Subiectul 40: Ocupațiunea, accesiunea,specificațiunea, uzucapiunea ca moduri originare de dobîndire a

dreptului de proprietate.
Ocupațiunea este considerat cel mai vechi si corect mod de dobindire a proprietății ,constă în luarea lucrurilor
fară stăpîn, părăsite. Acestea erau cele aparute in urma unui fenomen natural.
Accesiunea – dobîndirea dreptului de proprietate asupra lucrurilor care se aplipeau ca accesorii pe bunul său. De
ex: construcția unei case pe lotul altuia.
Specificațiunea- crearea dreptului de proprietate asupra unui bun confecționat de meșteșugari din materialul altei
persoane. Meșteșugarul devenea proprietar dacă materialul nu putea fi adus în starea inițială. În caz contrar
proprietar era recunoscută persoana căruia îi aparținea materialul.
Uzucapiunea- dobîndirea proprietății prin folosirea îndelungată a lucrurilor res mancipi. Nu puteau trece în
proprietate prin uzucapiune lucrurile furate obiectele de cult, posedate prin violență.

Subiectul 41: Mancipațiunea, in iure cessio, tradițiunea ca moduri derivate de dobîndire a dreptului de
proprietate.
Mancipațiunea – Formă inițială de transmitere a propriețății prin vînzare, utilizîndu-se forme solemne și anume:
prezența cumpărătorului, prezența vînzătorului, prezența lui libripens( cel care cîntărea metalul-preț cu o balanță
de aramă), prezența a cel puțin 5 martori, precum și a lucrului ce urma să fie transmis.
In iure cessio – renunțarea de la proprietate în fața pretorului
Tradițiunea – transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrurilor res mancipi prin remiterea materială a
lucrului mobil din mînă în mînă.

Subiectul 42: Apărarea dreptului de proprietate. Acțiunea de revendicare. Acțiunea negatorie.

Acțiunea de revendicare și acțiunea negatorie sunt mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate în
dreptul roman.
Acțiunea de revendicare – vizează acțiunea proprietarului neposesor către posesorul neproprietar cu privire la
recunoașterea dreptului de proprietate și redobîndirea posesiei asupra lucrului obiect al dreptului de proprietate.
Cu alte cuvinte cu ajutorul ei se obține întoarcerea bunului în posesia proprietarului.
Acțiunea negatorie – vizează acțiunea proprietarului care posedă lucrul împotriva tulburărilor aduse dreptului de
proprietate, tulburări care nu sunt legate de deposedarea proprietarului. Sau putem spune că acțiunea negatorie
înlătură orice obstacol în calea exercitării normale a dreptului de proprietate.

Subiectul 43: Acțiunea Publiciană și importanța ei la apărarea dobînditorului de bună-credință.

Acțiunea Publicitană reprezintă acțiunea introdusă pentru a proteja dobînditorul de bună-credință al lucrului care
nu a devenit proprietar al acestuia ca urmare a actului de dobîndire și care nu a posedat lucrul o perioadă de timp
suficientă pentru uzucaparea acestuia. Această acțiune o putea înainta posesorul de bună-credință, care era
deposedat tocmai în perioada în care uzucapa bunul. Scopul acțiunii publiciene era de a-l proteja pe posesorul de
bună-credință, cînd acesta cumpăra un lucru de la o persoană pe acre o credea adevăratul proprietar.

Subiectul 44: Gradul de răspundere a posesorului de bună credință și de rea credință în caz de
revendicare a bunului.
În caz de revendicare a lucrului, posesorul de bună-credință nu era obligat să restituie echivalentul fructelor
consumate, dar era obligat să restituie fructele naturale existente la momentul înaintării acțiunii în revendicare.
Fructele dobîndite de posesorul de bună-credință, după înaintarea acțiunii în revendicare, se restituiau integral,
chiar dacă au fost consumate. Posesorul de bună credință avea dreptul la compensarea cheltuielilor necesare și
utile, suportate în legatură cu lucrul revendicat, putînd reține lucrul pînă la recompensarea acestor cheltuieli de
către proprietar. Totuși, cheltuielile respective se compensau numai în măsura în care mărimea acestora depășea
valoarea fructelor consumate de posesor. Cheltuielile de lux nu erau compensatede proprietar, însă posesorul de
bună-credință putea separa îmbunătățirile aduse lucrului ca urmare a suportării cheltuielilor date, cu condiția ca
separarea să nu înrăutățească starea lucrurilor.
Posesorul de rea-credințăera obligat să restituie proprietarului toate fructele lucrului, inclusiv cele consumate,
precum și să achite valoarea fructelor neculese din propria culpă. El era îndreptățit numai la compensarea
cheltuielilor necesare. În ceea ce privește cheltuielile utile și de lux, posesorul de rea-credință avea dreptul doar
la separarea îmbunătățirilor aduse lucrului ca urmare a suportării cheltuielilor date, cu condiția ca separarea să
nu înrăutățească starea lucrului revendicat.

Subiectul 45: Noțiunea de drepturi reale asupra lucrului altuia.

Adeseori se întîmplă ca unlucru să ajungă în mîinile unor persoane străine. Aceste persoane obțineau lucrul de
proprietar pe diferite căi: închiriere, împrumut, furt, găsirea lucrului pierdut. Proprietarul pierdea stăpînirea
asupra lucrului și rămînea doar cu numele de proprietar, în timp ce lucrul se afla la o altă persoană. Cel ce
stăpînea lucrul, chiar dacă nu era proprietar, avea anumite drepturi asupra lucrului. Astfel de drepturi au fost
numite drepturi reale asupra lucrurilor altuia. În dreptul roman cu excepția dreptului de proprietate, toate
celelalte se numeau asupra lucrurilor altuia. Spre deosebire de proprietar care avea libertatea deplină și putea
face orice vroia cu lucrul său, persoana care deținea un drept asupra lucrurilor altuia nu avea această libertate. În
cel mai bun caz, ea putea să folosească lucrul, să-i culeagă foloasele (fructele), dar nicidecum nu-l putea vinde și
nici lăsa ca moștenire. Soarta lucrului o putea decide numai proprietarul. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia
erau: servituțiile, emfiteoza și superficia.

Subiectul 46: Servituțiile prediale.

Servituțiile prediale sunt sarcinile, obligațiile proprietarului imobilului aservit de a suporta, de a permite
proprietarului imobilului dominant exercitarea actelor materiale concrete de folosire a terenului servit. Deci ele
presupun sarcini impuse proprietarului lotului aservit în favoarea proprietarului lotului dominant. Sarcina constă
în obligarea primului de a permite și , dreptul celui din urmă de a trece pe fondul aservit călare și pe jos, de a
paște turmele, de a aduce apă din terenul aservit etc.
Servituțiile prediale erau de două feluri:
 Rustice – atașate terenurilor indiferent de locul amplasării acestora;
1. Servituțiile de trecere peste terenul altuia pe jos, cu animale de povară, cu carul.
2. Servituțiile de apă. Dreptul de a duce apă prin terenul altuia, de a lua apă din bazinul altuia, de a
adăpa vitele pe terenul altuia, de a paște vitele pe terenul altuia.
 Urbane – atașate clădirilor indiferent de locul amplasării acestora;
1. Dreptul de a sprijini construcția pe construcția vecinului
2. Dreptul de a sprijini o grindă în peretele vecinului
3. Dreptul de scurgere a apei pe terenul vecinului
4. Servitutea de a nu construi mai sus de o anumită înălțime.

Subiectul 47: Servituțiile personale. Uzufructul. Uzul. Abitația.

Servituțiile personale presupun existența unui singur lucru mobil sau imobil asupra căruia două persoane
determinate exercitau două drepturi reale diferite. Dreptul roman a cunoscut următoarele tipuri de servituții
personale:
 Uzurfructul – dreptul de a folosi lucrul mobil sau imobil al altuia întocmai ca proprietarul, inclusiv de a
culege fructele, de a păstra substanța, dar fără dreptul de a înstrăina lucrul și al greva cu sarcini.
 Uzul – dreptul de a folosi lucrul altuia fără a culege fructele.
 Abitația – dreptul de a locui în casa altei persoane.

Subiectul 48: Superficia și emfiteoza.

Superficia – dreptul unei persoane numită superficiar de a construi și a folosi o construcție pe terenul altei
persoane. Superficiarul putea folosi construcția un termen nelimitat contra unei sume de bani. Dreptul
superficiarului era alienabil, putea fi grevat cu sarcini și se transmitea prin moștenire.
Emfiteoza – dreptul unei persoane numită emfiteot de a cultiva și de a culege fructele de pe lotul de pămînt
transmis de împărat în arendă în schimbul unei sume de bani, numită canon. Emfiteoza este un drept alienabil și
transmisibil prin moștenire.

Subiectul 49: Gajul ca drept real asupra lucrului altuia. Fiducia. Pignus. Ipoteca.
Gajul este un drept real asupra lucrului altuia cu un conținut specific față de drepturi reale. Dacă celelalte
drepturi reale asupra lucrului altuia presupun exercitarea folosinței asupra lucrului unei alte persoane, atunci, în
virtutea gajului, creditorul gajist este îndreptățit să exercite dreptul asupra lucrului altuia, dacă oligația garantată
nu este executată sau este executată necorespunzător.
Din punct de vedere a evoluției istorice distingem următoarele forme ale gajului:
 Fiducia – presupunea transmiterea în beneficiul creditorului gajist a dreptului de proprietate asupra unui
lucru în vederea garantării executării corespunzătoare a obligației. Creditorul gajist devenea proprietar și
posesor al lucrului, însă între părți se încheia un acord, în baza căruia creditorul gajist se obliga să
restituie lucrul debitorului după executarea obligației.
 Pignus reprezintă forma gajului prin care creditorului gajist i se transmitea doar posesia asupra lucrului
gajat, el rămînînd în continuare proprietar al lucrului. Creditorul gajist avea doar dreptul de a reține
lucrul pînă la achitarea datoriei.
 Pignus-ul prezenta inconvenientul deposedării debitorului gajist de lucru în beneficiul creditorului.
Această formă a gajului era mai convenabilă pentru gajarea lucrurilor mobile, însă în pignul erau
transmise și lucruri imobile, care pentru debitor reprezentau unica sursă de existență și de plată a
datoriilor față de creditor.
 Ipoteca reprezintă dreptul real, în virtutea căruia creditorul gajist putea satisface creanțele sale din
valoarea lucrului gajat, acesta rămînînd în posesia și proprietatea debitorului gajist.

Subiectul 50: Noțiunea și elementele obligațiilor.

Obligația este un raport juridic dintre două persoane determinate, întemeiul căreia una dintre ele, numită
creditor, are dreptul să ceară de la cealaltă persoană, numită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Elementele obligației sunt:
 Subiecții raportului: debitorul și creditorul;
Creditorul - este subiectul activ al raportului juridic obligațional, acea persoană are dreptul de a constrînge
pe o altă persoană să-i plătească ceea ce îi datorează. Este numit și subiect activ.
Debitorul – este persoana ținută să plătească ceva creditorului, la nevoie chiar prin constrîngere. Subiect
pasiv.
 Obiectul obligației;
A da( a transmite proprietatea unui lucru)
A face (a construi ceva)
A presta ceva (a transmite un bun în folosință fără a transmite proprietatea)
 Conținutul obligației;
Să fie licit;
Să fie posibil de executat;
Să prezinte interes pentru creditor;
Să fie determinat.
 Sancțiunea.