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinuseril frontale foarte promunfate, pomeții și
maxilarele voluminoase, orbitele mari și departate, asimetria fefei și a deschiderilor nazale foarte mari sau foarte
mici, frunte retrasă și ingustă, bărbie lungã vou ingustă etc. Astfel, el a ajuns la aprecierea ca omul cu înclinații
spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici ri foarte apropiați, nasul turtit,
lungimea excesivă a bărbiei; hoțul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feței și a mâinilor, prin ochi sãi
mici, ingrijorați și în permanentă mișcare, prin sprâncenele sale dese și lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barbă
rară, fruntea teşită şi mişcătoare; ucigasul se evidențiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor,
pomeții obrazului proeminenți. La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal,
în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive.
Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică, oprirea în dezvoltare pe lanțul
filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic și copilul, în
care vedea un „mic primitiv". El a cercetat și unele anomalii ale creierului, ale scheletului si ale unor organe
interte (inimă, ficat).
Teoria constituţiei predispozant delincvenţialePromotorul acestei teorii este psihiatrul austriac Ernest Kretschmer care in
lucrareaa Structura corpului şi caracterul examina strinsa legătură intre structura corpului uman şi trăsăturile sale
fizice.Kretschmer clasifica delincvenţii in patru tipuri1:
piknic– se caracterizează ca avind faţă plină, maini şi picioare scurte, energic, vesel, predispus spre a comite fapte ce
solicită, caruia ii sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice,: vioiciune,mobilitate, optimism, umor, spontaneitate,
astenic – cu corpul slab, alungit, maini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază
un profil psihologic numit schizotimic: inclinaţie spre abstractizare, interiorizare,
sensibilitate, un simţ acut al onoarei, dar energic, predispus spre comiterea
faptelor in grup;atletic – cu o bună condiţie fizică, tip cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată,
comite fapte care solicită forţă fizică şi mai puţin inteligenţă;displastic– suferă de maladii, are anomalii corporale, din care
cauză este plin de ură,
comite fapte din indeletnicire.. Ca şi Kretschmer, Sheldon a cercetat corelaţiile intre somatotipuri şi trăsăturile de
personalitate
cu fenomenul de delincvenţă. Cercetări asemănătoare au efectuat şi soţii Glueck,
rezultatele fiind publicate in 1956 in lucrarea Fizicul şi delincvenţa. Ei nu au ajuns la
aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer, considerind că mai mulţi delincvenţi se intilnesc in
rindul mesomorfilor, care corespund tipului atletic.
Teoria inadaptării sociale
Pretinsa teorie tinde a fi una dintre cele mai remarcabile, al cărei precursor a fost O. Kinberg. După el, fiecare individ
reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în funcţie de structura sa biologică proprie. În lucrarea sa Basic problems
of Criminology din 1935, autorul arată că în vederea descoperirii cauzelor delincvenţei trebuie studiată personalitatea
individului. Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structură biologică actuală, prin care
înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sînt îmbinate pentru a realiza funcţia. Kinberg precizează că structura nu
 vizează doar tăsăturile anatomice mai mult sau mai puţin statice, ci se referă la toate procesele 66 biologice, termenul
avînd astfel o conotaţie atît statică, cît şi dinamică, anatomică şi fiziologică.
1) Nucleul constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului, modul în care el reacţionează la
stimulii externi. Este voeba de variabile normale şi în acelaşi timp evolutive. După cum aceste tendinţe variază pentru
indivizi, Kinberg analizează variabilele caracteristice ale comportamentului la stimulii externi. Pentru aceasta, Kinberg s-a
axat pe cercetările psihologului suedez Sjöbring care distinge patru factori fundamentali ai constituţiei psihice: 1)
capacitatea maximă a inteligenţei unui individ; 2) validitatea spre care predispune energia cerebrală a individului; 3)
stabilitatea garduală a echilibrului emoţional; 4) gradul de unitate funcţională a activităţii subiectului. Caracterul acestor
factori este determinată de nivelul înalt, mediu sau slab.
2) Variantele patologice, spre deosebire de cele precedente, sînt determinate de maladiile mintale eventuale, tulburări
grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale.
3) Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de provenienţă exterioară.
4 După acest criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri:
 indivizi cu funcţie morală limitată, cu element moral absent;
 indivizi care reacţionează normal;
 indivizi bolnavi;
 indivizi bine adaptaţi la mediu, dar insensibili faţă de actele imorale. Inadaptarea la condiţiile sociale este determinantul
declanşării comportamentului criminal.
Modalităţile de inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe interne, de infantilism, gigantism,
trăsăturile fizice care îl fac să fie mai diferit de alţii; psihiatrică – determinată de maladiiile psihice pe care le posedă, din
cauza cărora individul nici nu poate examina realitatea; psihologică – este o reacţie negativă a indivizilor normali care sînt
influenţaţi de mediu. De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale :
a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a comite fapta; tot ele
constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;
b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict, dar
actul este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect;
c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli externi (de exemplu, în
organizaţii criminale).
Printre cele mai importante teorii psihanalitice în analiza criminologică a comportamentului deviant se numără și
teoria lui Alfred Adler (1870 1937), care este cunoscută sub denumirea de teoria complexului de inferioritate.
Principala teză a lui A.Adler constă în sentimentul de inferioritate al individului, care declanşează dorința acestuia
de a-și depăși condiția proprie, în contextul unor relații de compensare sau supracompensare. Complexul de
inferioritate poate duce la comiterea infracțiunilor, deoarece aceasta este cea mai ușoară cale, prin care individul
ar atrage asupra sa atenția opiniei publice, în asemenea mod compensându-şi psihologic propria inferioritate.
Unul dintre principalii critici ai lui Alfred Adler a fost învățătorul german Erich Fromm (1900-1980), care
consideră că autorul teoriei „complexului de inferioritate" este inclinat să simplifice în mod exagerat
problematica psihologiei infractorului. Fromm porneşte de la ideca că omul nu poate fi comparat cu un animal:
„Omul se deosebeşte de animal prin aceea că el este ucigay. Acesta este unicul reprezentant al mamiferelor,
care, fără o motivație biologică și economică, iși maltratează și omoară semenii, primind și satisfacție". El relevă
și faptul că Adler ia în considerare doar partea rațională a fenomenelor pe care le descrie și nu poate vedea
dincolo de determinismele raționale ale comportamentului.
Definiti notiunia de psihanaliza.
Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea psihicului uman atît normal, cît şi anormal. Prin comparaţie
cu psihologia experimentală, ea se ocupă mai mult de părţile iraţionale ale activităţii psihice.
Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică sînt obţinute în cursul tratamentului
psihanalitic. Acestea constau din relatările făcute de pacient despre gîndurile, fantasmele şi visele sale, precum şi despre
amintiri legate de experienţe şi trăiri ale copilăriei.19
Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind structura şi dinamica
psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin
explorarea structurilor inconştiente (profunde) ale personalităţii.
Demonstrate teoria personalitati criminale a lui Jean Pinatel.
Teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel
Chestiunea personalităţii delincvente a fost clar abordată de către Yochelson şi Samenow (1976) în spaţiul
anglo-saxon şi de către Pinatel (1963) în spaţiul francofon.
Doctor în drept, Jean Pinatel publică mai multe lucrări, dintre care Criminologia (1960), Societatea
criminogenă (1971), Fenomenul criminal (1987). El estimează necesitatea abandonării ideii existenţei diferenţei de natură
între un delincvent şi non-delincvent, între aceştia neexistînd decît o diferenţă de grad (de la un delincvent ocazional care
posedă un grad mai leger, pînă la unul recidivist cu un grad mai dur). Pinatel sugerează existenţa unui nucleu central al
„personalităţii criminale”. După el, delincventul ar poseda patru particularităţi care sînt identice la toţi delincvenţii. Această
constituţie de trăsături formează un element declanşator, facilitînd trecerea la act. Aceste trăsături sînt egocentrismul
(maniera de a percepe lumea în funcţie de propriile interese, de a se considera centrul universului), labilitatea (inconsistenţa
la adaptarea faţă de diverse situaţii, dificultatea de a urma o linie de conduită stabilă, dificultatea de apreciere a
consecinţelor propriilor acte), agresivitatea (tendinţa de a reacţiona prin violenţă), indiferenţă afectivă (dificultatea de a
resimţi simpatia faţă de alţii, incapacitatea de a se ataşa faţă de cineva, insensibilitatea la suferinţa altuia). Nici una dintre
aceste trăsături nu imprimă individului o orientare delincvenţială în mos independent, pentru aceasta ar fi necesară
însumarea lor.
Semnificaţia teoriei lui Pinatel rezidă în faptul că crima este o faptă a omului, iar criminalii sînt oameni ca
toţi ceilalţi, ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece „trecerea la act” este expresia unei diferenţe de grad. Între psihicul
infractorului şi acela al non-infractorului deosebirea ar fi una de ordin cantitativ şi nu calitativ. 13
Important, după Pinatel, este ca, examinînd un infractor, să poţi spune dacă fapta comisă a fost un
accident în viaţa lui, dacă l-a marcat porfund sau dacă există îndoieli cu privire la starea lui periculoasă. Preluînd cercetările
lui De Greeff, Pinatel arată că pentru 25% dintre infractori starea periculoasă este episodică, pentru 20% este cronică,
pentru 55% ea este marginală, în raport cu solicitările exterioare, cei din urmă pot deveni recidivişti sau infractori
ocazionali.14
Cercetările lui Pinatel au fost concretizate de către Le Blanc (1991), care a subliniat că delincvenţa nu
este aceeaşi în rîndul tuturor delincvenţilor. El pune accentul pe modificările de personalitate care au loc de-a lungul
copilăriei şi adolescenţei. Le Blanc a tins nu să definească personalitatea delincventă, cum a făcut-o Pinatel, dar să
caracterizeze trăsăturile unei personalităţi delincvente, acestea fiind trei: o înrădăcinare criminală, o disocialitate persistentă
şi un egocentrism exasperat.
Definiti esenta teoriilor de orientare sociologica
Teorii de orientare sociologică
Teoria stigmei
Majoritatea criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale şi atitudinea societăţii
însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant.
Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist deosebit de periculos), care
se răsfrîng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea societăţii, se aplică ca o „stigmă", adică o marcă, un însemn
asupra acestuia.
Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă, contează nu pedeapsa, ci
modalităţile de prevenire a infracţiunii.
De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte infractorul în dependenţă
de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de natură anatomice, fiziologice sau psihologice.
Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor fizice ale individului.
De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum, pînă nu demult se considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte
„răi".
Teoria anomiei sociale
Noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, dereglare
datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.
Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca fiind principala cauză de dispariţie a
valorilor pe care se construieşte societatea, exprimînd dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc
indivizii aflaţi în competiţie unul cu celălalt, aceştia nu -şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Ei încep să ceară prea
mult de la viaţă, ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare îndeosebi în perioadele de maximă
dezvoltare economică, cînd ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. Neputînd să -şi atingă aspiraţiile,
indiviziii încep să nege şi să încalce regulile doar ca să -şi atingă ţelul.
Teoria conflictului de culturi
Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile diferite de percepere a vieţii, diferitele
valori fac dificilă coexistenţa umană, acestea pot suscita înrăirea reprezentanţilor altor grupări sociale.
Pentru a se confirma, tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice pe scara socială, fie prin o
reuşită economică în limita clasei care îi aparţine. O mică parte dintre ei va reuşi, mulţi însă vor eşua, căzînd în mrejele
delincvenţei.
Descrieti teoria cromozomului crimei.
Teoria cromozomului crimei
Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda genealogică (după
predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi gemelară (studiul asupra gemenilor).
Multiplele cercetări şi experienţe în legătură cu rolul eredităţii în criminalitate au demonstrat că acesta este
puternic.
O largă răspîndire, dintre teoriile eredităţii, a avut-o teoria comozomiană. Celula organismului uman are 46
de cromozomi ce formează 23 perechi distincte, cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria comozomului
crimei se fundamentează pe surplusul unui cromizom. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de
vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii:
în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel,
P.Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sînt
predispuşi genetic crimei. De altfel, cromozomul “Y” a fost denumit şi cromozomul crimei.
Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY
prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter.
Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine de 95% din criminali nu
posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă.
Comparati teoria asociatiilor diferintiate și teoria conflictului de culturi
Teoria asociaţiilor diferenţiate
Aparţine criminologului american Edwin Sutherland, profesor la Universitatea din IndianaExplicaţia actului criminal în
viziunea lui Sutherland presupune urmatoarelecoordonate:
1.comportamentul criminal este învăţat;
2.învăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex
de comunicare;3.învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;4.procesul de învatare presupune:
asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor; orientarea mobilurilor, a tendinţelor impulsive, a
raţionamentelor şi atitudinilor;8.formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie ;9.comportamentul
criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar nu se explică prin aceasta.Un grup poate fi organizat fie de
manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului
criminal, fie de maniera a i se opune. Majoritatea grupurilor sunt ambivalente, iar rata criminalităţii este expresia unei
organizari diferenţiate a grupului.
Teoria conflictelor de culturi
Aparţine criminologului american Thorsten Sellin ş preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie.Termenii de
cultură şi conflict au , pentru Sellin , o semnificaţie particulara.Se poate vorbi de un conflict cultural atunci când conduita
unei persoane, socialmente aprobată sau chiar cerută într-o anumită situaţie într-un grup Există în principal trei situiaţii
generatoare de conflict :
1.conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale, dar bazate pe
valori diferite ( de exemplu în cazul colonizării ) ;
2.conflictul se poate situa între legi arbitrare ori legi care favorizeaza corupţia, pe de o parte, şi indivizi care se supun unor
concepţii morale sănătoase, pede 3.conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate siindivizi
ce au coduri morale particulare. ( de exemplu în cazul imigranţilor )Teoria conflictelor de culturi , ca şi ceelalte teorii
criminologice , nu poate oferi decâto explicaţie parţială cu privire la etiologia fenomenului criminal.
Teoria anomiei sociale Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos, „lege" sau anomia („violare a
legii"), noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată
dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în
limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar
conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. Durkheim. Termenul este utilizat de Durkheim, mai întîi, în La
Division du 79 travail social (1893), pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea
din timpul său, generată de lipsa unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei
„solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide (1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a sinuciderilor:
„egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste".
Preluînd ideile lui Durkheim, Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca fiind principala cauză de
dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea, exprimînd dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc
indivizii aflaţi în competiţie unul cu celălalt, aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Ei încep să ceară prea mult de la
viaţă, ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare îndeosebi în perioadele de maximă dezvoltare economică, cînd
ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. Neputînd să-şi atingă aspiraţiile, indiviziii încep să nege şi să încalce regulile
doar ca să-şi atingă ţelul. Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică, în pofida sancţiunilor penale
pe care le are?
Pentru aceasta, consideră Merton, trebuie de distins două categorii de date fundamentale:
1) cultura sau ansamblul de valori care guvernează conduita indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează
scopul spre care trebuie să tindă membrii corpului social;
2) organizarea socială sau ansamblul normelor şi instituţiilor care reglează accesul la cultură şi indică
mijloacele autorizate pentru a atinge scopurile. Anomia se instalează cînd se creează o discrepanţă mare între tendinţele
indivizilor şi mijloacele legale de atingere a acestora pentru anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg
la delincvenţă.
Acest model de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost ulterior invocat şi în statele
continentului european. În 1961 succesorii lui Merton R. Cloward şi L.Ohlin, publică lucrarea Delincvenţă şi oportunitate:
teoria grupurilor criminogene tinere, în care au exprimat ideea că, atunci cînd tinerii nimeresc din lumea ideală, creată de
către educatori, în viaţa reală ei încep să se decepţioneze şi să fie frustraţi.
Reacţia tipică la aceasta este: crearea bandelor în care prin sustrageri tinerii ar atinge standartele impuse de
societate; reunirea în grupări agresive, prin care şi-ar înlătura frustrarea 80 generată de nedreptatea socială; includerea în
organizaţii antisociale, în care tinereii ar întrebuinţa droguri, alcool, se închid în sine încercînd într-o astfel de manieră să se
izoleze, să se refugieze de degradarea socială
10.
Astfel, cauzalitatea delincvenței juvenile este determinată de legătura real existentă, dependența
dintre două sau mai multe fenomene, când un fenomen (cauza) în anumite condiții generează alt fenomen
(efectul).
11.
Aderând la ideea caracterului cauzal al delincvenței, concretizăm că în calitate de cauză a
delincvenței este fenomenul care întotdeauna precedă și produce sau generează alt fenomen –efectul. La
cercetarea legăturii cauzale are loc diferențierea verigii ,cauză – efect" într-un lant cauzal neîntrerupt.
13.
stfel, condițiile delincvențiale sunt fenomenele care nu generează comportamentul deviant, dar
favorizează, înlesnesc, intensifică apariția și realizarea cauzei acesteuia. Astfel, condițiile pot fi acele situații de
loc, de timp, de impuls emoțional etc. care intensifică impulsul producerii efectului.
14.
Noțiunea de factor al delincvenței este indispersabilă de conceptul de cauze și condiții ale
delincvenței și reprezintă un sistem de fenomene sociale negative caracteristic unei anumite societăți, care
determină fenomenul antisocial ca efect al lor.
15.
În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse clasificări ale factorilor criminogeni: După originea lor: factori
interni sau endogeni; factori externi sau exogeni; factori organici sau antropologici; factori fizici sau naturali.
După originea exogenă: factori geografici; factori criminogeni economici; factori criminogeni socioculturali;
factori criminogeni politici; factori demografici.
16.
L /Starea criminalității este numărul de infracțiuni săvârșite și al persoanelor care le-au comis, pe un anumit
teritoriu și într-o perioadă de timp stabilită. / Nivelul criminalității este valoarea determinată din numărut total
de infracțiuni săvârșite pe un teritoriu determinat și într-o perioadă de timp stabilită, raportată la un număr
stabilit de populație, spre exemplu la 1000, 10.000 sau 100.000 de locuitori.
17.
Criminalitatea anuală este cercetată pe mai multe planuri. deoarece ea reprezintă totalitatea infracțiunilor
săvârşite într-o țară pe timp de un an. De regulă, totalul infracțiunilor din lunile anului se adună reprezentând
totalul infracțiunilor săvârșite în anul respectiv. Acest total, fiind comparat cu totalul general din anul precedent
sau din anii precedenți, va infracționalității, o descreștere sauo creștere a criminalității din anul respectiv.
Criminalitatea lunară reprezintă un fragment redus din mişcarea criminalității anuale. De multe ori, în conținutul
criminalității anuale se includ infracțiunile săvârșite în ultimile săptămâni sau luni ale anului precedent, acestea
fiind în curs de verificare. De aceea, mişcarea infracționalității pe mai mulți ani, îndeosebi mişcarea ei pe 5 sau 10
ani (decenală), dacă este analizată cu atenție, ne oferă posibilitatea de a trage concluzii mai temeinice. Desigur,
cercetarea anuală este utilă pentru unele aspecte minore ale criminalității, îndeosebi în ce privește condițiile care
pot influența săvârșirea de infracțiuni.
18.
Noțiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică, irepetabilă, anticipativ modificatoare a
mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor sale bio-psiho-socio- culturale.
19
Prin noțiunea de personalitate a delincventului minor înțelegemm totalitatea trăsăturilor specifice individului,
precum și totalitatea factorilor atât interni, cât și externi, precum și elementele bio-psiho-sociale, dar și
influențarea altor condiții impersonale care duc la determinarea comiterii unei fapte delincvențiale.
20.
Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalității, exprimată atât în partcularitățile
activității psihice, afective, cât și în comportamentul exteriorizat.
21.
Cu toate acestea, în sensul foarte larg, orice activitate infracţională – ca activitate umană realizată de o persoană
responsabilă – presupune şi o fază subiectivă a actului de conduită interzis, perioada internă cuprinde, desigur, şi formele
de vinovăţie neintenţionate.
22.
Caracterul este o totalitate a însușirilor psihice și morale ale individului uman manifestate în comportamentul și
acțiunile sale, în atitudinile și poziția sa față de sine, față de alții, față de societate și fata de valorile unanim
recunoscute ale acesteia.
23.
Tributar caracterului biunivoc al relației „protecție infrastructură critică- asigurare ordine publică", intensitatea și
densitatea infracționalită ii trebuie privite ca factori care determină parțial conținutul și manifestările specifice
pilonilor continuumului protecției infrastructurii critice (identificare, detecție. prevenire, avertizare şi dezvoltare).
24.
Persoană se referă în mod curent la o ființă umană considerată a fi un individ al speciei umane, luându-se în
considerare totalitatea însușirilor sale fizice și psihice. Din punct de vedere legal, persoana fizică și persoana
civilă sunt instituții de drept civil.
25.
Reieşind din cele manționate, comportamentul deviant al minorilor reprezintă ansamblul de acțiuni materiale
sau simbolice săvârșite persistent, repetat sau continuu de către minor, de cele mai dese ori fiind considerate
răspunsuri la frustrările pe care trebuie să le facă față la interacțiunea cu mediul și care provoacă daune valorilor
sociale.
26.
Devictimizarea este procesul prin care se încearcă repunerea victimei în situația anterioară. În mod evident un
astfel de demers nu este deloc simplu şi nu se poate rezuma, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, doar
la repararea materială a prejudiciului. Recomandarea (87) 21 a statelor membre ale UE privind asistența
victimelor şi prevenirea victimizării, la punctul 4 enumeră și alte modalități de devictimizare: acordarea unui
ajutor de urgență pentru a face față nevoilor imediate; protejarea de o eventuală răzbunare a agresorului, un
ajutor medical, psihologic, social și material, consilierea pentru evitarea victimizărilor multiple; informarea cu
privire la drepturile victimei; asistența în cursul procesului penal; asistența pentru repararea prejudiciului și, în
măsura posibilului, suportarea de către stat a despăgubirilor.
27.
Formele Victimizării
Victimizarea femeii. Violul şi tipurile de relaţie violator-victimă. Maltratarea şi uciderea soţiei de către soţ. Victimizarea
copilului. Bătaia şi incestul ca forme de victimizare. Victimizarea persoanelor în vîrstă. Maltratarea bătrînilor. Victimizarea
în urma infracţiunilor de furt şi tîlhărie. Victimile infracţiunilor de terorism şi luare de ostatici.
28.
Factorii Fundamentali a victimitații
La cel de-al III-lea Simpozion internațional de victimologie de la Münster, din 1979, s-a stabilit că victimitatea
releva 6 factori fundamentali, care rămân actuali și astăzi: 1) catastrofele naturale; 2) societatea (familia,
organizarea politică, conflictele sociale, sărăcia, suprapopularea, lipsa educației); 3) traficul rutier, accidentele
tehnologice; 4) industria care, favorizând suprapopularea, provoacă consecințe psihologice, sociale (integrare
dificilă), economice, politice, constituind o cauză a conflictelor și a violenței; 5) criminalitatea în general; 6)
victima ea insăși.
29.
Principii
Principiile care stau la baza elaborarii prezentei masuri de prevenire a victimizarii propriei
persoane si a membrilor familiei au în vedere stabilirea cadrului institutional al sistemului de servicii sociale
destinate prevenirii si combaterii violentei în familie, atât la nivel central cât si la nivel local, precum si
dezvoltarea capacitatii sistemului pentru abordarea multisectoriala a problematicii violentei în familie.
1.Principiul respectarii demnitatii umane. Fiecarei persoane îi este respectata demnitatea, prin evitarea
atitudinilor si comportamentelor umilitoare si degradante.
2.Principiul nondiscriminarii si egalitatii de sanse. Politica în domeniu va fi aplicata fara discriminare, având în
vedere respectarea si promovarea drepturilor persoanelor afectate de violenta în familie. Aceste drepturi sunt
aplicabile în egala masura cetatenilor români si cetatenilor straini aflati în mod legal în România, cu respectarea
prevederilor legislatiei în vigoare, precum si prin asigurarea accesului liber si nediscriminatoriu al acestora la
serviciile specifice destinate prevenirii si combaterii violentei în familie.
3.Principiul promovarii valorilor non-violentei la nivelul comunitatii.
Cunoasterea gravitatii efectelor comportamentului violent la nivelul societatii implica actiuni concertate ale
statului si societatii civile în vederea schimbarii paternului cultural în ceea ce priveste toleranta populatiei la
actele de violenta în familie.
4.Principiul responsabilizarii. Societatea moderna are nevoie nu numai de persoane capabile, active si înalt
motivate, dar si responsabile fata de sine, familie, prieteni, colegi, vecini, comunitate. Aceasta presupune
responsabilizarea fiecaruia pentru problemele celorlalti, complementar cu responsabilizarea colectivitatii fata de
problemele si dificultatile cu care membrii sai se confrunta. Este vitala atât responsabilizarea agresorului pentru
actele de violenta comise, cât si a institutiilor abilitate sa intervina în rezolvarea cazurilor de violenta în familie.
5.Principiul participarii. Promovarea participarii si consultarii beneficiarilor la toate nivelele de decizie, printr-o
abordare sensibila la diferentele culturale, de vârsta si gen. Promovarea implicarii comunitatii locale, în mod
special a autoritatilor publice, pentru a identifica si a diagnostica în mod corect natura problemelor si a riscurilor.
6.Principiul complementaritatii dintre prevenire si combatere.
Tratarea efectului fenomenului violentei în familie este costisitoare si prezinta riscul perpetuarii problemei.
Prevenirea violentei prin masuri active si prin implicarea tuturor actorilor sociali constituie unul dintre
dezideratele actualei strategii.
7.Principiul securizarii si protectiei victimei. Acest principiu, considerat esential în orice demers întreprins pentru
solutionarea cazurilor de violenta în familie, garanteaza interventia, în limita cadrului legal, prin actiuni care sa
asigure inclusiv protectia fizica a victimei.
8.Principiul centrarii pe persoana. Acest principiu presupune centrarea pe nevoile persoanei si implicarea ei
activa în toate deciziile ce o privesc.
9.Principiul parteneriatului. Politica în domeniul prevenirii si combaterii violentei în familie trebuie sa includa
mecanisme parteneriale: grupurile si organizatiile reprezentative (comunitate locala, organizatii
neguvernamentale, organizatii ale grupurilor cu risc etc.) trebuie implicate în procesul de proiectare a politicilor
în domeniu.
10.Principiul abordarii multidisciplinare. Asigurarea accesului beneficarilor la servicii, în functie de nevoile
identificate, într-o abordare multidisciplinara si multisectoriala.
30.
Definiția
Măsurile care se pot lua pentru prevenirea și limitarea sau chiar eliminarea fenomenului victimal și a efectelor
sale se pot clasifica în două categorii: măsuri de protecție socială și măsuri de autoprotecție.
17. Identificati trasaturile caracteristici ale victimei minore
Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităţilor
psihocomportamentale şi de vîrstă specifice: lipsit aproape complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate
redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de a
înţelege efectele, consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă ampatică, incapacitatea de a
discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate, sinceritate şi
puritatea sentimentelor, gîndurilor şi intenţiilor etc. Datorită acestor caracteristici, copilul poate fi uşor antrenat în acţiuni
victimizante pentru el, poate fi manevrat, minţit, determinat să comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi
pentru el nu poate să le prevadă. Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi
bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare
psihocomportamentală a acestuia.
18. Identificati notiunile de „cauza”, „conditie” si de „factor” al delic. juv.
1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile
În materia delincvenţei juvenile cauzalitatea este o noţiune complexă care prezintă trăsături caracteristice ei:
-cauzalitatea nu apare ca un fapt generator unic, dar ca un ansamblu de factori interdependenţi. Astfel,
putem afirma că cauzalitatea nu este „lineară”, dar „în reţea”;
-fenomenul are mereu explicaţii într-un cadru spaţio-temporal specific (cauze interne şi externe);
-cauzalitatea nu poate fi evaluată în manieră globală, ea trebuie mereu apreciată în funcţie de nivelul la
care ea se plasează, fiind vorba în acest caz de cauzalitate individuală.
Cauzalitatea poate fi înţeleasă într-un sens analitic sau sintetic.
Conceptul analitic susţine că cauzalitatea trebuie să fie distinsă de factor şi motiv, acestea fiind diferite.
Factorul se deosebeşte de cauză prin aceea că el nu este decît elementul care influenţează cauza, provocînd astfel un
rezultat.
În acelaşi timp, factorul nu trebuie să fie confundat cu indicele sau simptomul care nu au semnificaţii
cauzale, dar posedă doar o valoare de diagnostic, identificînd astfel prezenţa unei eventuale devianţe sau delincvenţe.
În cadrul categoriei de „factor” pot fi identificate multiple tipologii: factor criminogen şi de inhibiţie,
factor-condiţie şi factor-cauză, factor favorizant şi declanşant, factor determinant şi secundar.
Conceptul sintetic acceptă cauzalitatea ca pe un fenomen explicativ complex. Aceasta ar cuprinde un
„cîmp criminogen” care este o transpunere spaţială a unui ansamblu de factori ce intervin în comportamentul uman. În
fine, cauzalitatea în sens sintetic cuprinde o totalitate de elemente interdependente de orice natură.
2. Factorii delincvenţei juvenile
Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari grupe: factori externi şi
factori interni.
Printre factorii interni am putea evidenţia ereditatea, factorii fizici, fiziologici, temperamentul sau unele
deficienţe mintale, fie caracteriale.
Ereditarea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii prin
mijlocirea plasmei germinative.
Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea ca atare, ci doar anomaliile psihice care facilitează
apariţia ei, dintre care coeficientul scăzut de inteligenţă, o conduită necontrolată sau slab controlată, absenţa simţului moral.
Dintre factorii externi un rol covîrşitor îl au familia, anturajul, şcoala, mass-media.
Familia influenţează formarea comportamentului copilului în primul rând prin relaţiile dintre părinţi. Când unul
dintre părinţi este vitreg, el va genera în sufletul copilului o anumită rezervă afectivă şi poate chiar un sentiment de
respingere. Ataşamentul faţă de părintele adevărat, plecat din familie (prin divorţ sau prin deces) îi creează copilului
această stare afectivă de respingere sau de indiferenţă şi-i determină pe unii la acte de vagabondaj. Sînt situaţii în care
familia este formată din ambii părinţi naturali, dar atmosfera este negativă, fie datorită că sînt alcoolici, fie că sînt ei înşişi
infractori. Aceste atitudini extreme generează fie o exigenţă exagerată împinsă până la teroare, fie o indulgenţă nepermis de
mare, copilului tolerîndu-i-se orice fel de comportament. Copilul terorizat prin bătăi va căuta în afara familiei o desfăşurare
printr-un comportament agresiv faţă de colegii mai mici. Cel răsfăţat prea mult în familie va deveni cu uşurinţă un infractor
însuşindu-şi bunuri care nu-i aparţin, ştiind că părinţii îi vor lua apărarea. Părinţii vor trebui să fie preocupaţi să-i ofere
copilului un model de comportament pe care să-l poată imita apoi în calitate de cetăţean major. 4
Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului, spiritualitatea unuia se hrăneşte din
spiritualitatea altuia, ceea ce face necesară o abordare interpersonală, capabilă să asigure nu doar dimensiunea
informaţional-operaţională, transmiterea de cunoştinţe, ci şi dimensiunea umană, psihosocială, a creşterii şi coevoluţiei în
comun a celor doi subiecţi.10 Este impotant ca prin manierele sale de intervenţie profesorul să nu admită astfel de modele
comportamentale, cum ar fi „bufonul clasei”, „preferarea unora” etc.
S-a constatat că procentul diverselor infracţiuni este mult crescut la copiii care nu frecventează şcoala sau la cei cu
o frecvenţă slabă. S-a constatat, de asemenea, că infracţiunile sînt mai frecvente în cazul celor slabi la învăţătură, mai ales
în rândul repetenţilor.
Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă; or, violenţa văzută la televizor sau la
cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rîndul copiilor şi tinerilor.
Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii, efectele negative sînt mai mari, copiii
străduindu-se să-l imite. Literatura, filmele, programele de jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea, violul sau
crima constituie pentru copii un veritabil drog, promovîndu-le un comportament pe măsura celor citite şi văzute.12
19. Identificati vinovatia victimei in cauzalitatea delic. juv.
20. Relatati despre particularitatile bio-psiho-sociale ale delincventului minor.
Personalitatea cuprinde un ansamblu al unor dimensiuni bio-psiho-sociale, care în decursul vieţii sunt supuse unor
transformări de ordin cantitativ sau calitativ, care împreună asigură dezvoltarea. În funcţie de nivelul la care are loc
asemenea modificări, se desprind trei dimensiuni:
A. dezvoltarea biologică, transpusă în modificările fizice, morfologice şi biochimice ale organismului;
B. dezvoltarea psihică, ce constă în apariţia, instalarea şi transformarea proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice;
C. dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului, în conformitate cu normele şi cerinţele impuse de
colectivitate, de mediul social existenţial.1
Cele trei determinante ale personalităţii şi concomitent forme ale dezvoltării umane, există într-o strînsă interacţiune şi
interdependenţă, fiind corelate una cu alta şi predeterminîndu-se.
Coordonatele biologice ale personalităţii delincventului minor
A. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun în evidenţă dezvoltarea psihică, fizică şi
plasamentul individului în societate.
Fiecare vîrstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o multitudine de schimbări
care, luate în ansamblu, formează specificul structurii personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării. Perioadele de
vîrstă ale dezvoltării psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de maturizare a
organismului minorului, însă ele pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică.
Din punct de vedere juridic, vîrsta este importantă în stabilirea responsabilităţii, inclusiv a celei penale.
B. Sexul exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfologice, psihologice şi sociale prin care indivizii se disting
în femei şi bărbaţi. Indiferent de sex, persoana ce a comis o faptă prejudiciabilă este trasă la răspundere. Cu toate acestea,
pentru unele infracţiuni în calitate de subiect activ le este specific doar un anumit sex; de exemplu, autor al pruncuciderii
poate fi doar mama biologică.
Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin predispusă spre delicte decît
bărbatul, deoarece constituţia sa fizică este la general mai puţin compatibilă cu forţa masculară pe care o solicită faptele de
violenţă. Însă, actualmente spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decît la agresiuni, astfel încît femeia poate comite
infracţiuni ce nu necesită forţă fizică.
Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor
Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri, procese, funcţii şi
structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice, în vederea amplificării
posibilităţilor adaptative ale organismului.
Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional, ea nu este uniformă, dar poliformă şi
continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice:
temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, exprimată atît în partcularităţile activităţii psihice,
afective, cît şi în comportamentul exteriorizat.
Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sanguinic, flegamtic şi melancolic.
Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru determinarea măsurilor
comportamentale aplicate faţă de el, a corectei orientări a activităţii sale, a intervenirii pozitive în evoluţia sa socială. Dacă
un copil este hiperactiv, urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i doza şi a-i
ordona programul de lucru.
B. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite
activităţi.
Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii în baza asigurării unor condiţii optime. Există
aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activităţi, ce cuprind, la rîndul lor, aptitudini generale, de grup (acestea
includ factorul verbal, numeric, perceptiv, fluiditatea frazelor, de reprezentare spaţială, dexteritate manuală) şi speciale, şi
cele complexe (tehnice, ştiinţifice, artistice).
Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe viitor o
personalitate complexă.
C. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile, generalizate, determinante
pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de
temperament, caracterul se formează pe parcursul vieţii.
În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: faţă de sine; faţă de ceilalţi în societate; faţă de
muncă. Familiei şi micromediului din apropierea minorului îi revine sarcina de formare a caracterului acestuia, cultivîndu-i
responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile.
Coordonatele sociale ale personalităţii delincventului minor
Familia, relaţiile sociale, şcoala, educaţia, strada mereu au avut o influenţă importantă în devenirea unei
personalităţi. În decursul vieţii minorul este influenţat de macromediu (societatea în ansamblu, civilizaţia), micromediu
(grupurile sociale mici: şcoala, colectivul) şi anturajul imediat din apropierea minorului (familia, rudele, prietenii, strada).
Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă familia, anturajul, gradul de
educaţie şi cultura, la aceştia adăugîndu-se o serie de factori situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei, ingestia
de alcool sau droguri ce favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, precum şi asocierea cu alte persoane sau alte acte
infracţionale.15
Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie negativă, ce nu recunoaşte normele
existente în societate, va duce implicit la o structurare negativă de personalitate şi la un caracter de tip antisocial, în timp ce
o educaţie pozitivă va configura un comportament adecvat normelor sociale16.
Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează, de asemenea, şi tulburările de relaţii între ei şi părinţi,
profesori, colegi, încălcarea normelor etice şi de conduită şcolară sau extraşcolară. Spectrul acestor devianţe este foarte larg
(minciuni, calomnieri, agresivităţi, atitudini nonconformiste, gesturi, chiulire de la ore, lipsa respectului şi a distanţei în
relaţiile cu adulţii, vagabondajul etc.), dar cel mai grav este că ele pot deveni acte delincvente. Orice fenomen psihic este
determinat de influenţă externă şi orice acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea unei conduite numai fiind
trecută prin filtrul interior, adică prin însuşirile, stările psihice ale persoanei în momentul trecerii la actul delincvenţial.
Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în care se află minorul în faza predelictuală. Prin urmare,
conceptul de cauzalitate presupune un complex de condiţii, situaţii, factori impulsionanţi, şi nu putem accepta fie cauzele
externe, fie cele interne, ca fiind în mod unilateral predispozante spre delincvenţa juvenilă.
 21. Reproduceti notiunea de stare, structura si dinamica a criminalitati minorilor.

starea (nivelul) criminalităţii sau delincvenţei juvenile, constituie suma crimelor saudelictelor săvîrşiteşi a persoanelor
cele-au comis (persoane vinovateminore), precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai delincvenţei juvenile.
Nivelul delincvenţei juvenile se reprezintă prin valoarea determinată din numărul t ot a l de infracţiuni
săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportată la un număr stabilit de populaţie.
Prin structura delincvenţei juvenile înţelegem configuraţia elementelor componente ale delincvenţei juvenile, în cadrul sistemului în
ansamblu.
Descrierea structurii delincvenţei înseamnă, în primul rînd, relevarea elementelor ei constitutive în baza unor particularităţi; în al doilea
rînd, stabilirea ponderii specifîce a fiecărui element în cadrul delincvenţei juvenile în ansamblu; în al treilea rînd, stabilirea legăturii între elemente; în al
patrulea rînd, stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul delincvenţei şi criminalităţii în general.
Structura delincvenţei juvenile cuprinde:
-delincvenţa după tipul de devianţă;
-după tipul personalităţii delincventului minor;
-după structura sociodemografică etc.
Dinamica delincvenţei juvenile constituie evoluţia fenomenului în timp şi spaţiu, în comparaţie cu alte
perioade şi spaţii. După dinamică se determină mişcarea delincvenţei juvenile pe anotimpuri, zone teritoriale, diferenţe între
delincvenţa urbană şi cea rurală etc.

22. Relatati teoria indepartari sociale.

Fiecare individ reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în funcţie de structura sa biologică
proprie.
Structura personalităţii este compusă, în primul rînd, din nucleul constituţional, care cuprinde trăsăturile
ereditare normale, în al doilea rînd – din trăsăturile ereditare patologice şi, în al treilea rînd – din funcţia morală.
2) Nucleul constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului, modul în care el reacţionează la
stimulii externi. Este voeba de variabile normale şi în acelaşi timp evolutive. După cum aceste tendinţe variază pentru
indivizi, Kinberg analizează variabilele caracteristice ale comportamentului la stimulii externi. Pentru aceasta, Kinberg
s-a axat pe cercetările psihologului suedez Sjöbring care distinge patru factori fundamentali ai constituţiei psihice: 1)
capacitatea maximă a inteligenţei unui individ; 2) validitatea spre care predispune energia cerebrală a individului; 3)
stabilitatea garduală a echilibrului emoţional; 4) gradul de unitate funcţională a activităţii subiectului. Caracterul
acestor factori este determinată de nivelul înalt, mediu sau slab. 3
3) Variantele patologice, spre deosebire de cele precedente, sînt determinate de maladiile mintale eventuale, tulburări
grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale.
4) Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de provenienţă exterioară. 4 După acest
criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri:
 indivizi cu funcţie morală limitată, cu element moral absent;
 indivizi care reacţionează normal;
 indivizi bolnavi;
 indivizi bine adaptaţi la mediu, dar insensibili faţă de actele imorale.
Inadaptarea la condiţiile sociale este determinantul declanşării comportamentului criminal. Modalităţile
de inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe interne, de infantilism, gigantism, trăsăturile fizice care îl
fac să fie mai diferit de alţii; psihiatrică – determinată de maladiiile psihice pe care le posedă, din cauza cărora individul
nici nu poate examina realitatea; psihologică – este o reacţie negativă a indivizilor normali care sînt influenţaţi de mediu.
De asemenea, distingem trei serii de situaţii precriminale5:
a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a comite fapta; tot ele
constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;
b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict, dar
actul este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect;
situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli externi (de
exemplu, în organizaţii criminale).

23. Stabiliti rolul anomaliilor genetice in determnarea comportamentului delincventilor minori.

24. Stabiliti rolul nivelului de instruire si educatie in formarea personalitati delicventului minor.

nivelul de instruire şi educaţie :

(A) rolul educaţiei în familie;
(B) rolul educaţiei şcolare;
(C) organizarea timpului liber.
(A)Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase, conform căreia
părinţii sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre carenţele educaţionale în familie se remarcă: insuficienta
atenţie acordată copilului, certurile dese între părinţi, instabilitatea cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce
constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă în atitudinile ambilor părinţi faţă de faptele copilului, instabilitate afectivă,
neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză a disconfortului psihologic
al minorului, s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în lipsa ataşamentului, a
comunicabilităţii între părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi creează repercursiuni asupra copilului. Orice
dezacorduri familiale vor crea la copil tulburări comportamentale.
(B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi, aprecierile neobiective,
tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului procesului instructiv-educativ, conducînd spre o eventuală
devianţă. Supraaprecierea unui elev mediocru conduce la indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui care a meritat o notă
mai mare va genera descurajarea lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba energia nervoasă şi capacităţile copilului;
critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi incomplete, vor conduce treptat la faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele
sale limitate, complexîndu-se astfel şi degradînd. Dezacordul între profesori şi copii poate genera insuccesul celor din
urmă.
(C) Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la formarea personalităţii.
Este foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care să îi oferă stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor
pentru copiii temperamentali. La acest capitol un rol important îi revine şi statului prin crearea unor centre de activitate sau
de dezvoltare a copiilor. Multe dintre delicte se comit de către copii din „neavînd ce face”.