Structura spatiala a biosferei

Rezulta din repartitia diferentiata a resurselor climatice si, corelat cu aceasta, a celor edafice (de sol), fiind
mai bine reprezentata in raport cu ecosistemele terestre. Astfel, la nivelul fiecarui continent biocenozele
similare, identificate pe baza principalelor formatiuni vegetale, formeaza un biom. Pe continente diferite
apar, de asemenea, biomuri similare, acestea constituind tipurile de biomuri. Cele mai importante tipuri de
biomuri, in succesiunea lor de la ecuator la poli sunt cele prezentate in continuare.

Padurile ecuatoriale vesnic verzi

Se situeaza de-a lungul ecuatorului, pana la paralela de 10°, intr-un climat cald, uniform, cu un volum anual
de precipitatii care depaseste 1 500 mm, repartizat uniform de-a lungul intregului an. Datorita ploilor zilnice,
umezeala relativa a aerului este foarte ridicata. Varietatea speciilor este foarte mare, cu o etajare multipla a
vegetatiei arborescente, insotite de liane, epifite. Padurile tropicale de campie, cu trei niveluri de etajare,
sunt cele mai productive ecosisteme ale Terrei. Arborii uriasi (Dracntomelon,
Dipterocarpus, Piptadeniastrum) ating inaltimi de 30-40 m. Pe nivelul inferior sunt caracteristice speciile
de palmieri, bananieri, bambusi, iar la nivelul solului, ferigile. Materia organica moarta se mineralizeaza
foarte rapid, formarea humusului si acumularea fiind nesemnificative, astfel ca aceste paduri au o capacitate
de regenerare foarte redusa. Prin urmare, in zonele defrisate apar formatiuni secundare, mai sarace in specii
si cu productivitate mai mica. Cele mai importante paduri de acest fel sunt situate in Africa (bazinul raului
Congo, muntii vulcanici mari); America (bazinul Amazonului); Asia (India, versantii muntilor Himalaya)
si Oceania.

Savanele

Se dezvolta in regiunile cu climat subecuatorial, in care anotimpul secetos dureaza mai mult decat cel ploios.
Speciile vegetale dominante sunt gramineele inalte (1.5-3.0 m), insotite, pe alocuri, de arbori pitici, avand
coroane rare si tabulare (Mimosaceae, Acacia, palmieri). In sezonul uscat, sunt frecvente incendiile, la care
plantele s-au adaptat in asa masura incat unul din factorii de mediu esentiali pentru mentinerea savanei este
chiar focul. Savanele dependente de conditiile climatice s-au format, cu precadere, in Africa – de exemplu,
partea nedesertificata din Sahel. De asemenea, savanele tipice se gasesc in Africa de Est, avand
caracteristice, ca specii vegetale, arborele maimutelor (Adausonia digitata), arborele de salam (Kigelia
africana). Savana africana este arealul in care sunt raspandite marile erbivore (girafe, antilope, bivoli,
elefanti, zebre etc.) si animale de prada (lei, gheparzi, leoparzi). Suprafete cu savane intinse se gasesc si in
America de Sud, India, Antile, unde sunt frecventi palmierii. Savana australiana este tara cangurului si
principala zona de pasunat a crescatorilor de oi. O mare parte din savanele din America de Sud si Asia de
Sud s-au format datorita conditiilor de sol nefavorabile (de exemplu, regim aerohidric deficitar). Exista si
savane secundare, a caror formare este legata de activitatea umana, fiind generate de incendierea sau
defrisarea padurilor tropicale sau musonice.
Stepele

Caracterizeaza zona de clima temperata uscata (cu mai putin de 500 mm precipitatii anual). In functie de
continentul pe care se situeaza, poarta diferite denumiri, astfel: Eurasia – stepa; America de Nord – preerie;
America de Sud – pampas. Pe cernoziomurile fertile se formeaza biocenoze bogate in specii erbacee cu
crestere inalta. In Eurasia sunt reprezentative specii din genurile Festuca, Stipa, Astragalus, Allium,
Adonis, Ranunculus etc. In regiunile mai uscate (cu precipitatii de 300-400 mm/an) se formeaza stepe cu
vegetatie erbacee joasa, pe soluri castanii. Din cele mai vechi timpuri au reprezentat principalele zone de
pasunat, iar astazi se constituie in cele mai importante zone cerealiere

Padurile temperate

Sunt prezente in fasia de clima temperata moderata (vara calda si umeda, iarna nu foarte rece si umeda)
fiind alcatuite din specii de arbori si arbusti cu frunze cazatoare. Se gasesc cu precadere in emisfera nordica,
in Europa, Asia de Est si America de Nord, relativ aproape de mari sau oceane, pe soluri brune de

padure, neutre sau slab acide. Sunt structurate pe patru niveluri de coronament, luminozitatea determinand
particularitatile covorului erbaceu de la suprafata solului. Caracteristice sunt perioada lunga de vegetatie si
procese vitale mult incetinite in cursul iernii. Compozitia speciilor releva dominanta unui numar redus de
specii (chiar una singura) in randul arborilor. Pe coasta estica a Americii de Nord si in Asia de Est padurile
temperate au o varietate mai mare de specii decat cele europene, unde glaciatiunile au diminuat numarul
speciilor lemnoase. Cele mai importante tipuri sunt padurile de stejar, fag si de lunca, repartizate si ele in
functie de conditiile climatice, respectiv reteaua hidrografica.

Padurile taiga

Se situeaza in zona climatului temperat rece din Eurasia si America de Nord. Speciile de arbori cu frunze
persistente sunt adesea in amestec cu mesteacanul. In general, predomina o singura specie de arbori,
diversitatea fiind redusa. Taigaua europeana este formata din molid (Picea abies) si pin (Pinus sylvestris);
in Asia sunt prezente Picea obovata si Abies sibirica (bradul siberian), precum si specii de zada (Larix
sibirica). In America, zona forestiera se intinde, in primul rand, in Canada unde speciile caracteristice sunt
molidul alb si negru (Picea glauca, P. mariana), alaturi de Abies balsamea.

Tundrele

Se gasesc la limita cercului polar din emisfera nordica, in Europa, Asia si America de Nord. Numarul
speciilor este redus, fiind caracteristic urmatoarele: arbusti pitici, muschi, licheni si alte plante erbacee. Sunt
frecvente turbariile. Perioada de vegetatie este scurta, intrucat numai in cateva luni temperatura depaseste
0°C. In adancime solul este permanent inghetat (permafrost).

Deserturile
Caracterizeaza regiunile unde se manifesta un permanent deficit de apa. In functie de cauzele care determina
absenta precipitatiilor se deosebesc:

deserturi tropicale, care s-au dezvoltat in doua benzi simetrice de-a lungul tropicelor, intre paralele de 20 si
30°. Cele mai mari sunt cele din Africa (in nord – Sahara, in sud – Kalahari), dar se gasesc si in Australia
de Vest si Centrala, America de Nord;

deserturi continentale, care se formeaza in interiorul continentelor din zona temperata. Astfel sunt
deserturile Gobi si Takla-Makan din Asia.

In regiunile desertice precipitatiile sunt reduse cantitativ (<100 mm/an) si repartizate foarte neuniform in
cursul anului, astfel ca vegetatia nu formeaza in covor continuu. Este caracteristica eroziunea eoliana
(deflatia). Cu exceptia oazelor, sunt practic nelocuite. In functie de particularitatile suprafetei, sunt
diferentiate in deserturi de stanci, pietris, nisip sau argile. Cele mai cunoscute sunt cele de nisip,
reprezentative in Sahara (Igidi, El Erg), desi ele nu constituie decat 10% din suprafata acesteia.

Biocenozele sunt sarace in specii, care s-au adaptat la conditiile de uscaciune prin diverse modificari
morfologice (inradacinare adanca, transformarea frunzelor in spini) si fiziologice (acumularea apei in tulpini
si frunze suculente).

Marile si oceanele

Reprezinta o parte insemnata a biosferei. Este posibil ca si in aceste spatii sa recunoastem regiuni vaste, cu
toate ca aici continuitatea este mai evidenta decat pe uscat. Sunt ecosisteme caracterizate de diversitate
biologica variabila, foarte ridicata in regiunile coraligene, de mangrove (corespunzatoare climatului cald) si
mai redusa in cele din zonele reci. Importanta lor economica este deosebita, dat fiind dependenta alimentara
a unei importante proportii a populatiei de resursele piscicole.