Psihologia educației, 2017 1

Versavia Curelaru

Obiectul de studiu al psihologiei educației

În sensul cel mai larg am putea defini psihologia educației ca o știință aplicată care are
ca scop sintetizarea teoriilor și tehnicilor psihologice cu aplicabilitate în domeniul educațional
(predare, învățare, evaluare, motivare, dezvoltare etc.).
Într-un sens mai restrâns psihologia educației ar putea fi definită ca o știință care se
ocupă de elaborarea, validarea/verificarea empirică și aplicarea principiilor și teoriilor privind
învățarea umană.
După consacrarea psihologiei ca știință1 cercetarea din domeniu s-a centrat pe studierea
aspectelor generale ale vieții psihice (conduita umană, procesele de cunoaștere, emoțiile,
voința, motivația etc.). Treptat cunoștințele din acest domeniu general al psihologiei s-au
folosit pentru a explica fenomene din diverse arii ale vieții sociale: juridic, muncă, medicină,
învățământ etc. Necesitățile de ordin practic din aceste domenii și nevoia de eficientizare a
unor activități specifice au condus la începutul secolului XX la dezvoltarea mai multor ramuri
aplicate ale psihologie: psihologia copilului, psihologia judiciară, psihologia muncii,
psihologia clinică, psihologia pedagogică/școlară. De exemplu, multe din descoperirile
psihologice privind diferențele interindividuale, particularitățile de vârstă ale copiilor,
principiile și mecanismele mentale și motivaționale ale învățării umane, particularitățile
psihosociale ale grupurilor de elevi au devenit informații valoroase pentru eficientizarea
activității din domeniul educațional. Specialiștii din educație au devenit conștienți de faptul că
practicile lor educaționale nu mai pot fi fundamentate doar pe experiența proprie, ci trebuie să
se bazeze pe teoriile și tehnicile validate științific din domenii conexe cum ar fi psihologia,
sociologia, neuropsihologia.
Inițial, psihologia aplicată la domeniul educației a fost denumită „psihologie
pedagogică”, iar dezvoltarea sa a reprezentat, așa cum preciza renumitul profesor și cercetător
american în domeniul psihologiei și consilierii vocaționale, Albert S. Thompson (1909-2004),
un răspuns la întrebarea „Ce are psihologia de spus pedagogilor?”(Davitz & Ball, 1978, p. 6).
Începând cu anii 60 ai secolului trecut, preocupările psihologiei pedagogice au fost centrate pe
două direcții: identificarea teoriilor și practicilor psihologice care ar putea servi optimizării
procesului educațional și dezvoltarea unor metodologii de cercetare psihologică care să
permită studierea învățării în condițiile specifice mediului școlar și nu în laborator
(Cosmovici, 1998). Astfel, unele dintre teoriile psihologice ale învățării, motivației sau
emoțiilor au fost verificate și particularizate în contexte educaționale. De exemplu, teoria
atribuirii cauzale, care explică motivația umană, a fost particularizată de Bernard Wiener în
raport cu succesul și eșecul școlar. De asemenea, teoria motivațională a autodeterminării a lui
Deci și Ryan a fost verificată în ultimele decenii prin numeroase cercetări empirice în context
școlar.
Pornind de la informațiile oferite de psihologie, specialiștii din domeniul educațional au
elaborat modele teoretice explicative pentru probleme educaționale, pe care le-au validat prin
cercetări empirice, constituindu-se astfel un corpus de cunoștințe specifice. Mai mult, au fost
elaborate noi principii, teorii și tehnici utile în practica pedagogică. Un exemplu de
experiment celebru care putem spune că a deschis calea cercetărilor în mediul natural al școlii
este cel derulat de Rosenthal și Jacobson în 1968. Acest experiment a demonstrat ceea ce în
psihologia educației se numește „efectul Pygmalion”. Denumirea este inspirată din legenda lui
Pygmalion, un sculptor din insula Cipru, care a investit cu pasiune din geniul său pentru a

1
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1879, Wilhelm Wundt a înființat la Leipzig primul laborator de psihologie
experimentală.
 Psihologia educației, 2017 2
Versavia Curelaru

realiza statuia unei femei. Aceasta a ieșit atât de frumoasă, încât sculptorul s-a îndrăgostit de
ea și a rugat-o pe zeița Afrodita să-i dea viață. A denumit-o pe femeie Galateea și, mulțumit
de opera căreia i-a dat viață, a luat-o de soție. Acest mit reprezintă o descriere a dorinței celui
care creează/modelează de a vedea întruchipate ideile sale în cel creat/modelat. Transpus în
domeniul educațional, mitul lui Pygmalion ne conduce cu gândul la efectul produs de
dorințele și așteptările educatorilor asupra copiilor pe care-i formează. Autorii menționați au
realizat această cercetare pentru a verifica ipoteza potrivit căreia așteptările
(favorabile/nefavorabile) ale profesorilor influențează randamentul intelectual al elevilor.
Din considerente etice au fost induse profesorilor doar așteptări favorabile față de elevii lor.
Invocând scopul de a prezice care dintre elevi vor avea progrese intelectuale deosebite în anii
următori, experimentatorii au aplicat tuturor elevilor din școală un test de inteligență. Au ales
apoi aleatoriu 20% dintre elevii testați și le-au comunicat profesorilor că aceștia au obținut
rezultatele cele mai ridicate la testul de inteligență și, prin urmare, au cele mai mari șanse de a
obține progrese remarcabile în viitor. În următoarea etapă a experimentului, elevii au fost
evaluați după un semestru și la sfârșitul anului școlar. Rezultatele au arătat că, într-adevăr,
așteptările favorabile ale profesorilor au condus la creșterea performanței elevilor.
Astfel, preocuparea pentru validarea empirică a teoriilor psihologice în context
educațional a conferit psihologiei educației statutul de știință aplicată.
Psihologia educației este „o disciplină științifică care se ocupă de dezvoltarea, evaluarea
și aplicarea principiilor și teoriilor învățării umane.” (Moreno, 2010).

Principiul este o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică.

Ex. Principiul participării active a elevului la procesul de învățare
Practica educațională a demonstrat că implicarea activă a elevului în sarcinile școlare
conduce la o învățare mai profundă și durabilă, care are efecte benefice asupra rezultatelor pe
termen lung. Acest principiu, odată enunțat, a condus la preocuparea pentru elaborarea unor
teorii care să explice de ce participarea activă a elevului în învățare este mai eficientă. Teoriile
constructiviste ale învățării au susținut cu argumente rolul interacțiunii dintre subiect și
obiectul cunoașterii în formarea structurilor cognitive.

Teoria presupune explicarea științifică a unui fenomen sau eveniment.

EXEMPLE
Exemple de teorii psihologice
Teoria behavioristă – susține importanța observării comportamentelor umane și a variației
acestora în funcție de factorii de mediu, pentru a explica viața psihică a individului. Din
această perspectivă, învățarea este o schimbare durabilă a comportamentului observabil,
care apare ca urmare a interacțiunii dintre individ și un anumit stimul/situație din mediu.
Formarea și schimbarea comportamentelor depinde de sistemul de întăriri utilizat.
Teoria constructivistă – sistemul psihic uman este o construcție care rezultă din
interacțiunea subiectului cu mediul în care trăiește. Învățarea se produce ca rezultat al
acestei interacțiuni.

Validarea empirică a teoriilor se realizează prin cercetări care susțin asumpțiile teoretice.
Vom descrie în cursurile care vor urma cercetări care verifică diverse teorii.
 Psihologia educației, 2017 3
Versavia Curelaru

De ce este necesară psihologia educației în formarea profesorilor?

Pentru a defini cât mai clar obiectul de studiu al psihologiei educației, vom încerca să
răspundem prin activitățile pe care le vom desfășura (cursuri și seminarii) la următoarea
întrebare: Ce trebuie să cunoaștem din domeniul psihologiei pentru a fi eficienți în domeniu
educației?
Obiectivele psihologiei educaționale derivă din scopul principal al acestei discipline,
acela de a oferi cunoștințe teoretice și de a forma abilități practice în vederea eficientizării
activităților instructiv-educative:
 valorificarea modelelor teoretice cu privire la învățarea umană în contextul
activităților educative;
 adaptarea strategiilor și practicilor de predare-învățare la particularitățile
individuale ale elevilor;
 reconsiderarea tehnicilor și practicilor educaționale prin prisma noilor cercetări din
domeniul psihologiei;
 identificarea și analiza factorilor cognitivi, motivaționali, emoționali,
comportamentali și sociali care conduc la insuccesul școlar al elevilor;
 proiectarea intervențiilor educaționale în diverse situații de inadaptare școlară:
lipsă de motivație, dificultăți de învățare, probleme de autoreglare a învățării,
probleme emoționale, comportamente neadecvate, integrarea socială deficitară
etc.

Temă de reflecție!
Citiți afirmațiile de mai jos și apreciați valoarea lor de adevăr, folosindu-vă de
experiența anterioară. Argumentați răspunsul dat. Credeți că opiniile și convingerile pe care le
aveți despre situațiile prezentate mai jos sunt fundamentate științific?

Afirmații Adevărat Fals

Un elev învață mai repede un comportament dacă observă că un alt elev a
fost recompensat pentru același comportament.
O pedeapsă este mai eficientă dacă este aplicată în fața clasei.
Elevii cu o IQ ridicat obțin performanțe școlare înalte.
Unii copii sunt îndărătnici și pentru modelarea lor pedeapsa trebuie folosită
mai des.
Puteți continua lista…

Cunoștințe și abilități necesare predării-învățării

(modelul Pedagogical Content Knowledge al lui Shulman, 1986, 1987, 1992)

Cei mai mulți practicieni din domeniul educațional știu cât de dificil este să transferi
elevilor cunoștințe de specialitate, astfel încât să respecți și principiile psihopedagogice,
pentru a fi cu adevărat eficient. Profesorul nu este numai un pedagog și nu este nici exclusiv
un expert în domeniul pe care-l predă
 Psihologia educației, 2017 4
Versavia Curelaru

Shulman a elaborat un model denumit cunoașterea pedagogică a conținuturilor care

subliniază necesitatea celor care sunt implicați în procesul de predare-învățare de a poseda
două categorii de cunoștințe și abilități:
 Cunoștințe și abilități din domeniul pedagogic – Cum predăm?
 Cunoștințe din domeniul obiectului de studiu – Ce predăm?

Cunoștințele pe care le are profesorul care vine la clasă sunt atât cele explicite (învățate
prin instrucție și autoeducație), cât și cele implicite (dobândite în decursul experienței sale
personale, fără a fi conștientizate)
 Cunoștințele explicite cu privire la educarea copilului și la procesul de învățare se
referă la:
 conţinutul predat – informaţii / date precum şi structuri, reguli sau moduri de
organizare şi utilizare a informațiilor din domeniul de specialitate predat;
 metodica predării conţinutului – ce metode, strategii sau materiale folosesc pentru a
transmite conţinuturile;
 curriculum – materialele şi programele utilizate de cadrele didactice ca instrumente
în predare;
 pedagogia generală – principii de management şi organizare a clasei / grupei, care
nu sunt relaţionate cu un conţinut anume;
 psihologia elevilor (cei care învață) – înţelegerea particularităţilor celor cărora li se
adresează predarea în scopul individualizării şi ajustării constante a acesteia la
aceste caracteristici;
 contextul educaţional – înţelegerea clasei/grupei, a modului de funcţionare a
instituţiei şi a comunităţii în care aceasta funcţionează;
 finalităţile educaţionale – care susţin demersul cadrului didactic în vederea motivării
pentru învăţare.

 Cunoștințele/teoriile implicite cu privire la educarea copilului sau cu privire la

învățare își au originea în experienţele personale, experienţele şcolare şi ale
comunităţii și pot fi de tipul celor enumerate mai jos:
 Toţi copii pot fi motivaţi pentru învăţare dacă se cunosc metode adecvate.
 Toți copiii vor să fie apreciați și, prin urmare, în activitățile educative trebuie să
se folosească metode de aprobare și apreciere.
 Unii copii sunt îndărătnici și pentru modelarea lor pedeapsa trebuie folosită mai
des.
 Inteligența este o aptitudine generală (prin urmare ea este în mare parte
înnăscută).