David Prodan, istoric al răscoalei lui Horea

Preocupat, prin excelenţă, de istoria românilor ardeleni, D. Prodan declara, într-un loc
din Memorii, că se simte un cercetător al trecutului tărănimii din Transilvania, cu predilecţie a
iobagilor români. Acesta şi explică de ce, încă din deceniul IV, se va ocupa de cercetarea istoriei,
în speţă cu investigarea cauzelor, desfăşurării şi sfârşitului răscoalei lui Horea. Cred că aceasta a
fost una din obsesiile cercetătorului şi truditorului asupra documentelor interne şi externe, care a
fost profesorul D. Prodan. De altfel, primele cercetări datează din 1935, când publică un text
concentrat Din ecourile răscoalei lui Horea în străinătate (Gând romănesc III, 2, 1935), pentru
ca, trei ani mai târziu, să susţină teza de doctorat Răscoala lui Horea în comitatele Cluj şi
Turda (A.I.I.N., VII, 1936-1938, respectiv, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, 205 p.),
bucurându-se şi de aprecieri lui N. Iorga (Revista istorică, XXVII, 1-12, 1941).
Din anul 1938, când şi-a susţinut examenul de doctorat cu un astfel de subiect, până în
1979, când ne va oferi monumentala sinteză asupra evenimentelor răscoalei, D. Prodan va
proceda la o impresionantă documentaţie despre dificilul dar generosul subiect, continuând într-
un fel dar la alte cote valorice activitatea istoriografică a lui N. Densuşianu. Se va ocupa de
Versuri contemporane despre răscoala Iui Horea (Anuarul arhivei de folclor, 6, 1942); va
scrie un subcapitol Răscoala lui Horea (Istoria Romăniei, III); cercetează Misiunea lui Ioan
Piuari -Molnar în cursul răscoalei lui Horea (Apulum, VII/1, 1968); prezintă L’Ultimatum
des paysans adressé à la noblesse dans l’imprection de Horea (Revuc roumanie d’histoire,
XVIII, 4, 1979) ş.a. Totodată, până în 1979, istoricul va alcătui recenzii la unele lucrări din tară,
care abordează acelaşi subiect; ne gândim la Michael Auner, Zur Geschichte des numänischer
Benernantetendes in Siebenbürgen 1784 (Gând Romănesc, IV, 1, 1936); Octavian Ren,
Bibliografia răscoalei lui Horea, Sibiu, 1944 (A.I.I.N. X, 1945); idem, L’empe reur Joseph II
et la révo1te de Horea, Sibiu, 1944 (A.I.I N X 1945); M. Sânzianu, Revoluţia lui Horea în
rapoartele ambasadorilor regelui Sardiniei (În amintirea lui Constantin Suirescu la
douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944 (A.I.I.N., X, 1945).
Acelaşi istoric a redactat Cuvănt înainte la Gheorghe Bartoş, Răscoala lui Horea, Bibliografie
ana1itică, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976 şi a alcătuit, totodată, un articol de
cultură generală 160 de ani de la execuţia Iui Horea (România viitoare, 60, 2, 1945).
Pentru a înţelege în esenţă mesajul interior de natură istoriografică, al lucrării Răscoala lui
Horea, poposim pentru moment asupra fostei teze de doctorat, care aborda dintr-o perspectivă

33
insolită pentru deceniul IV, acelaşi fenomen social-naţional şi politic între graniţele comitatelor
Cluj şi Turda. Insistăm asupra momentului 1938 din istoriografia răscoalei, cu toate că am oferit
unele „date tehnice”despre teză, chiar în prima prelegere. Structurată pe trei mari secţiuni,
Acţiunea ţăranilor (pp. 15-50); Reacţiunea nobilimii (pp. 51-101) şi Sancţiunile (pp. 102-
120), volumul este prevăzut şi cu o viziune istoriografică asupra problemei, Stadiul cercetărilor
şi contribuţia lucrării de faţă (pp. 3-15), cu Anexe (pp. 121-191) şi cu foarte necesar
instrument de lucru, Indice de nume şi locuri (pp. 193-203).
Caracterul cercetării lui D. Prodan rezultă cât se poate de convingător, nu numai din
partea introductivă a lucrării ci şi conţinutul ei propriu-zis. Onestitatea şi sinceritatea demersului
istoriografic, care-l vor caracteriza o viaţă întreagă pe D. Prodan, răzbat şi din următoarele
fragmente, lămuritoare sub aspect metodologic şi în ceea ce priveşte simţul critic a1 istoricului:
„În consecintă obiectul cercetării va fi, mai mult decât povestirea faptelor din această mică
parte, urmărirea efectului lor în satele neangrenate în luptă şi mai a1es reacţiunea nobilimii, care
aici a fost mai dârză decât oriunde.
Pentru a da o icoană cât mai completă a frământărilor de aici, ne-am coborât în puzderia
de amănunte, servite de acte, urmărind mişcarea sat de sat, gândurile şi faptele de la om la om.
Această scrutare a amănuntului nu e de prisos, nici când e vorba de o mişcare colectivă. Ceea ce
la prima vedere pare o pierdere în mărunţişuri, nu e decât o coborâre în mecanismul intim al
evenimentelor, o apropiere de premisele lui mărunte, materiale sau psihologice. Alături de datele
verosimile am înregistrat destul de des exagerările faptelor, născocirile şi zvonurile neîntemeiate,
cu versiunile lor, pentru că ele, fără să cuprindă adevărul, operau cu va1oarea adevărului şi
caracterizează acea tulbure stare de spirit, în care se mişcă masele. Voiam să dăm, prin acesta,
ceva din ceea ce constituie atmosfera unei asemenea mişcări. Scoţând la suprafaţă toate aceste
elemente şi clasându-le, evenimentele devin mult mai inteligibile pentru istoricul sintetict (p. 13-
14).
Baza documentară a lucrării a constituit un numeros şi variat material arhivistic, format
din protocoale, registre şi acte, păstrate la Arhivele Statului din Cluj, la Muzeul Ardelean şi la
Prefectura Judeţului Cluj (unde a consultat prin intermediul prefectului I. Modrigan, profesor de
istorie). De mare ajutor i-au fost autorului documentele din Arhiva Muzeu1ui Ardelean
(colecţiile Iosif Kemény şi Alexandru Mike), conservate la Biblioteca Centrală Universală din
Cluj. Materialul documentar, care a stat la baza cercetării lui D. Prodan, a fost superficial văzut
de N.Densuşianu, Teleki Domokos ori Szilágyi Ferencz.
Izvoarele lucrării sunt, în cea mai mare parte, materia1 arhivistic neconsultat inedit, ales
din arhivele judeţelor Cluj şi Turda şi din colecţiile de documente accesibile; completat,

34
bineînţeles, cu cel din publicaţii. Lucrarea credem că va fi, prin aceasta şi un îndemn pentru alţii
să răscolească toate arhivele judeţene şi comunale, la îndemâna tuturor care cuprind încă
material necunoscut, mărunt ce-i drept, dar concret şi în nemijlocită apropiere de fapte. În
regiunile răsculate el va completa şi lămuri evenimentele, iar în celela1te va descoperi
răsfrângerea lor în mulţime şi perspectivele răscoalei, deopotrivă de utile, şi unele şi a1tele,
pentru istoria ei.
Interesul particular a1 cercetării de faţă e că aici răscoala, care provine dintr-o regiune
curat românească, îşi face proba pe un teren unde populaţia se amestecă, şi naţional şi
confesional. Iobagi români se amestecau cu Ungurii şi Românii însăşi, se împărţeau în uniţi şi
ortodocşi, destul de învrăjbiţi între ei chiar în preajma răscoalei (p.14-15).
Cel care va parcurge, fără ură şi părtinire nu numai paginile tezei de doctorat a istoricului
D. Prodan dar care va urmări cu luciditate şi, într-un fel cu detaşare, desfăşurarea răscoalei - deşi
este destul de greu pentru un român, dacă ţinem seama de conotaţiile naţiona1e a1e
evenimentelor din deceniul IX a1 secolului a1 XVIII-lea nu poate să nu accepte concluziile
avizatului cercetător din l938:
Rezultatele erau de prevăzut:
Lozincile iniţiale se adaptează locu1ui, agitaţiile fiind şi printre iobagii unguri sau pe
unde căzură şi ei în drumul mişcăni, îi vedem ridicându-se alături de iobagii români. Rea1itatea
iobăgiei comune era mult mai puternică, decât să se mai respecte, în asemenea momente, liniile
de despărţire naţională.
Învrăjbirile confesionale între Români în cursul răscoa1ei dispar şi ele - cel puţin din acte
— dovedindu-se mult mai neînsemnate în faţa luptei comune decât ne-am fi aşteptat chiar.
Şi am mai putea adăuga, la acestea două încă un rezultat: de culoare. Răscoa1a tăranilor,
coborându-te în rândurile ei şi urmărindu-i de aproape cursu1, nemai e luptă pe plan eroic, în
marginile unor principii definite, cum e ispitit să creadă istoricu1 idealist, ci mai curând o
dezlănţuire tulbure de porniri şi nevoi elementare ale unei mulţimi oropsite.
Rezultatele acestea vin ca o dovadă mai mult, că mişcarea, în fond, nu era altceva decât o
răscoa1ă ţărănească, şi mai precis o răscoală a iobăgimii împotriva nobilimii în specia1 şi
împotriva tuturor asupritorilor ei în general — pornită de români, fiindcă ei trăiau cele mai grele
şi mai supărătoare variaţii ale vieţii ţărăneşti (p.15).
Nu putem să nu subliniem pentru deceniul IV noutatea opticii şi cercetării lui D.Prodan
în cadrul bibliografiei răscoa1ei. Divorţând de foarte tentanta viziune monografică asupra
evenimentelor, renunţând la istoria eroică prezentă încă în istoriografia pozitivistă (cu prelungiri
romantice), autorul a optat pentru o metodă nouă, încercând să recompună atmosfera

35
răscoalei, universu1 menta1 al ţăranilor, cuprinşi de furia răscoa1ei. Inovaţia metodologică,
după cum remarca autorul P. Teodor, rezultă chiar din efortul autorului de-a surprinde fapte
neevenimenţiale în încercarea încăpăţânată de-a găsi explicaţii simp1e, ţărăneşti omeneşti ale
răscoa1ei din 1784. Totodată, istoricul subliniază caracterul naţional al răscoa1ei, fără să omită
fondul ei social. Este unu1 din motivele pentru care s-a bucurat şi de aprecierea lui N.Iorga.
La 41 de ani de la susţinerea tezei de doctorat, D. Prodan va fi prezent în Angora
istoricilor români cu o nouă lucrare consacrată răscoalei lui Horea. De-a lungul acestor ani,
cercetătorul a câştigat o experienţă extraordinară în ceea ce priveşte spaţiul iobăgiei ardelene,
fără să omitem descoperirile notabile în planul ideologiei politice a secolului Luminilor
româneşti. Situând evenimentul în succesiunea mişcărilor sociale, cercetarea răscoa1ei beneficia,
în deceniul VIII, de o foarte bună cunoaştere a dimensiunilor veacului Luminilor, a curentelor
politice şi ideologice (iosefinismu1). Profesorul s-a îndreptat cu seriozitate spre o informaţie
documentară cât mai vastă, investigată la nivel centra1 şi local, în fonduri de arhivă ale
instituţiilor emitente, fără să renunţe la corespondenţă şi presă, apelând şi la izvoarele narative —
chiar dacă erau foarte partizane — la literatură şi la iconografie. Acordând prioritate surselor
documentare, istoricul a valorificat o impresionantă bibliografie a evenimentului, comparativ cu
posibilităţile înaintaşului său N. Densuşianu.
De altfel, lucrarea monumentală, în două volume consacrată în 1979 răscoalei lui Horea,
care va apărea la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică sub îngrijirea lui Marcel Popa, va păstra o
amplă dedicaţie „Memoriei lui Nicolae Densuşianu închin această carte”. Era, dacă vreţi, o
recunoaştere publică a contribuţiei premergătorului la cunoaşterea evenimentului. Ca orice
lucrare, şi Răscoala lui Horea are istoria ei, redată cu farmec şi amănunte de autor dar şi cu
amărăciune în Memorii (p. 116-118), nu numai în ceea ce priveşte etapele de documentare în
ţară şi în străinătate (Budapesta, Viena), mizeriile financiare întâmpinate, politica de librărie
comunistă şi neinspirată dusă faţă de carte după tipănrea ei etc. Iată ce mărturisea istoricul în
1978, cu un an înainte de apariţia ei: „În sfârşit lucrarea s-a născut cu cât am putut şi cum am
putut în condiţiile de excpţie în care trebuie să 1ucrez, cu mijloacele care ni s-au dat şi mai a1es
cu cele care nu ni s-au dat. Stau ca pe spini acum să o pot tipări. Mă gândesc cu groază la ce i s-
ar întâmpla rămasă în urma mea netipărită. Ce mină pentru alţii e asemenea munca.
În tot cazul sper că am demistificat răscoa1a, am dezbrăcat-o de bănuieli de amestecuri
din afară şi am aşezat-o, fără echivoc, pe picioarele proprii. Sper să fie scutită de această căutare
cu orice preţ de autori din afară, de aventurieri, de puteri oculte, redând meritul întreg, fără nimic
diminuat, ţărănimii însăşi. Nu mai sunt de căutat cred hârtii secrete în cele nimicite de Horea, el

36
aruncă în foc desigur nu probele implicaţiilor străine, ci pe a1e sa1e proprii în răscoa1ă şi nimic
mai mult” (p. 117).
Sub raportul structurii, cele două volume, 602, respectiv 760 p., prezintă unnătoarea
problematică: Geneza răscoa1ei (1. Premizele istorice în Transilvania; 2. Frămăntările în
munţii Apuseni) (p.13-211); Preludiul răscoa1ei: Conocripţia militară (pp. 213-280);
Desfăşurarea răscoa1ei (1. Acţiunea ţăranilor; 2. Reacţia nobilimii şi a oficialităţii) (pp.
281-505); În aşteptarea neliniştii (pp. 507-599); A doua fază a răscoa1ei (1. Pe teatrul
acţiunii; 2. Ce se petrece în afara munţilor) (pp.5-220); Activitatea Comisiei rega1e de
investigaţie (1. Măsurile de liniştire şi ascultarea celor închişi; 2. Plăngerile ţăranilor; 3.
Pledoaria nobilimii) (pp. 221 - 340); Ianuarie- Februarie (1. Activitatea oficială; 2.
Nobilimea; 3. Ţărănimea) (pp.341-440); Sancţiuni (1. Condamnarea căpitanilor; 2. Alte
condamnări) (pp. 441-542); Consecinţe (1. După execuţie; 2. Concluziile regimului
imperial) (pp. 525-646); Răsunetul răscoalei peste hotare (1. În Ungaria; 2. În Apus) (pp.
647-702); Un cuvănt de încheiere (pp. 703-714).
Conţinutul lucrării, structurat pe 10 mari capitole, totalizând 1362 pagini, poate fi uşor de
parcurs, cu ajutorul unui excelent Indice de nume şi locuri (pp. 714-763) ori la îndemâna unei
hărţi, intitulate Aria răscoalei lui Horea. O lucrare de genul Răscoalei lui Horea nu se citeşte
ca o carte de vacanţă. Ea se consultă, atunci când cercetătorul are nevoie de o informaţie, de
completarea unei documentaţii de lămurirea unei nedumeriri etc. Ca să pătrundem în esenţa
investigaţiei lui D. Prodan apelăm la Prefaţă, ca şi în a1te cazuri, cu toate că este un text arid,
care la prima vedere nu ţi-ar spune absolut nimic. Dar să vedem, cum se justifică istoricul, în
raport cu un demers ştiintific care s-a bucurat de un succes nebun printre adevăraţii cercetători ai
istoriei naţiona1e, întrunind peste 30 de recenzii în reviste de specialitate, de cu1tură genera1ă
ori chiar în presa cotidiană.
„Lucrarea de faţă nu e numai o reluare, o aducere la zi a subiectului în virtutea bogatei
bibliografii la care au izbutit cercetările de până acum. E înainte de toate o reluare, o reproducere
a materialului documentar însuşi. Un material documentar imens, inepuizabil. Abundă şi în
arhivele locale şi în cele străine. Înainte de toate în arhivele oficiale, ale organelor de învăţământ,
imperia1e sau provinciale, ale aparatului administrativ sau militar, a1e feluritelor instituţii laice
sau bisericeşti.
Deosebit de importantă e bogata arhivă a Comisiei de investigaţie Jankovich. Abundă în colecţii
particulare, în arhive familiste, în corespondenţă, în cronici, în proză sau rimate, în proză. Nu
1ipseşte nici materialul plastic sau iconografic, nici materialul literar sau folcloric. Evenimentul
răscolind spiritele, stârnind interesu1 istoric, incitând mereu cercetările, o bună parte din

37
materialu1 documentar s-a strâns în colecţii, s-a îmbogăţit fără încetare cu scripte, cu o
profunzime de copii şi paracopii. Piesele, filele, textele documentare de toate naturile se numără
cu zecile de mii, în diferite limbi, masiv cu deosebire în limbile latină, germană, maghiară. Cine
ar putea pretinde că cunoaşte întregul material documentar, cine 1-ar putea cuprinde în câmpul
cercetărilor sa1e fără greş? Zi de zi se fac noi descoperiri, unde deschizi arhive, colecţii de
material documentar contemporan, găseşti (p.7).
Istoricu1 D. Prodan recunoaşte dificultatea în care a fost pus, pe parcursul întregii
cercetări, pornind chiar de la imensitatea şi varietatea documentelor. Autorul simte că, vis-à-vis
de răscoa1ă, mari surprize nu s-ar mai putea ivi, pornind de la documentele, care s-au mai
descoperit, după anu1 1979, momentul tipăriri lucrării:
„Marea dificultate pentru un istoric în cazul subiectului nostru a devenit nu lipsa, ci abundenţa
materialului documentar, multiplicitatea mărturiilor, inegalitatea valorii lor documentare. Diflcilă
e stăpânirea unei asemenea mase de materia1, ierarhizarea lui valorică, audierea şi confruntarea a
cât mai multe mărturii dacă nu a tuturor, deducerea adevărului din multiplicitatea şi
neconcordanţa opiniilor. Ne e deloc comodă mânuirea balanţei. Alături de scriptele organelor de
stat centrale, comandamentelor militare, mai calme, relativ mai obiective, abundă scriptele
textelor părţilor în luptă, încărcate de durere, de patimă, de ură, cernind imaginea însăşi. Taberele
în luptă se înfruntă violent acum, se judecă între sine inapelabil, de pe poziţii inconciliabile.
Previn că lucrarea nu oferă o lectură comodă, confortabilă. Răscoala, ca orice izbucnire
de masă, e tumultoasă, stufoasă, o aglomerare, o încălecare în timp şi spaţiu de fapte mari sau
mici, individuale sau colective. Rupte odată zăgazurile, elementele se precipită în revărsările de
ape, tulbure, pe albii largi, nedefinite. Se precipită elementar, într-un iureş difuz nestăpânit, greu
de domesticit ca să devină agreabil la citit (p. 7-8).
După ce ne-a avertizat, cu onestitatea-i cunoscută, de incomoditatea lecturii Răscoala
Iui Horea, D. Prodan se confesează cu spontaneitate, surprinzătoare pentru un om de ştiinţă
sobru, de care se temeau studenţii, la mu1ţi ani încă după ce au dat examenele cu dânsul. „[....]
Am preferat să-i păstrez, în marginile inteligibilului, desfăşurarea tumultuoasă, textura
complicată, făcând simţite şi prin expunerea maselor în mişcare. Momentul însuşi e de o
gravitate excepţională, o explozie de ură acumulată, tragic şi în desfăşurarea şi în fina1itatea lui,
spre o participare la suferinţe, la întâmplări dezagreabile. La o asemenea lectură invită lucrarea,
nu la o lectură de agrement, la o lectură care place. Mai ales n-am înteles să îndulcesc sau să
ocolesc nimic din ceea ce s-a petrecut, nici lumini nici umbre, nici violenţe nici retrocităţi. Am
socotit să prezint, cât mai veridic, imaginea întreagă, în toată nuditatea ei. Şi această nuditate
poate şoca adesea simţământul comun. În răscoală, ca în orice răscoa1ă, îşi cer dreptul violenţa,

38
excesul. Nu trebuie să surprindă nici atrocitatea, oroarea. În beţia urii dezlănţuite, în beţia
propriu-zisă e posibilă şi blasfemia din biserici, de care se face atâta caz. Ridicările de mase
răscolesc la maxim patimile, ridică pe primul plan elemente extreme. Răscoalele se fac cu
violenţă, cu cruzime, nu cu convenienţe. Dar şi pe un inevitabil fond uman. Nu lipsesc stările
nici gesturile de milă, de compasiune pentru semenu1 în suferinţă, de ocrotire, de ataşament faţă
de aproapele în aceeaşi stare; nu lipseşte o inerentă umanitate, care recidivează adesea, şi în cele
mai violente momente. Răscoala este un crud, dar complex document uman (p. 8).
Prefaţa la Răscoa1a lui Horea este remarcabi1ă şi în ceea ce priveşte metoda şi
concepţia istoricului D. Prodan, fo1osite în cercetarea unui fenomen politic şi social, petrecut în
mare parte, pe teritoriul actua1 judeţului A1ba. Dacă răscoa1a este, în concepţia profesorului, ‘,[
...] un crud, dar complex document uman”, să vedem în continuare, apelând la mărturia directă şi
avizată a autorului, modul în care a încercat „să facă istorie”, pornind de la cercetarea
evenimentelor de acum peste 210 ani: „Fac aici astfel istorie de fapte. Nu fapte sporadice sub
nume de semnificative, ci fapte multiple, de repetiţie, de frecvenţă, mărturisind genera1itatea, nu
numai fapte de excepţie sub nume de reprezentative, ci fapte de rând, de masă mărturisind
mentalitatea comună, şi nu în eflorescenţă, ci în plenitudinea lor, în variabilitatea mărturisirii lor.
Apelez des la amănuntul nesemnificativ care verifică fapta. Faptele mai întâi în tumultul şi
nuditatea lor umană şi apoi, întemeiat pe ele, semnificaţii1e”.
D. Prodan apelează la un procedeu mai rar utilizat în cercetarea istorică, dovedind într-
un fel pasiune pentru literatura veche, faţă de rostirea arhaică transilvăneană dar şi încrederea în
glasul documentelor, care transmit diferite informaţii despre răscoa1ă şi eroii săi: „pentru a fi cât
mai veridic, am recurs la un procedeu aparte. Am lăsat actorii, evenimentele, răscoa1a însăşi să
se nareze, să se mărturisească singură, în credinţele ei, în intenţiile, în textele, în limbajul ei.
Abundă astfel în expunere textul documentar, în spiritul lui, în ductu1, în expresiile, în cuvintele
lui, doar uşor adaptat la expunerea proprie. Am trimis însă pentru confruntare, la text. Acesta
pentru a putea renunţa la abuzul de ghilimele, care ar mai fi îngreunat şi el lectura. Abundă
mărturiile, convergente sau contradictorii, sugerând nesiguranţa dificu1tatea stabilirii sau
precizăni faptelor. Abundă, inserate obişnuit cu literă mică,relatările efective, exagerările,
alterările, pervertirile generate de patimă, de fantezie, variate prin colportaj, prezentările
pasionale, subiective; abundă cu un cuvânt neadevărurile. Abundă violenţele de limbaj, epitetele
încărcate de ură a1e scriptelor generate de tabăra adversă, la care ţărănimea neproducătoare de
scripte nu le putea spune în revers decât violenţa faptelor sau propriilor injurii” (p.8-9)
Cu riscul de-a oferi o hiperdocumentare asupra cercetării, istoricul crede că a obţinut,
folosind procedeul mai sus menţionat, o imagine mai plastică asupra răscoalei, care apare mai

39
plină de viaţă, în tot dramatismul ei. Este şi motivul pentru care „Răscoala ni se dezveleşte astfel
în haina proprie, în impulsurile, în menta1itatea, în psihologia ei, în tot dramatismu1 ei
individual sau colectiv. Cu atât mai mu1t, cu cât în cazul nostru ne găsim în fericita situaţie de a
putea audia copios şi mărturiile ţărănimii, în raţionamentele, în limbajul ei. Am putut stărui
astfel copios, şi în acelaşi chip, şi asupra antecedentelor răscoalei în munţi, care adaugă lucrarea
cu un nou şi mare capitol premergător, atât de necesar pentru înţelegerea ei (p. 9).
Evident istoricul îşi pune problema, dacă procedeul adoptat în cercetarea răscoalei lui
Horea era cel mai corect? Nu încape îndoiala, că se respectă întrutotul adevărul documentar, căci
istoria realitate ni se revelează complet prin intermediul documentaţiei, dovezile documenare
neputându-se interpreta decât la nivelul judecăţii omeneşti.
D. Prodan nu abordează din capu1 locului, istoriografia răscoalei lui Horea. O va face,
mai târziu, dar într-o manieră inteligentă, profesorul Pompiliu Teodor, într-o cercetare de sine
stătătoare, cu titlul Istoriografia răscoalei lui Horea (cf. Istorici români şi probleme istorice,
Oradea „Cele trei Crişuri”, 1993). În schimb, recunoaşte meritele deosebite a1e lui N.
Densuşianu în pregătirea terenu1ui pentru o cercetare de proporţii, cum este aceea intitulată,
simplu dar sugestiv, Răscoa1a lui Horea. Pentru a înţelege dimensiunile unei asemenea
investigaţii, de un real folos ar fi consultarea lucrării lui Gheorghe Bartoş, Răscoala lui Horea.
Bibliografie ana1itică, Bucureşti, Edit. et. şi enc., 1976. Ar trebui, cel puţin, răsfoită!
Având la bază un imens material documentar, variat ca formă de redactare şi în ceea ce
priveşte conţinutul, cercetarea lui D. Prodan se va bucura de un real succes în rândul
specia1işti1or dar şi a publicului iubitor de istorie naţiona1ă. Practic, abia prin această lucrare, D.
Prodan va intra în conştiinţa poporului, ca un mare şi talentat istoric. Credem că şi subiectul,
foarte generos de a1tfel, 1-a agitat! Chiar dacă textul lucrării se citeşte anevoie, mai ales din
cauza multitudinii datelor, aceasta nu 1-a împiedicat pe un cercetător american, cunoscător al
limbii române, să mărturisească, într-o prezentare a cărti, că parcurgerea să-i crească tensiunea
arterială, pe măsură ce se cufunda în lectură.
În 1984, apărea o ediţie nouă, revăzută din Răscoala lui Horea. A fost tipărită, tot în
două volume, 622 p., 771 p. + [1]f un fragrnent din Prefaţă este definitoriu pentru
caracteristicile ediţiei: „Această editie, revăzută, nu aduce fapte noi, faptele sunt de-acum
cunoscute. Materialul documentar al răscoalei, cum o poate constata oricine, e imens,
inepuizabil. În genera1 însă nu ne mai putem aştepta la surprize. Mărturiile în plus obişnuit
îmbogăţesc doar cu noi detalii fapte cunoscute. Actele fundamentale au intrat în circuitul
corespondenţei dintre autorităţi, şi mai cu seamă în arhiva Comisiei Jenkovich. M-am putut
convinge luând în cercetare şi arhiva Cancelariei antice a Transilvaniei, care mi-a lipsit la prima

40
ediţie. Ne aduce şi ea desigur multe precizări, acte, informaţii în sursă princeps, dar mai rar
revelaţii faţă de ceea ce cunoaştem sau descoperim în circuitul corespondenţei şi în colecţiile
noastre. Aici o piesă remarcabilă e memoriu1 simplu, rezumativ, adresat din Viena de nouă sate
a1e domeniului Zlatnei împăratului, cu data 18 martie 1784, cu care s-a prezentat Horea în
audienta hotărâtoare din 1 aprilie, act pregătit, nu ne îndoim, tocmai în vederea acestei audienţe.
Ceea ce până aici mai mu1t se presupunea, acum aproape se precizează”.
N-are nici un sens, în încheierea prelegerii, să ne lansăm în consideraţii teoretice asupra
temeiniciei istoriografice a lucrării Răscoala lui Horea. Acestea le găsim exprimate de o
autoritate în materie, profesorul Pompiliu Teodor în studiul Istoricul David Prodan din volumul
dedicat chiar autoru1ui, sub titlu1 Stat, societate, naţiune, Interpretări istorice, Cluj-Napoca,
„Dacia”, 1982. Aceste interpretări trebuie citite. Menţionăm, totuşi, că, dacă sub raport istoric,
problema poporului român din Transilvania era una şi aceeaşi, practic lupta de emancipare se dă
pe donă planuri: a) planul intelectua1ităţii, care porneşte de sus, din sfera naţionalului; b)
planul ţărănimii care demarează de jos, din zona socialului. Dacă în cazul intelectualităţii
esenţa luptei este ridicarea românilor la rangul de naţiune politică, ţărănimea răscu1ată urmărea
desfiinţarea iobăgiei. Sunt două planuri ale luptei românilor care se intersectează, operând cu
metode savante, teoretice, respectiv elementare, empirice, ambele planuri urmărind, în esenţă,
problema naţiunii române.
Prin Răscoa1a lui Horea suntem în faţa realizării monumentale a istoriografiei
naţionale. Totodată este o operă care marchează scrisul istoricului D. Prodan care a reuşit, să
desluşească meandrele unui eveniment, considerat capitol în devenirea naţională a românilor
ardeleni.

41
 David Prodan, cercetător al momentului
„Supplex Libellus Valachorum”

Mişcarea de emancipare politică naţională din Transilvania de la sfârşitul secolului al

XVIII-lea, cunoscută sub numele de Supplex Libellus Valachorum, ilustrează, în mod plenar,
impactul istorie-politică. În condiţiile în care răscoala lui Horea a demonstrat că reformele
iosefiniste n-au fost capabile să rezolve problemele grave ale societăţii, când tendinţele nobilimii
de-a reveni la sistemul politic al vechiului regim, în termenii „restitutio in integrum”
înregistrează aceste violente, conducătorii românilor transilvăneni (formaţi din intelectualitatea
iluministă educată la Blaj, Sibiu şi Oradea) pregătesc o amplă manifestare naţională. Din
iniţiativa unor Aufklären (I. Para, P. Maior, I. Micu, Gh. Şincai, Ign Darabanţ, I. Pinami –
Molnar şi Iosif Meheşi) sunt alcătuite diferite memorii, pe seama naţiunii române, cum a fost
teatrul din 1781, Representatio et humilimae preces universae in Transylvania Valachicae
nationis, tipărit de I. Piuariu – Molnar la Iaşi [2]. Cunoscut în istoriografie sub titlul de Supplex
Libellus Valachorum, după ediţia clujeană a istoricului sas J.K. Eder, memoriul a fost un
document politic reprezentativ al naţiunii, sprijinindu-se în speţă pe programul politic românesc,
conceput şi aplicat de episcopul Inochentie Micu – Klein (1700 – 1768).
Asupra acestui moment politic şi spiritual, cu taote că a mai fost abordat în istoriografie
(dacă ne gândim la cercetările mai restrânse ale lui N. Iorga, I. Lupaş, Z. Pâclişanu I. Dragomir,
D. Popovici I. Toth ş.a.) va insista în deceniul 5, D. Prodan, oferindu-ne lucrarea intitulată
Supplex Libellus Valachorum, Cluj, Edit. Universităţii „V. Babeş”, 1948 VIII+303p. Volumul
este, aşa cum s-a remarcat în în istoriografie, operă de interpretare, urmărind să explice şi să
justifice în acelaşi timp, actul politic în climatul naţional şi european al ideilor. Cu ajutorul
metodei comparative, D. Prodan a subliniat caracterul progresist al documentului, modernitatea
şi europenismul ideilor pe care le conţinea fără să fie omisă perspectiva lui politică naţională: la
finele secolului al XVIII-lea, actul reflecta nivelul de dezvoltare al societăţii româneşti fiind
reprezentativ pentru menţinere şi demonstrând aparenţa la ideile iluministe ale unui continent în
prefacere.
Ca şi în alte cazuri ale operei este relevantă mărturia istoricului din Prefaţă (p.v):
„Lucrarea de faţă nu e o lucrare de cercetare, ci de interpretare istorică. E o încercare de a fixa
poziţia istorică a unuia din cele mai importante acte politice ale Transilvaniei din secolul XVIII.
Am încercat această situare istorică raportând actul la marile curente ideoligice ale secolului şi
la condiţiile obiective locale, la stările sociale în care el s-a produs. Am urmărit în special

42
coerespondenţa dintre condiţiile sociale şi ideile politice şi mai ales felul cum se răsfrâng, cum se
adaptează ideile avansate venite din afară, în stadii socialemai importante. Toate acestea
respectând principiul istoric de a lămuri trecutul prin propriile condiţii, prin propriile idei.
După ce precizează că, în anexa lucrării, se oferă unul din cele două texte ale
Supplexului, tipărite în 1791, şi o traducere românească de epocă. D. Prodan atrage atenţia:
„Supplex Libbellus nu are nici azi o ediţie ştiinţifică, după textul prezentat împăratului.
Protocolul dietei ardelene de la 1781, în care a fost citit, nu l-a reprodus după cum se obişnuia,
pretextând întinderea lui prea mare. Pe cei care-i interesa textul lui îi trimitea la arhiva
guvernului ardelean, unde spune că a fost depus. Istoricii se folosesc de ediţia, însoţite de întinse
note polemice, a profesorului sas I.C.Eder. Eder,
ce-i drept, 1-a editat - n-avem motive să ne îndoim - după exemplarul citit în dietă, dar nu fără
greşeli. Se vede aceasta din comparaţia cu textul pe care-1 reproducem în anexe. Greşeli mai
mici, fireşte, unele numai de tipar, dar totuşi greşeli care trebuie
eliminate printr-o tradiţie ştiinţifică textului original. Dacă, bine înţeles, el se mai găseşte (p. V-
VI)
Relativ la efortul de interpretare istorică a lui D.Prodan asupra lui Supp1ex Libellus
Valachorum mai sunt necesare câteva informaţii. Le preluăm, tot din Prefaţă (p. -VII):
reproducerea textului din anexe se efectuează după textul tipărit de I. Molnar Piuariu (care 1-a
editat, probabi1,1a Buda ori Viena), cu locul fictiv al tipăriri Iaşi „broşura” lui I Molnar Piuariu
este practic o carte rară, păstrându-se în original, doar la Biblioteca Academiei Române;
existenta mai multor deosebiri între textul de la „Iaşi” şi cel din Cluj, editat de Martin
Hochmeister (stilizare, topică, grafic, punctuaţie etc.); la baza celor două imprimate au stat
manuscrise diferite; reproducerea textului în anexe se face fără intervenţii (grafic, punctuaţie
etc.); indicarea deosebirilor (celor mai importante) dintre cele două texte diferite, în note;
traducătorul textului românesc este necunoscut (tălmăcirea făcându-se pentru cei care nu ştiau
latineşte); data de pe text (1 februarie 1792) indică mai curând data transcrierii decât a traducerii
textului; textul traducerii româneşti găsit la Lunca Bradului (lângă Topliţa) se află în posesia
profesorului P.S.Dragomir, transcrierea lui datorându-se istoricului Mihail P. Dan etc. (pp. VII-
VIII).
Exegeza lui D.Prodan asupra Supplexului a atras atenţia aspra importanţei politice şi
spirituale a textului, scoţîndu-1 din sfera confesionalismului şi a provincialismului, el fiind plasat
într-un climat menta1 creat de revoluţia democratică. Interpretat din prisma reformismului
austriac, judecat ca un produs al condiţiilor proprii de dezvoltare ale societăţii româneşti,
Supplexul este aşezat de istoric în sfera iluminismului şi nu a spiritului revoluţionar, ca o

43
prelungire a acţiunilor politice iniţiate de Inochentie Micu-Klein şi, la un alt nivel, în contextul
epocii postiosefine. Din acest punct de vedere, textul prezintă importantă nu numai pentru istoria
ideilor româneşti moderne, dar şi în ceea ce priveşte procesul de constituire a naţiunii române şi
de afirmare a conştiinţei naţionale. Discursul lui D.Prodan asupra Supplexului conţine, într-un
fel, o premieră în istoriografia modernă: discuţia conceptului de naţiune în secolul al XVIII-lea,
urmărind evoluţia ei în timp şi accepţiunile primite de-a lungul mai multor decenii. Din acest
unghi al problemei, D.Prodan înregistrează disocierile necesare, faţă de conceptul medieval de
naţiune şi ridică problema naţiunii moderne (după cum o făcuse, la un moment dat, Gh.I.
Brătianu).
Cu toate că, prin importanţa interpretării istorice, lucrarea lui D.Prodan se poate fixa în
prelungirea cercetării fundamentale a lui N.Iorga, Istora literaturii române din secolul al
XVIII-lea (1688-1821). Epoca lui Petru Maior – Excursuri, respectiv la investigaţia lui D.
Popovici; Literatura română în epoca Luminilor, Sibiu, 1945, ea nu s-a bucurat de o audienţă
pe merit, în rândul specia1işti1or. Istoriografia română se găsea în epoca de început a
negativismului istoric, susţinut de cercurile rolleriene. Atragem atenţia, în acest sens, asupra
„recenziei” lui V. Chenestepiu, publicată în Studii, III, 219 (p. 135-137), în care i se impută
autoru1ui, într-un vocabular care astăzi stârneşte hilaritatea, conform unor clişee istoriografice
ale epocii, influenţele istoriografiei burgheze naţionaliste (mai ales când discută rolul conducător
al elitelor româneşti în elaborarea textului).
Parcurgerea lucrării din 1948 de către cercetător este de natură benefică; interpretarea
istorică a lui D.Prodan este stimulatoare, creativă. În foarte mare măsură opiniile sale asupra
textului rămân actuale şi astăzi: „În concluzie: Supplex Libellus e o formulare sintetică a
aspiraţilor naţiunii române din Transilvania, primul ei program politic general. Originile lui sunt
îndepărtate, rădăcinile lui coboară în istoria acestui secol până la unire. E1 a crescut deodată cu
noua naţiune în interesul ei modern şi a izbutit la această formă completă după un efort de
ridicare de 90 de ani. Tezele lui le formulase, disparat, încă Inocentiu Klein, cu 50 de ani înainte;
el nu e decât programul lui Klein sintetizat, amplificat şi ridicat la o nouă potenţă prin noi
fundamentări ideologice. De la Klein încoace societatea românească nu numai evoluase, dar
ridicase şi o strălucită generaţie de intelectuali şi se mai petrecuse şi o schimbare hotărâtoare:
noua intelectualitate ajunsese în faza de lumină a ideilor inovatoare apusene”.(p. 236).
Partea finală a interpretării istorice, la care a supus D.Prodan Supplex Libellus
Valahorum, în 1948, conţine şi alte interesante constatări, vis-á-vis de împletirea unor principii
politice tradiţionale şi noi, modeme, aşa cum se degajă ele din argumentaţia actului; sunt
principii care nu se exclud ci se completează reciproc. De aici au şi apărut o serie de interpretări

44
contradictorii. Noul program naţional postulat de act, bazat pe concepţia nouă de naţiune —
naţiune etnică — (indiferent de confesiune ori stare socială) — pe egalitate deplină a popoarelor
ţării şi pe reprezentarea lor proporţională în viata statului (nu calitativ ci numeric), conţine o
serie de explicabile limite: principiile le aplică mai mult pe plan naţional, iar cele sociale sunt
direcţionate în favoarea păturii conducătoare.
Edificatoare sunt, în acest sens, constatările istoricului, cu atât mai mult cu cât de la ele
va relua interpretarea; după aproape 20 de ani: „Progresul pe care îl face Supplex Libellus în
raport cu stările locale e mare, în viziunile sale el face un adevărat salt. Dar iarăşi, aşa cum pe
drumul progresului nu merge până la capăt, ci se opreşte la semnul naţional al libertăţii, nici în
metodele de realizare nu merge până la revoluţionar, ci se opresc la reformism. El aşteaptă saltul
de la o reformă de sus şi nu de la vreo mişcare revoluţionară de jos; el adoptă metodele paşnice,
legale, ale reformismului luminat şi nu pe cele violente, ilegale ale revoluţiei. În voinţa sa de
înnoire Supplex Libellus se ridică până la nivelul absolutismului luminat, până la iozefinism, dar
nu până la Revoluţia franceză [ ... ].
În istoria naţiunii române din Transilvania el e un act de temelie, cu efecte durabile; un
act deschizător de noi perspective. El nu era menit, desigur, să fie un terminus, ci mai curând un
nou punct de plecare pe drumul deschis. E1 e doar formula corespunzătoare stadiu1ui de evoluţie
a societăţii româneşti de aici şi perspectivelor ei de ridicare în virtutea noilor principii, la
1791”(p. 240).
Până în 1967, când va tipări o ediţie nouă, refăcută din Supplex Libellus Valachorum,
istoricul D.Prodan va mai aborda aceeaşi problematică direct sau indirect, în cadrul unor studii
de mai mică întindere. Ne gândim la subcapitolul Luptele politice din 1790-1792. Supplex
Libellus Valachorum, publicat în Istoria României, III, Bucureşti, Edit. Acad. 1964, pp. 813-
840 şi chiar la articolul La lutte d’Inochentie Micu pour le relèvement politique des
Roumain de Transylvanie (Reune Roumaine d’histoire, IV, 3, 1965, pp. 477-486).
Ediţia nouă, refăcută din Supplex Libellus Valachorum, care va fi publicată în 1967 la
Editura Ştiinţifică, era, de fapt, un volum de 336 de pagini. Interpretarea istorică a textului politic
din 1791 se adresează nu numai specialiştilor ci şi publicului larg. Discursul istoriografic al
autorului a fost structurat în 17 capitole, care se îngemănează: 1) Importanţa memoriului (pp.
9-11), 2) Cuprinsul memoriului (pp. 12-24); 3) Soarta memoriului (pp. 25-61): Lichidarea
regimului iozefim; Lichidarea în Transilvania. Dieta din 1780-1791; Acţiunea românească. O
nouă încercare. Prelungire în polemici; 3) Sistemul politic al Principatului (pp. 62-74); 5)
Geneza noţiunii de „naţiune română” în Transilvania (pp. 75-84); b) Momentul Mihai
Viteazul (pp. 85-96); 7) Evoluţia raporturilor în secolul al XVII-lea (pp. 97-113); 8) Unirea

45
cu biserica Romei (pp. 114-136): Instaurarea regimului austriac; Unirea cu biserica Romei; A
doua diplomă a Unirii; Semnificaţia Unirii; 9) Deschizătorul luptei politice naţionale al
românilor din Transilvania: Inochentie Micu (pp. 137-199): Obiectivele acţiunii lui
Inochentie Micu; Reacţiunea împotriva acţiunii lui; Reluarea acţiunii sub Maria Tereza: Supplex
Libellus; Dieta din l744; Chemarea la Viena; Acţiunea din exil; Importanta luptei lui Inochentie
Micu; 10) Formele de luptă după Inochentie Micu (pp. 200-238): Mişcarea lui Sofronie; Lupta
în sensul programului politic; înfiinţarea regimentelor româneşti de graniţă; 11) Despotism
luminat — Iozefinism (pp. 239-263): Reformismul lui Iosif al II-lea. Consecinţele
iozefinismului pentru români; 12) Momentul răscoalei lui Horea (pp. 264-280): Sensul social
al răscoalei; Sensul ei naţional; 13) Intelectualitate şi popor (pp. 281-305): Texte
demonstrative; Atitudinea faţă de răscoa1a lui Horea; Atitudini străine; 14) Ideile noi social-
po1itice la origini: Franţa (pp.306-338): Luminismul; Libertatea, Egalitatea; Suveranitatea
poporului; 15) Difuzarea noilor idei (pp. 339-371); Receptarea în Ungaria; Mişcarea iacobină;
Noile idei în Polonia, Rusia; 16) Receptarea noilor idei la noi (pp. 372442): În Ţara
Românească şi Moldova; În Transilvania; Forme de acţiune politică în continuare; 17)
Consideraţii finale (pp. 443-471): Supplex Libellus e un act revoluţionar? E un act înapoiat?
Problema temeliilor istorice ale memoriului.
Ediţia din 1967 este prevăzuta cu două anexe (pp. 473-492, 493-510), care reprezintă
textul latinesc al Supplexului şi traducerea lui în limba română. Textul publicat se află în fondul
Gubernul Transilvaniei de la Arhivele Naţionale Maghiare din Budapesta, printre actele
diectale. De fapt, a fost textul remis dietei Transilvaniei cu rescriptul imperial de la Florenţa, 18
mai 1791, semnat de împăratul Leopold. Suntem în faţa unui text prezentat ori citit în dietă.
Textul latinesc a fost revizuit, adnotat şi tradus de profesorul Th. A. Naum.
Aceeaşi ediţie este înzestrată cu un rezumat în limba franceză (pp. 51 1-521) respectiv cu
Indice de nume şi locuri (pp. 523-534), care ajută la o parcurgere facilă a interpretării istorice,
mai ales când se urmăreşte o anumită problematică.
Dacă încercăm să evaluăm, sub aspect istoriografic, ediţia nouă, refăcută din
Supplex Libellus Valachorum, nu o putem despărţi de experienţa câştigată de D. Prodan, prin
colaborarea la tratatul de Istoria Românească, III. Aici a redactat, după
cum se ştie, capitolele dedicate secolului al XVIII-lea din istoria Transilvaniei. Reluarea
interpretării istorice din l 948, dată textu1ui politic reprezentativ, nu are drept rezultat o lucrare
integral nouă, decât că utilizează, la un nivel superior, rezultatele noilor cercetări, cu nebănuite
semnificaţii în demonstraţia ştiinţifică şi în ceea ce priveşte interpretarea istorică. În această
ediţie se înregistrează o altă dimensionare a textului politic din 1791, care este mai temeinic

46
argumentat şi încadrat în realităţile central — sud — estice şi este raportat la fenomenele local
— transilvănene şi aulice austriece. Istoricul nu neglijează antecedentele medievale şi stările
juridico-constituţionale, care au generat actul din 1781.
De astfel, este interesantă justificarea ştiinţifică a autorului; pe care o găsim în Prefaţă
(p. 5): „Lucrarea Supplex Libellus Valachorum, editată de Univesitatea din Cluj în 1948, apare
în ediţie nouă mai a1es din două motive obiective. Unul, e nevoia de a o pune la curent cu
cercetările istorice făcute de atunci încoace, cu multe studii solicitate de marea problemă istorică
a formării naţiunii române şi a statului ei naţional. Celălalt, nevoia de a adânci mereu subiectul
tratat, menit a contribui la lămurirea acestei probleme, de a-1 reduce la nivelul propriei evoluţii a
autorului însuşi. Astfel lucrarea apare sub o formă — refăcută - . Refacerea constă nu atât în
modificarea opticei istorice de atunci, cât în amplificarea subiectului, în cumularea şi aşezarea de
noi pietre la temeliile lui. Am simţit nevoia unei mai largi documentări, şi mai a1es a pătrunderii
mai adânc în geneza istorică a importantului act de la 1791. Eseul istoric de atunci, mărginindu-
se la analiza şi justificarea istorică a actului, astfel s-a lărgit mult, s-a adăugat cu o serie de
capitole noi investigând naşterea şi evoluţia noţiunii de — naţiune română — în Transilvania.
Incursiunea acesta în trecut, cum se va vedea, coincide cu însăşi lupta naţională a poporului
român din Transilvania, actul de la 1791 impunându-se doar ca o proeminentă piatră militară pe
drumul ei. Aşezat pe adâncile sale temelii istorice, plasat în albia largă a genezei sale, el ne apare
acum şi mai logic, şi mai inteligibil, se încadrează şi mai firesc în îndelungata şi atât de
consecventa luptă istorică de îndoită emancipare, naţională şi socială, a poporului român”.
În urma unor lecturi repetate asupra interpretării istorice din 1967, acordată lui Supplex
Libellus Valachorum, am ajuns la câteva constatări, pe care doresc să vi le împărtăşesc:
valoarea consideraţiilor autorului despre sistemul po1itic al principatului şi în ceea ce priveşte
constituirea naţiunii române; consistenţa ideatică a capitolelor Geneza noţiunii de - naţiune
română — în Transilvania; Momentul Mihai Viteazul; Evoluţia raporturilor în secolul al
XVII-lea; Unirea cu biserica Romei; Deschizătorul luptei politice naţionale a românilor din
Transilvania: Inochentie Micu ş.a.; importanţa acordată de autor antecedentelor actului politic,
cu idei preţioase asupra naşterii naţiunii române (naţiunea medievală şi evoluţia ei în timp);
însuşirea momentului Mihai Viteazul în procesul de constituire al naţiunii române, cu urmări
nebănuite în conştiinţa naţiunilor politice ale principatului, momentul fiind, în acelaşi timp, un
puternic imbold dat conştiinţei de neam; interesanta evoluţie a aspectelor — naţionale — în
secolul al XVII-lea, cu semnificaţia tratamentului aplicat românilor de către beneficiarii
sistemului politic al principatului Transilvaniei, într-o vreme în care mai plutea, ameninţător,
duhul lui Mihai Viteazul; stabilirea cu argumente temeinice a primei etape din istoria vieţii

47
politice româneşti ardelene, raportată la viaţa ori activitatea episcopului Inochentie Micu —
Klein; experienţa politică şi socială reprezentată de răscoala lui Horea, cu interpretări şi asupra
atitudinii intelectualităţii fată de evenimente cu atât mai mult cu cât o parte din reprezentanţii ei
erau autorii textului politic reprezentativ; consideraţiile lui D.Prodan asupra generaţiei luptelor
de emancipare naţională ca iluministă, ceea ce a facilitat plasarea protagoniştilor lui Supplex
Libellus Valachorum pe linia progresului istoric s.a.
Multipla importanţă a documentului politic, cunoscut în istoriografie sub numele de
Supplex Libellus Valachorum este subliniată de autor, în mai multe rânduri, în secţiunea
intitulată Consideraţii finale. [ ... ] Supplex Libellus nu e nici o aparaţie subită, nici un produs
a1 unor influenţe venite din afară. E1 nu e nici un produs al unirii, nici al iluminismului, nici al
Şcolii ardelene. E rezultatul firesc, logic, a1 unui lung proces de dezvoltare a poporului român
din Transilvania, a poporului român însuşi. E1 constituie doar un moment esenţial într-o lungă şi
surprinzător de consecventă luptă naţională. E rezultatul lungului proces de formare a — naţiunii
române — în lupta cu cele trei naţiuni politice şi recepte care constituiau sistemul politic al
Transilvaniei (p. 443).
De altfel, consideraţiile fina1e, pe care le putem consulta spre sfârşitul ediţiei din 1967,
se remarcă printr-o formulă inteligentă de punere a problemei, nu numai atunci când se discută
dacă Supplex Libellus e un act revoluţionai? (pp. 449-451) ori în ce măsură E un act înapoiat
(pp. 452-462), ci şi când autorul dezbate atât de interesantă Problema teme1iilor istorice ale
memoriului (pp. 462-471). O lectură atentă a paginilor finale se constituie într-o adevărată
aventură intelectuală, care oferă nenumărate detalii, pe drumul lung pe care autorul îl traversează
de la istoria realitate a românilor transilvăneni la istoria cunoaştere a lui Supplex Libellus
Valachorum. În esenţă, interpretarea inteligentă oferită de D.Prodan în acest caz echivalează cu
o sinteză a istoriei românilor ardeleni, excluşi din sistemul politic al Marelui Principat, de cele
trei naţiuni politice şi patru religii recepte.
Concluziile lui D. Prodan formulate asupra lui Supplex Libellus Valachorum, în care
întâlnim şi anumite principii de filosofie a istoriei — pornind de la aspectele sociale cercetate
(dacă avem în vedere doar monumentala Răscoala lui Horea) şi de la problemele naţionale (şi
din acest punct de vedere ediţia din 1967 reprezintă un corolarium) — rămân mai mult decât
grăitoare: „Cu tot istorismul său deci, cu toată adaptarea argumentaţiei sale la o mentalitate
retrospectivă, Supplex Libellus nu încetează de a fi un act progresist, îndreptat cu faţa spre viitor.
E1 nu e un act la nivelul ridicat al ideilor luministe sau revoluţionare franceze. Numai că
înapoierea sau avansarea lui, corect, nu se măsoară la cele mai avansate raporturi social-
economice şi la ideile generate de ele. Corect se măsoară la raporturile locale şi la procesul de

48
evoluţie a poporului român însuşi. Pus la aceste măsuri, Supplex Libellus depăşeşte mult
mentalitatea naţiunilor politice, iar pe drumul evoluţiei poporului român face un mare pas
înainte. Principiile sale, ridicate pe temelii adânci populare, lasă mult în urmă raporturile politice,
tradiţionale, ale principatului, chiar în limbajul lor vorbind. Triumful lor trebuia să ducă la o
deplină egalitate a popoarelor ţării şi la o nouă distribuţie a puterii politice în raport cu greutatea
lor numerică. Şi, fireşte, la preponderenţa politică covârşitoare a naţiunii române, care trebuie să-
i revină în virtutea preponderenţei sale numerice covârşitoare. În virtutea acestei preponderenţe
în Transilvania poporul român de pe acum, înainte de a-şi cuceri locul cuvenit, se plasa în
fruntea luptei pentru progres, naţional prin cel mai avansat concept de echitate politică naţională,
profesat de intelectualitatea sa, social prin cea mai radicală soluţie a raporturilor feudale, încercat
de ţărănimea sa. Supplex Libellus e formula perspectivelor lui de ridicare politică la 1791,
moment proeminent în lupta sa de ridicare, în progresul său de luptă politică naţională, unul din
semnele capitale marcând drumul evoluţiei istorice a poporului român al naţiunii române şi al
statului său naţional (p. 471).
După ediţia din 1967 a Supplexului, care va înregistra 7 cronici favorabile în reviste
româneşti de specialitate, istoricul D.Prodan nu va abandona generoasa problematică a luptei
naţionale a românilor ardeleni. Va reveni de câte ori a crezut de cuviinţă, dacă ne gândim la
celelalte trei ediţii ale lucrării, fiecare din ele conţinând aspecte ale unei inedite interpretări
istorice. Aşa este cazul ediţiei engleze, „Supplex Libellus Valachorum” on the political
struggle of the Romaniens in Transylvania during the 18 th century, Bucharest, Publ. House
Acad 1971, 47 p (cae va beneficia de trei recenzii), a1 ediţiei germane Supplex Libellus
Valachorurn Aus der Geschichte der rumänischen Nationsbildung 1700-1848, Bukarest,
„Kriterion” 1981, 514 p. fără să ignorăm ultima variantă românească Supplex Libellus
Valachorum Din istoria formării naţiunii române. Ediţie nouă, cu adăugiri şi preocupări,
Bucureşti; Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 519 p. Această ediţie s-a bucurat dintre
toate variantele lucrării de cea mai mare audientă în rândul cercurilor de specialişti, având 14
recenzii.
Istoriografia problemei include şi alte contribuţii ale istoricului, dacă ne gândim la
cercetările: Încă un Supplex Libellus românesc, 1804, Cluj, „Dacia”, 1970, 89 p. (lucrare
semnalată în cinci recenzii); Încă un text din lupta politică a românilor din Transilvania, în
Lucrări ştiinţifice Oradea. Istorie, 1973, p. 5-21 (în colaborare); O primă formă a lui
„Supplex Libellus, în Acta Musei Napocensis, 19, 1982, pp. 41 1-427 (în colaborare cu Elena
Cernea).

49
 Cel mai semnificativ document politic al românilor din Transilvania în secolul al XVIII-
lea Supplex Libellus Valachorum poate fi considerat, şi în lumina cercetărilor lui D.Prodan, un
act sintetic, fundamental intrat în conştiinţa istorică românească într-o astfel de maniera. Acesta
este concluzia la care ajunge lectorul cinstit şi interesat, după lectura ediţiilor din 1948, 1987 şi
1984, consacrate de istoricul D.Prodan momentului politic-naţional concentrat în jurul lui
Supplex Libellus Valachorum.

50
 Autorii de studii şi lucrări din
istoria Transilvaniei

D. Prodan nu este numai autorul unor lucrări de proporţii asupra istoriei Transilvaniei —
dacă ar fi să enumerăm Supplex Libellus Valachorum; Iobăgia în Transilvania în secolul al
XVI-lea, 3 vol; Urbaniile Ţării Făgăraşului; 2 vol.; Răscoala lui Horea — ca să rămânem la
câteva exemple - ci şi semnatarul unor articole, studii şi comunicări de proporţii normale,
obişnuite, în care abordează, cu aceeaşi temeinicie, diferite aspecte din istoria economică,
politică şi culturală a românilor ardeleni. O parte din aceste texte, publicate iniţial în periodice cu
un regim de circulaţie mai restrictiv, au fost adunate, sub generosul titlu Din istoria
Transilvaniei. Studii şi evocări, şi tipărite la Editura enciclopedică, în 1991, de către eminentul
editor Marcel Popa.
În speţă, volumul conţine 11 studii şi evocări, începând cu Boieri şi vecini în Ţara
Făgăraşului în sec. XVI-XVII (pp. 9-158) şi Producţia fierului pe domeniul Hunedoarei în
secolul (pp. 159-253) şi încheiat cu Ultimatul ţăranilor adresat nobilimii în răscoala lui
Horea (pp. 338-347), respectiv Horea (pp. 348-359). Lucrarea, cu dedicaţia simplă „Închin
această carte, în veci neuitatei mele soţii, Florica, devotata soţie a istoricului D.Prodan, ajutându-
1 printre altele în munca obositoare şi chiar plictisitoare — la un moment dat — de
dactilografiere şi de colecţionare a textelor, consacrate istoriei românilor transilvăneni,
dovedeşte, pe de o parte, că autorul a rămas credincios cercetărilor în litera sfântă a
documentelor interne, externe ori de altă natură. Şi aici întâlnim acelaşi stil concis, sobru, o
dezbatere la obiect, rezultând texte care se parcurg relativ încet, cu poticneli, chiar din partea
cercetătorilor, înarmate cu interpretări istorice şi concluzii care au rămas valabile după 4-5
decenii de evoluţie istoriografică naţională. Pe de altă parte, aceeaşi lucrare mărturiseşte
convingător formaţia intelectuală umanistică a istoricului, cu lecturi întinse din literatura română
şi universală, începute pe băncile liceului, continuate în anii Universităţii clujene şi, apoi, o viaţă
de om. Este şi motivul pentru care unele texte din acest volum, cum sunt de pildă Iancu de
Hunedoara (pp. 256-271), Ştefan cel Mare (pp. 272-280), Gheorghe Şincai (pp. 3 14-325),
Gheorghe Bariţ (pp. 326-337), respectiv Horea (pp. 348-359), se remarcă printr-o atrăgătoare
limbă literară românească, beneficiind de un stil elegant dar la obiect.
Un extras printre studiile, articolele şi comunicările din acest volum, care are un farmec
profesional aparte, nu poate 11 conceput fără o lectură atentă a Prefaţei (p. 7) datată de autor
„Ianuarie 1988”: „Am stăruit înainte de toate asupra istoriei Tării Făgăraşului, popular Ţara

51
Oltului, această ţară atât de românească, aşezată drept în inima ţării, sub şira spinării sale, cu
rolul său de temelie în constituirea Tării Româneşti şi a ţării noastre însăşi. Am stârnit asupra
fiinţei şi instituţiilor sale romaneşti pe care le-a perpetuat împreună cu caracterul ei atât de
românesc până la capăt.
Am stăruit larg asupra fierăritului Hunedoarei, fierărit atât de românesc, cultivat secole
de-a rândul de Pădureni, ca unul din exemplele demonstrative ale prezentei copioase şi a
românilor în viaţa industrială a ţării. Aceasta pentru că mereu se afirmă absenţa lor. Nimic mai
fals. Da, sunt în genere absenţi în breslele urbane închise cu şapte lacăte pentru ei. Sunt prezenţi
în schimb în afara acestui organism exclusivist, în sate, în târguri, la curţile domeniale. Sunt
copios prezenţi tocmai în industriile grele, în fierărit, arămit, în mine, în ocne, în mineritul
aurului, argintului, mercurului, sulfului, plumbului în muncile lor auxiliare, în alimentarea,
întreţinerea lor, în transporturi, în industria lemnului, pădurit, plutărit, industria lânii, pielăritului
etc. Prezenţi copios în toate muncile grele pe sol şi subsol deopotrivă, în masa muncii pe care s-a
clădit edificiul social şi politic al ţării. Unde nu sunt prezenţi? Ei poartă covârşitor şi jugul
muncii servile, al iobăgiei, şerbiei. Ei sunt şi cei care le trag, înaintea altora, consecinţele. După
cum tot ei sunt şi cei excluşi în schimb, din rândul cetăţenilor tării, fiilor patriei „toleranţi” fiind
—usquead beneplacitum regnicolarum-. Ei sunt cei care izbucnesc într-o răzvrătire generala
împotriva lor.
În completare şi câteva evocări menite să ilustreze virtuţiile acestui popor nedreptăţit de
istorie.
Prima cercetare inclusă în volum, intitulată simplu Boieri şi vecini în Tara Făgăraşului
în sec. XVI-XVII, abordează pe parcursul a 150 pagini, diferite aspecte din istoria socială,
economică şi politică a Ţării Făgăraşului, pornind de la două categorii sociale tipice acestui
spaţiu românesc: boierii şi vecinii; termeni fundamentali pentru societatea feudală din Ţara
Românească, aceştia s-au cristalizat pentru spaţiul istorico-geografic al Tării Oltului, atâta vreme
cât ea a făcut parte din sistemul politic al Ţării Româneşti. Dacă boierii Tării Făgăraşului sunt,
practic, urmaşii celor care s-au ridicat la o anumită stare socială din mijlocul obştilor săteşti de
aici, ale cnezilor ori prin daniile domnilor Ţării Româneşti, vecinii reprezintă în esenţă ţăranii
aserviţi unui stăpân feudal, obligaţi să facă acestuia prestaţii în muncă, să dea contribuţii în
natură ori bani.
După o inteligentă Introducere (pp. 9-17), în care autorul ridică problema boierilor şi
vecinilor într-o cheie istoriografică modernă, secţiunea Boierii şi vecinii (pp. 17-27) ne oferă o
interesantă cercetare asupra boierilor şi vecinilor lor, cu o opinie scurtă dar pertinentă „Oricum ar
fi însă, rămâne faptul important că Ţara Făgăraşului păstrează cele două clase fundamentale ale

52
societăţii feudale a Ţării Româneşti” (p. 27). De altfel, la capătul secţiunii Tendinţa de a
diminua boierimea şi de a iobăgi pe supuşii ei (pp. 27-41) întâlnim o pertinentă concluzie a
istoricului:
„Peste boierime sau alături de ea se ridică treptat o nobilime. O nobilime care nu se
deosebeşte în esenţă de boierime, care şi ea se simte legată de boierime, dar care totuşi treptat se
separă, se suprapune, ca o nobleţe sub nume propriu, indiscutabil, de acelaşi titlu şi de aceleaşi
condiţii ca şi nobilimea Transilvaniei în genere, iar boierimea rămâne nobilimea specifică Ţării
Făgăraşului. Ea se menţine masiv şi după aceea. Decât atât, vedem, e supusă unui proces de
adaptare la noul regim şi la noile raporturi feudale, sau de diminuare în rang. Dar e supusă şi
unui proces de destrămare. La o extremă elemente din compunerea ei se ridică în nobilime,
asimilându-se cu nobilimea Transilvaniei, schimbându-şi unii şi confesiunea, limba chiar,
înglobându-se în nobilimea maghiară., iar la cealaltă extremă trec limitele nobilimii, căzând în
libertinaj sau chiar în iobăgie. Masa boierimii însă se va menţine, va dăinui, va evolua,
supravieţuind tuturor încercărilor (p. 41).
În efortul de-a stabili profilul boierimii în secolul al XVII-lea, cu trăsături specifice
pentru contribuţia economică şi viaţa socială a boierilor din Ţara Făgăraşului, D.Prodan
urmăreşte modul în care boierimea era înscrisă în urbarii (pp. 42-47), fără să neglijeze starea
ei materială la 1640 (pp. 47-78), dovedind în mod convingător forţa economică a acesteia
pentru mijlocu1 veacu1ui al XVII-lea. La rândul lor, vecinii se bucură de o percutantă analiză,
într-o secţiune cu acelaşi titlu (pp.79-89). Concluziile istoricului vizează dezvoltarea şi
destrămarea veciniei instituţie românească de bază a raporturilor feudale din Ţara Făgăraşului.
Consideraţiile asupra particularităţilor dezvoltării economice din Ţara Făgăraşului i-au
facilitat cercetătorului să abordeze Regimul pădurilor, munţilor, apelor, monopolurilor
senioriale (pp. 89-105) şi să analizeze Evoluţia raporturilor după Gheorghe Rák6czi I (pp.
105-139). Aici întâlnim un document de un înţeles politic deosebit: lista boierilor rânduiţi să ia
parte, sub principele Mihail Apafi, la sediul Vienei (1683) (pp. 123-126).
Concluziile asupra preţioasei cercetări consacrate boierilor şi vecinilor în Ţara
Făgăraşului (sec. XVI-XVII) rămân mai mult decât elocvente, la aproape 30 de ani de la apariţia
studiului în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj: „Summa summarum, Ţara Făgăraşului,
popular Ţara Oltului a rămas o terra, cu unitatea, fizionomia ei aparte, o ţară românească, o
terra Blaccorum, cu temeiurile ei distincte, cu clasele ei de temelie româneşti, boierii şi vecinii,
cu instituţiile ei de temelie româneşti, cu obiceiurile şi scaunele ei de judecată boiereşti. Aici nu
s-a ridicat nici o nobilime feudală, decât o nobilime mică sau de inscripţie, revocabilă. Aici nu s-
a ridicat nici nobilimea românească a Ţării Haţegului. Nobilimea titulară a Tării a rămas

53
boierimea creată originar de domnii Tării Româneşti. De vecinii ei boierimea a fost expropiată,
nu şi de calitatea sa, ducând până la capăt o instituţie fundamentală românească, mândră de
originile sa1e, de romanitatea sa, o nobilime care nu s-a catolicizat, nu s-a calvinizat‚ nu s-a
deznaţionalizat, a rămas până la capăt în legea sa răsăriteană, în limba sa românească [...].
Dar ceea ce distinge în mod deosebit Ţara Făgăraşului e masa mare, compactă
românească, mai compactă decât oriunde, cu conştiinţa sa românească, puritatea şi mândria
purităţii ei româneşti, prelungind şi dincoace de munţii Tara Românească, Muntenia. O mândrie
şi o puritate cu care nu s-ar mai putea mândri decât doar Mărginimea.
Cuprinsă într-o privire generală, cum am spus, Ţara Făgăraşului sau popular Ţara
Oltului, aşezată drept în inima spaţiului românesc, sub masivul său cel mai spectaculos, şiră a
spinării sale străbătută de o reţea întreagă de artere de comunicare, ţară atât de compact şi de
distinct românească, în prelungirea Ţării Româneşti, punte de legătură a întreg spaţiului
românesc, a jucat un rol firesc, un rol capital, în istoria poporului nostru. Din capul locu1ui ea
trebuie să fi jucat un rol capital înainte de toate în punctul de pornire, rol şi real, şi legendar,
deopotrivă (p. 154).
Un stil cu totul diferit întâlnim în comunicările susţinute ani de-a rândul de D. Prodan la
şedinţele cu o memorative a1e Academiei în Bucureşti ori la Filiala Cluj. Conţinutul lor, în
deplină concordanţă cu adevărul istoric, aşa cum rezultă din documente interne ori externe, era
prezentat într-o exprimare literară aleasă, accesibilă şi studenţilor şi iubitorilor istoriei naţionale.
Există mai multe cazuri concludente, în această privinţă: Iancu de Hunedoara (pp. 256-271),
Ştefan cel Mare (pp. 272-280), Gheorghe Şincai (pp. 3 14-325), Gheorghe Barit (pp. 326-
337).
I1ustrăm aeste aspecte din scrisu1 istoric al lui D.Prodan, cu textul consacrat lui
Gheorghe Şincai, rostit la Academia Română, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la moartea
Aufkläser-ului adică în 1966. O astfel de opţiune se raportează şi la preocupările noastre din
domeniul cercetării consacrate secolu1ui Luminilor. De pildă, este remarcabil pentru modul în
care D.Prodan abordează viata, activitatea şi opera lui Gh. Şincai, începutul textului
comemorativ: „Acum 150 de ani, în ziua de 2 noiembrie 1816, se stingea, după o viaţă de
zbucium prodigiosul nostru Gheorghe Şincai - Luceafărul rătăcitor — al Şco1ii Ardelene apunea
undeva departe de orizontul patriei sa1e, departe de prieteni şi duşmani, într-un sat slovac, pe
aproape de Caşonia. A plecat dintre cei vii neştiind de nimeni. După 50 de ani un extras
protocolar din matricola morţilor satului Kelecseny, din Slovacia, aducea vestea că a răposat la 2
noiembrie 1816, că a fost prohodit de preotul slovac de acolo şi e înmormântat în satul Sinea
(Szinye). Pe drumul său din urmă a fost petrecut, poate, de ospitalierii săi elevi şi, desigur, de

54
locuitorii slovaci din sat, printre care Şincai, care a căutat atâta inima oamenilor, nu putea să nu-
şi găsească noi prieteni. A plecat, fără îndoială, nemângâiat că opera vieţii sa1e, cartea neamului
său n-a văzut lumina tiparului, şi că el nu s-a putut întoarce pentru odihna de veci în pământul
patriei sale. Dar, încrezător în steaua vieţii sale, cum era, desigur şi, cu încrederea că mai curând
sau mai târziu cartea sa va ajunge în mâinile neamului său căruia i-a destinat-o, că ea va fi totuşi
o carte a lui de temelie cum a numit-o. Semnificativ, vârsta decedatului, înscrisă în extras, e 75
de ani, cu 12 ani mai mult decât era. Nimeni nu-i mai ştia acolo anii, iar pe faţă viaţa de zbucium
îi săpase, se vede, mai mult decât vieţuise. Fire agitată, a avut o viaţă agitată. Temperament
deschis, cu sufletul pe buze, dar şi pasionat, exaltat, a putut stârni mari prietenii, dar şi mari
duşmănii. În agitata-i viată a avut parte din plin şi de unele şi de a1tele, un temperament ca al lui
putea mâna la mari creaţii, dar şi la mari decepţii. Viaţa-i astfel e cutreierată de mari satisfacţii,
dar şi de nelinişti, de nesiguranţă, de mizerii, multe mizerii. Au fost acestea pe măsura misiunii
pe care şi-a luat-o, de a lupta pentru ridicarea la lumină, la drepturile care i se cuveneau neamului
său apropiat, de a înfrunta duşmăniile care-1 copleşeau. Dau au mai fost şi pe măsura duşmăniei
oamenilor stârnită de chiar temperamentul şi personalitatea sa (p. 314).
Practic, cuvântul comemorativ închinat lui Gh. Şincai este conceput ca un medalion, în
care autorul trece în revistă viaţa, activitatea şi opera celui care întruneşte calităţile unui veritabil
„Aufklärer”. Din lectura atentă a textului deducem mai multe etape din existenţa şi opera celui
care a redactat Hronica românilor şi-a mai multor neamuri: originea, perioada copilăriei şi
primele şcoli (pe care le-a urmat); perioada studiilor la co1egiul ,,De Propaganda Fide” (1774-
1778), alături de P. Maior şi Ioachim Pop, cu consecinţe profunde, sub aspect profesional, pentru
preocupările sale intelectuale (doctoratul în teologie şi filosofie; cercetări în arhivele şi
bibliotecile romane; raporturi cordiale cu secretarul Congregaţiei, viitorul cardinal Şt. Borgia,
va1enţele culturale şi politice a1e investigaţiilor sale pentru devenirea naţională a românilor în
veacul al XVIII-lea); anii de studii petrecuţi la Viena (audierea cursurilor la Universitate,
raporturi cordiale cu Danie Connides‚ Iosif Benkö Matei Hedik şi, nu în ultimul rând, cu Samuil
Micu etc.); redactarea, în 1780, a
opusculului Elementa linguae daco-romane sive Valachicae; activitatea la Blaj în domeniul
învăţământului, ca profesor şi director la Schola normalis, din 1782, ulterior director al şcolilor
române unite de pe cuprinsul Marelui Principat al Ardea1ului, etapă în care numărul lor s-ar
ridicat la peste 300; relaţiile tensionate cu autorităţile bisericeşti blăjene, în frunte cu episcopu1 I.
Bob (ales din 1782 pe scaunul vlădicesc); anii ale privaţiunii pe care i-a îndurat Şt. Şincai (în
închisoarea la Aiud; depunerea din postul de director şcolar etc.); viaţa „itinerantă” pe care a fost
obligat s-o mărească Gh. Şincai, după 1797 (preceptor al fiilor contelui Wass şi administrator al

55
moşiei de la Ţaga; popasurile de la Oradea, la protectorul său Ign. Darabant; raporturile amicale
cu intelectualii de talia lui Ioan Corneli, Mihail Tertina, Ladislau Nagy ş.a. ); călătoriile la Buda,
unde efectuează insistente cercetări în arhivele de acolo, preţuit fiind de istorici, precum
Kovachich, Engel, Katona, Sulzer ş.a.; obţinerea, în 1804, a postului de corector la tipografia
regească din Buda‚ părăsirea postului de corector; relaţiile de colaborare cu noul episcop de
Oradea, Samuil Vu1can, documentarea şi finalizarea la Hronica românilor şi a mai multor
neamuri; calvarul operei terminate, vis-à-vis de atitudinea autorităţilor guberniale şi cenzurii
faţă de lucrare, care este respinsă, din cauza conţinutului „incendiar”; sechestrarea manuscrisu1ui
de către reprezentanţii cenzurii, varietatea operei lui Gheorghe Şincai, ca şi a altor reprezentanţi
ai Şcolii Ardelene, pe care trebuie s-o interpretăm din prisma „scientia militans”, în funcţie de
efortul de ridicare al poporului român, în cadrul trasat de elitele lor; semnificaţia culturală şi
politică a lucrării Învătătură firească spre surparea superstiţiei norodului, din perspectiva
intelectuală şi militantă Şcolii ardelene; direcţiile cultura1e şi politice ale operei sale scrise, cu
deosebire a Hronicii românilor şi a mai multor neamuri etc. Cu multiple semnificaţii ne apare
în acest context, încadrarea lui Gh. Şincai în galeria eroică a iluminiştilor români. În acest sens,
întâ1nim o interpretare modernă a elitelor noastre din secolul Luminilor, din care excertăm
următorul fragment: „Corifeii Şcolii ardelene sunt şi ei luminişti fără îndoială, receptivi la ideile
luministe ale timpului, dar luminişti în acest sens şi la acest nivel. Ca luminişti adevăraţi cred
fanatic în virtuţiile luminii, culturii. În gândurile lor cultura e cheia de aur a poporului, remediul
magic al tuturor relelor de care suferă societatea umană şi poporul român însuşi. La drepturile
sale, la locul care i se cuvine în viaţa politică a tării la strălucirea strămoşilor, el trebuie să se
ridice mai ales prin cultură. Lumină deci, cât mai multă lumină, în toate ungherele vieţii şi cât
mai repede posibil! Ei lucrează febril, atacă cele mai variate domenii ale culturii, iar luminile ei
de oriunde se găsesc şi caută să le răspândească pe toate căile, de sus până jos. Mai ales cei de
jos trebuie ridicaţi spre lumină. Doar luminarea lor putea face poporul român demn de strălucirea
strămoşilor, ea trebuia să-l ridice din — decăderea sa -‚ ea trebuie să-l ducă la drepturile la care i
se cuveneau, la puterea politică pe care o revendică. Fac şcoa1ă, traduc, adaptează,
popularizează. Atacă cu încredere, cu optimism întunericul masiv în care soarta a cufundat
poporul român, trudesc din greu să umple imensul gol săpat de istorie. Complexitatea şi urgenţa
nervilor poporului lor, mijloacele lui reduse, condiţiile lor de studii, nu le lasă nici o posibilitate,
nici timp pentru specializare. Ei trebuie să facă de toate, să răspundă cât mai prompt la toate. Ei
nu sunt şi nu puteau fi obsedaţi nici de grija — originalităţii. Sunt pionierii primei urgenţe, şi
prima urgenţă nu e o cu1tură — originală — ci cultura pur şi simplu (p. 322).

56
 În loc de concluzii aspra vieţii, activităţii şi operei lui Gheorghe Şincai, D.Prodan
apelează, ca şi în alte cazuri, la opiniile avizate ale a1tora. În cazul de faţă, acceptă ca Gheorghe
Şincai să fie apreciat de un M. Kogălniceanu şi de Edgar Quinet.
Dacă învăţatul şi omul politic M. Kogălniceanu nota, în 1841: „Hronica lui Şincai e un
lucru atât de mare, atât de preţios încât cuvintele îmi lipsesc spre a-mi arăta mirarea. Mii de
documentări, necunoscute, rare, se află adunate; şi nu stau la îndoială de a zice, că Hronica
aceasta nu va fi publicată, Românii nu vor avea Istorie”, Ed. Quinet este de părere că Gheorghe
Şincai îi pare un „Muratori a românilor”, căci acesta ar fi făcut pentru România „[...] ceea ce
Muratorii a făcut pentru Italia, benedictinii pentru Franţa‚ şi ceea ce lipseşte încă multor naţiuni
mândre de trecutul şi prezentul lor”. În acelaşi timp, învăţatul francez admiră în travaliul
iluministului ardelean: „[...] spiritul lui de ordine, de metodă, de investigaţie răbdătoare, de
discernământ admirabil în lucrurile mari ca şi în cele mici, de arta de a aduce ordine, lumină în
haosul cel mai încurcat care a fost vreodată: nici o dorinţă de efect, de vâlvă, decât o nevoie
excesivă a adevărului demonstrat; şi toate acestea într-un limbaj ingenu, original, aspru, viu,
popular, plin de vigoare de o simplitate aproape rustica”.
O cercetare însolită în felul ei, care dovedeşte într-un fel cu1tul istoricul pentru
document, căruia i-a acordat atenţie maximă o viaţă de om, ne apare de la prima lectură Topliţa
la 1785 (pp. 288-296). Apărut iniţial, în 1947, în publicaţia Erdé1yi Tudományos Intézet,
articolu1 este util şi astăzi, atât prin problematica istorică adusă în discuţie cât şi prin concluziile
acestuia, care ne tratează prin stilul lor simplu, direct, la obiect. Şi nu ar trebui să uităm în ce
perioadă de „derivă cultura1ă” din România a fost publicat iniţial textul!
În încercarea de-a va1orifica, sub raport istoriografic, conscripţia din 1785 asupra
localităţii Topliţa, istoricul urmăreşte, în litera documentului: populaţia; stăpânii; categoriile
iobăgeşti; condiţiile economice; seria; pământul arător; fânatul; creşterea vitelor; oile;
pădurea; plutăritul; obligaţiile iobăgeşti etc. Concluziile profesorului, pornind de la lumea
informaţiilor documentului din 1785, sunt mai mult decât percutante: „[ ... ]. Un sat iobăgesc de
munte, cu ocupaţiile obişnuite: agricultură şi creşterea vitelor, ocupaţia specifică a satului însă e
exploatarea bradului, prin plutărit. Mai ales această ocupaţie comercială, evoluţia posibilităţilor
ei determină evoluţia satului. Topliţa s-a ridicat prin pădurile sale şi prin apa Mureşului pe care
le-a putut valorifica; ea s-a ridicat mai ales prin pietrele sale de desfacere îndepărtate, de pe
Mureş în jos”(p. 235-296).
Demersul istoriografic al lui D.Prodan, în calitate de autor al unor studii şi evocări din
istoria Transilvaniei, a fost interpretat în cheie diferită în literatura de specialitate, în funcţie de o
anumită realitate economică, politică şi cu1turală. Unul din cei mai avizaţi interpreţi ai scrisului

57
istoric al lui D.Prodan, profesorul P.Teodor nota în 1982: „Deşi în căutare de fapte, de mereu
noile fapte ascunse de litera documentului, D.Prodan le-a înregistrat nu pentru a le reproduce, ci
pentru a le integra la locul cuvenit în viaţa trecutului. De aici a rezultat şi pornirea neistovită
pentru noile demersuri metodologice, admiraţia pentru istoriografia franceză şi cu deosebire
pentru Şcoala Analelor. Istoric de vocaţie, profund original în opera de interpretare, a reţinut
întotdeauna din sugestiile istoriografiei pe care a frecventat-o, ceea ce era corespunzător propriei
viziuni despre istorie”.

58
 Bibliografie

1. Din istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1991;

2. Încă un Supplex Libellus românesc, 1804, Cluj, „Dacia”, 1970;
3. Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, 1-3, Bucureşti, Edit. Academiei, 1967-
1968;
4. Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, I-II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, 1986-1987;
5. Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848, Buc, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
1989;
6. Răscoala lui Horea în comitatele Cluj şi Turda, Buc., Imprimeria Naţţională, 1938;
7. Răscoala lui Horea, I-II, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1979;
8. Răcoala lui Horea, I-II, Ediţie nouă, revăzută, Bucureşti, 1984;
9. Supplex Libellus Valachorum, Cluj, Edit. Universităţii „V. Babeş” 1948;
10. Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967;
11. Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române. Ediţie nouă, cu
adăugiri şi precizări, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi ecciclopedică, 1984;
12. Teoria imigraţiei românilor din Principatele Române în Transilvania în veacul al
XVIII-lea, Cluj-Sibiu, 1944;
13. Transilvania şi iar Transilvania. Consideraţii istorice, Bucureşti, Editura
enciclopedică, 1992;
14. Urbaniile Ţării Făgăraşului, Vol. 1 1601-1650; Vol 2 1651-1680. Bucureşti, Editura
Academică, 1970-1976;
15. David Prodan Memorii. Text îngrijit şi adnotat, cu o postfaţă de Aurel Răduţiu,
Bucureşti, Editura enciclopedică, 1993;
16. David Prodan, Puterea modelului. Coordonatori: N. Bocşan, N. Edroiu ş.a., Cluj-
Napoca, 1995.

59