PLAN:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Consideraţii generate privind administraţia publică locală

§ 1. Noţiunea de structură a administraţiei publice locale

§ 2. Sistemul de relaţii în care sînt implicate autorităţile administraţiei
publice
§ 3. Centralizarea şi descentralizarea în administraţia publică

CAPITOLUL 2. Caracteristica administraţiei publice locale în ţările

Europei de Vest
§ 1. Structurile administraţiei publice locale în ţările Europei de Vest
§ 2. Drepturile şi obligaţiunile autorităţilor locale ale ţărilor Europei de Vest

CAPITOLUL 3. Noi orientări privind administraţia publică locală în ţările

Europei Centrale
§ 1. Evoluţia administraţiei publice locale în statele fost socialiste
§ 2, Tendinţele de dezvoltare contemporană a administraţiei publice locale
a) De la centralism la autonomie locală şi descentralizare
b) De la descentralizare internă la integrarea europeană

CONCLUZIE
 INTRODUCERE

La baza fiecărui sistem politic european, este plasată organizarea

administraţiei publice centrale şi locale, care la rîndul său planifică toate nivelurile
prezente în cadrul unui stat.
Din punct de vedere politic, social, economic, juridic, toate aceste sisteme
funcţionează în concordanţă cu administraţia publică la nivel central şi la nivel local.
Luînd ca exemplu organizarea administrativă a statelor europene, vom observa
un şir de schimbări pe parcursul evoluţiei administraţiei publice. In primul rînd se
simte o trecere prin toate sistemele administrative, cum ar fi sistemul centralizării,
care s-a evidenţiat în Franţa în anii 70-80, cu avantajele şi dezavantajele sale.
Apoi sistemul autonomiei locale şi descentralizării, acesta fiind ceva mai recent şi
recunoscut pînă astăzi cel mai eficient din punct de vedere administrativ.
Efectuînd un sondaj în plan comparat, ce priveşte administraţia publică centrală
şi locală. Vom observa prezenţa diferitor sisteme administrative de la stat la stat.
însă marile deosebiri sînt prezenta între statele din Europe de Vest şi statele din
Europa Centrală şi de Est. Efectuînd acest sondaj se vede bine că vestul este bazat
pe sistemele descentralizării şi autonomiei locale, pe cînd în Est se simte nostalgia
socialismului şi prezenţa, în unele sfere, a sistemului centralizat. în pofida acestor
rezultate, începînd cu anii 90-95 în unele state din Est se simte o tendinţă spre
sistemul descenralizării, spre o reorganizare administrativă democratică. Aceste state
sînt Estonia, Bulgaria, Letonia, Albania, Ungaria.
Trecerea de la un sistem totalitar, bazat pe centralism, unipartidism şi dictat, la
un sistem politic bazat pe democraţie, pluralism şi diversitate, necesită nu numai o
simplă îmbunătăţire a administraţiei publice, dar o reorganizare radicală a ei, ceea ce
semnifică, de fapt, edificarea unui sistem nou de administrare publică, care ar
asigura funcţionarea societăţii democratice.
Astfel, activitatea unei societăţi democratice şi descentralizate, se bazează
pe un şir de principii ce stau la baza organizării administraţiei publice, acestea
fiind:
 - Principiul autonomiei locale
- Principiul descentralizării serviciilor publice
- Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
- Principiul legalităţii
- Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale, de interese
deosebit.
Toate aceste principii de bază determină, în special, activitatea
administraţiei publice locale. De asemenea, aceste principii sînt
caracteristice sistemului descentralizării.
Reformele efectuate în administraţia publică în statele din Est au pus începutul
unei evoluţii către un sistem administrativ descentralizat. Administraţia publică
locală are un rol important în organizarea sistemului politic şi economic, de aceea
conducerea oricărui stat este interesată în organizarea şi funcţionarea eficientă a
autorităţilor administraţiei publice locale, în ceea ce priveşte organizarea
administrativ-teritorială, colectarea taxelor şi impozitelor.în statele Europei de Vest
această activitate este bine grupată între administraţia publică centrală şi
administraţia publică locală, care coordonează între ele prin intermediul de relaţii
administrative.
Astfel avem următoarele tipuri de relaţii între diferite autorităţi:
a) Relaţii între organul de vîrf al administraţiei publice şi autorităţile
locale ale administraţiei publice cu competenţă generală -
consiliile locale, primării.
Acest tip de relaţii prezintă o coordonare a Guvernului asupra autorităţilor
locale. Este de remarcat, însă, că autoritatea Guvernului asupra consiliilor locale
trebuie exercitată strict în liniile legii, cu respectarea autonomiei funcţionale a
acesteia.
b) Relaţiile autorităţilor administrative locale cu cetăţenii.
Acest tip de relaţii apare ca o susţinere a principiilor democraţiei şi dă
posibilitate cetăţenilor de a participa la soluţionarea problemelor de interes local
prin intermediul unui sondaj sau a unui referendum local.
 c) Relaţii între autorităţile administraţiei publice locale.
Ele pot apărea, în special, între organele superioare ca: primării, consilii
locale, deseori sînt prezente şi relaţiile autorităţilor administrativ teritoriale din ţări
diferite. Astfel de relaţii dau posibilitatea unei cooperări strînse, unui schimb de
experienţă mai vast, sau susţinere materială, creditare.
În baza acestor tipuri de relaţii activitatea administraţiei publice este bine
organizată şi coordonată de organele ierarhice.
Efectuînd din nou o comparaţie vom observa că aceste relaţii au un climat
bun de desfacere, în special în statele Europei de Vest, pe cînd în Europa centrală
ele de abia sînt puse în aplicare. Aceste relaţii administrative sînt slab
dezvoltate în Europa de Est deoarece ele ţin mai mult de administraţia publică
locală. Pe cînd în Albania, Ucraina, Belarusi accentul este pus mai mult pe
activitatea şi succesul administraţiei publice centrale, la rîndul ei administraţia
publică locală fiind pe planul doi.
În opinia mea administraţia publică locală, adică autorităţile administrativ-
teritoriale sau colectivităţile locale reprezintă procentul maxim de cetăţeni, ce
reprezintă populaţia activă.
Aşadar, în interesul oricărei conduceri trebuie să fie scopul ei de a susţine şi
facilita, oferindu-le dreptul în acţiune, pentru buna organizare şi funcţionare a unităţii
administrativ teritoriale. Ceea ce, după părerea mea, a fost o reuşită pentru
majoritatea statelor din Vest.
Pe parcursul acestei lucrări, voi pune în evidenţă structurile
administrative, diferite sisteme, avantajele şi dezavantajele sistemelor politice,
care persistă în parte la fiecare stat. Studiul comparativ asupra mai multor state, în
special din Europa, îmi va da posibilitatea de a realiza componenţa în general a
Europei şi orientările ei pe viitor.
Crearea Uniunii Europene a fost un pas în viitor pentru întreaga Europă,
din punct de vedere politic şi economic. Apariţia mai multor organizaţii
internaţionale, ce apără interesele întregii Europe, a dat şi posibilitatea întrunirii
Convenţiei Europene a Autonomiei Locale, ce defineşte autonomia locală. Mai
apoi a fost formulată şi „Cartea Europeană a Autonomiei Locale" ce conţine principii
de bază caracteristice administraţiei publice.
Astfel, prin intermediul acestor acţiuni la nivel internaţional fiecare stat a
fost cointeresat şi şi-a adus aportul la creare şi reorganizarea administraţiei
publice cît mai eficiente şi democratică.
Alegerea aceloraşi principii descentralizate a dat dovadă de o orientare comună
spre democraţia întregii Europe.
Evoluţia administraţiei publice în Europa de Vest, apare ca un model pentru
statele din Este, care, pentru moment, o majoritate din ele se află într-o tranziţie de la
centralism la desecentralizare.
 CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

§ 1. Noţiunea de structură a administraţiei publice locale

În plan general administraţia publică locală reprezintă o activitate largă a

colectivităţilor locale, care, la rîndul său, îşi desfăşoară acţiunile în dependenţă de
regimul sau sistemul politic al fiecărui stat în parte.
În ceea ce priveşte administraţia publică, multitudinea autorităţilor
administrative ale statului - şi ale colectivităţilor locale - determină ordonarea,
în vederea realizării funcţiilor pe care acestea le au, în baza a două criterii şi
anume: criteriul teritorial, căruia îi corespunde structura ierarhică şi criteriul
competenţei materiale sau funcţional, căruia în corespunde structura funcţională.
Aşadar, întregul sistem al administraţiei publice este amenajat sub forma unei
structuri mixte, ierarhic funcţionale.
Criteriul teritorial - într-o viziune mai simplă, stă la baza
împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi centrale şi autorităţi
locale, în dependenţă de raza teritorială în care poate acţiona autoritatea publică
respectivă. într-o concepţie mai nouă motivarea structurii teritoriale a
administraţiei publice o constituie cetăţenii pentru care acţionează, ale căror
interese le gestionează respectivul organ al administraţiei publice1.
Astfel aici sînt evidenţiate orientările autorităţilor administrative, cum ar fi,
de exemplu, autorităţile administraţiei publice centrale acţionează în interesul întregii
colectivităţi umane existente în sistemul social global, deci la nivelul statului, iar
autorităţile administraţiei publice locale au în vedere soluţionarea intereselor
colectivităţilor locale, deci într-o anumită parte a teritoriului, interese, care,
bineînţeles, sînt armonizate cu interesele generale.
Avînd în vedere acest raţionament, putem evidenţia mai bine deosebirile
în autorităţile administraţiei publice locale (consiliile locale, primării) şi diverse
servicii publice descentralizate ale administraţiei publice centrale de specialitate
(ministerele şi alte organe de specialitate), care acţionează într-o anumită zonă
teritorială şi care sînt structuri exterioare ale anumitor autorităţi administrative
centrale (de stat)2.
Faţă de această explicaţie este necesar să precizăm că, în cadrul structurii teritoriale a
organelor administraţiei publice nu este recomandabil şi nu este necesar de a se
efectua o despărţire strictă între autorităţile administraţiei publice locale şi cele
centrale, respectiv, serviciile publice descentralizate. Astfel de relaţii între aceste
autorităţi sînt foarte variate, ele relatînd fie o centralizare accentuată, ceea ce nu este
foarte pozitiv, fie o autonomie diferenţiată.
Problema de vază care mă preocupă este colaborarea în aceste autorităţi
administrative, care în principal este asigurată de prefect, comisar, preşedintele
consiliului raional, autorităţi a administraţiei publice create în acest scop.

O problemă legată de structura teritorială a administraţiei o constituie gradul

de autonomie funcţională a autorităţilor locale3.

1
Mihai Bădescu Administraţia Publică, „Lumina-Lex", 2001.
2
loan Alexandru Administraţia publică, Bucureşti, 2000.
3
Corneliu Manda Drept administrativ, Ed. „Victor".
 Aşadar, în cadrul acestei probleme admitem că ştiinţa administraţiei
formulează nişte condiţii de bază, care determină existenţa unei autonomii locale,
reale.

Aceste condiţii sînt:

a) Existenţa unei colectivităţi locale, ceea ce înseamnă că trebuie să
fim în prezenţa unei grupări de cetăţeni, de locuitori, care să aibă
interese şi cerinţe specifice, caracteristice faţă de interesele întregii
colectivităţi naţionale. Intr-un cuvînt, să-şi apere interesele locale.
b) Necesitatea unor mijloace materiale şi băneşti la dispoziţia
colectivităţii locale şi gestionarea acestora constituie o altă condiţie
importantă pentru a exista o autonomie locală. Această gestionare a
mijloacelor trebuie să fie realizată chiar de respectiva colectivitate.
c) O altă condiţie necesară existenţei autonomiei locale este ca agenţii
conducerii să fie locali. Deci, autorităţile care conduc unităţile
teritorial-administrative respectivă să fie numite de la centru. După
părerea mea, această condiţie ar întruni un şir de puncte pozitive,
deoarece prezenţa personalului local duce la o productivitate mai
mare în toate planurile.
d) Ultima condiţie de bază este delimitarea faţă de autorităţile publice
centrale în ceea ce priveşte competenţa de a decide liber în
rezolvarea nevoilor locale.
Precizăm, însă, că autonomia administrativă nu înseamnă desprinderea totală a
colectivităţilor din unităţile administrativ-teritoriale faţă de centru.

Desprinderea totală este neconcepută într-un stat unitar, unde

colectivităţile locale se integrează în colectivitatea naţională, unde interesele locale
sînt parte componentă a intereselor întregii naţiuni. De altfel, din acesta
rezultă şi necesitatea exercitării controlului asupra activităţii autorităţilor
administraţiei publice locale de către autorităţile administraţiei publice centrale şi
ale autorităţi publice, potrivit competenţelor şi atribuţiilor prevăzute în Constituţie şi
celelalte acte normative1.
O altă problemă importantă în cadrul studierii administraţiei publice locale
este organizarea administrativ-teritorială.
Astfel, orice organizare administrativ-teritorială are scopul de a asigura
creşterea eficienţei activităţii autorităţilor publice, sporirea iniţiativei şi
operativităţii, îmbunătăţirea legăturilor dintre autorităţile centrale şi locale, în
special cu unităţile de bază, asigurarea unui control mai eficient şi a unui sprijin mai
competent unităţilor administrativ-teritoriale.
Pe parcursul mai multor decenii s-a demonstrat un progres general al societăţii,
care este indisolubil legat de organizarea a teritoriului şi a administraţiei locale,
care favorizează amplasarea raţională a investiţiilor publice pe cuprinsul ţării,
dezvoltarea mai eficientă a diferitor zone şi localităţi.
Un alt criteriu de bază pe lîngă cel teritorial, apare Criteriul funcţional
sau al competenţei materiale, care la rîndul său stă la baza împărţirii
autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi
autorităţi ale administraţiei publice cu competenţă de specialitate, determinînd
astfel o altă structură a administraţiei publice şi anume - structura funcţională a
acesteia. Activitatea administrativă a statului, dar şi a colectivităţilor locale,
cuprinde o multitudine de sarcini, care se pot realiza, fie printr-o singură grupare
de funcţionari, fie prin amenajarea mai multor grupări specializate funcţional.

În principiu, structura organizatorică şi funcţională a sistemului

autorităţilor administraţiei publice este alcătuit prin subordonarea – din
treaptă în treaptă - a diverselor autorităţi care realizează activitatea
administrativă a statului sau a colectivităţii locale, faţă de un organ de vîrf.
Autorităţile administraţiei publice se subordonează, de regulă, unele faţă de
altele pe linie ierarhică pînă la Guvern.
1
Analiza comarativă, Voi. I, Bucureşti, 2000.
 Analiza criteriilor de construcţie a structurilor administraţiei publice ne
conduce la următoarea structură organizatorică a sistemului autorităţilor
administraţiei publice.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale, criteriul teritorial dispune
de:
Autorităţi centrale - cînd competenţa se desfăşoară asupra întregului
teritoriu al ţării: Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei
publice.
Autorităţi teritoriale - cînd competenţa se desfăşoară asupra unei părţi
din teritoriul naţional.
Acestea sînt serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale.
Autorităţi locale - cînd competenţa se întinde asupra unei unităţi
administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună, regiune, raion). Acestea sînt consiliile
locale şi primăriile1.
Din punct de vedere al competenţei materiale care caracterizează criteriul
funcţional avem:
Autorităţi cu competenţă generală - care exercită puterea executivă,
administraţia publică în orice domeniu de activitate: Guvernul, consiliile locale,
primării.

Autorităţi ale administraţiei publice de specialitate -care

realizează administraţia publică printr-o ramură sau domeniu de activitate,
ministerele şi alte organe subordonate Guvernului sau autonomie, precum şi
serviciile publice descentralizate ale acestora.
Competenţa materială constituie rezolvarea problemelor de interes
local, prin intermediul autorităţilor autonome ale administraţiei publice locale,
1
Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice, Bucureşti, 1999.
care sînt investite, prin lege, cu anumite atribuţii privind activitatea colectivităţilor
locale.
În cadrul acestei competenţe autorităţile publice locale adoptă şi încheie
diferite acte juridice în numele şi în interesul colectivităţilor locale sau al
cetăţenilor care le compun.
Competenţa materială a autorităţilor publice locale este limitată în timp şi
spaţiu. întinderea în spaţiu a competenţei autorităţii publice locale poartă denumirea
de competenţă teritorială. Aria de competenţă teritorială a autorităţilor publice locale
o reprezintă teritoriul unităţii administrat 1iv-teritoriale în care acestea au fost
alese. Adică îşi desfăşoară puterea executivă numai pe teritoriul comunei
oraşului, judeţului, regiunii, în dependenţă de unitatea administrativ-teritorială.
Competenţa materială a autorităţilor publice locale este o competenţă
temporară, în sensul că întinderea ei în timp se limitează la durata mandatului
acestor autorităţi.
Din cele expuse cu privire la competenţa autorităţilor publice, se clasifică
următoarele concluzii.
Competenţa acestor autorităţi are un caracter legal, în sensul că atribuţiile
autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fi prevăzute de lege.

Prin excepţie, autorităţile publice locale dispun de o putere

discreţionară limitată, în acele situaţii în care legea însăşi le recunoaşte această
posibilitate.
Caracterul legal al competenţei autorităţii publice locale determină consecinţa
că nici una dintre acestea nu poate exercita atribuţiile celeilalte, decît cu titlu de
excepţie, în cazul şi modul prevăzut de lege.
În principiu, activitatea administraţiei publice locale este bazată pe unităţile
administrativ-teritoriale, pe autonomia locală, pe principiul descentralizării şi pe
legislativul statului.
1
Ioan Alexandru Administraţia Publică, Bucureşti, 2000.
 Astfel, principiile de bază pe care se întemeiază administraţia publică din
unităţile administrativ-teritoriale sînt:
- Principiul autonomiei locale
- Principiul descentralizării serviciilor publice
- Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
- Principiul legalităţii
- Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale, de interese
deosebit1.
În doctrina contemporană, autonomia locală este definită ca fiind dreptul
autorităţilor administraţiei publice locale de a hotărî, în conformitate cu legea, în
toate problemele de interes local. Principiul autonomiei locale reprezintă dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, în
condiţiile legii.
În cadrul unităţilor administrativ-teritoriale, autonomia locală priveşte două
aspecte:
a) Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cînd
autonomia locală se manifestă prin:
- aprobarea statutului comunei sau oraşului;
- aprobarea regulamentului de funcţionare a consiliul ui locale;
- înfiinţarea instituţiilor şi agenţilor economici;
- organizarea de servicii publice locale.
b) Gestionarea resurselor comunei, oraşului sau judeţului, în astfel de
cazuri autonomia locală se manifestă prin:
- elaborarea şi aprobarea bugetului local;
- dreptul de a institui taxe şi impozite locale;
- administrarea domeniului public şi privat de interes local.
Autonomia locală este specifică administraţiei publice descentralizate.
Totodată ea reprezintă un principiu fundamental al administraţiei publice care
1
Corneliu Manda Drept administrativ. Tratat elementar, „Lumina-Lex", 2000.
trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate pentru creşterea calităţii serviciilor
publice. Este necesar, însă, ca această autonomie să poată fi exercitată în concret
de către autorităţile administraţiei publice locale.
Pentru aceasta, unităţile administrativ-teritoriale trebuie să dispună de resurse
materiale şi financiare proprii, mai exact să aibă un patrimoniu delimitat de cel al
statului şi un buget local separat de bugetul de stat.
Cu toate acestea, autonomia locală nu înseamnă independenţă totală, statul
rămînînd unitar şi indivizibil; ea la rîndul său priveşte numai organizarea şi
funcţionarea administraţiei publice locale1.
Astfel în acest sens sînt şi o serie de prevederi ale unor documente
internaţionale, cum ar fi Convenţia Europeană a Autonomiei Eocale, defineşte
autonomia locală ca „principiul stabilit prin Constituţie sau prin legile statelor-
părţi, care conferă colectivităţilor locale dreptul şi capacitatea de a rezolva şi
gestiona, în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în interesul populaţiei
acestora, o parte importantă din treburile publice. Acest document recunoaşte
necesitatea exercitării unui control administrativ din partea statului asupra
colectivităţilor locale, control care priveşte numai legalitatea actelor emise de
autorităţile lor reprezentative.
Autonomia locală are drept fundament economic sfera patrimonială proprie
pe care colectivităţile locale o gestionează, ca un autentic proprietar, în condiţiile
legii.
Colectivităţile locale au la dispoziţie, în proprietate sau administrare, bunuri
materiale (terenuri, construcţii, utilaje diverse) precum şi mijloace financiare,
alcătuind domeniul public sau privat al acestora, pe care îl administrează
potrivit intereselor locuitorilor, dar în conformitate cu regulamentele existente.
După cum ştim patrimoniul comunelor, oraşelor şi judeţelor cuprinde un numai bunuri
materiale, ci şi mijloace băneşti, a căror formare şi utilizarea exprimă, de asemenea,
autonomia de care autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene se bucură în
conformitate cu legea.
1
Antonie Trăilescu Actele administraţiei publice locale, Voi. I.
 Aceste dispoziţii exprimă afirmarea principiului autonomiei locale într-un
domeniu important - finanţele publice locale - care constituie un element de bază
a suportului material prin care se asigură realizarea autonomiei locale.
Cartea Europeană a Autonomiei Locale ne expune cîteva precizări de bază:
- Autonomia locală reprezintă şi o obligaţie pe lîngă drepturile sale, o
răspundere pentru autorităţile reprezentative ale colectivităţilor locale.
Acest drept şi această obligaţie se exercită în numele colectivităţii
locale1.
Oricît de dezvoltate ar fi autonomia locală şi descentralizarea, acestea nu
trebuie să afecteze nici suveranitatea statului şi nici caracterul său naţional şi
unitar, statul fiind tocmai acel care asigură autonomia locală, fiind tot timpul
interesat atît în rezolvarea interesului local, cît şi a celui naţional, păstrînd un
echilibru şi creînd condiţii de conlucrare dintre autorităţile publice locale şi cele
centrale, în scopul bunei funcţionări a societăţii în ansamblul său.

§ 2. Sistemul de relaţii în care sînt implicate autorităţile administraţiei

publice

Conform unor criterii de constituire în sistem a autorităţilor

administraţiei publice şi corespunzător tipurilor de structuri analizate,
admitem că în administraţia publică actuală avem următoarele tipuri de
relaţii în diferite autorităţi:
a) Relaţii de autoritate, care pot fi:
relaţii ierarhice, relaţii funcţionale, determinate de structură după
competenţa specifică;
b) Relaţii de cooperare - care sînt formalizate sau neformalizate;
c) Relaţii de reprezentare - iau naştere în raport cu elementele
exterioare sistemului autorităţilor administraţiei publice;
d) Relaţii de control - determinate de delegare;
1
Corneliu Liviu Popescu Autonomia locală şi integrarea în Europa, Bucureşti, 2001.
 e) Relaţii de prestări a serviciilor (cu pondere în raport cu
cetăţenii).
De asemenea sînt prezente şi relaţii în cadrul sistemului autorităţilor
administraţiei publice, cum ar fi:
a) Relaţii între autoritatea de vîrf al administraţiei publice şi
ministere sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale sînt determinate de raportul de subordonare orizontală
între Guvern - ca autoritate de vîrf şi ministere sau alte organe
centrale de specialitate ale administraţiei publice centrale, potrivit
căruia Guvernul, asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, iar
ministerele traduc în practică aceste măsuri.
b) Relaţii între organul de vîrf al administraţiei publice şi
autorităţile locale ale administraţiei publice cu competenţă
generală - consilii locale şi primării - sînt tot relaţii de autoritate
ierarhice, generate de competenţa generală pe care o are Guvernul,
de a conduce întreaga administraţie publică la nivel naţional. Este
de remarcat însă că autoritatea Guvernului asupra consiliilor locale
trebuie exercitată strict în limitele legii cu respectarea autonomiei
funcţionale acestora, principiul autonomiei administrative şi al
descentralizării serviciilor publice fiind înscrise în Constituţie 1.
Un alt tip de relaţii sînt:
Relaţii între minister şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi autorităţile locale sau teritoriale ale
administraţiei publice.
Pornind de la aceasta putem deduce că autorităţile administraţiei publice
locale, cu competenţă generală, adică consiliile locale, nu sînt subordonate
ministerelor şi celorlalte organe de specialitate al administraţiei publice centrale. Deci
sîntem în prezenţa unor relaţii de cooperare în cea mai mare parte formalizată prin
1
Mircea Preda Autorităţile administraţiei publice, Voi. II.
diverse acte normative. De asemenea între multe ministere sau organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale cu
competenţă generală se nasc relaţii de control, determinate de delegarea pe care o
au anumite ministere.
De exemplu: practic în toate ţările, Ministerul Finanţelor, prin agenţii săi de
control, are competenţa de a controla în domeniul respectiv, toate autorităţile
administraţiei publice, indiferent de subordonare, intrînd cu acestea în relaţii de
control.
Relaţii între autorităţile administraţiei publice locale.
Aceste relaţii sînt relaţii dintre consiliile locale şi primar, care pot fi apreciate
pornind de la observaţia că primarii sînt autorităţi executive şi nu deliberative, ceea ce
înseamnă că dintr-un anumit punct de vedere ar exista o relaţie de autoritate între
consiliu şi primar1.

În acelaşi timp, din punct de vedere al modului de formare, ambele sînt alese de
către cetăţeni prin votul direct, ceea ce conferă legitimitatea lor. m putea vorbi, deci,
de existenţa, în primul rînd, a unor relaţii de cooperare şi control prin delegare, atît
consiliul locale avînd competenţe de control asupra primarului, cît şi acesta, la
rîndul său, asupra consiliului locale prin competenţele pe care le are în virtutea
dublului său rol de autoritate administrativă locală şi în acelaşi timp agent al
statului.
Consiliile locale şi primarii sînt autorităţi a administraţiei publice locale
prin care - se realizează autonomia locală la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale, iar în această calitate relaţiile dintre ele şi autorităţile publice care
exercită puterea legislativă sînt similare cu ale celorlalte autorităţi ale
administraţiei publice.
Caracterul de autorităţi deliberative al consiliilor locale, nu schimbă natura
juridică a acestora, iar autonomia este pur administrativă, adică ea priveşte
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale şi gestionare sub
1
Ioan Alexandru Administraţia Publică, Bucureşti, 2000, p.76.
proprie răspundere a intereselor colectivităţii pe care le reprezintă.
Un tip nou de relaţii care apar ceva mai tîrziu în administraţia publică sînt:
Relaţiile autorităţii administraţiei publice cu cetăţenii
In relaţiile cu autorităţile administraţiei publice, cetăţenii apar sub forme
variate, deoarece calitatea de cetăţean scoate în evidenţă competenţa autorităţilor
administraţiei publice, în administrarea acestora.
Relaţiile ce se stabilesc între cetăţenii şi autorităţile administraţiei publice
pot fi: relaţii de cooperare (colaborare), relaţii de utilizare a serviciilor publice şi
relaţii de autoritate (adică de subordonare a cetăţenilor faţă de organele administraţiei
publice)1.

Analizînd aceste categorii cu relaţii, vom realiza necesitatea democratizării

permanente a administraţiei publice, în scopul stabilirii unei legături permanent între
cetăţeni şi administraţie.
Efectuînd o analiză a acestor categorii de relaţii voi preciza:
Relaţii de cooperare între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni
vor trebui să ocupe un loc important, deoarece ele subliniază sprijinul şi
încrederea, pe care cetăţenii sînt chemaţi să le dea administraţiei publice în vederea
realizării activităţii sale şi, concomitent, acest fapt reflectă existenţa unei legături
absolut necesare între administraţie publică şi cei administraţi.
Relaţiile de cooperare administraţie publică - cetăţean este o expresie a
accesului participativ al populaţiei la realizarea problemelor publice, o dovadă a
existenţei unei societăţi democratice, bazate pe principii descentralizate.
Acest aspect al atribuţiunilor de servire a populaţiei este mai evident la
autorităţile administraţiei publice, în special la municipii, oraşe şi comune, dat şi la
serviciile descentralizate ale autorităţilor administraţiei publice centrale.
Realizarea unei deserviri necorespunzătoarea cetăţeanului determină grave
consecinţe sociale şi politice. Aşadar, serviciile aduse cetăţenilor de administraţia
1
Ioan Alexandru Administraţia Publică, Bucureşti, 2000.
publica prin natura lor au o specializare diferenţiată, ceea ce determină o
pregătire corespunzătoare a personalului din acest domeniu.
Slaba calitate a prestaţiilor efectuate de autorităţile administraţiei publice
către cetăţeni lezează interesele acestuia1.
Referindu-ne pe scurt la conţinutul acestor prestaţii, amintim că administraţia
publice trebuie să răspundă, în conformitate cu legea, la toate interesele cetăţenilor,
cum ar fi: eliberarea de acte, întocmirea de acte utile, să apere drepturile şi
interesele cetăţenilor prin măsuri de ocrotire socială. Din punct de vedere juridic,
relaţiile dintre administraţia publică şi cetăţeni pentru prestarea de servicii pot fi de
două tipuri:
Relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept administrativ;
Relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept civil.
Astfel, la baza tuturor acestor relaţii dintre administraţia publică şi
cetăţeni sînt relaţiile de cooperare ce duc la organizarea activităţii conform
principiilor descentralizării, legalităţii şi eligibilităţii 2.

§ 3. Centralizarea şi descentralizarea în administraţia publică

Noţiunea de „centralizare" este un oponent ferm al democraţiei şi al

descentralizării, fiind caracteristic în mare parte unor regim uri politice din
lumea a IlI-a, care pînă astăzi se luptă cu problema centralizării şi a
birocraţiei.
In administraţia publică centralizarea este prezentată, în plan
organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităţilor locale de către cele
centrale, cărora li se subordonează şi le dau socoteala de modul cum le
conduc, iar în plan funcţional, emiterea actului de decizie de către
autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale. în astfel de cazuri

1
Gheorghe Zaharia Drept administrativ. Voi. 1.
2
IoanPopescu Drept administrativ, Bucureşti, 1998.
actele emise de autorităţile locale în orice moment pot fi anulate de
autorităţile centrale, ori de cîte ori nu sînt în concordanţă ci decizia
centrului. Prin astfel de acţiuni autorităţile locale sînt limitate în
împuterniciri şi acţiuni asupra teritoriilor pe care le coordonează.
Concomitent, sistemul „centralizării" dispune şi de unele avantaje.
Centralizarea asigură funcţionarea autorităţilor publice şi a serviciilor
publice sub un singur dirijor, ceilalţi membri îşi interpretează funcţia sub
controlul acestuia, fapt ce asigură o funcţionare coordonată, promptă şi
eficientă a sistemului de autorităţi publice şi a serviciilor publice.
Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a autorităţilor publice
din acelaşi sistem are drept consecinţă înlăturarea suprapunerilor de acelaşi
nivel, precum şi a paralelismelor, reducerea numărului structurilor
organizatorice şi în special a personalului la strictul necesar, cu efecte
benefice pe planul cheltuielilor financiare necesare pentru organizarea şi funcţionarea
acestor sisteme centralizate.
Regimul centralizării în administraţie publică asigură unitatea de scop şi
acţiune a autorităţilor centrale şi locale ale statului de la toate verigile componente
ale sistemului, o asemenea unitate indispensabilă este foarte eficientă în timpul
unei crize interne sau externe, adică în cadrul unor probleme de tip major, ce
necesită o mai mare afirmare a puterii şi unităţii statale. în astfel de cazuri
conducerea centralizată asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai
multe trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor corespunzătoare,
Toate aceste acţiuni şi măsuri garantează autorităţilor centrale un control deplin
asupra situaţiei şi imposibilitatea de evadare a informaţiei1.
Dezavantajele centralizării:
In astfel de regimuri centralizate opinia publică sau interesele locale nu-şi
pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale nu pot cunoaşte în
amănunte cerinţele şi interesele lor, însă pe de altă parte, chiar de le-ar cunoaşte,
aceste interese şi cereri în mare măsură diferă de la o localitate la alta, de la o zonă
1
Didenco V. Democraţia şi administraţia publică, Chişinău, 2001.
la alta şi ele nu-şi pot găsi un numitor comun în hotărîrea problemelor lor. Acest fapt
dă dovadă, încă odată, de necesitatea descentralizării şi necesitatea unei
autonomii locale, cu autorităţi administrative alese de colectivităţile locale şi nu
numite de autorităţile centrale.
Concentrarea la nivel naţional a modului de conducere a unor activităţi sau
servicii publice de interes local, are ca urmare directă supraaglomerarea autorităţilor
centrale şi, concomitent, rezolvarea cu întîrziere şi superficială a problemelor care
s-ar soluţiona mai operativ şi mai bine de autorităţile locale. Structurile
administraţiei centralizate au o stabilitate mai mare, fapt ce face ca birocraţia să se
dezvolte mai eficient.
Într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcţionarilor publici
de sus pînă jos de către autorităţile centrale, cetăţenii nu mai participă la
administrarea problemelor locale, fiind trecuţi pe linia moartă.
Un alt regim bine cunoscut în lumea modernă a politicii este regimul
descentralizării, care stă la baza mai multor regiuni politice din Europa şi,
chiar, din lume. Acest regim cunoaşte o evoluţie abundentă începînd cu sec. XX,
infiltrîndu-se uşor şi eficient în administraţia publică.
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic opus
centralizării, în cadrul căreia rezolvarea problemelor locale nu se mai face de
funcţionari numiţi de la centru, ci de către funcţionari de aceştia. Intr-un asemenea
regim juridic autorităţile locale nu mai subordonate celor centrale, iar actele lor nu
mai pot fi anulate de acestea, ci doar de către autorităţile din afara acestuia, din sfera
altei puteri - puterii judecătoreşti, ori în cadrul unui sistem jurisdicţional, special
constituit.
In acest regim administrativ, statul conferă autorităţilor publice locale şi
dreptul de exercitare a puterii publice în unele probleme, cum sînt cele referitoare la
ordinea publică, stabilirea impozitelor, administrarea domeniului public.
Acest regim juridic, administrativ, se bazează în plan material, pe un patrimoniu
propriu al unităţii administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură,
de fapt, mijloacele necesare, care sînt sumele băneşti pentru satisfacerea intereselor
locale. Pe cînd într-un regim centralizat, autorităţile locale fiind coordonate de la
centru, de asemenea erau finanţate de la centru1.

În esenţă, descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea

personalităţii juridice a unităţii administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor
publice care le reprezintă şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic, şi sînt supuse
unui control special (tutela administrativă) precum şi transferarea unor servicii
publice din competenţa autorităţilor centrale către autorităţile locale care, la rîndul
său, îşi desfăşoară activitatea în corelaţie cu cetăţenii acestuia.
Pe baza unor astfel de consideraţii generale putem vedea de ce acţiuni
depinde gradul descentralizării administrative:
- În primul rînd, de numărul serviciilor publice date în competenţa
autorităţilor locale, cu cît numărul acestora este mai mare, cu atît
gradul descentralizării va fî mai mare şi invers;
- De asemenea modul cum sînt organizate autorităţile publice locale
şi raporturile lor cu cele centrale; autorităţile locale pot fi alese sau
numite de către autorităţile centrale, ceea ce explică o
descentralizare mai mică. In cazul cînd autorităţile locale sînt alese,
poate exista condiţia ca ele să fie confirmate de autorităţile centrale
şi controlate de reprezentanţii autorităţilor centrale. De asemenea,
dacă autorităţile centrale au dreptul de a dizolva, demite sau de a
suspenda autorităţile locale, atunci avem o dovadă clară de lipsa sau
sfidarea sistemului descentralizat;
- Şi o a treia consideraţiune este forma în care se exercită controlul
special, efectuat de autoritatea centrală. Aceasta se întîmplă atunci,
cînd priveşte numai legalitatea actelor emise de autoritatea locală,
descentralizarea este mai mare decît atunci cînd priveşte şi
oportunitatea lor. Cînd organul de control are dreptul numai să

1
Didenco V. Democraţia şi administraţia publică, Chişinău, 2001.
 aprobe sau să suspende actul autorităţii locale, descentralizarea va fi
mai mare decît atunci cît poate şi să anuleze actul, cu cît numărul
actelor, prevăzute de lege asupra căror se exercită controlul, este
mai mare, cu atît descentralizarea va fi mai mică şi invers.
Avantajele unui regim descentralizat sînt multiple şi larg folosite în
politica autorităţilor locale.
Astfel, într-un sistem de descentralizare se pot rezolva în condiţii mai bune
interesele locale, serviciile publice locale putînd fi conduse mai eficient de
autorităţile locale atunci cînd acestea nu au obligaţia să se conforme ordinelor şi
instrucţiunilor din partea autorităţilor centrale.
Unele măsuri şi decizii necesare pot fi luate mai operativ de către autorităţile
locale, întrucît acestea nu mai sînt nevoite să aştepte aprobări, în acest sens de la
centru.
Într-un regim de descentralizare, resursele materiale şi financiare, şi chiar
forţa de muncă, pot fi folosite cu mai mare eficienţa şi să răspundă unor nevoi
prioritare, pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decît autorităţile centrale.
Funcţionarii publici aleşi sau numiţi, în regimul descentralizării administrative, pe
un termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele birocrative şi rutinierea
în activitatea locală, aducînd de fiecare dată un suflu nou în gestionarea treburilor
locale.
Participarea locuitorilor prin intermediul alegerilor la desemnarea autorităţilor
publice locale le accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa
publică a unităţii administraţiv-teritonale şi determină să caute şi să găsească ei
înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă.
Pe lîngă avantajele pe care le deţine, regimul descentralizării are şi unele
dezavantaje.
Într-un regim descentralizat, autonom, acţiunea puterii centrale este mai
îngreunată, deoarece nu în toate cazurile acestea se recordează în totul la acţiunile
autorităţilor locale, mai ales cînd şi descentralizarea are un grad mai pronunţat.
Alegerea autorităţilor descentralizate introduce în administraţia locală politica
de partid, care acaparează şi influenţează totul. Lipsa de competenţă şi de
răspundere, demagogia şi servilismul sînt unele din cele mai mari inconveniente ale
acestui mod de recrutare a autorităţilor descentralizate. Uneori, în cadrul unor
localităţi mici, este greu de găsit buni specialişti în administraţia publică care să
poată gira serviciile publice, pe care descentralizarea o pune pe seama autorităţilor
locale.
Pe planul gestionării patrimoniului şi al finanţelor publice,
descentralizarea sporeşte umărul autorităţilor cu un patrimoniu propriu şi buget
propriu, fapt ce îngreunează realizarea unui control eficient asupra utilizării
banului public şi formarea unei viziuni corecte, cît mai reale, asupra finanţelor
ţării1.
Un regim intermediar în administraţia publică îl constituie des
concentrarea în administraţia publică. Desconcentrarea constituie un regim
administrativ, care se situează între centralizarea administrativă şi descentralizarea
administrativă. Am putea spune cu alte cuvinte, că desconcentrarea este o
centralizare atenuată sau o slabă descentralizare. Ceea ce apropie
desconcentrarea de centralizare este faptul că titularii puterii locale nu sînt aleşi
de electoratul local, ci numiţi de la centru.
Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul că titularii puterii locale au
competenţa să rezolve ei problemele locale, fără să mai solicite aprobarea şefului
ierarhic de la centru, dar ei sînt supuşi controlului acestuia şi obligaţi să se
conformeze actelor superiorului lor. Astfel este vorba de un transfer al dreptului de
decizie.
în cazul desconcentrării, autoritatea publică locală rămîne parte integrantă
în sistemul ierarhiei centrale, Deciziile date în competenţa autorităţii publice
locale sînt luate de aceasta sub puterea ierarhică a autorităţilor centrale.
Autoritatea centrală poate să-i dea ordine celei locale, instrucţiuni cu privire la
deciziile pe care le va lua, avînd şi dreptul de control asupra deciziilor luate de
aceasta, inclusiv anularea celor ce contravin deciziilor centrului.

1
Ioan Alexandru Dreptul administrativ comparat.
 În regim de desconcentrare administrativă funcţionează, în prezent,
toate serviciile publice organizate în judeţe de ministere şi de alte autorităţi
ale administraţiei publice centrale de specialitate.
Astfel, desconcentrarea apare ca un intermediar între centralizare şi
descentralizare, asigurînd o activitate a acestor două regiuni prin intermediul
unui transfer al puterii de decizie, adică centrul are puterea de a coordona şi
controla, autorităţile locale activează în conformitate cu obligaţiile pe care şi
le-au asumat1.
Un alt regim intermediar în administraţia publică apare tutela
administrativă fiind caracterizată printr-un control special de către
autorităţile centrale.
Tutela administrativă este o instituţie a dreptului public în baza căreia
autoritatea centrală a administraţiei publice, care, de regulă, este Guvernul
sau reprezentanţii locali ai acesteia, au dreptul de a controla activitatea
autorităţilor administraţiei publice locale, autonome, alese.
Problema tutelei administrative se pune numai între acele autorităţi
administrative între care nu există subordonare ierarhică, într-un subiect din
sfera puterii executive şi unul din afara acesteia. Ca atare, nu poate fi vorba de
tutela administrativă între organele centrale ale puterii executive - Guvern,
ministere, pe de o parte, şi cele care exercită această putere la nivel regional,
judeţean sau local - prefect şi serviciile publice descentralizate ale ministerelor,
organizate în judeţe, pe de altă parte. Raporturile între acestea sînt raporturi de
subordonare ierarhică, iar controlul organelor centrale asupra celor locale
este un control ierarhic cu toate trăsăturile şi efectele ce-1 caracterizează.
Regimul de tutelă administrativă este un regim juridic mai apropiat de
regimul de descentralizare administrativă. în cadrul acestui regim, titularii
autorităţii locale nu sînt numiţi de centru, ci desemnaţi însăşi de autorităţile
locale. Ei au, în principiu, competenţa să rezolve problemele locale, emiţînd ei
însuşi acte administrative, însă, numai după ce aceste acte au fost aprobate, de
1
Corneliu Manda Dreptul administrativ, Ed. „Victor".
autoritatea centrală, prevăzută de lege, de regulă de Guvern.
Tutela administrativă constă, în dreptul autorităţilor tutelare de a aproba,
de a anula sau de a suspenda anumite acte a l e autorităţilor descentralizate.
Fiind o excepţie la principiu autonomiei activităţii autorităţilor administraţiei
publice locale alese, tutela administrativă se exercită numai de autorităţile
prevăzute de lege, numai în cazurile prevăzute de lege şi numai asupra actelor
prevăzute de lege1.
Prin cerinţa aprobări prealabile de către autoritatea centrală abilitate
prin lege, a actelor emise de autoritatea locală aflată sub tutelă, tutela
administrativă se apropie de regimul juridic al centralizării administrative, iar
această apropiere este şi mai accentuată atunci cînd numărul actelor pentru care
este nevoie de această aprobare prealabilă este mai mare ori chiar excesiv de mare.
Cînd numărul actelor administrative supuse regimului de tutelă se menţine
în limite minime, rezumîndu-se doar la cele care sînt nemijlocit legate de un
interes general, de exemplu: ordinea şi liniştea publică, administrarea domeniului
public, lăsîndu-le autorităţilor locale rezolvarea problemelor economice şi sociale
care le privesc, atunci în astfel de cazuri regimul de tutelă se apropie mult de cel al
descentralizării administrative.
Mulţi autori consideră că controlul de tutelă este un control necesar. O
independenţă completă a autorităţilor descentralizate ar aduce anarhia în stat.
Autorităţile centrale au dreptul şi chiar datoria să desfăşoare un control asupra
activităţii autorităţilor descentralizate. Acest control este necesar din mai multe
considerente:
- Pentru că autorităţile descentralizate prestează servicii publice care trebuie
să funcţioneze în mod regulat şi continuu în interesul general, statul
fiind direct interesat de buna funcţionare a acestor servicii publice;
- în al doilea rînd, pentru că autorităţile descentralizate girează
servicii publice, care trebuie să funcţioneze în mod regulat şi
continuu în interesul general, statul fiind direct interesat de buna
1
Mihai Bădescu Administraţia Publică, „Lumina-Lex", 2001.
 funcţionare a acestor servicii publice;
De asemenea, în cazul descentralizării, autorităţile centrale sînt obligate
să vegheze ca nu cumva interesele locale sau regionale să fie satisfăcute în
detrimentul şi pe seama intereselor generale;
- în al treilea rînd, puterea centrală trebuie să vegheze ca autorităţile
locale să satisfacă în condiţiile cele mai bune diferitele nevoi locale,
ca autorităţile locale să-şi facă pe deplin datoria, deoarece şi
satisfacerea nevoilor locale interesează statul;
- Şi, în al patrulea rînd, autoritatea centrală trebuie să vegheze la
menţinerea unităţii statului şi să reprime orice tendinţă centrifugă a
autorităţilor descentralizate.
O autonomie prea mare, poate să fie cauza unor orientări politice în contradicţie
cu politica de stat a autorităţilor centrale, deoarece deţinînd controlul asupra unei
regiuni, autorităţile acesteia cu împuternicirile pe care le deţin îşi pot organiza
interesele sale cu mai mare uşurinţă, aceasta se poate întîmpla mai ales în statele
în care există şi minorităţi etnice.
Acest control pe care statul este obligat să-1 exercite asupra autorităţilor
descentralizate, trebuie să fie un control special, compatibil cu principiul autonomiei
administraţiilor descentralizate. El trebuie să fie de aşa natură, încît să îngrădească
şi să micşoreze autonomia administraţiilor descentralizate, fără ca să o desfiinţeze1.

Astfel, toate acestea tipuri de regimuri politice au punctele sale forte şi cele
slabe. însă, în general, activitatea acestor regimuri administrative este depăşită de
regimul descentralizării, a cărui activitate este cea mai reuşită şi benefică pentru un
stat, încît şi majoritatea statelor europene activează sub acest regim, însă şi cu o
cooperare cu regimul centralizării, adică elemente ca controlul administrativ prin
intermediul legii de către autorităţile centrale.

1
Tarangul E. Centralizarea şi descentralizarea administrativă, Chişinău, 1998.
 CAPITOLUL 2. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ
A REPUBLICII MOLDOVA

§ 1. Evoluţia administraţiei publice locale în Republica Moldova

Evoluţia administraţiei publice locale în Republica Moldova a cunoscut mai

multe etape istorice. Începînd cu perioada anilor 1985-1993, care a fost dominată de
lupta populaţiei din Basarabia pentru schimbări spre bine şi ajungînd pînă la etapa
actuală, care de asemenea se află în reforme continui1.
În perioada anilor 90, situaţia politică din ţară era încinsă la maxim, astfel
restructurarea, transparenţa, transformările radicale cerute de societate, deveneau
inevitabile. Practica istorică a demonstrat că sistemul totalitar nu mai putea funcţiona,
fiind o frînă serioasă în dezvoltarea de mai departe a Republicii Moldova.
În Republica Moldova întreg procesul de restructurare şi transparenţă a evoluat
cu mari dificultăţi, trecînd prin serioase conflicte de ordin administrativ şi politic.
Odată cu „Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova” de la 27 august
1991, în baza deciziei Marii Adunări Naţionale şi cu majoritatea absolută de voturi
din partea Parlamentului Republicii Moldova, ţara devine un stat independent,
suveran şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec
din afară.
După declararea independenţei pe parcursul a 5-6 ani Republica Moldova
cunoaşte o perioadă foarte dificilă.
Declinul economic, politic şi social a frînat în mare măsură reformele politice,
economice şi administrative. Războiul cu Transnistria (1992), creditele externe au
afectat economia statului. Presiunea continue din partea Rusiei prin intermediul
datoriilor Republicii Moldova, de asemeni prezenţa armatei a 14-ea, toate aceste

1
Anton Moraru. Istoria Românilor, Basarabia şi Transnistria 1812-1993, Chişinău, 1995.
acţiuni ale Rusiei au stopat evoluţia Republicii Moldova în domeniul industriei,
comerţului, reformei, de asemeni şi politica externă a Republicii Moldova a fost
afectată de către rămăşiţele imperiului rus.
În ceea ce priveşte sistemul administraţiei publice locale, în acea perioadă a
suferit puţine schimbări.
Legea administraţiei publice locale era bazată pe sistemul vechi, adică
activitatea raioanelor, în componenţa cărora intrau oraşele, aşa numitele centre
raionale, orăşelele şi satele. Era prezentă o delimitare a autorităţilor de nivelul I şi II.
Sistemul de numire şi alegere a funcţionarilor publici era în mare măsură conservat,
baza pe unele principii comuniste1.
Însă odată cu evoluţia Republicii Moldova şi aderarea ei la un şir de
organizaţii internaţionale care promovau doar principiile democratice, cum ar fi:
principiul descentralizării, principiul autonomiei locale. Republicii Moldova i-au fost
impuse un şir de condiţii privind reorganizarea administraţiei publice centrale şi
locale.
Astfel, Carta autonomiei locale, care era elaborată de Consiliul Europei,
prevedea un şir de modificări privind organizarea administrativ-teritorială a statelor
europene. Pe lîngă dreptul la autonomie locală şi dreptul de a alege funcţionarii
publici în consiliile locale au fost incluse şi alte prevederi.
În Carta autonomiei locale sînt stipulate şi resursele financiare ale
colectivităţilor locale. Astfel, colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii
naţionale, la resurse proprii suficiente, de care ele pot răspunde în mod liber în
exerciţiul competenţelor lor.
1. Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale
cu competenţele prevăzute de Constituţie sau lege.
2. Cel puţine, o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie
să provină din redeventele şi impozitele locale de care ele au putere de a fixa rata în
limitele legii.

1
Anton Moraru. Istoria Româanilor, Basarabia şi Transnistria, Chişinău, 1995.
 3. Sprijinul colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar
necesită punerea în funcţiune a unor proceduri de repartizare financiară justă.
4. Colectivităţile locale trebuie să fie consultate într-o manieră apropiată
asupra modalităţilor de atribuire a resurselor redistribuite ce le revin.
5. Subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate
finanţării unor proiecte specifice.
Pentru un stat a cărui legislaţie este în consens cu dispoziţiile Cărţii, ratificarea
nu va avea decît un caracter simbolic, fără a influenţa ordinea juridică internă ce
stabileşte statutul juridic al colectivităţilor locale.
Pentru Republica Moldova ratificarea cărţii constituia luarea unei poziţii
politice care marchează alinierea ei la ordinea europeană comună1.
Astfel, în condiţiile societăţii în tranzacţie, dominate de schimbări rapide în
plan politic, economic, social şi cultural, Republicii Moldova i s-au impus schimbări
în plan administrativ.
Schimbarea polilor de decizie în conducerea statului a impus noi accente în
determinarea strategiilor de dezvoltare socială, elaborării noilor politici publice,
programelor de dezvoltare social-economică, ce aveau drept scop realizarea
interesului cetăţeanului în cadrul comunităţii locale.
Se ştie că progresul general al societăţii depinde, în mare măsură, de
organizarea judicioasă a teritoriului şi a administraţiei publice locale. Perfecţionarea
structurii administrativ-teritoriale şi a administraţiei publice locale, reprezintă o
pîrghie importantă în realizarea funcţiilor administraţiei publice în statul de drept.
Aşadar, Republica Moldova în 1998 a efectuat un pas decisiv spre Europa de
Vest, acceptînd reforma administraţiei publice locale propusă de către consiliul
Europei2.
Reforma administraţiei publice locale se caracterizează prin adoptarea cadrului
legislativ adaptat la noile condiţii social-economice de dezvoltare a societăţii.
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 6 noiembrie 1998 Legea privind
administraţia publică locală şi la 12 noiembrie 1998 Legea privind organizarea
1
Metode administrative moderne, Chişinău, 2002 (TACIS)
2
Metode administrative moderne, Chişinău, 2002 (TACIS)
administrativ-teritorială a Republicii Moldova.
Aceste legi se înscriu totalmente în programul de reformă, necesară creării unui
stat de drept, bazat pe principii democratice, pluralism politic şi organizarea
economiei pe principii noi.
Modernizarea administraţiei publice conform modelului european includea în
sine scopuri şi obiecte caracteristice unei reforme atîtî structurale cît şi funcţionale.
Una din ideile dominante a acestor legi este transferul pe plan local, de la aparatul
central a chestiunilor ce ţin de interesele social economice ale unităţilor teritoriale în
favoarea autorizaţiilor locale, pornind de la principiu descentralizării.
De o importanţă deosebită este faptul că în Legea privind administraţia publică
locală se face o delimitare a competenţelor ce revit autorităţilor de nivelul întîi –
satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor) şi ale celor de nivelul doi (judeţelor,
municipiului Chişinău). Ca şi în legea precedentă privind organizarea administrativ-
teritorială, Legea privind administraţia publică locală stabileşte şi reglementează
modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale.
În sate (comune), oraşe (municipii) autorităţi ale administraţiei publice locale
sînt consiliile locale, ca autorităţi deliberative şi primarii ca autorităţi executive. Toţi
aceşti funcţionari sînt aleşi de către populaţia colectivităţii locale. La nivel de judeţ –
consiliile judeţene ca autorităţi deliberative, biroul permanent şi preşedintele ca
autorităţi executive. La alegerea acestor funcţionari – consiliul judeţean – participă
populaţia întregului judeţ1.
Raporturile dintre autorităţile publice judeţene şi cele locale au la bază
principiile autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea problemelor comune. De
asemeni, pentru rezolvarea problemelor comune sînt prezente şi un şir de relaţii de
cooperare între autorităţile administraţiei publice locale şi cetăţenii. Acestea se
bazează pe principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit,
ca exemplu, organizarea referendumurilor locale sau efectuarea şedinţelor publice ale
consiliului local. De asemeni practica internaţională arată că mai sînt prezente şi
relaţii între judeţele din ţară, de asemeni şi între autorităţile locale din ţară cu unele

1
Mihailuţă I. Administraţia publică locală a Republicii Moldova, Chişinău, 2000.
autorităţi locale de peste hotare. Ca un exemplu ar fi putut apărea: relaţii de cooperare
între judeţul Iaşi (România) şi judeţul Bălţi din Republica Moldova.
Însă, revenind la legea din Republica Moldova, vom remarca faptul că actuala
lege, în comparaţie cu legea precedentă, porneşte de la stabilirea competenţelor
fiecărui consiliul în parte (local şi judeţean), a modului de formare şi funcţionare a
acestora. Legea stabileşte atît la nivel de sate (comune), oraşe (municipii), cît şi la
nivel de judeţ numărul consilierilor în funcţie de numărul locuitorilor din localitatea
respectivă.
Pentru evitarea posibilităţii ca una şi aceeaşi persoană să fie şi autoritate
deliberativă şi executivă, funcţia de primar este incompatibilă cu funcţia de consilier.
Tot reforma administrativă din 1998 a lichidat atît primăria ca autoritate executivă, cît
şi comitetul executiv raional, funcţiile acestora revenindu-le primarilor şi aparatului
primăriei, preşedintelui consiliului judeţean şi biroului permanent al consiliului
judeţean.
Legea prevede că în localităţile cu o populaţie mai mare de 7000 locuitori, va fi
numit de către consiliul local, un viceprimar remunerat din bugetul local. În
localităţile cu componenţa unei comune, oraş, municipiu, din care nu au fost aleşi
consilieri în consiliul local recpectiv, legea prevede alegerea unui delegat sătesc, care
apără şi reprezintă interesele acestui sat pe lîngă administraţia publică locală, precum
şi pe lîngă alte autorităţi. Delegatul sătesc este ales la adunarea generală a locuitorilor
satului cu drept de vot1.
În lege se stabileşte instituirea în fiecare judeţ a prefecturii – instituţie publică
cu drept de persoană juridică, menită să contribuie la realizarea pe plan local a
strategiei şi obiectivelor cuprinse în programul de activitate a Guvernului emi pe
perioada respectivă, precum şi controlul legalităţii actelor adoptate fiecărei prefecturi
se află un prefect – reprezentantul Guvernului pe plan local, numit în funcţie prin
hotărîre de Guvern şi confirmat de preşedintele republicii.
Conform legislaţiei, prefectul este în drept să participe la şedinţele consiliului
judeţean, de asemeni participă la formarea bugetului judeţean, eliberează autorizaţii

1
Legea privind administraţia publică locală, 6 noiembrie 1992.
prevăzute de lege, coordonează şi controlează activitatea serviciilor publice ale
consiliului judeţean, audiază raporturile şi informaţiile şefilor acestor servicii şi
propune soluţii, prezintă, la solicitarea consiliului judeţean, informaţii despre
activitatea sa şi a serviciilor publice din subordine1.
Prefectul este asistat în activitatea sa de un aparat, care se află în subordinea sa.
Activitatea prefectului în cadrul judeţelor în mare măsură urmărea interesele
executivului din administraţia publică centrală. Astfel, orientările prefectului de multe
ori erau îndreptate la îndeplinirea intereselor Guvernului şi a Preşedintelui. De
asemeni, prefectul era în funcţie să prezinte darea de seamă în faţa Guvernului.
Cea mai esenţială schimbare în perioada de reformă a administraţiei publice
locale a fost reorganizarea administrativ-teritorială. Ideea principală a acestei
reorganizări constă în organizarea şi crearea unor unităţi administrativ-teritoriale,
balansate din punct de vedere teritorial şi economic, care să fie în stare să gestioneze,
sub toate aspectele, problemele din teritoriu. Dat fiind faptul că sistemul
administraţiei publice locale, ce a funcţionat anterior, era format în condiţiile
economiei centralizate şi cu forme caracteristice acesteia, aşadar în donciţiile
economiei de piaţă, acest sistem a devenit un factor de frînare în dezvoltarea
societăţii.
Potrivit legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova, organizarea administrativ-teritorială şi stabilirea cadrului juridic pentru
satele (comunele), oraşele (municipiile) ei se realizează în conformitate cu
necesităţile reale economice, sociale şi culturale, precum şi cu respectarea tradiţiilor
istorice, în scopul asigurării unui nivel adecvat de civilizaţie tuturor localităţilor
rurale şi urbane.
Dacă pînă la reformă pe teritoriul rmi existau unităţi administrativ-teritoriale de
sinestătătoare cu o populaţie pînă la 1000 de locuitori, actuala lege stabileşte
formarea unităţilor de sine stătătoare cu o populaţie de cel puţin 2500 de locuitori.
Respectiv, în republică s-a creat un număr mai mic de unităţi administrativ-teritoriale
prin comasarea a 2-3 şi chiar mai multe unităţi existente.

1
Creangă I. Organizarea administrativă a teritoriului, Chişinău, 2001.
 Scopul acestei comasări a fost crearea unor unităţi cu un potenţial economic şi
social mai pronunţat, care să dispună de surse financiare mai mari pentru rezolvarea
problemelor din teritoriu.
Astfel, au fost create un şir de comune cu o populaţie şi un buget mult mai
pronunţat, ceea ce dădea posibilitate dezvoltării comunelor şi a satelor din interiorul
acestora, într-un mod mai rapid şi mai efectiv. Conducerea unei comune era realizată
de către consiliu, primar, viceprimar şi secretar. Cetăţenii comunei alegeau consiliul
local, a cărui componenţă era în conformitate cu numărul populaţiei din comună, de
asemeni cetăţenii alegeau şi primarul.
La votul consiliului local era ales viceprimarul, iar primarul numea secretarul
primăriei, mai apoi primarul şi viceprimarul formau aparatul primăriei, unde erau
incluşi specialişti în toate domeniile din cadrul primăriei1.
Unul din obiectivele esenţiale ale reformei administrative a fost realizarea
autopnomiei locale a colectivităţilor de pe teritoriul rmi. În mare măsură acest
obiectiv a fost realizat. Activitatea celor 10 judeţe era independentă şi autonomă,
fiind controlată doar prin intermediul prefectului – reprezentantul puterii executive.
Oraşele şi comunele de asemeni dispuneau de o autonomie locală.
Odată cu reforma administrativ-teritorială a avut de suferit mari schimbări şi
structura finanţelor publice locale, care după reformă era formată din: bugetele
judeţene, bugetul unităţii teritoriale autonome (Găgăuzia), bugetul mun. Chişinău şi
fondurile extrabugetare ale unităţilor administrativ-teritoriale.

Aşadar, bugetul judeţului – cuprinde toate cheltuielile şi veniturile fiecărui

judeţ în parte, fiind constituite din:
1. bugetul judeţean – reprezintă totalitatea veniturilor şi cheltuielilor necesare
exercitării funcţiilor ce sînt în competenţa judeţului, în ansamblu sau a funcţiilor
delegate de Guvern;
2. bugetele locale – reprezintă bugetele satelor (comunelor), oraşelor şi
municipiilor numai de pe teritoriul judeţului.

1
Mihailuţă I. Administraţia publică locală a Republicii Moldova, Chişinău, 2000.
 Bugetul unităţii teritorial autonome (Găgăuzia) – reprezintă totalitatea
veniturilor şi cheltuielilor necesare exercitării funcţiilor ce sînt în competenţa unităţii
administrativ-teritoriale. De asemeni, bugetele locale ale unităţii teritoriale autonome
– reprezintă bugetele satelor (comunelor), oraşelor, municipiilor doar de pe teritoriul
Găgăuziei.
Bugetul municipiului Chişinău – cuprinde bugetul municipal şi bugetele
satelor, comunelor şi oraşelor, care reprezintă ansamblul veniturilor şi cheltuielilor,
executarea bugetelor locale şi judeţene, înseamnă încasarea integrală şi în termenele
legale a tuturor impozitelor, taxelor şi altor venituri publice şi efectuarea cheltuielilor
publice în concordanţă deplină cu destinaţiile stabilite.
Fondurile extrabugetare ale unităţilor administrativ-teritoriale se crează la
nivel central şi la nivelul unoităţilor administrativ-teritoriale. Drept surse de instituire
a fondurilor extrabugetare pot servi:
a) drepturile benevole ale persoanelor juridice şi fizice pentru soluţionarea
problemelor de interes comun;
b) veniturile provenite din desfăşurarea loteriilor locale;
c) alte mijloace, care conform legii bugetare anuale, nu se încasează la buget
(veniturile fiscale încasate în procesul de executare a bugetului suplimentar
la cele prevăzute în legea bugetară anuală).
O altă sursă suplimentară la bugetele locale şi judeţene sînt transferurile. Pentru
asigurarea nivelării bugetare a unităţilor administrativ-teritoriale, prin legea bugetară
anuală. de la bugetul de stat pentru bugetele locale, judeţene, bugetul central al
unităţii teritoriale autonome şi bugetul municipal al municipiului Chişinău se
stabilesc următoarele categorii de transferuri:
a) transferuri din contul fondului de susţinere financiară a teritoriilor, pentru
nivelarea posibilităţilor financiare;
b) transferuri cu destinaţie specială pentru finanţarea exercitării funcţiilor
delegate de către Guvern sau în alte scopuri speciale.
Transferurile provenite de la bugetul central este distribuit între colectivităţile
locale prin două metode:
 Transferuri condiţionale – acordate în funcţie de realizarea de către
colectivităţile locale a anumitor activităţi sau măsuri, adesea acestea avînd un caracter
obligatoriu.
Transferurile necondiţionate – acordate în sumă brută, care poate fi utilizată
în mod liber de către colctivităţile locale. Aceste transferuri pot fi utilizate în
amenajarea teritoriului, şcolilor, străzilor, grădiniţelor.
Sprijinul unităţilor teritoriale mai slabe din punct de vedere financiar necesită
punerea în funcţiune a procedurilor de repartizare financiară justă sau de măsuri
echivalente destinate să corecteze efectele repartizării inegale a resurselor potenţiale
de finanţare, precum şi a sarcinilor care le revin de îndeplinit.
Aşadar, reforma administrativă a atins în mare măsură sistemul financiar al
colectivităţilor locale, ceea ce a dat posibilitatea unei noi reorganizări a bugetelor
locale şi judeţene.
Procesul de reformă a administraţiei publice a fost, prin natura sa, un act politic
şi juridic cu implicaţii sociale deosebite.
Într-un stat democrat, procentul de reformă este şi trebuie să fie un proces
continuu, mediatizat prin mijloacele de informare în masă, astfel încît să se găsească
permanent sub observaţia membrilor societăţii.
Unul din obiectivele esenţiale ale reformei administrative din 1998 a fost
realizarea autonomiei locale. Înfăptuirea lui depindea de o serie de factori de natură
politică, legislativă, economică şi socială. Modalităţile structurale efectuate în
administraţia publică implică respectarea strictă a structurii administraţiei publice, a
rolului funcţiilor şi atribuţiilor componentelor acesteia şi mai ales a raporturilor care
se stabilesc între administraţie şi beneficiarii serviciilor publice pe care acestea le
prestează.
Reforma administrativă teritorială din 1998, conform sistemului legislativ a
fost reuşită, însă practica a cîtorva ani a arătat într-o oarecare măsură ineficienţa ei.
În opinia mea, unii factorii ineficienţi a acestei reforme au fost:
lipsa controlului adecvat din partea statului,
instaurarea corupţiei la nivelul aparatului administrativ şi printre funcţionarii
publici,
nerespectarea legislaţiei administrative de către persoanele juridice şi fizice.
Toate aceste piedici au dus la clătinarea noului sistem administrativ de
guvernămînt, legea din 1998 a fost complect abrogată, ca mai apoi, la 18 martie 2003,
să fie promulgată o nouă Lege privind administraţia publică locală.

§ 2. Noi orientări privind administraţia publică locală

a Republicii Moldova

Cum am mai menţionat, reforma administrativă din 1998 a fost întocmită cu o

nouă Lege privind administraţia publică locală, care a fost adoptată la 18 mai 2003.
Noua Lege într-o oarecare măsură revine la organizarea unităţilor administrativ-
teritoriale în raioane, însă cu un şir de modificări democratice şi descentralizate.
Astfel, art.3 al Legii în cauză menţionează principiile de bază ale administraţiei
publice locale.
Astfel, administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază
pe principiile autonomiei locale, ale descentralizării serviciilor publice ale
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi ale consultării cetăţenilor în
probleme locale de interes deosebit. Autorităţile administraţiei publice locale
beneficiază de autonomie financiară, deţin dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte
administrarea treburilor publice locale, exercitîndu-şi în condiţiile legii, autoritatea în
limitele teritoriului administrat. De aceea în fiecare unitate administrativ teritorială
este persoană juridică de drept public şi dispune de patrimoniu în condiţiile Legii.
Noua reformă administrativă a atins mai mult unităţile administrativ- teritoriale
de nivelul II, adică trecerea de la judeţe la raioane, însă unităţile de nivelul, în mare
măsură, au rămas neschimbate. Au rămas în funcţie consiliu local – ca autoritate
reprezentativă şi deliberativă a populaţiei, primarul – ca autoritate reprezentativă şi
executivă.
Odată cu trecerea la raioane au fost instituite consilii raionale, care apar ca
autoritate deliberativă şi reprezentativă a populaţiei raionului, care coordonează
activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes raional
şi preşedintele raionului – ales de către consiliul raional şi fiind autoritatea executivă
a acestuia.
Legea din 203 a divizat unităţile administrativ teritoriale de la 10 judeţe la 32
de raioane, ceea ce a dat naştere la un şir de noi instituţii administrative cu o mulţime
de funcţionari publici, de asemenea a fost divizat şi sistemul finanţelor publice în
parte la fiecare raion. Pe parcurs apar noi raporturi între autorităţile centrale şi cele
locale, precum şi dintre autorităţile publice de nivelul al doilea şi cele de nivelul întîi,
care au la bază principiile autonomiei locale, legalităţii, transparenţei şi colaborării în
rezolvarea problemelor comune. Prevederile prezentei Legi referitoare la autorităţile
administraţiei publice locale de nivelul întîi şi cele de nivelul doi, se aplică în mod
corespunzător şi autorităţilor administraţiei publice din unitatea teritorială autonomă
cu statut juridic special, în măsură în care aceste raporturi nu sunt reglementate de
statutul acesteia, stabilit prin lege.
Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale,
elaborează şi aprovă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, avînd dreptul să
pună în aplicare şi să determină cuantumul impozitelor şi taxelor locale în condiţiile
Legii.
De asemenea, noua Lege privind administraţia publică locală delimitează
competenţele proprii ale unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întîi şi de
nivelul al doilea. Astfel, în competenţa unităţilor administrative de nivelul întîi intră:
dezvoltarea sa social-economică; amenajarea teritoriului şi urbanistica; construirea şi
întreţinerea în limitele localităţii a drumurilor, străzilor, podurilor locale şi
gestionarea circulaţiei rutiere; transportul auto de călători; transportul electric urban;
autogările şi staţiile auto, în perimetrul său; de asemenea construcţia, întreţinerea şi
exploatarea sistemelor de alimentare cu apă, de canalizare, de epurare a apei,
salubrizarea localităţilor.
În opinia mea, am numerotat cele mai de bază, însă Legea stipulează încă un
şir de alte compartimente de importanţă majoră. 1
 Unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea de asemenea dispun de
nişte competenţe: construcţia, administrarea şi repararea drumurilor de interes
raional; construcţia obiectelor publice de interes raional (instituţii medico-sanitar,
şcoli, instituţii de învăţămînt, licee) acordarea asistenţei sociale, întreţinerea
aşezămintelor sanitare şi sociale; protecţia mediului înconjurător, gestionarea
patrimoniului său.
Concomitent Legea prevede nişte atribuţii delegate de către stat în competenţa
unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea: organizarea socială a
populaţiei; asigurarea ordinii publice, coordonarea, organizarea şi supravegherea, în
limitele competenţei, a activităţilor administrativ-militare, de pregătire pentru
mobilizare şi demobilizare, alte activităţi prevăzute de legislaţie în domeniul apărării
naţionale.
Toate aceste competenţe şi atribuţii, unităţile administrativ-teritoriale le
realizează prin intermediul organelor sale (consiliile locale, raionale, primării şi
preşedinţii de raioane), pentru aceste acţiuni alocînd finanţe din cadrul bugetului local
şi, în unele cazuri, transferuri efectuate din partea statului.
În unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întîi şi nivelul doi, hotărîrile de o
importanţă majoră sunt luate la control de către consiliile locale şi raionale. Consiliul
local activează în oraşe, sate, comune, municipii, este legal constituit, dacă sunt
validate mandatele a cel puţin 2/3 din numărul de consilieri, ce este specificat în lege,
adică în dependenţă de numărul populaţiei a unităţii administrativ-teritoriale.
Consiliul local se întruneşte în şedinţa ordinară odată la 3 luni, la convocarea
primarului, cu excepţia, primei şedinţe.
Prima şedinţă are loc în termen de 20 zile din data validării mandatelor de
consilier. Consilierii din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întîi se convoacă
în prima şedinţă prin hotărîrea consiliului electoral de circumscripţie. Consiliul local
se poate întruni în conformitate cu ordinea de zi, în şedinţa extraordinară ori de cîte
ori este necesar, la cererea primarului sau, a cel puţin, o treime din numărul
consilierilor aleşi.
Convocarea consiliului local se face cu cel puţin 5 zile înainte de şedinţele
ordinare şi cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare, prin intermediul
dispoziţiei emise de către primar sau de către viceprimar.
În exercitarea atribuţiilor, consiliul local adoptă decizii cu votul majorităţii
consilierilor prezenţi, cu excepţia cazurilor în care legea sau regulamentul consiliului
cere un număr mai mare de voturi. În cazul parafării de voturi, nu se adoptă decizii,
dezbaterile fiind reluate în şedinţa următoare. Deciziile privind administrarea
patrimoniului public al satului (comunei), oraşului (municipiului), bugetului local,
privind determinarea cuantumului impozitelor şi taxelor locale, privind planificarea
dezvoltării localităţilor şi amenajării teritoriului, privind asocierea cu alte consilii,
instituţii publice din ţară sau din străinătate se adoptă cu votul majorităţii consilierilor
aleşi. Consiliul local poate stabili adoptarea unor decizii prin vot secret sau vot
nominal, proiectele de decizii sunt propuse de consilieri sau de primar.
Activitatea consiliului local poate fi suspendată, dacă acesta a adoptat în mod
deliberat decizii repetate în aceeaşi materie, care au fost anulate de către instanţa de
contencios administrativ, prin decizii definitive, întrucît încălcau grav prevederile
Constituţiei sau ale legislaţiei în vigoare. Primarul sau Guvernul sunt în drept că se
adreseze în instanţa de judecată pentru constatarea circumstanţelor care justifică
suspendarea activităţii consiliului local.
Componenţa consiliului raional este în mare măsură asemănătoare cu consiliul
local, alegerea este conform aceluiaşi sistem electoral. Pornind de la competenţa
unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, consiliul raional îndeplineşte,
în teritoriul administrat, următoarele atribuţii de bază:
a) coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor
publice de interes raional;
b) analizează propunerile făcute de consiliile şi de primarii satelor, oraşelor, în
vederea elaborării de prognoze şi programe economice, refacerii şi protecţiei
mediului înconjurător;
c) aprobă bugetul raional, relaţiile acestuia cu bugetele satelor, oraşelor şi
contul de încheiere a exerciţiului bugetar raional, precum şi fondurile extrabugetare;
d) desemnează, în bază de concurs, desfăşurat conform legislaţiei în vigoare,
secretarul consiliului raional, şefii de direcţii: de economie şi reforme; de finanţe a
familiei; de arhitectură şi urbanism; de relaţii funciare şi cadastru, precum şi ai altor
subdiviziuni subordonate consiliului, înconştiinţînd autorităţile administraţiei publice
centrale de specialitate.
Deciziile consiliului raional se semnează de preşedintele şedinţei şi se
contrasemnează de secretar. O funcţie deosebită în activitatea raionului o are
preşedintele raionului, care este ales de către consiliul raional la propunerea a cel
puţin o treime din consilierii aleşi, cu votul majorităţii consilierilor aleşi. În cazul în
care candidatura propusă nu întruneşte votul majorităţii consilierilor aleşi, în termen
de 15 zile, se convoacă o nouă şedinţă, în vederea organizării alegerilor repetate.
Preşedintele raionului este ajutat de către un vicepreşedinte sau doi, în
dependenţă de numărul locuitorilor din raion. Vicepreşedintele raionului este ales de
către consiliul raional la propunerea preşedintelui raionului.
Preşedintele raionului este asistat în activitatea sa de un aparat, care se află în
subordinea sa, de asemenea el încheie şi reziliază contractele individuale de muncă
cu personalul aparatului şi secretarul consiliului raional.
Preşedintele raionului reprezintă raionul în raporturile cu Guvernul, cu alte
autorităţi publice centrale, cu persoane fizice şi juridice din ţară şi din străinătate.
Atribuţiile de bază a preşedintelui raionului sunt următoarele:
în domeniul ordinii de drept: asigură executarea deciziilor consiliului raional,
convoacă şedinţele consiliului raional şi asigură prezenţa consilierilor; semnează
actele şi contractele încheiate în numele raionului sau al consiliului raional;
coordonează elaborarea de către direcţia generală finanţe a proiectului
bugetului raional şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune
aprobării consiliului raional;
prezintă la solicitarea consiliului raional, informaţii despre activitatea sa şi a
serviciilor publice din subordine.
Aşadar, activitatea preşedintelui raionului este strîns legată cu activitatea
consiliului raional, ceea ce omite posibilitatea preşedintelui raionului de a acţiona
independent în unele probleme de importanţă majoră.
 Legea privind administraţia publică locală din 2003, într-o oarecare măsură, se
bazează pe unele principii tradiţionale, repetate, în unele cazuri se simte lipsa
descentralizării serviciilor publice.
Toate aceste minusuri, necesită înlocuirea lor cu un şir de modificări privind
administraţia publică locală.
Tendinţa Republicii Moldova spre Europa, spre integrarea europeană, care este
coordonată la momentul actual de către conducerea statului necesită schimbări nu
numai în politica externă, dar şi în cea internă.
Orientarea decisivă a Republicii Moldova spre integrarea europeană necesită
schimbări radicale în domeniul justiţiei, afacerilor interne şi în organizarea
administrativ-teritorială a statului, dacă nu la momentul actual, atunci în decurs de 5-
7 ani aceste schimbări se vor simţi necesare.
Pe parcursul a cîtorva decenii, administraţia publică locală a Republicii
Moldova a suferit un şir de schimbări, însă integrarea în Europa dă speranţe pentru o
situaţie mai stabilă şi democratică în domeniul administraţiei publice locale.
 CAPITOLUL 3. NOI ORIENTĂRI PRIVIND ADMINISTRAŢIA
PUBLICĂ LOCALĂ ÎN ŢĂRILE
EUROPEI CENTRALE ŞI D VEST

§ 1. Structurile administraţiei publice locale în ţările

Europei de Vest

Europa este caracterizată printr-o administraţie publică centrală şi locală

mult mai eficientă fiind prezente un şir de elemente noi în special în administraţiile
locale.
Administraţiile locale mai pot fi numite şi colectivităţi locale, care la rîndul
său, se îngrijesc de un anumit număr de servicii publice, organizînd servicii publice
locale. Colectivităţile locale pot fi concepute în două feluri diferite.
Colectivităţile locale le putem privi ca societăţi naturale, în originea lor
egale sau anterioare statului, bucurîndu-se de drepturile pe care statul le-a
recunoscut. Aceste colectivităţi locale vor fi investite în cadrul legii cu o veritabilă
autonomie, limitată numai printr-un control al statului. Ele reprezintă, de obicei, o
mare diversitate de organizare. Colectivităţile locale astfel concepute au vocaţia de a
fi libere, fiind autorizate a se guverna ele singure, totodată respectînd dispoziţiile
legale.
Dintr-o altă viziune se consideră că colectivităţile locale sînt
desmembrăminte ale statului, creaţiuni ale legii pentru scopuri de comoditate
administrativă ca simple circumscripţii teritoriale ridicate la demnitatea de persoane
morale, investite cu anumite drepturi, prin voinţa puterii centrale. Aceste le menţin
sub o strictă supraveghere, instituind asupra lor o tutelă şi punînd în fruntea lor
funcţionari numiţi de ea şi nu aleşi de locuitori sau dacă alegerea este permisă
limitînd strîns puterea celor aleşi. Colectivităţile locale astfel concepute sînt strict
subordonate puterii centrale.
În linii generale se poate exemplifica primul tip cu administraţie locală
Britanică, adică un regim ceva mai descentralizat, cu o autonomie mai
independentă, iar al doilea tip - prin organizarea franceză, un regim ceva mai
centralizat, coordonat de centru.
Între cele două sisteme există atenuări, interferenţe comunicări, nici unul
dintre cele două nu se prezintă într-o stare pură.
Din punct de vedere economic, politic, social statul, chiar şi în ţările care au
cea mai largă autonomie locală, şi-a dezvoltat puterile dezvoltînd prin procedee
variate controlul, imitînd exemplul dat de ţările cu libertăţi locale şi sub acţiunea
ideilor liberale. în ţările cu regim centralizat s-a procedat la o descentralizare
progresivă, s-a pus din ce în ce mai mult conducerea afacerilor locale pe seama
corpurilor alese, limitîndu-se puterea de tutelă, închizînd în cadrul procedurilor
juridice exerciţiul acestei tutele.
Există, totuşi, o deosebire între cele două sisteme diferite şi ţările cu
administraţii locale care aparţin unuia sau altuia dintre ele.
Pentru ţările în care, în cadrul legii, autonomia este principiul
fundamental se vorbeşte de guvernămînt local. Dacă la nivel naţional, Guvernul
ar impune soluţia în ceea ce priveşte marele probleme interesînd ansamblul
colectivităţilor naţionale, la nivelul local se admite că, colectivităţile locale,
ele însă, pot trata problemele care sînt pentru ele esenţiale. în acest sens englezii
întrebuinţează termenul de guvernămînt local - self-government1.
În principiu, în ţările unde autoritatea statului se face simţită cu vigoare
asupra colectivităţilor locale, nu se vorbeşte deci de o administraţie locală sau de
regim local. Astfel în Franţa şi Germania se spune că există un regim descentralizat,
că au o administraţie autonomă, dar cuvîntul guvernămînt nu se foloseşte
aflîndu-se numai la eşalonul naţional.

1
Cristian Iftimoaie Relaţii externe ale administraţiei publice locale, Bucureşti, 2000.
 Termenul de regim local în Franţa şi pe continentul European a dobîndit
un sens general. Prin extinderea sa, el desemnează ansamblul de organizare şi
funcţionare a colectivităţilor locale, oricare ar fi gradul de autonomie sau de
subordonare, pe care în constată pentru aceste colectivităţi.
În Marea Britanie şi în alte ţări, guvernul central a permis să existe aproape
paralel cu el, o largă autonomie a colectivităţilor locale, asupra cărora guvernul s-
a mulţumit pentru mult timp să planifice autoritatea sa suverană. Insă viaţa locală a
trecut printr-o perioadă de decadenţă, ceea ce a determinat în Marea Britanie, cît şi în
alte state, o amplificare a controlului general central, adică o creştere a puterii
centrale şi rolul guvernului.
Astfel ca o observaţie generală, în lumea actuală libertăţile locale marchează
o perioadă de regres, deşi declarativ se afirmă creşterea autonomiei.
Statul, aproape peste tot, măreşte prin proceduri diverse controlul său: deţinător
de mari resurse financiare pe lîngă colectivităţile locale slab finanţate, el acordă
susţinere, concomitent pretinzînd ca serviciile să funcţioneze în condiţiile pe care
le impune, şi pe care el le are sub observaţia sa. Statul prescrie prin lege reguli a
cărora aplicare o supraveghează, el protejează pe cei administraţi contra
abuzurilor. între comună şi stat se situează colectivităţile intermediare, dintre care
unele au rădăcini de istorie şi altele sînt creaţii artificiale ale legii. Aceste
colectivităţi sînt comitatul, departamentul, provincie, regiune, judeţ în dependenţă
pentru fiecare stat. Astfel, prin intermediul acestor colectivităţi, statul îşi desfăşoară
activitatea de control asupra întregii ţări, coordonînd activităţile sale prin
intermediul legilor pe care el însuşi le emite1.
Organizarea locală ca orice organism administrativ, reflectă regimul politic, ea
transpune pe plan local spiritul şi instituţiile. Un regim politic liberal, are drept
consecinţă recunoaşterea sau atribuirea unor libertăţi colectivităţilor locali astfel se
constată în Franţa, Anglia, SUA. Uneori, un regim politic autoritar, poate tolera pînă
la un anumit grad libertăţile locale, dar aceste libertăţi locale sînt totdeauna

1
Stânciulescu Gabriela Sisteme comparate de administraţie publică europeană. Bucureşti, 2001
limitate şi aproape invariabil regimurile autoritare stabilesc în materie locală o
strictă subordonare.
Independent de caracterul regimului politic, amenajarea instituţiilor guvernului
central influenţează şi forma, şi funcţionarea instituţiilor locale. Astfel, sistemul
local englez al consiliilor, reflectă realitatea existenţei evidentă cu parlamentul.
În ţările anglo-saxone s-a dezvoltat un regim diferit de cel al Europei
continentale şi care a influenţat pe cel din SUA cu unele deosebiri. Se apreciază,
în general, că lumea anglo-saxonă se bucură de o largă autonomie locală, desemnată
sub denumirea self-government. Dar în perioada guvernului conservator s-a
constatat în Marea Britanie o restrîngere a libertăţilor locale, prin extinderea
controlului puterii centrale.
Aşadar, după cum arată unele studii, colectivităţile locale reprezintă una
dintre structurile fundamentale ale unui regim democratic şi, în consecinţă, unul
din pilonii ce stau la baza Europei democratice. Această cerinţă este atît mai
puternică, cu cît ţările Europei centrale şi orientale din ce în ce mai mult sînt
dornice de a pune în aplicare aceste principii ale autonomiei locale.
Cu toate acestea autonomia locală este o cucerire permanentă, chiar şi-n ţările
unde există de mai mul timp. în noile democraţii, care îşi pun bază în ţările Europei de
Est, nu se poate cuceri şi dezvolta fără existenţa surselor de inspiraţie şi schimburilor
permanente cu ţările care posedă mai multă experienţă.
Carta europeană a autonomiei locale, întocmită de Consiliul Europei, propusă
la început ca o garanţie a salvgardării şi întărim democraţiei în Europa
Occidentală, va inspira, în viitor, reformele structurilor locale ale noilor
democraţii1.

Astfel, trecînd la o analiză mai detaliată a structurilor administraţiei publice

locale din unele ţări Europene, voi începe cu Franţa, care apare ca un stat cu o istorie
politică vastă şi care a cunoscut la rîndul său mai multe forme de guvernămînt:
monarhie absolută, monarhie constituţională, imperiu, republică parlamentară.

1
Roman Alexandru Evoluţia universală a sistemului administrativ, Bucureşti, 2000.
 Franţa are o suprafaţă de 544 mii km 2 şi un număr de 56,3 milioane de locuitori.
Cuprinde în sine 26 de regiuni, 100 departamente, 36,700 comune.
Regiunea ca colectivitate locală a fost creată în iulie 1972, după căderea
regimului descentralizat, ulterior a fost modificată de 14 ori, în ideea creşterii
autonomiei.
Departamentul are o vechime istorică mult mai mare, fiind creat însă
din 1790, modificări privind structura şi competentele s-au produs pînă în 1987.
Comuna constituie al treilea nivel al administraţiei locale. Franţa are ea
singură mai multe comune decît ansamblul partenerilor săi din Uniunea Europeană.
Ea reprezintă, de asemenea, 23% din suprafaţa totală a Uniunii Europene. La această
fărîmiţare se adaugă slaba densitate demografică a majorităţii comunelor: 88% din
comune au mai puţin de 2000 de locuitori şi doar 2,3% don comune numără mai
mult de 10 000 locuitori. Potrivit Constituţiei franceze, comunele sînt
colectivităţi teritoriale care se administrează în mod liber, prin consilieri
aleşi în condiţiile prevăzute de lege.
În general comunele dispun de o competenţă generală. Deci autoritatea
administrativă nu are faţă de ea decît o putere de tutelă şi nu o putere de
conducere.
Însă în 1982 tutela dispare, fiind înlocuită prin controlul legalităţii
(prefecţi ai judeţelor şj regiunilor) 1.
Absenţa controlului nu este concepută pentru două motive: pentru că în
mod tradiţional Franţa este un stat unitar şi pentru că art.72 al Constituţiei
pretinde aceste lucru.
O altă unitate teritorial-administrativă de bază este municipiul, în
fruntea căruia se află consiliul municipal.
Consiliul municipal este ales prin sufragiu universal direct, pe un
termen de şase ani şi este un organ dotat cu putere deliberativă. El numără 9
consilieri pentru comunele inferioare a cărei cifră este de 100 locuitori şi
pînă la 69 de membri pentru comunele care au mai mult de 300 000.
1
Braibant G. Dreptul administrativ, 1984.
 în total în Franţa se numără 500 000 de consilieri municipali.
Municipalitatea desemnează ansamblu de persoane care administrează o
comună. Astfel cuprinde pe primar, pe adjuncţii săi şi pe consilieri, adică
consiliul municipal. Consiliul municipal, ales prin sufragiul universal tot la
şase ani, alege primarul şi adjuncţii acestuia dintre membrii săi, adică
primarul nu este ales direct de populaţia comunei. Primarul îndeplineşte trei
misiuni diferite: agent al statului, agent al comunei şi şeful administraţiei
comunale. Ca şi consilierii municipali, primarii nu sînt remuneraţi ci doar
indemnizaţi.
La 1 decembrie 1992, primarul unei comune cu 3000 de locuitori
primea o indemnizaţie nefiscalizată de 6 400 franci, în timp ce primarul unei
comune cu mai mult de 200 000 de locuitori, primea suma de 19 500 franci.
Cooperarea intercomunală este un mijloc de a remedia fărîmiţarea
comunelor franceze, fuziunea înregistrînd un succes contraversat. Ea este
larg răspîndită, de vreme ce Franţa numără mai mult de 17 000 de instituţii
publice de cooperare intercomunală. Legea asupra administraţiei teritoriale
din 1992, pentru a stimula intercomunalitate, a creat în plus faţă de cele trei
formule clasice, care sînt: sindicatul, districtul şi comunitatea urbană, două
noi formule: comunitatea de comune şi comunitate de oraşe 1.

Astfel, sindicatul intercomunal permite comunelor învecinate să

raţionalizeze costurile unor servicii cum ar fi apa şi transporturile. El poate
avea vocaţie unică sau vocaţie multiplă, adică lărgit spre mai multe
competenţe sau legat de un proiect global.
Activitatea sindicatului intercomunal permite o organizare mai
eficientă a comunelor, un bun schimb de experienţă şi o dependenţă oarecare una
faţă de alta ce nu permite unele devieri ale conducerii comunelor.
1
Dreptul administrativ, 1990.
 Districtul asigură în locul comunelor diferite servicii şi face faţă
problemelor de echipare ale aglomeraţiei suburbane. El este dotat cu o
fiscalitate proprie.
În Franţa există în jurul la 240 de districte.
O altă comunitate este comunitatea urbană este formată pentru
regruparea comunelor, în aglomeraţii de mai mult de 50 000 locuitori şi
exercită cu drept deplin, în locul comunelor, competenţe în materie de
amenajare, de echipare sau de dezvoltare economică. Există 9 comunităţi
urbane, acestea sînt grupări cu fiscalitate proprie.
Grupările existente ţin cel mai adesea de apropierea asociativă a
intercomunalităţii, limitată la gestionarea serviciilor locale şi la realizarea
anumitor echipamente, în scopul exploatării unor economii la scară.
Comunitatea oraşelor pentru mai mult de 20 000 de locuitori şi
comunitatea de comune fără referire la un prag demografic: ele trebuie, în mod
obligatoriu, să exercite competenţe în materie de dezvoltare economică şi de
amenajare a spaţiului. In afară de aceasta competenţele lor trebuie să acopere cel
puţin unul din cele 4 domenii: mediul înconjurător; locuinţe; drumuri; echipamente
culturale, sportive şi şcolare, ele fiind dotate cu o fiscalitate proprie.
Gradul de autonomie este, în general, legat de importanţa resurselor proprii,
printre care găsim fiscalitatea locală, şi încasările tarifare induse de gestionarea
serviciilor, precum şi veniturile domeniului:

- fiscalitatea locală - taxe funciară asupra terenului construit,

taxa de locuire. Fiscalitatea locală reprezintă jumătate din finanţare;
- transferuri - dotarea globală de funcţionare din partea statului;
- împrumuturi - care pot atinge cel mult 10% din resurse.
Efectuînd o generalizare a caracteristicii acestor unităţi administrativ-
teritoriale putem descifra scopul şi funcţiile de bază ale guvernărilor locale, care în
general urmăreşte, în primul rînd, asigurarea serviciilor pentru comunităţile locale.
Cele mai multe din autorităţile locale sînt angajate în activităţi cu caracter
comercial. Ca şi în cazul guvernării centrale, autorităţile locale îşi desfăşoară
activitatea în departamente, ce sînt controlate de comitete formate din consilieri
aleşi1.
Structura locală este bazată pe distincţia dintre zonele urbane şi cele rurale:
capitala are un regim direct şi comunele, de asemenea, se conduc după regimul
său.
Administraţia publică locală a Franţei este, totuşi, bazată pe principiul
descentralizării şi toate unităţile teritoriale administrative se bucură de o autonomie
înzestrată prin lege şi concomitent de un control permanent efectuat de către
organele administrative centrale.
Un alt stat european bazat pe principiul descentralizării este Belgia, cu o
populaţie de 9,9 mii. locuitori, avînd un statut de monarhie parlamentară, parlament
bicameral, stat federal, care cuprinde III regiuni, III comunităţi, 9 provincii şi 389
comune.
Comuna constituie al IlI-lea nivel de administraţie locală. Principiile
fundamentale ale funcţionarilor comunei sînt fixate în constituţie şi legile din
1836 privind instituţiile comunale. In cadrul unei lungi transformări a statului unitar
în stat federal, au fost aduse modificări, în scopul sporirii competenţei comunelor şi
apoi în ce priveşte finanţarea lor. Astfel comunele au dreptul de a lua măsuri în
orice domeniu care se consideră a avea raport cu interesele comunei.
Potrivit art.108 al Constituţiei: „intervenţia autorităţilor de tutelă se impune
pentru a împiedica violarea legii sau atingerea interesului general". Exercitarea
puterii de tutelă este încredinţată regiunilor, încă de la crearea lor din 1980. Dacă
constituţia recunoaşte - fără al numi - principiul de autonomie, el reduce principiul
acestei autonomii, prevăzînd că unele dintre actele îndeplinite de către consilierii
comunali trebuie să fie aprobate de autorităţile superioare. însă, totuşi, o largă
parte a puterii de tutelă este atribuită regiunilor.
Consiliul municipal este ales prin sufragiu universal direct, pe şase
ani, şi este compus din 7 membri pentru comunele unde populaţia este de 1000

1
Pierre Legrud Dreptul administrativ comparat, Voi. I, 1998.
locuitori, pînă la 55 membri sînt în comunele de peste 500 000 locuitori.
Burgmetrul - astfel fiind numit primarul şi consiliul comunal, desfăşoară
activitatea de conducere în cadrul comunei. Consiliul comunal alege prin scrutin
majoritar din cadrul sîu de la 2 pînă la 9 adjuncţi, în funcţie de numărul
populaţiei. Primul magistrat al comunei sau Burgmesterul, nu este ales ci
desemnat de rege, deci în fapt de către guvernatorul central. Totuşi, tradiţia s-
a impus ca să se efectueze desemnarea la propunerea majorităţii consiliului
comunal. Primarul, deci, nu este un funcţionar, ci şeful majorităţii locale. Astfel se
formează colegiul, din burgmestru şi adjuncţii care constituie puterea executivă a
comunei şi burgmestrul prezidează consiliul comunal, precum şi colegiul. Colegiul
este răspunzător pentru aplicarea deciziilor luate de consiliu1.
Consiliul comunal deliberează asupra tuturor problemelor de interes comunal,
dar legea limitează, de fapt, autonomia comunelor. Consiliul votează, în orice
eventualitate, bugetul şi bilanţul comunei. Tot consiliul comunal numeşte
funcţionarii comunali şi, în special, secretarul comunal, încasatorul şi ofiţerii de
poliţie. De asemenea el votează impozitele comunale.
Consiliul comunal alege, nu neapărat din rîndurile sale, membrii Consiliului
public de ajutor social, instituţie căreia legea în conferă puterea de a gira
principalele activităţi sociale ale comunei.
Burgmestrul prezidează nu numai colegiul şi şedinţele consiliului, el posedă de
asemenea o putere executivă în nume propriu, independent de colegiu. El fiind
reprezentantul puterii centrale în comună. In această calitate, în mod normal, el
este însărcinat de a executa pe plan local măsurile administrative luate la nivel
naţional, provincial sau regional.
Burgmestrul (primarul) este considerat ca îndeplinind o funcţie cu normă
întreagă, în comunele cu mai mult de 50 000 locuitori şi cu jumătate de normă în
comunele cu 30 000 locuitori. Aceşti aleşi primesc un salariu în funcţie de baremurile
ministerelor. Adjuncţii primesc un salariu egal cu jumătate din salariul
burgmestrului.
1
Braibant G. Administraţia publică, 1984.
 De asemenea, ca şi în Franţa, în Belgia se practică tradiţia de asociere între
comune. Comunele se pot asocia în vederea executării anumitor sarcini de interes
comunal (distribuirea apei şi energiei; adunarea şi tratarea deşeurilor).
Comunele pot deasemenea să se constituie într-o federaţie, care execută toate
funcţiile1.
Italia dispune de un regim local, care este inspirat în mare parte din regimul
local francez. Aici existînd un regim uniform pe toată ţara.
În 1791 în Italia au fost create 82 de provincii, în frunte cu prefecţii, care au
alături un consiliul provincial. Comunele, la rîndul lor, au consilii municipale alese
(sindic).
Prefectul şi sindicatul sînt organe de stat şi organe locale. Constituţia din
1947 a pus anumite principii generale în materia de organizare locală. Astfel
republica se împarte în regiuni, provincii şi în comune.

Art.128 specifică că prinviciile şi comunele sînt colectivităţi autonome,

în limitele principiilor fixate de legile generale ale republicii care le determină
funcţiile. In art.129 se spune că provinciile pot fi împărţite în arondismente.
Provincia are un prefect, un consiliu provincial, o junta administrativă, o
deputăţie provincială.
Comunele sînt administrate de consiliile municipale alese (sindic), o junta
comunală formată din asesori în jurul sindicului şi un consiliul format din 15-80
membri, după importanţa comunei. Este organul deliberativ, ca şi consiliul municipal
francez. Junta are de executat deliberările consiliului municipal.
Sindicul este organul executiv al comunei şi reprezentantul statului în
comună.
Consiliul provincial şi cel municipal sînt alese prin vot universal direct.
Consiliul municipal alege asesorii şi sindicul, iar consiliul provincial - deputăţia
1
A. de Laubradeur Tratat de drept administrativ, 1998.
provincială. Comunele stabilesc normele de poliţie locală, regulamentele
comunale, se ocupă de sănătate, asistenţă, întreţinerea drumurilor comunale,
atribuţii în materie de instrucţiune publică, edificiile religioase sînt edificii
publice. Comunele pot crea şi alte servicii publice şi exploatări cu caracter
industrial şi comercial.
Provinciile au atribuţii, care se apropie de cele ale departamentelor, intervin
cu măsuri sanitare, instrucţie publică.
Resursele financiare ale provinciilor survin din următoarele venituri taxe
locale, centrul adiţional la impozitele de stat, subvenţii, repartiţii sau transferuri
din fondul statului.
Tutela asupra comunelor se exercită de către prefect şi de junta
administrativă, şi în anumite cazuri de ministerul de interne. Controlul jurisdicţional
este încredinţat tribunalelor judiciare şi administrative 1.
Sistemul de regiuni sau regionalismul, cunoaşte în Italia o perioadă de evoluţie
începînd cu anii 50. Regionalismul s-a evidenţiat pe teritoriile ca Sardinia, Sicilia
care într-o măsură oarecare erau neglijate de Roma şi populaţia avea unele
înlesniri specifice în cultură şi limbă. Astfel, odată cu adoptarea constituţiei,
regionalismul devine regulă pentru întreg teritoriul Italiei. Constituţia indică 19
regiuni în toată peninsula. Insă fin toate, numai 4 regiuni, care sînt Secilia,
Sardinia, Val d'Acosta, Adige, au statut votat definitiv de adunarea constituţională
din 1947. Celelalte regiuni nu au încă organe şi legea care să le reglementeze.
Regiunile au împuternicirea de a adopta legi în anumite domenii stabilite
de Constituţie organizarea serviciilor publice regionale, poliţie locală, pieţe;
asistenţă, învăţămînt artizanal şi profesional; muzee; urbanism; turism, transport
inter-regional. Statul are competenţă generală, iar legile regionale nu pot contraveni
statului şi nu pot contraveni interesului naţional sau al altor regiuni. Regiunea
asigură executarea legilor şi are o putere administrativă în materia competenţei lor.
Regiunile asigură funcţiile lor administrative, delegîndu-le provinciilor şi
comunelor. Astfel în domeniul în care au fost recunoscute, regiunile

1
Preda M. Autorităţile administraţiei publice.
legiferează, ordonă, dar ele întrebuinţează ca principal agent de execuţie
provinciile şi comunele. în cadrul regiunilor activează de asemenea şi un
consiliu regional, care este organul deliberativ şi este ales pe baza unei legi
făcute de stat. Consiliul alege preşedintele său, giunta şi preşedintele
acesteia. Giunta, la rîndul său, este organul executiv: se aplică aici regimul
parlamentar, giunta fiind responsabilă faţă de consiliul regional şi are
caracterul unui guvern regional 1.
Germania - apare ca unul din puţinele state cu sistem federal al
Comunităţii Europene. După împărţirea statului în două teritorii de influenţă,
Republica Federativă Germania este împărţită în 11 landuri, care datează din
1949, an în care s-a promulgat legea Fundamentală.
In fosta Republică Democratică Germania cele 5 landuri existente au
fost abolite în 1952. în Germania democratică, evoluţia principiilor
descentralizării şi a autonomiei au evoluat foarte deficil. Abia după
unificarea din 3 octombrie 1990 cele 5 landuri au fost restabilite şi integrate în
R.F.G. şi în Comunitatea Europeană. Cele trei niveluri de autorităţi
constituţionale sînt: guvernul federal; landurile, comunele, iar
arondismentele ca autorităţi locale.
La 1 ianuarie 1980 în Germania existau 8500 de comune. Legea
fundamentală a R.F.G. garantează autonomie comunelor ca şi alte state
europene. Organizarea colectivităţilor locale ţine de legislaţia landurilor,
ceea ce explică marea diversitate a structurilor locale. Totuşi, comunele sînt
garantate prin ar.28 al Legii Fundamentale de dreptul de a soluţiona sub
propria responsabilitate şi în cadrul legii, toate problemele comunităţilor
locale.
Aglomerările şi comunele dispun de numeroase puteri, care nu le
aparţin decît lor, şi care sînt consacrate prin tutele constituţionale ale
Landurilor, sub controlul Curţii Constituţionale Federale. Comunele pot să
intervină în momentul elaborării textelor de a le schimba statutul, în special în
1
Sandulli A.M. Dreptul administrativ italian.
materie financiară.
Legea Fundamentală garantează un loc important sistemului federal.
Comunele şi Avondismentele (autorităţile locale) îşi exercită competenţa sub
propria autoritate. Landurile îşi exercită tutela asupra comunelor şi grupărilor
acestora, precum şi asupra aglomerărilor zonale, în condiţii definite prin
legislaţia fiecărui Land1.
Controlul legalităţii actelor comunei, numit controlul statal general,
poate conduce la anularea unei decizii sau chiar la dizolvarea organului ales.
Organizarea teritorială a ţării este bazată pe Bundesrat. Bundesrat-ul este
organul de reprezentare a Landurilor la nivel federal, cum ar fi prefectul:
comisarul sau şeful raional. Art.50 al legii Fundamentale precizează că:
„Landurile participă la legislaţia şi administraţia Federaţiei prin intermediul
Bundesrat-ului". Instituţie originală, această a doua Cameră este compusă din
membrii Guvernului Landurilor, care sînt legaţi prin mandat şi exprimă astfel
voinţa executivului landului pe care-1 reprezintă.
Între comune şi arondismente nu există ierarhie. Organul ales al comunei
este Consiliul municipal, compunerea sa fiind legată de importanţa numerică a
populaţiei, ea variază de la 5 la 59 de membri.
În Germania se aplică principiul autonomiei locale şi cel al autonomiei de
organizare, garantat prin Constituţia Federală şi cea a Statelor federale.
Aceste regrupări ale administraţiei intercomunale, ce reunesc comune vecine,
în general de o mică importanţă, posedă o autonomie administrativă. In afara acestor
regrupări comunele au libertatea să creeze „sindicate cu vocaţie specială", avînd
calitatea de persoane morale de drept public şi dotate cu autonomie
administrativă.
Kreise (aglomerări urbane) sînt concepute ca un cadrul de colaborări
intercomunale; el are im triplu rol în privinţa comunelor pe care le regrupează:
controlează misiunile încredinţate comunelor pentru executarea legilor Landului,
exercită sarcinile ce depăşesc teritoriul sau capacităţile fiecărei comune, cum ar fi

1
Drago R. Tratat contegios administrativ, ed. 3.
transporturile în comune, ajutorul social. Finanţarea lor este asigurată în mare
parte de contribuţiile comunelor membre.
Aglomerarea urbană exercită, de asemenea, competenţe transmise de către
stat. Aici este vorba de un şir de servicii ce interesează comunele: ajutorul de
urgenţă, spitalele, poliţia, salvarea, instituţiile de învăţămînt superioare eşalonului
local1.
Federalismul German se bazează pe colaborare şi solidaritate.
Procentuajul cheltuielilor locale reprezintă 22% din cadrul cheltuielilor publice.
Produsul principalelor impozite este împărţit între diferite nivele de guvernare. In
cadrul autonomiei lor bugetare, comunele sînt singurele responsabile de punerea
la dispoziţie şi de folosirea acestor mijloace financiare. Singurul control căruia
sînt supuse, vizează să verifice dacă ele nu se îndatorează în mod îngrijorător din
alte surse financiare, ceea ce ar duce la crearea unor probleme financiare serioase.
Fiscalitatea proprie a comunei este: dintre încasările fiscale, 50% provin
din impozitele reale, anume, taxa funciară, taxa profesională, al căror procent poate fi
fixat într-oarecare măsură de către comune. însă impozitele locale de bază sînt:
impozitul funciar şi importul pe întreprinderi industriale şi comerciale a căror sumă
de percepere este fixată de comune. De asemenea comunele dispun de propriile
servicii fiscale. Acest serviciu fiscal fixează impozitele în parte pe baza valorilor
prealabil stabilite de administraţia financiară şi la percepere.
În mare parte toate veniturile comunelor şi a Kreis-urilor sînt formate din
taxele colectate şi beneficii, şi de asemenea, un procent considerabil îl are
transferurile financiare efectuate de Landuri. în comparaţie cu comunele din Franţa
şi Italia, aici procesul de organizare a activităţii comunei este mult mai compact şi
eficient, dispunînd la rîndul său de o autonomie mai independentă. Comunele
Germaniei dispun de un sistem economic modern, sofisticat şi cu o eficienţă ridicată.
Prezenţa landurilor dau o posibilitate de coordonare, cooperare, asupra comunelor
care în general se supun legilor Landurilor. Acestea, la rîndul său, le asigură o
susţinere financiară şi socială.
1
Bullinger M. Administraţia locală în Germania.
§ 2. Drepturile şi obligaţiunile autorităţilor locale ale ţărilor Europei de
Vest

Drepturile şi obligaţiunile autorităţilor administraţiei publice locale sînt

definite în general ca ansamblul de atribuţii, stabilite prin constituţie şi de lege
precum şi limitele exercitării lor, care revin în nume propriu autorităţilor locale,
alese în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale.
În acest context noţiunea de atribuţie este şi ea definită ca o investire legală a
organelor administrative, compartimentelor sau persoanelor cu anumite
prerogative. Altfel spus, atribuţia reprezintă sfera drepturilor şi obligaţiile cu care
sînt investite autorităţile publice prin constituţie şi lege, în acest caz prin legea
autorităţilor administraţiei publice.
Din caracterul legal al atribuţiilor autorităţilor administraţiei publice locale
decurg şi anumite consecinţe deosebit de importante, cum sînt:
a) autorităţile locale nu pot depăşi sfera atribuţiilor prevăzute de lege, întrucît
actele sau acţiunile ce depăşesc această limită nu produc efecte juridice;
b) atribuţiile autorităţilor locale se exercită în condiţiile şi
nerespectarea dispoziţiilor legii;
c) exercitîndu-şi atribuţiile legale, autorităţile locale emit acte care au
caracter obligatoriu pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale,
executarea lor fiind asigurată, în caz de nevoie, prin folosirea
constrîngerii.
Totodată, autorităţile locale nu pot delega ele însele unui alt organ sau
funcţionar, să-i exercite atribuţiile.
În cazul acestei reguli există trei tipuri de excepţie:
- Repartizarea de atribuţii - constă din faptul că autoritatea
deliberativă poate stabili ce atribuţii anumite ale sale să fie
exercitate în intervalul dintre şedinţe, ori permanent de către
autoritatea executivă.
- Delegările de atribuţii - în cazul cînd legea permite acest
 lucru, întrucît are caracter excepţional.
- înlocuirea unei autorităţi a administraţiei publice
locale cu un înlocuitor de drept - în cazul în care aceasta,
din motive prevăzute de lege, nu-şi mai poate exercita atribuţiile.
Efectuînd o comparaţie în masă a atribuţiilor autorităţilor
administraţiei locale din unele ţări europene, se evidenţiază un caracter
comun la activitatea regiunilor provinciilor, comunelor pe plan local. Adică ele
au nişte atribuţii legislative, şi îşi desfăşoară drepturile şi obligaţiunile pe
teritoriile acestor unităţi teritoriale, la rîndul lor fiind controlate de către centru1.
Organele de bază care pun în aplicarea atribuţiile autorităţii locale sînt
consiliile locale şi primarul cu angajaţii săi. Astfel, aceste atribuţii
reprezintă şi un alt aspect semnificativ şi anume legătura strînsă care există
între atribuţiile consiliului local şi atribuţiile primarului, aceasta stabilind că
primarul este autoritatea care asigură executarea hotăririlor consiliului local.
Atribuţiile primarului, la fel ca şi atribuţiile consiliului local, au făcut obiectul
doctrinei administrative, car a realizat cîteva clasificări avînd în vedere anumite
criterii.
Atribuţiile consiliului local de asemenea au o competenţă vastă de acţiune.
Competenţa teritorială, conform legii, este acţiunea pe teritoriul unităţii
administraţiv-teritoriale respectiv (comună, oraş sau municipiu) unde acesta a fost
ales şi acţionează potrivit legii.
Competenţa temporară a consiliului local depinde de la stat la stat privind
mandatul de timp pentru care a fost ales de la 4 sau 5 ani. Din cele expuse rezultă
că problemele pe care consiliul local este chemat să le rezolve, sînt extrem de
numeroase, fapt care impune o sistematizare în categorii, de atribuţii grupate
corespunzător domeniilor şi problemelor locale.
Astfel, consiliile locale au un şir de atribuţii locale:
- amenajează şi aprobă documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
urbanism al localităţilor;
1
Manda Corneliu Dreptul administrativ. Tratat elementar, „Lumina-Lex", 2000.
 - aprobă documentaţii tehnice economice pentru lucrări de investiţii
de interes local;
- contribuie la organizarea de activităţi ştiinţifice, culturale, artistice,
sportive;
- participă la elaborarea şi punerea în acţiune a impozitelor şi taxelor
locale.
În cadrul atribuţiilor consiliului judeţean, sînt numerotate, de asemenea,
competenţa teritorială a consiliului judeţean sau poate fi consiliul regional sau
provincial, care se exercită la nivelul unităţii administrativ-teritoriale unde este ales
şi funcţionează.
Cît priveşte competenţa generală a autorităţilor administraţiei publice
judeţene, ele activează în conformitate cu Constituţia şi legile fictive.
Competenţa temporară este practic bazată pe aceleaşi principii ca şi
consiliile locale.
Atribuţiile de bază ale consiliului judeţean sau regional sînt:
- Atribuţii în domeniul organizării interne a consiliului judeţean şi
aparatului său propriu;
- Atribuţii în domeniul organizării interne a consiliului judeţean şi
aparatului său propriu;
- Atribuţii în domeniul elaborării şi executării bugetului judeţean
(regional, provincial), stabilirea impozitelor şi taxelor, precum şi al
administrării domeniului public şi privat al judeţului;
- Atribuţiile privind coordonarea activităţilor consiliilor locale,
înfiinţarea, organizarea şi conducerea serviciilor publice judeţene.
In cadrul acestui tip de atribuţii consiliul judeţean coordonează
activitatea consiliului local, analizează propunerile făcute de
comune, oraşe, în vederea elaborării prognozelor economice; adoptă
strategii, programe şi prognoze de dezvoltare socio-economică a
regiunii sau judeţului; asigură condiţiile materiale şi financiare ale
instituţiilor de cultură şi serviciile de educaţie, ocrotire socială,
 transport, înfiinţează instituţii sociale, culturale privind activitatea
lor în cadrul judeţului1.

Un alt tip de atribuţii sînt atribuţiile statale delegate autorităţilor

administraţiei publice locale. Atribuţiile statale sînt, în mod expres,
prevăzute de legea administraţiei publice locale. De regulă, atribuţiile statale sînt
stabilite în sarcina autorităţilor administrative autonome executive, primarul
şi abilitatea cu aducere la îndeplinire a acestor atribuţii din diverse acte
normative.
În multe legi, însă, sînt prevăzute atribuţiile statale a consiliilor sau
consiliilor judeţene, sau stabilindu-se generic sarcini autorităţilor
administraţiei publice locale.
De menţionat că atribuţiile delegate autorităţilor locale sînt exercitate în
numele statului şi sub autoritatea ierarhică a prefectului sau comisarului, a
serviciilor ministeriale desconcentrate la nivelul judeţului sau regiunii. Ca
atare, în privinţa modului cum sînt aduse la îndeplinire atribuţiile delegate,
controlul exercitat este un control ierarhic, care se va realiza atît din punct de
vedere al legalităţii, dar şi al oportunităţii lor.
Atribuţiile delegate autorităţilor administraţiei publice locale sînt
extrem de numeroase şi variate în cele mai importante domenii, care reclamă
intervenţia statului şi vizează interesele generale ale cetăţenilor.
Aceasta demonstrează legătura permanentă dintre autorităţile
administraţiei publice locale şi cele ale statului, în vederea rezolvării
nevoilor şi intereselor locale, ca şi transpunerea practică a regiunii de
coadministrare, caracteristic administraţiei publice europene.
Astfel, prin intermediul atribuţiilor a autorităţilor administraţiei
publice locale sînt exercitate practic toate activităţile de bază din cadrul unei
unităţi administrativ-teritoriale de, de asemenea, prin intermediul lor este

1
Manda Corneliu Dreptul administrativ, Edit. „Victor".
efectuat şi controlul organelor ierarhic superioare 2.

§ 3. Tendinţele de dezvoltare contemporană a administraţiei publice locale

a) De la centralism la autonomie locală şi descentralizare.

Evoluţia statelor Europei s-a bazat pe un şir de evenimente politice,
economice, sociale, care de-a lungul deceniilor a perfecţionat sistemul politic şi
economic a acestor state. După cum am relatat, Europa de Vest a avut parte de o
evoluţie mult mai rapidă şi bine determinată, aici statele modele apar Franţa,
Germania, Anglia, Belgia, care la momentul de faţă, deţin întîi etatea în Europa.
Pe cînd unele state din Europa Centrală şi de Est au avut de suferit mai multe
devieri şi influenţe din partea fostului imperiu sovietic.
Astfel, noţiunea de "de la centralism la autonomie locală şi
descentralizată", este în mare parte caracteristică acestor state. Deoarece pînă la
căderea imperiului rus "CCCP", practic toate aceste state aveau un sistem, sau
pur comunist sau socialist. Insă după anii 90 se simte o tendinţă a Europei de Est
spre o libertate culturală, politică, economică. Aşadar, în această perioadă se
simte trecerea de la centralism la descentralizare. Acest principiu al
descentralizării bine s-a evidenţiat în sistemele administrative ale statului.
Deci, în scurt timp, au fost create autonomii locale cu o activitate
independenţă. Administraţia publică locală se dezvoltă rapid, creînd în cadrul
statului autorităţi independente cum ar fi: regiuni, provincii, departamente,
judeţe. Toate aceste acţiuni se bazau pe principiul descentralizării, autonomiei
locale, eligibilităţii, legalităţii. Concomitent cetăţenii acestor autorităţi capătă
drepturi depline de a participa la coordonarea intereselor locale prin
intermediul alegerilor, referendumurilor etc.
Însă, după părerea unor autori, sistemul centralizării dispune şi de unele
avantaje. După cum ştim, centralizarea este bazată în mare parte pe principiul
subordonării ierarhice. Regimul centralizării în administraţia publică asigură

2
Ioan Alexandru Administraţia publică, Bucureşti, 2000
unitatea de scop şi acţiune a autorităţilor centrale şi locale ale statului de la
toate verigile componente ale sistemului. Evoluţia administraţiei publice de la
centralism la descentralizare a dat naştere la unele principii de bază ale
organizării şi funcţionării administraţiei publice locale. Aceste principii sînt:
-principiul autonomiei locale; - principiul descentralizării serviciilor publice;
-principiul eligibilităţii; - principiul legalităţii; - principiul consultării
cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit; - principiul colaborării în
înfăptuirea administraţiei publice locale. în baza acestor principii s-a dezvoltat
şi formulat administraţia publică în majoritatea statelor europene 1.
În acest sens, sînt şi o serie de prevederi ale unor documente
internaţionale. Astfel, Convenţia Europeană a Autonomiei Locale, defineşte
autonomia locală ca "principiul stabilit prin Constituţie, care conferă
colectivităţilor locale dreptul şi capacitatea de a gestiona sub propria lor
răspundere şi-n interesul populaţiei probleme ce ţin de activitatea autonomiei".
Astfel, trecerea de la centralism la descentralizare a dat posibilitate ca
autonomiile locale, adică colectivităţile locale, să acţioneze în mod
independent prin intermediul consiliilor locale şi primarilor, şi concomitent să fie
sub un control din partea administraţiei centrale.
Dezvoltarea acestor principii democratice a dat friu liber proprietăţii
private, a încurajat sistemele economice din ţară, a permis o participare activă a
populaţiei la soluţionarea problemelor ce ţin de interes local.
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic opus
centralizării, unde soluţionarea problemelor locale nu se mai face de
funcţionarii numiţi de la centru, ci de către cei aleşi de corpul electoral.
In acest regim administrativ, statul conferă autorităţilor publice locale şi
dreptul de exercitare a puterii publice în unele probleme, cum sînt cele
referitoare la ordinea publică, stabilirea impozitelor, administrarea domeniului
public. Acest regim juridic administrativ, de bazează în plan material, pe un
patrimoniu propriu al unităţii administrativ teritoriale, diferit de cel al statului,
1
Didenco V. Democraţia şi administraţia publică locală, Chişinău, 2001.
care asigură de fapt mijloacele necesare pentru satisfacerea intereselor şi
trebuinţelor locale.
Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii
juridice unităţilor administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le
reprezintă, şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat
autorităţilor statale de la centru, dar care sînt supse totuşi, unui control special,
acesta fiind tutela administrativă, precum şi transferarea unor servicii publice
din competenţa autorităţilor centrale către cele locale.
într-un sistem de descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii
mai bune interesele locale, serviciile publice locale, putînd fi conduse mai bine de
autorităţile locale, atunci cînd acestea nu au obligaţia să se conformeze
ordinelor şi instrucţiunilor de la centru.
Măsurile şi deciziile necesare pot fi luate mai operativ de către
autorităţile locale, întrucît acestea nu mai sînt nevoite să aştepte aprobări de la
centru.

Într-un regim de descentralizare, resursele materiale şi financiare pot fi

folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare, pe care
autorităţile locale le cunosc mai bine decît cele centrale.

b) De la descentralizare internă la integrare Europeană

Începînd cu geneza problemei de integrare Europeană, vom aminti marea
problemă a secolului XX, care a fost cele II războaie mondiale, ce au afectat
întreaga Europă. Astfel, în anii 50, în Europa a fost pusă în discuţie soarta
Europei de mai departe şi necesitatea soluţionării problemei a celor 30 de state
suverane. Astfel, în 1951, a avut loc Constituirea Comunităţii Europene. După
aceasta a urmat prezentarea unui şir de soluţii pe care le propunea modelul
european de integrare la schimbările lumii contemporane, soluţii care pot fi
identificate la III niveluri:
 a) rezolvarea prin intermediul instituţiilor comunitare a problemelor
cărora în acest mod li se poate răspunde cu cea mai mare eficienţă;
b) stabilirea unor noi domenii, în care, pentru începui, se iniţiază o
cooperare caracterizată în acţiuni comune ale statelor membre;
c) lăsarea în continuare în sarcina statelor naţionale a acelor sectoare de
care acestea se pot ocupa în mod adecvat.
Astfel, prin intermediul a acestor comunităţi şi uniuni, care au fost create
pînă-n ziua de azi, are loc o cooperare strînsă între statele membre, soluţionînd
problemele de bază cum ar fi cele economice, politice, sociale, militare.

Un pilon de bază, pe care se fundamentează Uniunea Europeană după

1992, alături de comunităţi şi de politica externă şi de securitatea comună, este
cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Uniunea Europeană trece printr-o fază în care nu se poate spune, că
vechile state suverane mai există în forma lor clasică, dar nici nu se poate vorbi de
o completă integrare. A fost creat un tip de ordine federală, care este sub
controlul statelor care au generat-o.
Aceste consideraţii privesc atît aspectele constituţionale, cît şi cele
administrative ale comunităţii.
Perimetrul european este dominat de III modele administrative (englez,
german, francez) caracterizate printr-o extremă diversitate în structurile lor
ierarhice şi în manierile lor de organizare şi cooperare 1.
Primul este modelul francez, în care afacerile europene sînt unificate: în
Secretariatul General al Comitetului Interministerial de Cooperare Economică
Europeană şi în Biroul ministrului responsabil cu afacerile europene. Al doilea
este modelul belgian, în care aceste prerogative sînt exercitate de ministrul de
externe, în cadrul căruia există comisii economice interministeriale şi un
comitet interministerial pentru coordonarea economică şi socială. Al treilea
este modelul în care toate organizaţiile pentru afaceri europene sînt conduse de

1
Popescu Corneliu Autonomia locală şi integrarea în Europa, Bucureşti, 2001
Consiliul de Miniştri.
Avînd în vedere funcţiile administraţiei publice ca principal instrument de
implementare a opţiunilor economice, politice, sociale în cadrul studiilor de ştiinţă
administraţiei şi de drept public comparat, a pus problema unui tip ideal al
administraţiei publice europene.
În constituirea acestui model s-a pornit de la identificarea unor
caracteristic comune ale diferitor administraţii statale europene, caracteristici
ce pot fi grupate în două categorii: de ordin politic şi ordin istoric, ce
acţionează asupra sistemului politic a statelor europene.
Scena europeană a ultimilor două decenii a fost modificată de II procese, care
au pus în discuţie poziţia statelor europene ca micii actori relevanţi pe plan
internaţional: integrarea şi regionalizarea.
În acest context se vorbeşte de o "'Europă a regimelor", în care aceste
regime nu reprezintă doar un nivel intermediar între autorităţile centrale şi cele
locale, ci devin un al treilea punct (alături de state şi localităţi) ce defineşte
triunghiul în care se dezvoltă procesul de integrare europeană. Fiecare stat în
felul său şi în funcţia de tradiţia sa istorică, încearcă să răspundă problemei
regionale.
Procesul de regionalizare a fost declanşat ca răspuns la o problemă
importantă intervenită în construcţia europeană: deficitul democratic 1.
Uniunea Europeană este construită pe adeziunea populaţiei, exprimată în
mod democratic.
Totodată, existenţa unui regim democratic consolidat este una din
condiţiile acceptării statelor europene membre. Faţă de perpetuarea principiului
democratic în cadrul noii arhitecturi europene, s-au exprimat îngrijorări.
In primul rînd cetăţeanul se îndepărtează de factorii deciziei politice,
deoarece e mai greu să influenţeze şi să ceară socoteala unor foruri aflate la
Bruxelles sau Strasborg, decît autorităţile vizibile, fie ca locală sau centrală.
Europenii aleg un parlament dar ponderea sa este umbrită de forurile executive.
1
Administraţia publică locală în ţările Europei Centrale şi de Est, Chişinău, 2001.
Cetăţenii se pot adresa direct forurilor europene, cînd le sînt încălcate
drepturile, însă această procedură este de ultimă instanţă.
Dintr-un alt punct de vedere, un procent mare din cetăţeni nu înţeleg cu
claritate funcţiile, relaţiile şi modul de lucru al instituţiilor comunitare.

CONCLUZIE

În urma acestui studiu aprofundat şi detailat ce priveşte administraţia publică,

am concluzionat aspectele generale şi speciale ale acestei ştiinţe.
Practic lucrarea mea sa bazat în marea parte pe un sondaj comparativ ce
priveşte evoluţia administraţiei publice din Vestul şi Estul Europei.
Din punct de vedere ştiinţific (teoretic) am încercat o prezentare, în primul
rînd a sistemelor centralizate şi descentralizate, apoi am evidenţiat principiile
democratice pe care se bazează administraţia publică din occident, relatînd de
asemenea un şir de relaţii specifice administraţiei publice.
Însă din punct de vedere practic, am prezentat într-un plan comparat,
caracteristicile administraţiei publice din Vest şi Est.
Adică structurile administraţiei publice locale, componenţa lor, deosebirile
şi asemănările lor, drepturile şi obligaţiile autorităţilor locale, de asemenea am
încercat să descriu reorganizarea administraţiilor din Centrul şi Estul Europei după
cele din Vest.
În final, după această analiză detaliată, am pus accent pe orientările în comun a
acestor state spre un viitor mai stabil, ce este pus în acţiune prin intermediul
integrării europene, Uniunea Europeană. Crearea acestei şi a altor organizaţii
internaţionale Europene dau posibilitate unei corelaţii economice, juridice, politice
între statele Europei şi de asemenea un schimb de experienţă ce facilitează
îndeosebi foarte mult sistemele politice şi administrative ale statelor din Europa
centrală şi de Est.
Administraţia publică centrală şi locală stă la baza organizării unui stat cu toate
componenţele sale, astfel buna activitate a sistemului politic în stat, depinde în mare
parte de sistemul administrativ al acestui stat, şi de proporţia de participare a
cetăţenilor la soluţionarea problemelor ce ţin de aspect local, adică de interesul
colectivităţii locale sau a unităţii administrativ teritoriale.
În urma acestui rezumat care l-am efectuat în cadrul acestei teze, am pus în
evidenţă ajunsurile şi neajunsurile acestor sisteme administrative care persistă în
întreaga Europă.
O importanţă deosebită ar fi să menţionez relaţia dintre administraţia publică
şi cetăţeni. Deoarece, în opinia mea, acest tip de relaţii este mai puţin dezvoltat
în întreaga Europă, nemaivorbind de partea de est, unde participarea cetăţenilor în
cadrul colectivităţilor locale este la un nivel foarte jos, manifestîndu-şi participarea
lor doar prin intermediul alegerilor locale. Aşadar, în urma unor astfel de relaţii are
avea de cîştigat şi autorităţile administrative şi cetăţenii.
Acest tip de activitate ar crea autorităţilor o imagine favorabilă, deasemenea
ar avea un suport popular pentru programele promovate, ar ajuta la crearea
consensului public şi clarifică problemele contraversate înainte de luarea unei
decizii importante. în cazul cetăţenilor, ei au ocazia de a-şi exprima punctul de
vedere care nu ar fi astfel auzit, ar fi mai încrezuţi în deciziile autorităţilor, iau
cunoştinţă mai aprofundat cu unele probleme ce ţin de nivel local. într-un cuvînt,
participarea cetăţenilor ia procesul de soluţionare a problemelor colectivităţilor
locale este benefică.
În concluzie aş vrea să menţionez că administraţia publică are o mare
importanţă în viaţa unui stat din punct de vedere politic, social economic, ea fiind baza
unei organizări statale.

BIBLIOGRAFIA

1. loan Alexandru Administraţia publică, Bucureşti, 2000.

2. Bădescu M. Administraţia publică, Lumina-Lex, 2001.
3. Preda M. Administraţia publică, Bucureşti, 2000.
4. Didenco V. Democraţia şi administraţia publică locală, Chişinău, 2001.
5. Alexandru L, Popescu I. Drept administrativ, Bucureşti, 1998.
6. Manda C. Dreptul administrativ. Tratat elementar, Lumina-Lex, 2000.
7. Trăilescu A. Tratat de drept administrativ, voi. I.
8. Popescu C.L. Autonomia locală şi integrarea Europeană, Bucureşti, 2001
9. Bălan E. Drept administrativ, Iaşi, 1998.

10. Alexandru T. Drept administrativ comparat.

11. Preda M. Autorităţile administraţiei publice, voi. II,
12. Zaharia G. Dreptul administrativ.
13. Manda C. Dreptul administrativ, "Victor",
1.4. Popa E. Mari instituţii ale Dreptului Administrativ, Chişinău, 2001.
15. Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, 1999.
16. Iftimoaie C. Relaţii externe ale administraţiei publice locale.
17. Trăilescu A. Actele administraţiei publice locale, Lumina-Lex, 2000.
 69

18. Stănciulescu G. Sisteme comparate de administraţie publică europeană,

Bucureşti, 2001.
19. Deliu T. Administraţia publică locală în ţările Europei centrale şi de est,
Chişinău, 2001.
20. Roman A. Evoluţia universală a sistemului administrativ, Bucureşti,
2000.
21. Bălan E. Administrarea finanţelor publice locale, Lumina-Lex, 1999.
22. Manalachi O. Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, voi. I I .
23. Iorgovan A. Tractat de drept administrativ, Ediţia III, voi. I.
24. Mujeru T. Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurispi udenţă, Edit. AII
BECK.
25. Dragoş C. Procedura contenciosului administrativ, Edit. AH BECK.
26. Santai I. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Edit. Risoprint,
Cluj-Napoca, Voi. TI, 2003.
27. Oroveanu M.T. Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1994.
28. Prisăcaru V. Actele şi faptele de drept administrativ, Lumina-Lex, 2001.
29. Metode administrative moderne, Chişinău, 2002.
30. Creangă I. Organizarea administrativă a teritoriului, Chişinău, 200 1.
31. Ghidul funcţionarului public din administraţie, Edit. Lumina-Lex,
Bucureşti, voi. I, 1996.
32. Mihailuţă I. Administraţia publică locală a Republicii Moldova,
Museum, 2000.
33. Matichescu O. Istoria administraţiei publice româneşti, Editura
economică.