Construcția personajului Otilia

,,Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian apărut in perioada interbelica si populat de personaje
tipologice care aparțin unor categorii umane cu mare putere de generalizare, in ciuda individulalitatii lor
inconfundabile. Intre acestea, personajul eponim este construit atât prin tehnici moderne, cat si balzaciene
astfel incat in jurul lui ramane o aura de ambiguitate chiar si după finalul lecturii. Chiar daca ar putea fi
integrata in tipologia cochetei/femeii întreținute, Otilia Mărculescu, este totuși singurul personaj ,,rotund” al
romanului, pentru ca este construita complex, din calitati nobile si slăbiciuni și evoluează imprevizibil; ea
ilustrează misterul feminin derutant, așa cum puține personaje din literatura romana îl pot întruchipa.
I. Statutul social este cel de orfana de mama, crescuta in privațiuni de tatăl vitreg, Costache Giugiuveanu
(avar parțial umanizat de dragostea paternă), care ii administrează frumoasa avere lăsata de mama ei. Cu
toate astea, nu o înfiază pentru a-i oferi un statut financiar stabil, fapt ce va influenta deciziile de viața ale
Otilitiei. Este o tanara de optspreze-nouasprezece ani, talentata, studiază pianul la Conservator, este cultivata
si stilata (citește romane frantuzesti, poezie, jurnale de moda), rasfatata de către un prieten al familiei, moșierul
Leonida Pascalopol, ce isi asuma pana la un punct un statut aproape patern (il oferă atenții, plimbări cu
trăsura, excursii in străinătate). Psihologic, e matura in gândire, conștienta de statutul ei social incert, are un
temperament de artista și isi cunoaște bine firea instabila (,,Mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”;
Vreau sa zbor``). Traieste cu spaima ca femeile imbatranesc repede si că are la dipozitie doar cativa ani
pentru a-si satisface capriciile (de a plăcea, de a strânge bărbați în jurul ei).
Moral, este adeseori catalogata greșit drept ,,stricată``, ,,dezmățată``, ,,nerușinată``, de către matusa
Aglae. Aceasta imagine deformata, subiectiva, poate avea rolul de a influenta oarecum opinia cititorului cu
privire la decizia finala a Otiliei de a se casatori cu Pascalopol, mult mai batran decât ea. Totusi Otilia e
construita in antiteza cu Georgeta ,,curtezana in stil mare``, care o admira nostalgic pentru ce ea nu poate fi.
Deși este iubitoare si nonconformistă in relațiile cu barbatii, nu este nici imorala precum Georgeta, nici
maniacă precum Aurica.

Otilia reprezintă un măr al discordiei, personaj-liant intre cele doua planuri are romanului si cea care
polarizează ambele conflicte exterioare: cel social, fiind moștenitoarea de drept a averii lui Moș Costache,
râvnita de clanul Tulea cu cele doua capete monstruoase ale sale (Aglae si Stanica), deși e dezinteresată de
moștenire, dar si cel erotic, fiind asiduu curtata de Felix si de Pascalopol, fiecare cu atuurile lui (tinerețea vs.
averea). Pozitia sa nodala în conflict influențează decisiv destinului eroinei.

III. Esențiale in construcția personajului sunt perspectiva narativă si unele tehnici corelate ei, conflictul
si relația incipit-final. Este singurul personaj construit prin tehnici moderne, între care comportamentismul,
pentru că referitor la ea naratorul isi refuza aproape total omnisciența. Pana in capitolul XVII, naratorul – deși
obiectiv, extradiegetic șu perspectivă par deriere – nu oferă voit indicii despre planul interior al Otiliei (ce
gândește si simte), exceptând autocaracterizările. De aceea, fiind privita doar din exterior, comportamentele
fetei sunt extrem de derutante pentru ceilalți, inclusiv pentru cititor. Același gest al tinerei (de exemplu,
părăsirea lui Felix) poate indica trăsături contradictorii: fie că e superficială, fie foarte matură și responsabila,
că e generoasă/altruistă ori egoistă*. Această tehnică este dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea
poliedrică a personalității Otiliei în conștiința celorlalte personaje (pluriperspectivism), ceea ce conferă
ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează misterul feminității înseși. Relativizarea imaginii prin
mai multe oglizi alcătuiește un portet complex și contradictoriu: ea e fetița cuminte și iubitoare pentru moș
Costache (imagine anacronică), fată admirabilă, superioară pentru Felix (imagine ideală), femeia capricioasă
cu un temperament de artistă pentru Pascalopol (imagine realistă), o dezmățată, o stricată pentru Aglae
(imagine greșită), o fată deșteaptă cu spirit practic pentru Stănică (imagine parțială), o rivală în căsătorie
pentru Aurica (imagine falsă), cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră pentru colegii lui Felix. Însă cel
care intuiește adevărata dimensiune a personalității Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix („Orice femeie
care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia
trebuie să fie o fată inteligentă.”)
 In incipitul romanului, construit prin descrieri ale mediului dinspre exterior spre interior, Otilia este introdusa
in scenă prin ochii lui Felix, personajul-oglindă, și construită inițial prin mijloace tradiționale tipice prozei
balzaciene: mai întâi, portretul fizic si de vestimentație, ilustrativ pentru caracterul fetei („Fata, subțiratică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o coleretă de dantelă pe umeri, îi
întinse lui Felix un braț gol și delicat)”; ulterior, prin descrierea camerei* care relevă tot ,,ascunzișul feminin”,
seducător prin complexitate (sertare deschise și răvășite, batiste, rochii, partituri, scaunul rotativ etc). Finalul,
aflat in simetrie si intr-o oarecare opoziție cu incipitul, oferă in epilogul său o altă imagine a Otiliei de câțiva ani
mai târziu, reflectată tot din perspectiva lui Felix când privește fotografia pe care Pascalopol i-o arata: „o
doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută (...) femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era
fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul”. Derutat el însuși, Pascalopol declară acum că
pentru el fata a rămas o enigmă). Reiese ca Otilia este un personaj modern, plin de contradicții, iar finalul
ramane deschis in privința destinului ei si nimeni nu poate dezlega misterul țesut in jurul ei prin declarațiile lui
Stănică: „acum e prin Spania, prin America, nu știu pe unde, nevasta unui conte, așa ceva”.
II. Doua scene semnificative pentru conturarea Otiliei se găsesc in capitolul XVII, respectiv XX. Scena
întoarcerii Otiliei după ce a fost cu Pascalopol în excersie la Paris, când vorbește cu Felix despre tipul lor de
iubire, releva aspecte importante ale personalității fetei. In primul rând, este realista, conștienta de calitatile si
de defectele ei si de ce ii poate oferi lui Felix. Nu este genul de om care sa faca promisiuni pe care nu le va
îndeplini cu siguranta. De aceea, când Felix o întreabă daca se va casatori vreodată cu el, ea ii oferă un
răspuns inteligent, menit sa îl convingă ca cel mai bine este ca ei doi sa trăiască in prezent, sa savureze
fiecare moment petrecut împreuna:,,N-am zis niciodată: mâine voi cânta la pian, dar, in fata pianului am
cântat.[…]. Eu stau de vorba cu tine, cel de acum, si ție iți spun: ,,te iubesc``.Chiar daca Felix insista in a
obține o promisiune, pentru ca ,,firea sa trăia in temeiul unui program, niciodată mulțumit cu prezentul”, tanara
ramane statornica în hotărârea luata.
A doua scena este reprezentata de ultimele clipe petrecute împreuna de Otilia si Felix, după moartea lui
moș Costache si înainte de a pleca definitiv cu Pascalopol. Tanara îl testează (prin tehnica întrebărilor
socratice), pentru a vedea daca si-ar putea face o viața alături de el, data fiind firea ei exuberanta. La
propunerile Otiliei de a pleca in lume si de a face împreuna cele mai neobișnuite lucruri, se lovește de
nehotărârea si nesiguranța lui Felix. Acest lucru o determina sa fie ea cea care ia hotărârile in aceasta relație
,,Voi decide eu ce e de făcut``. Cu toate acestea,el mai testează pentru ultima,când vine sa doarmă in camera
lui. Din păcate, firea mult prea cerebrala a lui Felix, care nu concepe manifestarea dragostei in afara casatoriei,
refuza poate cel mai magic moment din viața lui: sa petreacă o noapte de dragoste alături de femeia iubita.
Decizia Otiliei de a i se oferi tanarului este dovada suprema a iubirii pe care el i-a cerut-o in tot acest timp, dar
nu a fost capabil sa o recunoască, fiind un om conservator. Nu face decât sa ii demonstreze din nou Otiliei ca
ea este care trebuie sa ia hotărârea finala: de a-l parasi, pentru ca el sa isi dezvolte fara piedici latura
profesionala. A fost capabila de sacrificiul de sine când a inteles ca nu este femeia potrivita pentru Felix.
IV. In opinia mea, Otilia poate concura pentru statului de personaj principal alături de moș Costache,
pentru că influențează destinele foarte multor personaje din jurul sau. De exemplu, ea a decis atât destinul lui
Felix, cat si pe cel al lui Pascalopol (deși amprenta nu poate fi deplin pozitivă pentru niciunul). Alege sa dispară
din viața tanarului, fapt ce îi oferă liberatea de a se concentra spre cariera strălucită mult visată (a se vedea
mesajul din cartea poștală trimisă după despărțire), pentru a-i fi alături celui care a interes-o si a acceptat-o
așa cum este, căruia ii este recunoascatoare si vrea sa ii aline viața ratată. Cu toate acestea, se desparte si de
Pascalopol, care decide sa o lase libera, pentru ca nu suporta sa o vadă cum se plictisește/ofilește lângă el,
dar si pentru ca nu dorea ca ea sa vadă cum el se stinge tot mai mult pe zi ce trece si cum devine acel om
batrân pe care Felix îl intalneste in tren. În concluzie, dorința de emancipare a femeii, ilustrată atât de bine prin
acest personaj, implică sacrificii în destinele masculine și paradoxuri în propriul ei destin.
 Atașați eseului copii ale scenelor indicate pentru relecturi suficiente (p. 238-240, 320-321, 342-346, Ed.
Gramar)
PERSONAJELE
Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostază
feminină" (G.Călinescu). Este cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin
problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.
Otilia, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu,
femeie frumoasă şi bogată, care murise "de supărare" şi-i lăsase lui toată averea, laolaltă cu îndatorirea
creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache o creşte ca pe fiica lui, dar avariţia îl împiedică s-o
înfieze oficial sau să-i asigure, în mod concret, un viitor.
Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de celelalte personaje feminine din literatura
română - de Saşa Comăneşteanu din "Viaţa la ţară" de Duiliu Zamfirescu şi de Olguţa din "La Medeleni" de
Ionel Teodoreanu - prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.
Portretul fizic, relatat direct, prin ochii lui Felix, sugerează, indirect, trăsăturile sale morale de
delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, inocenţă şi maturitate: "... un cap prelung şi tânăr de fată,
încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică, îmbrăcată intr-o rochie foarte largă pe poale, dar
strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat...".
Definită indirect, de fapte, acţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un personaj complex, cu un
comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, imprăştiată
şi visătoare uneori, dovedind alteori, în mod surprinzător, luciditate şi tact. Este un amestec ciudat de atitudine
copilăroasă si matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în
Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi explică lui
Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaştere desăvârşită a propriei firi: "Eu
am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată".
Descrierea detaliată a camerei sale sugerează, indirect, firea enigmatică a Otiliei: "o masă de toaletă
cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare, [...] un scaun rotativ pentru pian", ar putea simboliza firea ei
imprevizibilă (motivul oglinzilor). Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, pălării,
pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, cărţi, note muzicale, păpuşi) trimit către exuberanţa juvenilă, către un
univers spiritual al "ascunzişului feminin", cum spune naratorul.
Finalul romanului este deschis în privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului constând şi în
faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Pascalopol însuşi conchizând că, după
atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese "o enigmă". Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o "femeie
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică", ci avea un aer de platitudine feminină, care nu
mai semăna cu imaginea din conştiinţa lui.
Este cel mai controversat personajal romanului, apărând în opinia celorlalte personajeîn mod diferit,
stârnind contradicţii surprinzătoare: Moş Costache o iubeşte pe "Otilica", "pe fe-fetiţa mea", el fiind "papa" care
primeşte de la ea un strop de tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia "o fată admirabilă,
superioară, pe care n-o înţeleg". Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea,
dar nu distinge "ce e patern şi ce e viril" în dragostea lui pentru tânăra, pe care o consideră "o artistă" şi care îl
încântă şi îl emoţionează, "e ca o rândunică". Pentru Stanică Raţiu, Otilia este o femeie cu "spirit practic", care
ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţă: "deşteaptă fată!". Aglae o consideră "o zănatică", "o dezmăţată", "o
stricată", care suceşte capul băieţilor de familie, deoarece chiar şi pe Titi reuşise să-1 cucerească, iar Aurica o
urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi.
Otilia trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece - se
destăinuie ea lui Felix - o femeie se bucură de viaţă adevărată doar câţiva ani: "Cât crezi tu că mai am de trăit,
în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani!" Otilia întruchipează, aşadar, eternul feminin plin de mister,
tainic şi cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate candidă şi profundă maturitate.

Completare conform: http://invatamromana.blogspot.ro/2010/06/enigma-otiliei-de-george-calinescu.html