Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

STADIILE DEZVOLTĂRII SI NEVOILE COPILULUI

Analizand factorii care influenteaza dezvoltarea personalitatii se poate spune ca:

- ereditatea constituie premisa,
- mediul este conditia, iar
- educatia reprezinta factorul determinant al dezvoltarii personalitatii umane.
Deoarece rolul major il indeplineste educatia, putem afirma si noi precum M. Debesse:
"fericit este copilul care gaseste astfel, in fiecare etapa a drumului, parintele care sa-i insufle treptat
forta si elanul necesare implinirii destinului sau de om".
PRIMUL AN DE VIATĂ:
Integritatea functiilor senzoriale si motorii constituie o conditie necesara, dar nu si
suficienta pentru dezvoltarea optima a copilului.
Primul an de viata este dominat de trei achizitii fundamentale:
- apucarea si manuirea elementara a obiectelor;
- mersul;
- primele cuvinte.
Incepand cu varsta de 2 luni la copii functioneaza obisnuinta pentru stimulii repetati precum
lumina, timbrul vocii, etc. Referindu-ne la imitare, ea functioneaza inca din primele ore care succed
nasterii. Astfel, nou-nascutii pot imita expresiile faciale de bucurie, tristete si surpriza ale adultului.
Aceasta imitatie senzorio-motorie, semnifica pina la aparitia limbajului, unul dintre cele mai
pretioase mijloace de comunicare ale copilului.
In jurul varstei de 3 luni, pentru copil gura se transforma intr-un autentic instrument de
cunoastere, fapt care ne explica obiceiul copilului de a suge orice obiect care se gaseste in preajma
lui.
Plansul este unul dintre primele mijloace de comunicare ale noului nascut. Pentru a adopta o
atitudine inspirata cand copilul plange, L.Permound (1994) recomanda parintilor cateva sfaturi:
- ori de cate ori bebelusul plange, trebuie cercetata cauza;
- inainte de a-l lua in brate se recomanda adoptarea unor strategii simple, cu potential de linistire:
schimbarea pozitiei copilului in leagan, distragerea atentiei prin intermediul unei jucarii sau a altui
obiect etc;
- daca plansul persista, sugarul trebuie luat in brate si leganat.
Surasul inmugureste pe buzele sugarului la varsta de 3-4 saptamani, iar la varsta de
aproximativ o luna apare zambetul cu functie de relationare, care este provocat de un stimul extern.
Pe parcursul primelor 6 luni, fata zambitoare a adultului sustinuta de vocea acestuia, constituie
factorul primordial in declansarea unui zimbet. Catre 4 luni copilul stie sa rida.
Gestica mainilor ocupa si ea un rol important in comunicarea nonverbala. Astfel, la 4 luni,
bebelusul intinde mainile spre a fi luat in brate, iar la 6 luni stie sa salute cu mana.
Pentru a stimula copilul in vederea achizitionarii limbajului verbal, specialistii recomanda
parintilor sa vorbeasca sugarului cat mai mult posibil, chiar si inainte ca acesta sa decodifice
sensul cuvintelor. De asemenea este evident fapul ca odata ce copilul va dobandi limbajul verbal,
vom asista la o estompare treptata a comunicarii nonverbale.
In intervalul de varsta 5-9 luni copilul reproduce activ o reusita intamplatoare, de pilda el
stie sa atinga un snur care pune in miscare niste jucarii suspendate peste leaganul sau.
In jurul virstei de 10-12 luni copilul realizeaza distinctia dintre mijloc si scop, acum el
putand sa gaseasca un obiect ascuns.

Primele contururi ale constiintei de sine a copilului se manifesta prin urmatoarele achizitii:
- la cateva zile dupa nastere, copilul isI descopera degetul mare pe care il suge cu frenezie;
- la 2 luni, isi identifica miinile pe care le analizeaza cu minutiozitate intorcandu-le pe toate fetele
ca si cum ar fi vorba de niste obiecte straine;
- in jurul varstei de 7-9 luni, copilul se repereaza in oglinda.

1
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

Este interesant si in acelasi timp important de amintit faptul ca recunoasterea altuia se realizeaza
inaintea recunoasterii de sine.
Referindu-ne la evolutia pe plan afectiv a copilului in primul an de viata, putem afirma ca
aceasta este puternic influentata de relatia pe care acesta o stabileste cu mama lui, sau in unele
situatii cu persoana substitut. M. Ainsworth prezinta intr-un asemenea context pe "mamele
sensibile" ca fiind acelea care stiu sa vada lucrurile din perspectiva copilului, fiind permanent
racordate la toate mesajele care le parvin din partea acestuia si de asemenea le raspund cu
promptitudine maxima.
Este important de amintit faptul ca atasamentul fata de mama se dezvolta oricum, chiar si in
ipostaza ca aceasta isi brutalizeaza copilul.
Conform opiniei lui Ainsworth, exista 2 tipuri de atasament:
- unul de securitate, varianta optima care genereaza la copil un comportament sociabil si
cooperant;
- altul de insecuritate, care genereaza copilului un surplus de agresivitate si dependenta.
Chiar daca noul nascut face distinctia dintre persoanele familiare si cele nefamiliare inca de
timpuriu, initial el nu protesteaza la plecarea adultului cu care s-a obisnuit.
Dupa virsta de 6-7 luni, se poate vorbi de cristalizarea unui atasament specific, dovada ca
preferinta sa pentru o anumita persoana (de regula mama) este evidenta. Conform opiniei unor
autori, copiii protesteaza mai putin cand mama pleaca dar ii lasa acasa si nu intr-un loc strain. De
asemenea, ei sunt mai putin stresati cand mama iese pe o usa cunoscuta decat pe usa care este
utilizata rareori.
Privarea copilului de prezenta mamei genereaza aparitia hospitalismului care in esenta
consta din ansamblul tulburarilor somatice si psihologice care survin la copil, pana la 18 luni,
datorita absentei totale a mamei (in cazul unei absente partiale, apare depresia anaclitica).
Evolutia depresiei anclitice cunoaste trei etape distincte:
- cea a revoltei, cand apare o deprimare a tonusului muscular si alterarea somnului;
- cea a abandonului, concretizata prin frecvente perioade de plans si insingurare, la care se adauga
o mare vulnerabilitate in fata bolilor;
- cea a apatiei, cand se manifesta o devitalizare psihica si fizica dezolanta, ce marcheaza definitiv
destinul copilului.
Pentru a preintampina cat mai mult posibil eventualele traumatisme ce pot surveni in urma
separarii temporare a copilului de mama, este de dorit ca acomodarea sa se produca treptat, iar
schimbarea respectiva sa nu coincida si cu alte modificari esentiale precum ar fi de pilda intarcarea.
Referindu-se la importanta afectiunii parentale pentru copil in perioada primului an de viata,
G.Getz (1986) afirma ca: "este mai bine sa gresim aratand prea multa iubire decat prea putina".
Achizitiile motrice aferente primului an de viata sunt urmatoarele:
- la 1 luna, miscarile sunt haotice, necoordonate;
- la 2 luni, copilul se intoarce de pe o parte pe spate;
- la 3 luni, tine capul singur;
- la 4 luni, apucatul devine un pretios mijloc de cunoastere atat a propriului sau trup, cat si a
mediului apropiat (ducand la gura orice obiect);
- la 6 luni, sta in sezut nesprijinit si isi prinde piciorele. L. Pernoud (1994), sugereaza ca incepand
de la 4 luni, sugarul sa fie instalat intr-un fotoliu cu speteaza, in reprize de cate 1-2 ori pe zi si cu o
durata care, in total, sa nu insumeze la inceput mai mult de 30 minute;
- intre 6-9 luni incep primele manevre de deplasare, utilizand mai multe strategii: tarare, in patru
labe, cu rotobilul;
- intre 9-12 luni, copilul se ridica singur si merge sprijinindu-se de obiectele din jur sau de adult.
Referitor la activitate, in primele luni ea este destul de redusa avand in vedere ca somnul
ocupa detasat cea mai mare parte din bugetul de ore ale unei zile (astfel, la 4 luni, copilul mai
doarme inca 16-18 ore pe zi). Cu privire la orarul de masa si somn, majoritatea specialistilor
opteaza pentru o anumita ritmicitate care, chiar daca nu este prea rigida (mai ales in primele 3 luni),

2
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

sa se instituie ca o parghie de disciplinare. Pe aceasta cale, parintii vor contribui la formarea unor
deprinderi alimentare, igienice si de calire a organismului.
Intrucat copilul este un jucator innascut, familia sa are la dispozitie un excelent mijloc de a ocupa
timpul diurn al acestuia. La acesta varsta, pentru copil, jocul constituie un pretios instrument de
cunoastere. La acest capitol, exista cateva principii care trebuiesc respectate:
- jocul si jucariile sa fie in concordanta cu preferintele fiecarei varste;
- sa se evite transformarea jocului intr-un mijloc de discriminare sexuala, ceea ce inseamna ca, in
cazul cand copilul se simte atras de o jucarie, cotata ca apartinand celuilalt sex, sa nu i se refuze
accesul la ea in virtutea unor prejudecati absurde;
- sa se aleaga jucarii simple, nesofisticate care sunt calea cea mai buna de stimulare a imaginatiei.
In acelasi context, trebuie preferate jucariile ieftine, caci de regula copilul nu manifesta nici un
respect pentru lucruri;
- sa se evite jucariile periculoase (ochi de sticla, baterii minuscule care pot fi inghitite etc.), in acest
context fiind binevenita recomandarea: "copilului mic sa-i dati jucarii mari";
- sa se evite jucariile ce stimuleaza agresivitatea si cruzimea;
- la baie se prefera jucariile care plutesc (pesti, rate etc.).
Deoarece copilul este avid de miscare, imediat ce varsta ii va permite, el trebuie plasat intr-
un tarc, unde sa i se dea din timp in timp cate o jucarie (si nu toate deodata), pentru ca sa nu se
simta neglijat si abandonat.
Pana la 7 luni, partenerul de joc al copilului este exclusiv adultul, intrucat asa cum arata
I.L.Moreno, pana la aceasta varsta, el manifesta dezinteres fata de prezenta altui copil. Abia intre 7-
9 luni copilul schiteaza o deschidere spre alti copii din ambianta apropiata.
Avand in vedere faptul ca inca de la nastere fiecare copil este un unicat inconfundabil,
inseamna ca si educatia acestuia trebuie sa se plieze pe caracteristicile fiecarui caz. O exigenta
educativa majora pentru parinti este aceea de a accepta si iubi copilul asa cum este, indiferent de
calitatile si defectele sale.
PRIMA COPILĂRIE (1 - 3 ani):
In cadrul acestei perioade se dobandeste aproximativ 60I din experienta fundamentala de
viata.
Pe plan motric, cele mai importante achizitii sunt mersul si perfectionarea miscarilor mainii.
Majoritatea miscarilor sunt perfectionate prin imitarea activa a adultului. Deprinderea de a se
imbraca si dezbraca se formeaza in timp, cu mentiunea ca dezbracatul se invata mai usor decat
imbracatul.
In aceasta etapa a dezvoltarii, memoria copilului are un caracter involuntar, mecanic si
afectiv, ceea ce inseamna ca el retine mai ales lucrurile care il atrag.

Imaginatia copilului se exerseaza cu ocazia micilor povestiri ce ii sunt relatate de membrii

familiei sale, fapt care constituie si un bun prilej de a stimula capacitatea de vorbire a copilului. In
perioada varstei anteprescolare se pun bazele limbii materne. Debitul verbal este intr-o continua
ascensiune. Astfel, daca la 2 ani copilul reda o povestire din 30 de propozitii cu 2 personaje in 3-4
propozitii, la 3 ani el utilizeaza deja 7-8 propozitii.
In jurul varstei de 2 ani, debuteaza o intensa perioada interogativa in care copilul foloseste
intens intrebarea: "ce este asta?", pentru a-si manifesta interesul sau pentru cunoasterea identitatii
obiectelor.
Referitor la dezvoltarea gandirii, putem afirma ca rezolvarea problemelor se bazeaza pe
manuirea concreta a obiectelor, iar confruntarea cu o chestiune abstracta ii creeaza copilului
evidente dificultati. Cea mai importanta achizitie a acestui stadiu este capacitatea de a utiliza
simboluri (inclusiv cuvinte).
Legea care guverneaza universul afectiv in aceasta etapa, este legea celei mai mari tentatii.
Dintre starile afective care dau culoare primei copilarii, amintim urmatoarele:
- impresionabilitatea; copilul este gata sa plinga daca aude o melodie trista;

3
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

- este avid de afectiune, motiv pentru care apeleaza la orice artificiu pentru a fi mangaiat si devine
gelos atunci cand mama acorda atentie altei persoane;
- cand este certat, traieste un anume sentiment de abandon si afiseaza o mima suparata;
- dupa 2 ani, copilul este rerceptiv fata de umor, ii plac glumele si pacalelile;
- la 2 ani si jumatate, ca urmare a luptei dintre nevoile sale in plina ascensiune si posibilitatile sale
modeste, se instaleaza negativismul primar, care se manifesta prin comportamentul sau recalcitrant,
impulsiv, fluctuant fata de adult. Acest fenomen poate fi intarit de admiratia adultului la reactiile
protestatare ale copilului, considerandu-le o promisiune pentru o personalitate accentuata in plina
ascensiune.
In prima copilarie activitatea se perfectioneaza prin intermediul unor mecanisme
fundamentale printre care amintim:
- imitatia adultului;
- asimilarea si consolidarea unor deprinderi noi;
- inhibarea unor reactii neadecvate.
Activitatea fundamentala a varstei este jocul, care la 2 ani ocupa aproximativ 90I din timpul
sau diurn. Cat priveste partenerul de joc, adultul ocupa rolul primordial. Pana la varsta de 3-4 ani
nu trebuie sa i se pretinda copilului sa fie ordonat cand se joaca, singurul lucru pe care il poate
pretinde adultul este sa fie ajutat de copil la stransul jucariilor.
Pentru a determina eficacitatea dresajului sfincterian, parintii trebuie sa aiba in vedere
cateva principii:
- adultul sa manifeste o atitudine cala, destinsa si nu nervoasa;
- dupa 18 luni trebuie instalat cu regularitate pe olita si ridicat imediat dupa ce si-a facut nevoile;
- daca intarzie, nu trebuie tinut peste 10 minute, transformand statul pe olita intr-o pedeapsa;
- trebuie laudat pentru orice reusita;
- cand copilul refuza sa se aseze pe olita, nu trebuie fortat. Ca urmare se intrerup "sedintele" pentru
o perioada si dupa un interval de timp se reiau din nou.
Referitor la vizionarea programelor TV, s-a constatat ca atunci cand ea este in exces,
stimuleaza lenea intelectuala.
A DOUA COPILĂRIE (3 - 6/7 ani ) - varsta prescolara
Odata cu intrarea in gradinita a copilului, orizontul sau existential se extinde deosebit de
mult. Acest fapt nu diminueaza deloc importanta educatiei in familie, fenomen evocat de expresia:
"cei sapte ani de acasa".
Intreaga activitate a copilului, indeosebi cea de joc, solicita intens memoria copilului.
Aceasta, continua sa aibe o puternica amprenta afectiva (retine mai ales ceea ce l-a emotionat intens
fie pozitiv sau negativ), dar si intuitiv-concreta (memoreaza mai usor informatia ilustrata prin
imagini).
In aceasta perioada zestrea de cuvinte a vocabularului sporeste simtitor, regimul lingvistic
din familie avand un rol decisiv in acest sens.
Limbajul prescolarului dobandeste o amprenta situationala, in sensul capacitatii copilului de
a-si adapta limbajul al caracteristicile interlocutorului. Tot la aceasta varsta se structureaza si
limbajul interior (pentru sine).
Daca la 3 ani, copilul confunda fantasticul cu realul, dupa varsta de 5 ani fantasticul devine
doar o conventie dictata de joc, ceea ce demonstreaza progresele intelectuale pe care le-a realizat.
Treptat se consolideaza volumul, concentrarea si mobilitatea atentiei. Astfel, concentrare
inregistreaza ameliorari succesive: daca la prescolarul mic este de 5-7 minute, la prescolarul
mijlociu este de 20-25 minute, iar la prescolarul mare este de 45-50 de minute, insa aceasta este
strict proportionala cu interesul copilului pentru activitatile desfasurate.
Afectivitatea prescolarului, la inceputul acestei etape se distinge prin caracterul ei exploziv,
instabil, pentru ca ulterior starile afective sa devina mai profunde si mai nuantate:
- la 3 ani, apare vinovatia si pudoarea;
- la 4 ani se schiteaza mandria;

4
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

- la 5 ani, apare sindromul bomboanei amare, respectiv starea afectiva pe care o traverseaza copilul
cand primeste o recompensa nemeritata;
- la 6 ani, se manifesta criza de prestigiu, adica disconfortul pe care il traieste copilul ori de cate ori
este mustrat pentru o fapa reprobabila.
Prescolarul este capabil sa indeplineasca si activitati care ii plac mai putin, daca prin aceasta
va provoca o bucurie celor dragi, pregatindu-si astfel terenul pentru o activitate placuta.
La varsta prescolara se pun bazele personalitatii copilului. Astfel, pe fondul unui anumit tip
temperamental (cu filiatie ereditara) se schiteaza primele trasaturi caracteriale pozitive generate de
joc sau de alte activitati colective: initiativa, independenta, hotarare, stapanire de sine etc
Formarea caracterului la prescolar are o motivatie practica si presupune mai ales adeziune
afectiva decat rationala la normele morale. Copilul este capabil sa interiorizeze unele reguli stabilite
de familie sau de gradinita.
In jurul varstei de 4 ani, copilul simte nevoia unui partener de joc, altul decat adultul. Daca
partenerul de joc lipseste, copilul este capabil sa-si creeze unul imaginar. Tot in aceasta perioada
numarul jucariilor scad, dar cresc substitutele lor imaginare.
Desi coordonarea si randamentul miscarilor evolueaza, ele au un caracter fluctuant; asa se
explica frecventa atitudinea ambigua pe care o are prescolarul in fata masinilor, motiv pentru care
la aceasta varsta se inregistreaza cel mai mare numar de accidente rutiere.
In edificarea moralitatii se impun doua linii strategice:
- capacitatea constientizarii greselilor de catre copil;
- eliminarea minciunii intentionate, care apare in jurul varstei de 4 ani.

Deoarece in jurul varstei de 4 ani se manifesta complexul Oedip, caracterizat prin dragostea
excesiva a copilului fata de parintele de sex opus si ostilitate fata de parintele de acelasi sex, se
recomanda ca parintele preferat sa nu incurajeze copilul in excesele sale afective, iar cel
marginalizat sa nu ii declare "razboi".
VÂRSTA SCOLARĂ MICĂ (6/7 - 10/11 ani)
Intrarea in scoala il plaseaza pe copil sub influenta fortelor iradiante ale culturii. Dobandirea
scris-cititului si al calculului aritmetic restructureaza substantial capacitatea de cunoastere a
individului. Dar impactul cu aceasta realitate incolora din punct de vedere afectiv, pe care i-o ofera
scoala, semnifica si o autentica infuzie de realism, ce ii va redimensiona intreaga personalitate si
odata cu aceasta si imaginea despre lume, altii si sine. Oricat de mult il mai fascineaza pe copil
jocul, acesta cedeaza din teren activitatii de invatare.
Uitarea este cea care vizeaza mai ales comportamentul copilului. Astfel se explica faptul ca
in ca in clasa intaia, copilul uita frecvent tema pe care o are de pregatit pentru ziua urmatoare, dupa
cum isi uita frecvent si diverse rechizite scolare indispensabile. Incepand din clasa a treia, copilul
face eforturi de a-sI cultiva voluntar memoria, apeland la diverse repere ajutatoare pentru a o
eficientiza.
Progrese semnificative se constata sI in ceea ce priveste capacitatea de reproducere. Daca
initial reproducerea era cat mai fidela (textuala), pe masura acumularii de cunostinte scolarul mic
este tentat sa faca mici reorganizari ale textului asimilat.
Deoarece pana la sfarsitul acestei etape, scrierea este dublata de un limbaj mai mult sau mai
putin sonor, pentru a preintampina aparitia greselilor de scriere, trebuie evitata orice activitate
masticatorie, ce poate perturba acest proces (utilizarea gumei de mestecat).
Eficientizarea procesului de invatare la scolarul mic, reclama cunoasterea particularitatilor
pe care le inregistreaza aceasta activitate la varsta respectiva:
- incapacitatea lui de a face deosebire intre lucrurile esentiale sI cele neesentiale;
- pentru ca doreste sa fie cat mai expeditiv si sa asimileze lectia imediat, nu zaboveste asupra
materialului respectiv;
- foloseste mult invatarea pe de rost, fiindca vocabularul sau este inca destul de sarac sI este mai
usor sa apelezi la un text deja elaborat.

5
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

Evolutia pe care o sufera imaginatia reproductiva, ii permite micului scolar sa inteleaga mai
profund timpul istoric, raportul dintre evenimente sI fenomene.
In stransa filiatie cu imaginatia reproductiva se dezvolta si imaginatia creatoare, care se
exerseaza in activitatI creative: joc, momente de fabulatie etc.
Scolaritate mica ofera teren feril si pentru dezvoltarea sentimentelor morale, intelectuale si
estetice. In aceasta perioada pot aparea si stari negative precum: invidia, paratul, dezinteresul fata
de studiu etc. Intrucat la aceasta varsta copilul este deosebit de influentabil de anturaj, familia si
scoala trebuie sa actioneze deliberat si consecvent pentru consolidarea trasaturilor pozitive sI
asanarea celor negative.
PUBERTATEA / ADOLESCENTA: identitate – confuzie de rol
Copilăria se termină prin orientarea copilului spre muncă şi prin însuşirea abilităţii de
muncă. Perioada în care copilul se consacră proceselor de muncă este caracterizată de o dezvoltare
relativ liniştită. Această dezvoltare mai liniştită durează până la pubertate, perioadă în care puberul
dispune de noi posibilităţi fizice şi sexuale.
Pubertatea este o perioadă critică pentru crearea unei identităţi e “ego-ului”. Copilul îşi
petrece timpul în această perioadă de obicei în sânul unui grup de tineri, care se delimitează net de
alte grupe.

Ideologie şi frontiere
În cazul tinerilor, care au un bagaj solid din perioadele de dezvoltare anterioare, pubertatea
este caracterizată de o sănătoasă eliberare de generaţia părinţilor şi o orientare către tineri de
aceeaşi vârstă. În acest caz tinerii îşi vor dezvolta identitatea evitând o gravă confuzie în ceea ce
priveşte viitorul lor şi noţiunea de identitate.
Tânărul care nu a avut parte de condiţii corespunzătoare, nu se va mulţumi cu apartenenţa la
grupuri de “tineri obişnuiţi”. El va avea tendinţa de a aparţine unor grupuri caracterizate de vederi
şi atitudini radicale.
Aceşti tineri care de obicei sunt caracterizaţi de o lipsă de independenţă, de lipsa dorinţei de
a lucra şi de o mare dependenţă de părerile şi atitudinile altora, devin uşor victime ale diverselor
tipuri de abuz: alcool, droguri, etc. Mai târziu în viaţă le va fi greu să-şi îndeplinească îndatoririle în
familia imediată şi cerinţele puse de aceasta de a renunţa la propriile necesităţi şi dorinţa
Problemele adultului văzute prin prisma copilăriei
Pornind de la această bază teoretică este mai uşor să înţelegem unele din dificultăţile în
viaţa de adult în raport cu condiţiile de creştere din copilărie. Cu cât o persoană a avut în copilărie
mai multă siguranţă, stabilitate şi intimitate afectivă, cu atât este mai bine pregătită pentru a se
adapta cu succes cerinţelor vieţii de adult.
NEVOILE GENERALE ALE COPIILOR
Nevoile generale ale copilului sunt de fapt, o particularizare, la vârsta copilăriei a eternelor
nevoi umane formulate de Maslow şi alţi autori.

1. Dragoste şi securitate
Reprezintă o nevoie permanentă în copilărie, dar la vârsta mică este nevoia cea mai
importantă. Prin această nevoie copilul îşi construieşte ataşamentul. De măsura în care va fi
satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor relaţii sociale ale adultului cu colegii, cu
prietenii, în propria familie. Această nevoie este condiţia dezvoltării unui sine şi a unei
personalităţi sănătoase.
“Dragostea îl face pe copil să se simtă în siguranţă cu ai lui. La dragoste trebuie să se
adauge o ordine. Ordinea vieţii familiei face ca lucrurile să fie predictibile şi să aibă continuitate.
Unul din teoreticienii traumei, Bruce Perry arată că dezvoltarea şi funcţionarea normală a creierului
are nevoie de continuitate, predictibilitate şi dragoste. Viaţa stabilă a familiei, cu continuitate în
trecut, prezent, viitor dă copilului şansa construirii unei identităţi clare.”(Ana Muntean, 2001, p. 23)

6
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

2. Nevoia de experienţe noi, de stimulare

Condiţionează dezvoltarea inteligenţei copilului. Aşa cum hrana bună calitativ şi cantitativ
condiţionează dezvoltarea fizică, experienţele sunt condiţia dezvoltării mentale, cognitive a
copilului.
“Jocul şi limbajul sunt cele mai importante activităţi ale copilului în sensul trăirii de
experienţe noi. Dezvoltarea plenară a individului are loc în starea de “curgere”, de maximă
satisfacţie şi implicare în sarcină. Or aceasta este caracteristica jocului. Jocul aduce bucurie şi
implicarea totală a copilului într-o activitate decupată de interesul său de moment. Creierul
acţionează cu potenţial maxim doar în stare de relaxare..”(Ana Muntean, 2001, p. 24)
Calitatea experienţelor copilului, cognitive şi afective, depinde de calitatea adultului care îi
acompaniază experienţele. Entuziasmul, interesul, receptivitatea adulţilor faţă de încercările
copilului sunt contagioase, la fel ca şi rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes şi blazarea care sting
gustul şi pofta copilului de a cunoaşte lumea ca pe un dar, pe care l-a primit de la naştere şi care îi
aparţine.

3. Nevoi copilului de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute capacităţile

Copilul are nevoie de încurajări şi răsplătiri pentru a depăşi dificultăţile şi posibilele
conflicte care apar în perioada dezvoltării. Încurajările adultului şi exprimarea unor exigenţe
rezonabile faţă de copil sunt esenţiale în socializarea copilului.
Adultul va formula aşteptări care să permită copilului trăirea succesului în urma unui efort
depus. Desigur aceasta presupune ca adultul să cunoască bine capacităţile copilului.
Recompensa pe care o dă adultul este importantă pentru stima de sine a copilului, dar şi
pentru atitudinea faţă de sarcini şi faţă de efort. Recunoaşterea meritelor copilului trebuie făcută
vizând în special efortul depus de copil şi nu rezultatul. Răsplătirea rezultatului şi nu a efortului va
dezvolta la copil tendinţa de a vâna cu orice preţ rezultatul şi de a dispreţui efortul. .”(Ana
Muntean, 2001, p. 24)
Un copil care este respectat de adulţii din jur va creşte cu sentimentul valorii şi a
respectului de sine.

4. Nevoia de responsabilităţi
La o anumită vârstă, aceasta devine o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei
nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învaţă să se îngrijească singur: să mănânce,
să se spele, să se îmbrace. Responsabilităţile cresc pe măsură ce copilul creşte şi dau copilului
sentimentul puterii lui, al libertăţii în acţiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea
accepta responsabilităţi şi răspunderi şi pentru alţii, pentru cei care depind de el.
Asumându-şi responsabilităţi pe măsura capacităţilor lor, copiii învaţă în acelaşi timp
regulile, tiparul după care se află un anumit lucru, ce este permis şi ceea ce nu este permis.

5. Nevoile de bază, fiziologice ale copilului

La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoaşterea şi îndeplinirea lor. Ele sunt
garanţia supravieţuirii şi a dezvoltării copilului.
Atunci când copilul este mic, adultul este expertul care ştie de ce are el nevoie. Mai târziu
însă, copilul poate să ceară ceea ce are nevoie şi rolul adultului devine unul de ghid, îndrumându-l
pe copil prin informaţii corecte. Ulterior devine un rol de partener, atunci când părintele şi copilul
au un scop comun, pentru satisfacerea nevoilor comune şi poate, ale întregii familii.