În 1924, un absolvent de psihologie al Universităţii din Minnesota, Carney Landis, a

creat un experiment pentru a înțelege relația dintre expresiile faciale și emoții. Landis a vrut
să vadă dacă oamenii au expresii faciale similare când se evocă o anumită emoție.
De exemplu, este expresia facială pe care o are cineva pentru dezgust la fel cu a oricui
altcuiva?
Pentru experimentul său, Landis a folosit colegi absolvenți. Odată ajuns în laborator,
Landis a trasat linii negre pe fețele subiecților, astfel încât să poată urmări cu ușurință orice
mișcare musculară. Fiecare participant a fost apoi expus la diverşi stimuli pe care Landis i-a
ales pentru a obține un răspuns puternic. Pe măsură ce fiecare subiect supus testului
răspundea, Landis fotografia chipul acestuia. Stimulentele pe care Landis le-a folosit au inclus:
mirosul de amoniac, privirea unor imagini pornografice și plasarea mâinilor într-o găleată
plină de broaște. Partea finală a testului, totuși, a fost cea mai răscolitoare.
În stadiul final al experimentului, Landis a prezentat subiecților un șobolan viu și le-a
cerut să-l decapiteze. Chiar dacă fiecare participant a fost dezgustat de cerinţă, două treimi
dintre subiecţi au făcut-o. Pentru o treime dintre participanți (cei care au refuzat să
decapiteze șobolanul), Landis a făcut-o în locul lor.
În timp ce experimentul facial al lui Landis nu a avut vreo contribuţie majoră pentru a
arăta orice similaritate între expresiile fețelor și relația lor cu emoția, a anticipat rezultatele
pe care Stanley Milgram le-a avut cu studiile referitoare la obedienţă, care urmau să aibă loc
patruzeci de ani mai târziu. Landis, totuși, era prea concentrat pe munca sa, implicând
expresiile faciale, pentru a vedea că obedienţa subiecților lui a fost cel mai interesant aspect
de studiu.
Stanley Milgram este probabil cel mai bine cunoscut pentru experimentul său celebru,
dar extrem de controversat, cu privire la obedienţă. Milgram a fost fascinat de efectul pe care
autoritatea îl avea asupra supunerii și credea că oamenii vor respecta aproape întotdeauna
ordinele din dorința de a părea cooperanţi sau de frică, chiar dacă aceasta ar însemna să facă
ceva împotriva judecăților sau dorințelor lor.
Milgram și-a început experimentul privind obedienţa în 1961. Ca o ironie a sorţii, cu
puțin timp înainte, lumea fusese captivată de procesul criminalului de război nazist Adolf
Eichmann , care, printre altele, a fost acuzat ca ordonase moartea a milioane de evrei.
Apărarea lui Eichmann în cazul acesta a fost că el doar a urmat nişte instrucțiuni.
Milgram a condus experimentul la Universitatea Yale, unde a recrutat patruzeci de
persoane prin anunțuri publicate în ziare. Participanții au fost informați (în mod fals) că studiul
la care urmau să participe era axat pe memorie și învățare. Li s-a spus că o persoană va prelua
rolul de profesor, iar cealaltă va lua rolul de student și că rolurile vor fi stabilite aleatoriu, prin
tragere la sorţi. Fiecare participant a extras un bilet.
În realitate, pe toate biletele a fost scris "profesor". Singurii "studenți" erau complici-
actori ai lui Milgram.
Astfel, tuturor participanților necunoscători le-a fost în mod deliberat dat rolul
profesorului, în timp ce ei au crezut că este o sarcină aleatorie.
Fiecare "profesor" participant a fost asociat cu unul dintre complicii "studenți". El s-a
uitat cum fiecare student este legat de un scaun și i se ataşează electrozi de către asistenții
de laborator. După aceasta, profesorul a fost dus într-o încăpere separată, de unde putea
comunica cu studentul, dar nu se puteau vedea unul pe celălalt.
Profesorul a fost plasat în fața unui "generator de șocuri", care începea de la 30 de
volți și prezenta creşteri din 15 în 15 volți până la 450 de volți. Comutatoarele erau etichetate
"Moderat", reprezentând 75-120 volți; „Puternic” reprezentând 135-180 volți; "Pericol: șoc
sever", pentru valori între 375- 420 de volți, iar ultimele două niveluri (cele mai înalte) erau
etichetate "XXX". Generatorul de șoc nu producea șocuri reale, ci făcea doar un zgomot atunci
când comutatoarele erau apăsate.
Profesorului i s-a spus că trebuie să-l înveţe pe student „perechi de cuvinte” și că, dacă
un student face o greșeală, el trebuie să-l pedepsească administrându-i un șoc. Pentru fiecare
greșeală în plus, profesorul trebuia să administreze un șoc cu 15 volți mai mare decât ultimul
aplicat. Pentru a arăta că experimentul este real, „profesorilor” li s-a aplicat un șoc de 15 volți.
Acesta a fost singurul șoc real administrat în întregul test.
A inceput activitatea de învaţare a "perechilor de cuvinte" și studenţii – complici au
început să facă erori planificate. La fiecare eroare, profesorul creștea tensiunea șocului pe
care l-a aplicat studentului. Când șocul fals a ajuns la 75 de volți, "studentul" a gemut. La 120
volți, studentul s-a plâns că șocurile erau dureroase. La 150 de volți, elevul a țipat că vrea să
fie eliberat. Pe măsură ce șocurile erau "administrate" studenţii se plângeau de cât de mult
suferă de disfuncţii cardiace.
Dacă la un moment dat profesorul punea la îndoială procesul, cercetătorul îi spunea
lucruri precum "vă rog, continuați", "este absolut esențial să continuați", "experimentul
necesită continuarea" sau "nu aveți altă alegere, trebuie să continuaţi".
La 300 de volți, elevii au exclamat că nu mai pot suporta durerea. La 330 de volți, elevii
au rămas tăcuţi. Cercetătorul a informat profesorul că lipsa răspunsului valorează răspuns
greșit și trebuie să aplice un şoc studentului.
Experimentul s-a terminat când s-a atins cel mai înalt nivel al generatorul de șocuri.
Constatările lui Milgram
Milgram a cerut unui grup de studenți de la Universitatea Yale să prezică cât de mulți
oameni credeau că ar administra nivelul maxim de șoc și aceştia au estimat că 3(trei) din 100
de oameni ar face-o. În mod surprinzător, Milgram a constatat că 65% dintre participanții la
studiul său au administrat un nivel de șoc de 450 de volți!
În timp ce „profesorii” arătau semne de luptă internă prin gemete, râsete nervoase și
tremur, majoritatea se supuneau, totuşi, cererii cercetătorului de a continua experimentul.
Când Milgram a cerut după experiment participanţilor, să evalueze cât de dureroase
au fost de fapt şocurile aplicate, răspunsul tipic a fost: „extrem de dureros".
Milgram a aflat că participanții - într-un efort de a-și justifica comportamentul - au
devalorizat studentul în timpul experimentului, spunând că elevul era atât de prost încât a
meritat, de fapt, șocul.
 Milgram a reușit să demonstreze cu succes că, în anumite circumstanțe, oamenii
obișnuiți care sunt considerați "normali" au capacitatea de a provoca dureri și suferințe
intense. El a putut să explice asemenea niveluri ridicate de obedienţă în următoarele moduri:
 conformitatea a crescut din cauza prezenței fizice a unei figuri autoritare:
cercetătorul;
 mulți participanți au crezut că experimentul este sigur, deoarece a fost sponsorizat
de Yale;
 procesul de selecție (cine va fi profesorul și cine va fi elevul) părea aleatoriu;
 s-a presupus că cercetătorul era un expert competent;
 participanților li s-a spus că șocurile erau fost dureroase, dar nu periculoase.

Studiul privind obedienţa al lui Milgram a fost aspru criticat în ceea ce privește etica
sa. Experimentul a cauzat un mare stres subiecților, iar faptul că ei credeau că rănesc un străin
i-ar fi putut traumatiza.

Deşi, în principal, a fost cunoscut pentru studiul privind obedienţa, Milgram a

participat şi la alte experimente interesante.
Dacă sunteți familiarizaţi cu termenul "șase grade de separare", îi puteți mulțumi lui
Stanley Milgram pentru asta.
În anii ’50, profesorul de științe politice Ithiel de Sola Pool și matematicianul
Manfred Kochen au ridicat câteva întrebări: Care ar fi probabilitatea ca doi străini să aibă un
prieten comun? Cum ar fi dacă nu ar exista prieteni comuni ai acestora? Cât de lung ar putea
fi acel lanţ pentru ca doi străini să ajungă interconectaţi printr-un prieten comun?
Aproximativ un deceniu mai târziu, Stanley Milgram a realizat un experiment
cunoscut sub numele de "Small world experiment" (în traducere relaxată „Ce mică e lumea”),
într-un efort de a răspunde la aceste întrebări.
Milgram a trimis 300 de scrisori cu instrucțiuni unor persoane din Omaha, Nebraska
și Whichita, Kansas, și a setat o "țintă" în Boston, Massachussets. Cele 300 de persoane au
fost rugate să trimită scrisoarea unui prieten care considerau ei că ar putea cunoaşte „ținta”
(al cărei nume le-a fost comunicat) și acest intermediar urma să facă acelaşi lucru (să trimită
scrisoarea unui prieten care considera el că ar putea cunoaşte persoana din Boston), creând
un lanț.
Milgram a primit o carte poștală pentru fiecare intermediar și a notat relația dintre
expeditor și destinatar.
Milgram a descoperit că, în aproape toate cazurile, doi oameni erau interconectaţi
prin lanţuri care aveau aproximativ cinci sau șase intermediari.
Stanley Milgram a adus o perspectivă extraordinară - și uneori înfricoșătoare –
asupra umanitaţii, prezentînd-o în moduri în care mulți nu au văzut-o vreodată.
În timp ce studiul controversat (și acum clasic) al obedienţei arăta mai degrabă
partea potenţial negativă a unui individ, micul său experiment referitor la cât de mică este
lumea a fost capabil să demonstreze interconectivitatea și apropierea pe care oamenii o
împărtășesc.

Bibliografie
Paul Kleiman – PSYCH101: A Crash course in the science of the mind